Ion Barbu

Ion Barbu

Dupa melci, 1924, Joc secund, 1930.

La revista Literatorul, a lui Al. Macedonski, debuta ca poet, in 1918, si Ion Barbu (1895-1961). In anul urmator el semna in Sburatorul lui E. Lovinescu.

Poezia sa a fost un act pur voluntar. Si, cum a scris intr-un poem, narcisist. Un pariu colegial cu T. Vianu, castigat intr-un mod spectaculos.

Apoi, dupa singularul volum din 1930, Joc secund,  poetul a ales derelictiunea estetica. Desi, mai multe serii de poeti l-au avut drept model.

Si-a insotit totusi poezia de articole si eseuri, in care analizeaza opere majore ale poetilor si matematicienilor sau reflecteaza programatic asupra poeziei proprii.

Despartirea de poezie va fi motivata prin faptul ca acea cale 'rampanta', mantuitoare, mult cautata, el va considera ca o va gasi doar in matematica. Un socant memoriu adresat conducerii comuniste din deceniul al saselea atesta lepadarea anxioasa de propria opera in limbajul autocriticii staliniste.

Poetica sa este mozaicata, premoderna, clasicizanta si parnasiana in ordinea formala, neoromantica, dar si moderna, simbolista prin muzicalitatea si mistica subconstientului, expresionista si baroca prin hiperbolizare vitalista si retorica intretinuta de paradox si oximoron, ori ermetizanta prin epura ambiguizanta a semnificarii.

Poetul este cu adevarat un spirit ales, dar ales, ca sa spun astfel, mai ales de o instabilitate plurivoca, mobilizata de vointa epistemologica si spiritualista pentru a-si redresa tentatia hedonica, spontana, cu doza de candoare estetica si etica aferenta.

Nu intamplator, acest poet, care s-a consumat rapid si divers, a fost reverentios, in interiorul operei literare, cu extrema, atat de dreapta, legionara, repede trecatoare, cat si de stanga, comunista, instalata pentru patru decenii.

Cu toate acestea, s-a impus un concept poetic barbian unic, daca nu unificator, in fapt reductiv, insistandu-se asupra modalitatii poetice aleasa care se afla in stransa relatie cu poetica moderna a lui Mallarmé sau Valéry si cu spiritul abstract al matematicii.

Ion Barbu a cautat si a aflat punctul luminos unde poezia intalnea 'divina' geometrie neeuclidiana, esentializata, abstracta, contemporana fizicii lui Einstein.

Sustinea ca poetul trebuie sa faca o 'concurenta Demiurgului in imaginarea unor lumi probabile', iar poezia propune 'o anumita simbolica' pentru reprezentarea formelor posibile de existenta.

Prin acest program conjunctural esential, el excomunica din poezie marile si micile sentimente. Afla actiunea poetica majora, pura, in gandirea cristalografica.  Opteaza acum pentru o poezie a intelectului, a 'Ideii', a unor mari tensiuni ale spiritului, care reflecta esenta existentei si a universului 'in rarefierea lirismului pur'.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Intr-un timp scurt, putin peste un deceniu, poezia lui Ion Barbu parcurge spectaculoase cicluri transformatoare. Si, totodata, simulante.

Poetica sa nu este unitara, ci contradictorie. E construita cu multiple modificari de alternativa, ca si cum ar fi lucrat cu heteronimi, ca Fernando Pessoa.

Ion Barbu s-a redescoperit si instrainat de cateva ori in propriul pseudonim.

Zona premoderna a poeziei sale e neoromantica, baladesca, balcanic-spiritualizata, hermetica, adica simbolizanta (cu referent livresc, reinterpretat, in clasicismul bardului Anton Pann) si parnasiana.

Dar aici se face si trecerea spre modernitate.

Ion Barbu este un vitalist si un vizionar, iar retoric un poet oximoronic si mai ales hiperbolizant, din familia expresionistilor.

Abstract, ermetic, mallarméan, se infatiseaza  doar intr-una din perioadele sale scurte si rapid succedate. Hermetismul si ermetismul devin versantii principali ai poeticii lui Ion Barbu. O stilistica uneste oximoronic aceste directii altfel de neintalnit.

Premodernul,  hermeticul, scrie o poezie cu mesaj descifrabil, pe baza cunoasterii simbolurilor mitologice, ezoterice, culturale.

Modernul, ermeticul, scrie cu mana cealalta o poezie incifrata, fara mesaj, semiotizata, autoreferentiala.

Ca poet parnasian-expresionist, in traditia reveriei din spatiile geometriei baroce continuata de L. Dimov, Barbu e autorul unor poezii riguros formalizate, htonice si mitologice, de contemplatii patrunzatoare ale unui univers vitalist, dionisiac.

Acest tip de poezie se doreste o expresie a contopirii cu 'fierbintea, frenetica vieata', aspirata de 'flacari violente'.

Tendinta majora ramane indreptata spre teluricul si fecunditatea existentului. Versul emblematic ar fi 'Vietii-universale, adanci, ne vom reda.'

In poezii similare, materia lirica apare vasta, de la familiar la exotic si imaginar. Iar tensiunea dramatica se situeaza intre frenezia elanurilor si registrul poetic solemn, intre nelinistea dionisiaca si seninatatea apolinica.

Pornirile antinomice se pot armoniza, atunci cand spiritul isi descopera forme concrete, definitiv esentializate, geometrice sau muzicale.

Poeziile 'hermetice' structureaza simbolurile mitologice, folclorice, crestine si livresti.

Formula aceasta elementara nu l-a multumit cu adevarat pe Ion Barbu. El cauta o poezie 'epistemologica', izbavitoare pentru spiritul uman, 'instruind de lucrurile esentiale, delectand cu viziuni paradisiace'.

Baladescul oriental, realist si spiritualizat, anunta 'arta combinatorie ezoterica', inclinatia spre 'alchimia limbii'.

Poetul esentelor vizionare si al 'Ideii' scrie pictural,  expresionist, despre o utopica cetate Isarlak, situata 'la mijloc de Rau si Bun', 'intr-o slava statatoare'. Acesta este un topos liric fabulos, oximoronic, al comuniunii depline, dusa pana la tragismul autodevorarii, in spirit si materie.

Narativitatea ajunge acum sa fie  absorbita de incantatia expresiva.

Poemele hermetice, orfice, oraculare, nu exclud nici ele cu consecventa formele baladesti, narative si descriptive, cum o fac poemele ermetice, eliptice, concentrate, din ciclul Joc secund.

Simbolurile esentiale tematizeaza cosmogonii ori epistemologii adancite in mister.

Joc secund mediaza in interiorul dualitatii realului poetic, decelat ca esenta ascunsa, profunda, tainica, dar si ca aparenta fenomenala, concreta, imediata, cuprinzatoare. Potrivit explicatiei autorului, Joc secund atesta inclinatia sa hotaratoare pentru expresia poetica absoluta, pura, total spiritualizata, intelectualizata, devenita 'semn al mintii', subiectiva, narcisista.

Ca la P. Valéry sau St. Mallarmé, libertatea poetului este paradoxala. Poetul ramane liber in masura in care depaseste dificultatile provocatoare ale limbajului. El devine modelator, atat pentru scoala textualista, a poeticii antimimetice, autarhice, cat si pentru scoala expresiei tranzitive, apropiata de concretetea si diversitatea realului, cu care fiinta poeziei comunica sufleteste in profunzime.

Poezia nu mai este de data aceasta cantec obscur, orfic, ci 'cantec incapator', care inchide in el fenomenalitatea cosmica, universala. Expresia poetica atinge maximum de densitate realista si irealista.

In ambele ipostaze, Ion Barbu  impune o alta gramatica a poeziei, cu un lexic si o sintaxa inovatoare, de o autentica provocare creatoare. El parcurge drumul de la expresivitatea cuvantului concret, la expresivitatea cuvantului abstract, epuizand si abandonand aventura poeticului.