Cosmosul iubirii. Centrul lumii - casa. Zeitatea ocrotitoare

Satul copilariei devine, in perspectiva poetica, un spatiu sacru. Aici e centrul lumii in care cerul se leaga de pamant, lucru sugerat de casa, templu, coloana, munte etc. Luarea in stapanire a unui teritoriu, posesia lui se legalizeaza prin inaltarea unui templu, in jurul lui se organizeaza lumea, cosmosul care repeta creatia prima a zeului. Organizarea satului in jurul templului (bisericii, casei parintesti) echivaleaza cu o cosmogonie, o repetare a creatiei la o scara mai mica. Prin mijlocul acestui spatiu trece axa lumii, sacralizeaza legatura cu zeii, are loc hierogamia cer-pamant. Imaginea axei lumii ilustreaza si omologia cer-pamant, ea este imaginea Caii Lactee. Aici, prin simbolul "stalpului", templului, casei se realizeaza comunicarea intre cele trei niveluri cosmice: Pamant, Cer, Regiuni inferioare. Axis mundi uneste si sustine Cerul si Pamantul si baza o are infipta in lumea de jos (Infern). O asemenea coloana cosmica nu se poate situa decat in centrul universului. Comunicarea cu Cerul este exprimata printr-un numar de imagini, toate referindu-se la Axis mundi: stalp, scara, arbore, hrana, muntele etc.

Acest simbolism al centrului explica alta serie de imagini cosmologice: orasele sfinte si sanctuarele se gasesc in centrul lumii; templele sunt replici ale muntelui cosmic; temeliile templului intra adanc in regiunile inferioare. Insesi turnurile se numesc "muntele casei" sau "casa muntelui". Babilonul avea corespondentul ceresc, Ierusalimul era imaginea Ierusalimului ceresc. Adevarata lume se gaseste "in mijloc", "in Centru". Un Cosmos perfect poate fi o tara, un oras (Palestina, Ierusalim), un sanctuar, toate reflectand imago mundi, chipul "lumii noastre". Un Univers ia nastere din Centru, se intinde dintr-un punct central care-i este ca un "buric" (omphalos).

Orice constructie are drept model exemplar cosmologia. Crearea lumii devine arhetipul oricarui gest creator. Simbolismul cosmic al satului il aflam in structura templului sau a casei. Orice distrugere a unei cetati este echivalenta cu o intoarcere in Haos. Faraonul era asimilat zeului Ra, invingatorul dragonului Apophis. Se vorbeste de orice ameninta o civilizatie ca de un "haos", o "dezordine", de  "tenebre" in care se va narui lumea noastra. Toate acestea inseamna abolirea unei ordini, a unui Cosmos, a unei structuri. Abandonarea unui spatiu sacru echivaleaza cu desacralizarea.

Sa vorbim despre semnificatia religioasa a locuintei umane. Ca si sanctuarul, casa este sanctificata. Ea este universul pe care si-l construieste omul imitand creatia suprema. Fiind o imago mundi, locuinta se situeaza simbolic in "Centrul lumii". Nu trebuie sa uitam ca pentru omul religios sacralitatea este o manifestare a Fiintei. Imaginea primordiala a Pamantului-Mama se regaseste in diverse civilizatii (Terra Mater). Zamislirea oamenilor de catre Pamant este o credinta universal raspandita. La moarte omul se regaseste cu Pamantul-Mama. Nasterea, procrearea sunt variante microcosmice ale unui act exemplar pe pamant; mama nu face decat sa repete, sa imite actul primordial al aparitiei vietii pe pamant. Femeia este deci solidara cu Pamantul, procrearea e varianta fertilitatii telurice. Sfintenia femeii o da identificarea cu Terra Mater, Mama telurica. Casatoria umana e o imitatie a hierogamiei cosmice. Ideea de reinnoire, ca si cea a Anului Nou, cand se reinnoieste timpul, sugereaza reinnoirea lumii prin nasterea de prunci, asimilata scenariilor orgiastice agrare.

Am apelat la aceste rezumari din Sacrul si profanul de Mircea Eliade pentru a putea interpreta in perspectiva mitica lumea copilariei, satul natal, mama, casa parinteasca, toate simboluri importante, ca de altfel si calatoria initiatica care presupune moarte si inviere, acces la mister, modalitate de cunoastere.

Universul copilariei este un cosmos al iubirii, in care toate partile se leaga intre ele prin iubire, unde armonia universala sugereaza, parca, frumusetea creatiei care devine plina de iubire si diversitate care vietuieste unitar. Lumea copilului este o lume a iubirii in care, bineinteles, domina suprema iubire, cea de mama, completata cu dragostea fata de casa parinteasca, arborii pe care-i iubeste, cu fapturile mici de care e legat sufleteste, cu natura magica in care se joaca si se misca. Toate obiectele, cele neinsufletite, sunt investite cu atribute umane, de la papusa la piatra, de la clopotel la cubulete de carton. Armonia si ordinea paradisiaca domnesc, sudeaza aceasta inlantuire de fiinte, lucruri sau plasmuiri ale imaginarului. Cu toate se poate vorbi, se poate juca, se poate intelege in planurile sale ludice. Lumea copilului e o lume de poveste in care toate traiesc intr-o iubire si o fratietate sublima, in care raul e neglijabil, apare rar ca o durere provocata de lovire care trece repede si se uita repede.

Universul copilariei are ca principal simbol imaginea mamei, icoana generatoare de iubire, liniste, bucurie, siguranta, impacare si intelegere. In poezia clasica sau contemporana evocarile, unele sentimentale, altele marcate de o religiozitate aparte, unele ilustrand conditia umana plasata in lumea tragica a prezentului ca la Paunescu, Ioan Alexandru, Tiberiu Utan, Marin Sorescu sunt numeroase. La clasici imaginea mamei apare ca zeitate ocrotitoare, alteori cu functia ingerului de paza, alteori ca intermediar intre divinitate si copil, alteori ca Maica Nascatoare, ca zana facatoare de minuni. In unele creatii clasice apare, langa mama, si tatal, sub forma perechii ingrijorate de copilul plecat la scoli printre straini. Se intalneste si bunica, tot sub forma femininului ocrotitor. Un chip duios, un suflet plin de bunatate, o imagine luminoasa si draga a copilariei. Si bunicul apare in unele evocari, apar si frati sau surori, chipuri de vecini, de prieteni din copilarie fie la St. O. Iosif, fie la Goga, fie la Cosbuc, fie la Elena Farago, fie la Ion Pillat si altii.

Imaginea mamei totdeauna e dominata de dragoste, bunatate si ingrijorarea pentru odrasla mica si nestiutoare, pentru copilul plecat la scoli sa dobandeasca cunoastere, plecat in lume, plecat ca intr-o calatorie initiatica, trecand prin probe, incercari din care invata.

George Cosbuc a scris poezia Mama, cuprinsa in volumul Fire de tort aparut in anul 1896. "Dimensiunile poeziei romanesti au sporit prin Cosbuc: opera viabila a poetului face parte dintre acele infaptuiri a caror absenta este de neconceput . Fara Cosbuc si fara Creanga ne-ar fi mult mai greu sa ne cunoastem pe noi insine." Contributia lui George Cosbuc la faurirea literaturii romane mari arata un vizionar al miscarilor sufletesti sempiterne. Opera sa evidentiaza autenticitatea filonului popular. "Lui Cosbuc ii lipsea temperamentul vulcanic al lui Goga, dupa cum nu era nici macinat de timiditatea structurala a lui Iosif." "Cosbuc are simtul sublimului cosmic surprins direct si trecut prin filtrul meditatiei. Mitologiile definesc particularul existentei, dar pastreaza intre ele o punte de comunicare naturala, tinand cont de conditia generala a omului, de umanitatea lui . ", spunea Laurentiu Ulici. In poezia "Mama" de George Cosbuc intalnim creionarea unei ipostaze de zeitate ocrotitoare. Poezia cuprinde o multime de trimiteri mitice. Mama este plasata in Centrul lumii, in spatiul sacru al casei parintesti; pe malul apei "intr-o cascioara". Chipul ei este dominat de ingrijorare pentru copilul plecat printre straini si pe care spera sa-l vada venind, iar bucuria intoarcerii ar echivala cu a trai inca o data. E plina de griji pentru destinul odraslei ei plecate departe, la scoli, la razboi, undeva indiferent unde pentru ca orice plecare, vorba scriitorului francez, inseamna a muri putin. Ceea ce o defineste pare a fi dorul dupa cel plecat in calatoria initiatica. Dragostea fata de fiu produce suferinta, griji si ganduri care o framanta. Legat de simbolul mamei ingrijorate apare un alt simbol central, cel al focului "pe vatra veche ard/ Pocnind din vreme-n vreme/ Trei vreascuri rupte dintr-un gard/ Si flacara lor geme". Ipostaza ei devine cea de zeitate ocrotitoare a focului, a focului vietii. In concordanta cu gandurile ei, cu grijile ei e lupta cu stingerea flacarii. "Clipeste-abia din cand in cand/ Cu stingerea-n bataie". Clipirea, faptul ca geme sugereaza sursa de griji, gandind la George, cel plecat. Dorul ei devine suferinta ei. Noica definea dorul ca o cautare de negasire si placere de durere. Astfel putem intelege dragostea generatoare de suferinta a mamei din poezie.

Obiectul ingrijorarii e copilul ce "e dus si nu mai vine". Cu el adoarme in gand, cu gandul la el isi petrece ziua. El e suferinta (ingrijorarea) vietii ei. Calatoria initiatica i-a rapit fiul. Se stie ca in aceasta initiere in tainele lumii, cel implicat moare si invie. Elementele care sugereaza aceste situatii sunt prezente in poezia analizata. In primul rand avem "bocitoarele" si motivul plansului: "Cu tine doua fete stau si torc in rand cu tine" iar fiecare vorba a mamei "e plans de-ngropaciune".

Simbolul invierii e continut in impresia ei ca cel plecat a batut cu degetul in geam: "Mi s-a parut c-aud la geam/ Cu degetul cum bate".

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Ingrijorarea mamei e pusa in contextul unui timp al mortii Soarelui: "Si plopi in umedul amurg doinesc . " Arborii doinesc a jale, iar fetele spun despre ea ca "jalea te rapune". In ultima strofa nelinistea mamei e sugerata de vant si innorare: "Afara-i vant si e-nnorat" si ea sta langa vatra: "Stai langa vatra-ncet plangand" de teama ca nu-l va avea pe fiul ei "la cap in ceasul mortii". Dorul mamei e dorul fara alinare, e dragostea ce produce durere, e punctarea lucrului esential ce defineste o mama, raportand totul la legatura cu fiul ei. In alta poezie a sa mama e pusa in ipostaza ingerului pazitor, cel care apara fatul de rele, cea care-l salveaza in fata pericolelor.

In poezia Cantec pericolul ia infatisarea unui "lup din crang" ce vrea sa fure "pe copiii care plang". Mama ii da raspunsul si-l apara: "Lup flamand cu trei cojoace/ Hai la maica sa te joace" si lupul dispare. In a doua incercare apare un om sarac ce intreaba pe vecini "Poarta-se copiii bine". Cea care-l scapa pe copil e mama care raspunde: "Puiul meu e bun si tace/ Nu ti-l dau si du-te-n pace" si omul s-a dus.

In strofa a treia vine un negustor plin de bani care intreaba daca nu-s copii de vanzare, cei pe care nu-i iubeste mama lor. Raspunsul mamei sugereaza cat costa comoara ei: "N-ai nici tu nici imparatul/ Bani sa-mi cumpere baiatul".

Intr-o poezie a lui Octavian Goga mama devine, prin rugaciune, intermediarul intre divinitate si fericirea pruncului ei. O vedem ingenunchind in fata Preasfintei Nascatoare si Pururea Fecioara si celui care e Atoatevazatorul. Ea se roaga pentru copilul ei bolnav caci n-are incredere in "doftori". Ruga e fierbinte pentru ca feciorul e "atata bogatie / Avem si noi in casa". Copilul a umblat mult si stie multa carte si ea vrea sa-l tina norocul si sa se bucure la nunta lui. Femininul ocrotitor apare si sub chipul bunicii blande, bune, duioase, cu parul nins. Asa apare in poezia lui St. O. Iosif: "Cu parul nins, cu ochii mici/ Si plini de duiosie/ Aievea parc-o vad aici/ Icoana firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie". Ea intruchipeaza, in memoria poetului, frumusetea blanda si muncitoare: "Torcea, torcea fus dupa fus/ . / Era frumoasa de nespus/ In portu-i de la tara". Ochii bunicii sunt oglinda in care vede duiosie, blandete, impacare, incat poetul o aseamana "duminicii preasfinte".

Daca casa e spatiul povestilor la Goga, la St. O. Iosif bunica e izvorul nesecat al povestilor copilariei. In noptile de iarna cand vantul suiera a pustiu in hornuri si viscolul isi creste puterea, "bunica de la tara" "se-ntoarna cu sacul plin si fusu-ncepe cantul", copiii se strang pe langa ea rugand-o:

"- Bunica draga, spune-ne o poveste". Nepoteii tac malc, focul trosneste si "fusul tainic tot istoriseste".

Poetul o portretizeaza: cu "ochii mici", "cu vraja ne-nteleasa in portu-i vechi cu iie si catrinta" incat micutilor le pare "o fiinta din alte lumi" si ea incepe cu "a fost odata", "demult, demult", "departe, prea de departe", . Si le vorbea copiilor de alte vremi cand puricii se potcoveau, cand feciorii de imparat luptau cu zmeii "si lupii se pupau in bot cu mieii", cand plopul facea pere si rachita micsunele, cand "imparatii nu-si calcau cuvantul" si cand Dumnezeu Preasfantul "calatorea pe lumea asta dalba". Atunci traiau imparatul si imparateasa din povestea bunicii care n-aveau copii si la sfarsit glasul bunicii ii trimite la culcare dupa ce au ascultat minunata poveste. Fusul s-a obosit si el, opaitul ii paraseste si el luptandu-se cu stingerea ("A fost odata" de St. O. Iosif).

Noptile cu povesti ale bunicii sunt evocate si in poezia "Nopti de veghe", poezie semnata tot de catre St. O. Iosif: "Sunt nopti de mister, cu cerul/ Limpede cum e clestarul", sunt nopti "de doruri pline" care, spune poetul, "Mi-ati vrajit, o, nopti, senine/ trista mea copilarie". Noptile albastre cu povesti, "baldachinuri prinse-n stele/ Toate gandurile mele/ Sunt cu voi, sunt ale voastre".

Paradisul copilariei revine in memoria poetului si-l tine treaz nopti intregi pana "rosii prin perdele/ Intra zorile si-anina/Fluturi palizi de lumina/ Pe peretii casei mele".

Ion Pillat in evocarile sale despre satul copilariei (Florica - Pitesti) ne prezinta imaginea bunicii din amintirea sa, blandetea si grija fata de nepoti, mangaierile sale o definesc.

Imaginea parintilor, ca pereche mitica, sub zodia ingrijorarii pentru baiatul plecat departe, la invatatura, apare si in poeziile lui Octavian Goga. In poezia Batrani aceeasi dragoste inseamna durere. Cei doi apar ingrijorati: "Si plange mama pe ceaslov/ Si-n barba plange tata".

Universul copilariei, cu toate personajele lui, dobandeste uneori o umbra tragica, o tristete adanca devine povara pentru suflete, o nefericire ce se naste din dor si instrainare, care se isca din "cautarea de negatie", cei afectati fiind si parintii, si copiii plecati departe la scoli.

Poezia lui Goga reveleaza acest refuz al despartirii, aceasta fuga de instrainare si rupere de paradisul de acasa, de parinti, de locuri, de jocuri, de paradisul copilariei, spatiul acesta transilvan cu munti si codri adanci "cununati/ Cu stelele boltii albastre/ In leaganul vostru de codri si stanci/Dorm toate povestile noastre" (In munti, Octavian Goga). Despartirea de acest spatiu in care sunt "codri verzi de brad/ Si campuri de matase/ La noi atatia fluturi sunt . ", e o condamnare grea. Veacurile moderne aduc problema emanciparii prin invatatura si plecarea la scoala la oras. E o proba grea pentru copil si parinti. Goga isi aminteste, evoca cu tristete cum copilul de altadata a incercat sa evite plecarea de acasa: "A plans vreo doua nopti intregi/ Si te-ai ascuns in podul surii". Dar dupa o vreme mama e mandra si bucuroasa de cel care trece pe acasa, om cu invatatura, domn parca strain: "Dar nu-i de legea romaneasca". Schimbarea nu indreptateste versul de mai sus pentru ca fericirea mamei se face lacrima la intoarcerea celui care a fost copilul ei: "Fecior cuminte are mama", iar copilul incearca sa spuna ca nu e un strain, ci "feciorul Linii", acum om cu carte si asezat. Instrainarea, parasirea face victime si-n randul celor ce au avut copii, dar au ramas singuri sa-si planga durerea. Poezia "Parasiti" de Octavian Goga evoca singuratatea celor doi batrani parinti care au avut doi feciori si au ramas singuri. Tabloul trist ni-l arata pe mos uitand de pipa si baba uitand de fuior, cu gandul la copii, cu dorul care ii macina, cu durerea ce le e povara: "Pipa mosului nu arde/ Baba si-a uitat fuiorul". In noapte amandoi tresar si plang fiindca cei doi feciori nu mai sunt cu ei: "Unu-i mort de asta-toamna/ Altul sta cu domni la masa".

Alteori, la alti poeti, tristetea incearca sufletul celui plecat departe, dorul de sat, de parinti devine rugaminte adresata unei pasari ca sa duca departe gandul "inlacrimat" al celui plecat: "Pana-ti da de satul meu/ Pana-ti da de alb bordei/ Unde plang parintii mei" (Randunea usoara-n zbor, de Elena Farago).

Raiul copilariei ni-l amintesc si cantecele de leagan care devin leganare de cantec si dorinta de a-si vedea pruncul mare si sanatos. "Comoara", "lumina" mamei nu stie de suferintele lumii, de durerile mamei si-n gura ei, a mamei: "Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele/ Si-au amutit povestea . ". Nefericirea copiilor saraci devine suferinta pentru mama care-si adoarme in cantec odorul caci el inca nu stie ca mor "de frig si foame copiii cei saraci".

Cantecul de leagan ramane mangaiere si uitare a greutatilor si relelor ce-i pandesc, caci "e frig in casa noastra", "Vantul in ogeac suspina/ Musca-ntr-una clampa usii" si-n tabloul tragic visele copilului cu fluturi si randunici traseaza o raza de speranta a unei fericiri viitoare. Asocierea copilariei cu anotimpul florilor, cu zefirul bland ce aduce mangaieri: "Hai, odor, hai, pasarica/ Dormi, o, dormi fara de frica/ Sa te-alinte/ Mos cuminte/ Si sa-ti cante-ncetinel:/ Mugur, mugur, mugurel . "

Pruncul devine "fraged trupusor de crin" si "ingeri vin tiptil si-alene/ Sa te mangaie pe gene" iar "o gaza mica . / Si sa-ti spuna/ Noapte buna". Lumea celor mici e asociata universului marunt: gaze, fluturi, iezi, albine, catelusi etc. fie in cantecul de leagan, fie in poezia ludica a lui Tudor Arghezi sau Elena Farago.

Foarte des in poezia ce evoca copilaria, frumusetea, locurile de acasa, paradisul pierdut, natura suplineste, in amintire, in iubirea poetului, parintii, dobandesc atributele lor, tin locul lor, aduc ocrotire, mangaiere, intelegere si dragoste: "Stapane codru, erai batran/ Mai tii tu minte, oare? Atunci m-am dus in lume eu/ Feciorul lui Iosif preotul". Codrul primeste titlul de noblete "Parinte-al meu din vremi de mult". El trebuie sa-si aminteasca, ca martor al intamplarii, de tatal sau "si mama care sta sfarsita-n glas/ Si hatrul dascalul Ilie/ Cel intelept . " Codrul e interogat si asupra casei parintesti, pentru ca el e singurul care stie si-acum de cele petrecute: "Era si-o casa la rascruci/ Era a noastra . Ca matca Oltului batea/ La coltul casei intr-un scoc".

Codrul investit cu titlul de stapan, de parinte din vremi de demult trebuie, ca o eterna memorie colectiva, sa-si aminteasca de fereastra din care se oglindeau in Olt "trei radacini de busuioc". Cel plecat spune: "Am plans si gandul m-a batut/ Sa ma intorc la casa noastra". Batranul codru, cinstitul crai e martor, si acum la intoarcere, ca toate s-au schimbat: "Cum s-a schimbat de-atunci satul" "Ca s-au schimbat atat de-atunci/ Seninul razelor de soare/ Si fata florilor din lunci" "Dar casa noastra nu mai este". La Goga intalnim aceasta imagine a paradisului care se altereaza, se destrama, isi pierde sacralitatea. Toate par altfel, privite prin ochiul si gandul matur al poetului (Reintors, de Octavian Goga).

In poezia In codru natura primeste rolul tatalui care probabil nu mai e, ca si casa care nu mai e: "Cand ratacind, batrane codru/ Ajung la sanul tau de tata" . "Plec fruntea mea infierbantata". Codrul pastreaza frumusetea si puritatea lumii copilariei, pastreaza sacralitatea pentru ca "Dumnezeu cel sfant si mare/ Sub bolta ta inrourata/ Isi tine mandra sarbatoare".

In fata codrului, cu "smerita frunzei framantare", cu freamatul lui "cu glas cucernic de tropare", copilul pur de altadata intra, cu metamorfozele lui, normale si acceptabile, se simte "facator de rele" si se cutremura la poarta codrului. Frumusetea, sacralitatea naturii, postura parinteasca il fac pe poet, intors la casa parinteasca, la natura paradisiaca de acasa, sa vada in codru un martor al cantecului de ingropaciune "al doinei noastre". Din postura de parinte, codrul devine maniosul razbunator al unui intreg neam.

Plina de semnificatii e si poezia lui Octavian Goga intitulata Casa noastra din volumul Poezii, primul sau volum. Parasirea, pustiirea, alterarea, imaginea care se degradeaza sugereaza un paradis in destramare, un centru al lumii copilariei care-si pierde sacralitatea. Peste tot se vede sporul panzei de paianjen care aminteste de Blaga cu: "Vai mie, vai, tie/ Paienjenii au umplut apa vie". E un paradis bolnav, cazut in timp, in degradare. Prunii, trei, stau sa moara, "Cucuta creste prin ograda/ Si palamida-i leaga snopii". "Si pragului imbatranit/ Incepe a-i putrezi stejarul", "De pe peretii-ngalbeniti/ Se dezlipeste-n paturi varul", ca sa ajungem la regretul dupa ce a fost consfintit de plansul vecinului Niculaie si exclamatia dureroasa a celui ce-a pierdut raiul acesta: "Ce s-a ales din casa asta!" Lumea frumoasa de altadata e stinsa: "Cum dorm . / Sub vreascurile stinse-a vetrii/ Povestile-nsirate seara/ De-atate cuscre si cumetri".

Cu ruina casei mor si povestile de altadata. Un spatiu in paraginire, un spatiu in care intra dezordinea, stricaciunea, haosul, sinonime cu desacralizarea acestui loc.

La Vasile Voiculescu in poezia Casa noastra avem aceeasi lenta alterare a unui spatiu sacru. Un sat pasnic ca "un ostrov de cuiburi" strajuit de ulmi pe culme, un barlog salbatic "stiind numai de datini, de doruri si dragul glumii", ferit de drumul mare, ca o cetate de la marginile lumii. Casa e prietenoasa, parca iti spune "buna vremea", poftindu-te inauntru. Casa e "tihnita-n rost" "ca un altar de sfanta". Alaturi sunt fantana si prisaca. Zambitoare, ocrotitoare, "Asa cum am pomenit-o pe cand traiau bunicii/ Vecinul era cantaret in strana/ Plutea peste sat o pace adanca, robitoare/ Ca peste-un schit ce pururi ar sta in rugaciune". Mijea in suflete "duioasa fericire", "curgea viata dulce . si-nteleapta" cum curg "din guri sfintite lungi stihuri de psaltire" .

Prezentul prezinta aceeasi imagine de paradis devastat. Satul e plin de straini, "casa ni-i pustie", "curtile-n ruine". Ce sacralitate, ce cuib de puritate si sfintenie, ce liniste si fericire pierdute, case pustiite, ruine. O antiteza sugestiva, o viziune asemanatoare cu cea din poezia lui Goga. Lumea satului si universul copilului de la tara stau sub semnul sacrului, religiosului, pacii si fericirii. Sfatul mamei pentru copilul plecat la invatatura departe, la oras, era: "Zi Tatal Nostru seara, draga,/ Si sa te porti la-nvatatura". Religiozitatea si cultul muncii erau mostenirea cea mai de pret lasata de tata fiilor sai. Vasile Voiculescu, in poezia Iisus din copilarie, evoca copilaria, trairile celor mici in sarbatoarea patimirii lui Iisus. Copilul de altadata, care n-a murit inca in sufletul preotului, spune ca: "Mi-s stupii sufletului plini/ De toata mierea amintirii tale". O lume cu frica lui Dumnezeu, o lume cu credinta tare ca si cremenea isi crestea copiii in spirit crestin, in cinste si iubire, in rosturile si radacinile vechi, frumoase si sfinte.