UE si principalele evolutii in sfera politicii externe de securitate si aparare

UE si principalele evolutii in sfera politicii externe de securitate si aparare

Scopul principal al Europei a fost crearea Uniunii Europene. Tǎrile europene au fost dispuse sǎ negocieze eventualele neintelegeri in cadrul unor institutii comune. Rǎspandirea progresivǎ a democratiei a permis transformarea unor regimuri dictatoriale in structuri statale sigure, stabile si dinamice.

Textul aminteste de rolul decisiv al Americii in procesul de constructie europeanǎ cat si in cel de securizare a frontierelor europene prin intermediul Organizatiei Nord-Atlantice. America este consideratǎ a fi marea invingǎtoare post Rǎzboi Rece dat fiind rolul sǎu dominant cel putin din punct de vedere militar[1]. Dar doctrina reaminteste cǎ nici o tarǎ nu este capabilǎ sǎ facǎ fatǎ problemelor complexe de una singurǎ.

Imaginea Americii asa cum o creioneazǎ textul strategiei este una de mare putere(nu superputere) militarǎ incapabilǎ totusi sǎ actioneze singurǎ in fata eventualelor provocǎri globale. Europa a fost nevoitǎ sǎ facǎ fatǎ unor numeroase amenintǎri si provocǎri, pentru a nu aminti decat rǎzboaiele balcanice, rǎzboaie care au provocat numeroase victime in randul civililor, victime pe deplin nevinovate.

Avand ca membri 27 de state cu mai bine de 450 de milioane de oameni, cu un produs intern brut semnificativ pe plan mondial, Uniunea Europeanǎ este inevitabil un jucǎtor global. In ultima decadǎ, fortele europene au fost dislocate in locuri indepǎrtate precum Afganistan sau Timorul de Est pentru a indeplini diferite misiuni. Convergenta intereselor propriilor membri precum si solidaritatea doveditǎ dintre acestia a transformat Uniunea Europeanǎ intr-un actor credibil si extrem de responsabil.[2]

Amenintǎrile principale la adresa securitǎtii europene sunt considerate a fi:[3]

(1)Terorismul, considerat a fi o amenintare directǎ la adresa societǎtilor democratice din Europa, dispune de resurse financiare consistente, al cǎrui scop este utilizarea nelimitatǎ a violentei pentru a provoca cat mai multe victime in randul oamenilor nevinovati.

Textul strategiei nu ezitǎ sǎ observe o relatie directǎ intre valul de terorism care a cuprins atat Statele Unite cat si Europa si extremismul religios extrem de violent. Cauzele acestui extremism ating problema modernizǎrii in tǎrile musulmane, crizele politice existente in aceste spatii si mai ales gradul de alienare ridicat al tinerilor care trǎiesc in aceste societǎti.

Europa reprezintǎ atat o tintǎ cat si o bazǎ pentru asemenea structuri teroriste, astfel incat este necesarǎ o actiune concertatǎ a structurilor de securitate europene.   

(2) Proliferarea armelor de distrugere in masǎ este potential cea mai mare amenintare pentru securitatea europeanǎ. Textul recunoaste faptul cǎ scenariul cel mai cumplit il reprezintǎ posibilitatea ca un anumit grup terorist sǎ achizitioneze arme de distrugere in masǎ.

(3) conflicte regionale ; conflictele violente sau cele inghetate amenintǎ stabilitatea intregii regiuni. Conflictele pot conduce la extremism, terorism si state falimentare. Conflictele regionale pot alimenta necesitatea pentru arme de distrugere in masǎ.

(4) stat falimentar ; o guvernare gresitǎ, compusǎ din elemente de coruptie, abuz de putere, institutii slabe, conflict civil, toate acestea distrug statul din interior. Falimentul unui stat reprezintǎ un fenomen extrem de grav prin prisma faptului cǎ amenintǎ stabilitatea unei intregi regiuni. Un conflict intern poate conduce la un rǎzboi civil, rǎzboi care poate evolua treptat intr-un local, in care sǎ fie angrenatǎ o zonǎ intreagǎ.

(5) crimǎ organizatǎ ; aceastǎ dimensiune internǎ a securitǎtii poate avea implicatii profunde asupra intregii stabilitǎtii regionale si globale: alǎturi de traficul de droguri sau carne vie poate exista si varianta negotului cu arme de distrugere in masǎ  (legǎturi cu terorismul).[4]

Identificarea acestor cinci amenintǎri majore la adresa Uniunii constituie un mesaj direct la adresa politicii de securitate initiatǎ de Washington in septembrie 2002. In primul rand Europa se aflǎ intr-un moment de pace in ciuda existentei numite Al Qaeda.

In al doilea rand, desi amenintǎrile sunt identice cu cele identificate de strategia americanǎ, modul lor de rezolvare este vǎzut diferit in cele douǎ capitale. In timp ce Statele Unite inclinǎ spre o abordare care se limiteazǎ la forta militarǎ, perspectiva UE este mult mai largǎ necesitand abordǎri politice, economice, civile si nu in ultimul rand, militare. Farǎ a exclude utilizarea fortei, Uniunea respinge categoric strategia atacurilor preventive. O altǎ distinctie ar fi cea dintre 'statele slabe'( concept din Strategia UE) si 'statele in afara legii'( concept din Strategia SUA).

Pentru a preveni amenintǎrile teroriste, Uniunea Europeanǎ a luat mǎsuri care au inclus adoptarea Mandatului de Arest European, urmǎrirea unor actiuni impotriva proliferǎrii armelor de distrugere in masǎ sau sprijinirea unor state slabe in vederea construirii unor institutii menite sǎ sustinǎ valorile de bazǎ ale democratiei.

Conceptul clasic de autoapǎrare era fundamentat pe eventualitea unei invazii externe. Acum, aflatǎ in fata unor amenintǎri dinamice, Uniunea Europeanǎ trebuie sǎ fie pregǎtitǎ sǎ actioneze inainte sǎ izbucneascǎ o crizǎ. Amenintǎrile la adresa stabilitǎtii si securitǎtii Europei nu contin o dimensiune pur militarǎ. Ele nu pot fi rezolvate numai prin mijloace de ordin militar. Fiecare dintre acestea necesitǎ o mixturǎ de instrumente[5].

O demonstratie de purǎ strategie geopoliticǎ este urmǎtoarea propozitie: ' chiar si intr-o erǎ a globalizǎrii, geografia este incǎ importantǎ.' Scopul direct al Uniunii este crearea unui inel de state bine guvernate atat in Estul Uniunii cat si la granitele directe ale Mediteranei. Un exemplu concludent este situatia din Balcani, acolo unde, prin eforturi sustinute din partea Americii, Rusiei si NATO s-a ajuns la o stabilitate bine conturatǎ a intregii regiuni.[6]

Lǎrgirea Uniunii Europene nu trebuie sǎ creeze noi granite in Europa. Beneficiile politice si economice ale democratiei trebuie rǎspandite cat mai profund in cadrul vecinǎtǎtii Uniunii, in Caucazul de Sud, in zona Mediteraneanǎ dar si in lumea arabǎ.

Strategia Uniunii militeazǎ pentru existenta unei societǎti internationale puternice, multilaterale, cu institutii functionabile menite sǎ facǎ fatǎ provocǎrilor unei lumi globalizate si plinǎ de pericole. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite este principala institutie nominalizatǎ pentru responsabilitatea mentinerii pǎcii si securitǎtii internationale. O prioritate a Uniunii o reprezintǎ intǎrirea organizatiei Natiunilor Unite pentru a-si indeplini la capacitate maximǎ indatoririle si obligatiile[7].

Unul din principalele elemente al sistemului international il reprezintǎ relatia transatlanticǎ, NATO reprezentand expresia directǎ a acestei legǎturi istorice.

Textul aminteste de importanta unor institutii mondiale cum ar fi Organizatia Mondialǎ a Comertului, Fondul Monetar International sau organizatii regionale precum OSCE, Consiliul Europei sau ASEAN, menite sǎ contribuie la constructia si mentinerea unei lumi dominate intr-o mai mare mǎsurǎ de o ordine mondialǎ.

Aceastǎ ordine nu poate fi intǎritǎ decat prin rǎspandirea unei guvernǎri de calitate, dispusǎ sǎ sustinǎ reforme sociale si politice , sǎ se confrunte cu elementele de coruptie si abuz de putere, sǎ protejeze drepturile omului, sǎ consolideze o societate fundamentatǎ pe respectarea dreptului legii.

Pentru statele care nu se supun regulilor societǎtii internationale si preferǎ izolarea sau violarea normelor existente, Uniunea Europeanǎ este dispusǎ sǎ ofere asistentǎ prin diferite programe create special in acest sens.[8]

Desi sistemul de politicǎ externǎ european s-a dovedit viabil in situatii cum au fost Balcanii sau tǎri africane precum Congo, Uniunea Europeanǎ trebuie sǎ fie pregǎtitǎ sǎ sustinǎ simultan mai multe operatiuni care sǎ presupunǎ atat capabilitǎti militare cat si civile.

Alǎturi de Natiunile Unite, Uniunea Europeanǎ trebuie sǎ fie pregǎtitǎ sǎ sprijine natiunile care au depǎsit un conflict printr-un management al situatiilor de crizǎ, fapt care sǎ permitǎ orientarea acestora intr-un timp cat mai scurt cǎtre valorile unui stat de drept, dominat de respectarea cu strictete a legii.

Pentru a putea infrunta eventualele pericole, Europa trebuie sǎ-si imbunǎtǎteascǎ propriile structuri militare printr-un mai mare grad de flexibilitate si mobilitate, sǎ suplimenteze fondurile pentru apǎrare, precum si o utilizare mai eficace a propriilor resurse deja existente.

In aproape orice interventie majorǎ, eficienta militarǎ a fost urmatǎ de un haos civil de proportii fapt care necesitǎ resurse directe menite sǎ rezolve situatiile de crizǎ si post crizǎ[9].

Uniunea Europeanǎ are nevoie de un sistem care sǎ combine resursele interne ale statelor membre cu cele ale institutiilor Uniunii. Actionand impreunǎ prin intermediul diferitelor instrumente si capabilitǎti, natiunile europene pot crea structuri de securitate viabile si eficace in situatii conflictuale mai apropiate sau mai indepǎrtate de propriile granite.

Strategia de Securitate Europeanǎ nu reprezintǎ un proces de militarizare a constructiei europene. Scopul initial este de a promova imaginea unei Uniunii ca jucǎtor politic mondial, capabil sǎ mobilizeze toate resursele necesare - economice, comerciale, umanitare, diplomatice si, bineinteles militare - pentru a actiona intr-o manierǎ corentǎ si mai ales efectivǎ in cadrul sistemului international.[10]

Strategia adoptatǎ de cele 25 de state membre in decembrie 2003 constituie de fapt actul de identitate strategicǎ a Uniunii: un jucǎtor global in domeniul securitǎtii, vigilent in ceea ce priveste domenii cum ar fi terorismul si proliferarea armelor de distrugere in masǎ sau sursele de instabilitate considerate a fi mai traditionale cum ar fi conflictele regionale, state falimentare, crima organizatǎ, structuri care se sustin reciproc in diferite colturi ale lumii.

Uniunea Europeanǎ este un jucǎtor convins cǎ atat propria securitate cat si promovarea propriilor valori depind de atingerea a trei obiective strategice: infruntarea unor amenintǎri variate, mentinerea unui mediu de securitate sigur in vecinǎtatea Uniunii si promovarea unei ordini internationale fundamentatǎ pe multilateralism efectiv[11].

Coerenta dintre structurile civile si cele militare, dintre politica de dezvoltare si cea de securitate, dintre diplomatie si apǎrare, dintre Comisie, Consiliu si statele membre, toate acestea asigurǎ functionarea unui organism puternic menit sǎ facǎ fatǎ potentialelor pericole la scarǎ mondialǎ.

Pentru a fi legitimǎ si efectivǎ, Strategia de Securitate trebuie sǎ continǎ evidente elemente de realism. In lumea globalizatǎ contemporanǎ, statele suverane rǎman principalii actori. In cadrul Uniunii, intre cele 27 de state membre, diferentele in ceea ce priveste puterea sau influenta , mostenirea istoricǎ, sau pozitia geograficǎ, conteazǎ intr-o mǎsurǎ mai mult decat semnificativǎ.  

Impreunǎ cu Statele Unite, Uniunea Europeanǎ poate reprezenta o adevǎratǎ fortǎ a binelui in lume. Scopul este un parteneriat echilibrat cu America.

Desi parteneriatul transatlantic rǎmane, in principiu, esential si de neinlocuit, detaliile relatiei euro-americane evolueazǎ in functie de modificǎrile apǎrute pe scena relatiilor internationale. Structurile, cadrele si regulile parteneriatului strategic transatlantic nu sunt bǎtute in cuie odatǎ pentru totdeauna. In fata unor crize din ce in ce mai complexe si diferite, definirea prioritǎtilor sau cadrelor cooperǎrii nu mai apare imediat asa cum se intampla in perioada Rǎzboiului Rece. 

Lumea post 11 septembrie este profund diferitǎ de cea post Kosovo, Irak nu poate fi comparat cu Balcanii, iar cei 27 de membri nu au dinamica a celor 15 de altǎdatǎ, dar rǎmane dorinta de construi o Uniune ca jucǎtor international esential.

Statele membre trebuie sǎ se confrunte cu rezolvarea a douǎ dileme extrem de spinoase care privesc propria securitate pe termen lung: cum se poate impǎca mentinerea unei Aliante Atlantice cu nasterea si dezvoltarea unei Europe politice si strategice? Cum se poate rezolva problema suveranitǎtii nationale cu conceperea unei structuri comune de putere politicǎ? America sau Europa, natiune sau integrare, acestea sunt principalele probleme care nu au fost rezolvate si care incǎ mai provoacǎ unele diferende intre tǎrile membre.

Unul dintre cele mai mari obstacole in calea nasterii unei identitǎti strategice europene se aflǎ in interiorul Europei, continent care a inventat conceptul de suveranitate nationalǎ, considerat drept un principiu fondator al ordinii de drept, fapt care determinǎ o anumitǎ reticentǎ a statelor nationale de a transcende sau eluda aceste principii nationale[12].

Statele membre au delegat, intr-un mod treptat, Comunitǎtii Europene, si apoi Uniunii, o multitudine de capacitǎti de ordin economic, comercial sau monetar proprii, dar ezitǎ sǎ­-si impǎrtǎseascǎ intr-un mod similar puterile politice, diplomatice sau militare. Un exemplu in acest sens este evitarea atingerii unui subiect extrem de sensibil in cadrul statelor membre: construirea unei armate comune europene.