Mihai Eminescu - viata si activitatea literara, apogeul marelui poet

MIHAI EMINESCU

REFERAT -

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botosani - d. 15 iunie 1889, Bucuresti) este poet, prozator si jurnalist roman, socotit de popor si de critica literara cel mai important scriitor romantic din literatura romana, numit si "luceafarul poeziei romanesti".

Viata si activitatea literara

Mihai Eminescu s-a nascut la Botosani la 15 ianuarie . Este al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani romani din nordul Moldovei, si al Ralucai Eminovici, nascuta in Jurascu, fiica de stolnic din Joldesti. Copilaria o petrece la Botosani si Ipotesti, in casa parinteasca si prin imprejurimi, intr-o totala libertate de miscare si de contact cu oamenii si cu natura, stare evocata cu adanca nostalgie in poezia de mai tarziu (Fiind baiet . sau O, ramai).

Intre 1858 si 1866, urmeaza cu intermitente scoala la Cernauti. Termina clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, dupa care face doua clase de gimnaziu. Paraseste scoala in 1863, revine ca "privatist" in 1865 si pleaca din nou in 1866. Intre timp, e angajat ca functionar la diverse institutii din Botosani (la tribunal si primarie) sau pribegeste cu trupa Tardini-Vladicescu.

1866 este anul primelor manifestari literare ale lui Eminescu. In ianuarie moare profesorul de limba romana Aron Pumnul elevii scot o brosura, Lacramioarele invataceilor gimnazisti, in care apare si poezia La mormantul lui Aron Pumnul semnata de M. Eminoviciu. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debuteaza in revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-as avea. Iosif Vulcan ii schimba numele in Mihai Eminescu, adoptat si de poet si, mai tarziu, si de alti membri ai familiei sale. In acelasi an ii mai apar in "Familia" alte cinci poezii.

Din 1866 pana in 1869, pribegeste pe traseul Cernauti - Blaj - Sibiu - Giurgiu - Bucuresti. De fapt, sunt ani de cunoastere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor si a realitatilor romanesti. A intentionat sa-si continue studiile, dar nu-si realizeaza proiectul. Ajunge sufleor si copist de roluri in trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar in formatia lui Mihai Pascaly si, la recomandarea acestuia, sufleor si copist la Teatrul National, unde il cunoaste pe I. L. Caragiale. Continua sa publice in Familia; scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), ramase in manuscris; face traduceri din germana (Arta reprezentarii dramatice, de H. Th. Rötscher).

Intre 1869 si 1872 este student la Viena. Urmeaza ca "auditor extraordinar" Facultatea de Filozofie si Drept (dar audiaza si cursuri de la alte facultati). Activeaza in randul societatii studentesti (printre altele, participa la pregatirea unei serbari si a unui Congres studentesc la Putna, cu ocazia implinirii a 400 de ani de la zidirea manastirii de catre Stefan cel Mare), se imprieteneste cu Ioan Slavici; o cunoaste, la Viena, pe Veronica Micle; incepe colaborarea la Convorbiri literare; debuteaza ca publicist in ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii.

Intre 1872 si 1874 e student "ordinar" la Berlin; Junimea ii acorda o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul in filozofie. Urmeaza cu regularitate doua semestre, dar nu se prezinta la examene.

Se reintoarce in tara, traind la Iasi intre 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iasi. Continua sa publice in Convorbiri literare. Devine bun prieten cu Ion Creanga, pe care-l determina sa scrie si-l introduce la Junimea. Situatia lui materiala e nesigura; are necazuri in familie (ii murisera mai multi frati, ii moare si mama). E indragostit de Veronica Micle.

In 1877 se muta la Bucuresti, unde pana in 1883 este redactor, apoi redactor-sef (in 1880) la ziarul Timpul. Desfasoara o activitate publicistica exceptionala, care-i ruineaza insa sanatatea. Acum scrie marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafarul, etc.).

In iunie 1883, surmenat, poetul se imbolnaveste grav, fiind internat la spitalul doctorului Sutu, apoi la un institut de langa Viena. In decembrie ii apare volumul Poezii, cu o prefata si cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tiparit in timpul vietii lui Eminescu).

Apogeul marelui poet

Anii dintre 1883 si 1889 sunt ani de boala, cu reveniri si recaderi din ce in ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte putin. Mihai Eminescu se stinge din viata la 15 iunie 1889 (ora 3) in casa de sanatate a doctorului Sutu. Este inmormantat la Bucuresti, in cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de elevi de la Scoala normala de institutori din Bucuresti.

Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza "o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila". Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este "uitat" pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori - si aceasta este ipoteza spre care inclinam - pe undeva, "anumiti" oameni, sa nu spunem o "intreaga protipendada", se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: "Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte . Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori . Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna . ". Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica". In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat "ad-hoc congenital".

In Viata lui Mihai Eminescu (1932), G. Calinescu a scris aceste emotionante cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale".

"Nimeni nu ne-a revelat pana astazi noua insine mai stralucit ca Eminescu."