Eseu
(cf. fr. essai, "incercare")
Eseul in acceptiunea de azi este specia filosofic-literara, sau
culturala, cu sfera nelimitata de domenii, permitand autorului sa-si afirme
enciclopedismul in afara oricaror dogme, fara ostentatie, care consta intr-o
investigatie stiintifica polidimensionala a temei / adevarului din obiectiv,
incat orizontul "de start" al cunoasterii sa fie intotdeauna "spart" /
"dinamitat", spre a deschide, spre a infatisa cai intr-un absolut nou si
"veritabil" orizont.
Adrian Marino remarca faptul ca eseul se numara printre notiunile literare actuale «de foarte larga
circulatie», fiind un «concept proteic, cu o mie si una de fete, pe cat de
nebulos si ambiguu in numeroase spirite, pe atat de cultivat si elogiat cu
ostentatie in cele mai neasteptate directii; () monografia, biografia,
studiul critic, articolul, cronica, prefata, romanul, nuvela etc., toate
pretind a fi "eseuri", toate vor sa treaca
prin snobism si exces de distinctie drept "eseuri".»; «de fapt, mai toate
sensurile de baza sunt intrevazute sau folosite inca de Montaigne, care prin
ale sale Essais (1580) introduce notiunea in europeana
cultura; intr-un prim inteles, "eseu" vrea sa spuna: examen, proba, proba de examen, prin extensiune: verificare cand Montaigne vorbeste de "l'essay de mes facultés
naturelles", el foloseste ideea de "eseu" in acest sens, foarte apropiat de
altfel de etimologia cuvantului (lat. exagium
= "cantarire",
la figurat: "examen precis, exact"); nuanta reapare ori de cate ori eseistul
modern marturiseste preocupari analitice, critice, de control / verificare, pe
teme introspective sau obiective.» (MDil, 604 sq.). Tot din secolul al XVI-lea, eseul a intrat in sinonimie cu ideea
de experienta, caci sintagma "les
essais de ma vie" se talmaceste in "experientele"
vietii mele, «atat pe latura de "incercare", de "punere la incercare"
("s'éprouver", "s'exercer"), cat si de "castigare de experienta" ("enquierir",
"apprentissage"); facand "eseuri", ma dezvolt, cresc, asimilez noi adevaruri,
imi sporesc capacitatea mo-rala si intelectuala» (ibid.) si mai adauga Adrian Marino: «ambele sensuri prevestesc si
pregatesc notiunea moderna de "experienta" interioara sau intelectuala, apoi de
traire a unei "aventuri" spirituale.» (MDil, 605) Ar mai fi de retinut: (1) "nuanta
epicuree", notiunea de eseu implicand
si ideea de degustare, in sensul ca
eseistul "gusta" subiectul, il supune
"incercarii", considerandu-l un soi de "aperitiv" al spiritului; (2) in efortul
de a descoperi adevarul, in "discutarea" unei teme, eseul se releva drept tratare analitica, intre "incercare" si
"studiu"; (3) din secolul al XVIII-lea, eseul
capata tot mai mult un sens predominant
stiintific, «de "examen" obiectiv, sistematic, metodic», devenind Versuch, "experiment", si chiar «investigatie stiintifica» (MDil, 606);
«ideea de baza, autentic eseistica, ramane mereu relativista: eseistul numai
"incearca" sa dea o solutie: n-o impune, nici n-o dogmatizeaza; doar o propune;
el ridica o problema, punandu-se pe sine si pe altii la "incercare"; ispiteste,
incita adevarul; nu-l defineste integral, obligator si cu atat mai putin
definitiv pentru nimeni.» (ibid.). Asadar, obiectul / obiectivul
cunoasterii eseistice ramane "adevarul", dar un adevar sui generis, «personalizat,
particularizat, gandit si exprimat in singularitatea sa sensibila, nu in
generalitatea sa abstracta; un adevar concret, experimental, posibil, eventual,
nu unul conceptual, discursiv, traditional» (MDil, 609)
La evolutia aproape semimilenara a speciei, de la primele Eseuri de
Michel de Montaigne (1533 1592), din anul 1580 incoace, pana la
"apogeul" atins in secolul al XX-lea, au contribuit nenumarate personalitati
ale Europei: Fr. Bacon (1561 1626), John Locke (1632 1704), G. W. Leibnitz (1646 1716), D. Cantemir (1673 1723), Lessing (1729 1781), J. W. Goethe (1749 1832), Fr. Schiller (1759 1805), A. Schopenhauer (1788 1860), Thomas Carlyle (1795 1881), R. W. Emerson (1803 1882), John Ruskin (1819 1900), Al. Odobescu (1834 1895), G. E. Fr. Nietzsche (1844 1900), M. Unamuno (1864 1936), Marcel Proust (1871 1922), Nicolae Iorga (1871 1940), Paul Valéry (1871 1945), A. Thibaudet (1874 1936), Thomas Mann (1875 1955), E. Lovinescu (1881 1943), V. Parvan (1882 1927), Th. S. Eliot (1888 1965), Camil Petrescu (1894 1957), A. L. Huxley (1894 1963), Lucian Blaga (1895 1961), Mihai Ralea (1896 1964), T. Vianu (1897 1964), Pompiliu Constantinescu (1901 1946), Vl. Streinu (1902 1970), S. Cioculescu (1902 1988), Petre Pandrea (1904 1968), Mircea Eliade (1907 1986), Constantin Noica (1909 1987), Emil Cioran (1911 1995), Albert Camus (1913 1960) s. a.
In "decaedrul de aur" al eseului romanesc se inrazaresc: Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea sau Giudetul
sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir (datand din intervalul: decembrie
1697 iunie 1698), Pseudokynegetikos de Al. Odobescu (din 1874), Idei si forme istorice de Vasile Parvan (din 1920), Filosofia stilului de Lucian Blaga (din 1924), Teze si antiteze de Camil Petrescu (din 1936), Amurgul gandurilor de Emil Cioran (din 1940), Eseuri
critice de
Pompiliu Constantinescu (din 1947), Aspecte ale mitului de Mircea Eliade (din 1963), Eseuri de Petre Pandrea (din 1971) si Creatie
si frumos in rostirea romaneasca de Constantin Noica (din 1973).
