Roman - specia genului epic cu o complexa actiune / nonactiune

Roman

(cf. fr. roman

Romanul este specia genului epic, cea mai bogata in "substanta" narativa, cu o complexa actiune / nonactiune, dispusa in doua, sau in mai multe planuri (paralele / secante), preluand in lumea moderna / contemporana functiile estetice ale epopeii din lumea antica, in «limite care nu se pot impune din afara si pe care numai ponderea si intinderea propriei substante i le pot fixa», «pentru ca, odata definite si puse in exercitiu fortele de extensie, sa inceapa a actiona fortele limitative», avand convergenta intr-o «incheiere logica a logicii interne» «parte constitutiva si definitorie din ecuatia constructiva» , intr-o «unitate cosmotica a lumii», intr-un «intreg cosmotic» de cantitati, mereu revelandu-se in calitati, in toate planurile si dinspre toate tipologiile / nontipologiile, asigurand «automiscarea si autodefinirea», activand obligatoriu «miscari fragmentare de tip linear, sau pulsatil, sau secvential, sau brownian, la nivelul a ceea ce s-a numit "granulatia textului".» (TRom, II, 178)

La cercetarea atenta a istoriei speciilor epice, se observa in functie de evolutia spiritului / mentalitatilor, in functie de gradul atins de constiinta auctoriala / literara cum epopeea lumii antice a fost "substituita", "s-a metamorfozat" in romanul lumii noastre moderne / contemporane; dupa cum remarca Mircea Tomus, intr-o monumentala lucrare consacrata istoriei speciei, Romanul romanului romanesc «fata de toate celelalte variante ale narativitatii, afara de epopee cu subvariantele sale, romanul reprezinta materializarea principiului extensiv, al acumularii de material pana la limite nedefinibile printr-o masura exterioara sau straina» (TRom, II, p. 176 sq.)

S-ar putea ca o serie de "critici" sa vada ca «ecuatii narative», ori ceva "germeni ai romanului" in istoria literaturii romane exista si intre anii 372 si 1863, cum, de pilda, in capodopera literaturii noastre patristice, Patimirea sfantului Sava la raul Buzau (cu "planuri" narative cap. I, II, III si VIII / cap. IV VII , cu dialog, suspens etc.), din anul 372 d. H., scriere datorata preotilor dacoromani ai Crestinismului, Sansalea de Museua, Gutica de Dynogaetia si episcopului "straroman" Betranion de Tomis (cf. CDCD, 145 ori in Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir, datandu-se intre anii 1703 1705, sau in Tainele inimii de Mihail Kogalniceanu (fragmente, din 1850), in Hotii si hagiul si in Bucur, istoria fundaturii Bucurestilor de Al. Pelimon (din 1853), in Manoil (1855) si in Elena (1862) de D. Bolintineanu, in Serile de toamna la teara de Al. Cantacuzino (1855), in Logofatul Baptiste Veleli si in Coliba Mariucai de V. A. Urechia (1855), in Aldo si Aminta sau Banditii de C. Boerescu, in Omul muntelui de Doamna L., in Radu Buzescu de Ion Dimitrescu, in Un boem roman de Pantazi Ghica, in Misterele casatoriei de C. D. Aricescu, in Misterele Bucurestilor de G. Baronzi, in Mistere din Bucuresti de I. M. Bujoreanu s. a. m. d., dar primul roman romanesc in acceptiune moderna, realizat integral si impus "marelui circuit", ramane, indiscutabil, Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon, publicat in 1862 / 1863. Asadar, intre orizonturile anilor 372 si 1862, romanul romanesc «a fost atat de mult amanat», datorita intarzierii lumii noastre «sub zodia unei cu totul alte societati decat cea care a dat nastere, in mod natural si obligatoriu, modelului narativ al romanului european». Cand Dacoromanitatea a inceput sa iasa dintre rotile dintate ale imperiilor ce s-au imbinat la Dunare, «romanul autohton», romanul romanesc «si-a cautat foarte devreme loc in rosturile acestei lumi, indata ce ea a evoluat sub constelatiile modernitatii de tip european» (TRom, I, 325). Din perspectiva anotimpurilor noastre, «nasterea romanului romanesc este un fenomen foarte agitat, ceva ca o explozie», constituindu-se intr-un «fenomen de avangarda» (ibid.) «poate ca ar putea sa para hazardat sa vorbim despre autorul Ciocoilor vechi si noi ca despre un avangardist, cata vreme textul romanului, inca de la prima lui pagina, se arata inca neemancipat de tutela clasicista, vizibila evident in strategia prologului si a dedicatiei, dar si in structura tipologiei umane pe modelul fiziologiilor; numai ca se cade sa fim atenti: dedicatia si prologul, chiar daca pastreaza turnura de fraza in bogata ei voluta si incarcatura de tip clasicist, au un continut anticlasic prin excelenta; in loc sa fie o treptata ascensiune retorica pe treptele elogiului, aceste texte sunt pasi descendenti in infernul invectivei; reprezinta, deci, copia inversa a modelului, preferinta draga romanticilor, care sigur ca un fel de avangardisti au fost, propunandu-si, intre altele, sa intoarca lumea pe dos.» (TRom, I, 327 sq.)

Abordand constructia romanului romanesc pe dimensiune mitologica, romanele varstelor si ale comunitatilor umane cu zeitatile lor, Mircea Tomus noteaza ca Viata la tara de Duiliu Zamfirescu este «primul roman romanesc dinaintea inceputurilor romanului romanesc»; de asemenea, La Medeleni de Ionel Teodoreanu este «incercare de reluare a temei zeului copil»; Maria Sa Puiul Padurii de M. Sadoveanu surprinde «zeul copil si copilul zeu intr-o scenerie de basm medieval»; Creanga de aur de M. Sadoveanu permite aflarea «mitului varstei de aur in cautarea originilor»; iar Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu releva o «dimensiune epopeica a mitului varstei de aur»; in ceea ce priveste Baltagul de M. Sadoveanu, acesta ramane «romanul destinului etern al lumii patriarhale»; Mara de Ioan Slavici este «proiectia mitologica a unui destin istoric»; Arhanghelii de Ion Agarbiceanu este o constructie cu o «dimensiune divina si (o) dimensiune demonica, intrupate intr-o structura de roman cu program realist si etnografic»; Ion de L. Rebreanu reflecta «o lume cu un zeu pierdut si tragica lui incercare de a se reintrupa»; Strigoiul de Ion Agarbiceanu aduce «planul divin manifestat in dimensiuni de viata comunitara si individuala». Analizand apoi romanele ipostazelor mitice ale eternului feminin, Mircea Tomus subliniaza ca eternul feminin ipostaziat mitic-romanesc este ilustrat de Adela de Garabet Ibraileanu, «meditatie asupra iubirii si viziunea feminitatii in conditia lor existentiala fundamentala», sau de Rusoaica de Gib Mihaescu, «fantasma obsesiva a mitului femeii eterne intr-o varianta culturala moderna», de Maitreyi de Mircea Eliade, «zeita indiana a iubirii intr-o poveste contemporana», si de Cartea nuntii de G. Calinescu, «o poveste eterna intr-o lume ultramoderna».

Bildungsromanul «Amintiri din copilarie» de Ion Creanga are in istoria romanului, realizata de Mircea To-mus un loc privilegiat, deoarece «reprezinta transcriptia cea mai fidela a partii celei mai sensibile din intreg ansamblul mitului romanesc al varstei de aur din literatura secolului al XIX-lea»; «copilaria are darul particular de a amesteca realul cotidian cu mitologicul, de a trai planul mitologic ca pe unul real si de a ridica planul vietii reale la dimensiunile mitului; copilaria este mitul, cel mai simplu si cel mai durabil, in acelasi timp, trait dupa firescul vietii firesti; ea reprezinta si nasterea, constructia, si experimentarea fireasca a mitului si dimensiunii mitice din materialul existentei reale» (TRom, I, p. 35); «in societatile care traiesc firesc in dimensiunea mitologica vie, fiecare individualitate umana cuprinsa intr-o anume experienta de varsta care este, totodata, si o experienta existentiala fundamentala, contribuie prin aceasta latura a eului sau la insumarea si functionarea structurii unitare si coerente a ipostazei mitice, a "zeului" respectiv»; «universul mitic al Amintirilor din copilarie ale lui Ion Creanga este dominat de autoritatea si functiunile primordiale si supreme ale bunicului sau dinspre mama, David Creanga; acesta este cel care intemeiaza, mai intai prin fapta, apoi prin spunere, dar, in planul real al textului, prin rostire primordiala, episodul genezei acestui univers mitic familial; el este cel care a trecut, cu fratii sai, muntii, din Ardeal, intemeind familia» (ibid., p. 36); «Nica () este principala zeitate a acestui univers mitologic, zeul-copil, intruchipare a principiului vital pur, elementar; prezenta sa concentreaza mereu vitalitate, pentru ca este vitalitatea insasi, dar in ipostaza ei genuina si scaparand lumini» (ibid., p. 40 sq.); «Amintirile din copilarie, desi ar fi putut sa fie un roman, nu sunt totusi un roman, pentru ca sunt redactate in dispretul total al oricarei constiinte formale a modelului; ele sunt, in schimb, mai mult decat un roman» (ibid., p. 50) Tot Mircea Tomus distinge si «personajul ca expresie a unei subiectivitati paroxistice» in romanul proustian, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu, ori «romanul ca principiu de orchestrare a personajului sau», in Patul lui Procust de Camil Petrescu, sau «activa estetica a romanului romanesc modern intr-un laborator de elev» in Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, cat si «punctul terminus al dramei individuatiunii» la Max Blecher, in Inimi cicatrizate, Intamplari din irealitatea imediata etc.

Istoria romanului romanesc mai este abordata si dintr-o alta directie estetica inconfundabila, a gradului satisfacerii setei / nevoii de sacru, conditie sine qua non a romanului, a tuturor artelor; valoarea estetica este data si de stiinta conjugarii sacrului in profanul existential-cotidian; daca, prin absurd, dimensiunea sacrului ar disparea din lume, atunci nu ar mai exista nici umanitate, nici sublim, frumos, tragic etc.; lumea ca suma de personaje de roman romanesc «se afla intr-un complex de orientare destul de complicat si contradictoriu», intr-o serie de "binoame" / "ecuatii": personaj / comunitate cutuma, depresurizare dezermetizare a cutumei / personajului, inclusiv a personajului colectiv, a personajului-cetate / oras etc., sau «spatiul vid creat prin imbatranirea si iesirea din uz a vechilor instrumente de reglare a statutului persoanei si a raportului ei cu comunitatea», «formatiunea reala si din ce in ce mai vizibila a noilor institutii de drept european, asigurand un cu totul alt continut si o cu totul alta forma atat a statutului persoanei cat si a raporturilor sale cu societatea», ori «lipsa de incredere, gresita intelegere ca si proasta functionare a noilor mecanisme, ceea ce creeaza un nou spatiu, nu total vid de drept, ci bantuit de fantomele amintirilor, automatismelor vechilor obiceiuri-credinte ca si de cele ale neincrederii sceptice, batjocoritoare sau pur si simplu sfidatoare fata de noile formatiuni» (TRom, I, p. 28 sq.). Privind istoria speciei in epoca paradoxismului (1945 1989), de retinut sunt si romanele inserarii / innoptarii zeilor, ale reificarii si ale "conjugarii" absurdelor limite tragic-existentiale, de la Morometii, Delirul si Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda, sau de la Groapa, Princepele si Saptamana nebunilor de Eugen Barbu, pana la Bunavestire de Nicolae Breban, ori pana la Cartea milionarului de Stefan Banulescu, Ingerul a strigat de Fanus Neagu, Refugii de Augustin Buzura, Povara bunatatii noastre de Ion Druta, Femeie, iata Fiul Tau de Sorin Titel, sau pana la romanele lui Dumitru Radu Popescu: Vanatoarea regala Iepurele schiop Orasul ingerilor Saptamana de miere (2000) etc.         

In "decaedrul de aur" al romanului romanesc, se evidentiaza: evmezicul roman-fabliau, «Istoria ieroglifica» (1703 / 1705) de Dimitrie Cantemir, «Rascoala» de Liviu Rebreanu, «Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi» de Camil Petrescu, «Patul lui Procust» de Camil Petrescu, «Concert din muzica de Bach» de Hortensia Papadat-Bengescu, «Maitreyi» de  Mircea Eliade, «Morometii» de Marin Preda, «Cel mai iubit dintre pamanteni» de Marin Preda, «Groapa» de Eugen Barbu si «Bunavestire» de Nicolae Breban.