Iubirea in poezia lui Eminescu - iubirea si natura in opera eminesciana

La Eminescu, iubirea si natura nu formeaza ceea ce numim un capitol aparte, nu se izoleaza tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care lumineaza si tulbura deodata, cele doua sentimente, convertindu-se intr-o stare sau o forta cosmica care urmareste, hotaraste si implineste destinul fiintei umane.

Mai mult decat atat, impatimit de viata, Eminescu este prin excelenta un poet al iubirii si naturii, caci, mai cu seama, cu poezia iubirii si naturii din creatia sa se produce acel salt uluitor in dezvoltarea liricii noastre, largindu-i nemasurat orizontul si imbogatind-o pe toate laturile, de la lumea simtamintelor, a ideilor si atitudinilor pana in domeniul limbii, al simbolurilor si muzicalitatii versurilor.
Contopite indisolubil in poezia lui Eminescu, iubirea si natura nu constituie pentru poetul nostru o tema de imprumut din romantica franceza sau germana, nici nu au semnificatia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie sa se elibereze, nici nu raspund acelei chemari subconstiente izvorate din obscura "vointa de a trai" a lui Schopenhauer.Dimpotriva, iubirea si natura sunt pentru Eminescu, omul si creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalitatii sale de exceptie, sunt fenomenele care il insufletesc, il entuziasmeaza si-l proiecteaza in eternitate, sunt cadrul si mijlocul de implinire, de elevatie spirituala, sunt esentiale nevoi de viata si categorii sufletesti primordiale.

Venere si madona, datand din1870,-cronologic, a doua mare poema a iubirii dupa Mortua est, incepe a infatisa viziunea poetului, privind femeia iubita, care este cand inger, cand demon..De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele ,cu risul bland,poetul trece la imaginea femeii "fara suflet, fara foc", a femeii "demon", careia, totusi, ii imprumuta pana la urma "raza inocentei",ce-i nimbeaza chipul si pe care o adora, chiar dac-ar fi demon, caci "e sinta prin iubire".

Aflandu-se, pana in ultima clipa a vietii lui creatoare intr-o neostenita cautare a echilibrului launtric si a implinirii sale, Eminescu priveste iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala si nu ca pe o forma de capitulare in lupta impotriva raului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neintrerupt in fata frumusetilor vietii , menit sa-i reimprospateze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Daca indrazneala razvratitului din Inger si demon, care poarta in sufletul lui stigmatul amar al deznadejdilor, isi afla linistea compensatorie in iubire, careia ii cedeaza pentru forta ei de viata, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amanuntele naturii inconjuratoare, efectele ei de lumina sau sonoritatile dulci sau tulburatoare ale codrului.Demonul la Eminescu, intruchipeaza in acest poem un barbat visator, cu un suflet apostat si nocturn, aspirand spre iubirea femeii si iubit de aceasta pentru frumusetea lui, mai mult launtrica.

Nazuinta poetului catre o iubire statornica, ideala, isi asociaza nemijlocit maretiile si frumusesile firii.Intre elementele feerice ale naturii si puritatea iubirii, intre ordinea sau armonia fireasca a naturii si conceptia poetului despre iubire exista o legatura indisolubila.Dar si in acest plan al existentei, Eminescu este dominat de timpuriu de framantari si cautari arzatoare. In sufletul poetului se involbureaza elanuri, au loc dramatice confruntari, zbateri, contradictii, dezamagiri profunde.
In perioada iluziilor si a visurilor din tinerete, poetul a crezut cu ardoare in posibilitatea unei iubiri desavarsite.Poeziile de iubire din aceasta perioada, antume sau postume, traduc dorul si aspiratia intima a poetului in expresii si tonalitati lirice pline de farmec, in culori poetice vii, in lumini fara pata.

Vremea de exuberanta, de plenitudine a sentimentului iubirii, care transfigureaza lumea, vremea visului "cel chimeric" al poetului, care traieste inca sub semnul marilor sale aspiratii intr-o iubire ideala, dureaza pana spre anii 1876-1877.Aceasta perioada isi afla ecoul mai ales prin poezii antume ca : O calatorie in zori, Fat-Frumos din tei, Floare albastra, Craiasa din povesti, Povestea codrului, Povestea teiului,Lacul, Dorinta, Lasa-ti lumea . , Calin(file din poveste), O,raimai,Sara pe deal etc.In aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martora nedespartita si o partasa a iubirii in momentele ei de pace si de farmec.Iubirea si natura se intretes intim,pana ajung sa se determine una pe alta si sa se contopeasca, ca si in inima poetului.

Eminescu vede in iubire, ca si in natura, cadrul cel mai firesc in care-si poate afirma patosul vietii si aspiratiile personalitatii sale.Compozitia sufleteasca a poetului este determinata de insusirea lui de om al pamantului nostru, al naturii autohtone, in mijlocul careia el nu se simte niciodata strain si singur, ci, dimpotriva, inteles si ocrotit de elementele naturii in simtirea-i duioasa si calma si in nevoia lui de mangaierile multiple ale iubirii si de implinirile ei generatoare de viata, de forta creatoare, de incredere si lumina.
Balada lirica Fat-Frumos din tei este specifica, de pilda, pentru sonoritatile dulci si nostalgice ale cornului, al carui "glas" rasuna pentru poet "fermecat si duios", pentru susurul izvorului, care creeaza o atmosfera de basm, si pentru acele largi proiectii argintii de lumina lunara.Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorata din acelasi fond moral popular, oglindeste dragostea de viata a Blancai, sortita de tatal ei calugariei, a carei intalnire cu Fat-Frumos, care pribegea prin codru si care ii umple inima de-un "farmec dureros", o face sa-si afle implinirea visurilor ei tineresti in focul iubirii depline.

Acest "farmec dureros" des intalnit in poezia lui Eminescu, asociind expresia voluptatii si durerii, este o categorie sentimental-romantica, care adanceste si interpreteaza, intr-un fel ce apartine poetului, dorul din poezia populara.Eminescu concretizeaza in expresia sa conexiunea fericirii si a suferintei in iubire numai pentru ca el insusi traia aceasta ca pe o puternica realitate, si nu pentru ca o intalnise, de pilda, si in povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima.
Armonia dintre cultura, iubire si natura este la Eminescu temeiul care asigura poeziei sale forta de seductie si caracterul ei de realizare definitiv.

In idila romantica Lacul, care reprezinta, in felul de lucru al lui Eminescu, "un val din aria de valuri a lui Calin",cum spune Perpessicius,nuferii galbeni, glasul de ape si fosnetul de trestii vor asista pe indragostitii care asteapta sa-si dea intalnire aici, ademeniti de minunile padurii fermecate.Iubirea se impleteste aici, in mod desavarsit, cu sentimentul unei naturi pline de lumina si miscare, dorinta cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranta si, laolalta acestea ne introduc intr-un lirism de esenta superioara, oferindu-ne un original si puternic sentiment al existentei.

In La mijloc de codru . , un alt mic poem simfonic de neintrecuta gratie, iubirea devine ea insasi un element al naturii. "Patrunsa" de soare, de luna, de stele, de pasari calatoare, natura este patrunsa, deopotriva si de chipul drag al iubitei.

Tot astfel, poemul Calin (file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurarii unei povesti populare, cantarea plina de pasiune a iubirii in tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai fermecator, totul petrecandu-se in acelasi cadru minunat al peisajului eminescian, caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire.

Nunta incepe la socrul mic si continua la socrul mare. Imaginea ospatului este autentica, alcatuita din urarilr si chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospatul se muta la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmata cu atata amar de vite si de galite ca de abia incapeau in ograda Glanetasului . .

Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar si psihologia tataneasca, mai ales in fragmentul care prezinta petitul fetei, in realitate un targ aprig pentru zestre.

Tabloul monografic al satului se completeaza si cu alte elemente, ca nasterea la camp. Tot in acest sens sunt prezente informatii despre obiceiurile la inmormantare.

La inmormantarea Anei, la prohod, participa tot satul. Romancierul fixeaza si aici toate elementele esentiale: praporii fluturau alene in adierea de primavara . tamaie si aducea in schimb valuri de miros dulce de flori de mar . preotul Belciug mormaia pe nas cantecele de inmormantere sí scutura mereu cadelnita.

Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor si mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amesteca imaginea moartei, cu aceea a copilului si cu imaginea iubitei. Cu deosebita arta romancierul surprinde spaima de a nu pierde pamantul, care se strecoara treptat in sufletul lui Ion.

Dupa inmormantarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se imbogatesc cu altele, prilejuite de imormantarea lui Ion. Si aici participa tot satul. Preotul Belciug tine o cuvantare funebra, care il impresioneaza pe cei prezenti. Autorul este atent la reactiilöe participantilor si mai ales a parintilor: Pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei de veci .

Dupa inmormantare Glanetasu a facut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion.

Satul Pripas este locuit de romani si maghiari sub dominatie austro-ungara. In sat exista o ierarhie bine determinata in functie de averea fiecaruia. In frunte se afla Stefan Hotnog, apoi tarani bogati, ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, tarani instariti, ca Simion Lungu si saraci ca Ion, Florica, vaduva lui Maxim. In aceasta lume pamantul determina pozitia sociala a oamenilor si relatiile dintre ei.

De dragul pamantului Ion trebuie sa-si inabuse glasul iubirii si sa se insoare cu o fata bogata, dar pe care n-o iubeste. La fel, Florica, fata saraca, se casatoreste, fara sa-l iubeasca, cu Goerge, fiul gospodarului instarit, Toma Bulbuc.

La timpul sau Vasile Baciu s-a casatorit tot pentru avere; tot pentru pamant Ion se bate cu Simion Lungu, ajungand la inchisoare. Meritul romancierului consta in faptul de a fi surprins tensiunile sociale si psihologice declansate de problema pamantului. Toate sentimentele, interesele, pasiunile garviteaza in jurul averii, a pamantului.

Atentia romancierului se indreapta si asupra intelectualitatii ardelene, a greutatilor cu care se confrunta zilnic. Astfel invatatorul Herdelea intra in conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care isi simta amenintata intaietatea in sat. Invatatorul Herdelea si cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii si lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleana in zbaterea ei dramatica intre sentimentul national si presiunile functionarilor cezaro-craiesti. Prin figura invatatorului Herdelea, Liviu Rebreanu reda compromisurile facute de intelectualitatea ardeleana interesata in lupta nationala, dar dornica sa-si pastreze si sa-si largeasca privilegiile. De exemplu invatatorul Herdelea, mare sustinator al cauzei neamului, pentru a-si mentine postul il voteaza pe candidatul maghiar.

Caracterizarea lui Ion

In centrul romanului sta destinul personajului principal, Ion. In aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totala. In realitate Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a carui suflet are parti greu de inteles si de explicat. Complexitatea personajului rezulta din sfasierea dramatica sub impulsul unor solicitari simultane si contrare: glasul pamantului si glasul iubirii.

Departe de a fi