STRABON – partea 1

GEOGRAFIA

Vol. I

CARTEA I

CARTEA A II‑A

CARTEA A III‑A

CARTEA A IV‑A

STUDIU INTRODUCTIV

Strabon, pentru noi astazi, nu este un nume, ci o pre­tioasa sinteza a tuturor stiintelor antice despre „pamintul populat'. Cu toate acestea, antichitatea il trece aproape complet sub tacere[1], iar dictionarul Suda ii consacra abia o notita impersonala de doua rinduri[2]. Dar daca contem­poranii sai l‑au ignorat, secolele urmatoare nu au pregetat sa osteneasca intr‑o anevoioasa truda de copist, transmi­tindu‑ne un mare numar de manuscrise ale vastei enci­clopedii faurite de acesta. Istovitoarea migala cu care s‑a transcris in repetate rinduri Geografia lui Strabon consti­tuie o graitoare marturie a pretuirii de care s‑a bucurat in timpurile stravechi. In prezent, asijderea, aceasta opera este socotita de specialisti „cea mai mare lucrare a vremii sale'[3].

In acelasi timp, Strabon consemneaza in opera sa sufi­ciente date despre propria‑i viata, astfel incit si aceasta lacuna, prin eruditele conjecturi ale savantilor moderni, a fost intr‑o oarecare masura inlaturata.

l. VIATA

1.1. Limitele vietii lui Strabon. Astazi se cunoaste cu toata certitudinea ca Strabon este un grec din Asia Mica, de obirsie din orasul Amaseia Pontului, care a trait pe vremea imparatilor Augustus si Tiberius. Dar toate incer­carile de a incadra viata lui intre limite precise duc la simple supozitii fragile ce dau loc la discutii, deoarece insesi datele pe care se sprijina sint aproximative. Inde­obste, invatatii pornesc de la pasajele in care Strabon mentioneaza anumite evenimente istorice, cunoscute si din alte izvoare si datate azi, pe care le refera la propria sa viata. In felul acesta el precizeaza ca unele fapte s‑au intimplat „cu putin inaintea noastra' μικρδν πρδ ημών sau „in vremea noastra' κα&'ήμΛς οri έφ'ήμων sau, in sfirsit. „acum, in prezent'. Punctul mai subred dar inevita­bil al argumentarii moderne este din nou o presupunere ca mentiunile de mai sus au neaparat in vedere data nas­terii autorului. Iata, deci, in continuare cele mai impor­tante conjecturi moderne privitoare la nasterea lui Strabon: P. Meyer[4], sprijinindu‑se pe pasajul (XIV, 5, 10) in care Strabon mentioneaza restabilirea castei sacerdotale in orasul Olba din Cilicia, eveniment petrecut nu mult dupa distrugerea piratilor cilicieni de catre Pompeius (in anul 67 i.e.n.) si infatisat de Strabon cu mentiunea έφήμων ήδη „deja pe vremea noastra', fixeaza nasterea geografului antic in anul 68 i.e.n. G. F. Unger ii apropie si mai mult nasterea de evenimentul de mai sus, presupunind ca acesta s‑a nascut in iarna anilor 67/66 i.e.n. B. Niese, H. Tozer, E. Pais, E. Honigmann, H. Jones si G. Aujac[5] sint de parere ca mai multe evenimente converg spre anii 64/63 i.e.n. ca data a nasterii autorului nostru. Astfel Strabon infatiseaza drept intimplari petrecute in timpul sau domnia lui Ptolemeu Auletes pe tronul Egiptului (XVII, 1, 11), care se desfasoara intre anii 80 si 51 i.e.n.; diviziunea Galatiei intre trei dinasti (XII, 5, 1) care a avut loc probabil la sfirsitul anului 63 si inceputul lui 62 i.e.n.; Tarcondimotos, rege in Cilicia (XIV, 5, 18) cam in aceeasi perioada, si un nou oras in insula Kephallenia, creat in 59 i.e.n. de C. Antonius, unchiul lui Marc An­toniu (X, 2, 13).

De asemenea Strabon fixeaza cu putin inaintea sa nas­terea filozofului Antiochos (XVI, 2, 29) care a avut loc, se pare, cu putin dupa 68/67 i.e.n.; colonizarea piratilor cilicieni in orasul Dyme din Achaia (VIII, 7, 5), facuta de Pompeius dupa nimicirea piratilor Mediteranei (in 67 i.e.n.); si, in sfirsit, impartirea Paflagoniei interioare intre mai multi suverani (XII, 3,41) infaptuita tot de Pompeius in anul 64 i.e.n. Apropiindu‑se de aceasta da­tare, dar punind temei pe un alt argument, W. Aly[6] atri­buie lui Strabon virsta de 37 ani in anul 25 i.e.n. cind acesta a vizitat Egiptul calatorind pe Nil in sus, impreuna cu prietenul sau, Aelius Gallus, prefectul Egiptului (II, 5, 12); de aici, el inclina pentru anii 63—62 ca data a nasterii lui Strabon. In sfirsit Gercke[7] propune ca limite extreme ale nasterii acestuia anii 66—60 i.e.n.

Dintre toate evenimentele pe care se sprijina supozi­tiile de mai sus, si pe care Strabon le‑a consemnat cu mentiunea μικρδν πρδ ήμων, cel mai recent si mai cert datat pare sa fie diviziunea Paflagoniei intre mai multi cirmuitori, fapt petrecut in anul 64 i.e.n. Prin urmare, acest an pare sa contina ultimele referiri ale lui Strabon la faptele premergatoare lui.

Dintre intimplarile pe care geograful nostru le soco­teste contemporane cu el, cel mai vechi ar parea sa fie restabilirea castei sacerdotale in orasul Olba al Ciliciei, infaptuita dupa razboiul cu piratii, deci dupa 67 i.e.n. Pe acest fapt se sprijina argumentarea lui P. Meyer care, de aici, fixeaza in 68 nasterea autorului studiat. Credem insa ca P. Meyer a interpretat gresit pasajul in discutie, pe care pentru lamurire, il redam in rindurile ce urmeaza: „Dupa nimicirea acestora (a tilharilor), deja pe vremea noastra, aceasta regiune se chema imparatia lui Teucros ca si dominatia sacerdotala' (XIV, 5, 10). P. Meyer asociaza referirea personala a lui Strabon din acest pasaj cu nimi­cirea piratilor din 67 i.e.n., or cuvintele „pe vremea noastra', ca orice complement circumstantial, lamuresc predicatul propozitiei, in situatia de fata se chema si nu complementul precedent „dupa nimicirea piratilor', ceea ce se adevereste din insasi topica lor: in mod regulat, de­terminantul precede in greaca determinatul. In afara de aceasta, adverbul deja departeaza in timp cele doua com­plemente, aratind ca a trecut o vreme de la nimicirea piratilor pina pe vremea lui Strabon cind s‑a instaurat din nou aici dominatia preotilor. Rezulta deci ca nimicirea piratilor cilicieni din 67 i.e.n. nu a avut loc in cursul vietii lui Strabon, ci inaintea lui, iar restabilirea castei sacerdotale intimplate deja pe vremea sa a putut sa aiba loc chiar cu citiva ani mai tirziu (de 67) si, ca atare, nici nasterea lui nu poate fi fixata in 68 i.e.n. Un alt fapt vechi pe care Strabon il declara contemporan cu el, anume domnia lui Ptolemeu Auletes in Egipt, prin durata de aproape 30 de ani a acesteia (80—51 i.e.n.) nu poate servi la elucidarea chestiunii in discutie. Ramin, prin urmare, doua evenimente pe care le putem socoti printre primele petrecute, dupa Strabon, in timpul vietii sale: este vorba de impartirea Galatiei intre trei suverani (XII, 5, 1) si de instaurarea lui Tarcondimotos rege in Cilicia (XIV, 5, 8), intimplari care au avut loc in anii 63/62 i.e.n.

In concluzie, daca ultimele fapte petrecute cu putin inaintea nasterii lui Strabon nu depasesc anul 64 i.e.n. si daca primele intimplari din timpul vietii lui nu urca mai sus de anul 63 i.e.n., inseamna ca nasterea lui Strabon a avut loc in intervalul 64—63 i.e.n.

In privinta mortii lui Strabon, parerile sint la fel de impartite; conjecturile sint dificile, deoarece si datele refe­rente sint foarte sarace. Indeobste se admite azi ca Strabon a apucat si domnia imparatului Tiberius, deoarece mentio­neaza cirmuirea inteleapta a acestuia, care imita intru totul pe parintele sau Augustus (VI, 4, 2). Pentru o rigu­roasa limitare, invatatii moderni, in general, fac apel la data mortii lui Iuba al II‑lea, regele Numidiei, consem­nata in repetate rinduri de Strabon in ultima carte a ope­rei sale. In special trei pasaje aferente au suscitat discutii printre invatati: unul dintre ele se refera la Iuba I, re­gele Numidiei, care s‑a luptat cu Caesar (XVII, 3, 7), si care a murit in 46 i.e.n.; al doilea aminteste de moartea lui Iuba al II‑lea, fiul lui Iuba I, petrecuta pe vremea lui Strabon (XVII, 3, 9); al treilea consemneaza cu mentiunea „in prezent' pe fiul si succesorul lui Iuba al II‑lea (XVII, 3, 25). Daca aceste trei pasaje sint autentice[8] si mai sigur ele apartin autorului Geografiei, inseamna ca Strabon a apucat moartea regelui numid Iuba al II‑lea, care a avut loc, dupa Tozer si Jones[9], in anul 21 e.n., dupa altii, printre care J. Carcopino[10], in 23 e.n. De aci, primii fixeaza moartea lui Strabon in 21, ultimii, in 23 e.n. Luind in considerare anul 23 ca data a mortii lui Iuba, G. Aujac[11] presupune ca Strabon, chiar daca a mai trait, nu a mai avut o activitate fructuoasa dupa anul 24 sau 25 e.n. Incli‑nind si noi sa socotim anul 23 ca data a mortii lui Iuba al II‑lea, credem ca, pentru a sprijini teza, merita sa fie luate in considerare inca doua amanunte: intii, Strabon mentioneaza ca un fapt proaspat nu numai moartea lui Iuba al II‑lea, ci si pe urmasul acestuia, Ptolemeu, ceea ce inseamna ca, cel putin la inceputul domniei acestuia, geograful nostru mai era inca apt de munca; in al doilea rind, Strabon vorbeste de orasul Cyzik care „se mentine liber pina in prezent' (XII, 8, 11). Iar astazi se stie ca Cyzicul si‑a pastrat autonomia administrativa pina in anul 25 e.n. Putem presupune deci ca Strabon a trait pina prin 25 sau chiar 26 e.n., apropiindu‑se ca virsta de 90 de ani.

1.2. Locul nasterii. Patria de obirsie a lui Strabon este regatul Pontului; acesta a fost creat prin 3C2 i.e.n. pe o fisie ingusta de pamint ce se intindea de‑a lungul tarmului sud‑estic al Pontului Euxin, de catre un urmas al tirani­lor din Kios, numit Mithridates. Despre acest fundator vorbeste si Diogenes Laertios (III, 20), care il socoteste prieten al persilor si, in acelasi timp, adeptul filozofiei platonice. Pontul, asadar, inainte de a deveni, pe vremea stramosilor lui Strabon, o mare imparatie, adapostea o populatie pestrita, alcatuita din tibareni, chalybi, mosy­nici, greci, persi, paflagoni, cappadocieni si altii. Orasele lui, Amisos si Trapezuntul, erau intemeiate de greci pe malul marii, altele ca Zela, Kerasont, Comana‑Pontica, Themiskyra si, cel mai important dintre toate pentru noi, orasul Amaseia, locul de nastere al lui Strabon, aveau alte obirsii.

Asezat in inima muntilor, la poalele masivului Ophli­mos, azi Djanik, pe fluviul Iris, astazi Iekil‑Ermak, Ama­seia a fost, in vremurile ei de glorie, cetatea de scaun a suveranilor Pontului. Muntii cu paduri dese si fluviul erau neclintite paveze naturale, ce ofereau in acelasi timp incintatoare privelisti, cum precizeaza Strabon insusi: „Amaseia, orasul nostru, se gaseste intr‑un defileu larg si adinc, prin care curge la vale fluviul Iris: minunat in­zestrat de geniul omenesc si de fire, el poate servi ca oras si, in acelasi timp, ca cetate fortificata. Caci o stinca uriasa si povirnita sta aplecata peste fluviu, iar intr‑o parte a ei se afla zidul, chiar pe malul apei, acolo unde s‑a asezat orasul, in cealalta, el urca din doua laturi spre creste; doua dintre acestea sint concrescute laolalta si in­zestrate cu turnuri de toata frumusetea. In aceasta incinta se gasesc palate regesti si monumente de‑ale regilor ' (XII, 3, 39). In partea de miazanoapte a orasului se intind cimpii roditoare, pina la Halys. „Intreaga regiune este bine impadurita si cuprinde bogate pasuni pentru cai si pentru alte animale si. In intregime, este bine populata. Si Ama­seia a fost daruita regilor (ca resedinta), iar in prezent ea este sub stapinire romana' (XII, 3, 39).

Acest oras vechi mai dainuie si astazi, cu numele aproape nestramutat, Amasieh, vestit pentru femeile sale de o rara frumusete si prin numeroasele vestigii ale tim­purilor apuse.

1.3. Familia. Strabon este vlastarul unei stralucite fa­milii din Pont, a carei soarta se impleteste strins cu ne­statornicul destin al regilor pontici. Istoria acestei familii, dupa cum ne‑o face cunoscuta Strabon insusi, incepe o data cu Mithridates Euergetul, rege ahemenid, a carui domnie tine din 150 pina in 120 i.e.n. Unul dintre prie­tenii intimi ai acestuia, pe a carui nestramutata credinta si pricepere s‑a sprijinit regele, a fost Dorylaos „tacticia­nul', stramosul lui Strabon. „Caci Dorylaos — povesteste autorul — era un priceput organizator de osti, unul dintre prietenii lui Mithridates Euergetul. Acest Dorylaos, pentru ca avea experienta recrutarii de trupe mercenare, era de multe ori desemnat (in acest scop) pentru Elada si pentru Tracia, dar adesea si pentru cei care veneau din Creta, pe vremea cind romanii inca nu stapineau insula, deoarece in ea se afla o mare multime de mercenari si de osti din care, obisnuit, se completau si trupele de jaf. Pe cind Dorylaos se afla, asadar, in Creta, se intimpla sa izbuc­neasca un razboi intre cnossieni si gortynieni. Ales comandant (de catre cnossieni) si cistigind in graba razboiul, a obtinut cele mai inalte onoruri. Ceva mai tirziu, cind afla ca Mithridates Euergetul a fost ucis prin viclesug, intr‑un complot pus la cale la Sinope tocmai de prietenii lui, si ca succesiunea la tron a trecut asupra sotiei si a fiilor acestuia, luindu‑si nadejdea de la soarta treburilor din Sinope, Dorylaos se statornici la Cnossos' (X, 4,10). Dupa moartea lui Mithridates Euergetul, mostenitoarea tronului din Pont a devenit sotia sa, Laodiceea, in numele celor doi fii ai sai minori, Mithridates si Chrestos. Ajun­gind la putere, ea a indepartat din inaltele diregatorii pe toti prietenii regelui defunct. De aceea Dorylaos nu s‑a mai intors in patrie ci s‑a statornicit in Creta. „Aici — con­tinua Strabon — sotia sa macedoneana cu numele Sterope ii nascu doi fii, pe Lagetas si pe Stratarchas, dintre care pe Stratarchas si noi l‑am vizitat la capatul batrinetelor sale; ea a mai nascut si o singura fiica' (X, 4,10). Pe de alta parte, regina Laodiceea nu multa vreme s‑a putut mentine pe tronul regatului pontic, ci a fost asasinata, la rindul sau, in 116 i.e.n. Fiul ei mai virstnic si al lui Mithridates Euergetul, cu numele Mithridates Eupator Dionysios, nascut in jurul anului 132 i.e.n., desi mostenitor de drept al tatalui sau, a fost indepartat la inceput de la tron de propria sa mama. In 111 i.e.n., Eupator a patruns cu forta in Sinope, in fruntea unei ostiri, si a cucerit tronul cu arma in mina la virsta de 11 ani. El s‑a incon­jurat din nou de prietenii tatalui sau. Iata aceste fapte in relatarea lui Strabon: „Cum Euergetul avea doi fii, a mostenit domnia Mithridates supranumit Eupator, la virsta de unsprezece ani; impreuna cu acesta a fost crescut Dory­laos, fiul lui Philetairos, iar Philetairos era fratele lui Dorylaos tacticianul. Cind regele a ajuns la virsta barba­tiei, intr‑atit s‑a simtit de legat de Dorylaos (cel tinar) pentru farmecul tovarasiei acestuia, incit nu numai pe el l‑a ridicat la cele mai inalte onoruri, ci si de rudele lui s‑a ingrijit si a trimis si dupa cei din Cnossos. Acestia erau membrii familiei lui Lagetas, pentru ca tatal lor (Dorylaos tacticianul) murise, iar ei erau acum barbati in fire si venira la (Mithridates) parasind tot ce aveau in Cnossos. Iar fiica acestui Lagetas a fost mama mamei mele' (X, 4, IO). In felul acesta, familia lui Strabon s‑a intors in patria strabunilor si s‑a bucurat de inalte onoruri conferite de tinarul rege Eupator, din prietenie pentru Dorylaos, varul lui Lagetas care era strabunicul lui Stra­bon. Acest rege, cunoscut in istorie sub numele de Mithri­dates al VI‑lea, s‑a dovedit un barbat tenace si un monarh iscusit, care a urmat o politica foarte ambitioasa cu totul ostila Romei, acoperind de glorie numele sau si pe al patriei. Ascensiunea lui s‑a rasfrint si asupra familiei lui Strabon. Astfel, dupa ce cuceri Chersonesul Tauric (Cri­meea), care i‑a cerut sprijinul impotriva scitilor, si ocupa Bosforul, el si‑a extins dominatia asupra regiunilor cen­trale si apusene din Asia Mica. Pentru a crea o punte de legatura intre Chersonesul Tauric si posesiunile lui asiatice, ocupa Colchida. Aici trimise ca guvernator pe un membru al familiei lui Strabon, cu numele Moaphernes. „Cind Mithridates Eupator a dobindit o mare putere — spune acesta — Tara Colchidei a ajuns in stapinirea lui. El tri­mitea mereu aici un prieten ca prefect si guvernator al tarii. Unul dintre acestia a fost si Moaphernes, unchiul dinspre tata al mamei mele' (XI, 2, 18).

Cind in Italia a izbucnit razboiul cu socii, Roma fu din nou tulburata de actiunile lui Mithridates Eupator in Orient, ale carui ambitii s‑au lovit de interesele romanilor in Asia. Trei razboaie, care ocupa aproape intreaga juma­tate a primului secol i.e.n., a purtat Roma impotriva acestui rege nesupus din Orient. Primul razboi, care a durat din 89 pina in 84 i.e.n., a conferit sortii de izbinda lui Mithridates. Acesta si‑a faurit o mare imparatie. Dar, amestecindu‑se si in revoltele din Elada impotriva stapinirii romane, cu care prilej s‑a ciocnit cu legiu­nile conduse de invincibilul general Sulla, ostirea lui Mithridates din Europa a suferit lovituri la Cheroneea si Orchomenos, in 86 i.e.n. In Asia s‑au mai mentinut in buna parte posesiunile cistigate, ba s‑au mai adaugat si unele noi. Cel de al doilea razboi (83—81 i.e.n.) fu cistigat tot de Mithridates. Dar al treilea razboi (74—63 i.e.n.) a pricinuit un dezastru ireversibil temerarului rege pontic. In 72 i.e.n., comandantul roman Licinius Lucullus patrunse in statele lui Mithridates, unde cistiga asupra acestuia o victorie decisiva. In 71 i.e.n., regele Pontului se refugie la socrul sau, Tigranes, in Armenia. Toate incercarile lui de‑a se intoarce in Pont ii fura zadarnicite pentru moment. In acest timp, Lucullus, prin intrigi si mari fagaduinte, unelti sa‑si atraga pe inaltii demnitari din Pont, printre care pe puternicul pontifice din Comana, care nu era altul decit insusi Dorylaos, prietenul indragit al lui Mithri­dates, pentru care regele a rechemat din Creta si a con­ferit o situatie stralucita familiei lui Strabon. Iata cum prezinta autorul insusi evenimentele: „Am vorbit mai inainte de Dorylaos tacticianul, care a fost stramosul ma­mei mele, precum si de un alt Dorylaos, care a fost fiul fratelui aceluia, cu numele Philetairos; am aratat ca ulti­mul Dorylaos, printre alte onoruri inalte pe care le‑a obtinut de la Eupator, a primit si demnitatea de mare pontif la Comana. El a fost surprins inchinind domnia romanilor' (XII, 3,33). Tradator s‑a dovedit si bunicul lui Strabon, numit probabil Ainiates, cum restabileste tex­tul E. Pais[12]: δ πάππος ημών 6 προς πατρός Αίνιάτης „bunicul nostru dinspre tata Ainiates', in loc de lectiunea dificila transmisa 6 προς αύτ^ς „dinspre ea'. „Citiva prie­teni — zice Strabon — au apucat sa‑l paraseasca (pe Mithridates) mai inainte, cum a facut bunicul meu dinspre tata Ainiates, care vazind ca sortii regelui in timpul raz­boiului cu Lucullus cad rau si totodata instrainat de el din minie pentru ca se intimplase sa‑i ucida de curind varul (sau nepotul?) cu numele Tibios[13] si pe fiul acestuia, Theophilos, a pornit sa‑i razbune atit pe acestia cit si pe el insusi si, luind de la Lucullus zaloage de credinta, ii preda acestuia 15 fortarete' (XII, 3, 33). Credincios pina la capat regelui in restriste i‑a ramas numai Moaphernes din rudele lui Strabon. „Mai tirziu — specifica autorul — Moaphernes, unchiul dinspre tata al mamei mele, a atins o inalta treapta, deja spre sfirsitul domniei (lui Mithrida­tes Eupator), si din nou a indurat nenorocirile impreuna cu regele, atit el insusi, cit si prietenii lui, afara doar de citiva care au apucat sa‑l paraseasca mai inainte' (XII, 3,33). Fratele acestui Moaphernes a fost sotul fiicei lui Lagetas, adica al bunicii dinspre mama a lui Strabon.

Luptele politice din Roma, in urma carora i s‑a luat lui Lucullus comanda razboiului impotriva lui Mithridates, au usurat intru citva situatia regelui pontic. In rastimpul de aproximativ un an, pina ca romanii sa reia ostilitatile impotriva lui, Mithridates, reintorcindu‑se in Pont, avu ragazul necesar sa‑i pedepseasca pe prietenii sai necredin­ciosi si in primul rind pe Dorylaos. Cu un accent de tris­tete, Strabon vorbeste despre declinul acestuia si totodata al familiei sale: „Cita vreme, asadar, Dorylaos s‑a bucu­rat de o soarta fericita, si acestia (adica rudele) s‑au im­partasit din fericirea lui; dar din momentul in care acesta a cazut in dizgratie, pentru ca a fost surprins ca unel­teste sa inchine regatul romanilor cu conditia sa fie pus el pe tron, s‑au prabusit impreuna cu el si sortii acestora si au decazut mult. S‑au rarit apoi si legaturile lor cu cei din Cnossos, dar si aceia au trecut prin foarte multe incercari' (X, 4, 10).

In anul 66 i.e.n., razboiul din Orient a fost incredintat lui Pompeius. Acesta a cistigat citeva victorii nedecisive asupra lui Mithridates. Dar prelungirea razboiului a creat multe nemultumiri printre supusii acestuia din urma.

Revolta guvernatorului Phanagoriei si mai cu seama rascoala propriului sau fiu, Pharnakes, l‑au impins pe Mithridates la o extrema disperare; in palatul sau din Panticapaion, el porunci sclavului sau celt sa‑l strapunga cu sabia. Evenimentul s‑a petrecut in 63 i.e.n. „Cind Mithridates a fost rasturnat — adauga Strabon — intreaga lui imparatie s‑a distrus si s‑a destramat iar in mai multe parti' (XI, 2, 18). Soarta putinilor lui prieteni care i‑au ramas credinciosi pina la capat, cum a fost si Moapher‑nes, a fost jalnica. Dar, in afara de fiul sau Pharnakes, caruia Pompeius i‑a acordat regatul Bosforului, declarin­du‑l „rege prieten si aliat', nici tradatorii nu s‑au bucu­rat de o soarta mai buna. Pompeius le‑a refuzat pretul tradarii fagaduit de Lucullus. „Acestora — zice Strabon — li s‑au facut promisiuni mari in schimb, dar sosind Pom­peius, care a preluat conducerea razboiului, a tratat ca dusmani pe toti aceia care l‑au slujit cu ceva pe acela (pe Mithridates), din cauza dusmaniei ce i‑o nutrea; apoi, dupa ce a incheiat razboiul si s‑a intors in patrie, a obtinut de la senat sa nu ratifice onorurile pe care le‑a promis Lucul­lus unora din Pont, pentru ca este nedrept ca, dupa ce unul a dus la bun sfirsit razboiul, pretul razboiului sa fie la cheremul altuia, la fel si impartirea rasplatilor (XII, 3,33).

Asa s‑a stins, prin urmare, epoca de glorie a familiei lui Strabon. Despre membrii ei de pe vremea sa nu pome­neste nimic. Se poate presupune insa, fara gres, ca aceasta familie a pierdut din stralucirea ei politica, dar nu si din bunastarea materiala sau, cel putin, nu mult din ea. Alt­fel nu s‑ar putea explica studiile vaste pe care le‑a facut Strabon, calatoriile numeroase si intinse pe care le‑a in­treprins, ragazul insusi de‑a scrie. Cel putin despre Stra­bon se crede ca a fost in strinse raporturi[14] cu Phytho­doris, regina vaduva a Pontului, despre care el are numai cuvinte de lauda (XII, 3, 29; XIV, 1, 42)[15].

1.4. Formatia intelectuala. Ca urmas al unei familii de rang aproape princiar care a trait in societatea oamenilor ridicati la cele mai inalte onoruri, Strabon, fara indoiala, a absolvit „studiile ciclului elementar si ale etapei numite obisnuit educatia liberala si filozofica' (1,1, 22). Aceasta reiese din propriile sale marturisiri despre profesorii pe care i‑a audiat. El pomeneste patru din ei, probabil pe cei mai ilustri; acestia sint: Aristodemos, Tyrannion, Xenarchos si Boethos. Printre primii cu care a studiat pare sa fi fost Aristodemos, deoarece Strabon precizeaza ca a urmat cursurile acestuia in frageda tinerete: „Au existat barbati ilustri la Nysa ca Menecrates, elevul lui Aristarchos, ca si Aristodemos, fiul lui Menecrates, pe care noi l‑am audiat la Nysa, inca foarte tineri, pe cind el era la adinci batrinete' (XIV, 1, 48). Iar dupa ce enumera citeva nume ilustre de gramaticieni din Nysa, Strabon adauga „Profesorul nostru a predat si retorica si a avut doua scoli, si in Rodos si in patria sa, astfel ca in tinerete el a predat retorica, iar la batrinete, gramatica. Dar la Roma, unde s‑a ocupat de educatia fiilor lui Pompeius Magnus, se rezumase la scoala de gramatica' (XIV, 1, 48). Strabon si‑a completat apoi cunostintele urmind cursurile ilustrului gramatician si filozof peripatetic Tyrannion. Acesta era un compatriot al lui Strabon, fiind de obirsie din orasul Amisos al Pontului sau poate dintr‑o alta ase­zare de pe cimpia acestei localitati. „Aici s‑au nascut — spune Strabon — oameni de stiinta vrednici de pomenit in materie de educatie ca Demetrios, fiul lui Rhathe­nos, si Dionysodoros care poarta acelasi nume ca geome­trul din Melos, iar ca gramatician, Tyrannion, pe care noi l‑am audiat' (XII, 3, 16). In timpul campaniilor lui Lucul­lus impotriva lui Mithridates Eupator, Tyrannion a cazut prizonier si a fost dus la Roma, cam in jurul anului 70 i.e.n., deci inaintea nasterii lui Strabon. La Roma, el a ajuns educatorul fiilor lui Cicero, care l‑a socotit o auto­ritate in materie de geografie (ad Atticum, 2, 6, 1). El a pre­dat la Roma teme de filozofie peripatetica, pe care Strabon le‑a audiat probabil cu prilejul primului sau popas in capi­tala imperiului, ceea ce se presupune a fi fost in jurul anului 45 i.e.n.[16]. Probabil tot la Roma a urmat Strabon cursurile filozofului peripatetician Xenarchos din Seleucia, care „a trait la Alexandria, apoi la Atena si, in sfirsit, la Roma, alegindu‑si cariera de educator. Bucurindu‑se si de prietenia lui Arius (Didymos) si mai tirziu de a impa­ratului Augustus, el a trait in cinste pina la batrinete' (XIV, 5,4). Poate ca la scoala lui Xenarchos a cunoscut Strabon pe Boethos din Sidon „cu care' — declara acesta — „am parcurs filozofia aristotelica' (XVI, 2, 24).

Formatia intelectuala a lui Strabon in mod firesc nu se reduce la etapele de studii parcurse, oricit de ilustri profesori a audiat. El s‑a cultivat personal, pe cale livresca, si prin calatorii, a acumulat cunostinte vaste in toate domeniile stiintelor exacte si mai cu seama in geografie, astronomie si istorie. Si‑a format gustul artistic, prin literatura si arta. A invatat, din experienta stramosilor si din istoria patriei sale, nevoia omului de‑a se intari cu preceptele unui ideal filozofic ca pavaza impotriva vicisi­tudinilor vietii. A inteles si a propovaduit obligatia aces­tuia de a‑si insusi armele cunoasterii impotriva inspaimin­tatoarelor fantome ale nestiintei pentru a nu ajunge in postura homericului Odysseus care, pierzind orientarea, a exclamat:

„Iubitii mei tovarasi, noi nu mai stim, iata,

Intunericul noptii de unde se‑arata,

Nici ale‑aurorei prea sfinte izvoare,

Nici unde apune luminatorul soare,

Cind telegarii sai pe sub pamint coboara,

Si nici de unde vine cind se intoarce iara'[17]

In contrast cu omul care rataceste in bezna nestiintei, Strabon ne uimeste prin vasta lui cultura. Savantii, filo­zofii, istoricii, poetii si artistii enumerati de el pe tot par­cursul operei sale au avut, la vremea lor, un renume rasu­nator. Printre acestia se numara Homer si Anaximandros din Milet, Hecataios, Democrit, Eudoxos, Dicaiarchos, Ephoros, Eratosthenes, Polybios si Poseidonios (I, 1, 1). Totusi acestia ca si Hipparchos, Pytheas, Theopompos, Apollodoros, Artemidoros, Timaios, Hellanicos, Demetrios din Skepsis si mai multi altii pe care ii citeaza in opera sa, sint cunostinte livresti aprofundate, dovada spiritul critic si cintarirea la care‑i supune Strabon cind face apel la informatiile lor.

In afara de acestia, descriind asezarile omenesti, Stra­bon nu uita niciodata sa mentioneze celebritatile locale, mai cu seama pe tarim cultural. Astfel vorbind de Stra­tonicea, Strabon mentioneaza pe retorul Menippos, „supra­numit si Catocas, pe care Cicero il lauda mai presus de ceilalti retori asiatici pe care i‑a audiat' (XIV, 2, 25). In legatura cu orasul Soloi din Cilicia, pomeneste de urma­torii barbati celebri: „Chrysipp, filozoful stoic, al carui tata a imigrat aici din Tars, Philemon, poetul comic si Aratos, care a descris fenomenele ceresti' (XIV, 5,8). Sau „Din orasul Apameia (de pe Oronte) este Poseidonios stoicul, barbatul cel mai invatat dintre filozofii din vremea noastra' (XVI, 2, 10), a carui activitate s‑a desfasu­rat insa la Rodos (XIV, 2, 13). Din Tars isi au obirsia filo­zofii stoici Antipatros, Archedemos si Nestor, ca si doi barbati cu numele Athenodoros; unul dintre ei, supranumit Cordylion, a fost prieten cu Marcus Cato, celalalt, Cana­nites, a fost profesorul lui Caesar; tot din aceasta locali­tate provine filozoful academic Nestor, contemporan cu Strabon, care a fost profesorul lui Marcellus, fiul Octa­viei, sora lui Augustus (XIV, 5,14). Din Ascalon este filo­zoful Antiochos care s‑a nascut putin inainte de Strabon (XVI, 2,29), iar din Gadara provin Philodemos epicu­reanul, Meleagros si Menippos, autorul de satire, ca si Theodoros, retorul din timpul lui Strabon (XVI, 2,29).

Pe masura vastelor cunostinte din domeniul stiintelor exacte este si formatia literara si mai cu seama artistica a lui Strabon. El mentioneaza si citeaza fragmente din poetii lirici, din tragici si comici, dar mai presus decit toti, in mintea si in inima lui se afla marele rapsod Homer. Acesta 'nu numai ca i‑a intrecut pe toti, pe cei vechi si pe urmasi, in maestria poeziei' (I, 1, 2), dar el merita chiar titlul de „parinte al geografiei' (1,1,2).

Pe de alta parte, lui Strabon nu‑i scapa niciodata prile­jul sa citeze, in descrierile regionale, marii artisti ai greci­lor si capodoperele create de acestia, pe care in mare parte le‑a vazut cu proprii sai ochi, le‑a admirat frumusetea si le‑a cintarit valoarea. Astfel, de pilda, el pomeneste pe Coiotas din Kyllene, care a creat „o admirabila statuie de lemn si fildes a zeului Asclepios' (VIII, 3, 4). Este vorba de Colotas, contemporanul si colaboratorul marelui sculp­tor Phidias. Din Istoriile lui Polybios, declara Strabon, a aflat de tablourile lui Aristeides, unul, infatisind pe Dio­nysos, altul, pe Heracles muncit de chinurile pricinuite de tunica Deianeirei. Ultima lucrare n‑a vazut‑o, in schimb a admirat pe Dionysos, „o opera de arta de toata frumu­setea, expusa in templul Cererei din Roma' (VIII, 6, 23). Printre numeroasele monumente de arta care au impodobit odinioara orasul Olympia din Pelopones, „cea mai mareata din toate a fost statuia lui Zeus pe care Phidias atenianul, fiul lui Charmides, a faurit‑o din fildes de dimensiuni atit de uriase incit, cu toata inaltimea excesiva a templului, pare ca maestrul a scapat din vedere proportiile; intr‑adevar, desi statuia infatiseaza pe Zeus sezind, ea aproape ca atinge cu crestetul capului tavanul, incit lasa impresia ca, daca s‑ar ridica in picioare, ar sparge acoperisul tem­plului' (VIII, 3, 30). La aceasta descriere sugestiva care tradeaza vizionarea directa a operei de catre Strabon, explicatia ce urmeaza in legatura cu modelul ei denota ca autorul nostru stie totdeauna sa aleaga amanuntele cele mai semnificative: „Intrebat de Panainos dupa ce mo­del are de gind sa creeze chipul lui Zeus, Phidias i‑a raspuns ca dupa acela descris de Homer in urmatoarele versuri:

„Zise si semn de‑nvoire facu din sprincenele‑ι negre;

Pletele‑i dumnezeiesti din crestetul cel fara moarte

S‑au revarsat pe obraz, si‑a vuit de cutremur Olympul'[18]

In templul Afroditei Alpheionia din celebra regiune a concursurilor sportive ale Olympiei se aflau — ne infor­meaza Strabon — picturi de‑ale artistilor Cleanthes si Are­gon din Corinth (VIII, 3,12); orasul Thespiai din Beotia era vestit prin statuia lui Eros al lui Praxiteles, la care lumea facea un adevarat pelerinaj (IX, 2, 25). In suburbia orasului Cos sau Astypalaia de odinioara din insula Cos, se afla un templu al lui Asclepios impodobit cu nume­roase ofrande. Printre acestea se distingea „Antigonos' al lui Apelles. Tot aici s‑a aflat si un alt tablou al ace­luiasi pictor, anume „Afrodita (Venus) Anadyomene', care insa, pe vremea lui Strabon, se gasea la Roma, unde el a vazut‑o, consacrata de Augustus parintelui sau Caesar (XIV, 2,19).

Toate aceste nestemate ale creatiei elene sint cu atit mai pretioase in ochii lui Strabon cu cit ele ramin patri­moniul nepieritor al Eladei, gloria ei vesnica ce nu poate apune[19].

1.5. Conceptia filozofica. Dupa Strabon, asa cum am semnalat, este imperios necesar ca omul sa‑si faureasca un ideal de viata care sa‑i slujeasca drept scut impotriva nestatorniciei lucrurilor omenesti. De aceea curiozitatea invatatilor moderni de a sti care este conceptia filozofica a lui Strabon insusi apare pe deplin indreptatita. Numai ca rezultatele la care au ajuns investigatiile acestora sint cu totul contradictorii, deoarece si informatiile de care dispun sint derutante. Dupa unii invatati[20], Strabon a fost in chip vadit stoic, dupa altii[21], influenta stoicismului asupra lui a fost nula.

Daca punem temei pe propriile sale marturisiri, Strabon a imbratisat intr‑adevar filozofia stoica. El declara „al nostru' (1,2, 34) pe Zenon, intemeietorul stoicismului, si „ai nostri' (II, 3, 8) pe filozofii stoici. Pentru nici un alt reprezentant al vreunui curent filozofic Strabon nu a in­trebuintat un astfel de limbaj. Mai mult decit atit, ata­samentul sau fata de stoicism reiese din prieteniile sale cu stoicii, ca de pilda cu filozoful Athenodoros din Petra Arabiei Fericite, care era un discipol de‑al lui Poseidonios si pe care il declara fatis „prietenul nostru' (XI, 4, 21). Aceasta decurge apoi mai cu seama din indignarea sa pentru indiferenta lui Eratosthenes fata de Zenon din Kition, seful fundator al scolii stoice (I, 2, 2).

In schimb, Strabon, face permanent apel la informatiile stoicilor. Astfel, de la Poseidonios, care a fost seful scolii stoice si, totodata, un savant cu largi orizonturi, Strabon imprumuta foarte mult. Dar el nu declara nicaieri ca a audiat direct pe acest filozof, desi in general presupunerile converg azi spre aceasta mare personalitate a vremii, ca fiind cea mai indicata pentru a‑l fi initiat pe scriitorul din Amaseia in tainele doctrinei stoice. Athenaios (XIV, p. 657) afirma ca Strabon l‑a cunoscut personal pe Posei­donios. Dar realitatea nu este atit de sigura. In 51 i.e.n. Poseidonios avea 84 de ani, in vreme ce Strabon abia 12 sau 13. Dar cum datele cronologice de care dispunem sint in genere foarte relative, nu este exclus ca batrinul filozof sa se fi bucurat de o viata lunga si Strabon sa fi atins totusi o virsta precoce inainte de moartea lui. Fapt cert este ca Strabon il declara drept cel mai invatat om din timpul sau (XVI, 2, 10). Prin urmare, chiar admitind ca nu l‑a audiat personal, si probabil aceasta este realitatea, Strabon si‑a insusit doctrina propovaduita de Poseidonios. Altfel nu l‑ar fi putut aprecia cu atita convingere.

Stoic este Strabon si in fondul multor teme pe care le trateaza. Asa este, de pilda, in teoria sferelor suprapuse, pe care o cunoastem azi prin Diogenes Laertios (VII, 1, 155), si pe care Strabon o formuleaza aproape identic: „Toate converg spre un singur punct, spre centrul univer­sului, in jurul caruia s‑au format sfere (concentrice); cea mai densa si mai centrala sfera este pamintul, a doua sfera mai putin densa si cea care urmeaza la rind este apa. Ambele sint sfere, una este solida, cealalta scobita pe dina­untru, avind pamintul in centru' (XVII, 1, 36). Geogra­ful din Amaseia isi da seama ca aceasta teorie poate fi admisa in principiu, practic insa este imposibila, deoarece oamenii nu pot trai sub apa. De aceea, potrivit cunostin­telor de geologie si geografie fizica ale vremii, el arata ca modificarile scoartei pamintului, care au creat masivi si depresiuni, au provocat retragerea apelor din unele parti, in care s‑au dezvoltat apoi plantele, animalele si omul (XII, 1, 36).

Tot stoic se dovedeste Strabon in problemele mari ale fizicii: „Adevarurile demonstrate de fizica sint — spune el — urmatoarele: forma sferica a universului si a ceru­lui; inclinarea corpurilor grele spre centrul lor de greutate; pamintul in forma de glob, avind acelasi centru cu cerul, sta pe loc, atit el cit si axul prelungit prin el si prin mijlocul cerului, cita vreme cerul se mvirteste in jurul lui si al axului de la rasarit la apus: o data cu cerul se invirtesc si stelele fixe care au aceeasi viteza ca bolta cereasca; stelele fixe sint purtate in cercuri paralele' (II, 5, 2). Zonele pamintului sint redate, de asemenea, conform fizicii stoice: „Trebuie sa presupunem ca cerul este im­partit in cinci zone si tot in cinci zone este divizat si pamintul, iar zonele inferioare corespund zonelor supe­rioare' (II, 5, 3).

Strabon are in vedere morala stoica, atunci cind pre­vede o anumita armonie a organizarii vietii sociale, care se datoreste atit oamenilor, cit si divinitatii (XVI, 2, 38). Idealul stoic, in privinta organizarii sociale, este redat de formula „o singura turma si un singur pastor' sau de expresia κοσμοπολίτης „cetatean al lumii'. Plutarh vorbeste limpede de acest ideal: „Forma de guvernamint pe care Zenon, fundatorul si primul autor al scolii filozofilor stoici, a imaginat‑o se rezuma aproape in intregime la ideea ca noi oamenii, in general, sa nu traim impartiti in orase, popoare si neamuri, separati prin legi, drepturi si obiceiuri aparte, ci sa socotim pe toti oamenii drept con­cetatenii nostri, si sa nu existe decit un singur regim de viata, dupa cum nu exista decit o lume, nici mai mult nici mai putin decit daca ar fi aceeasi turma pascind in grija aceluiasi pastor pe pasuni comune' (Despre norocul sau virtutea lui Alexandru, I, 6). In aceeasi ordine de idei, Strabon arata ca marile imperii ca cel al romanilor „au pus in legatura unele cu altele multe semintii izolate inainte si au invatat pe cele mai salbatice sa duca o viata civilizata' (II, 5, 26). Ideea superioritatii orinduirii colec­tive o apara si cuvintele prin care Strabon condamna racilele organizarilor sociale bazate pe proprietatea privata: „Nedreptatile se savirsesc mai cu seama in legatura cu invoielile si cu dobindirea averilor' (VII, 3,4); filozofii insisi, cind fac apropierea intre dreptate si intelepciune, pun pe primul plan viata lipsita si frugala cum a fost viata in comun a scitilor (VII, 3,4).

Exista prin urmare, suficiente teze stoice in opera lui Strabon, incit sa fie indreptatita presupunerea aderarii acestuia la filozofia stoica.

Dar, inainte de a trage o concluzie, se impune inerent intrebarea, oare Strabon a fost in intregime stoic? Socotim ca propriile lui marturisiri in legatura cu profesorii pe care i‑a audiat nu pot fi trecute cu vederea. Tyrannion si Xenarchos au predat lectii de filozofie peripatetica, Boethos din Sidon, filozofia aristotelica. Este cu neputinta sa admitem, chiar in principiu, ca ideile acestor somitati ale vremii nu au lasat nici o urma in formarea ideologica a lui Strabon. Peripateticienii sint continuatori ai lui Aris­totel si, ca atare, ei sustin, la fel ca acesta, teoria celor patru cauze aristotelice: materia, forma, cauza eficienta si cauza finala. Un anumit pasaj din Strabon ar parea ca neaga categoric necesitatea cercetarii cauzelor datorita zadarniciei lor propovaduita de stoici. Redam acest pasaj: „Problemele care tin mai degraba de fizica trebuiesc exa­minate in alte lucrari sau nici macar sa nu ne preocupe, deoarece Poseidonios duce multe discutii despre cauze, imitindu‑l pe Aristotel, fata de care ai nostri (= stoici) isi declina orice competenta, datorita obscuritatii cauzelor' (II, 3, 8). Daca Strabon a respectat aceasta declaratie in­seamna ca el nu a pastrat nimic din filozofia aristotelica si peripatetica pe care a studiat‑o in tinerete. Dar opera sa intreaga dovedeste contrariul. Descriind diverse feno­mene ale naturii, Strabon se intrece pe sine in consecventa cu care consemneaza un sir intreg de pareri care incearca sa explice cauzele acelui fenomen, sa adere la una sau alta dintre ele sau sa‑si exprime propria parere.

Asa stau lucrurile, de pilda, cu explicarea marilor inte­rioare si a aluviunilor (I, 3, 5; I, 3,6; I, 3, 9); cu revarsa­rile fluviilor (XVI, 1,25; XVII, 1, 5) cu fluxul si refluxul (1,3,11; 111,5,8—9); cu puturile din Gadeira (111,5,7), cu cutremurele care provoaca atitea dezastre (VI, 1,6; IX, 2, 16; VIII, 7,2); cu eruptiile vulcanice (VI, 2,8; VI, 2,11); tot astfel cu pietrele rotunde din cimpia ce se intinde intre Massalia si gurile Ronului (IV, 1,7) si cu multe alte fenomene. De asemenea, si teoretic, el declara obligatia omului de stiinta de a descoperi latura folosi­toare si vrednica de crezare a lucrurilor (I, 1, 19); ba chiar de a cerceta cauzele: „Ar fi ridicol daca cineva, in dorinta de‑a descrie mai bine lumea populata, va in­drazni sa atinga lucrurile ceresti si sa le foloseasca in demonstratiile sale, dar nu se va preocupa de intreg pamin­tul a carui parte este lumea locuita, neinteresindu‑se sa afle cit este de mare intinderea si volumul pamintului, nici unde este situat el in univers, luat in intregime; de asemenea, nici daca se afla oameni pe unul singur din tarimurile lui, pe al nostru, sau pe mai multe si pe cite anume; si iarasi cit este de mare partea nepopulata a pamintului, care este infatisarea ei si care cauza' (1,1,15).

Iata deci suficiente motive care ne indreptatesc sa‑l socotim pe Strabon si un adept al „cercetarii cauzelor', deci inclinat sa imbratiseze si teze ale altor doctrine decit cea stoica. Strabon a fost un om de stiinta si nu filozof propriu‑zis. De aceea pe el nu l‑a obligat nimic sa se margineasca la canonul unei singure scoli filozofice si sa nu aleaga si alte precepte care nu se contraziceau, care completau de fapt pe celelalte. Stoic in explicarea orinduirii lumii, in fizica si morala, el nu este mai putin peripatetician prin explicarea cauzelor. De altfel insusi Poseidonios care s‑a aflat pina pe vremea lui Strabon in fruntea scolii stoice a facut aceasta concesie aristotelis­mului: „Poseidonios duce multe discutii despre cauze, imitindu‑l pe Aristotel' (II, 3, 8). Se poate conchide, asa­dar, ca Strabon, a fost un eclect.

1.6. Calatoriile. Strabon informeaza pe cititorii sai, nu fara un oarecare sentiment de mindrie, despre intinderea, dupa sine aproape incomparabila, a calatoriilor pe care le‑a intreprins in cursul vietii sale. Inca de la a doua introducere a Geografiei el ne avertizeaza ca multe infor­matii din opera sa au fost culese cu prilejul vastelor cala­torii pe care le‑a facut.

„Vom infatisa faptele — zice — in parte din infor­matiile culese in timpul calatoriilor noastre pe uscat si pe mare' (11,5,11). Apoi schiteaza punctele extreme ale teritoriului pe care l‑a strabatut: „Noi am cutreierat lumea — spune el — spre asfintit, incepind din Armenia pina prin partile Marii Tyrrheniene din preajma Sardiniei, spre miazazi, de la Pontul Euxin pina la hotarele Etio­piei' (11,5,11). Apoi, in continuare, comparindu‑se cu altii, zice: „Dintre ceilalti autori de geografie nu s‑ar putea gasi nici unul care sa fi parcurs cu mult mai multe teritorii decit noi. Caci cei care ne‑au intrecut in drume­tiile lor in partile Apusului, aceia n‑au atins acelasi nu­mar de locuri din rasarit, altii, dimpotriva, au ramas in urma cu vizitarea regiunilor apusene; la fel stau lucru­rile cu tinuturile dinspre miazazi si dinspre miazanoapte' (11,5,11). Acest cadru trasat de Strabon este binevenit, dar cu totul insuficient, deoarece nu mai apare nicaieri o expunere oricit de sumara a locurilor pe care le‑a vizi­tat, a timpului in care le‑a efectuat, a duratei lor. Dar cum, si de data aceasta, Strabon mentioneaza sporadic prezenta sa in anumite locuri, concomitent cu unele eve­nimente azi cunoscute si datate, se pot aduna la un loc toate aceste marturisiri risipite pentru a se inchega o idee mai vie si mai conturata despre drumetiile lui[22].

Se poate presupune azi, fara pricina de indoiala, ca Strabon, din frageda copilarie, a vizitat orasele cele mai insemnate ale Pontului, ca Amisos, Pharnakia, Trapezunt, sau pe cele care au jucat un anumit rol in viata familiei sale sau a regelui prieten Mithridates Eupator, cum au fost orasele Comana, Zelis, Phanagoreia; de ase­menea, curiozitatea sa istorica, daca nu si alte relatii, tre­buie sa‑i fi indreptat de timpuriu pasii spre capitala im­periului pontic, spre colonia greaca Sinope, de pe lito­ralul paflagonian. Prima calatorie mai lunga, intreprinsa inca in frageda tinerete, in jurul anului 51 i.e.n., a fost in Caria, tara „barbara' cu adinei penetratii elene, de pe tarmul sud‑vestic al Asiei Mici; aici el a venit cu un scop precis, pentru a studia cu primul sau dascal, cu Aristodemos din Nysa, dupa cum marturiseste personal (XIV, 1,48). Nu incape indoiala ca tot de tinar a vizitat punctele cele mai renumite ale intregii Asii Mici si in special litoralul mediteranean, unde inflorise odinioara cultura elena. Aluziile insa lipsesc cu desavirsire si orice incercare fara un punct cit de slab de sprijin este riscanta. De aceea ne rezumam, in continuare, la propriile lui afir­matii.

Ca om de cultura ce dispunea si de mijloace materiale, Strabon, cu siguranta de tinar, a fost atras de capitala imperiului, in care se strinsera un numar considerabil de invatati, poeti, literati si de artisti cu precadere latini si greci. Am vazut ca doi dintre dascalii sai au trait o buna parte a vietii lor la Roma, unde, poate, Strabon le‑a audiat lectiile. Nu se cunoaste astazi numarul calato­riilor lui Strabon la Roma, nici data si nici durata lor. Se presupune ca el a vizitat cel putin de trei ori orasul lui Romulus si ca de fiecare data a zabovit mai mult. Cele mai vechi evenimente de care leaga Strabon pre­zenta sa la Roma sint intilnirea cu Publius Servilius Isau­ricus si executarea lui Selurus, „Fiul Etnei'. Vorbind de regiunea Isaurica a Lycaoniei cucerita de generalul roman care primeste cognomenul tinutului, Strabon marturiseste ca si el l‑a vazut personal (XII, 6, 2). Invatatii mo­derni presupun ca singurul loc unde l‑a putut cunoaste Strabon pe Isauricus a fost Roma. Tinind apoi seama de faptul ca acest barbat a murit in 44 i.e.n., Strabon tre­buie sa fi fost prima oara la Roma inaintea acestei date. Probabil tot cu prilejul primei sale calatorii la Roma a vazut sfirsitul tragic al unui bandit de pe Etna, relatata de el dupa cum urmeaza: „De curind, in zilele noastre, a fost adus la Roma un anumit Selurus, zis Fiul Etnei, care condusese o oaste intreaga de hoti si facuse vreme indelungata dese incursiuni de jaf in imprejurimile Etnei. Pe acesta l‑am vazut noi insine sfisiat de fiare in piata, in urma unei lupte de gladiatori. El a fost pus pe un podium inalt ca si cum ar fi Etna, dar, cind acesta s‑a dislocat subit si s‑a prabusit, el a cazut peste custile fiare­lor aflate dedesubt, care erau anume potrivite sa se sparga usor' (VI, 2,6). Dupa E. Honigmann[23], evenimentul s‑a petrecut in 35 i.e.n., cu ocazia primei sale sederi la Roma si la un an dupa fuga lui Sextus Pompeius din Sicilia. Strabon a mai vizitat probabil capitala imperiului si dupa anul 31 i.e.n., cind templul Cererei de aici a suferit un incendiu, in care a ars si tabloul lui Aristeides reprezentind pe Dionysos (vezi VIII, 6,23). Dar tot asa de bine se poate presupune ca el a vazut tabloul cu prilejul primei sale sederi la Roma si despre incendiu sa fi auzit doar. De asemenea, se presupune ca a mai trecut prin capitala imperiului si in anul 29 i.e.n., facind o escala la Corinth (X, 5,3) si apoi la Roma, dar despre ultima localitate personal nu vorbeste.

Semnalarea frumusetilor Romei, a cimpului lui Marte cu numeroasele statui ce le cuprinde, a Capitoliului si a Palatinului, a teatrelor, a basilicilor si a porticurilor, si incintarea (V, 3,8) ce o simte in fata acestor minuni ale artei si ale firii denota faptul ca geograful nostru le‑a vazut personal. Dar azi nu se mai stie cu ce prilej. Un singur amanunt, si anume mentionarea porticului Liviei care a fost amenajat si dedicat in anul 7 i.e.n. ofera un oarecare punct de sprijin. Strabon s‑a aflat, atunci sau in anii imediat urmatori, din nou la Roma. Tot in acest an si probabil tot la Roma a vazut Strabon daru­rile trimise din India de Porus imparatului Augustus. „Darurile aduse — precizeaza el — i le‑au inminat opt sclavi goi, doar cu cingatori si unsi cu miresme. Printre ele se afla si Hermas, un om cu bratele trunchiate din copilarie, pe care si noi l‑am vazut' (IV, 1,73). Acest om simboliza probabil supunerea.

Cu prilejul acestei vizite sau a altora, azi nu stim, dar, dupa propria sa marturisire, tot la Roma, a vazut Stra­bon britanni si corsicani (IV, 5, 2; V, 2, 7).

Ultima sa calatorie in capitala imperiului si ultimul sau popas despre care avem stiri pare sa fie[24] dupa moar­tea lui Augustus. In aceeasi descriere a Romei, ca martor ocular, se pot citi si urmatoarele: „Aici au fost asezate si mormintele celor mai ilustri barbati si femei. Cel mai vestit dintre ele este asa‑numitul Mausoleu, un tumul urias ce se afla pe malul fluviului (Tibru), pe un piedestal inalt de marmura alba, adumbrit pina in virful sau de arbori verzi; deasupra lui se inalta o statuie de bronz a lui Caesar Augustus, iar sub tumul se afla urnele, atit a acestui imparat, cit si ale rudelor si ale membrilor familiei sale' (V, 3, 8). Imparatul Augustus a murit in anul 14 e.n., deci ultima vizita a lui Strabon in capitala imperiului a avut loc probabil dupa acest an.

Numeroasele calatorii ale geografului din Amaseia in Italia nu s‑au rezumat cu siguranta la vizitarea doar a capitalei. Prezenta sa si in alte localitati ne‑o semna­leaza ei insusi, marturisind ca a vizitat coasta Italiei intre Poplonium si Pisa, de unde a zarit insulele Corsica, Sardinia si Aithalia (V, 2, 6; V, 2, 8).

O alta serie de fapte procura informatii despre calato­riile lui Strabon in Egipt. In doua locuri, cel putin, el mentioneaza trecerea si popasul sau la Alexandria din Egipt. Cu acest prilej, el a vizitat inundatiile din preajma Pelusionului si a muntelui Casios (I, 3,17); de asemenea vorbeste de straja puternica din portul acestui oras „care si astazi mai exista si despre care ne‑am incredintat noi insine in lunga noastra sedere la Alexandria' (II, 3,5). El marturiseste ca a urcat cu corabia pe Nil in sus, im­preuna cu guvernatorul Egiptului Aelius Gallus, prietenul sau, pina la Syene si la hotarele Etiopiei (11,5,12). Pe drum, oamenii din partea locului ii desemnau distantele in schoine, dar, de la un loc la altul, schoina avea alt echivalent in stadii (XI, 11, 5; XVII, 1, 24). La capatul aces­tei calatorii, ei au trecut si in insula Philai pe care o incinge fluviul, nu fara o oarecare teama, se pare, de crocodili (XVII, 1,50). Tot in Egipt declara Strabon ca a vazut un sarpe urias, adus acolo din India (XV, 1,45). Se presupune ca Strabon a vizitat in mai multe reprize Egiptul. Plimbarea pe Nil cu Aelius Gallus a avut loc, dupa Schroeter, Chapot si altii[25], in 25—24 i.e.n. El mai era in Egipt, se pare, in 20 i.e.n., cind Augustus s‑a dus la Samos (XV, 1,45; XV, 1,73)[26]. Probabil in cursul cala­toriei sale de la Roma spre Egipt a putut vedea de pe mare orasul Cyrene situat pe coasta Libyei (XVII, 3, 20)[27]. In Egipt fie ca a ramas fara intrerupere pina in 13 i.e.n., fie ca atunci l‑a vizitat din nou, fapt este ca mentioneaza Caesareum construit la aceasta data si consacrat in 10 i.e.n.[28]. Strabon a trecut si prin insulele grecesti; astfel el marturiseste ca a vizitat in Creta pe unchiul sau stra­bun, pe Stratarchas (X, 4,10). Cu siguranta, Strabon a vizitat Atena si alte localitati memorabile ale vechilor eleni. Informatiile insa lipsesc si astfel sintem siliti sa ne multumim cu imaginea ce ne‑o ofera datele, oricit de mutilata ar fi ea.

2 OPERA

2.1. Numarul lucrarilor si soarta lor. Strabon a compus doua lucrari, una de istorie, a doua de geografie. Dar inca din vechime numele lui a fost asociat in mintea oamenilor cu geografia. Eustathios in Comentariile sale asupra lui Homer il desemneaza prin simplul cuvint: Geograful. Cu toate acestea, inainte de a compune o lucrare de geografie, Strabon a fost istoriograf. El a elaborat un vast tratat de istorie, intitulat 'Ιστορικά Υπομνήματα Comentarii istorice, in 47 de carti, azi pierdute. Dispunem totusi de citeva informatii asupra acestei lucrari din aluziile pe care le face autorul insusi in a doua opera a sa si dintr‑un numar cu totul neinsemnat de fragmente care se gasesc la C. M ller, Fragmenta Historicorum Graecorum, III, pp. 490—494[29].

Dupa una dintre aceste referiri ale lui Strabon, cunoas­tem azi ca opera sa istorica nara evenimentele din conti­nuarea Istoriilor lui Polybios. Astfel, in cursul operei sale geografice, vorbind despre parti, Strabon adauga: „Pentru ca am infatisat multe informatii despre rinduielile partilor in cartea a sasea a Comentariilor Istorice sau in a doua carte a datelor care il continua pe Polybios, vom trece peste ele aici ca sa nu parem ca ne repetam' (XI, 9, 3). Acest pasaj, pe linga faptul ca mentioneaza opera sa de istorie, mai furnizeaza citeva amanunte pretioase. Astfel el preci­zeaza ca primele patru carti ale Comentariilor istorice alcatuiau, dupa obiceiul istoriografiei grecesti, un soi de prefata, desemnata cu termenul Prolegomenai sau Prelimi­narii: adevaratele fapte τά μετά Πολόβιον „de dupa Poly­bios' erau consemnate abia din cartea a VI‑a de la ince­putul operei, ceea ce echivala in fapt cu cartea a II‑a a Istoriei propriu‑zise, a V‑a carte fiind prima care conti­nua „Istoriile' lui Polybios. A doua referire a autorului ne informeaza despre stadiul lucrarii, despre planul si sco­pul ei ca si despre felul in care a conceput‑o. „De aceea noi, dupa ce am compus Comentarii Istorice, folositoare, credem, filozofiei etice si politice, am luat hotarirea sa le completam cu tratatul de fata; caci si acesta dispune de acelasi plan si are in vedere pe aceiasi barbati, mai cu seama pe cei suspusi: ba mai mult, asa cum in prima noastra lucrare sint pomenite numai faptele oamenilor si vietile ilustre, in vreme ce lucrarile marunte si fara insemnatate sint lasate la o parte, tot astfel si in cea de fata trebuie sa trecem cu vederea intimplarile marunte' (I,1,23). Din afirmatiile de mai sus aflam, asadar, ca opera lui de istorie a fost terminata, ca ea a avut acelasi scop si acelasi plan cu cea de a doua lucrare a sa, pastrata, dupa care azi putem sa ne‑o imaginam si pe cea dintii. In sfirsit, din putinele fragmente care au supravietuit pierderii, se poate deduce ca Strabon, spre deosebire de Poseidonios, ale carui Istorii erau tot o continuare a lui Polybios, insista mai mult asupra perioadei razboaielor lui Lucullus si Pompeius in Asia, asupra isteriei Pontului, asupra Armeniei si a Siriei, teme care‑l interesau cu sigu­ranta pe un grec din Pont, dar care probabil lipseau la Poseidonios. De asemenea, dupa cite ne lasa sa intreve­dem Iosephus Flavius, care face imprumuturi din opera de istorie a lui Strabon, se poate presupune ca acesta a dat numeroase informatii interesante asupra evreilor, a consemnat fuga lor in Egipt si in Cyrenaica si a mentionat raporturile lor cu Roma[30].

Pe baza acestor puncte de sprijin, invatatii moderni fac diverse supozitii. In primul rind se crede ca cele patru carti de Preliminarii trec in revista pe scurt etapele prin­cipale ale istoriei universale pina in secolul al II‑lea i.e.n. S‑a mai presupus ca aceste carti introductive au relatat ispravile lui Alexandru cel Mare, datorita urmatorului pasaj: „Toti citi au scris despre India au fost, ca in multe alte privinte, niste mincinosi, dar mai presus decit altii, un astfel de om a fost Deimachos, al doilea loc dupa el il ocupa Megasthenes, Onesicritos si Nearchos, precum si altii asemenea lor, care sint niste buimaci. Noua ne‑a fost dat sa bagam de seama ceva mai bine acest lucru, cind am compus comentariul ispravilor lui Alexandru' (fr. 2, M ller III). Dar eroarea unei astfel de interpre­tari a fost dovedita de Schwarz[31], care a demonstrat ca fragmentul de mai sus este o notita referitoare la expedi­tiile lui Alexandru mentionate de Strabon in tratatul sau de Geografie (II, 1, 9 § 70), pentru a arata regiunile pe care le‑au facut cunoscute cuceririle acestuia. Mai sigur, sustine A. Croiset[32], Strabon in Prolegomene a rezumat cuceririle romane de la origine pina la mijlocul secolului al II‑lea i.e.n. Dupa primele patru carti introductive, deci din cartea a V‑a, deoarece este vorba de Istorii de dupa Polybios, Strabon a consemnat evenimentele din istoria Romei si universala, de la distrugerea Carthaginei petrecuta in 146 i.e.n., fapt cu care se incheie opera lui Polybios, pina in 31 i.e.n., cind ia fiinta imperiul. In sfir‑sit, se presupune ca aceasta lucrare a lui Strabon a fost elaborata in prima parte a domniei lui Augustus, cam in acelasi timp cind Dionysios din Halicarnas a compus Istoria Romei.

A doua opera a geografului din Amaseia, aceea care l‑a consacrat ca om de stiinta (φιλόσοφος), este un vast tratat de geografie, mentionat de antici sub doua titluri: primul este Γεωγραφικά subinteles 'Γπομνήματα Comentarii geografice titlu ce figureaza in citarile facute dupa Lexicul lui Pam­phil si in toate manuscrisele ce deriva din arhetipul bizan­tin; al doilea este Γεωγράφου μεν α Υπομνήματα Comentarii de geografie, atestat in celelalte citari antice ca si in scholiile din secolul al V‑lea e.n. la Apollonios din Rodos[33]. De­oarece in limba romana, ca si in alte limbi moderne, sub­stantivizarea unui adjectiv la forma de neutru plural apare nefireasca, traducerea foloseste titlul „Geografia' care reda in esenta sensul originar. Aceasta opera este alcatuita din 17 carti ce se pastreaza, se pare, in intre­gime, afara doar de sfirsitul cartii a Vil‑a care nu ne‑a parvenit[34].

Pentru ca toate observatiile noastre asupra vietii si ac­tivitatii lui Strabon se intemeiaza pe opera lui pastrata, ne rezumam in locul de fata la aceste scurte consemnari. Ur­meaza, in continuare, un examen critic al Geografiei si, in primul rind, cuprinsul acestei lucrari.

2.2. Continutul Geografiei. Primele doua carti ale Geo­grafiei, mai lungi decit oricare alta carte din rest, for­meaza, ca in cazul primei lucrari, acele Preliminarii care pun pe cititor in tema, oferindu‑i notiuni de geografie generala, si schiteaza sumar istoria geografiei, prezentind un examen critic al inaintasilor. Ele cuprind in fapt doua introduceri: prima, rezervata problemelor generale de geo­grafie si criticii precursorilor, epuizeaza intreg spatiul cartii I si al primelor patru capitole ale cartii a II‑a; a doua introducere, de la capitolul V al cartii a II‑a pina la sfir­situl ei, reda sumar propriile pareri ale autorului in proble­mele de geografie.

Dupa aceasta ampla prefata, Strabon trece la Geografia regionala, descriind pe parti intreaga „lume populata' (ή οικουμένη subinteles yη). El ii face ocolul potrivit, se pare, planului faurit de Eratosthenes, urmind conturul Mediteranei, de la apus, prin nord, spre rasarit, apoi inapoi prin sud, de la rasarit spre apus. Potrivit acestui plan, prima regiune pe care o descrie este Iberia; aceasta cuprinde intreaga carte a III‑a. Celtica sau Gallia, Britan­nia cu insula Ierne (Irlanda) si Thule, si, in sfirsit, regiu­nea Alpilor alcatuiesc continutul cartii a IV‑a. Italia, Si­cilia si celelalte insule inconjuratoare ocupa spatiul carti­lor a V‑a si a VI‑a. Regiunile nordice dintre Rin, Tanais (Don), lacul Maeotis (Marea Azov), tinuturile din vestul Marii Pontice si din nordul Dunarii, adica teritoriul actual al patriei noastre, apoi sudul Dunarii si intreg nordul Peninsulei Balcanice, cuprinzind Epirul, Thracia si Mace­donia, formeaza cuprinsul cartii a VIl‑a. Geografia Eladei si a insulelor ce‑i apartin ocupa trei carti, a VIII‑a, a IX‑a si a X‑a, in urmatoarea ordine: Peloponesul, Grecia nordica si centrala, apoi insulele adiacente. Cu acestea, Strabon incheie descrierea Europei. Continua apoi cu Asia, pornind de la Tanais (Don) spre rasarit. El descrie astfel regiunile situate la nord de Taurus si prezinta sumar popu­latiile „barbare' asezate in intervalul dintre acesti munti si Golful Persic, la rasarit de Tigru, cu insistenta mai mare asupra Parthiei, Mediei si Armeniei, regiuni care alcatuiesc continutul cartii a ΧΙ‑a. O larga dezvoltare acorda apoi Asiei Mici a carei descriere ocupa spatiul cartilor a XII‑a, a XIII‑a si a XIV‑a. India si Persia sint prezentate in cartea a XV‑a. Tinutul cuprins intre Medite­rana, Marea Erythree si Persia constituie continutul cartii a XVI‑a. Cu Egiptul, infatisat in prima parte a cartii a XVII‑a, se incheie descrierea Asiei, al carei hotar de apus il forma, in conceptia celor vechi, Nilul. Restul cartii a XVII‑a descrie sumar Libya, ultimul „continent' cunoscut pe vremea lui Strabon.

In felul acesta, planul Geografiei apare limpede si logic intocmit pentru conditiile acelor vremuri. Cum Mediterana era socotita centrul „insulei terestre', descrierea pe re­giuni urmeaza treptat conturul acesteia. Europa, in pri­mul rind, si apoi Asia, mai ales cea Mica, fiind regiunile cel mai bine cunoscute pe atunci, capata in lucrarea lui Strabon cea mai larga dezvoltare. Egiptul, desi cutreierat de autor, incepind de la Delta Nilului spre izvoare, pina la fruntariile Etiopiei, este foarte sumar infatisat, fiind expediat in spatiul unei jumatati de carte. Putin loc si insemnatate i se acorda si Iudeii, Mesopotamiei si Orien­tului in general, desi acestea constituie leaganul civilizatiei omenirii. Dar reprosurile ce s‑ar putea aduce in aceasta privinta azi nu se potrivesc cu vremurile de atunci. Pe linga mijloacele de informare rudimentare de care dispu­nea pe vremea aceea un geograf, el nu putea sa vada lucrurile cum le vedem noi astazi. Insesi stiintele care aveau contingenta cu geografia nu depaseau limitele epocii. Meritul incontestabil al lui Strabon consta in faptul ca, in ciuda acestor conditii, el nu a inventat fapte si date, ca, si acolo unde este scurt, el da indicatii precise si exacte si, in general, ofera aproape cele mai bune infor­matii pe care le‑a putut procura cineva pe atunci. Aceasta se datoreste faptului ca Strabon a compus constient un tratat de stiinta, dupa cum declara in repetate rinduri (vezi I, 2, 23). El a alcatuit o geografie generala si regio­nala (I, 1, 15), elaborata dupa toate regulile stiintei. In primul rind, a luat in considerare toate conditiile de loc si de clima (I, 1, 13), fauna si flora (I, 1, 15), bogatiile solului si ale subsolului; produsele folositoare si daunatoare (1,1,15). In al doilea rind, el face apel si se sprijina pe cuceririle celorlalte stiinte, pe astronomie, geometrie, fizica si matematica (I, 1, 12; I, 1, 13). Ordinea enumerarii aces­tora apartine lui Strabon. De aceea ar putea sa apara cu­rios faptul ca astronomia, stiinta a cerului, e considerata de Strabon de prima necesitate in descrierea pamintului si numai in al doilea loc geometria, stiinta aplicata la sol. Explicatia este insa cu totul fireasca. Oamenii, inainte de a‑si fauri o idee despre forma globului pamintesc pe care nu puteau s‑o perceapa cu simturile, au descoperit bolta sferica a cerului pe care o taia in doua pe la mijloc dru­mul soarelui, conceput de la rasarit la apus. Pornind de la aceasta linie imaginara, ei au impartit emisferele create de ea in zone, au descoperit polii si astfel au dedus ca exista o corespondenta perfecta intre cer si pamint, pe care l‑au divizat similar in zone (vezi I, 1, 14 si II, 5, 3).

O geografie generala, ca cea elaborata de Strabon, cu­prinde geografia fizica si geografia matematica, pe ale caror principii pune temei (II, 5, 1), pentru ca „Geograful nu‑si potriveste descrierea dupa parerea unui localnic, nici dupa opinia unui astfel de om de stat care nu s‑a preocu­pat niciodata de stiintele numite in mod propriu mate­matice. Geograful este asemenea aceluia care are pu­tinta sa se convinga ca pamintul, in intregimea lui, este asa cum il prezinta matematicienii, ca la fel sint si cele­lalte urmari ce decurg dintr‑o astfel de presupunere' (II, 5, 1). De asemenea si cititorii unui astfel de tratat trebuie sa aiba „intelegere matematica' (II, 5, 1). Geografia ma­tematica ocupa in opera lui Strabon locul pietrei de teme­lie. Ea confera lucrarii intregi marile notiuni preliminare care servesc la determinarea formei pamintului, la fixarea diferitelor puncte geografice pe glob, la evaluarea distan­telor, la determinarea climatelor. Geografia fizica descrie continentele si marile, infatiseaza relieful solului, muntii si apele, vulcanii si vinturile, arata produsele si bogatiile ca si neajunsurile fiecarui loc. In felul acesta ea contureaza conditiile in care se desfasoara viata umana. In cadrul astfel trasat, Strabon distribuie neamurile omenesti, a ca­ror infratire cu mediul de viata este pentru prima oara scoasa in lumina in tratatul sau de Geografie. Aproape fara exceptie, el schiteaza, pe scurt, drumul parcurs de fiecare popor si semintie, de la origini pina pe vremea sa. In felul acesta, Geografia lui Strabon capata un adinc caracter istoric, pe care prea bine il definesc urmatoarele cuvinte ale lui Croiset[35] „Ea este o geografie filozofica si umana, care ia ca punct de plecare universul si pamintul, dar care ajunge la om, ca la termenul sau firesc'.

O diversitate atit de mare de fapte, ca cea pe care o cuprinde Geografia lui Strabon, este totdeauna o primejdie pentru unitatea operei. Autorul insusi a simtit‑o si a bi­ruit‑o cu greu. De aceea el atrage atentia sa nu‑i fie jude­cata opera dupa imperfectiunile ei de amanunt, ci dupa ansamblul ei izbutit, care este o lucrare grandioasa, un adevarat Colos (I, 1, 23).

3. Scopul lucrarii (probleme politice). Intentiile cu care Strabon a scris tratatul sau de Geografie, scopul pe care l‑a urmarit si persoanele carora s‑a adresat cu precadere par, la un prim contact cu textul, chestiuni foarte limpezi. Autorul insusi declara in diferite parti ale Preliminariilor ca Geografia este o lucrare politica ce are in vedere fo­losul conducatorilor (I, 1, 14). La fel ca opera sa de istorie, ea are acelasi plan si se adreseaza acelorasi bar­bati, mai cu seama „celor suspusi' (I, 1, 23); ba mai mult, partea cea mai insemnata a eticii si a filozofiei politice priveste tot conduita conducatorilor (I, 1, 18). Dar, in vreme ce filozofia politica este o calauza teoretica a acestora, geografia satisface nevoile lor practice (I, 1, 18), deoarece Geografia, „inriureste faptele conducatorilor, de­scriind continentele si marile, atit pe cele interioare cit si pe cele exterioare intregii lumi populate' (I, 1, 16). Si cum Strabon traieste in perioada de expansiune a imperiului roman, se poate presupune ca el a urmarit sa fie de folos sefilor statului roman, pentru ca „cei mai de seama conducatori — zice el — sint aceia care pot sa stapineasca pamintul si marea, aducind neamuri si cetati sub o singura obladuire si sub una si aceeasi cirma' (I, 1, 16). Aluzia la Imperiul roman si la conducatorii lui pare incontestabila. Mai mult decit atit, el isi exprima fatis admiratia sa fata de inteleapta cirmuire a imparatilor Augustus si Tiberius, considerind pe deplin justificat si necesar actul de trans­formare a republicii in monarhie. „Si astfel, declara Strabon, caracterul exceptional al regimului politic si al con­ducatorilor sai a impiedicat Italia, sfisiata in atitea rin­duri de razboaie civile de cind se afla sub romani, cit si Roma insasi, sa mai alunece spre dezordine si pieire. Dar este foarte greu sa se cirmuiasca o imparatie atit de in­tinsa altfel decit daca s‑ar incredinta grijii unei singure persoane ca unui parinte. Intr‑adevar, niciodata nu le‑a fost dat romanilor si aliatilor lor sa se bucure de binefa­cerile unei paci atit de indelungate si de un belsug de bu­nuri ca cel creat de Caesar Augustus, de cind si‑a insusit puterea absoluta. Aceasta bunastare in prezent o asigura in continuare fiul si urmasul sau, Tiberius, care ia pe tatal sau drept norma de cirmuire si de masuri, dupa cum el insusi este o pilda pentru fiii sai, Germanicus si Drusus, care ii sint colaboratori' (VI, 4,2). Toate aceste cuvinte concorda perfect cu propaganda imperiala a timpului; insusi termenul de „parinte' face aluzie la titlul de pater patriae care i‑a fost conferit lui Augustus in anul 19 i.e.n. In mai multe alte pasaje, ca in XII, 3, 14; XII, 8, 16, Strabon aduce laude imparatului Augustus, marinimiei si intelepciunii lui, incit pare incontestabila concluzia ca Strabon, prin tratatul sau de Geografie, a oferit sefilor statului roman un ghid care sa le serveasca in actiunile lor de cucerire si administrare a lumii cunoscute. Cu toate acestea, Strabon nu afirma nicaieri ca el scrie anume pen­tru romani, sau pentru a servi tendintelor expansioniste ale conducatorilor acestora. Dovada, in primul rind, divergenta opiniilor aferente. De exemplu B. Niese[36] sustine ca Strabon a scris Geografia in interesul romanilor si ca a compus‑o la Roma, la indemnul prietenilor sai de vita latina. W. Aly[37] afirma ca Strabon a scris chiar la cere­rea imparatului Augustus, iar F. Sbordone[38] considera ca personalitatea lui Tiberius i‑a insuflat autorului Geografiei orientarea proromana pe care a dat‑o operei sale. Habler[39] imbratiseaza aceasta opinie, cu o singura restrictie: opera lui Strabon nu ofera date convingatoare care sa permita localizarea redactarii ei la Roma din indemnul unor per­sonalitati marcante ale imperiului. G. Aujac[40] sustine ca, dupa propria sa marturisire, Strabon scrie pentru persoa­nele suspuse; cine se afla pe atunci in aceasta situatie mai degraba decit imparatul Augustus, decit cirmuitorii pro­vinciilor cum a fost Aelius Gallus, guvernatorul Egiptului si prietenul lui Strabon (II, 5, 12) sau guvernatorul Afri‑cei Cn. Piso, (II, 5, 33) ?. Pe de alta parte, imperiul ro­man, in plina expansiune, era cel mai interesat in cunoas­terea lumii, pentru ca „mult mai usor pot cuceri un teren aceia care cunosc intinderea lui, situatia exacta a locului si toate deosebirile de clima si de sol pe care le prezinta' (I, 1, 16). In afara de aceasta: — continua Aujac — mo­mentul era deosebit de favorabil alcatuirii unei opere de sinteza care sa explice si sa justifice cresterea prestigioasa a puterii romane. Polybios cu un secol mai inainte a in­cercat, in „Istoria sa universala', sa lamureasca „miracolul roman'. Se stie azi ca Augustus insusi, dupa exemplul lui Alexandru cel Mare, a cerut ginerelui sau M. Vipsanius Agrippa sa se ocupe de intocmirea unei harti a pamintului populat, care a fost terminata dupa moartea acestuia, in 12 i.e.n., si autorul ei a fost identificat de invatatii mo­derni[41] cu Chorographul citat de Strabon in cartile a V‑a si a VI‑a. Mai moderat in felul sau, M. Dubois sustine[42] ca Strabon a scris deopotriva pentru greci ca si pentru romani, pentru orice om care are suficienta cultura pen­tru a‑i intelege opera si destula autoritate pentru a o uti­liza. O parere cu totul potrivnica celor de mai sus expri­ma E. Pais[43]. Potrivit acestui om de stiinta, Strabon a compus Geografia in orasul sau natal, la invitatia reginei Pontului Pythodoris; el a scris‑o pentru compatriotii sai din Asia Mica; dovada este faptul ca nu a folosit izvoare latine si a considerat lipsiti de originalitate scriitori latini (III, 4, 19).

Oricare ar fi realitatea, fapt cert este ca Strabon a fost in primul rind un om de stiinta; ca atare, el a cautat sa infatiseze adevarul, sa fie obiectiv. De aceea, fara sa fie necesar sa i se atribuie vreun sentiment deosebit fata de romani, fara sa fie banuit ca justifica expansiunea acestora si departe de‑a fi indreptatita supozitia ca el s‑ar fi erijat in aparatorul politicii romane, sau ca s‑ar fi conformat propagandei imperiale, ca om de stiinta, Strabon nu si‑a ingaduit sa nu consemneze rolul civilizator pe care l‑au jucat in istorie romanii, ca salvatori ai bunurilor materiale si culturale create de pace si de civilizatie. In acele vre­muri, cind pe oamenii pasnici, dedicati muncii, ii pasteau mii de primejdii din partea populatiilor primitive inveci­nate, incit pe mare ei nu puteau calatori de raul tilharilor, pe uscat nu‑si puteau cultiva ogoarele sau paste vitele, de frica raidurilor salbaticilor, puterea romana, nu numai ca a fost necesara, dar a fost o mintuire a umanitatii (vezi II, 5, 12). Dar de la recunoasterea acestui adevar pina la a servi anumite interese expansioniste, distanta este ca de la cer la pamint. De altfel, la data la care scrie Strabon Geografia, dupa cum declara el insusi, imperiul roman atinsese aproape limitele lui maxime, „Romanii superiori tuturor cuceritorilor a caror amintire a pastrat‑o istoria poseda ceea ce lumea locuita are mai bun si mai vestit' (XVII, 3, 24).

In afara de aceasta, autorul Geografiei nu urmareste numai folosul conducatorilor, cum reiese din unele pasaje, ci al tuturor celor dornici de cunostinte: „Cu un cuvint, o lucrare de acest fel — zice Strabon — trebuie sa fie la indemina oricui, atit a omului de stat cit si a unui simplu particular, la fel ca opera noastra de istorie scrisa ante­rior' (I, 1, 22); prin urmare Strabon nu are in vedere ne­aparat pe guvernatori si pe comandanti. De altfel si ex­presia „om de stat' are alta acceptie la Strabon decit in uzajul curent, dupa cum reiese din urmatoarele rinduri: „Iar aici numim om de stat, prin opozitie cu cel lipsit de invatatura, pe acela care si‑a insusit studiile ciclului ele­mentar si ale etapei numite obisnuit educatie liberala si filozofica (I, 1, 22).

Problema prezinta si un alt aspect. Imparatiile mari au largit orizontul cunoasterii tarilor si a popoarelor. De aceea s‑ar putea banui ca Strabon, ca adept al filozofiei stoice, care propovaduia ideea despre o turma si un pastor (I, 1, 16), sa fi vazut in statul roman tocmai realizarea acestui ideal politic. Textul Geografiei nu permite insa o astfel de concluzie. El subliniaza doar ideea ca marile im­paratii au furnizat cunostinte noi despre lumea populata. Dar acest aport nu l‑a adus numai statul roman, ci si imperiul lui Alexandru cel Mare, ca si imparatia partilor si a lui Mithridates Eupator (I, 2, 1). Prin urmare, nici macar in privinta noilor cunostinte geografice pe care le‑au procurat cuceririle teritoriale, nu prezinta interes nu­mai imperiului roman ci toate celelalte imparatii.

Nu incape deci indoiala, ca scopul Geografiei este folo­sul pe care un astfel de tratat il poate aduce oricarui om, fie el o autoritate in stat, fie un simplu particular. Geografia ofera tuturor cunostinte despre mediul inconjurator, largeste orizontul, calauzeste pe teren. In felul acesta, Strabon, la fel ca Polybios in domeniul istoriei, a creat o geografie pragmatica; el nu cauta un anumit fel de uti­litate, ci folosul multilateral, larg si cuprinzator pentru ca „folosul, spune el, este masura suprema a unui astfel de studiu' (I, 1, 16).

2.4. Izvoarele. Trei surse de informatie stau la temelia Geografiei, dupa cum marturiseste autorul insusi in rin­durile ce urmeaza: „Vom infatisa mai intii ceea ce am vazut in timpul calatoriilor noastre pe uscat si pe mare, apoi vom arata pentru care parti am acordat incredere relatarilor orale si scrise' (II, 5, 11). Este vorba deci de surse oculare, orale si livresti.

Ca martor ocular, Strabon a cules informatii numeroase din intreg bazinul mediteranean, in general, din partea rasariteana a acestuia, in special; spre apus, asemenea investigatii directe nu depasesc insulele Corsica si Sardinia.

Se presupune astfel ca Strabon a cunoscut bine si a descris pe baza informatiilor personale Pontul, patria sa de obirsie (XII, 3, 29—40), orasul Amaseia, locul sau na­tal (XII, 3, 39), intreaga Asie Mica, a carei descriere amanuntita (cartile XII—XIV) tradeaza multe marturii oculare. Pe informatii directe se sprijina si descrierea Egiptului, cu insistenta asupra Alexandriei (II, 3, 5), a Pelusionului, a muntelui Casios (I, 3, 17) si a inundatiilor Nilului (I, 3, 17). Din calatoriile sale pe Nil in sus, auto­rul Geografiei a cules date despre cursul fluviului, din Delta pina la fruntariile Etiopiei, si despre imprejurimi (II, 5, 12; XI, 11, 5; XV, 1, 45; XVII, 1, 24; 1, 50). De asemenea, el si‑a imbogatit informatiile adunate personal cutreierind diverse insule ale bazinului rasaritean al Medi­teranei (X, 4, 10; X, 5, 3). De pe o corabie, el a vazut orasul Cyrene situat pe coasta nordica a Libyei (XVII, 3, 20). A cunoscut personal litoralul sudic al Pontului Euxin (II, 5, 11) si negresit a vizitat Elada cu centrele mai ves­tite ale acesteia ca Atena si Sparta. O astfel de presupunere apare si mai indreptatita in legatura cu Corinthul, dupa cum reiese din propria sa marturisire (X, 5, 3). Inspre asfintit, limita surselor sale oculare a fost Italia. El a vazut in repetate rinduri Roma, i‑a cutreierat cartierele, i‑a vizi­tat templele si teatrele, i‑a admirat operele de arta si fru­musetile naturale, a asistat la renumitele ei spectacole (IV, 1, 73; V, 2, 7; V, 3, 8; V, 2, 6; VIII, 6, 23; X, 5, 3; XII, 6, 2). A descris ca martor ocular coasta apuseana a Italiei, cel putin pe intervalul dintre Poplonium si Pisa (V, 2, 8), de unde a vazut in zare Corsica si Sardinia (V, 2, 6). Se presupune, in sfirsit, ca a vizitat orasele gre­cesti din sudul Italiei si mai cu seama statiunile climaterice din preajma orasului Neapolis care erau pe atunci punctul de atractie pentru straini (V, 4, 7)[44].

Cu toate ca Strabon se lauda cu intinderea investigatiilor sale personale ca martor ocular (II, 5, 11), el recunoaste ca majoritatea datelor de care a beneficiat in elaborarea Geografiei se sprijina pe surse orale: „Cea mai mare parte a informatiilor au fost culese — zice — atit de inaintasii nostri cit si de noi insine din auzite' (II, 5, 11). Sursele orale se intemeiaza, in ultima instanta, pe martu­riile oculare ale altora si, in conditiile de atunci, ele sint mult mai avantajoase deoarece, implicind un numar mai mare de informatori, furnizeaza stiri mai bogate si mai departate. O viata de om nu ajunge pentru a putea vedea totul. De aceea sint necesari acesti intermediari. „Caci si conducatorii infaptuiesc toate ispravile numai ei, cu toate ca nu sint de fata personal peste tot si cele mai multe actiuni ei le pun la cale prin mijlocirea altora, increzin‑du‑se in solii lor si impartind poruncile potrivit cu infor­matia primita pe calea auzului. Iar cel care crede ca nu­mai cei care vad stiu scot din calcul criteriul auzului care, pentru stiinta, este mult superior ochiului' (II, 5, 11).

In felul acesta Strabon consemneaza din loc in loc sursa orala de care a beneficiat, fie ca este vorba de un grup anonim ca navigatori, turisti, un batrin pescar, fie de per­sonalitati politice a caror autoritate constituie o garantie a veridicitatii informatiilor.

Astfel, vorbind despre forma insulei terestre, el preci­zeaza: „Aceste cunostinte le‑a capatat din informatiile navigatorilor care au trecut pe linga amindoua coastele, atit rasaritene, cit si apusene ale acesteia. Ei marturisesc ca mult mai spre miazazi de India se afla insula Tapro‑bana, care este populata si situata in fata insulei egipte­nilor si a regiunii Cinnamomophora' (II, 5, 14). Este vorba de insula Ceylon. Pentru descrierea vulcanului Etna, Stra­bon s‑a sprijinit pe informatia unor calatori: „Niste tu­risti, zice, care au facut de curind ascensiunea Etnei, ne‑au povestit' (VI, 2, 8). Diferite expeditii militare si curse comerciale i‑au furnizat lui Strabon informatii despre Ara­bia, Golful Arabic si despre Indii (II, 5, 12). Aceasta ex­peditie, care a avut loc in anul 24 i.e.n., a pornit din porunca lui Augustus si a avut insarcinarea sa culeaga informatii despre tinuturile din jurul Golfului Arabic (XVI, 4, 22). Despre orasul Petra al Arabiei Fericite i‑a furnizat stiri lui Strabon „Athenodoros, filozoful si tovarasul nos­tru, care a ramas mai mult timp la Petra' (XVI, 4, 21). Informatii despre Libya i‑a procurat guvernatorul roman al acestei provincii numit M. Cnaeus Piso care a asemuit aspectul acestei tari cu blana de pantera, prin perindarea unor teritorii uscate cu oazele verzi (II, 5, 33)[45].

A treia si cea mai ampla serie de informatii i‑au pro­curat‑o lui Strabon sursele scrise. Cele mai vechi infor­matii despre pamintul populat le‑au furnizat Homer si filozofii materialisti ionieni. Acesti autori vechi, pe care Strabon ii enumera inca din primele rinduri ale Geografiei, sint poeti si filozofi cu renume, ca Homer, Anaximandros si Hecataios din Milet, Democrit, Eudoxos, Dicaiarchos, Ephoros si multi altii (I, 1, 1). Cu exceptia lui Homer, fata de care Strabon manifesta un atasament neconditionat, toti ceilalti au fost utilizati de Strabon prin intermediul unor invatati mai apropiati de virsta sa; de altfel si con­ceptiile despre pamint ale celor vechi erau in mare masura depasite pe vremea lui Strabon. Astfel, se stie azi ca Epho­ros, de pilda, a fost utilizat de autorul Geografiei prin intermediul lui Polybios sau al lui Poseidonios[46].

Temeiul informatiilor sale scrise consta din autorii mai recenti ca Hipparchos, Eratosthenes, Poseidonios si Polybios (I, 1, 1) pe ale caror lucrari le apreciaza cu deosebire (I, 2, 1).

Eratosthenes, autorul primului tratat stiintific de Geo­grafie, compus din 3 carti, i‑a furnizat lui Strabon cea mai mare parte a informatiilor din Preliminarii. Astfel, de pilda, prin opera acestuia, Strabon a aflat despre aportul filozofilor ionieni la cunoasterea pamintului populat: Ana­ximadros este fauritorul unei harti a uscatului, Hecataios din Milet, autorul unui tratat de geografie (I, 1, 11). Re­ferindu‑se la prima carte a lucrarii lui Eratosthenes, Stra­bon dezvolta teme despre Homer si valoarea educativa a poeziei (I, 1, 2—14; 19, 22). Lui Eratosthenes ii datoreaza Strabon datele privind descrierea Indiei (cartea a XV‑a) si prin mijlocirea lui a cunoscut continutul lucrarilor ela­borate de istoriografii Indiei ca Deimachos, Megasthenes, Nearchos, Onesicritos si Aristobulos (II,1, 9). Tot prin intermediul acestuia a obtinut Strabon stiri despre desco­peririle geografice ale lui Pytheas (II, 1, 18; 5, 8; 5, 43 etc.) si ale lui Eudoxos din Cnidos (IX, 1, 2). Contributia autorilor despre porturi, ca Timosthenes, la cunoasterea fenomenelor geografice a aflat‑o Strabon tot prin Eratos­thenes (I, 2, 21).

Poseidonios, autorul lucrarilor Istorii, Despre Ocean (II, 2, 1) si Istoria lui Pompeius, pe care, dupa toate probabilitatile, le‑a citit Strabon, i‑a furnizat acestuia majo­ritatea datelor folosite in descrierea Iberiei (cartea a III‑a) si a Galliei (cartea a IV‑a), i‑a servit ca sursa de infor­matii pentru Pontul Euxin si razboaiele cu Mithridates (I,2,1), ca si pentru descrierea Egiptului (XVII, 1, 11). De la Poseidonios imprumuta Strabon aprecierile sale din Preliminarii asupra savantilor Aristotel si Parmenides, pri­vind diviziunea pamintului in zone (II, 2, 1—II, 3, 2), asupra fizicienilor Thrasyalkes din Thasos (I,2,21) si Straton (I, 3,4—6) in legatura cu fenomenele vinturilor (I, 20, 21) si ale marilor (I, 3, 4—6; 12). De asemenea, multe dintre observatiile critice ale lui Strabon privitoare la istoriografii Ephoros (I, 2, 28), Metrodoros din Skepsis (XIII, 1, 55; XVI, 4, 16) si Theophanes Mitylenianul (XI, 5, 1; XIII, 2, 3) sint imprumutate de la Poseidonios. Critica pe care Strabon i‑o face lui Polybios in legatura cu delimitarea continentelor (II, 3, 78) sau cu unele feno­mene geologice (II, 3, 6), cu ecuatorul (II, 3, 3) si cu regiunile cu umbra circulara, cu umbra dubla si cu umbra simpla (II, 5, 43) i‑o datoreaza lui Poseidonios.

Hipparchos este amplu citat si combatut de Strabon in Preliminarii mai ales in legatura cu Comentariile facute de acesta la Geografia lui Eratosthenes. Astfel geograful nostru cintareste criticile lui Hipparchos privitoare la iz­voarele utilizate de Eratosthenes (II, 1, 4—8), in legatura cu masuratorile diverselor distante (II, 1, 10—13, 18) si a diferitelor puncte latitudinale (II, 1, 20—21); reda cri­ticile lui Hipparchos referitoare la sfragidele lui Eratos­thenes (II, 1, 22—29) si, in general, de la el imprumuta numeroasele date de geografie matematica (II, 1, 34—41). In sfirsit, Hipparchos este izvorul lui Strabon privind fenomenele astronomice (II, 5, 34) si la el trimite pe cititor pentru alte amanunte in problemele de astronomie (11,5,43).

Polybios i‑a servit lui Strabon ca sursa de informatie in descrierea Europei occidentale, mai ales a Italiei (cartile V si VI). De la acest istoriograf imprumuta Strabon critica facuta lui Pytheas (II, 4, 1—2) si lui Eratosthenes (II, 4, 4—5). Lui Polybios ii datoreaza interpretarea ale­gorica a peregrinarilor lui Odysseus (I, 2, 15), informatia despre vinatoarea pestilor‑sabii de linga Skyllaion (1,2, 16) si despre fenomenele insulei Meninx (I, 2, 17). De asemenea, Polybios este, se pare, izvorul Iui Strabon in discutarea temei literare privind partile componente ale poeziei (istorie, organizare de material si mit I, 2, 17). In sfirsit, Polylbios este autorul care i‑a inspirat lui Strabon ideea unei geografii universale, si acel „suflu generalizator' despre care vorbeste M. Dubois[47].

Apollodoros, autorul unui comentariu asupra Catalogu­lui corabiilor, i‑a furnizat lui Strabon cea mai mare parte din informatiile ce i‑au servit la descrierea Greciei (car­tile VIII—X); de la el transpune Strabon disputa dintre Pergam si Alexandria, dintre Aristarohos si Crates in lega­tura cu stiinta lui Homer (I, 2, 24—27).

De la Artemidoros din Ephes, autorul unui Periplu in 11 carti, Strabon a imprumutat, direct sau prin interme­diul lui Poseidonios, numeroase date despre Italia (V—VI), Asia Mica (XII—XIV) si Egipt (cartea a XVII‑a). Co­mentariile gramaticianului Aristonicos, contemporan cu Strabon, i‑au oferit acestuia diversele interpretari ale cala­toriilor lui Menelaos pe care Strabon le rezuma in Preli­minarii (I, 2, 31).

Alti autori pe care Strabon ii citeaza si despre care nu exista certitudine daca i‑a utilizat direct sau poate numai prin intermediul celor de mai sus sint istoriografii raz­boaielor cu partii, in special Apollodoros din Artemita (II, 5, 12), scriitorii care au descris porturile, ca Timosthenes (I, 2, 21) si cei care au relatat razboaiele purtate de romani cu Mithridates Eupator, printre care primul loc il detine Theophanes din Mitylene, insotitorul lui Pompeius in aceste expeditii (XI, 5, 1). De asemenea, Stra­bon citeaza, in repetate rinduri, pe Demetrios din Skepsis, incepind cu Preliminariile (I, 1, 38), si‑l utilizeaza mai amplu in descrierea Troadei (XIII, 1). Athenodoros din Tars (XIV, 5, 14; XVI, 4, 21), contemporan cu Strabon, i‑a servit acestuia informatii prin lucrarea sa Despre Ocean in care rezuma opera cu acelasi titlu a lui Poseidonios. In privinta distantelor, masurate in mile romane, Strabon utilizeaza datele furnizate de Chorograf pe care savantii moderni il identifica cu M. Vipsanius Agrippa[48]. Acestea sint cele mai importante izvoare livresti pe care le‑a folo­sit Strabon in redactarea Geografiei. Celorlalti autori pe care ii mentioneaza, fiind mai putin cunoscuti, le‑am re­zervat loc in notele de la finele cartilor in care au fost situati de autor.

2.5. Data si locul compozitiei. Aceeasi incertitudine care acopera diversele evenimente din viata lui Strabon pluteste si in jurul datei si al locului in care a compus Geografia. Autorul nu ofera in acest caz decit doua informatii pe temeiul carora se pot face unele presupuneri. Este vorba, in primul rind, de ordinea in care a redactat cele doua opere ale sale. Dupa cum reiese din propriile sale cuvinte, Geografia este a doua lucrare pe care a elaborat‑o: „De aceea noi, dupa ce am compus Comentariile istorice , am luat hotarirea sa le completam cu tratatul de fata' (I, 1, 23) — se refera la Geografie. In al doilea rind, cea de a doua opera a sa nu constituie o reluare a celei dintii: „Pentru ca am infatisat multe informatii despre rinduielile partilor in cartea a sasea a Comentariilor istorice, vom trece peste ele aici, ca sa nu parem ca ne repetam' (XI, 9, 3). De asemenea, datele geografice ale operei a doua nu alcatuiesc doar note marginale, menite sa schiteze scena desfasurarii evenimentelor istorice, in felul lui Polybios si Ephoros (VIII, 1, 1), nici nu reproduc itinerariul cala­toriilor autorului, oricit de intinse au fost acestea (II, 5, 11). Geografia lui Strabon este o opera stiintifica, a carei elaborare a necesitat truda unor indelungate investigatii. Pentru redactarea ei, Strabon a facut lecturi intinse, studii aprofundate, documentari detaliate. El a avut la dispozitie si a putut beneficia — dupa cum am vazut — in special de patru tratate de geografie, care au atins un inalt nivel stiintific pe vremea aceea: Geografia in trei carti a lui Eratosthenes, Comentariile savante ale lui Hipparchos la opera lui Eratosthenes, Oceanul lui Poseidonios si rezuma­tul ultimei lucrari prezentat sub acelasi titlu de Atheno­doros. Cum aprofundarea acestor lucrari ca si a altora de mai mic rasunet au pretins, pe de o parte, un volum urias de munca, pe de alta parte, o maturitate de gindire, se presupune, in general, ca Strabon a compus opera sa la o virsta matura si intr‑unul din centrele culturale ale epo­cii. In care centru si in ce perioada anume, azi nu se stie. In lipsa de dovezi, supozitiile s‑au inmultit si diversitatea lor este pe masura numarului lor mare. Infatisam pe cele mai cunoscute.

M. Dubois[49] este de parere ca Strabon si‑a compus opera la Alexandria, in acel vestit centru cultural al elenismului, unde autorul Geografiei marturiseste ca a stat multa vreme (II, 3, 5). Cum putinele puncte de sprijin care atesta pre­zenta lui Strabon la Alexandria (I, 3, 17; II, 3. 5) limiteaza posibilitatea unui popas aici intre anii 24—13 i.e.n., ar insemna ca in aceasta perioada a elaborat Strabon Geogra­fia. W. Aly[50] se apropie intrucitva de opinia lui Dubois; el presupune ca Strabon si‑a redactat lucrarea atit la Ale­xandria, cit si la Roma, unde a avut la dispozitie vestite biblioteci, lucrind la ea de prin 15 i.e.n. pina la sfirsitul vietii. Acest savant crede ca Strabon n‑a redactat cartile Geografiei in ordinea in care ne‑au parvenit, ca in special primele doua carti introductive au fost scrise ca o sinteza dupa descrierile regionale. De asemenea Aly este de parere ca Geografia lui Strabon a fost publicata dupa moartea autorului, care nu a apucat sa integreze intr‑un tot armo­nios corectarile si adaugirile pe care le‑a facut dupa prima redactare.

B. Niese[51], sprijinindu‑se pe numeroasele referinte pe care Strabon le face la evenimentele primelor decenii ale erei noastre, sustine ca acesta si‑a compus opera intre anii 17 si 23 e.n., deci pe la 80—86 de ani. Aceasta virsta inaintata ar explica si impresia de neglijenta pe care o lasa opera, ca si lipsa unei revizuiri si puneri la punct finale. B. Niese crede ca Strabon si‑a scris tratatul de geografie la Roma, din indemnul unor prieteni romani.

F. Sbordone[52] sustine ca Strabon si‑a redactat opera in jurul anilor 18—19 e.n., date spre care converg foarte multe evenimente mentionate de autor, in cartile III— XVII. Revizuirea unei prime redactari ar fi facut‑o cu prilejul unei noi calatorii la Roma, unde a putut sa‑si puna la zi datele prin informatiile recente pe care le‑a gasit. Adaosurile si notele marginale relevate de manuscrise do­vedesc din plin ca Geografia nu a fost publicata inainte de moartea autorului, pentru ca lipseste revizia finala care ar fi integrat in text aceste aditii.

E. Pais[53] este de parere ca Strabon a redactat Geografia in jurul anului 7 i.e.n., apoi a revizuit‑o in 18 e.n. El isi sprijina teza pe faptul ca autorul Geografiei mentioneaza rar evenimentele petrecute intre anii 6 i.e.n. si 14 e.n. Strabon a putut avea virsta de 55 de ani la data primei redactari si a lucrat la ea in orasul sau natal, in Amaseia din Pont, unde si‑ar fi petrecut restul vietii. In ultimii sai ani, el si‑a revazut opera, a introdus noile evenimente petrecute si a operat corecturile inerente, fara sa aiba ragazul necesar sa le prelucreze si sa le integreze armonios in corpul lucrarii; de aici impresia de incoerenta ce se de­gajeaza din intreaga opera.

E. Honigmann[54] adopta argumentele si afirmatiile lui E. Pais, cu exceptia locului in care a fost elaborata Geo­grafia. De vreme ce Strabon a scris pentru puternicii zilei (I, 1, 23), si a ajuns in tovarasia guvernatorului roman al Egiptului, Aelius Gallus (II, 5, 12; XI, 11, 5), inseamna ca autorul Geografiei s‑a bucurat de pretuirea oamenilor influenti din Roma si se poate presupune ca, pina in cele din urma, el a imbratisat cariera didactica, la fel ca pro­fesorul sau Xenarchos (XIV, 5, 4). Aceasta este de altfel si opinia lui Pais, dar, in vreme ce acesta din urma ii fixeaza la Amaseia cariera de profesor, Honigmann i‑o presupune la Neapolis, deoarece in imprejurimile acestui oras se adunau numerosi vilegiaturisti romani si greci (V, 4, 7) si aici presupune ca si‑a petrecut si Strabon ultimii ani ai vietii.

In sfirsit, G. Aujac[55] revine asupra ideii ca opera lui Strabon n‑a beneficiat de o revizie finala care sa‑i asigure unitatea partilor componente si sa incadreze in intreg adi‑tiile ulterioare. Totodata ea semnaleaza faptul ca tratatul de geografie a lui Strabon a trecut neobservat de scriitorii epocii lui Augustus sau de cei imediat urmatori. Plinius cel Batrin, care mentioneaza un mare numar de autori, il ignoreaza complet. Aceasta inseamna ca Geografia nu a fost terminata in 7 i.e.n., deoarece, altfel, autorul ei ar fi fost de buna seama tentat sa citeasca din ea prietenilor sai romani, cu prilejul vizitei sale la Roma din jurul acestui an si astfel numele lui nu ar fi trecut neobservat de contemporani. De asemenea, Aujac neaga posibilitatea re­dactarii Geografiei la Neapolis, din lipsa oricarui indiciu care sa justifice supozitia unei sederi indelungate a auto­rului in aceasta localitate. Dimpotriva, ea inclina sa creada, la fel ca Pais, ca Strabon si‑a scris opera in patria sa, unde s‑a stabilit definitiv dupa lungile sale calatorii, si i se pare verosimila parerea lui Aly, Sbordone si ale altora care sustin ca Geografia a fost publicata dupa moartea autorului[56].

2.6. Originalitatea si valoarea. Geografia lui Strabon este un tratat „de competenta filozofului' (I, 1, 23) a carei originalitate, dupa propriile sale marturisiri, consta intr‑o mai mica masura in descrierea unor regiuni noi des­coperite, cit mai cu seama intr‑o viziune noua in care ea a fost conceputa. Aceste idei le exprima autorul insusi in rindurile ce urmeaza: „In cazul ca noi sintem pe cale sa prezentam aceleasi fapte pe care le‑au infatisat multi altii inaintea noastra, sarcina ce ne‑am asumat‑o inca nu este de dispretuit, daca se dovedeste ca noi nu am mers intru totul pe urmele lor. Socotim apoi ca, daca unii autori au infatisat corect un aspect al subiectului, iar altii un alt aspect, neaparat au mai ramas parti netratate inca. Iar daca in lucrarea noastra am putea aduce unele contributii cit de marunte, acest mic adaos ar constitui o justificare indestulatoare a ostenelii ce‑o depunem' (I, 1, 23).

Aceste idei rezuma esenta trasaturilor originale ale Geo­grafiei. Intr‑adevar, in privinta continutului, Geografia descrie in linii mari aceleasi regiuni ale pamintului pe care le‑au infatisat si alti geografi inaintea sa. Avantajul de‑a trai in epoca unor mari descoperiri geografice l‑au avut inaintasii lui Strabon, fie cei din vremea lui Alexandru cel Mare, fie unii mai apropiati, aproape contemporani cu el. „Multe cunostinte — zice Strabon — le‑a oferit contemporanilor imparatia romanilor si a partilor, asa cum le‑a furnizat expeditia lui Alexandru urmasilor ei Ale­xandru ne‑a descoperit o mare parte din Asia si toate re­giunile de miazanoapte ale Europei pina la Istru. Romanii au dezvaluit toate tinuturile apusene ale Europei pina la Albis, fluviu care imparte Germania in doua, precum si regiunile de dincolo de Istru pina la Tyras. Meleagurile de dincolo de aceste ape, pina la hotarele meotilor si pina la tarmul marii care se termina in Colchida, le‑a facut cunoscute Mithridates, denumit Eupator, si generalii sai' (I, 2, 1). Dar chiar in privinta regiunilor necunoscute, im­paratia partilor a procurat si unele date mai recente care n‑au apucat sa fie utilizate de contemporanii lui Strabon si deci i‑a ramas si autorului Geografiei putinta de‑a descrie regiuni noi. „Partii, precizeaza acesta, ne‑au in­multit cunostintele despre tinuturile Hyrcaniei si ale Bactrianei, cit si despre scitii asezati mai sus de acele locuri, mai putin cunoscute de premergatori, astfel ca avem ce spune in plus fata de inaintasii nostri' (I, 2, 1).

Dar daca aportul lui Strabon in descrierea unor regiuni necunoscute de predecesori este totusi neinsemnat, condi­tiile noi de viata in care a trait i‑au creat o viziune noua asupra lumii populate. Spectacolul Romei care absorbea treptat toate popoarele lumii cunoscute i‑au inspirat ideea unei geografii universale originale. Aceasta lucrare se deose­beste de simplele peripluri cum au compus de pilda Nearchos, amiralul lui Alexandru cel Mare, si Artemidoros din Ephes, ca si de unilaterala descriere de porturi ca cea rea­lizata de Timosthenes, amiralul lui Ptolemeu Philadelphul, inainte de toate, printr‑o fundamentare stiintifica ce lip­seste cu desavirsire acestui gen de lucrari. Strabon insusi subliniaza aceasta distinctie: „Autorii care s‑au ocupat de porturi si de asa‑zisele peripluri — zice — fac o tratare incompleta a problemelor, deoarece nu introduc in descrie­rile lor elemente de matematica si de astronomie, care tre­buie sa fie luate in considerare in astfel de lucrari' (Ι, 1, 21). Pe de alta parte, Geografia lui Strabon se dis­tinge si de tratatele stiintifice ale vremii. Eratosthenes a compus o geografie matematica si s‑a interesat cu precadere de ipotezele geologice si de masuratorile diverselor distante. Hipparchos, autorul unui tratat de astronomie, in Comen­tariul ce‑l face Geografiei lui Eratosthenes, in mod firesc este preocupat de aspectul astronomic si matematic al fap­telor geografice. Geografia lui Ptolemeu de mai tirziu se reduce la o simpla nomenclatura de locuri si de popoare. Deci fata de aceste tratate valoroase, dar unilaterale, Geo­grafia lui Strabon este mai cuprinzatoare si mai variata. Descrierea regionala se intemeiaza aici pe principiile elabo­rate de geografia matematica, de geometrie, fizica si astro­nomie (vezi II, 5), ceea ce ii asigura o solida temelie stiin­tifica. Ea se intereseaza de conditiile de viata in toata amploarea lor, pe care mediul inconjurator le ofera oame­nilor, fie ca este vorba de componentele fizice si climaterice, fie de factorii economici, fie de cei sociali. Strabon subli­niaza mereu infratirea dintre om si mediul de viata, intre popoare si locuri. El explica mereu caracterul salbatec sau nesociabil al unor neamuri si popoare fie prin conditiile climaterice aspre, prin saracia solului, fie prin izolarea lor fata de centrele de cultura sau prin situarea lor la periferia „insulei terestre'. Iata, de pilda, urmatoarele rinduri: „Partea Europei care este situata sub o clima uniforma si temperata are o natura care inlesneste aceste (actiuni civi­lizatoare), doarece intr‑o tara cu conditii (materiale) feri­cite, totul respira numai pace, in vreme ce intr‑una cu conditii triste totul ia infatisare razboinica si barbateasca' (II, 5, 26). Strabon se preocupa de toate aspectele vietii: il intereseaza bogatiile solului, fauna si flora care ofera omului mijloacele necesare de trai; el consemneaza trecu­tul istoric al neamurilor, ca si situatia lor politica si so­ciala prezenta; inregistreaza ocupatiile lor de capetenie, rinduielile de stat, credintele si datinele impamintenite, gra­dul de cultura si de civilizatie atins, realizarile pe diverse tarimuri prin care s‑au ilustrat. Istoria fiecarui popor care a trait pe atunci in marginile lumii cunoscute isi gaseste consemnate in opera lui Strabon datele esentiale ale exis­tentei sale. De aceea, pentru poporul nostru, valoarea ope­rei lui Strabon este inestimabila: ea reprezinta unul din cele mai pretioase izvoare antice de cunoastere a Daciei preromane. Astfel, de la Strabon aflam ca partea de sud‑est a Germaniei era populata de suebi. „Apoi lipit direct de ea se afla pamintul getilor, care este la inceput ingust, apoi se largeste intinzindu‑se la miazazi, de‑a lungul Istrului, iar in partea potrivnica, pe linga lantul de munti ai Pa­durii Hercynia, ocupind si el o portiune din acei munti; dupa aceea, se lateste intr‑o cimpie spre miazanoapte pina la tyregeti' (VII, 3, 1). Pe acest vast teritoriu locuiau, pe vremea lui Strabon, inca din timpuri imemoriale, neamul getilor, pe care elenii ii considerau thraci (VII, 3, 2). Din timpuri stravechi ei purtau doua nume: „geti cei ase­zati spre Pont si spre Aurora, daci, cei din partea potriv­nica, adica dinspre Germania si spre izvoarele Istrului' (VII, 3, 12). Grecii, in mod firesc, ii cunosteau mai bine pe geti (VII, 3, 13), „care ocupau ambele maluri ale Istru­lui' (VII, 3, 2). „Dacii si getii vorbeau aceeasi limba' (VII, 3, 13) si constituiau o forta numerica si militara pe aceste meleaguri; ba chiar si de romani erau de temut, de­oarece treceau neinfricat Istrul si pradau Thracia pina in Macedonia si in Illyria (VII, 3, 11). Drept pedeapsa, impa­ratul Augustus a trimis impotriva lor pe Sextus Aelius Catus, consulul din 4 e.n., care, facind o expeditie in nordul Dunarii, a transplantat in sudui fluviului, in Mysia, 50.000 de geti nord‑dunareni (VII, 3, 10), ceea ce este un graitor indiciu al densitatii populatiei gete. In fruntea acestui po­por s‑au aflat monarhi intelepti ca Dromichaites si Boire‑bista. Primul, „facind prizonier pe Lysimachos, (urmasul lui Alexandru cel Mare), care il atacase cu oaste', i‑a dat ingimfatului diadoh o lectie graitoare pentru lacomia si ne­sabuinta lui, dupa care l‑a lasat sa plece (VII, 3, 8). Al doi­lea, „Boirebista, getul, luind in miini cirma neamului sau, a ridicat poporul coplesit de nevoi din pricina nesfirsitelor razboaie si atit de mult l‑a indreptat prin anumite deprin­deri, viata cumpatata si ascultare de porunci, incit doar in putini ani a faurit o mare imparatie si a adus sub stapinirea getilor pe cei mai multi vecini' (VII, 3, 11). Temeinicia acestor consemnari ale lui Strabon este dovedita, printre altele, de o inscriptie (nr. 762, Dittemberger Sylloge, 3) ce dateaza din anul 48 i.e.n. si apartine lui Acornion, preot al lui Dionysos din Dionysopolis „care a trait pe linga Boirebista in cea dintii si cea mai mare apropiere de el' si care spune urmatoarele: „In timpul din urma, regele Boirebista a ajuns cel dintii si cel mai mare dintre regii din Thracia si stapinitor al tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare'. (Date mai amanuntite privind geografia Daciei, istoria, obiceiurile, religia si alte ama­nunte vor fi tratate in notita introductiva la cartea a VIl‑a in care le consemneaza Strabon).

Curiozitatea multilaterala a lui Strabon a creat din Geo­grafia sa o mina inepuizabila de informatii, ce nu pot fi gasite nicaieri in alta parte. Aceste bogatii de date si aceas­ta neasemuita varietate de fapte confera operei sale carac­ter de geografie universala. In aceste caracteristici rezida, in esenta, originalitatea Geografiei, ca si valoarea ei.

Tinuta riguros stiintifica a operei lui Strabon este asi­gurata, in afara temeiului stiintelor pe care ea este cladita, si de conceptia realista ce emana din intreaga sa opera si mai cu seama din interpretarea miturilor. In general, anti­chitatea a avut o viziune mitica a realitatii. Doar putine spirite luminate au reusit sa depaseasca acest stadiu. Este adevarat ca numarul lor a crescut in epoca lui Augustus, totusi limitele epocii si traditia conservatoare au ingradit orizonturile mai largi. In afara de aceasta, in toate epocile, in special geografii, avind prilejul sa descrie tari si nea­muri necunoscute, cu practici de viata nemaivazute si ne­maiauzite, sint tentati sa exagereze extraordinarul si mira­culosul pentru placerea de‑a impresiona pe cititor. Confu­zia dintre plasmuire si realitate prindea cu atit mai mult in timpurile stravechi, cind si societatea careia i se adresau acele relatari geografice era coplesita de superstitii. Strabon insa, care declara categoric ca nu indrageste mitul (X, 3, 23), incearca in toate prilejurile ce se ivesc sa dea o deslusire rationala miturilor locale, sa califice drept po­vesti sau nascociri unele creatii ale mitologiei.

Astfel, de pilda, in legatura cu parerea care circula odi­nioara in Elada, ca, la templul din Dodona, preotesele pro­fetitoare erau niste porumbite, Strabon da urmatoarea explicatie: cuvintul care in limba elena desemneaza porum­beii, anume pelioi sau peliai, in limba thesprotilor si a molosilor din preajma acestui templu insemna de fapt „batrini, batrine' (VII, fr. 2). Creatiile infricosatoare ale imaginatiei mitice, cum sint Lamia, Gorgona, Cosmarul si Scheletul, sint calificate de Strabon drept „povesti goale' (I, 2, 8). De asemenea, relatarile unor calatorii extraordi­nare, chipurile reale, dar incarcate de contradictii si de neverosimil, sint categorisite de Strabon fara ezitare min­ciuni (vezi de pilda, povestirea lui Eudoxos, XI, 7, 5). Explicatia pe care Strabon o da obirsiei si raspindirii mi­turilor nu mai necesita azi nici o amendare. „Miturile le‑au adoptat nu numai poetii ci si sefii de state, inca binisor inaintea poetilor, tot astfel si legiuitorii, datorita folosului pe care‑l aduc, tinind seama de firea animalului logic. Caci omul este insetat de cunostinte, iar calea spre ele este dragostea de povesti. Negresit, pornind de la mituri, copiii incep sa asculte si apoi sa lege tot mai bine cuvintele. Aceasta preferinta se datoreste faptului ca mitul este o poveste a unei lumi noi, un basm care nu vorbeste despre fapte care s‑au petrecut vreodata, ci, dimpotriva, care n‑au fost niciodata. Iar noul si necunoscutul sint fara indo­iala, placute. La inceput trebuie sa atragem copiii prin astfel de momeli iar apoi, cind ei mai inainteaza in virsta, sa‑i indrumam spre cunoasterea lucrurilor care exista aievea, deoarece si puterea lor de intelegere se intareste si nu mai are nevoie de inselaciuni' (I, 2, 8). Dar daca Strabon nu crede in zei, acordind valoare istorica poemelor homerice, acel izvor al miturilor eroice, se pare ca el a crezut in existenta reala a anumitor eroi. Aceasta este cel putin parerea lui D. Bassi[57]. Dar acest amanunt nu infirma intru nimic valoarea stiintifica a operei sale. Strabon nu a crezut in eroi supranaturali cu ispravi miraculoase, ci a presupus ca poezia si in primul rind epopeele homerice nu au plas­muit totul, ci au pornit de la un simbure de adevar, de la eroi a caror existenta reala a transmis‑o de‑a lungul generatiilor traditia istorica (I, 2, 7).

Dar daca fondul Geografiei are o neasemuita valoare pe care nimeni nu o poate contesta, forma in care a fost organizat materialul lucrarii si a fost redactat a suscitat multe critici.

In primul rind, Strabon, intr‑un fel pionier in domeniul geografiei universale, nu a reusit sa integreze bine proble­mele de geografie matematica in descrierea regionala[58]. El a consemnat, in primele doua carti, aproape toate proble­mele de fizica, matematica si astronomie geografica si, in descrierea regionala, numai rar face apel la ele, socotindu‑le subintelese. El nu a izbutit deci sa creeze acel gen de geo­grafie spre care s‑au indreptat aspiratiile lui si anume „care uneste intr‑un singur tot armonios fenomenele pamintesti cu cele ceresti, devenite intr‑un fel domenii foarte apropiate si nu atit de departate cum este cerul de pamint' (I, 1, 15).

Examinata in detaliu, compozitia Geografiei releva multe incoerente, contradictii, aglomerari de fapte disparate pro­venite din surse diverse, fara o prelucrare si inchegare intr‑un sistem unitar. Adaosuri si inserari initiale sau ulterioare de fragmente ce apar rau integrate in text lasa impresia de neglijenta stilistica sau de incapacitate genera­lizatoare. Aceasta stare de lucruri a observat‑o Strabon insusi si a simtit nevoia, mai ales in legatura cu distantele, sa se scuze: „De altfel, intre toti autorii exista dezacorduri, mai cu seama in legatura cu distantele, asa cum am atras atentia in repetate rinduri. Noi, acolo unde am avut pu­tinta sa judecam singuri, am prezentat rezultatul propriilor noastre cercetari, unde nu am putut, am crezut de cuviinta, sa infatisam parerile altora' (VI, 3, 10).

Negresit Geografia lui Strabon prezinta multe imper­fectiuni de detaliu, dar, privita in ansamblu, ea apare ca o opera monumentala, in care partile se organizeaza totusi in sistem, iar ideile disparate se subordoneaza ideii centrale. Unitatea operei sale, marturiseste autorul insusi, reiese numai din considerarea ansamblului: „Dar asa cum in faurirea unor lucrari gigantice nu cautam precizia in detaliu, ci ne interesam mai mult de ansamblu, anume daca intregul este reusit, tot astfel trebuie sa procedam in aceste probleme, pentru ca si lucrarea de fata este un fel de colos care da la iveala lucrurile mari si intregul' (I, 1, 23).

Intr‑adevar, in afara numeroaselor scaderi de amanunt, opera lui Strabon apare suficient de coerenta si de unitara in totalitatea ei. Organizarea si prelucrarea rationala a materialului, alegerea judicioasa a surselor si a imprumutu­rilor dezvaluie o abila perspicacitate, o exigenta inalta, masura si metoda, ca si mult bun simt. In sfirsit, prin ampla vedere generala asupra lumii cunoscute si prin sin­teza tuturor cunostintelor si a problemelor geografice din vremea aceea pe care le insumeaza, valoarea Geografiei este inegalabila.

2.7. Limba si stilul. Geografia lui Strabon releva, alaturi de alte opere literare ale epocii, aspectul limbii κοινή din vremea lui Augustus, cu pregnante tendinte aticizante. Nor­mele gramaticale ale limbii grecesti de la inceputul epocii imperiale, consemnate de gramatica lui W. Cr nert[59], sint in vigoare, in esenta, si in limba lui Strabon. Dar cum scriitorii vremii aveau libertatea de alegere intre doua orientari simtite pe atunci in dezvoltarea limbii grecesti, una spre limba vie, populara, alta spre limba literara atica a epocii clasice, ale carei norme apusesera de aproape cinci secole, fiecare scriitor al vremii releva fenomene de limba dintre cele mai curioase si mai aparte. Strabon, in aceasta privinta, este edificator.

Autorul Geografiei apare unul dintre cei mai exigenti scriitori fata de normele aticei clasice[60]. Limba in care isi compune opera pastreaza tipurile nominale si verbale abe­rante, parasite de κοινή, foloseste dualul iesit pe vremea aceea din uz, atesta declinarea a II‑a atica, tip flexionar izolat chiar in atica clasica, intrebuinteaza abuziv optati­vul, mod parasit de limba vorbita, prezinta numeroase forme contrase de comparativ, care erau relativ rar intil­nite chiar in perioada clasica. Toate aceste caracteristici ale limbii lui Strabon alcatuiesc un esantion de atica pura. Dar un examen mai atent al textului Geografiei descopera multe artificii menite sa creeze o impresie de fatada atica, in dosul careia se ascund numeroase forme debile si scapari fata de normele clasice. Iata citeva fapte. Dualul, care se intilneste des in textul Geografiei, este reprezentat de fapt numai de doua nume, de δμφω „ambii' si de δόο „doi'. Primul urmeaza fara abateri flexiunea atica, al doilea insa comporta trei forme, contrar regulii atice.

Masculinele de declinarea I, este vorba in special de nume proprii de barbati, au la Strabon desinenta de genitiv‑singular — α ca in limba vorbita a epocii, dovada numeroasele ei atestari in inscriptiile atice[61]. Numele con­trase de declinarea I si a II‑a prezinta modificari la Stra­bon fata de normele atice. Cum limba κοινή a vremii sale a parasit categoria contraselor, Strabon, care, urmareste sa reinvie formele vechi atice, le atesta, dar cu foarte multe scapari. Numele de declinarea a II‑a atica de tipul νεώς readuse in κοινή la temele cu o scurt, apar frecvent la Stra­bon, dar la un numar foarte redus de nume.

O larga dezvoltare a luat in κοινή si categoria, izolata in atica, a comparativelor contrase. Frecventa lor in textul Geografiei inseamna inca o concesie facuta limbii curente. Limba κοινή a parasit pronumele demonstrativ 8δε „acesta'. Strabon il foloseste frecvent, uneori corect (VI, 2, 4), alte­ori ii substituie pe οΰτος, acolo unde regula clasica nu per­mitea (VI, 4, 1). Verbele atematice, mai ales cele create cu sufixul — νυ — tind in κοινή sa treaca la formele te­matice. Strabon inregistreaza frecvent aceasta tendinta a limbii curente, contrar paradigmelor atice. Tendinta de regularizare prin folosirea aceleiasi teme la verbele suple­tive, simtita la Strabon, este o alta scapare fata de nor­mele atice.

Optativul, parasit de κοινή este amplu utilizat de Stra­bon, dar inconsistenta lui la aceasta data reiese din folosirea lui acolo unde e (ex. III, 5, 6) si nu e (I, 2, 28) necesar[62], din cresterea abuziva a constructiilor cu acest mod si, in sfirsit, din frazele mixte, in care optativul intra in core­latie cu alte moduri.

In concluzie, limba lui Strabon, cu pregnante trasaturi atioizante, nu este straina de inovatiile limbii κοινή. Hipe­raticismele, hibrizii morfologici, scaparile fata de normele clasice, coexistenta unor forme vechi si noi ale aceleiasi categorii, restringerea circulatiei unui tip morfologic atic, tendinta de substituire a supletivelor printr‑o singura tema, sprijinirea unor constructii abandonate de κοινή literara prin cele in vigoare in limba vorbita sint suficiente elemente care pun pecetea epocii lui Augustus asupra limbii geogra­fului nostru.

Cit priveste stilul lui Strabon, se impun trei categorii de observatii. In primul rind, se constata ca, in pasajele imprumutate de la diversi autori, el urmeaza stilul acestora. De unde, el apare erudit cind reda continutul ideilor lui Apollodoros, sobru, cind il citeaza pe Artemidoros, prolix, cind il reproduce pe Poseidonios. A doua categorie de ob­servatii priveste stilul propriei sale scrierii. Acesta, la rin­dul sau, se diferentiaza mult de la Preliminarii la descrie­rea regionala, de aceea ultimului caz ii rezervam a treia serie de observatii. Primele doua carti ale operei sale care alcatuiesc acele Prolegomene sau Preliminarii menite sa sintetizeze problemele generale de geografie, au o compo­zitie greoaie si prolixa.

Aceasta se datoreste, in primul rind, dorintei autorului de a cuprinde intr‑o singura fraza un continut de idei mai mare decit poate ea acoperi in mod firesc. Tendinta de a realiza in fiecare fraza o sinteza, dictata de vastitatea problemelor si de spatiul relativ restrins ce li s‑a rezervat in planul sau, lasa impresia de inghesuire, de concizie dusa pina la obscuritate. In special in critica pe care o face inaintasilor sai, Strabon construieste fraze ample si con­fuze, in care greselile de anacolut sint frecvente; facind adesea critica unui autor prin critica ce i‑o adreseaza acestuia un alt autor si implicind astfel un lant intreg de critici ale criticii criticilor, Strabon uita adesea sa averti­zeze pe cititor asupra schimbarii subiectului, incurcindu‑se el insusi intr‑o invalmaseala de idei si de propozitii gresit integrate in fraza. De aceea, Fr. Lasserre, la traducerea recenta a Preliminariilor Geografiei[63], face urmatoarele aprecieri foarte judicioase asupra stilului lui Strabon in general, pe care le reproducem cu rezerva ca poate ar fi mai potrivit sa le restringem la Prolegomene. Specialistul francez spune: „Aprecierea pe care antichitatea i‑a facut‑o istoricului Asinius Pollio, mai virstnic decit Strabon cu vreo 12 ani, se potriveste si pentru acesta: cit priveste podoabele de stil, tristis ac ieiunus[64], dar inclinat sa caute un artificiu firesc in neologisme si intr‑o ordine a cuvin­telor cu zdruncinaturi salebrosa et exiliens et ubi minime exspectes relictura compositio[65].

A treia categorie de observatii privesc stilul lui Strabon din cartile III—XVII rezervate descrierii regionale. Fara sa fi abandonat complet frazele lungi si greoaie, stilul din aceste carti face totusi un adevarat salt spre calitate. Ex­primarea se limpezeste si capata mai multa naturalete, ele­ganta si cursivitate. Incolor si monoton in ansamblu, el dovedeste totusi vigoare si o oarecare personalitate. Re­tinut si rece in linii mari, stilul lui Strabon este sobru si demn, si lipsit de prost gust.

Sporul de neologisme si de expresii abstracte, create mai cu seama prin frecvente substantivizari cu ajutorul artico­lului τό, prin care se introduc chiar propozitii intregi, ca si tinuta sobra generala sint caracteristicile principale ale stilului stiintific pe care Strabon a izbutit sa‑l creeze. adecvindu‑l temelor de stiinta pe care le abordeaza.

2.8. Manuscrise si editii. Soarta textului Geografiei a cunoscut multe fluctuatii pina sa apara in forma sa inte­grala si pina sa se impuna publicului ca o lucrare unitara.

Elaborata, se pare, in primul sfert al veacului I e.n., aceasta opera a lui Strabon a avut la inceput o circulatie restrinsa, probabil numai in cercul citorva eruditi. Fapt cert este ca pina la sfirsitul secolului al IV‑lea e.n., ea nu este citata decit de cel mult cinci ori[66]. Astfel, Athenaios, scriitor savant din secolul al III‑lea e.n., reproduce[67] pa­sajul III, 4, 3 al Geografiei dupa Lexicul lui Pamphil[68].

Acelasi Athenaios mai citeaza[69] pasajele III, 4, 10—11 si VII fr. 10 ale Geografiei, dupa un alt lexic sau poate dupa un manuscris de prima mina. Alte doua locuri si anume X, 2, 8 si VIII, 6, 22 apar citate in lexicul lui Harpocra­tion[70] la articolul Leucas si Lechaion. Dar in legatura cu acestea exista banuiala ca ar fi interpolari ale unui cititor bizantin. In sfirsit, pasajul X, 3, 6 al Geografiei este re­produs de Porphyrios[71], in comentariul sau asupra Iliadei, p. 232, Schrader.

In epocile urmatoare, Geografia este din nou uitata. Iosephus Flavius care imprumuta pasaje din „Comentariile istorice' ale lui Strabon, nu‑i mentioneaza niciodata Geo­grafia. De asemenea Marinos din Tyr care a fost izvorul principal al lui Ptolemeu ca si Ptolemeu insusi nu‑l po­meneste in Geografia sa, dupa cum nici vreun alt geograf grec sau latin al vremii.

In secolul al V‑lea e.n. apar noi marturii. Doua dintre ele par a fi interpolari din lexicul lui Harpocration; este vorba de doua scholii la Argonautica lui Apollonios din Rodos, una citeaza, la II 942 a Argonauticei, pasajul XII, 3, 10 din Geografie, a doua, la patru rinduri mai jos (II, 946), mentioneaza pasajul XII, 3, 9, din Strabon. Mai exista apoi o mentiune a numelui lui Strabon, fara vreo referire la text, la Marcianus din Heracleea, Epitome, 1, 3, ca si o aluzie la orasul Cbrysopolis, mentionat de Strabon in XII, 4, 2, pe care o face Socrates, Istoria eclesiastica, VII, 25. Ultima poate fi insa o referire indirecta la Comen­tariile istorice.

Pina in secolul al V‑lea e.n., Geografia este citata cu doua titluri, Geographica in lexicul lui Pamphil, din sec. I e.n., ca si in manuscrisele bizantine pastrate, si Geogra­phumena la Athenaios si in notitele interpolate ale lui Apollonios si Harpocration, ceea ce poate implica doua traditii manuscrise paralele. Se crede ca acestea au fuzionat la sfirsitul secolului al V‑lea[72], cind se inregistreaza un interes crescut pentru Strabon. Astfel Sthephanos Bizan­tinul, care scrie in jurul anului 530, citeaza frecvent pe Strabon, probabil chiar dintr‑o sursa directa. Priscianus Lydus, cam in aceeasi perioada (532), extrage citeva pasaje din Geografie, introducindu‑le in Solutiones ad Chosroem[73]. In secolul al VI‑lea, Hesychios scrie o scurta notita asupra biografiei lui Strabon, mentionind numai tratatul de geo­grafie, iar Procopius, care citeaza numele geografului nos­tru in lucrarea sa intitulata Razboaiele domniei lui Iusti­nian, VIII, 3,6, ii datoreaza multe imprumuturi foarte discret integrate in opera sa. Pe la sfirsitul aceluiasi secol, Evagrios, in a sa Istorie eclesiastica, I, 20, face o trimitere la Strabon XVI, 2,4, la pasajul referitor la intemeierea Antiochiei. In secolul al X‑lea, dictionarul Suda ii rezerva doua rinduri, citate anterior, iar Tzetzes, Chiliades, VII, 716, face o aluzie la enotokoitii lui Strabon, XV, 1, 57.

G. Kramer a facut primul inventar si prima clasificare a manuscriselor Geografiei, inregistrate definitiv in Intro­ducerea pe care a elaborat‑o la a sa Strabonis Geogra­phica, Berlin, 1844, p. V—XCIV. Fata de aceasta lucrare, E. Roelling a realizat unele completari la cartile I—IX, in lucrarea sa De codicibus Strabonianis qui libros I—IX continent, Diss. Halenses, VII, 1886. Dupa descoperirea si publicarea asa‑numitului palimpsest II, W. Aly a efec­tuat doua amendari a textului Geografiei, ultima, in lucra­rea sa, De Strabonis codice rescripto, pp. 239—261.

F. Sbordone a stabilit stemma cartilor I—IX in Rendiconti dell'Accademia di Napoli, 1951, XXIV—XXV, pp. 293— 335, si cea a cartilor X—XVII in „Bolletino del Comitato per la preparazione dell'Edizione Nazionale dei Classici Greci e Latini', N. S., IX, 11—32 si a repetat concluziile finale in prefata la editia magistrala a primelor doua carti, Strabonis Geographica, Roma, 1963, IX—LVII. Fr. Las­serre, caruia ii datoram intreaga informatie pentru acest paragraf, a adaugat citeva note privitoare la marturiile primare neglijate si a propus o stemma provizorie pentru cartile X—XVII intr‑un articol despre traditia indirecta a lui Strabon in evul mediu, in L'Antiquit Classique, p. 28, 1959, pp. 36—75.

Geografia lui Strabon, pina in secolul al XIII‑lea, a circulat in chip fragmentar in numeroase manuscrise a ca­ror geneza si complicata afiliatie au constituit obiectul unor erudite lucrari de specialitate. La sfirsitul secolului al XIII‑lea, Maximus Planudes a reusit sa dea un text complet al Geografiei lui Strabon, care a constituit punctul de plecare pentru lucrarile diversilor umanisti si ale pri­milor editori[74].

Umanistul bizantin Georges Gemistos Plethon, care a facut o analiza critica a extraselor Geografiei si o Dior­thosa a ei, a introdus primul pe Strabon in Europa occi­dentala la sfirsitul evului mediu. Acest fapt a fost in detrimentul creditului acordat pina atunci lui Ptolemeu. Pe linga cresterea renumelui autorului ei, Geografia a avut un mare rasunet in istoria teoriilor geografice ale Renas­terii. Ca o consecinta directa a acestui fapt, trebuie sa fie si expeditia lui Cristofor Columb, sustine M. V. Anastos[75].

Editiile cele mai importante ale Geografiei sint: I. Casaubon, Strabonis rerum geographicarum libri XVII, Paris, 1587—1620; G. Kramer, Strabonis Geographica, 3 vol., Berlin 1844—1852, C. M ller, Strabonis Geographica, Paris, ed. F. Didot, in 2 volume, deci cu traducere latina, cu un bogat aparat critic si cu un indice amanuntit de nume si lucruri. Aug. Meineke, Strabonis Geographica, Lipsiae 1852, editia Teubner, in 3 volume, H. L. Jones, The geography of Strabo, with English translation (I‑VIII) Londra, 1917—1932. F. Sbordone, Strabonis Geographica, cartile I—II, Roma, 1963. In anii din urma, editura „Les Belles Lettres' a initiat editarea si tradu­cerea, insotita de aparat critic si de note, a Geografiei, sub conducerea prof. Fr. Lasserre. Pina in prezent au aparut urmatoarele volume: G. Aujac — Fr. Lasserre, Strabon Géographie, vol. I, partea 1 (cartea 1), Paris, 1969; G. Aujac, Strabon Géographie, vol. I, partea 2 (car­tea a II‑a), Paris, 1969; Fr. Lasserre, Strabon Géographie, vol. II (cartile III si IV), Paris, 1966; Fr. Lasserre, Stra­bon Geographie, vol. III (cartile V si VI), Paris, 1967. Citam, de asemenea, o importanta lucrare de punere la punct a textului lui Strabon: W. Aly, Strabon von Ama­seia. Untersuchungen ber Text, Aufbau und Quellen d. Geographica, M nchen, 1960.

Noi am urmat, in general, editia Teubner, semnalind in note locurile unde aceasta se disociaza de editia Didot sau acelea in care am preferat, pentru un anumit motiv martu­risit, ultima editie. La cartea a VI‑a, in citeva locuri, putine la numar, am urmat conjecturile la text propuse de editia „Belles Lettres'[76].

Prezenta lucrare constituie prima talmacire in limba romana a Geografiei lui Strabon. Rostul ei este sa umple un gol de multa vreme simtit in cultura romaneasca si sa ofere un pretios instrument de lucru specialistilor in diver­sele ramuri ale stiintelor antichitatii greco‑latine. Ea in­cearca sa redea cit mai fidel cu putinta sensul exact al originalului si sa respecte stilul autorului, chiar pina la pastrarea topicii frazelor, cind aceasta nu contravine structurii gramaticale a limbii romane. Numai in cazul unor pasaje defectuos construite, ne‑am permis sa imbuna­tatim compozitia frazei, fara sa sacrificam continutul ei. Considerind ca unei traduceri nu‑i este ingaduit sa pre­lucreze originalul, nu ne‑am permis sa‑l infrumusetam pe Strabon prin figuri de stil straine de text si de autor. Dat fiind ca scrierea lui Strabon se pastreaza in limitele stilului stiintific incolor si impersonal, si traducerea este silita sa respecte caracterul acestui stil. El este mai greoi in primele doua carti, dupa cum este de altfel si continu­tul acestora, dar se limpezeste si capata cursivitate de la cartea a III‑a inainte. Traducerea este insotita de comen­tariu. Acesta consta din notite introductive la inceputul cartilor, in care se prezinta pe scurt planul si izvoarele fiecarei carti si se aduc unele deslusiri privitoare la pro­blemele specifice ridicate de portiunea respectiva a operei. Comentariul mai cuprinde apoi un numar considerabil de note explicative, prezentate la finele volumului. Compo­zitia lor este foarte variata, potrivit diverselor si multi­plelor informatii furnizate de Strabon; ele ating domeniul cosmogoniei, geografiei, geologiei, geofizicii, istoriei, astro­nomiei, literaturii, artelor, pe scurt toate ramurile stiintei antice ca si numeroase antichitati (realia). Aceste note se adreseaza partial publicului larg, de aceea abordeaza si unele terne de larga circulatie, partial insa ele pot interesa numai pe specialisti, deoarece ating probleme mult mai specifice. Fiecare volum mai are la sfirsitul sau un indice de nume proprii, ca si harti pentru fiecare regiune descrisa de Strabon in acel volum.

3 ISTORIA GEOGRAFIEI

Din primele rinduri ale operei sale, Strabon schiteaza planul succint al istoriei geografiei, enumerind pe repre­zentantii ei de seama dupa cum urmeaza: „Cei care s‑au incumetat sa faca primii pasi pe tarimul geografiei au fost unii ca acestia: Homer si Anaximandros din Milet, la fel si Hecataios, compatriotul acestuia din urma, dupa cite afirma Eratosthenes, de asemenea Democrit, Eudoxos, Di­caiarchos, Ephoros si mai multi altii; tot astfel si urmasii acestora, Eratosthenes, Polybios si Poseidonios, care au fost cu totii filozofi' (1,1,1).

Respectind si noi in linii mari acest plan al istoriei geografiei, il vom completa cu citeva nume ilustre pe care Strabon le‑a omis din lista sa, dar pe care le‑a avut cu siguranta in vedere printre acei „mai multi altii'; de alt­fel unele dintre personalitatile marcante ale acelor vremuri, absente in acest sumar, apar totusi mentionate in corpul Geografiei. In afara de aceasta, deoarece istoricul geogra­fiei astfel schitat rezida mai mult in mintea autorului de­cit este dezvoltat in rindurile Geografiei, vom infatisa, pe scurt, aportul invatatilor greci anteriori lui Strabon, la cunoasterea Universului si in special a Terrei, combinind, mai ales in primele paragrafe, elemente de cosmogonie cu cele de geografie.

3.1. Poetii. In conceptia anticilor, poezia este prima forma de cunoastere prin care omul, din frageda copilarie, capata stiri despre lumea inconjuratoare; de aceea, ea poate fi socotita o ramura a stiintei (I, 1, 10). Aceste idei reies din cuvintele lui Strabon cuprinse in rindurile ce urmeaza: „Cei vechi sustin ca poezia este intr‑un anu­mit fel prima treapta a filozofiei care ne calauzeste in viata, incepind din copilarie si care, intr‑o forma placuta, ne procura invataminte despre moravuri, sentimente si actiuni. Iar ai nostri (= stoicii) sustin ca singur inteleptul este poet. De aceea cetatile elenilor folosesc pentru educatia copiilor in primul rind poezia, fara indoiala nu pentru simpla desfatare a inimii, cit pentru formarea lor Homer apoi i‑a numit pe aezi sfetnici ai intelepciunii' (I, 2, 3,). Iar, dupa Strabon, printul tuturor aezilor si parin­tele tuturor stiintelor a fost Homer (I, 1, 2).

3.1.1. Homer. Pentru greci, toate domeniile cunoasterii incep de la Homer. Mai mult, in conceptia lui Strabon, Homer este poetul prin excelenta, al carui atribut scris cu majuscula ajunge singur pentru a‑l desemna. Homer este deci si „parintele geografiei' (1, 1, 11), afirmatie sustinuta si de parerea predecesorilor: „Pe buna dreptate — declara Strabon — am socotit atit noi cit si inaintasii nostri, prin­tre care se numara si Hipparchos, ca intemeietorul geogra­fiei a fost Homer; acesta i‑a intrecut pe toti, pe cei vechi si pe urmasi, nu numai in maestria poeziei, ci aproape si in cunoasterea vietii publice; pornind de la aceasta, stradaniile lui s‑au indreptat nu numai spre ispravi ale armelor ci si spre date despre locuri, privite atit izolat cit si in ansamblul pamintului locuit si al marii. Altfel el nu ar fi ajuns pina la hotarele uscatului facindu‑i oco­lul cu povestirea' (I, 1, 2).

Homer isi merita atributul de parinte al geografiei, pen­tru ca el a furnizat primele stiri despre forma de insula a uscatului, afirmind „pentru prima oara ca pamintul este scaldat de jur imprejur de Ocean' (I, 1, 3). Aceasta opinie se intemeiaza pe faptul ca „neamurile de la rasa­rit si de la asfintit se afla pe tarmurile udate de apele Oceanului', pentru ca, zice Homer (Il.. VII,421; VIII, 485), „din ocean rasare soarele si in el apune' (I, 1, 3). Tot astfel si etiopienii, ultimii locuitori inspre miazazi, sint situati pe malurile Oceanului (I, 1, 6), dupa cum si mar­ginile Scitiei si ale Celtiei sint scaldate de apele aceluiasi Ocean (I, 1, 13). Aceasta viziune homerica a pamintului ca o insula in ocean o tradeaza si imaginea lui de pe scutul lui Ahile (Homer, Il., XVIII, 607; Strabon. 1,1,7); de asemenea, dovezi aduc si experienta ca si ratiunea. „Intr‑adevar — zice Strabon — pretutindeni unde oamenii au avut putinta sa atinga capatul pamintului, ei au dat de mare, pe care noi o numim ocean. Acolo unde acest lucru nu a putut fi probat cu simturile, dovada o face ratiunea. Caci in jurul coastei de rasarit a pamintului, locuita de indieni, si a celei de la asfintit, populata de iberi si de mauritani, ocolul cu vasele s‑a facut pina departe atit spre miazazi, cit si spre miazanoapte. Restul intervalului care a ramas pina astazi neparcurs pe apa nu este in­tins' (I, 1,8). Iar oceanul, numit si Atlantic, are apele unite si continui. „Caci cei care s‑au incumetat sa faca o calatorie in jurul pamintului, iar apoi s‑au intors din drum, na spun ca au fost impiedicati de vreun tarim al uscatului care le‑a aparut in cale si le‑a inchis trecerea, ci numai din lipsa de provizii si de teama necunoscutului si a pustie­tatii, drumul fiind pe mai departe maritim' (I, 1, 8). De asemenea, Homer a cunoscut si a descris toate semintiile asezate in jurul coastelor marii interioare (I, 1, 10) sau Mediterane. De la ideea oceanului „riul virtelnic' (Homer, Il,. XIII, 499, Strabon, I, 1, 7—9) care incinge uscatul de jur imprejur, Homer a ajuns la notiunea de orizont si de cerc arctic. (Od., V, 274). Geograful nostru ii atribuie lui Homer numeroase cunostinte astronomice; astfel, de la constatarea directa a unor stele care nu apun niciodata, Homer ar fi ajuns la notiunea unor cercuri mereu vizibile, numite cercuri arctice. Ursa este constelatia cea mai stralu­citoare din cercul de stele mereu vizibil pe bolta cereasca a Greciei. Prin ea Homer desemneaza cercul arctic al acestei tari. Pe de alta parte, Strabon ii imprumuta lui Homer cunostinte despre orizont. El spune: 'Potrivind acum cuvintele poetului cu explicatiile precedente, trebuie sa admitem ca orizontul este punctul de pe pamint care se uneste cu oceanul, iar cercul arctic, desemnat prin nu­mele de Arctos sau Ursa, este cercul care, asa dupa cum apare simturilor noastre, atinge pamintul in punctul cel mai nordic al lumii populate; astfel ca, dupa Homer, si aceasta parte a pamintului ar putea sa fie udata de ocean' (I, 1, 6).

Din acest pasaj reiese ideea ca, dupa Homer, orizontul este punctul de unire a pamintului cu oceanul, deci el coincide cu marginile lumii populate. Care este, asadar, limita nordica a lumii noastre, in conceptia lui Strabon, imprumutata lui Homer? Daca cercul arctic coincide cu Carul Mare, sau cu Ursa, si se socoteste, dupa Hipparchos, capatul oistei la 24° de pol, inseamna ca cel mai nordic punct al lumii populate coincide cu actualul cerc polar, situat la 66° nord de ecuator. Numai ca grecii, si acesta este si cazul lui Strabon, iau in considerare cercul arctic al Greciei, situat la 36° de la pol, de unde orizontul ace­steia coincide cu paralela 54°N de la ecuator[77].

Cunoscind cercul arctic si orizontul, implicit Homer ar fi ajuns, dupa parerea lui Strabon, la ideea sfericitatii pa­mintului. Aceasta idee, hazardata totusi i‑o atribuie poetu­lui, inca cu 150 de ani inainte de Strabon, filozoful stoic Crates din Mallos[78] care a construit o sfera a pamintului (II, 5, 10). Imprumutind poetului propria sa conceptie despre forma sferica a astrului nostru, Crates explica in acest sens versul homeric „Etiopienii‑n doua‑mpartiti sint ultimii oameni, atit unde apune Hiperion cit si unde rasare' (Odiseea, 1, 23—24, Strabon, I, 2, 24).

Urmind in problema teoriile stoicului Cleanthes, Crates imprumuta Poetului nu numai propria sa viziune asupra globului pamintesc, ci ii mai atribuie si cunoasterea dife­rentelor climaterice latitudinale. Astfel, pornind de la ace­lasi vers homeric citat ceva mai sus, Crates „sustine ca zona torida este ocupata de ocean; de cele doua parti ale ei se afla zona temperata, una de la noi, iar cealalta din emisfera potrivnica. El conchide ca, dupa cum la noi se numesc etiopieni acei oameni care, asezati in partea de miazazi a intregii lumi populate, sint, dintre toti ceilalti oameni, ultimii locuitori la ocean, tot astfel, crede el, si dincolo de ocean trebuie sa traiasca alti etiopieni, ultimii dintre locuitorii celeilalte zone temperate, care populeaza malurile aceluiasi ocean. In felul acesta ei sint dubli si im­partiti in doua' (I, 2, 24).

Aceeasi cunoastere a zonelor de catre Homer o dove­desc, dupa Strabon, si versurile homerice referitoare la cimmerieni:

'Cimmerienii invaluiti in ceata si‑ntuneric

Ca‑n veci nu‑i vede luminosul soare

Ci bezna urgisita‑i cotropeste',

(Od. XI, 15; Strabon, I, 1, 10).

Iar in alta parte, el da urmatoarea deslusire: „Stiind ca cimmerienii s‑au statornicit linga Bosforul Cimmerian, spre miazanoapte si spre intuneric, poetul i‑a asezat corespun­zator pe un tarim intunecos, linga Hades, potrivit cu bas­mele legate de ratacirile lui Odysseus' (I, 2, 10). De altfel, dupa Strabon, Homer a avut cunostinta de popoarele cele mai nordice, pe care nu le desemneaza cu un nume comun, pentru ca le lipsea, ci numai prin felul lor de viata, ara‑tind ca aceia sint nomazi, „straluciti mulgatori de iepe, bautori de lapte, cu trai mizer' (Odiseea, V, 274; Strabon, I, 1, 16)

In sfirsit, potrivit parerii lui Strabon, Homer a avut vaste si exacte cunostinte asupra climei si a vinturilor (I, 1, 20), asupra miscarii oceanului (I, 2, 36) si asupra aluviunilor marii (I, 2, 23; 2, 30).

In concluzie, forma de insula oceanica a pamintului, lo­calizarea ei in functie de punctele latitudinale ale Greciei, folosirea vinturilor ca indicatoare ale directiilor, fenome­nele marilor si ale oceanului si, implicit, forma sferica a pamintului sint cunostintele geografice atribuite de Strabon lui Homer. Considerat de traditie ca parinte al stiintei. Homer este citat de multi geografi. Totusi aceasta traditie este foarte palida pe vremea lui Strabon. Desi acesta mai crede inca in ea si incearca s‑o reinvie, este constient ca foarte multi „detractori' ai lui Homer nu mai cred in faimoasa atotstiinta homerica. „Nu este de mirare ca unii autori, increzindu‑se in aceste povestiri si in cunostintele intinse ale poetului, au examinat poezia lui Homer prin unghiul de vedere al unor ipoteze stiintifice, asa cum a procedat Crates din Mallos si altii citiva. Dimpotriva, alti autori atit de grosolan au judecat o astfel de incercare incit nu numai ca au inlaturat pe poet din domeniul oricarei stiinte de acest fel, ci si pe cei care au imbratisat o astfel de cercetare i‑au socotit nebuni; dar ca sa aduca o adeverire sau o contrazicere sau alte imbunatatiri ase­manatoare la cele spuse de primii, nimeni n‑a indraznit nici dintre gramatici, nici dintre specialistii in matematici' (III, 4, 4)[79].

3.1.2. Hesiod. Strabon nu‑l numeste pe Hesiod printre inaintasii sai. Il citeaza totusi in citeva rinduri, mai cu seama pentru a‑l apara pe Homer impotriva lui Eratos­thenes care ii prefera lui Homer pe Hesiod, poetul didactic din Ascra Beotiei (secolul al VIII‑lea i.e.n.). Unul dintre locurile in care il citeaza se refera la ratacirile lui Odysseus. „Dupa presupunerea lui Eratosthenes, zice Strabon, Hesiod a stiut ca ratacirile lui Odysseus au avut loc prin partile Siciliei si ale Italiei, bizuindu‑ise cu incredere in parerea lui pe faptul ca Hesiod nu numai ca a pomenit despre locurile descrise de Homer, dar a si adaus stiri noi despre Etna si despre Ortygia, o insulita din fata Siracuzei, ca si despre etrusci; in schimb Homer, in credinta lui Eratosthenes, nici n‑a cunoscut aceste locuri, nici n‑a voit sa situeze pribegia lui Odysseus prin locuri cunoscute' (I, 2, 14). In acest pasaj Strabon se abtine sa‑si exprime apre­cierea asupra lui Hesiod. Un alt loc este legat de cunostin­tele celor doi poeti despre Nil: „Staruind in parerile sale gresite despre Homer, Eratosthenes mai sustine ca poetul n‑a stiut ca Nilul are mai multe guri si n‑a stiut nici ma­car numele acestui fluviu, in vreme ce Hesiod l‑a cunoscut, pentru ca il pomeneste' (I, 2, 22). Si in acest pasaj Stra­bon se multumeste sa‑l apere pe Homer fara sa se pronunte asupra lui Hesiod. In sfirsit, abia in al treilea loc in ordi­nea redactarii lui Strabon, unde cei doi poeti sint pusi in cumpana de data aceasta de Apollodoros, geograful nostru ii intoarce lui Hesiod imputarile pe care criticul citat i le aduce lui Homer: „Negresit, zice Strabon, nu din necu­noasterea locurilor s‑au facut astfel de stramutari, ci mai degraba dintr‑o licenta mitologica, asa cum sint acele libertati din povestile gasite la Hesiod si la alti autori pe care ii pomeneste Apollodoros fara ca el sa stie sa tina cumpana dreapta intre plasmuirile acestor scriitori si cele ale lui Homer. Caci Apollodoros, citind datele homerice despre Pont si despre Egipt, condamna nestiinta poetului ca si cum acesta ar fi vrut sa povesteasca lucruri aievea dar n‑a izbutit ci, din nestiinta, a prezentat intimplari ima­ginare ca si cum s‑ar fi petrecut cu adevarat. Dar, repli­cam noi, nimeni n‑a invinuit pe Hesiod de nestiinta, cu toate ca a vorbit despre capcauni, despre macrocefali si despre pigmei' (I, 2, 35). Pe scurt, Strabon, marele admi­rator al lui Homer, este frapat de preferinta pe care unii oameni de stiinta i‑o acorda lui Hesiod, poetul taran a carui creatie rudimentara nu se poate compara cu farmecul genialei poezii homerice. In fapt, Strabon n‑a inteles aportul lui Hesiod in promovarea spiritului stiintific. El ii acorda lui Homer conceptii stiintifice straine de poet, il interpreteaza dupa viziunea stiintifica a sa si a epocii sale, ii imprumuta propriile sale idei. Dar, in realitate, Homer reprezinta etapa mitologica a stiintelor si aceasta etapa n‑a putut dainui la nesfirsit. Spiritul omenesc a inceput sa intrezareasca inconsistenta acestei urzeli incilcite de plasmuiri si era insetat de adevar. Hesiod este primul in istoria culturii grecesti care a imaginat o cosmogonie ma­terialista. Originea zeilor sau Theogonia sa explica de fapt originea universului. La inceput a fost haosul sau spatiul vid, apoi s‑a nascut Gaia sau Pamintul si dupa aceea Eros sau Amorul, simbolul unirii sau al coeziunii universale. Din haos s‑au desprins Tenebrele si Noaptea, iar din uni­rea acestora s‑a ivit eterul si ziua sau lumina. Gaia a dat nastere cerului instelat, muntilor si marii. Din unirea pa­mintului cu cerul s‑a nascut fluviul ocean care inconjura pamintul, apoi fel de fel de monstri, aproape toti cu o semnificatie alegorica, la fel ciclopii si zeita marina Thetys Din legatura acesteia cu oceanul s‑au nascut fluviile. Ne­poti de‑ai cerului si ai pamintului sint si soarele, luna si aurora. Aceasta din urma a nascut vinturile, steaua dimi­netii si alte stele de pe bolta cereasca.

Iata deci un manunchi de idei rudimentare ale spiri­tului omenesc care cauta explicatia lucrurilor. Rudimen­tare, pentru ca motivarea aparitiei generatiilor este cea mai simpla cu putinta; cel mic se naste din cel mare; prin­cipiul unirii pe care il simbolizeaza Eros sau iubirea este doar enuntat si nu asociat in explicarea nasterilor. Haosul reprezinta poate cel mai speculativ element al acestei cos­mogonii. Cind nici pamintul nici cerul nu existau, ce‑a putut sa fie? Vidul cascat (acesta si este sensul cuvintului haos), imaginat intunecat, pentru ca inca nu existau stele care sa‑l lumineze, si mai mult profund decit inalt, deoarece imaginea inaltimii era aproape indisolubil legata de cea a luminii. Acest haos ocupa intreg spatiul pe care si‑l pu­tea reprezenta mintea omeneasca pe atunci. In acest haos a aparut pamintul, care a dat nastere cerului. Toate cele­lalte lucruri nascute ulterior sint cuprinse intre aceste limite. De altfel nici cunostintele, nici puterea de gindire si nici curiozitatea omului de atunci nu depaseau aceste hotare: glia pe care se afla el si bolta instelata a Cerului pe care o vedea deasupra sa; spatiul dintre ele apartinea haosului, prelungit indefinit in sus si in jos; celelalte doua dimensiuni nu‑l preocupau.

Iata deci ca Hesiod, intr‑un mod cu totul rudimentar si incomplet, a realizat totusi una dintre cele mai vechi incercari de explicatie materialista a nasterii lumii incon­juratoare.

3.2. Filozofii. Daca poetii au facut unele incercari de spe­culatie filozofica pe care insa le‑au infatisat sub o forma alegorica, susceptibila de interpretari, filozofii sint aceia in a caror preocupare cade sarcina cercetarii cauzelor. Iar printre cele mai vechi cauze pe care acestia le‑au cautat privesc nasterea lumii, in general, si a pamintului in spe­cial. Distingem in aceasta ordine de idei, trei etape repre­zentative pe care le‑au marcat filozofii milesieni, pytha­goreicii si atomistii.

3.2.1. Filozofii milesieni. Materialismul naiv al filozo­filor din Milet[80], reprezentat de Thales, Anaximandros si Anaximenes, este intregit in problemele de geografie ce ne intereseaza prin aportul compatriotului acestora, Hecataios. Pe coasta mediterana a Asiei Mici, in regiunea Ionia, colonizata de timpuriu de greci, prosperitatea economica a dus mai devreme decit in alte tinuturi ocupate de eleni la destramarea societatii gentilice. Dezvoltarea agriculturii, a mestesugurilor si mai cu seama a negotului au provocat adinci prefaceri economice si sociale in sinul cetatilor io­niene ale Asiei Mici, ca urmare a asezarii lor la rascrucea de drumuri dintre Europa, Asia si Africa. Cea mai vestita dintre aceste cetati, Miletul, „podoaba Ioniei', a cunoscut o inflorire fara precedent, ceea ce a facut ca aici sa se nasca primii germeni ai filozofiei materialiste in sinul pa­turii progresiste a stapinilor de sclavi. Iar cum filozofia cuprindea pe atunci toate domeniile stiintei, materialismul naiv ionian a elaborat si teorii cosmogonice, in care pa­mintul detine locul central.

Strabon nu citeaza in lista „geografilor' pe care o da la inceputul tratatului sau de geografie decit pe doi mile­sieni, pe Anaximandros si pe Hecataios (I, 1, 1). In corpul Geografiei insa, el face apel, chiar repetat, si la opiniile celorlalti. Restringerea tabelului la primii doi i‑a fost dic­tata, se pare, de planul Geografiei lui Eratosthenes, dupa cum reiese din rindurile ce urmeaza: „Vestiti sint si urma­sii lui Homer, barbati vrednici de pomenire si familiarizati cu filozofia. Dintre acestia mai ales pe doi ii trece Eratos­thenes in primele rinduri dupa Homer, pe Anaximandros, discipolul si compatriotul lui Thales, si pe Hecataios din Milet' (I, 1, 11). Noi vom intregi aceasta lista in primul rind cu Thales insusi, profesorul, si apoi cu Anaximenes, discipolul lui Anaximandros.

3.2.1.1. Thales. In descrierea Miletului, numele lui Tha­les figureaza la Strabon in capul listei oamenilor ilustri din acea cetate: „Barbati vrednici de pomenit s‑au nascut in Milet, ca Thales, unul dintre cei sapte intelepti, care a initiat pentru prima oara la greci studiul naturii si al matematicii' (XIV, 1, 7).

Thales din Milet, asadar, a carui viata se desfasoara in a doua jumatate a secolului al VII‑lea si in prima jumatate a secolului al VI‑lea i.e.n., in problemele ce ne preocupa, este, se pare, urmasul direct al lui Hesiod. El considera apa si umedul principiul fundamental in univers, iar Zenon din Kition deriva „Haosul' lui Hesiod de la verbul cheesthai „a curge', interpretindu‑l deci ca lichid, ca apa. Considerind apa ca element material din care s‑a nascut lumea, Thales are marele merit de a fi sustinut pentru prima oara starea fizica a lucrurilor, fara nici un adaos mistic, idealist. Din apa si umed, care coincid, deriva, pe cale fizica, tot ce exista in univers. Astfel umedul, o sub­stanta lichida neguroasa, umple spatiul dintre pamint si cer si da nastere vinturilor, deci aerului, si fulgerelor, asadar focului. Pamintul nu este altceva decit o conden­sare de materie umeda. Prin urmare, daca Thales a socotit apa la baza vinturilor, a focului si a pamintului, inseamna ca el, desi intr‑o formulare naiv‑concreta, a exprimat to­tusi, spre marele lui merit, substanta unica a lucrurilor diverse, unitatea materiala a lumii. Potrivit acestei concep­tii materialist‑naive apare si imaginea cosmosului la Tha­les. Pamintul, centrul universului, are forma unei farfurii intinse ce pluteste pe apa. Deasupra lui se afla bolta ce­rului fixa si solida, de care sint prinse stelele. Apa, ele­mentul primordial, umple la nesfirsit spatiul de sub pamint si de deasupra boitei ceresti[81].

Thales a abordat mai multe probleme, in special de geo­metrie si de astronomie. Dupa marturia lui Clemens Ale­xandrinul (Stromata, I, 65), a lui Pliniu (Naturalis His­toria, II, 53) si a lui Herodot (I, 74), el a prezis citeva eclipse de soare. Acest astru are, in conceptia lui, aceeasi natura ca pamintul (Aetios, II, 13, 1). Se mai presupune ca Thales a cunoscut revarsarile Nilului si le‑a cercetat cauzele. Dupa Diogenes Laertios (I, 22—24), „Thales sus­tinea ca Nilul se revarsa, din cauza ca valurile sale sint lovite de vinturile etesiene care se impotrivesc inaintarii lor'. Strabon insusi il citeaza pe Thales in explicarea revarsarilor fluviului egiptean (XVII, 1, 5). Al doilea barbat ilustru din Milet este discipolul lui Thales, Anaxi­mandros (I, 1, 11; XIV, 1, 7).

3.2.1.2. Anaximandros. Primul nume, dupa Homer, ce figureaza in lista filozofilor care au facut cei dintii pasi pe tarimul geografiei este, la Strabon si implicit la Eratos­thenes, cel al lui Anaximandros. De numele acestuia se leaga prima lucrare cu adevarat de geografie „Anaximan­dros a faurit cel dintii o harta geografica' (I, 1, 11). Probabil aceasta este harta pamintului reprodusa pe tablita de arama cu care Aristagoras, tiranul Miletului, s‑a infa­tisat inaintea regelui Spartei, Cleomenes, in ajunul razboaie­lor medice, dupa cite informeaza Herodot (V. 49). Harta ionienilor era, dupa informatiile antice si conjecturile mo­derne, de forma rotunda si avea in centru Elada, iar in mijlocul acesteia, orasul Delfi, „buricul pamintului', cum i se mai spunea.

Filozoful milesian Anaximandros, care a trait cam intre anii 610 si 540 i.e.n., pornind de la invatatura dascalului sau Thales, a adus unele imbunatatiri. In primul rind, el a considerat ca elementul primordial, substanta comuna a tuturor lucrurilor, nu trebuie sa coincida cu unul dintre lucruri, de aceea el enunta ca element prim apeironul sau materia infinita, necreata si nepieritoare, din care vin si in care se intorc toate. Apeironul este unitar, dar din aceasta unitate se separa contrastele (Aristotel, Fizica, I—4), din a caror lupta apar diferitele aspecte ale materiei. In aceasta teorie gasim deci, in embrion, ideea, „unitatii contrariilor' definita de dialectica marxista. Bineinteles Anaximandros nu a vazut in aceasta idee o lege generala a naturii; el are totusi meritul de a fi facut primii pasi pe tarimul unei dialectici primitive.

Nasterea lumii, in conceptia lui Anaximandros, a avut loc ca urmare a luptei contrariilor dintre cald si rece. Apeironul contine la periferia sa focul, care inchide in interior frigul transformat de foc in aer sau vapori. Dez­voltarea acestora a provocat vinturile, care, la rindul lor, au rupt sfera de foc in fisii sau inele. Acestea se invirtesc la periferia universului, avind pamintul in centru. Supra­fata acestor inele s‑a ingrosat si s‑a intunecat, pastrind doar citeva orificii prin care emana focul din interior; acestea sint astrele. Cind orificiile se astupa, au loc eclipsele. Pamintul, in forma de tamburina, se mentine in cen­trul concentric al acestor inele prin propriul sau echilibru, deoarece se afla la egala departare de toate punctele peri­ferice ale universului. Prin aceasta teorie, Anaximandros a eliberat cel dintii pamintul de suportul sau imaginar de­spre care vorbeste mitologia[82].

Desi naiva, aceasta teorie a nasterii universului are ca­litatea unei deslusiri materialiste, cu manifeste elemente de dialectica.

3.2.1.3. Anaximenes. Omitindu‑l din lista de la incepu­tul Geografiei, Strabon il mentioneaza totusi pe Anaxi­menes in doua locuri ale lucrarii sale. In primul rind, il enumera printre barbatii ilustri din Milet, unde precizeaza ca a fost elevul lui Anaximandros (XIV, 1, 7); in al doi­lea rind, il pomeneste in legatura cu Anaxagoras din Cla­zomenai al carui profesor a fost (XIV, 1, 36).

Anaximenes, care a trait cu aproximatie intre anii 568 si 499 i.e.n., considera ca element primordial „aerul si infi­nitul' (Diogenes Laertios, II, 3). Nasterea si dezvoltarea lucrurilor sint pricinuite de miscarea vesnica a materiei primordiale. In explicatia pe care o da diversificarii ma­teriei unice si deci nasterii diferitelor lucruri din univers, Anaximenes marcheaza un progres fata de predecesorii lui. „(Elementul primar) difera dupa gradul de rarefiere si comprimare, de la o substanta la alta. Cind se rarefiaza, devine foc, comprimindu‑se, se face vint, apoi nor, mai departe apa, apoi pamint, piatra si celelalte lucruri care sint formate din acestea. Si (astfel) Anaximenes considera miscarea ca vesnica si prin aceasta are loc devenirea lu­crurilor' (Simplicius, Fizica, 24, 26). In acest fragment care reda ideile lui Anaximenes se arata ca materia prima, aerul, la diverse grade de condensare, se manifesta ca alt obiect, ca alta calitate. Aceasta este in germene ideea de­spre procesul acumularilor cantitative care duc la schimbari calitative.

Imaginea lumii, in conceptia lui Anaximenes, se apropie de cea a lui Thales. Pamintul, in forma de disc, sta in echilibru in aerul infinit. Deasupra lui se afla bolta de cristal a cerului, pe care sint fixate stelele. In spatiul dintre cer si pamint plutesc planetele, pentru prima oara concepute distinct de stele. Tot in acest interval se misca soarele si luna. Toate aceste corpuri ceresti s‑au nascut din pamint, deci au aceeasi origine materiala ca pamintul[83].

In concluzie, reprezentantii materialismului ionian au pus temeliile unei cosmogonii materialiste, incercind sa dea explicatii stiintifice nasterii universului si a variatelor lucruri pe care acesta le cuprinde. Datorita limitelor epo­cii, ei nu au putut depasi cu mintea hotarele lumii noas­tre. In viziunea lor, intreg universul se reduce la lumea vizibila, in care pamintul se afla in centru, iar astrele si cerul intreg se rotesc in jurul lui. Dar teoriile sistemului geocentric si ale formei plate a pamintului au primit pri­mele infirmari din partea reprezentantilor scolii pythagoreice.

3.2.2. Pythagoreicii. 3.2.2.1. Pythagoras. Pythagoras, fiul lui Mnesarchos si intemeietorul scolii ce‑i poarta numele, a trait in secolul al VI‑lea i.e.n. Nascut in Samos, el a cutreierat Egiptul si Babilonia, unde a adunat multe cu­nostinte, apoi s‑a statornicit in sudul Italiei, la Tarent (XIV, 1, 16). Aici a uimit pe contemporani prin cunostin­tele sale vaste si variate. Deschizind o scoala de filozofie, el a adunat in jurul sau un numar impresionant de dis­cipoli, cum nici o alta secta filozofica n‑a reusit vreodata. A fost matematician celebru, creatorul acusticii, autorul mai multor descoperiri astronomice si fauritorul unei doc­trine religioase si al unei comunitati aparte, un adevarat reformator moral.

In teoriile cosmogonice, am vazut ca Anaximandros, eli­berind pamintul de suportul sau imaginar, l‑a facut sa pluteasca singur in spatiu, pastrindu‑i echilibrul printr‑un fel de atractie a corpurilor inconjuratoare de care se afla la egala distanta. De retinut insa si faptul ca toti mile­sienii, chiar si Anaximandros, asaza pamintul in centrul universului. Pychagoras a depasit pe inaintasii sai in spe­cial prin doua descoperiri. In primul rind, el a declarat cel dintii ca pamintul are forma sferica, tot astfel si cele­lalte astre. Cum a ajuns la aceasta descoperire azi este greu sa stim. S‑ar putea ca el sa fi dedus aceasta forma a planetei noastre dupa umbra rotunda pe care pamintul o lasa asupra lunii in timpul eclipselor. Tot astfel putea sa‑l duca la aceasta concluzie bolta rotunda a cerului ca si disparitia corabiilor la orizont. In sfirsit, poate a contribuit si prejudecata pythagoreicilor ca forma cea mai perfecta este sfera si, ca atare, armonia care domneste in univers trebuie sa se intrupeze in cea mai perfecta forma a cor­purilor ceresti. In al doilea rind, acordind forma sferica tuturor astrelor, Pythagoras a luat pamintului locul privi­legiat pe care‑l avea printre astre: el nu mai sta in centrul universului, ci isi ocupa locul sau de astru printre multe alte astre[84].

3.2.2.2. Discipolii lui Pythagoras. Discipolii lui Pytha­goras, printre care mai cu seama Philolaos, Ecphantos, Heracleides Ponticul si Aristarchos, au elaborat un nou sistem cosmic. Pina la ei, era in vigoare, dupa cum s‑a vazut, sistemul geocentric: pamintul, aflat in centrul uni­versului, sta pe loc, soarele, luna si celelalte corpuri ce­resti se misca in jurul lui.

Pythagoreicii au observat[85] ca soarele parcurge zilnic drumul sau de la rasarit la apus. Dar, in acelasi timp, incepind de la solstitiul de iarna, el se inalta mai sus pe bolta cerului, pentru a cobori iar treptat de la solstitiul de vara inainte. Comparate cele doua miscari ale soarelui, cea zilnica si cea anuala, s‑a putut constata ca cercurile pe care acestea le descriu nu coincid, ca ele tradeaza doua miscari independente. Din distingerea celor doua miscari, discipolii lui Pythagoras au ajuns la ideea geniala ca mis­carea zilnica a soarelui, a lunii si a cerului cu stelele, in general, nu este un fapt real, ci o aparenta. Ipoteza ca pamintul se misca de la apus la rasarit s‑a nascut implicit. Obtinind aceste puncte de reper, ei n‑au ajuns imediat la miscarea de rotatie a pamintului in jurul axei sale, ci au imaginat miscarea lui in timp de 24 de ore in jurul unui centru; ei n‑au descoperit de la inceput miscarea de rotatie a pamintului, ci numai un echivalent al ei, pentru ca oamenii, in general, nu percep miscarea astrelor in jurul axului lor, ci numai deplasarea lor in spatiu. In jurul aceluiasi centru fictiv, pythagoreicii au facut sa se miste si luna, care trebuia sa‑si implineasca drumul intr‑o luna, soarele intr‑un an, apoi cele cinci planete vizibile cu ochiul liber, in afara de Mercur si Venus, a caror cursa depasea un an, in functie de departarea lor de centru. Firmamentul ceresc insusi se misca in jurul aceluiasi centru cu o incetineala imperceptibila. Acest centru al miscarii astrelor era, dupa Philolaos, focul universal sau central, care inca nu coincidea cu soarele. Ei n‑au acordat soarelui acest rol, din mai multe motive. Intii, crezind in armonia universala, in similitudinea corpurilor ceresti, au socotit ca asa dupa cum astrul noptii, luna, isi are lumina im­prumutata, tot astfel trebuie sa fie si cu soarele, astrul zilei; apoi, daca luna se arata un astru calator in jurul centrului, era cu neputinta sa se conceapa imobil fratele ei, soarele; in sfirsit, era foarte greu pe atunci sa se conceapa un sistem cosmic cu soarele in centru alaturi de alte numeroase sisteme invizibile.

Prin urmare, in acest nou sistem, soarele lumina si in­calzea cu o lumina imprumutata, numai datorita parale­lismului stabilit de spiritul omenesc intre soare si luna.

Dar o data cu largirea orizontului geografic, sistemul lui Philolaos s‑a prabusit. In secolul al IV‑lea i.e.n., s‑au ob­tinut informatii mai precise asupra marginilor pamintului: exploratorul carthaginez Hannon, care a trecut dincolo de Coloanele lui Heracles, a depasit limitele apusene ale pa­mintului, pina atunci socotite de netrecut; expeditia lui Alexandru cel Mare in India a furnizat date mai precise asupra configuratiei Asiei orientale. Aceste indepartate calatorii in directii contrare au dovedit inexistenta focului central presupus a fi situat in spatiul astral al emisferei terestre opuse celei pe care ne aflam noi. Odata cu esuarea centrului de foc imaginar a cazut si miscarea astrelor in jurul lui. Abia atunci Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns la ideea miscarii pamintului in jurul axei sale. Dupa el, Heracleides Ponticul a observat ca cele doua planete, Mercur si Venus, care sint cele mai apropiate de soare, tradeaza o anumita dependenta a lor de acest astru, prin revolutia pe care o implinesc in rastimpul unui an solar. In secolul al III‑lea i.e.n., Aristarohos din Samos (280 i.e.n.), denumit de moderni Copernic al anti­chitatii, a realizat pasul decisiv. Pornind de la lucrarile lui Eudoxos din Cnidos care a aratat ca soarele este in­comparabil mai mare decit pamintul, Aristarchos a cal­culat ca el este de sapte ori mai mare. Desi inexacta, aceasta evaluare dovedea absurditatea teoriei, care facea ca uriasa sfera de foc a soarelui sa se invirteasca la fel ca un satelit in jurul micului astru pe care‑l reprezinta pa­mintul. Contrarul se impunea de la sine. In acest fel, spiritul omenesc a ajuns sa inteleaga sistemul heliocentric al lumii noastre.

3.2.3. Atomistii. Descoperirea revolutionara a sistemului heliocentric a fost pregatita, in fapt, de materialismul atomistilor. Cu doua secole inainte ca pythagoricianul Aristar­chos sa formuleze noua teorie, Leucip si Democrit, care au trait in secolul al V‑lea i.e.n., in plina inflorire a democratiei sclavagiste, au schitat un tablou grandios al universului, in care pamintul ocupa un loc modest de astru printre alte astre asemanatoare.

Potrivit conceptiei acestora, la inceput au fost atomii si vidul. Atomii, particule indivizibile de materie, infiniti, neschimbatori si nepieritori, deosebiti intre ei ca forma, ordine si pozitie, se afla intr‑o miscare vesnica in spatiul infinit pe care il reprezinta vidul. Atomii se atrag intre ei in virtutea asemanarii si formeaza lanturi de atomi. In miscarea lor, aceste ingramadiri de corpuscule se ciocnesc intre ele si provoaca un virtej in care sint atrasi, prin propagarea miscarii, tot alti si alti atomi vecini. Urmeaza o triere si o regrupare a atomilor cuprinsi in virtej, dupa asemanarea lor; atomii de aceeasi forma si marime reac­tioneaza la fel fata de impulsul primit; cei mai mari sint pusi in miscare mai greu, cei mai mici, mai usor. In felul acesta, nu numai ca particulele de apa se unesc cu parti­culele de apa, cele de aer, cu aer etc, dar si rezistenta lor la impulsul primit este proportionala cu masa: cei mici opun mai slaba rezistenta acestui impuls, cei mari, una mai tenace. Asa se explica organizarea corpurilor in uni­vers: atomii mai grei se aduna la mijloc si formeaza pa­mintul, atomii mai usori si rotunzi de foc alcatuiesc eterul care constituie invelisul exterior al lumii.

Important in conceptia cosmica a lui Democrit este ideea universului infinit si a numarului nesfirsit al lumilor. Unele din aceste lumi sint mai mari, altele mai mici; unele sint inzestrate cu mai multi sateliti lunari, altora le lipsesc cu desavirsire, iar altele nu au nici soare si nici luna. Unele lumi abia se formeaza, altele sint in plina inflorire (cum este lumea noastra, zice Democrit), iar altele, pe cale de disparitie. Prin aceasta conceptie grandioasa a lumilor nesfirsite, despre care abia stiinta moderna cu instrumentele ei perfectionate a reusit sa obtina unele stiri precise, Democrit a depasit mult punctul de vedere geocentric. Prin aceasta, el a pregatit calea descoperirii la care a ajuns Aristarchos.

Democrat a dovedit o conceptie inaintata in multe pro­bleme legate de astrul nostru. Se crede ca el a afirmat pen­tru prima oara ca paminul este alungit si ca lungimea lui este o data si jumatate mai mare decit latimea[86]. El a sustinut ca multe fenomene fizice petrecute pe suprafata solului numai in aparenta sint neasteptate si inexplicabile, datorita ignorantei noastre; in realitate, el se desfasoara dupa anumite legi ale Firii (I, 3, 21). Credinta ca feno­menele naturii sint guvernate de legi, intr‑o perioada in care putine legi fizice erau cunoscute, este cea mai grai­toare dovada a atitudinii stiintifice a acestei marete per­sonalitati a antichitatii.

3.3. Oamenii de stiinta. Logografii, geologii, astronomii, geografii, fizicienii, matematicienii antichitatii elene, care si‑au concentrat atentia asupra astrului nostru si au smuls pe rind din tainele lui, alcatuiesc o lista impresionanta. Ne oprim insa numai asupra precursorilor, mai intii, indi­recti, apoi directi ai geografului din Amaseia.

3.3.1. Hecataios si Xenophanes. Hecataios din Milet ocupa al doilea loc dupa Homer si primul dupa Anaxi‑mandros, in sumarul invatatilor care au abordat teme de geografie, atit la Strabon (I, 1, 1) cit si la Eratosthenes (I, 1, 11). Acest invatat milesian, care a trait cam intre 560 si 480 i.e.n., este „autorul unei Istorii' (XIV, 1, 7) si anume al unei Genealogii, azi pierdute, ca si al unei lucrari de geografie. „Iar Hecataios, spune Strabon, a lasat un tratat de geografie, incredintindu‑ne intr‑o alta lucrare a sa (probabil in cea de istorie) ca‑i apartine' (I, 1, 11). Titlul acestei lucrari, de asemenea pierduta, a fost Periegesis sau Periodos ges, adica „Descrierea pamimului' sau „Descrierea coastelor'. Ea era alcatuita din doua carti, prima inchinata Europei, a doua, Asiei[87], si reprezenta prima incercare de descriere a lumii cunoscute. S‑ar parea ca Strabon a cunoscut lucrarea de geografie a logografului milesian si a utilizat‑o mai cu seama in descrierea Eladei (cartile VIII—X).

Xenophanes din Colophon, care a trait in jurul anului 500 i.e.n., a fost „fizician si a compus poeme in versuri', zice Strabon (XIV, 1,28). Dintre stiintele naturii, el a fost preocupat mai cu seama de geologie, fiind in aceasta ra­mura a stiintei unul din cei mai vechi precursori. Se pare ca a fost primul care a reusit sa formuleze concluzii co­recte si multiple din examinarea fosilelor de animale si de plante. Gasind in straturile tertiare, din celebrele cariere de piatra din Siracuza, urme de peste si de alte animale marine, a dedus ca suprafata pamintului a suferit trans­formari radicale in epocile precedente. Dupa parerea lui, acestea nu se datoreaza unor catastrofe, ci unor modificari lente care, acumulindu‑se treptat de‑a lungul vremii, au dat nastere unor efecte grandioase. El a mai crezut ca intre mare si uscat au avut loc interschimbari periodice.

3.3.2. Eudoxos, Dicaiarchos, Straton si Ephoros. Eudoxos din Cnidos, in Caria (390—337 i.e.n.), a fost astronom si geograf erudit, autorul unei astronomii si al unui peri­plu Περίοδος γί}ς[88]. Α fost contemporan si prieten al lui Platon (XIV, 2, 15). Mentionat de Strabon atit in tabelul invatatilor preocupati de geografie (I, 1, 1), cit si in des­crierea regionala, Eudoxos este socotit de geograful nostru unul dintre cei mai competenti invatati in probleme de forma si de climate (IX, 1,2). Avid de cunostinte, Eudo­xos a calatorit in Egipt si, in tovarasia lui Platon, a za­bovit timp de treisprezece ani la Heliopolis, unde s‑a intretinut cu preotii egipteni in probleme de astronomie. Expert in geofizica si geologie, Eudoxos este citat de Strabon in explicarea unor fenomene particulare ale riurilor din Hyrcania (XI, 7, 5) si a pestilor‑fosile din Paflagonia (XII, 3, 42). Dar dintre toate domeniile stiintei, astronomia este ramura care l‑a consacrat pe Eudoxos printre celebritatile epocii sale. In examinarea fenomenelor ceresti, el s‑a folo­sit de observatoare astronomice, construite atit in patria sa, in Cnidos, cit si in Egipt, la Heliopolis. Acestea au fost, se pare, chiar mai multe la numar deoarece Strabon foloseste termenul la plural, si au avut o constructie ceva mai trainica, deoarece unul dintre ele pare ca se mai vedea si pe timpul lui Strabon. Vorbind de hotarul dintre Asia si Libya creat de Nil care trece printre doua orase vecine, Strabon spune: „Heliopolis, asadar, cade in Arabia (= in Asia), iar orasul Kerkesyra, in Libya, fiind situat linga observatoarele lui Eudoxos; caci in fata orasului Heliopolis se vede un observator, dupa cum se vede si in fata Cnidosului, cu ajutorul caruia Eudoxos a deslusit anumite miscari ale corpurilor ceresti' (XVII, 1, 30).

Dicaiarchos din Messina, nascut inainte de 340 i.e.n., a fost elevul lui Aristotel[89] si contemporanul lui Theo­phrast. Strabon il citeaza in sumarul sau (I, 1, 1). A fost intr‑adevar un geograf cu renume, autorul mai multor lucrari, printre care si un Περίοδος γ^ς. In ochii geografului nostru, Dicaiarchos nu se bucura de o pretuire deosebita. El nu este mentionat decit in Preliminarii si numai cu prilejul criticii impotriva lui Polybios (II, 4, 1; II, 4, 2). Dar acest istoriograf il considera pe Dicaiarchos printre geografii ilustri, de talia lui Eratosthenes (II, 4, 2); de aceea l‑a si consultat frecvent mai cu seama in evaluarea distantelor din perimetrul Mediteranei (II, 4, 2). Intr‑ade­var, in acest domeniu rezida marele merit al lui Dicaiar­chos. Acesta a reluat harta ionienilor, a studiat‑o si a tras o linie dreapta peste lumea locuita, trecind‑o prin Coloanele lui Heracles, strimtoarea Siciliei, Atena si Rodos. Aceasta linie a fost prima axa de referinta, sau prima paralela cu ecuatorul. Abia acum, dupa ce s‑a gasit un punct de reper, se puteau calcula distantele. Evenimentul in sine era un act revolutionar. Eratosthenes, pornind de la aceasta linie, va crea o adevarata retea: adaugind si alte paralele, inventind si un meridian referinta si apoi alte meridiane, el a realizat un intreg sistem folosit si in vremurile noastre.

Straton fizicianul, originar din Lampsacos, a fost seful scolii peripatetice prin anul 287 i.e.n. Strabon il mentio­neaza numai indirect, prin Eratosthenes, care s‑a servit de teoriile lui in explicarea fenomenelor marii. Eratosthe­nes, in prima carte a Geografiei sale, „lauda parerea lui Straton fizicianul' (I, 3, 4) pentru explicatia pe care acesta o da prezentei fosilelor marine si a lacurilor sarate la 3000 de stadii (555 km) spre interiorul Egiptului de la coasta Mediteranei. Acelasi invatat a mai sustinut ca atit Pontul Euxin, cit si Mediterana, au fost la inceput mari inchise. Dar fluviile mari si numeroase care se varsa in ele au ridicat nivelul apelor si astfel au fortat limba de pamint care unea Europa cu Asia linga Bizant, si pe cea care lega Europa cu Libya la Coloanele lui Heracles si, rupindu‑le, au creat strimtorile din acele parti (I, 3, 4). Acest invatat a mai exprimat ideea ca „marea a acoperit odinioara o buna parte din continente' cum e cazul si cu regiunea nordica a Egiptului; asa se explica urmele de scoici si fosilele descoperite la mari departari de mare (I, 3, 4)[90].

Ephoros din Kyme, care a trait cam in anii 405—330 i.e.n. fiind contemporan cu Theopompos si elevul lui Iso­crates, este autorul unei Istorii universale, in 30 de carti, din care azi nu mai exista decit putine fragmente[91].

Acest istoriograf a abordat si teme de geografie cu pri­lejul descrierii Europei, careia ii rezerva cartea a IV‑a a Istoriilor sale. Lui ii apartine si repartizarea popoarelor pe harta lumii populate (I, 2, 28); in centru se afla Me­diterana imprejmuita de neamurile civilizate, la periferie, popoarele barbare.

3.3.3. Pytheas din Massalia. Veacul al IV‑lea i.e.n., a fost harazit, se pare, marilor descoperiri geografice, care au largit orizontul lumii populate intii spre rasarit‑miazazi, apoi spre asfintit‑miazanoapte. Expeditiile lui Alexandru cel Mare in Asia au dezvaluit un sir intreg de tari si de popoare de la tarmurile Mediteranei pina in Indiile inde­partate. Dar intimplarile care au uimit lumea si au stirnit mare vilva printre invatatii vremii au fost extraordinarele explorari „polare' ale unui om lipsit de resurse materiale (II, 4, 2), dar inzestrat cu o minte agera, cu indrazneala si curiozitate de aventurier si, mai ales cu temeinice cu­nostinte astronomice si matematice. Acest explorator si om de stiinta cu renume care a trait in a doua jumatate a veacului al IV‑lea i.e.n., a fost Pytheas din infloritorul oras mediteranean Massalia (Marseille de astazi), autorul unei lucrari Despre Ocean ca si al unor calcule latitudinale de‑o uimitoare exactitate.

Pina la aventuroasa expeditie a lui Pytheas, capatul Inmii populate inspre asfintit era socotit tarmul iberic si gallic al Europei. Inspre miazanoapte‑apus, hotarul ei presupus si neexplorat era cam la mijlocul Germaniei, apoi in continuare spre rasarit, coincidea cu granita nordica a scitilor care, in linii mari, nu depasea latitudinea Car­patilor nordici. Despre Britannia existau doar vagi ecouri, deoarece rari navigatori se incumetau sa treaca dincolo de Coloanele lui Heracles din Mediterana in Ocean, „de teama necunoscutului si a pustietatii' (I, 1, 18) acelor tarimuri.

Dar iata ca intr‑o zi, Pytheas[92], a pornit din Massalia cu o tinta precisa; el si‑a pus in gind sa exploreze tar­murile nordice ale Europei, scaldate de Ocean. Si, in vreme ce un alt aventurier si compatriot de‑al sau, pe nume Euthymenes, cobora spre miazazi pe linga coastele apusene ale Africii pina la Senegal, expeditie ale carei rezultate azi nu se cunosc, Pytheas, iesind prin Coloane in largul ocean, urca pe linga tarmurile Iberiei in directia Polului Nord. El a inaintat astfel de la Gadeira de‑a lungul Ibe­riei si apoi al Celtiei, a trecut de capul celtic Cabaion, populat de ostimnieni (IV, 4, 1) si de aici, dupa trei zile de navigatie, a ajuns in Insula Uxisama (azi Queesant), cea mai nordica insula a Galilei, dupa informatia lui Py­theas (I, 4, 5). S‑a indepartat apoi de tarmurile europene si s‑a indreptat spre nord, nord‑vest, ajungind in insulele Cassiteride, (azi arhipelagul Sorlingues sau Scilly din sud‑vestul Britaniei), de unde corabiile feniciene importau de multa vreme cositor. De aici, s‑a apropiat de coastele Britanniei, pe linga care a navigat o buna bucata de drum. A debarcat apoi in insula si a parcurs intreaga circum­ferinta a acesteia. Strabon, luind informatia de la Poly­bios, spune in legatura cu aceasta urmatoarele: 'Py­theas i‑a coplesit pe multi cu vorbele lui, cind pretinde ca a cutreierat pe jos Britannia si cind apreciaza perime­trul acestei insule la mai bine de 40 000 de stadii' (7399 km, II, 4, 1). Ohiar daca n‑a parcurs intreaga Britannie si in orice caz n‑a strabatut‑o pe jos, ci probabil facea dese escale la tarmurile ei, important este faptul ca Pytheas a calcat cu picioarele si a vazut cu proprii sai ochi multe tinuturi britannice, fiind primul explorator al acestor meleaguri ale lumii. Daca facem o comparatie cu debarcarea lui Caesar in insula, cu trei secole mai tirziu, cind gene­ralul roman a atins un singur punct al coastei britannice si nu s‑a incumetat sa se departeze prea mult de tarm spre interior, ne dam seama ca Pytheas, fara armata si fara resurse, a realizat lucruri extraordinare. Intrebarea pe care ne‑o punem si in care bibliografia nu ne vine in ajutor este urmatoarea: pe linga care tarmuri ale Britanniei, de rasarit sau de apus, a inaintat Pytheas spre miazanoapte, directia pe care o tinea ca sa ajunga la tarmurile nordice ale Euro­pei? Daca a atins intr‑adevar insulele Cassiteride, cum presupune G. E. Broche[93], n‑ar fi exclus sa‑si fi continuat calatoria pe linga tarmul ei apusean. In acest caz, Pytheas trebuie sa fi atins si insula Ierne sau Hibernia (Irlanda actuala), care, pe harta acelor timpuri, se situa in nordul Britanniei. Despre Britannia se credea ca are forma de triunghi cu baza mare spres sud, in intregime intinsa para­lel cu tarmurile nordice ale Galilei. La virful triunghiului se situa Ierne, ultima regiune a lumii populate spre miaza­noapte, dupa Strabon (II, 5, 8), dar nu si in constatarile lui Pytheas. Acesta nu si‑a ispravit aici calatoria, ci a conti­nuat sa inainteze mult spre miazanoapte pina la o insula necalcata inca de picior de om de pe tarimul nostru si despre al carei nume inca nimeni nu auzise. „Pytheas din Massalia — informeaza Strabon — sustine ca tinuturile din preajma Thulei sint cele mai departate din toate re­giunile siutate in partile de miazanoapte ale Britanniei. In acele tinuturi, tropicul de vara tine loc de cerc arctic' (II, 5,8). Ce inseamna aceasta? Poseidonios si probabil in ultima instanta Pytheas insusi dau urmatoarea lamu­rire: 'Cei care au tropicul drept cerc arctic cad sub cercul descris de polul zodiacului in timpul rotatiei diurne a uni­versului' (II, 5, 43). Pasajul il limpezeste G. Aujac astfel: „Cercul arctic limiteaza calota de stele circumpolare in fiecare loc, iar distanta sa de pol este egala cu distanta de ecuator a locului luat in consideratie, adica este vorba de latitudinea sa. Sub tropic (24°N), cercul arctic este cel care descrie polul zodiacului (situat la 24° de polul ceresc); la 45° latitudine N., cercul arctic se gaseste la Zenith, adica la 45° de pol; la 66° latitudine N, cercul arctic se confunda cu tropicul de vara, el insusi la 66° de pol'[94]. Inseamna, deci, ca insula Thule atinge cercul polar de nord. Care poate sa fie aceasta insula? Daca se iau cuvin­tele lui Pytheas stricto sensu, atunci insula care cade sub cercul polar de nord, daca se tine cale dreapta din Bri­tannia spre miazanoapte, este Islanda. Desi nu ar fi exclus ca temerarul explorator sa fi atins acest punct indepartat spre pol, invatatii moderni, mai prudenti, inclina sa iden­tifice insula Thule cu arhipelagul Shetland, situat la para­lela 60°, in nordul Scotiei. Pytheas descrie aceasta insula in felul urmator: in acele parti, „nu se mai afla pamint propriu‑zis, nici mare, nici aer, ci un fel de amestec al acestor elemente, asemanator cu milul marin, in care pamintul, marea si toate cu un cuvint stau in suspensie, unite, ca si cum ar exista o coeziune universala, materie ce nu poate fi parcursa nici cu piciorul, nici cu corabia si — adauga Strabon — acest amestec ce seamana cu milul marii, Pytheas pretinde ca l‑a vazut cu proprii sai ochi' (II, 4, 1). Desi Strabon ia in deridere aceasta descriere a lui Pytheas, ea poate corespunde intru totul adevarului. Ce alte cuvinte ar avea mai mare putere de evocare, vor­bind de regiunile din nordul indepartat, unde mlastinile nu se mai sfirsesc, unde ghetarii plutesc pe miluri, unde ceata si noptile lungi parca s‑au unit cu mocirla intune­cata si pe unde, intr‑adevar, nici picior de om si nici corabie nu poate sa treaca?

Daca Pytheas a ajuns pina in Islanda sau numai pina la arhipelagul Shetland, — si intr‑un caz si in celalalt, „aventura' lui intrece asteptarile — fapt sigur este ca Pytheas inca nu a ajuns la capatul expeditiei sale. El do­rea sa vada nordul Europei, or ajungind la Thule, si‑a dat seama ca a intilnit doar o insula si deci si‑a conti­nuat calatoria spre tinta fixata. A atins‑o oare? „El pre­tinde — spune Strabon — ca a vazut intreaga regiune de miazanoapte a Europei, pina la capatul lumii, ceea ce n‑ai putea crede — adauga Strabon sceptic — chiar de ti‑ar spune‑o insusi Hermes' (II, 4, 2). Geminos din Rodos, care a trait cam cu o generatie de oameni inaintea geo­grafului nostru, completeaza aceste informatii, luindu‑le din lucrarea lui Pytheas Despre Ocean. Referindu‑se la regiunile septentrionale, Geminos spune: „Se pare ca Pytheas din Massalia a calatorit in acele parti. Caci el spune in tratatul sau, Despre Ocean: „Barbarii ne‑au aratat unde se culca soarele'. Intr‑adevar, in acele tinuturi bo­reale, noaptea nu era decit de doua ore pentru unii, de trei, pentru altii, astfel ca soarele rasare aici in scurt timp dupa ce a apus'[95]. Patru secole mai tirziu, Martianus Capella (secolul al IV4ea e.n.) atribuie lui Pytheas, poate exagerind intru citva, urmatoarele informatii: „In timpul solstitiului, soarele, inaintind spre polul cerului, lumineaza in miscarea sa spre stinga tinuturile aflate sub el timp de o zi intreaga, si, de asemenea, in miscarea sa de coborire spre solstitiul de iarna, el creeaza oroarea unei nopti de 6 luni, cum afirma ca a descoperit‑o in insula Thule Pytheas Massaliotul'[96].

In sfirsit, ultima informatie, care vorbeste despre intoar­cerea lui Pytheas din expeditie, o gasim din nou la Stra­bon: „Tot Pytheas afirma — spune acesta — ca la intoar­cerea de pe acele tarimuri (de miazanoapte), a ocolit intreg litoralul oceanic al Europei, de la Gadeira pina la Tanais' (II, 4, 1). Ultima precizare deruteaza intr‑un fel, dar si precizeaza. Asa dupa cum in secolul al XV‑lea Cristofor Columb, cautind Indiile, descopera America si‑i numeste pe localnici indieni, tot astfel, se pare, Pytheas, dupa ce a ocolit Britannia si probabil insulele Shetland, a tinut directia nord‑est, est si, in credinta lui ca a descoperit tarmurile oceanice ale Europei, el a patruns, se pare, in Marea Nor­dului si, pe linga tarmurile de miazanoapte ale actualei Danemarci, Germanii de Nord si Polonii, a navigat de fapt in apele Marii Baltice. Aceasta reiese si din mentiunea Tanaisului (Donului). Cursul inferior al acestui fluviu era cunoscut inca de pe vremea lui Herodot. Cursul superior insa atit al acestuia, cit si al altor fluvii scite nu se cu­nostea. Si cum fluviile scitilor curgeau aproximativ dinspre miazanoapte spre miazazi, iar hotarele nordice ale Euro­pei se presupuneau la o latitudine mult mai sudica decit sint ele de fapt, s‑a raspindit credinta ca izvoarele lor se afla in Ocean. Potrivit acestei traditii, si Pytheas, daca ii apartine intr‑adevar afirmatia de mai sus, a identificat vreun riu scit nordic, cu izvoarele Donului.

Toate aceste ispravi extraordinare ale lui Pytheas erau atit de iesite din comun, incit multi s‑au indoit de buna lui credinta. Unul dintre acestia a fost si Strabon, ca de altfel si Polybios, prin care geograful nostru il judeca pe Pytheas. Intr‑adevar, critica lui Strabon fata de Pytheas este necrutatoare. Daca e sa‑i luam in serios cuvintele, dupa el, Pytheas a fost un impostor, care i‑a amagit pe oameni (11, 5, 8; 111, 4, 4), care a debitat numai minciuni (I, 4, 3 etc) si a inventat povesti (IV, 2, 1). Potrivit parerii lui Strabon, Pytheas s‑a inselat in privinta lungimii Britanniei, numai ca cifra propusa de el este mult mai depar­tata de adevar (1, 4, 3). Pytheas a inventat trei zile de navigatie de la coasta Celtiei pina la Uxisama (I, 4, 5), a rostit atitea minciuni despre regiunile cunoscute, incit este greu sa admiti ca a spus adevarul in legatura cu cele necunoscute (I, 4. 3). Dar lucru curios, de care insusi Stra­bon se minuneaza, acest Pytheas a reusit totusi de „i‑a fermecat pe multi cu vorbele lui' (II, 4, 1), „i‑a coplesit pe multi' (II, 4, 1) si „i‑a amagit' (III, 4, 4; II, 5, 8) si, ceea ce este mai important, multi „s‑au lasat convinsi de el' (III, 4, 4) si i‑au acordat toata increderea (IV, 4, 1). Polybios insusi, care spune ca „e de necrezut ca un simplu particular, si inca sarac, sa fi putut parcurge pe mare si pe uscat distante atit de uriase' (II, 4, 2), declara ca, alaturi de Dicaiarchos si Eratosthenes, il va examina si pe Pytheas (II. 4, 1) si repeta „din povestile plasmuite de Pytheas' (IV, 2, 1). Dar si mai curios apare faptul ca somitati in materie, ca Eratosthenes, Hipparchos si Posei‑donios, i‑au acordat massaliotului credit deplin. La acestia face aluzie Strabon, adresindu‑le si o critica in acelasi timp, pentru ca s‑au lasat convinsi de Pytheas. Astfel: „Eratosthenes — declara geograful din Amaseia — a primit pe deplin cele istorisite de Pytheas despre Britannia, despre Gadeira si Iberia' (II, 4, 2), iar Hipparchos si Poseidonios au pus temei pe observatiile si experienta iui, au acceptat informatiile contestate de Strabon si de Polyibios.

Atitudinea lui Strabon fata de Pytheas apare astfel izolata si pasibila de suspiciuni. El, care a crezut in reali­tatea pribegiilor lui Odysseus, a ratacirilor lui Menelaos, a expeditiei argonautilor, se arata dintr‑o data inexplicabil de sceptic si de necrutator cu Pytheas. Faptul, in sine, merita toata atentia. Strabon critica aspru si pe alti pre­cursori, dar fata de nici unul nu manifesta atita pasiune si invectiva muscatoare ca fata de acesta. Explicatia pe care G. Aujac o da[97] acestui caz ni se pare intru totul plauzibila. Strabon niciodata nu este indiferent fata de Pytheas. Or ura si vehementa tradeaza, mai mult decit indiferenta, o admiratie nemarturisita. Strabon se simte atras in adincul sufletului sau de acest „seducator'; astro­nomul aventuros care povesteste despre calatoriile sale stranii, de necrezut, farmeca totusi prin puterea de atractie a povestilor lui. Si cum Pytheas nu este un om de rind, ci unul care — dupa cum recunoaste Strabon insusi — „a infatisat corect fenomenele ceresti si teoriile matematice in faptele pe care le descrie' (IV, 5, 5), refuzul de a‑i acorda incredere nu pare pornit dintr‑o convingere adinca, ci mai degraba din principiu. Intr‑adevar, cunostintele astronomice si matematice ale acestei personalitati sint larg recunoscute in lumea antica. Hipparchos semnaleaza ca Pytheas a gasit pe cer locul polului[98]: Strabon insusi re­cunoaste ca Pytheas a dat definitia cercului polar, cu pri­lejul situarii insulei Thule (II, 5, 8) si a prelungit pina la acest cerc zona temperata si lumea locuita in general (II, 5,43). Se stie azi cu cita exactitate a fixat Pytheas latitudinea Massaliei, determinind‑o dupa raportul dintre gnomon si umbra sa in ziua solstitiului de vara (II, 5, 41). Hipparchos pune mare temei pe calculele latitudinale (II, 1, 18) ale lui Pytheas. El afirma ca a gasit aidoma raportul umbrei la gnomon in Bizant cu cel determinat de Pytheas la Massalia (I, 4, 4; II, 5, 8), date pe care Stra­bon insusi le transmite cu buna credinta.

Pytheas apare deci ca un astronom de valoare, care a cunoscut ideile lui Eudoxos din Cnidos si le‑a depasit, ca o personalitate inzestrata cu o curiozitate stiintifica vie, pe linga indrazneala sa de aventurier.

3.3.4. Eratosthenes. Daca explorarile polare ale lui Pytheas Massaliotul au stirnit mare vilva in lume, cu un secol mai tirziu, o lucrare magistrala de geografie cu vederi noi si originale, care a atins punctul culminant stiintific si geografic al vremii, a facut epoca. Este vorba de Geografia savantului din Alexandria, Eratosthenes, de­venita pentru multe secole opera fundamentala in cunoas­terea lumii noastre.

Eratosthenes, fiul lui Aglaos, era originar din inflori­toarea colonie greaca Cyrene din nordul Libyei. Nascut probabil in jurul anului 284 i.e.n.[99], el si‑a facut studiile la Atena, unde a ramas rnai mult timp, fiind, se pare, discipolul lui Zenon din Kition si al lui Ariston din Ohios. Chemat ca profesor la Alexandria de catre Ptolemeu Euergetul (246—221 i.e.n.), Eratosthenes s‑a bucurat de inalta pretuire a Ptolemeilor pina la Epiphanes (205—181 i.e.n.). Timp de aproape patru decenii (aproximativ 230—193 i.e.n.), el a fost seful bibliotecii din Alexandria, urmindu‑l in aceasta inalta functie pe Apollonios din Rodos si avind ca urmas pe discipolul sau Aristofan din Bizant. La virsta de 80 de ani se spune ca s‑a lasat sa moara de foame, din disperare pentru ca si‑a pierdut vederea.

Eratosthenes a fost un adevarat spirit universal, a carui curiozitate vie, simt de observatie permanent treaz si eru­ditie multilaterala au uimit pe contemporanii sai, care au vazut in el un al doilea Platon. Socotind insa ca un spirit atit de larg si multilateral nu poate fi si profund, acestia i‑au atribuit porecla Beta, proprie diletantului. Intr‑ade­var Eratosthenes a fost poet, gramatic, filozof, matema­tician si geograf. El a fost un diletant in domeniul poeticii si al filozofiei, dar pe tarimul stiintei, al geografiei in special, el a fost un adevarat savant. Strabon, singurul izvor prin care cunoastem Geografia lui Eratosthenes, con­sidera o cinste pentru el sa examineze critic opera acestuia (I, 2, 1).

Reprosul fundamental pe care Strabon i‑l aduce lui Eratosthenes consta in faptul ca acesta nu a stiut sa apre­cieze lectiile filozofului stoic Zenon din Kition, care pen­tru geograful din Amaseia este „Zenon al nostru' (I, 2, 34), si a preferat sa urmeze niste dascali, dupa Strabon, de mina a doua, ca Arkesilaos si Ariston si sa aprecieze pe filozofi ca Apelles si Bion (I, 2, 2). Subiectul, in sine, apare interesant pentru ca dezvaluie adinci dispute si dusmanii de secta filozofica. Arkesilaos, la origine, a fost codiscipol al lui Zenon, impreuna cu care a audiat lectiile lui Pole­mon (XIII, 1, 67). Dar in vreme ce Zenon a devenit in­temeietorul stoicismului, Arkesilaos a fundat Noua Aca­demie, in fruntea careia s‑a aflat intre 268 si 241 i.e.n. El a ajuns, pe semne, la serioase conflicte ideologice cu stoicii „scolii lui Ariston', care, dupa informatia lui Dio­genes Laertios (IV, 6), l‑au calificat indraznet, nerusinat, corupator al tineretului si altele la fel[100]. Ariston din Chios, la rindul sau, a fost la inceput adeptul lui Zenon, a trecut apoi de partea reprezentantului Academiei Polemon, ca pina la urma sa imbratiseze scoala cinicilor. Caracter ne­statornic, el isi schimba lesne opiniile, dar avea un dar deosebit de a vorbi, incit a fost supranumit „Sirena'[101]. Eratosthenes se face deci vinovat in ochii lui Strabon de a fi laudat pe doi adversari ai stoicismului care au dove­dit mai mult stralucire de suprafata decit profunzime de fond. Urmatoarele doua personaje care, dupa Strabon, au stirnit admiratia lui Eratosthenes sint Apelles[102], elevul lui Arkesilaos, si Bion din Borysthenes, discipolul cinicului Crates si apoi al peripateticianului Theophrast. Acest Bion, care minuia cu pricepere ironia, a luat in deridere pe gramaticii care s‑au apucat sa localizeze ratacirile lui Odysseus, dedicindu‑se unei istovitoare munci inutile.

Din informatiile lui Strabon mai reiese ca Eratosthenes a avut o inteligenta stralucita, dar i‑a lipsit curajul alegerii decisive ca sa devina un adevarat filozof. „Edificator in acest sens — spune Strabon — este tratatul sau Despre adevaratul bine si niste Exercitii de oratorie ca si alte lucrari de acelasi fel, in care el tine calea de mijloc intre cel care vrea sa imbratiseze filozofia si cel care nu are indrazneala necesara sa se daruiasca in intregime ei, ci se angajeaza numai in masura de a satisface aparentele, sau poate (a dorit) sa‑si creeze din ea un divertisment pentru celelalte studii, ca distractie sau simplu joc' (I, 2, 2). Stra­bon ii mai reproseaza lipsa unui plan coerent (I, 3, 3), digresiunile prea lungi in afara subiectului (I, 4, 6), infor­matiile, pe de o parte, prea matematice, pe de alta, prea globale, incit dupa Strabon el se arata „matematician in materie de geografie si geograf in domeniul matematicii' (II, 1, 41). Asupra ultimei aprecieri vom reveni. O singura imputare ni se pare intr‑adevar grava: Eratosthenes, dupa cite spune Strabon, nu a adoptat principiul lui Archimedes (I, 3, 11). Toate celelalte critici sint mai mult de forma sau privesc puncte de vedere diferite in tratarea aceluiasi subiect.

Daca, asadar, Eratosthenes nu a ajuns un mare filozof, nici un mare poet, valoarea lui ca om de stiinta si ca geograf este universal recunoscuta. Strabon insusi vorbeste despre marea lui eruditie, despre ampla informare de care a beneficiat ca sef al celebrei biblioteci din Alexandria, de spiritul lui critic prin care a comparat, a discutat si a ales izvoarele (II, 1, 41); astfel, pentru dimensiunile Indiei, el a confruntat datele oferite de Deimachos, Me­gasthenes si Patrocles (II, 1, 7—8) si a manifestat unele ezitari in privinta informatiilor lui Pytheas (II, 4, 2). Strabon il apara pe Eratosthenes contra atacurilor lui Hipparchos si ale altora (II,1, 11; II, 5, 7) si, exprimind parerea lui Polybios, confirma autoritatea lui Eratosthenes in cunoasterea regiunilor de la Eufrat pina in India (XIV, 2, 29). De asemenea Eratosthenes a rezolvat multe probleme ramase pina la el in suspensie si a confirmat multe ipoteze. Astfel, lui i se datoreaza prima evaluare stiintifica a circumferintei pamintului, ca si a distantei dintre Rodos si Alexandria (II, 5, 24). Ptolemeu arata[103] ca Eratosthenes a masurat arcul meridianului cuprins intre cele doua tropice, socotindu‑l egal cu 11 din cele 83 de parti ale meridianului, ceea ce inseamna o oblicitate a eclipticii de 23°50'20', deci un calcul aproape exact, de­oarece atunci ea era de fapt de 23°43'40'[104]. Eratosthenes s‑a preocupat de geologie si geofizica, a dezbatut teoriile fizicianului Straton privind retragerea marilor, iar expli­catia mareelor, neinteleasa de Strabon, este aproape cea din epocile moderne.

Geografia[105] lui Eratosthenes, alcatuita din trei carti care nu ni s‑au transmis, nu poate fi judecata azi decit prin prisma de vedere a lui Strabon. Cartea I schiteaza, in linii mari istoricul geografiei. Cu acest prilej, Eratos­thenes aduce o critica serioasa tuturor celor care acorda valoare stiintifica poeziei, in general, poemelor homerice in special (I, 2, 2—3). El considera pe Homer un plasmui­tor de miracole (I, 2, 4) si respinge orice interpretare si incercare de localizare a pribegiei lui Odysseus (I, 2, 12). In privinta aportului stiintific, Eratosthenes acorda mai mare credit lui Hesiod decit lui Homer (I, 2, 14; 1, 2, 22). Ca primii geografi dupa Homer, el mentioneaza pe Anaxi‑mandros si pe Hecataios din Milet (I, 1, 11). El citeaza de asemenea, pentru a‑l critica, si pe Damastes din Sigeion (I, 3,1), un scriitor marunt si flecar care, dupa Strabon, nu merita nici macar sa fie criticat. Dupa ce a aratat pro­gresul pe care l‑a facut generatia de dupa Alexandru in cunoasterea pamintului populat, Eratosthenes pune in dis­cutie forma sferica a pamintului (I, 3, 3) si transformarile suferite de pamintul populat de‑a lungul veacurilor, cind uscatul actual a fost fund de mare (I, 3,4). El atinge pe rind probleme de geografie fizica privind retragerea mari­lor, eruperea unui bazin intr‑altul, formarea strimtorilor, curentii din strimtori, depunerea aluviunilor, ridicarea fun­dului marilor etc. (I, 3,4—10). Dupa trasarea cadrului geofizic, Eratosthenes a facut, se pare, si o repartizare a neamurilor in spatiul lumii populate, din care insa Strabon nu lasa sa intrezarim decit un singur amanunt, anume ca Eratosthenes a luat in deridere argumentul lui Herodot despre inexistenta hiperboreenilor pentru ca nu exista hipernotieni (I, 3, 23). Cu aceasta se incheie prima carte a geografiei lui Eratosthenes (I, 3, 23).

In cartea a II‑a, Eratosthenes incearca sa revizuiasca geografia, sa efectueze unele rectificari si sa introduca ma­tematica la temelia acestui studiu (I, 4, 1). El reia proble­mele de geografie generala privind sfericitatea pamintului cu marea dimpreuna, ca si a cerului (I, 4, 1). Determina apoi circumferinta terestra, latimea pamintului populat cal­culata de la Meroe la Thule, apoi lungimea lui care echi­valeaza cu dublul latimii. Infatiseaza o serie de calcule latitudinale adoptate de Hipparchos (I, 4, 1—6) si consi­dera inutila diviziunea lumii locuite in continente si uni­laterala impartirea ei in „greci' si „barbari' (I, 4, 7—8).

In cartea a III‑a, Eratosthenes revizuieste si aduce unele imbunatatiri la vechea harta a pamintului populat (II, 1, 1—2), prelungind paralela trasa de Dicaiarchos de‑a lungul Mediteranei, de la Coloanele lui Heracles pina la Imaos, cei mai nordici munti al Indiei (II, 1, 1) si fixind muntii Taurus pe paralela Atenei. Corectarile pe care le aduce ve­chilor harti[106] constau din coborirea Indiei mai spre sud, astfel ca promontoriile acesteia sa se afle la paralela Meroei, iar partea ei nordica, la latitudinea Golfului Issos. El subdivide apoi in sectiuni sau sfragide (11,1,22) cele doua jumatati ale lumii populate create de paralela Atenei si traseaza si un meridian prin Rodos. In jumatatea sudica Eratosthenes distinge urmatoarele sfragide; prima India, a doua Ariana, a treia, fiind mai confuza, a fost aspru cri­ticata de Hipparchos (II, 1, 23), a patra cuprinde Arabia Fericita, Golful Arabic, Egiptul si Etiopia. In jumatatea nordica, pentru care Strabon este mai putin explicit, Era­tosthenes enumera promontoriile mediterane ale Europei, probabil fiecare formind o alta sfragida; acestea sint trei la numar: Peloponesul, Iberia si Liguria, avind ca izvor, in privinta acestora, pe Timosthenes (II, 1, 40). Tot in car­tea a III‑a, Eratosthenes fixeaza diverse puncte latitudi­nale si calculeaza numeroase distante. In descrierea regio­nala, el subliniaza anumite particularitati privind produ­sele solului diverselor tari, populatia ca si caracteristicile regiunii in general. Date amanuntite ofera insa pentru ti­nuturile din rasarit si este mai sumar in privinta celor apu­sene. In sfirsit, Eratosthenes admite existenta unei zone temperate sub ecuator, parere urmata si de Polybios si, intr‑o oarecare masura, de Poseidonios (II, 3,2). Acesta este, asadar, continutul Geografiei lui Eratosthenes pe care Strabon ne lasa sa‑l intrezarim.

Din judecata critica pe care geograful din Amaseia o face operei savantului sau precursor se desprind doua teme a caror dezbatere arunca o lumina noua asupra persona­litatii lui Eratosthenes; aceste teme abordeaza o problema homerica si geografia matematica.

Dupa informatia lui Strabon, Eratosthenes, poet si gra­matic la rindul sau, se erijeaza in calomniator al lui Homer. Strabon, ca de altfel toti stoicii cu Zenon in frunte, vad in poezia homerica obirsia tuturor stiintelor. Eratosthenes, sensibil la farmecul acestei geniale creatii, dar in acelasi timp om de stiinta si matematician erudit, face o distinc­tie neta intre poezie si adevar stiintific. Stiinta autentica inseamna exactitate si verosimil, in vreme ce poezia, ex­primindu‑se in imagini, contine si elemente false, folo­seste miturile care deplaseaza intimplarile de pe plan real pe unul ireal. Poezia face uz de parabole, in locul unor definitii precise si lipsite de ambiguitate. De aceea este vana orice incercare de a cauta in poezie partea veridica si partea mitica. Poezia urmareste sa ofere un divertisment, nu sa instruiasca (I, 2, 3), chiar daca porneste adesea de la elemente reale. Incercarea de a localiza peripetiile lui Odysseus inseamna a interpreta ad litteram ceea ce insusi Homer a conceput ca ireal si fabulos (I, 2, 7). S‑ar putea ca poetul sa fi intentionat la inceput sa stramute in apus acest periplu, dar, lipsindu‑i informatiile exacte, sa fi ales miraculosul si sa se fi refugiat in lumea fictiunii (I, 2,19). De aceea Oceanul, necunoscut si indepartat, a aparut cel mai adecvat teren (I, 2, 37). Despre cei care au incercat sa gaseasca urmele ratacirilor eroului dar n‑au ajuns decit la contradictii, Eratosthenes spune, spre marea indignare a lui Strabon, ca „Atunci se va gasi locul pribegiilor lui Odysseus cind se va descoperi selarul, care a cusut bur­duful vinturilor' (I, 2, 15). In aceeasi ordine de idei, el adauga ca nu merita crezare nici un autor de povestiri le­gendare, mai cu seama cind terenul lor de desfasurare este Pontul Euxin si Adriatica, putin cunoscute pe atunci (I, 3, 2).

Verva cu care Eratosthenes neaga orice valoare stiintifica poeziei se datoreste, in mare masura, tendintei alexandrine a timpului de a pune in versuri toate temele stiintifice. In acest fel, Aratos a compus poemul sau intitulat Fenomenele, in care a folosit datele ilustrului matematician si astronom Eudoxos din Cnidos. Apollonios din Rodos, predecesorul sau la conducerea bibliotecii, a faurit poemul Argonautica, pe care multi l‑au interpretat ca o geografie a tinuturilor de la Pontul Euxin. Astfel de poeme, prin fictiunea poe­tica pe care o utilizeaza, risca sa induca in eroare, sa fie luate drept initieri in domeniul stiintei.

In consecinta, in conceptia lui Eratosthenes, poezia si stiinta sint doua domenii incompatibile. Temele aride si demonstratiile stiintifice impun o exprimare clara si riguros obiectiva; poezia se poate sprijini pe datele stiintei, dar limbajul si procedeele poetice denatureaza faptele. In felul acesta, Eratosthenes apare ca un aparator al stiintei, nu impotriva lui Homer, a carui valoare literara nu o taga­duieste, ci impotriva interpretilor lui, care incearca sa introduca si sa gaseasca informatii stiintifice acolo unde este si nu este potrivit. Poezia are valoarea ei artistica si aceasta este prea destula pentru a crea satisfactii morale. Nu este nevoie ca ea sa‑si uite menirea si sa aspire la teluri care nu i se potrivesc. In acest fel, Eratosthenes este tot­odata si aparatorul poeziei impotriva celor care, rastal­macind rosturile acesteia, incearca sa redea in versuri ratio­namente si concluzii stiintifice.

A doua tema priveste introducerea matematicii in stu­diul geografiei. Strabon ii reproseaza lui Eratosthenes fap­tul ca a folosit o metoda prea savanta, prea matematica si deci putin accesibila chiar unui om cultivat. Eratosthenes insista prea mult asupra principiilor de astronomie si de fizica, el cauta prea adinc cauzele fenomenelor, ceea ce apartine de fapt preliminariilor studiilor de geografie.

In realitate, Eratosthenes a conceput o geografie gene­rala, in care problemele, numite de Strabon „prealabile sau preliminare' isi gasesc locul de fond. Acestea sint forma generala a pamintului, relieful uscatului si fenomenele ma­rilor, diviziunea pamintului populat in zone si in sfragide, stabilirea diverselor distante si mai cu seama intocmirea hartii pamintului in asa fel, incit sa ilustreze exact situatia reala a teritoriilor si astfel sa se poata dispensa de multe ama­nunte ale geografiei descriptive. Eratosthenes a urmarit sa creeze o geografie matematica in care limbajul cifrelor, al figurilor si al simbolurilor suplineste naratiunile prea lungi si pune pe plan secundar descrierea regionala, economica si umana. Strabon, in Geografia sa, rezerva numai doua carti acestor probleme de geografie generala si acorda o larga dezvoltare geografiei regionale. Reprosuri, in aceasta privinta, nu merita nici unul nici celalalt. Este vorba de doua maniere diferite de a concepe studiul geografiei. Eratosthenes s‑a preocupat cu precadere de problemele teo­retice, a ajuns la principii, s‑a ridicat cu mintea si cu ima­ginatia sa matematica la ideea existentei mai multor lumi populate, sub ecuator, si la antipodul lumii noastre. Stra­bon, spirit practic si perspicace observator, dar dotat cu mai putina imaginatie creatoare si putere de a generaliza, porneste de la descrierea regionala, asupra careia insista cu precadere si considera ca descrierea lumii populate este singura care prezinta interes. Eratosthenes, abordind teme de geografie generala, este preocupat de progresul cunoas­terii si de cucerirea adevarului mai presus de toate.

3.3.5. Hipparchos. Astronom si matematician de elita, Hipparchos s‑a ocupat numai tangential de problemele geo­grafice. In acest domeniu, numele sau este legat de acela al lui Eratosthenes. Pina la Strabon nu a aparut un alt in­vatat care sa‑l depaseasca in stiintele geografice pe marele savant din Alexandria. Chiar multa vreme dupa Strabon, acesta a continuat sa reprezinte suma cunostintelor stiinti­fice in domeniul matematicilor, al istoriei sau al filozofiei care, ocazional, au atins si probleme de geografie.

Nascut in Niceea Bithyniei in jurul anului 190 i.e.n., Hipparchos si‑a desfasurat activitatea stiintifica intre anii 160 si 125 i.e.n., traind cea mai mare parte a vietii sale la Rodos. Acest oras intemeiat in timpul razboiului Pelo­ponesiac, se afla in plina stralucire pe vremea activitatii lui Hipparchos (XIV, 2, 5—9); el devenise centrul lumii culti­vate din momentul in care Alexandria a fost ravasita de tulburari politice interne. In Rodos se adunasera atunci un mare numar de militari, atleti celebri, oameni politici, sa­vanti, oratori si filozofi (XIV, 2, 13). Pozitia sa geogra­fica favorabila la rascrucea drumurilor dintre continente, clima placuta conferita de situarea lui pe paralela 30° constituiau conditii exceptionale pentru dezvoltarea stiin­telor si a artelor. La gloria acestui oras a contribuit si renumele celui care‑l discutam. Intr‑adevar, Hipparchos a fost socotit unul dintre cei mai mari astronomi ai vremii sale, a carui activitate prodigioasa si dragoste de adevar sint elogiate peste masura de Pliniu[107] si de Ptolemeu[108]. Observatiile sale astronomice din 128 si 126 i.e.n. au fost facute in mod cert la Rodos. Se banuieste ca a stat si in Alexandria. Ptolemeu il semnaleaza si in Bithynia.

Din vasta sa activitate nu s‑a pastrat decit un Comen­tariu la Fenomenele lui Aratos. Este vorba de un studiu critic al continutului stiintific al acestui poem, privit prin prisma teoriilor lui Eudoxos. Hipparchos elaboreaza un exa­men minutios al fiecarui detaliu, facind o distinctie neta intre adevar si opinii gresite larg raspindite. Dorinta care‑l anima in aceasta lucrare este de a scuti spiritele profane, ajunse in contact cu lucrari de genul poemului lui Aratos, de erori grave ce pot deveni cu timpul iremediabile. Meni­rea omului de stiinta este sa discearna adevarul cert si te­meinic stabilit de presupunerile posibile, dar inca nedemon­strate. Primejdia de a se raspindi opinii eronate in stiinta este cu atit mai mare cu cit este vorba de un poem, „de­oarece acei care repeta versurile acestui poet ii impartasesc si punctul de vedere in ceea ce spune el'[109].

O alta lucrare similara a lui Hipparchos este comen­tariul Impotriva lui Eratosthenes, care intereseaza in mod deosebit lucrarea noastra. Din pacate insa, acest comenta­riu nu s‑a pastrat; singurul izvor care procura unele infor­matii asupra lui este Strabon. Multumita geografului din Amaseia, azi avem stire ca aceasta lucrare a lui Hipparchos era alcatuita din trei carti, probabil cite una pentru fiecare carte a Geografiei lui Eratosthenes, si ca s‑a preocupat in special de geografia matematica.

Cartea I, referindu‑se la istoria geografiei schitata de Eratosthenes, incepe prin salutarea lui Homer ca intemeie­tor al acestei discipline (I, 1, 2). Bineinteles, aceasta nu in­seamna ca Hipparchos a crezut in atotstiinta lui Homer. „Cel care i‑ar revendica poetului toate cunostintele si mes­tesugurile, acela ar semana — zice Hipparchos — cu cel care ar sustine ca o ramura de maslin din Attica poarta pe ea mere si pere, ceea ce este cu neputinta' (I, 2, 3). In­seamna numai ca Homer a stiut, cind a dorit, sa exprime exact caracteristicile locale folosind cele mai adecvate epi­tete (I, 2, 3). In continuare, Hipparchos dezbate probleme de oceanografie (I, 1, 9), facind obiectii la teoriile lui Era­tosthenes privind retragerea marilor si curentii strimtorilor (I, 1,10). El insista asupra necesitatii cunostintelor astrono­mice in studiul geografiei (I, 1, 12—14).

Cartea a II‑a contine o serie intreaga de critici pe care Hipparchos le aduce diverselor calcule dimensionale efec­tuate de Eratosthenes. Strabon il apara in aceasta privinta pe geograful din Alexandria impotriva criticului sau, de­oarece acesta se arata prea meticulos si nu tine seama de faptul ca Eratosthenes a avertizat pe cititor asupra carac­terului aproximativ al multora dintre masuratorile sale, de­oarece a folosit izvoarele pe care le‑a avut la dispozitie. In aceasta privinta Hipparchos ii reproseaza lui Eratos­thenes faptul ca‑si bazeaza datele despre India pe Patrocles impotriva caruia se ridica marturia lui Deimachos (II, 1, 4) si a lui Megasthenes (II, 1, 7). Strabon il apara pe Eratos­thenes, aratind ca Patrocles a calatorit prin India, in slujba regilor, si deci a avut prilejul ca martor ocular sa cunoasca acele regiuni (II, 1, 6); pe de alta parte, Eratosthenes nu a acceptat fara rezerve tot ce a spus Patrocles (II, 1, 8); in sfirsit, el arata ca toti autorii despre Indii s‑au dovedit mincinosi si cei sustinuti de Hipparchos (II, 1, 9). Cartea a II‑a mai cuprinde un examen minutios al cifrelor glo­bale date de Eratosthenes (II, 1, 10—12; II, 1, 20—21). In aceasta ordine de idei, Hipparchos propune ca, in lipsa unor date precise astronomice, geografii sa se intoarca la vechile harti (II, 1, 22), propunere retrograda combatuta de Stra­bon, deoarece hartile vechi sint mai pline de greseli decit cele noi. Hipparchos continua cu examinarea critica a sub­diviziunilor insulei terestre numite de Eratosthenes sfragide (II, 1, 22—40), cu insistenta asupra sfragidei a treia foarte sumar prezentata de autor (11,1,22—24). Intreaga aceasta examinare foloseste o metoda mai mult geometrica decit geografica (II, 1, 40). Strabon accepta multe dintre obser­vatiile lui Hipparchos; pe altele insa le respinge, nu pentru ca ar fi gresite ci, in majoritatea cazurilor, pentru ca sint prea riguroase (II, 1, 29, 34—39).

In cartea a III‑a, Hipparchos, folosind o metoda inca mai accentuat matematica (II, 1, 41), accepta circumferinta terestra data de Eratosthenes (II, 5, 34) si se ocupa de de­terminarea paralelelor si a meridianelor (II, 5,7). Pentru regiunile de miazanoapte ale Europei, adopta calculele dimensionale si observatiile lui Pytheas (II, 5, 8—9). De asemenea, el schiteaza un tablou general al climatelor (II, 5, 34), determina hotarele pamintului populat, diverse dis­tante si latitudini (II, 5, 34—35), potrivit cu lungimea zi­lei din fiecare loc (II, 5, 36), cu raportul umbrei la gnomon (II, 5, 37) si cu revolutiile astrelor (II, 5, 38—42). In sfir‑sit, Strabon, prin care cunoastem aceasta lucrare a lui Hip­parchos, considerindu‑l pe ilustrul astronom o autoritate in datele despre tinuturile nelocuite din pricina frigului, trimite pe cititor, pentru amanunte, la acest invatat (II, 5, 43).

Hipparchos, asadar, pretinde geografului, mai presus de toate, stabilirea corecta a coordonatelor terestre si ceresti si o mai sustinuta sistematizare. El reproseaza lui Erato­sthenes ca a folosit adesea date aproximative si ca a tinut seama prea staruitor de realitatile concrete ale locurilor, care l‑au impiedicat sa creeze din geografia sa o stiinta ideala, in care regulile si teoriile sa apara la fel de precise ca in matematica si in astronomie. Pentru acest repros, Strabon ii raspunde ca este usor sa se realizeze cu vorba acest tel ideal, dar este greu in fapt. Hipparchos n‑a com­pus un tratat de geografie, deci nu s‑a lovit de greutatile inerente acestei munci, si nu cunoaste specificul acestei dis­cipline, de aceea este mai usor sa critici decit sa realizezi un tratat de geografie (II, 1, 41). Hipparchos se multu­meste adesea sa semnaleze erorile lui Eratosthenes, fara sa aduca el insusi corectarile de cuviinta (II, 1, 40).

Prin urmare Hipparchos, din cite ne lasa Strabon sa in­trevedem, a atins probleme de geografie numai ocazional si atunci s‑a preocupat in special de punerea la punct a unor date de geografie matematica, potrivit preciziei rigu­roase ce se impune in stiintele matematice si astronomice cu care el este familiarizat. Se stie ca Hipparchos a fost un astronom de valoare, primul care a descoperit procesiunea echinoctiilor si periodicitatea eclipselor. El a facut un cal­cul al eclipselor soarelui si ale lunii pentru 600 de ani inainte si a intocmit tabelul latitudinilor globului, pe care Ptolemeu l‑a folosit cu precadere. De multe ori insa ca­racterul sau meticulos si exagerat de pretentios in privinta preciziei l‑a facut sa nu accepte adevaruri nedemonstrate si chiar sa alunece in unele erori de amanunt. Astfel, el a refuzat sa accepte continuitatea apelor oceanului susti­nuta de Eratosthenes (I, 1,9), a corectat gresit pe Eudoxos in privinta paralelei Atenei, determinind‑o la 37°, cita vre­me ea este de fapt la 38°. Fixind Bizantul pe aceeasi para­lela cu Massalia (I, 4, 4), determina latitudinea ei la 41°N, in vreme ce Pytheas o fixase pe cea a Massaliei corect la 43°N. Hipparchos este, de asemenea, cel care a sustinut ca Istrul se imparte in doua brate, unul care se varsa in Pont, celalalt in Marea Adriatica (I, 3, 15). Dar, dupa pa­rerea exprimata de G. Aujac[110], Hipparchos, un savant atit de meticulos, n‑a putut comite erorile de care‑l acuza Strabon, in legatura cu Istrul si cu discontinuitatea apelor oceanului. Mai degraba geograful nostru a interpretat gre­sit aceste afirmatii, care puteau face parte dintr‑o argu­mentatie absurda intr‑o discutie mai generala. Reprosurile care, pe buna dreptate, i se pot aduce lui Hipparchos sint calculele diverselor dimensiuni, unde rigurozitatea lui stiin­tifica i‑a jucat adeseori feste, datorita imperfectiunii instru­mentelor pe care le‑a avut la dispozitie. In aceasta pri­vinta, Pytheas si Eratosthenes, mai practici, au atins rezul­tate mai exacte decit Hipparchos pe cale teoretica.

Spirit prea exigent si prea abstract, Hipparchos a fost totusi un astronom de elita, dar mai putin geograf. Rea­litatile terestre prezinta multe fenomene care se sustrag regulilor generale. De aceea geograful trebuie sa aiba per­manent in vedere conditiile locale naturale si umane, sa fie prompt si suplu in inregistrarea cit mai fidela a tu­turor ciudateniilor intilnite pe teren. In aceasta privinta, Strabon vede superioritatea geografului din Alexandria a­supra savantului sau critic si nu rareori arata ca observa­tiile acestuia se intorc impotriva lui insusi (II, 1, 29, 34, 38); Eratosthenes se arata astfel un spirit larg, cu orizonturi deschise, cu avint creator, in vreme ce Hipparchos apare intr‑o oarecare masura inchistat in propriile sale teorii[111].

3.3.6. Polybios. O alta mare personalitate a antichitatii care a abordat numai ocazional probleme de geografie este ilustrul istoriograf Polybios. Nascut in jurul anului 200 i.e.n. la Megalopolis in Arcadia, Polybios[112], fiul lui Lycor­tas, a fost prietenul si discipolul lui Philopoimen ca si strate­gul Ligii Aheiene, dupa moartea dascalului sau. In 168 i.e.n., cind Perseu a fost infrint de romani, acestia au pretins aheilor ostateci din familiile cele mai de vaza ale lor, ca garanti ai respectarii invoirilor de pace. Cu acest prilej, a ajuns si Polybios la Roma, unde a legat o strinsa si distinsa prietenie cu fiii patricianului roman Pau­lus Aemilius, numiti Fabius si Scipio. Situatia sa favo­rabila de a raminea multi ani la Roma si de a frecventa casa acestui nobil i‑au dat prilejul sa cunoasca elita aristo­cratiei romane si intreaga viata politica a Romei, cu framintarile si aspiratiile ei. In aceste conditii, ca si cu prilejul insotirii lui Scipio Aemilianus in campaniile mili­tare ale acestuia, Polybios a patruns in cele mai adinci secrete ale politicii romane. Dupa caderea Corinthului, in 146 i.e.n., cind ostatecii greci au primit ingaduinta sa se intoarca acasa, Polybios a considerat capitala roma­nilor a doua sa patrie, unde s‑a intors in repetate rinduri. Cresterea vertiginoasa a statului roman petrecuta aproape sub ochii sai si largirea granitelor acestuia pina aproape de hotarele lumii cunoscute i‑au sugerat lui Polybios ideea necesitatii unei istorii universale. In acest sens, Polybios, printre alte lucrari de mai mica importanta, a scris o Isto­rie universala, in 40 de carti, care a devenit o opera de o importanta epocala in evolutia generala a stiintelor isto­rice. Cartea a XXXIV‑a a acestei vaste Istorii este consa­crata geografiei Europei[113]. In aceasta chorographie, asadar, ca si, poate, intr‑o alta lucrare mentionata de Geminos[114], Polybios a dezbatut direct probleme de geografie.

Strabon, in critica pe care o face predecesorilor sai, i‑a rezervat lui Polybios, capitolul al patrulea din cartea a II‑a. Autorul Istoriei universale are multe trasaturi comune cu Strabon; ambii au o formatie mai mult istorica decit matematica, sint mai inclinati spre inregistrarea laturii con­crete a fenomenelor, mai practici si mai putin familia­rizati cu teoriile abstracte ale astronomiei, matematicii si geometriei. Formatia si vederile lor comune fac ca, in multe privinte, Strabon sa adopte opiniile lui Polybios si prin prisma conceptiei acestuia sa examineze adeseori oa­meni si fapte. Am vazut anterior ca Strabon isi insuseste fata de Pytheas punctul de vedere al lui Polybios. De aceea, chiar in cazurile in care Strabon ii reproseaza lui Polybios unele erori, o face cu prietenie si cu sentimentul caracterului intimplator al greselilor acestuia. Asa se ex­plica tonul amical cu care i se adreseaza adeseori, ca de pilda: „Dar, draga prietene Polybios' (II, 4, 3), sau „Chiar si tu, Polybios' (X, 3, 5). Niciodata Strabon nu se arata vehement, ci, cel mult, ironic fata de gre­selile istoriografului.

Dar, inainte de a‑l critica, Strabon aproba si lauda multe dintre parerile lui Polybios. Astfel, el apreciaza indeosebi atitudinea inteleapta a acestuia fata de Homer. Dupa Polybios, poemele homerice contin o parte de mit si alta de adevar (I, 2, 15); Homer raporteaza miturile la un scop moral si le impleteste cu realitatea (I, 2, 9—10). Polybios recurge la datele istoriei vechi care justifica o astfel de interpretare a ratacirilor lui Odysseus si loca­lizeaza acest periplu in imprejurimile Siciliei (I, 2, 15). In sprijinul vorbelor lui Homer despre Skylla, Polybios aduce vinatoarea pestilor‑sabii practicata inca si pe vremea sa aproape de Skyllaion (I, 2, 16). De asemenea, Polybios este in asentimentul lui Strabon, cind incearca sa gaseasca o potrivire intre relatarile lui Homer despre lotofagi cu fenomenele insulei Meninx (I, 2, 17). Dar, dupa parerea geografului nostru, el greseste cind respinge ipoteza tre­cerii lui Odysseus in ocean si cind incearca sa faca masu­ratori exacte pentru fiecare zi parcursa de erou (I ,2, 18). Impotriva acestei atitudini a lui Polybios, Strabon isi aso­ciaza pe Eratosthenes (I, 2,19).

In descrierea Europei, Polybios declara ca va omite autorii vechi din examinarea sa, dar va insista asupra lui Diraiarchos, Eratosthenes si Pytheas (II, 4, 1). Din acest examen Strabon nu ne reda decit critica impotriva lui Pytheas. In aceasta privinta, dupa parerea acestuia, Poly­bios il critica bine pe Phyteas (II, 4, 1—2), neacordindu‑i credit, si ii reproseaza lui Eratosthenes increderea ce i‑a daruit‑o uneori massaliotului (II, 4, 2). Apoi Polybios in­cearca sa aduca unele rectificari distantelor calculate de Dicaiarchos si de Eratosthenes (II, 4, 2), sustinind ca ur­meaza in aceasta privinta traditia populara. Strabon insa nu accepta toate aceste rectificari, aratind ca Polybios a corectat „bine si rau' pe Eratosthenes (II, 4, 3—5). Stra­bon il mai invinuieste ca foloseste masuratori variabile pentru puncte fixe (II, 4, 7), ca limiteaza zona temperata prin cercurile arctice care sint indicii relative in functie de latitudine (II, 3, 2). De asemenea, geograful nostru ii imputa lui Polybios ca indica directiile dupa cursul soare­lui, care prezinta aparente variabile in functie de locul dat (II, 4, 7) si considera gresita afirmatia acestuia potri­vit careia lungimea Europei este mai mica decit lungimea totala a Libyei (II, 4, 5). Incheindu‑si critica, Strabon de­clara ca Polybios prezinta mai bine promontoriile Europei decit Eratosthenes (II, 4, 8).

Polybios apare, asadar, mult mai apropiat de formatia intelectuala si de conceptia geografica a lui Strabon. Ambii sint la origine istoriografi si numai in al doilea rind geo­grafi; amindoi intimpina dificultati in domeniul abstrac­tiunilor matematice. Aceasta si este de fapt latura lor sla­ba. In schimb, si unul si celalalt considera descrierea regio­nala partea cea mai importanta a geografiei, si lipsit de interes orice tratat de geografie care nu face incursiuni in viata si in istoria oamenilor. In acest domeniu, aportul lor este considerabil.

3.3.7. Poseidonios. Ultimul nume citat de Strabon in sumarul invatatilor preocupati de geografie este al cele­brului filozof stoic si om de stiinta Poseidonios. Nascut in Apameia Siriei, in jurul anului 135 i.e.n., Poseidonios, dis­cipolul lui Panaitios la Atena, a fost unul dintre cei mai ilustri profesori ai antichitatii. „Intreaga sa activitate ca om politic si ca filozof — informeaza Strabon — s‑a des­fasurat la Rodos' (XIV, 2, 13). Aici au venit multi oa­meni de vaza din toate colturile lumii ca sa‑i audieze prelegerile, printre care se numara insusi Cicero[115]. In strinse relatii de prietenie s‑a aflat cu el Pompeius (XI, 1, 6) al carui istoriograf a ajuns mai tirziu. Poseidonios a fost un om activ, preocupat de viata publica; el a fost pritan in Rodos, iar prin 87 sau 80 i.e.n. a fost trimis de ceta­tea sa intr‑o solie la Roma. Strabon consemneaza prezenta sa in diverse forme de activitate, pina si in combaterea bolilor vitei de vie (VII, 5, 8).

Dar inca inainte de a se stabili la Rodos, incepind de prin 105 i.e.n., Poseidonios a facut mai multe calatorii, fie de interes obstesc, fie stiintific. A vizitat astfel Hispania, Gallia meridionala, Italia si Sicilia. In insula Gadeira din apropierea Coloanelor lui Heracles, in ocean, Poseidonios a zabovit treizeci de zile in scopul de‑a examina mareele (II, 5, 14; III, 1, 5). A fost un om foarte invatat, „unul dintre filozofii cei mai instruiti' (XVI, 2, 10) din vremea lui Strabon. Asa se explica faptul ca, dupa moartea pro­fesorului sau, lui i s‑a decernat cinstea de a fi seful scolii stoice. Influentat in conceptiile sale filozofice de ideile lui Platon si mai cu seama ale lui Aristotel (Strabon il invi­nuieste de aristotelism. (II, 3, 8), Poseidonios, asemenea das­calului sau, ridica la rang de cinste, in locul logicii, fi­zica[116]^. In acest sens, pentru filozoful din Apameea, stu­diul legilor Naturii si cunoasterea lumii reale prezinta supremul interes. In conceptia lui, omul, cerul si pamintul se afla intr‑o strinsa legatura creata de legea armoniei uni­versale. Adevarul lumii ajuta la descoperirea adevarului uman. Pentru el, fericirea suprema consta intr‑o viata de contemplare a adevarului si a ordinei lucrurilor, intr‑o cit mai deplina conformare ou aceasta ordine. De aceea, in­teresul sau viu si neobosit s‑a indreptat spre toate feno­menele naturii. Dar in special in domeniul geografiei s‑a impus ca o autoritate prin lucrarea sa Despre Ocean (II, 2, 1).

Sosit la Gadeira pentru a studia mareele si poate pentru a verifica asertiunile precursorilor sai Eudoxos si Pytheas, Poseidonios a descoperit pe cer steaua Canopos semnalata de astronomul din Cnidos (II, 5, 14) si a observat soarele apunind in ocean, ca si variatia apei in puturile locale (III, 1, 5; III, 5, 7). Vizitind Iberia, el a consemnat o mul­time de date despre productia acestei parti a lumii, mai cu seama despre bogatia minelor ei, incit pentru el pare adevarata povestea care spune ca odinioara padurile de aici au luat foc iar aurul si argintul, topindu‑se, au curs pe fata pamintului (III, 2, 9). Trecind prin cimpia gallica dintre Massalia si gurile Ronului, el constata o mare canti­tate de pietre rotunde ingramadite in acel loc (IV, 1, 7) si incearca o explicatie: odinioara aceasta cimpie a fost aco­perita de apele unui lac si, dupa secarea lui, milul s‑a us­cat si s‑a solidificat sub bataia vinturilor. Calatorind in Mediterana, el a vazut cu proprii sai ochi un fenomen ciu­dat in apropierea insulei Lipari: marea s‑a inaltat tulbu­rata din strafunduri, a imprastiat pina departe ulei si na­mol, apoi aceasta spuma murdara a prins cheag si a dat la iveala o insula noua (VI, 2, 11). Lumea, pentru un ob­servator atent ca Poseidonios, apare astfel intr‑o perpetua, schimbare si transformare vizibila mai cu seama in ridi­carile si surparile de teren, in fenomenele vulcanice si in cutremurele de pamint (II, 3, 6). Toate conditiile atmo­sferice, clima, ploaia, seceta, vinturile, soarele actioneaza asupra constitutiei fizice a plantelor, a animalelor si a oamenilor, si le influenteaza pina si moravurile, deprinde­rile, ba chiar si limba (II, 3, 7).

In domeniul geografiei matematice, Poseidonios a facut lumina in multe domenii confuze, clarificind si sistemati­zind date care ii apartin, nu prin descoperire, ci prin lar­ga difuzare care le‑a asigurat‑o. Astfel una din proble­mele foarte controversate pe acele vremuri era impartirea globului pamintesc in zone. Poseidonios a reusit sa limpe­zeasca lucrurile (II, 2, 2—3): sub aspect astronomic, zonele se disting in functie de jocul umbrelor; din punct de vedere strict climateric, globul se imparte in zone latitudinale; in functie de fenomenele umane, trebuie sa se admita exis­tenta unei zone ecuatoriale locuite in vecinatatea zonelor subtropicale deserte; din punct de vedere etnic, se deose­beste o zona etiopica, alta scito‑celtica, si alta intermediara (II, 3, 1). In general, Poseidonios nu inventeaza, ci trans­mite descoperirile facute anterior de Pytheas sau de Eratosthenes, de Hipparchos sau de Seleucos. Dar fiecare tema o discuta in toata amploarea ei istorica, o expune clar si precis si isi exprima propria sa parere asupra ei. Astfel, el depune efortul unei examinari profunde si istorice a fe­nomenelor, oferind, de pilda, nomenclatura vinturilor (I, 2, 21) si explicatia mareelor (III, 5, 9) si conferind ast­fel celor mai aride subiecte forma cea mai propice de di­fuzare.

Un procedeu, de data aceasta original, dovedeste Posei‑donios, in determinarea circumferintei terestre, prin ob­servarea stelei Canopos din diverse puncte de pe pamint (II, 5, 24); cifra propusa de Eratosthenes capatase insa o larga utilizare si se impune in continuare.

In domeniul geografiei regionale si umane, Poseidonios se dovedeste un visator. Pentru el, contemplarea naturii si observarea vietii umane sint surse de incintare si de poe­zie. Spre admiratia lui Strabon, el cauta sa impace datele homerice cu realitatile geografice, semnaleaza urmele lui Odysseus in Iberia (III, 4, 3) si compara pe mysienii din Thracia cu hippemolgii si galactofagii lui Homer (VII, 3, 3). Adeseori incintarea ce o simte in fata armoniei ce dom­neste intre om si natura il face sa‑si reverse elanul admira­tiv intr‑un limbaj metaforic strain stilului stiintific. Ast­fel, vorbind despre bogatiile subsolului Turdetaniei, filo­zoful exclama: aici se ascund „comorile firii inepuizabile sau visteria unei imparatii fara sfirsit' (II, 2, 9) peste care domneste Plutus, zeul belsugului, in locul zeului subteran Pluton, exprimari condamnate de Strabon (III, 2, 9). Po­seidonios ni se dezvaluie astfel, prin Strabon, ca o fire de poet, care nu l‑a impiedicat totusi sa se preocupe in ace­lasi timp de cele mai concrete si mai palpabile realitati ale vietii de toate zilele, deoarece, dupa el, fericirea su­prema consta nu numai in contemplarea adevarului si a ordinii universale, ci si in contributia activa a omului la realizarea acestei armonii. In vreme ce Eratos­thenes si Hipparchos declara stiinta si poezia domenii in­compatibile, Poseidonios descopera legatura profunda dintre ele: legile lumii materiale, daca sint corect sesizate, se arata in deplina armonie cu morala, cu arta, cu religia si, in general, cu destinul omului, deoarece toate se supun unei singure si marete legi a Armoniei Universale[117].

Incheind acest capitol in care am incercat sa schitam etapele cele mai semnificative ale istoriei geografiei antice, se cuvine sa fixam locul si sa determinam aportul geogra­fului din Amaseia la progresul stiintei despre pamintul populat. Statornici metodei adoptate la inceputul studiu­lui, de a cauta in insasi opera lui Strabon raspunsul potrivit la diversele probleme ce se ridica, incercam si de data aceasta sa desprindem din ansamblul traditiei geografice transmise de Strabon locul ce‑i revine acestuia.

Geograful din Amaseia distinge doua perioade in evo­lutia stiintelor despre pamint: o perioada veche, repre­zentata de poeti si de filozofi, si o perioada noua, concre­tizata cu precadere in persoana oamenilor de stiinta. Peste perioada veche Strabon trece foarte rapid. Dupa un cal­duros omagiu inchinat lui Homer ca parinte al geografiei, Strabon consemneaza numele filozofilor vechi, fara sa in­siste asupra cuceririlor stiintifice ale acestora, deoarece reprezentantii noii perioade au preluat mostenirea stiinti­fica, pe temeiul careia au realizat noi progrese.

Perioada noua, in afara lui Pytheas pe care Strabon nu‑l accepta printre geografi, numara in fapt patru barbati de valoare; acestia sint istoricul Polybios, astronomul Hipparchos, geograful Eratosthenes si dascalul stoic Poseidonios. Dintre acestia, Hipparchos, abstract si ermetic, este mai pu­tin accesibil publicului larg si chiar oamenilor cultivati ca Strabon. Eratosthenes, prin problemele abordate, prin as­pectele examinate, prin rezultatele obtinute si consemnate, atinge punctul culminant al cunostintelor de geografie ma­tematica si fizica a epocii. Opera ilustrului savant din Alexandria apare ca cea mai cuprinzatoare, mai documen­tata si mai originala lucrare de geografie matematica din vremea sa si din multe secole ce i‑au urmat. Strabon l‑a studiat cu admiratie, a imprumutat de la el masiv, dar el personal a preferat o alta cale mai accesibila pregatirii sale mai mult umanista decit matematica. Poseidonios, mai pu­tin original si mai putin creator pe tarimul geografiei si al stiintei in general, este un vulgarizator innascut, prin care stiinta, de orice natura ar fi ea, devine accesibila tu­turor. Asemenea lui Platon si lui Aristotel, in care recu­noaste pe dascalii sai, Poseidonios sistematizeaza si organi­zeaza cunostintele, prezetindu‑le in formele cele mai potri­vite pentru a retine atentia si pentru a se imprima in me­morie. Gindirea sa universala imbraca intr‑o forma larg inteleasa cele mai aride rationamente si cele mai abstracte calcule. Strabon nu seamana nici cu acesta. El nu este preocupat sa transmita cuceririle stiintifice ale altora, ci tinde spre o creatie originala. Ramine istoricul Polybios cu care Strabon are cele mai multe tangente. Ambii minuiesc mai greu rationamentele abstracte; amindoi sint mai putin familiarizati cu demonstratiile matematice; si unul si celalalt se arata mai putin preocupati de procesele universului si mai indiferenti fata de ipotezele astronomice si chiar geo­metrice. In schimb, simtul lor practic profund i‑a calauzit pe amindoi spre cercetarea vietii concrete de pe insula terestra si le‑a sugerat scopul pe care sa‑l urmareasca crea­tiile lor: amindoi au faurit opere pragmatice.

Din intregul examen al faptelor reiese ca Geografia lui Strabon are o dubla valoare, atit ca lucrare de compilatie cit si ca opera originala. Lucrarile lui Eratosthenes si ale lui Poseidonios s‑au pierdut probabil pentru totdeauna. Geo­grafia lui Strabon a ramas unica sursa din care azi se pot reconstitui nu numai ideile acestora, ci toate cunos­tintele stiintifice ale lumii antice din vremea lui Augus‑tus. Dar meritul ei nu se rezuma la faptul de a fi salvat de la pieire cuceririle stiintifice ale generatiilor anterioare. Pe temelia solida a stiintelor exacte pusa de inaintasi, Stra­bon, inclinat mai mult spre problemele economice si sociale, a inaltat maretul edificiu al geografiei umane.

CARTEA I

NOTITA INTRODUCTIVA LA CARTILE I SI II

Primele doua carti ale Geografiei lui Strabon alcatuiesc prelimi­nariile la intreaga opera sau, in expresia anticilor, acele Προλεγόμενα menite sa familiarizeze pe cititor cu o serie de probleme de geografie generala. Diversele teme implicate sint abordate cu prilejul unui expozeu lung si anevoios in care istoricul geografiei, schitat sumar si incomplet, se impleteste cu critica precursorilor. La finele acestui examen critic, Strabon ofera o serie de notiuni necesare pentru intele­gerea descrierii regionale care se desfasoara in urmatoarele cincispre­zece carti. In felul acesta, prolegomenele, dupa marturia lui Strabon in­susi, cuprind in fapt doua introduceri: prima, de la inceputul cartii I pina la finele capitolului al patrulea din cartea a II‑a, este rezervata precursorilor; a doua, de la inceputul capitolului 5 al cartii a II‑a pina la sfirsitul ei, contine concluziile autorului asupra discutiilor pre­cedente si planul general al operei sale.

Deoarece in Studiul introductiv am rezervat un capitol intreg (3) istoriei geografiei pe care am infatisat‑o prin prisma criticii lui Strabon, ne rezumam sa elucidam in aceasta notita doar citeva pro­bleme asupra carora autorul Geografiei straruie mai mult. Acestea graviteaza in jurul lui Homer, a geografiei matematice si a geografiei fizice, care dezvaluie printre altele si limitele geografiei.

Apararea lui Homer care ocupa o buna parte a cartii I si revine mereu in restul operei constituie ecoul unei vechi dispute dintre gramatici si filozofi, mai cu seama din jurul bibliotecii din Alexan­dria in legatura cu valoarea stiintifica a datelor homerice. Inca de pe la sfirsitul secolului al V‑lea, cind Methrodoros din Lampsacos a in­cercat sa extraga doctrinele „fizice' din alegoriile homerice, o serie de filozofi, filologi si gramatici din cursul epocilor urmatoare, antre‑nindu‑se in acest curent de interpretare homerica, s‑au straduit sa descopere sensul stiintific ascuns sub diversele exprimari figurate ale poemelor.

In timpurile mai apropiate de Strabon, disputa s‑a angajat intre stoicii lui Zenon, care credeau in atotstiinta homerica, si Eratosthenes, care reducea poezia in general si poemele homerice in special la un simplu divertisment pentru incintarea inimii. De la acestia discutia a fost preluata de gramaticii Crates din Mallos si Aristarchos din Samothrake, sefii a doua scoli rivale, ceea ce a dat o mare amploare problemei. Crates, filozof stoic aflat in fruntea scolii din Pergam, sustinea teza omnistiintei homerice. Acesta a imprumutat poetului Homer propria sa viziune asupra lumii populate pe care si‑o imagina taiata in doua de ocean de la apus la rasarit, pe la ecuator, apoi in patru, de golfurile oceanului prelungite unul inspre miazazi si altul spre miazanoapte. In consecinta, el a interpretat calatoriile lui Odysseus si ale lui Menelaos potrivit cu aceasta reprezentare a lumii pe care i‑o atribuia lui Homer. Aristarchos din Samothrake, seful bibliotecii din Alexandria, a refuzat, la fel ca Eratosthenes, orice valoare stiintifica poeziei homerice. Disputa a atras si marile perso­nalitati ale acelor vremuri, ca Hipparchos, Poseidonios si altii. Hipparchos, admirator al lui Crates, considera pe Homer parintele stiintei geografice, fara ca totusi sa‑i acorde o stiinta universala. Poseidonios apara de asemenea pe Homer si credea in realitatea istorica a pere­grinarilor eroilor acestuia. Dimpotriva Apollodoros din Atena, elevul lui Aristarchos, ca si gramaticul Aristonicos, contemporan cu Strabon, fideli scolii din Alexandria, imbratisara teza ignorantei homerice, spre marea indignare a geografului nostru. Polybios, mai presus decit altii, s‑a inscris pe linia unei interpretari care‑l satisfacea intru totul pe Strabon; el sustinea ca exista un simbure de adevar istoric ca punct de plecare al poemelor homerice si acesta a fost imbracat apoi in fabulatia poetica; de aceea el recomanda ca in tot cursul poemelor sa se distinga fondul real de nascocirea poetica. De retinut faptul ca atit sustinatorii atotstiintei homerice cit si detractorii ei erau deo­potriva de mari admiratori ai poeziei homerice.

A doua mare problema dezbatuta in preliminarii este geografia matematica, reprezentata in esenta de opera lui Eratosthenes.

Postulatele fundamentale ale geografiei matematice, procurate de fizica, sint: forma sferica a pamintului cu cerul dimpreuna, avind acelasi centru, si miscarea circulara a cerului impreuna cu stelele fixe (II, 5, 2).

Temele fundamentale ale acestei discipline sint climatele sau dis­tantele latitudinale, circumferinta terestra si harta lumii populate.

Observatiile astronomice care au sesizat deplasarea soarelui pe ecliptica, au fixat ecuatorul si tropicele ceresti si au determinat durata si succesiunea anotimpurilor. Calculul eclipselor a servit la determi­narea longitudinilor. Raportul umbrei la gnomon, durata celei mai lungi zile, calota de stele circumpolare care ating orizontul, inaltimea polului deasupra orizontului servesc la fixarea latitudinilor. Pe baza acestor puncte de reper se fixeaza tabloul climatelor sau al latitudi­nilor indispensabil in studiul geografiei. Un astfel de tablou a fost intocmit partial si de Strabon la sfirsitul preliminariilor.

Pentru ca liniile paralele si meridiane de pe bolta cereasca se reflecta exact pe sfera pamintului, geometrii se servesc de instrumen­tele si metodele astronomiei pentru a determina circumferinta terestra. Pe vremea lui Strabon si inca multa vreme dupa el, calculul lui Eratosthenes s‑a bucurat de cea mai mare autoritate. Cu ajutorul gnomonului, invatatul alexandrin a stabilit drept a 50‑a parte din circumferinta terestra distanta dintre latitudinea Syenei (azi Assuan), situata, dupa afirmatia lui Strabon (XVII, 1, 48), sub tropic, si Alexan­dria, ambele fiind considerate pe atunci aproape pe acelasi meri­dian. Evaluind aceasta distanta la 5000 de stadii, circumferinta terestra insuma 250.000 de stadii. De fapt Eratosthenes, pentru a obtine multiplul lui 60 (potrivit diviziunii ecuatorului prin meridiane) da cifra 252.000 de stadii. Desi calculul lui Eratosthenes s‑a bucurat de mult credit, antichitatea dispunea si de alte ipoteze. Astfel, cu mult inaintea savantului alexandrin, Aristotel a evaluat aceasta cir­cumferinta la 400.000 de stadii, apoi Archimedes la 300.000. Posei­donios insusi a propus doua cifre pentru acelasi obiectiv: 240.000 de stadii sau 180.000. Problema raminea deci deschisa. Strabon prefera calculul lui Eratosthenes deoarece era mai larg acceptat.

Pe temeiul datelor astronomice si geometrice geograful fixeaza harta lumii populate. Reprezentarea ei pe un glob ca cel construit de Crates (II, 5, 10) este mai exacta, dar mai incomoda de aceea se recurge la transcrierea ei pe o suprafata plana. Pe aceasta harta se traseaza liniile latitudinale in nordul si in sudul paralelei fundamentale din Rodos, 36°N, si liniile longitudinale raportate la meridianul central din Rodos; apoi se delimiteaza hotarele insulei terestre ce ia forma unei chlamyde (sau mantii macedonene) (II, 5, 6). Potrivit parerilor lui Strabon, insula terestra este situata in intregime in emisfera nordica; ea este cuprinsa intre meridianul Promontoriului Sacru (azi capul S. Vincentiu din Spania) in vest, si meridianul ce trece pe la capatul dinspre ocea­nul oriental al lantului muntilor Taurus (Imaos‑Himalaia) in est, intre paralela Cinnamomophorei, adica a tinutului producator de scortisoara (azi coasta Somalis) in sud, si paralela Iernei (azi Irlanda) in nord. Acestea sint marginile lumii populate admise si de Polybios si de Poseidonios. Pytheas si Eratosthenes largesc granitele ei spre nord pina la paralela Thulei (probabil Islanda), ceea ce corespunde cercu­lui polar de nord In aceeasi ordine de idei, Strabon consemneaza fara sa adopte ideea existentei unei lumi populate sub ecuator ca ipoteza sustinuta de Eratosthenes, Polybios si Poseidonios (vezi II, 3, 2; II, 5, 34), de asemenea, ideea celor patru lumi populate situate simetric in zona temperata din fiecare patrar al globului pamintesc, ipoteza lansata de Crates (I, 2, 24; I, 4,6 ). Strabon se abtine sa imbratiseze aceste presupuneri, motivind ca geograful are menirea sa elucideze numai partea populata si cunoscuta a sferei terestre; regiunile ei ne­locuite din pricina excesului de caldura si de frig sau neexplorate cad in afara preocuparilor lui.

Geografia fizica avea ca reprezentanti de seama pe Poseidonios si pe Athenodoros (II, 3, 12; II, 3, 6); Eratosthenes insusi a rezervat problemelor de fizica o buna parte din cartea a II‑a a Geografiei sale. Acesti invatati recurg, la rindul lor, la ipotezele fizicienilor, cum a fost Xanthos din Lydia (I, 3, 4) acest contemporan al lui Herodot si autor al unei opere Lydiaca, si poate si Aristotel, au avansat ipo­teza unor lungi perioade de seceta care au facut sa scada nivelul mari­lor si sa se retraga apele de pe multe terenuri acoperite anterior. Un alt fizician, Straton (I, 3, 4), a presupus ca Pontul Euxin si Mediterana au fost la origine mari inchise, dar aluviunile si debitul fluviilor care se varsa in ele au ridicat fundul marii, si, in consecinta, si nivelul apelor, care s‑au revarsat mai intii din Pont in Mediterana, apoi din aceasta in Oceanul Exterior, provocind ruperea istmurilor de la Bizant si de la Coloanele lui Heracles. Aceasta teorie adoptata de Eratosthenes este respinsa de Strabon care prefera, impreuna cu Poseidonios, ipoteza cutremurelor, vulcanismului, a ridicarilor de teren, drept cauza a acestor fenomene (I, 3, 10; I, 3, 16; II, 3, 6). In special in domeniul fenomenelor vulcanice, Poseidonios a excelat. El se sprijina in aceasta privinta pe teoriile lui Aristotel si Theophrast si pe exemplele furni­zate, printre altii, de Demetrios din Skepsis, Democles din Pygela si Demetrios din Callatis[118].

O alta tema a geografiei fizice o constituie mareele pentru a caror aprofundare Strabon recomanda cititorului pe Poseidonios si Athenorodos (I, 1, 9; I, 3, 12). Eratosthenes, de asemenea, a dat o explicatie stiintifica acestui fenomen pe care il leaga de revolutia lunii in miscarea sa diurna (I, 3,1 1). Hipparchos, combatind ipoteza continuitatii apelor oceanului (I, 1, 9), se sprijina pe explicatia mareelor data de Seleucos din Babilon (secolul al II‑lea i.e.n.) care, la rindul sau, a observat fenomenul in Marea Erythree, unde se comporta dife­rit decit in apusul Europei.

In sfirsit, curentii din strimtori constituie un alt fenomen care intereseaza geografia fizica. Eratosthenes ii explica prin denivelarea produsa de maree de cele doua parti ale strimtorii (I, 3, 11). Strabon, probabil dupa Poseidonios, nu admite existenta unei diferente de nivel in strimtori (II, 3, 8) si invoca in sprijin legea lui Archimedes care spune ca orice lichid in echilibru ia forma unei sfere care are acelasi centru ca pamintul (I, 3, 11).

Pe parcursul examinarii acestor probleme, Strabon, in repetate rin­duri, face distinctie intre domeniul geografiei si cel al stiintelor „ma­tematice' sau exacte, cum sint astronomia, geometria, fizica. In primul rind, geografia, chiar in partea sa matematica, nu poate oferi, in conditiile din vremea aceea, decit date aproximative. De aceea Strabon il dezaproba pe Hipparchos in critica sa prea riguros geometrica facuta datelor lui Eratosthenes exprimate in termeni geografici (II, 1, 23). Apoi, in vreme ce stiintele exacte, cum este de pilda astronomia, deter­mina legi universal valabile, geografia defineste legi si reguli limitate la lumea noastra populata (II, 5, 34; I, 4, 6).

Pentru redactarea preliminariilor, Strabon a avut la dispozitia sa citeva lucrari fundamentale pe care le citeaza si le examineaza in detaliu. Acestea sint in primul rind Geografia lui Eratosthenes, Comen­tariul contra lui Eratosthenes al lui Hipparchos, lucrarile Despre Ocean si Istoriile lui Poseidonios, Descrierea Europei in cartea a XXXIV‑a a Istoriilor lui Polybios. Pentru probleme mai restrinse, Strabon a con­sultat Catalogul corabiilor lui Apollodoros, Catalogul troienilor al lui Demetrios din Skepsis, Comentariul asupra Odiseei al lui Aristonicos, lucrarea Despre Ocean a lui Athenodoros.

Prin intermediul acestor autori, Strabon a cunoscut si a utilizat si lucrarile altora pe care ii citeaza. Astfel prin Eratosthenes, autorul Geografiei a beneficiat de informatiile lui Timosthenes din Rodos, ale lui Deimachos, Megasthenes, Onesicritos, Patrocles; prin Polybios si prin Hipparchos a cunoscut ideile lui Pytheas; prin Poseidonios sau poate prin Aristonicos il citeaza pe Crates si pe Aristarchos; prin Poseidonios si Hipparchos a obtinut informatiile lui Seleucos din Babilon; prin Poseidonios si mai ales prin Eratosthenes, s‑a edificat asupra datelor furnizate de Xanthos si Straton. Toate aceste filiere sint insa simple supozitii, care nu exclud posibilitatea cunoasterii directe, cel putin in cazul unora din aceste izvoare presupuse de mina a doua.

Data redactarii prolegomenelor este greu de precizat. Strabon men­tioneaza in cursul lor doua evenimente care nu pot servi insa ca punct de reper, fiind mult prea imprecise. Acestea sint informatia despre aspectul Libyei primita de Strabon de la proconsulul Africei Cn. Piso (II, 5, 33) si campaniile romanilor pina la Elba (I, 2, 1). In primul caz nu se poate preciza daca Strabon l‑a intilnit pe Piso la Roma, sau poate in Syria, unde acesta a fost legatus in anul 17 e.n. In cel de al doilea, dificultatea rezida in faptul ca romanii au facut mai multe expeditii pina la Elba si la date diferite (intre 9 i.e.n. — 16 e.n.). S‑au exprimat pareri ca preliminariile au fost redactate dupa incheierea descrierii regionale sau cel putin ca ele au fost revizuite la urma, dupa ce a fost elaborata in intregime Geografia, ceea ce ar insemna cu aproximatie anul 17 e.n.

Ultima parte a acestei notite o consacram citorva lamuriri pri­vind stadiasmul, traducerea numelor proprii si bibliografia.

Majoritatea distantelor semnalate in cursul Geografiei sint exprimate de Strabon in stadii. Transpunerea lor in unitatile noastre de masura ridica probleme, deoarece valoarea stadiului variaza de la un scriitor la altul, ba chiar la acelasi autor. Astfel, pentru Eratosthenes, stadiul valoreaza 300 de coti egipteni, ceea ce inseamna 157,5 m. Acelasi Eratosthenes, de data aceasta in acord cu Hipparchos, foloseste si stadiul de 158,7 m mai ales in calculul circumferintei terestre. Stadiul lui Polybios valoreaza 177,7 m, iar al lui Poseidonios, 222,2 m. Sta­diul roman, cel mai larg utilizat in epoca lui Strabon, este de 185 m. Dificultatea conversiunii rezida in faptul ca Strabon imprumuta stadiile de la diversi autori fara sa le unifice si fara sa semnaleze despre a cui masuratoare este vorba. De aceea, aflindu‑ne in imposibilitatea de a cunoaste exact valoarea stadiului din fiecare pasaj, am gene­ralizat stadiul de 185 m, ca fiind cel mai obisnuit, pentru a da totusi o idee aproximativa asupra distantelor in discutie. Cel intere­sat poate sa refaca socoteala dupa indicatiile de mai sus, pentru a obtine echivalentul cel mai exact din fiecare pasaj.

Transcrierea numelor proprii ridica de asemenea suficiente difi­cultati. In general am dat terminatie romaneasca numelor de popoare, fiind forme adjectivale, cit si numelor de persoane cunoscute la noi; am pastrat pe cit posibil forma greaca in rest, cu exceptia numelor latine pe care le‑am transcris ca atare. Numai ca gradul de cunoastere a unor nume este un criteriu foarte arbitrar. Neajunsul este suplinit de indicele de la finele volumului care comporta atit forma din traducere cit si originalul grec.

Fragmentele de baza au fost citate astfel: din Eratosthenes, H. Ber­ger, Die Geographiscben Fragmente des Eratosthenes, Leipzig, 1880; din Hipparchos, H. Berger, Die geographischen Fragmente des Hip­parch, Leipzig, 1869 si D. R. Dicks, The Geographical Fragments of Hipparchus, Londra, 1960; Poseidonios, Apollodoros si alti istorici, dupa F. Jacoby, Die Fragmente der griechischen Historiker, Berlin, 1926; Pytheas, dupa H. J. Mette, Pytheas von Massalia, Berlin, 1952; Crates, dupa H. J. Mette, Sphairopoiia, M nchen, 1936; Demetrios din Skepsis, dupa R. Gaede, Demetrii Scepsii quae supersunt, Greifswald, 1880; filozofii presocratici, dupa H. Diek, Die Fragmente der Vor­sokratiker (V S), Berlin 1922, sau F. Wehrli, Die Scbule des Aristoteles, Bale, 1944, sau dupa J. von Arnim, Stoicorum Veterum Fragmenta; (S V F) 3 vol., Leipzig, 1903—1905[119].

REZUMAT

Geografia nu se afla in afara filozofiei. Este limpede ca si Homer s‑a slujit de ea pretutindeni in poemele sale. Cei care au folosit‑o mai intii au lasat in urma lor com­pozitii pline de lacune si de incoerente, precum si cu gre­seli, cu denaturari si contradictii. Probe si demonstratii ca o astfel de parere a autorului este corecta. Expuneri sumare care infatiseaza pe scurt dispozitia generala a lumii locuite. Garantia dovezilor probabile si sigure ca in multe parti pamintul si marea s‑au deplasat si si‑au schimbat intre ele locurile.

CAPITOLUL I

1. Socotim ca, daca intra in atributiile filozofului vreo alta disciplina, atunci negresit in sarcina lui cade si geo­grafia, pe care ne‑am propus acum s‑o cercetam. Multe fapte dovedesc ca nu judecam gresit. In primul rind, cei care s‑au incumetat sa faca primii pasi pe tarimul geogra­fiei au fost unii ca Homer si Anaximandros din Milet[120], apoi Hecataios[121], compatriotul acestuia din urma — dupa cite afirma si Eratosthenes[122] — de asemenea Democrit[123], Eudoxos[124], Dicaiarchos[125], Ephoros[126] si multi altii; ba inca si urmasii acestora, Eratoschenes, Polybios[127] si Poseidonios[128], toti filozofi. De altfel, cunostintele numeroase, care, singure, pot fauri o lucrare de acest fel, nu‑i sint date altcuiva decit aceluia care scruteaza lucrurile divine si pe cele omenesti, a caror cunoastere este prin definitie filozofia. De asemenea, profitul atit de divers ce se poate trage din ea, deoarece priveste atit viata politica si practica guver­narii, cit si cunoasterea fenomenelor ceresti si a vietuitoare­lor de pe pamint si din mare, a plantelor, a roadelor si a altor particularitati cite se pot vedea in fiecare parte a hunii, reclama pe acelasi gen de barbat in a carui preocu­pare se afla arta de a trai si fericirea.

2. Reluind acum de la inceput, sa examinam rind pe rind cele spuse mai sus. In primul rind, sa aratam ca, pe buna dreptate, am socotit atit noi, cit si inaintasii nostri — printre care se numara si Hipparchos[129] — ca intemeie­torul geografiei a fost Homer; acesta i‑a intrecut pe toti, pe cei vechi si pe urmasi, nu numai in maiestria poeziei, ci aproape si in cunoasterea vietii politice; pornind de la aceasta, interesul lui s‑a indreptat nu numai spre ispravi ale armelor, ca sa afle cit mai multe cu putinta si sa le transmita urmasilor — ci si spre locuri, privite atit in individualitatea lor regionala, cit si in raport cu ansamblul pamintului populat si al marii. Altfel el nu ar fi ajuns pina la hotarele uscatului, facindu‑i ocolul cu povestirea.

3. In primul rind, Homer a infatisat pamintul populat scaldat de jur imprejur de ocean. Cit priveste regiunile lui, pe unele le‑a pomenit numindu‑le, in vreme ce la altele a facut doar aluzie mentionind unele din semnele lor distinctive. Astfel, el a desemnat prin propriul lor nume Libya[130] si Etiopia[131], pe sidoni[132] si pe erembi[133] — acestora din urma pe drept cuvint li s‑ar putea spune trogloditi arabi[134]; dar neamurile de la rasarit si de la asfin­tit le‑a pomenit numai indirect (zicind) ca ele sint udate de valurile oceanului, pentru ca — zice Homer — din ocean rasare soarele si in el apune, la fel ca celelalte stele:

Soarele — abia apucase pe ump sa reverse lumina

Si sa se inalte in slava din apele lui Okeanos

Line si‑afunde[135].

Si in alta parte:

Soarele — atunci luminos in Ocean asfintea, dupa dinsul

(Peste pamintul manos) se lasa intunericul noptii[136].

si (in alt loc) adauga ca si astrele sint udate de ocean[137].

4 Homer apoi scoate in lumina bunastarea oamenilor de la asfintit, cit si clima lor placuta, deoarece a auzit, pesemne, vorbindu‑se despre bogatiile Iberiei[138], pentru care insusi Heracles[139] a pornit o expeditie si, mai tirziu, fenicienii[140]; acestia au si pus stapinire pe o buna parte a ei; pina la urma, au cucerit‑o romanii[141].

Intr‑adevar, in acea parte a lumii se ingina adierile zefirului si pe acele meleaguri situeaza poetul Cimpiile Elyzee[142], spre care spune ca‑l vor trimite zeii pe Menelaos:

Trimis vei fi de zei la capatul lumii

Pe Cimpii Elizei unde sade

Balanul Radamante[143], unde omul

Traieste mai ferice, ca nu‑i ploaie

Si nici ninsoare nu‑i, nici iarna lunga,

Ci pururea suflare lina‑adie

Din Ocean[144].

5. Si tot acolo, la capatul dinspre asfintit al Maurita­niei[145], se afla Insulele Fericitilor, unde, de altfel, se gasesc si marginile apusene ale Iberiei. Numele insusi ne lamu­reste ca si insulele au fost socotite fericite numai pentru ca se invecineaza cu acele lacuri.

6. Homer mai adauga ca etiopienii sint ultimii locui­tori spre ocean[146]. Iata cum se exprima (poetul) in legatura cu asezarea lor la capatul pamintului:

Etiopienii ce stau la capul lumii

Si‑n doua‑s impartiti[147]

fara sa spuna aberatii „ca‑n doua‑s impartiti', asa cum se va adeveri din cele ce urmeaza. Cit despre situarea lor la ocean, iata‑i versurile:

Zeus de ieri a purces si s‑a dus la ospete cu zeii

Spre‑Okeanos, departe, la bunul popor etiopic[148].

Iar despre faptul ca si capatul dinspre miazanoapte al pamintului este marginit de ocean, Homer s‑a pronuntat ocolit, vorbind despre Ursa astfel:

Singura ea nu are parte de apele oceanului[149].

Prin Ursa si prin Carul Mare Homer desemneaza cercul polar. Intr‑alt chip el n‑ar fi putut sa afirme ca, dintre atitea stele care se rotesc pe aceeasi bolta a cerului mereu la vedere, singura Ursa nu are parte de apele oceanului. In felul acesta, pe nedrept i se aduce poetului invinuirea de ignoranta sub pretextul ca n‑a cunoscut decit o sin­gura Ursa in loc de doua; negresit, este putin probabil ca pe vremea aceea sa nu[150] fi fost reperata constelatia celeilalte Urse; dar locul ei pe cer a ajuns sa fie cunoscut si la eleni abia de cind fenicienii au desemnat‑o cu numele si s‑au orientat dupa ea in navigatie, dupa cum si Cosita Berenicei[151] si Canobos[152] si‑au primit numele abia de ieri alaltaieri, deoarece mai sint inca si astazi multe stele fara nume, dupa cum sustine Aratos. Deci nici Crates[153] nu scrie corect (cind vrea sa modifice versul astfel:)

Singur el e scutit de‑a Oceanului baie[154].

deoarece respinge o lectie care nu era de respins. Mai bine se exprima Heraclit[155] si mai potrivit cu vorbele lui Homer, cind numeste Ursa cercul polar: „Ursa este hotarul comun al Aurorei si al Seriissi in fata Ursei este vazduhul etericu­lui Zeus'. Negresit, cercul polar si nu Ursa este granita dintre asfintit si rasarit. Asadar Homer prin Ursa — pe care o numeste si Carul Mare si despre care spune ca pin‑deste Orionul[156] — desemneaza cercul polar; pe de alta parte, vorbind de Ocean, in care si din care face (sa aiba loc) apusul si rasaritul soarelui[157], el are in vedere de fapt orizontul. Iar cind afirma ca Ursa se roteste in acele parti, fara a se impartasi din apele Oceanului, el stie, pe­semne, ca cel mai nordic punct al orizontului coincide cu cercul polar. Interpretind acum textul poetului potrivit cu explicatiile de mai sus, trebuie sa admitem mai intii ca orizontul este punctui de pe pamint care se uneste cu ocea­nul[158], apoi ca cercul arctic (desemnat prin numele Arctos sau Ursa) este cercul care, in iluzia noastra optica, atinge pamintul in punctul cel mai nordic al lumii populate; astfel ca, dupa Homer, si aceasta parte a pamintului ar putea sa fie udata de ocean. De asemenea, poetul a avut cunostinta in mod foarte precis despre oamenii cei mai departati inspre miazanoapte, pe care, ce‑i drept, nu‑i numeste (caci nici pina astazi, ei nu au toti un nume gene­ric) dar ii desemneaza prin felul lor de viata, spunind ca sint nomazi si „straluciti mulgatori de iepe, bautori de lapte cu trai mizer'[159].

7. Homer mai arata, de altfel, ca oceanul incinge pa­mintul ca intr‑un inel, cind pune pe Hera sa vorbeasca asa:

Pina la hotarul pamintului a toate hranitor vreau sa ma duc spre vederea

Lui Okeanos, al zeilor tata[160]

ceea ce va sa insemne ca oceanul se imbina cu toate mar­ginile „pamintului', iar (aceste) margini sint dispuse in forma de cerc. Si in episodul Hoplopeei[161], poetul prezinta oceanul in forma de cerc in jurul marginilor scutului lui Ahile.

Aceeasi rivna de a cunoaste explica si faptul ca el nu a ignorat fenomenele de flux si de reflux ale Oceanului, dovada ca‑l numeste „oceanul, riul virtelnic'[162], si (despre Charybda):

De trei ori pe zi sloboade ea apa

Si de trei ori o inghite groaznic[163].

Iar daca de fapt (fenomenul) nu se intimpla de trei ori, ci numai de doua, fie ca s‑a inselat in observatia sa, fie ca textul este corupt, intentia insa aceasta i‑a fost. Si epitetul „cu apele line'[164] face o oarecare aluzie la flux, deoarece cresterea apelor este lina si nu tumultuoasa. Poseidonios[165], dimpotriva, presupune ca Homer, vorbind de stinci cind acoperite de ape, cind dezvelite si numind oceanul fluviu[166], are de fapt in vedere curentul impetuos al oceanului cu prilejul fluxului. Primul argument este bun, cel de‑al doilea nu are insa nici o noima: caci cresterea fluxului nu seamana de loc cu curentul unui fluviu, si cu atit mai putin refluxul. Explicatia lui Crates ne dezvaluie o latura intrucitva mai vrednica de crezare; dupa el, Ho­mer vorbeste de „curent adinc' si de „curent invers' ca si de „fluviu', cind se refera la intregul ocean[167]. Numai ca Homer numeste fluviu si curs de fluviu si o parte a oceanului, deci nu numai oceanul intreg, ci numai o por­tiune a lui, in versurile ce urmeaza:

Cind de pe riul Ocean cu vasul trecuram

Pe valurile marii larg deschise[168].

Aici, Homer nu se refera la intregul ocean, ci numai la fluviul care isi are cursul in ocean si este o parte a ocea­nului. Despre acest fluviu Crates zice ca ar fi un fel de estuar sau de golf care se intinde de la tropicul de iarna pina la aurora australa[169]. Intr‑adevar, daca vreun vas ar iesi din acest estaur, el ar putea sa se afle inca in ocean; dar daca ar parasi in intregime oceanul, ar fi cu neputinta ca el sa se mai gaseasca in ocean. Iata vorbele lui Homer: „parasi cursul oceanului, ajunse pe valurile marii', iar marea nu este alta decit oceanul. Asadar, daca se da o alta interpretare pasajului, se ajunge la expresia absurda „iesind din ocean, a intrat in ocean'. Dar toate acestea merita o discutie mult mai ampla.

8. Faptul ca lumea locuita este o insula trebuie dedus, in primul rind, din marturia simturilor si din experienta, pentru ca pretutindeni unde oamenii au avut vreodata putinta sa atinga capatul pamintului, ei au dat de mare, pe care noi o numim ocean. Iar acolo unde acest lucru nu a putut fi probat cu simturile, dovada o face ratiunea. Intr‑adevar, in jurul coastei de rasarit a pamintului, locuita de indieni, si a coastei de asfintit, populata de iberi si mauritani, ocolul cu vasele s‑a facut pina departe, atit spre miazazi cit si spre miazanoapte. Restul intervalului care a ramas pina astazi neparcurs pe apa, din pricina ca niciodata nu s‑au intilnit vase care ocolesc uscatul pe partea potrivnica noua, (acest spatiu) nu este intins, daca‑l judecam dupa distantele paralele strabatute de noi[170]. Asa stind lucrurile, nu pare adevarat ca Oceanul Atlantic sa fie o mare cu doua albii despartite prin istmuri[171] atit de strimte incit sa impiedice circulatia vaselor de jur impre­jurul uscatului, ci mai degraba apele lui sint confluente si continui. Intr‑adevar, navigatorii care s‑au incumetat sa porneasca o calatorie in jurul pamintului, iar apoi s‑au intors din drum, nu spun ca i‑a impiedicat vreun tarim al uscatului, care le‑a aparut in cale si le‑a inchis trece­rea, ci numai lipsa de provizii si teama necunoscutului si a pustietatii, drumul fiind pe mai departe maritim. Aceas­ta stare de lucruri se potriveste in mai mare masura cu regimul oceanic al fluxului si al refluxului: intr‑adevar, pretutindeni, prefacerile care au loc cu prilejul cresterii apelor, cit si cu scaderea lor, se vadesc aceleasi, sau cu deosebiri mici, ca si cum miscarea a fost produsa de o singura mare si datorita aceleiasi pricini[172].

9. Hipparchos[173] nu merita incredere cind respinge aceasta opinie[174], sustinind, pe de o parte, ca regimul oceanului nu este pretutindeni uniform si, pe de alta, ca, si de s‑ar admite acest lucru, n‑ar rezulta neaparat ca Oceanul Atlan­tic formeaza o singura albie continua, de forma circulara. Pentru afirmatia ca oceanul nu are peste tot acelasi regim, el ia drept sprijin marturia lui Seleucos din Babylon[175]. Noi insa, in buna parte, referim discutia despre ocean si de­spre maree la Poseidonios[176] si la Athenodoros[177], care au dobindit o deosebita maiestrie in studiul acestor fenomene. Pentru chestiunea pusa acum in discutie, noi ne marginim doar la afirmatia ca e mai verosimil sa admitem uniformi­tatea fenomenelor oceanului, daca tinem seama de faptul ca, pe masura ce umiditatea raspindita in jurul pamin­tului va fi mai mare, cu atit corpurile ceresti vor putea fi mai bine sustinute de vaporii emanati din ocean[178].

10. Mai departe, asa cum poetul cunoaste si enunta raspicat marginile si rotocolul lumii populate, tot astfel procedeaza si cu Marea Interioara[179]. Intr‑adevar, aceasta mare, incepind de la Coloanele lui Heracles, este imprej­muita de Libya, Egipt si de Fenicia, in continuare, de tarmul care ocoleste Ciprul, apoi de solymi, de lycieni[180] si de carieni[181], iar dincolo de acestia, de tarmul dintre Mycale si Troada[182] impreuna cu insulele din fata lui. Pe toate aceste locuri, Homer le pomeneste si, in continuare, pe cele din imprejurimile Propontidei si ale Pontului Euxin pina in Colchida[183], la limita expeditiei lui Iason. Ba si Bosforul Cimmerian[184] l‑a cunoscut, avind stiinta de cim­merieni. De buna seama, el n‑ar fi cunoscut numele cim­merienilor, daca n‑ar fi avut stire despre ei, care pe vremea sa, ori cu putin inainte[185], au parcurs intregul teri­toriu din Bosfor pina in Ionia[186]. Intr‑adevar, Homer la ei se refera cind descrie climatul posomorit al tinuturilor acestora.

Cimmerienii invaluiti in ceata si‑ntuneric

Ca‑n veci nu‑i vede luminosul soare,

Ci bezna urgisita‑i cotropeste[187].

Homer cunoaste si Istrul, de vreme ce pomeneste pe mysieni[188], o semintie traca asezata pe malurile lui. Ba el are stire si de tarmul marii din continuare apartinind Traciei[189], pina la Peneu[190], de vreme ce mentioneaza pe peoni[191], muntele Athos[192], riul Axios[193] si insulele insirate in fata acestora. Urmeaza in continuare tarmul Greciei pina la thesproti[194], pe care Homer il pomeneste in intre­gime. Chiar si coastele Italiei le‑a cunoscut, deoarece a desemnat pe nume Temesa[195] si pe sikeli[196]; la fel, el vor­beste si despre coastele Iberiei si de bunastarea oamenilor de acolo, lucruri despre care am vorbit de curind[197]. Iar daca uneori apar la Homer unele lacune, s‑ar putea trece (usor) cu vederea, pentru ca, de fapt, geograful insusi lasa adesea la o parte din amanunte intr‑o descriere regio­nala. Homer poate fi scuzat chiar daca a impletit unele povesti in naratiunea sa care are valoarea informativa si instructiva, si negresit nu trebuie sa i se aduca imputari. Caci nu este adevarat, cum pretinde Eratosthenes, ca orice poet are in vedere desfatarea si nu educatia. Dimpotriva, cei mai competenti autori care s‑au pronuntat in legatura cu arta poetica spun ca ea este inceputul filozofiei. Dar asupra acestor aprecieri ale lui Eratosthenes vom reveni mai pe larg acolo unde va veni vorba iarasi despre poet.

11. Iar acum, in legatura cu socotirea lui Homer drept parinte al geografiei, sa ne multumim cu cele spuse mai sus. Ε limpede ca si urmasii lui au fost barbati eminenti si deprinsi cu filozofia. Printre acestia, mai ales pe doi ii trece Eratosthenes in primele rinduri dupa Homer, pe Anaximanidros, discipolul si compatriotul lui Thales[198], si pe Hecataios din Milet. Anaximandros a faurit cel dintii o harta geografica, iar Hecataios a lasat un tratat de geo­grafie, despre care se crede ca‑i apartine prin comparatie cu restul operei sale.

12. Ideea ca studiul geografiei are nevoie de multe cunos­tinte au exprimat‑o multi (inaintea noastra). Bine preci­zeaza si Hipparchos, in criticile pe care le face lui Era­tosthenes, ca studiul geografiei, care prezinta interes pentru orice om, fie el simplu particular sau iubitor de stiinta, este cu neputinta sa‑l imbratisezi, fara sa stii mai intii sa determini fenomenele ceresti si sa calculezi eclipsele. De pilda, e cu neputinta sa afli daca Alexandria[199] Egip­tului este situata la miazanoapte sau la miazazi de Baby­lon[200], nici cu cit anume, fara cercetarea climei; de aseme­nea, in cazul determinarii distantelor relative spre est sau spre vest, acestea nu s‑ar putea face cu precizie, fara o comparatie a eclipselor soarelui si ale lunii. Iata deci cele sustinute de Hipparchos.

13. Toti citi isi iau sarcina sa descrie particularitatile regionale trebuie sa tina seama de fenomenele ceresti si de geometrie, determinind astfel figura, dimensiunile, distan­tele relative, climatul acelor regiuni, cit si temperatura lor si, cu un cuvint, conditiile atmosferice. De vreme ce si con­structorul, cind zideste o casa, si arhitectul, cind pune temeliile unei cetati, va examina mai intii toate aceste con­ditii, se poate oare dispensa de ele geograful care cerce­teaza intreaga lume locuita? Dimpotriva, lui ii revine aceasta datorie cu atit mai mult, pentru ca pe intinderi mici nu inseamna mare deosebire a fi situat la miazanoapte sau la miazazi, dar daca avem in vedere intregul rotocol al lumii populate, Nordul va cuprinde regiunea ce se in­tinde pina la marginile Scitiei si ale Celtiei[201], iar Sudul, tinuturile pina la cei mai departati etiopieni; de buna seama, aceste distante prezinta deosebiri uriase. La fel, nu este tot una sa locuiesti la indieni sau la iberi. Intr‑adevar, noi stim ca primii dintre acestia sint asezati la capatul din­spre rasarit al pamintului, iar ultimii, la marginile lui din­spre asfintit si, intr‑un anumit fel, unii la antipodul[202] ce­lorlalti.

1. Cum toate aceste caracteristici izvorasc din miscarea soarelui si a celorlalte astre, cit si din tendinta centripeta a corpurilor ceresti, sintem nevoiti sa privim in sus spre cer si spre fenomenele ceresti proprii fiecareia din regiunile noastre; in acestea se vadesc deosebiri considerabile ale ase­zarilor de pe pamint. Cine, asadar, explicind caracteristicile regionale, ar putea sa ne dea informatii corecte si indes­tulatoare, fara sa se fi preocupat, macar cit de putin, de vreunul din aceste fenomene? Si, intr‑adevar, daca, datorita caracterului aparte al lucrarii noastre, este cu neputinta sa se aprofundeze totul cu exactitate, deoarece este vorba mai mult de o lucrare politica, s‑ar cuveni cel putin sa o dezvoltam atit cit sa ofere unui cetatean preocupat de treburile publice putinta de a ne urmari.

15. Dar cel care si‑a inaltat astfel gindirea (spre bolta cereasca), acela nu se va abtine (sa nu descrie) intregul pamint. Intr‑adevar, ar fi ridicol daca cineva, in dorinta de a infatisa mai bine lumea populata, va indrazni sa atinga problemele fenomenelor ceresti si se va servi de ele in scop instructiv, dar nu se va preocupa de globul pa­mintesc a carui parte este lumea locuita, neinteresindu‑se nici de dimensiunile, nici de caracteristicile acestuia, in sfir­sit nici de situarea lui in ansamblul universului; de ase­menea, nu se va preocupa, daca se afla oameni pe unul singur din tarimurile lui, pe al nostru, sau pe mai multe si ce intindere au, si iarasi, nici cit este de mare partea nepopulata a pamintului, care este infatisarea ei si care cauza. Studiul geografiei apare deci intr‑o oarecare lega­tura cu cosmografia si cu geometria, deoarece geografia uneste intr‑un singur tot fenomenele terestre cu cele ce­resti, devenite intr‑un fel domenii foarte apropiate, si nu intr‑atit de departate,

Cit este cerul de pamint[203].

Sa mai adaugam apoi la aceste cunostinte atit de diverse informatii asupra celor de pe pamint, asupra animalelor, a plantelor si a celorlalte produse, folositoare sau dauna­toare, cite le cuprinde pamintul si marea. Intr‑adevar, in felul acesta va fi mult mai clar, cred, ceea ce afirm.

16. Ca si folosul este mare pentru oricine poseda acest gen de informatii se intelege atit din marturia celor vechi, cit si din propria judecata. Intr‑adevar, poetii prezinta ca cei mai intelepti eroi pe cei care au calatorit mult si au pribegit prin lume; ei pun mare pret pe faptul „de a fi vazut cetati ale multor oameni si de a le fi cunoscut ideile'[204]; astfel, Nestor[205] se faleste ca a trait printre lapiti[206] pe care i‑a vizitat la chemarea lor:

Din tara‑mi

Cea de departe de tot; ma poftisera ei de la sine[207]

Si tot asa face Menelaos:

Intorcindu‑ma din pribegie

Din Chipros, din Fenicia, din Egipt,

Sosii la etiopi, la cei din Sidon

Si la erembi, si‑n Libya, pe unde

Mieluseii se nasc cu cornite[208].

adaugind si o trasatura proprie a tinutului din urma,

Si oile pe an de trei ori fata[209].

Iar despre Theba Egiptului[210], zice

Pe unde tarna darnica‑n bucate

Da din belsug roade bogate[211]

si iarasi

Theba cu‑o suta de porti[212], pe care barbati doua sute

Ies dintr‑o data cu cai, cu telegi osebit pe oricare[213].

Toate aceste descrieri sint pregatiri temeinice in vederea formarii unei judecati intelepte, (pentru ca se sprijina pe) cunoasterea naturii unui tinut si a trasaturilor particulare ale animalelor si ale plantelor lui; la acestea se mai poate adauga si firea vietatilor marii. Caci intr‑un anumit fel noi sintem amfibii, fara sa fim in mai mare masura fiinte de uscat decit de apa. Si, de buna seama si Heracles, da­torita experientei si cunostintelor sale intinse, s‑a numit

Viteazul marilor ispravi[214].

Astfel, marturia celor vechi, cit si dreapta judecata dovedesc cele spuse de noi la inceput[215]. Credem ca pentru proiectul nostru de fata, o deosebita importanta prezinta acea afirmatie, ca geografia are in vedere mai cu seama viata politica. Intr‑adevar, terenul actiunilor omenesti este pamintul si marea unde locuim: pentru actiuni marunte, scena mica, pentru actiuni mari, mare scena, cea mai mare fiind scena totala, pe care o numim indeosebi „lumea lo­cuita'[216], astfel ca ea constituie terenul celor mai marete ispravi. Cei mai mari conducatori de osti sint aceia care pot sa stapineasca pamintul si marea, adunind neamuri si cetati in acelasi imperiu si sub una si aceeasi forma de gu­vernamint[217]. Ε limpede, asadar, ca geografia in intregimea sa, este orientata spre practica guvernamentala, deoarece ea distribuie continentele si marile pe unele in interiorul, pe altele in exteriorul intregii lumi populate. Iar aceasta dis­tinctie este tocmai spre folosul acelora pentru care conteaza ca diferenta, daca anumite locuri se afla intr‑o situatie sau in alta si daca sint cunoscute sau neexplorate inca. Intr‑ade­var, mai usor vor lua in miini cirma unor regiuni acei care cunosc intinderea terenului, situatia relativa a locului si toate particularitatile de clima si de sol ce le poate el prezenta.

REFERAT: Fantazie literara - capacitatea artistilor de a inventa REFERAT: Liviu Rebreanu – creator al romanului romanesc modern - evolutia romanului romanesc

Dar cum unii sint stapini peste o parte a lumii, altii, peste alta parte, si pornesc din diferite patrii si impara­tii sa ia in miini situatia si sa‑si intinda hotarele autori­tatii, le este cu neputinta atit lor, cit si geografilor, sa cunoasca toate ungherele pamintului in aceeasi masura. Dimpotriva, cunostintele atit ale unora cit si alte altora se vadesc mai mult sau mai putin profunde. Intr‑adevar, ar fi greu sa fie deopotriva elucidate toate partile lumii locuite, doar daca ea ar fi supusa in intregime unei singure domnii si ocirmuiri, dar nici macar atunci n‑ar fi cunos­cute in amanunt decit locurile mai apropiate. Si asa se si cuvine, ca tinuturile invecinate sa fie descrise cu mai multe detalii, ca sa poata fi (mai bine) cunoscute, de­oarece si folosul lor este mai apropiat. Astfel, n‑ar fi de loc de mirare daca unul ar fi interesat sa descrie tara in­dienilor, altul pe a etiopienilor, altul pe a elenilor si pe a romanilor. Caci, ce interes are geograful indienilor, ca si starea lucrurilor din Beotia sa o infatiseze la fel ca Homer:

Unii din Ilyria[218], altii erau din Aulida[219] stincoasa

Din delurosul oras Eteonos[220], din Schoinos[221] si Scolos[222]

Acestea ne privesc doar pe noi. In schimb, stirile despre indieni nu ne preocupa asa de in amanunt, pentru ca nu ne imboldeste folosul lor. Iar folosul este masura suprema a unui astfel de studiu[223].

17. Acest adevar se vede limpede chiar in situatii ma­runte, asa cum se intimpla, de pilda, la vinatoare. Caci, mai bun vinator va fi acela care cunoaste caracteristicile si intinderea padurii. Si, in general, numai cine cunoaste locurile are putinta sa‑si incartiruieze in bune conditiuni ostirea intr‑un anumit tinut, sa intinda curse sau sa ca­latoreasca pe acolo. Dar in situatii importante este cu atit mai limpede acest adevar, cu cit si beneficiile cunoasterii, ca si pierderile datorate ignorantei sint mai mari. Intr‑ade­var, si flota lui Agamemnon[224], cind a cotropit Mysia[225] luind‑o drept Troada, a facut cale‑ntoarsa in chip rusinos. Persii si libyenii, presupunind ca strimtorile sint golfuri inchise, au intrat in mari primejdii si au lasat in urma‑le ca trofee ale nestiintei lor, persii, mormintul lui Salga­neus[226], linga Euripul Chalcidic[227]: — este vorba de acel Salganeus care a fost ucis de persi, sub acuzatia de tradator, pentru ca ar fi condus la pierzanie ostirea lor, de la tar­murile golfului Maliac[228] pina in Eurip —; libyenii, mor­mintul lui Peloros[229] care, la fel, si‑a gasit moartea dintr‑o pricina asemanatoare. Si pe vremea expeditiei lui Xerxes[230], Elada a fost plina de epave de navi; si (mai inainte) colo­nizarea eolienilor[231] si a ionienilor[232] a provocat multe dezastre de acest fel. Tot astfel si izbinzile, cind s‑a con­semnat vreo reusita, s‑au infaptuit multumita cunoasterii locurilor; asa, de pilda, in trecatorile de la Thermopile[233] se spune ca Ephialtes, aratindu‑le persilor cararea prin munti, i‑a facut pe oamenii lui Leonidas[234] sa cada in mii­nile acestora si i‑a introdus pe barbari dincoace de Porti. Dar, lasind la o parte cele vechi, socot ca actuala expe­ditie a romanilor impotriva partilor[235] este destula dovada, precum si campania impotriva germanilor si a celtilor[236], cind barbarii, bizuindu‑se pe strategia locurilor, luptau prin mlastinile si padurile lor nebatatorite si pustii si profitau de nestiinta potrivnicilor, facindu‑i sa creada ca locurile invecinate se afla undeva departe, si uneltind sa le ascunda drumurile si mijloacele de aprovizionare cu hrana si cu alte provizii.

18. In general deci, asa dupa cum s‑a aratat, geografia se adreseaza regimurilor guvernamentale si nevoilor aces­tora; ba inca si filozofia morala si politica priveste in esenta tot regimul guvernamental. Ceea ce dovedeste acest lucru este faptul ca noi distingem deosebirile dintre regi­murile politice dupa tipul cirmuirii lor, constatind o for­ma de guvernamint monarhica pe care o numim si regat, alta aristocratica, iar a treia, democratia[237]. La fel socotim acelasi numar de regimuri politice, pe care le desemnam cu aceleasi nume ca si cum de la acele forme de guverna­mint isi trag principiul existentei lor, cit si caracterul lor specific. Caci legea este deosebita dupa cum emana din autoritatea regelui, din autoritatea aristocratiei sau din cea a poporului. Tipul si forma unui regim politic este legea. Din aceasta cauza si dreptul l‑au definit unii ca „interesul celui mai tare'[238]. Daca, prin urmare, filozofia politica se adreseaza indeosebi guvernatorilor si daca si geografia ras­punde nevoilor guvernarii, se poate spune ca geografia are un fel de superioritate [asupra altei stiinte], superioritate negresit practica.

19. Cu toate acestea, geografia are si o parte teoretica de loc neglijabila — fie de natura tehnica, matematica si fizica, fie izvorita din istorie si din mituri care, de buna seama, nu au nici o valoare practica. De pilda, descrierea intimplarilor legate de pribegia lui Odysseus, a lui Menelaos, a lui Iason ar parea sa nu contribuie cu nimic la faurirea acelui spirit prevazator pe care il cauta omul practic, doar daca nu se amesteca in poveste si pilde folo­sitoare in situatii anevoioase. Cu toate acestea, o desfatare, nu dintre cele mai marunte, ar dobindi acela care s‑ar avinta prin locurile ce au zamislit miturile. Si, intr‑adevar, oamenii pusi pe ispravi se intereseaza de ele, datorita celebritatii lor si desfatarii pe care o pricinuiesc, binein­teles fara sa zaboveasca asupra lor prea multa vreme, deoarece toata stradania lor tinteste, se pare, folosul. De aceea si geograful trebuie sa se ingrijeasca de latura folo­sitoare a informatiilor sale mai mult decit de cea placuta. Asa stau lucrurile si cu istoria, si cu matematicile, caci si din aceste discipline trebuie sa se extraga mereu si de preferinta partea folositoare si vrednica de crezare.

20. Se vede foarte bine, asa dupa cum am spus[239], ca un astfel de plan al geografiei are nevoie de geometrie si de astronomie. Si acestea sint intr‑adevar indispensabile. Caci, configuratia terenului, climatul, dimensiunile si celelalte aspecte legate de acestea e cu neputinta sa fie corect sesi­zate fara calauza acestor stiinte. Dar pentru ca datele re­feritoare la masuratorile intregului pamint sint prezen­tate in alte tratate, in lucrarea de fata noi trebuie sa le presupunem adevarate si sa dam crezare celor demonstrate acolo. Astfel, la temelia studiului nostru trebuie sa punem presupunerea ca universul este sferic si ca tot sferica este si suprafata Pamintului si, chiar inaintea acestor prin­cipii, tendinta centripeta a corpurilor. Acestea sint sin­gurele adevaruri ce stau la indemina simturilor si a notiu­nilor comune si care, la nevoie, pot fi demonstrate in esenta prin realitati marunte. Astfel, in privinta sfericitatii Pamintului, dovada indirecta o constituie caderea corpu­rilor spre centru, in general, si, in particular, legea care afirma ca fiecare corp inclina spre centrul sau de gravi­tatie[240].

Proba directa o duc fenomenele marilor si ale cerului. Caci despre ele si simturile pot depune marturie si judecata comuna. Intr‑adevar, pentru navigatori constituie o piedica serioasa curbura marii, intrucit cu luminile ochilor ei nu ating obiectele aflate la aceeasi inaltime cu ochii lor, dar daca sint ridicate mai sus decit raza ochilor, ele sint zarite chiar daca se afla la o distanta mai mare; tot astfel si daca se inalta privirea, ea descopera obiectele inainte vreme acoperite. Fapt pe care il lamureste si poetul, pen­tru ca o astfel de idee exprima si versurile

Saltat putin pe‑o creasta de talazuri,

C‑o repede cautatura in fata,

Vazu atunci apropiat pamintul[241].

Iar celor care se apropie pe mare de tarm, mereu si treptat, li se dezvaluie partile dinspre uscat, iar locurile care au aparut la inceput joase se inalta din ce in ce mai mult. Miscarea de rotatie a corpurilor ceresti se vede si altfel, dar si cu ajutorul cadranelor solare[242]; pornind de la acestea, mintea insasi sugereaza ideea ca, daca pa­mintul si‑ar avea radacinile infipte in adincul nesfirsit[243], o astfel de rotatie n‑ar fi cu putinta. Datele privitoare la climat[244] sint prezentate amanuntit in tratatele despre po­zitia asezarilor omenesti[245].

21. Pentru moment, asadar, trebuie sa adoptam fara ezi­tare citeva notiuni, si anume numai acelea care sint folo­sitoare cetateanului luminat si comandantului de osti. Un astfel de om, pe de o parte, nu trebuie sa nesocoteasca astronomia si pozitia pamintului in asa masura incit, de se va nimeri vreodata pe meleaguri in care unele fenomene ceresti se deosebesc mult de cele ale tarii sale, sa se tul­bure si sa rosteasca vorbe ca acestea:

Iubitii mei tovarasi, noi nu mai stim, iata,

Intunericul noptii de unde se arata,

Nici ale‑aurorei prea sfinte izvoare,

Nici unde apune luminatorul soare

Cind telegarii sai pe sub pamint coboara

St nici de unde vine cind se intoarce iara[246].

Dar, pe de alta parte, nu este nevoie nici sa se scruteze totul cu atita minutiozitate, incit sa se cunoasca pina si cind rasar si apun simultan corpurile ceresti din fiecare loc si cind ating concomitent meridianul ceresc, de asemenea inaltimea polilor si semnele ceresti de la zenit si altele de acest fel care, la fiecare schimbare a orizontului si a cercului arctic, se prezinta diferit fie in aspectul lor exte­rior, fie in insasi natura lor[247]. Ba chiar mai degraba de unele lucruri de acest fel sa nu se preocupe absolut de loc, in afara de cazul cind ar face‑o din pura speculatie filozofica, iar altora sa le dea crezare chiar daca nu le intrezares­te cauza. Caci cunoasterea cauzelor este de com­petenta filozofului; omul preocupat de viata politica nu are ragazul de trebuinta sau nu‑l are mereu. Dar, bine­inte­les, cititorul acestei lucrari nu trebuie sa fie nici atit de simplu si de incult incit sa nu fi vazut niciodata o sfera, nici cercuri circumscrise in ea, unele paralele, altele perpen­diculare pe cele dintii, altele oblice; nici sa nu cunoasca pozitia tropicelor, a ecuatorului si a zodiacului[248], de‑a lungul caruia soarele se roteste in drumul sau incit produce deosebirile de clima si de vinturi. Caci numai cel care in­telege corect aceste fenomene si cele privitoare la orizon­turi, la cercurile polare si cite altele care se predau in faza elementara a matematicilor ar putea urmari intr‑un fel sau altul cele discutate de noi aici. Iar cel care nu stie ce este nici macar o linie dreapta sau o curba, nici un cerc si nici o suprafata sferica sau plana, nici nu recu­noaste pe cer cele sapte stele ale Ursei mari, nici vreo alta constelatie asemanatoare, acela fie ca nu are ce cauta intr‑o astfel de lucrare ca a noastra sau cel putin nu imediat, ci numai dupa ce isi va insusi mai intii acele notiuni pre­liminare fara de care nu este apt pentru geografie. Tot astfel si autorii care s‑au ocupat de porturi si de asa‑zisele ocoluri[249] pe mare in jurul pamintului fac o tratare in­completa, daca nu introduc in descrierile lor cunostinte stiintifice si date astronomice care se cuvine sa fie luate in seama in legatura cu acele probleme.

22. Intr‑un cuvint, lucrarea de fata trebuie sa fie la indemina oricui, atit a celui preocupat de viata politica, cit si a unui simplu particular, la fel ca opera noastra de istorie, scrisa anterior. Iar aici, numim om politic, prin opozitie cu cel lipsit de invatatura, pe acela care si‑a insusit studiile ciclului elementar[250] si ale etapei nu­mite obisnuit „educatia liberala si filozofica'. Caci altfel, acela n‑ar fi in stare sa faca o critica corecta, nici sa aduca laude potrivite, nici sa aleaga intimplarile vrednice de po­menit, daca nu l‑au preocupat niciodata chestiunile de vir­tute si de intelepciune, nici sistemele care se refera la ele.

23. De aceea noi, dupa ce am compus „Comentarii Is­torice'[251] folositoare — credem — pentru filozofia morala si politica, am luat hotarirea sa le completam prin tratatul de fata; caci si acesta are acelasi plan si are in vedere pe aceiasi barbati, mai cu seama pe cei sus pusi; ba mai mult, asa cum in prima noastra lucrare sint pomenite numai fap­tele oamenilor ilustri si viata lor, in vreme ce lucrurile marunte si fara insemnatate sint lasate la o parte, tot ast­fel si in cea de fata trebuie ca intimplarile marunte si ne­insemnate sa le trecem cu vederea, dar sa zabovim asupra ispravilor vestite si importante, cit si asupra acelora in care exista o farima de folos, vrednica de pomenit si placuta. Dupa cum in faurirea unor lucrari gigantice[252] nu cautam precizia in detaliu, ci ne interesam mai mult de ansamblu, anume daca intregul este reusit, tot astfel trebuie sa pro­cedam si in aceste probleme, pentru ca si lucrarea de fata este un fel de colos, care oglindeste lucrurile mari si intre­gul; in afara doar de cazul cind vreun om, insetat de cu­nostinte si pornit pe infaptuiri, este interesat si de unele din intimplarile marunte. Dar in legatura cu afirmatia ca lucrarea de fata este o stradanie si este de competenta filo­zofului, sa ne multumim cu cele spuse pina aici.

CAPITOLUL II

1. In cazul ca noi sintem pe cale sa prezentam aceleasi fapte pe care le‑au istorisit multi altii inaintea noastra, sarcina ce ne‑am asumat‑o inca nu este de dispretuit daca se dovedeste ca noi nu am mers intru totul pe urmele lor. Socotim apoi ca daca unii autori au indreptat un aspect al subiectului, iar altii, un alt aspect, neaparat au mai ramas parti netratate inca. Iar daca in lucrarea noastra am putea aduce unele contributii cit de marunte, acest mic adaos ar constitui o justificare indestulatoare a ostenelii ce ne‑am asumat. Intr‑adevar, multe cunostinte de acest fel le‑a ofe­rit contemporanilor imparatia romanilor si a partilor, asa cum a oferit expeditia lui Alexandru urmasilor ei cel putin dupa cite sustine Eratosthenes. Alexandru ne‑a descoperit[253] o mare parte din Asia, cit si toate regiunile de miazanoapte ale Europei pina la Istru; romanii[254] au dezvaluit toate tinuturile apusene ale Europei pina la Albis[255], fluviu care imparte Germania in doua, precum si regiunile de dincolo de Istru pina la Tyras[256]. Iar meleagurile de dincolo de aceste ape, pina la hotarele maeotilor[257] si pina la acel tarm al marii care se termina in Colchida[258], le‑a facut cunoscute Mithridates, denumit Eupator[259], si generalii sai. Partii[260] ne‑au inmultit cunostintele despre tinuturile Hyrcaniei[261] si ale Bactrianei[262], cit si despre scitii asezati mai sus de acele locuri mai putin cunoscute de premergatori, astfel ca avem ce spune mai mult decit inaintasii nostri[263]. Dar acest lucru se va putea vedea mai cu seama in criticile adresate precursorilor nostri, mai putin in referintele la cei vechi, cit mai ales la urmasii lui Eratosthenes[264] si la Eratosthenes insusi. Ε drept ca acestia, cu cit au fost mai invatati fata de oamenii de rind, cu atit sint mai greu de combatut de urmasi cincl afirma ceva gresit. Iar daca vom fi siliti pe alocuri sa contrazicem pe acei a caror parere o imbratisam in alte privinte intru totul, trebuie sa avem iertare; intr‑adevar, noi nu ne‑am propus sa‑i contrazi­cem pe toti geografii premergatori, ci mai degraba sa trecem cu vederea peste multi, mai ales peste acei care nu sint vrednici de urmat, dar, dimpotriva, sa‑i cintarim cu judecata pe cei care stim ca au scris cele mai multe lucruri corect. Nici nu merita osteneala sa pornim dezbateri filo­zofice impotriva tuturor, dar impotriva lui Eratosthenes, Poseidonios, Hipparchos, Polybios si a altora de seama lor este o munca frumoasa.

2. Se cuvine sa incepem examinarea cu Eratosthenes, a­vind mereu in vedere criticile ce i le‑a adus Hipparchos. Eratosthenes[265], negresit, nu este atit de vulnerabil incit sa se spuna despre el ca nici macar Atena n‑a vazut‑o, cum incearca Polemon[266] sa insinueze; dar el nu merita nici o incredere atit de oarba cum ii acorda unii, cu toate ca, dupa propria sa marturisire, el a fost in legatura cu foarte multi oameni de vaza. 'Pe vremea aceea — afirma el — s‑au adunat ca niciodata, in aceeasi incinta si intr‑unul si acelasi oras, filozofi vestiti, Ariston[267], Arkesilaos[268] si dis­cipolii lor'. Dar, dupa credinta mea, acest lucru inca nu este un motiv plauzibil, ci e nevoie de o judecata dreapta in alegerea propriilor dascali. El insa considera pe Arke­silaos si pe Ariston corifei ai filozofilor care au fost in floare pe vremea sa; de mare trecere se bucura in ochii lui si Apelles[269] si Bion[270]; cit despre ultimul, sustine ca, pentru prima oara, acesta ar fi impodobit cu flori filozofia, in ciuda acestor laude, cineva se pare ca a spus despre Bion, impreuna cu poetul, urmatoarele

Ce fel printre zdrente Bion [isi arata)[271].

Intr‑adevar, chiar in aceste aprecieri, Eratosthenes da dovada de multa slabiciune in judecata sa. Caci, desi l‑a cunoscut la Atena pe Zenon din Kition[272], el nu pomeneste pe nici unul dintre continuatorii acestuia, dar despre po­trivnicii lui, care n‑au lasat nici un urmas, tocmai despre ei afirma ca au fost in floare pe vremea aceea. Edifica­toare in acest sens sint si tratatul sau Despre bunuri, pre­cum si Exercitiile oratorice si alte lucrari de acest gen; caci el sta in cumpana intre cel care vrea sa imbratiseze filo­zofia si cel care nu indrazneste sa se daruiasca cu totul ei, ci se angajeaza numai in masura de a salva aparentele sau poate cu dorinta de a‑si fauri din celelalte discipline circulare un divertisment ca o distractie sau joaca. In­tr‑un anumit fel, asa priveste el si celelalte domenii. Dar sa trecem peste acelea.

Pentru moment, sa ne apucam, pe cit ne sta in putinta, sa corectam Geografia lui Eratosthenes si, in primul rind, acea tema pe care am parasit‑o cu putin mai sus.

3. Eratosthenes zicea[273] asadar, ca poetul are in vedere desfatarea sufletului si nu instruirea. Cei vechi sustin, tocmai dimpotriva, ca poezia[274] este intr‑un anumit fel prima treapta a filozofiei care ne introduce din copilarie in viata si care ne invata in chip placut tot ce priveste moravurile, sentimentele si actiunile omului[275]. Iar ai nos­tri[276] spun ca numai inteleptul este poet. De aceea, ceta­tile elenilor isi educa copiii mai intii in ale poeziei, fara indoiala nu pentru simpla desfatare a inimii, ci pentru a‑i face cuminti. Si muzicienii cind invata pe altii sa puna in vibratie o coarda, sa cinte din lira si din flaut, isi re­vendica aceeasi virtute, pretinzind ca ei educa si indreapta moravurile. Acestea pot fi auzite vorbindu‑se nu numai la pitagoreici[277], ci si Aristoxenos[278] se pronunta la fel. Si Homer i‑a numit pe aezi supraveghetori ai cuminteniei, ca de pilda pe paznicul Clytemnestrei:

„pe care‑Atrid

Plecind la Troia, dinadins il puse

Sa‑i strajuie nevasta'[279].

Si Egist[280] nu s‑a bucurat de ea pina ce

[Egist) pe cintaret il duce

Intr‑un ostrov pustiu si‑l lasa‑acolo

Apoi, voios ca se‑nvoi cu dinsa,

O ia cu sine acasa'[281]

In afara de acestea, Eratosthenes[282] se contrazice pe sine insusi, pentru ca putin mai inainte de a‑si arata aceasta parere, chiar la inceputul tratarii problemelor de geo­grafie, afirma ca toti se straduiesc sa‑si etaleze cu tot di­nadinsul cunostintelor lor geografice. Astfel, de pilda Ho­mer a introdus in poezia sa stirile pe care le‑a aflat de­spre etiopieni si despre locuitorii Egiptului si ai Libyei; cit priveste Elada si regiunile invecinate cu ea, el s‑a lasat antrenat in amanunte excesive, pomenind de Thisbe[283] bogata‑n porumb[284], despre Haliartul ierbos[285], despre An­thedon[286], orasul de linga hotare, despre Lilaia[287], de la iz­voarele Kephisului[288], fara sa‑i scope vreun epitet in van. Dar oare cine face astfel de precizari seamana cu unul care urmareste desfatarea sau cu cel care instruieste? Pe Zeus, intr‑adevar in privinta acestor epitete, el s‑a com­portat ca cel din urma, dar descrierile regiunilor aflate in afara putintei noastre de a le verifica cu simturile, atit Homer cit si altii le‑au incarcat cu miracolele mitologiei. In acest caz, Eratosthenes ar fi trebuit sa spuna ca orice poet are in vedere in unele privinte desfatarea, in altele, instruirea. El insa sustine[289] cu tarie ca [acesta urmareste] numai sa captiveze[290], nu si sa educe. Mai mult decit atit, el se intreaba, in ce masura ajuta la valoarea poetului cunostintele topografice, sau de strategie, de agricultura, de retorica sau din alte domenii, pe care unii[291] au vrut sa i le atribuie lui Homer cu tot dinadinsul. Intr‑adevar, a cauta sa‑l inzestrezi pe poet cu toate cunostintele in­seamna a intrece cu totul masura, cel care i‑ar revendica poetului tot soiul de cunostinte teoretice sau practice, acela ar semana — sustine Hipparchos[292] — cu cel care ar sus­tine ca o ramura de maslin[293] din Attica poarta mere si pere, ceea ce este cu neputinta. Aceasta observatie, o Era­tosthenes, ai facut‑o bine: incorect insa pe celelalte, cind ii tagaduiesti poetului acea cunoastere adinca a lucrurilor si cind numesti poezia o baba buna doar sa spuna po­vesti, careia, zici[294], i s‑a ingaduit sa nascoceasca tot ce i se nazare ei nimerit pentru desfatarea inimii. Oare, in­tr‑adevar, audierea poetilor nu contribuie la dobindirea virtutii? Ma refer la faptul de‑a avea experienta multor locuri, de‑a fi priceput in treburile militare, in agricul­tura sau in retorica, insusiri pe care le formeaza, negresit, audierea poetilor.

4. Cu toate aceste cunostinte l‑a coplesit poetul pe Odysseus pe care il inzestreaza cu toate virtutile[295] mai presus de toti ceilalti eroi ai sai. Iata ce spune despre el:

Si cunoscu pe drumul lui tot felul

De oameni, de orase si de datini[296].

El este acela care‑i

Mare la sfatu‑ntelept si la maiestrii de tot felul[297]

El este acela pe care‑l numeste mereu „distrugatorul cetatii' si „cuceritorul Ilionului'[298].

Pentru a sale sfaturi, povesti si iscusinta

Neintrecuta[299]

Daca‑nsoti‑ma‑va el, prin foc si potop de vom trece,

Teferi venim inapoi [ca‑i prea cumpanit si cuminte][300].

zice despre el Diomedes[301]. Odysseus se lauda cu cunos­tintele in agricultura; in legatura cu cositul, iata ce spune:

[Hei, Evrimah, ca nu e sfada noastra

Pe la cositul ierbii primavara,

Cind ziua‑t lunga], eu sa am o coasa

Cu sart incovoiata si tu alta[302].

Si vorbind despre arat:

Sa fi vazut Muncea

De pot sa trag eu brazde necurmate[303].

Si nu numai Homer cugeta astfel despre aceste lucruri, ci toti invatatii il iau ca martor pe poet ca pe unul ce spune adevarul, anume ca astfel de cunostinte inlesnesc in chip deosebit dobindirea intelepciunii.

5. Retorica, apoi, constituie negresit o intelepciune in arta vorbirii, de care Odysseus da dovada in cursul in­tregului poem, ca de pilda in episoadele „Incercarea'[304], in „Rugaminti'[305], in „Solie'[306], unde poetul vorbeste astfel:

Cum insa prinse din pieptu‑i puternicul glas sa rasune,

Vorbele‑i line sa curga din rostu‑i ca fulgi de zapada,

Nimenea n‑ar fi putut sa se‑ntreaca din grai cu Ulise[307].

Cine, asadar, ar putea sa nutreasca banuiala ca poetul care este in stare sa faca pe altii sa tina cuvintari, sa conduca osti sau sa dea dovada de alte fapte de virtute, ar putea fi unul dintre flecarii de rind si dintre plas­muitorii de minuni, in masura doar sa insele si sa ama­geasca pe ascultatori, dar neputincios sa‑i ajute cu ceva? Oare am putea numi maiestria poetica altceva decit imi­tatia cu ajutorul cuvintelor, a vietii omenesti[308]. In acest caz. cum ar putea poetul sa imite, daca el insusi ar fi un necunoscator al ei si un om lipsit de judecata? Maies­tria poetica n‑o pretuim insa in acelasi fel ca mestesugul unor lucratori in lemn sau in metale; in vreme ce me­seria acestora din urma nu contine nici o farima de frumusete vrednica de veneratie, maiestria poetului atirna de talentul omului; si nu poate sa fie poet de valoare acela care nu este, inainte de toate, un om adevarat[309].

6. In afara de acestea, a tagadui poetului maiestria retorica[310] inseamna o totala dispretuire a propriei noastre pareri. Caci, ce poate fi mai retoric decit elocinta? De asemenea, ce este mai poetic decit ea? Cine este apoi superior lui Homer in arta vorbirii? Dar, pe Zeus, [s‑ar putea replica], una este arta poetica si alta cea oratorica. Negresit, ele se deosebesc, dar numai cit specia de alta specie de acelasi gen, asa dupa cum si in interiorul poe­ticii exista o forma tragica si alta comica; in proza, o forma istorica si alta juridica. Caci nu este oare gen literar vorbirea ale carei specii sint versificatia si proza? Sau nu cumva vorbirea poate forma un gen literar, dar discursul retoric nu poate, nici elocinta si maiestria discur­sului? Dimpotriva, ca sa ne exprimam astfel, proza, cel putin proza prelucrata, este o imitatie a limbajului poetic. Caci, in primul rind, aparatul tehnic al poeziei s‑a plasat de timpuriu in centrul atentiei si si‑a cistigat un bun re­nume. Apoi, imitind acest aparat si dizolvind metrul, dar mentinind celelalte elemente poetice, adeptii lui Cadmos[311], Pherekydes[312] si Hecataios[313], si‑au alcatuit astfel compo­zitiile lor. Urmasii acestora, eliminind treptat cite putin din aceasta aparatura poetica, au coborit [proza] de pe o treapta oarecum sublima[314] la aspectul ei de azi. De pilda, s‑ar putea afirma despre comedie ca a luat fiinta din tragedie, dupa ce a fost coborita de la inaltimea ace­leia la o forma care se confunda cu un soi de proza. Caci si cuvintul a cinta, folosit de cei vechi pentru a vorbi cu arta[315], aduce aceeasi marturie, anume ca izvorul si in­ceputul stilului prelucrat si al retoricii a fost poezia. Iar aceasta s‑a servit de muzica pentru recitari. Asa a fost de pilda oda sau limbajul insotit de muzica; de aici si‑au tras numele rapsodia, tragedia si comedia[316]. Astfel ca, la inceput, cind cuvintul a vorbi cu arta a fost folosit in acceptie poetica, iar poezia era legata de oda cintata, pe atunci cuvintul a cinta a echivalat la cei vechi cu a vorbi cu arta. Dar cind unul dintre acesti doi termeni a fost aplicat prin abuz la discursul in proza, sensul abuziv al unuia s‑a extins si asupra celuilalt termen. Insasi denumi­rea de proza a limbajului lipsit de metri arata ca a coborit de la o anumita inaltime si din propriul sau car pe pamint[317].

7. De asemenea, Homer a infatisat nu numai regiuni din apropiere — cum sustine Eratosthenes[318] — si nu nu­mai tinuturile Eladei, ci si numeroase meleaguri indepar­tate si inca cu precizie[319]. Intr‑adevar, el prezinta miturile mai bine decit urmasii sai, pentru ca nu le plasmuieste pe toate miraculoase, ci in interesul stiintei se exprima in ale­gorii, isi impodobeste stilul sau incearca sa captiveze mul­timea; asa sint, de pilda, printre altele, si povestirile legate de ratacirile lui Odysseus, in privinta carora se inseala mult Eratosthenes cind face flecari atit pe Homer, cit si pe interpretii[320] lui. Dar aceste probleme merita discutii mai ample.

8. In primul rind, sa precizam ca miturile le‑au preluat nu numai poetii, ci si cetatile inca binisor inaintea poetilor, tot astfel si legiuitorii[321], datorita folosului pe care‑l aduc, tinind seama de alcatuirea firii animalului logic; intr‑ade­var, omul este insetat de cunostinte; prima manifestare a acestei aviditati este dragostea de povesti. Negresit, por­nind de aici, copiii incep sa asculte povesti si apoi sa ia parte la ele din ce in ce mai mult. Pricina este faptul ca mitul este o poveste a unei lumi noi, un basm care nu vorbeste despre fapte care s‑au petrecut vreodata, ci de cu totul altceva. Iar noul si necunoscutul sint, fara indo­iala, placute. Si tocmai acest imbold da nastere dorului de cunostinte. Cind se mai adauga si miraculosul si fabulosul, placerea e indoita, iar ea este un adevarat filtru al stiintei. La inceput trebuie sa atragem copiii prin astfel de momeli, iar apoi, cind ei mai inainteaza in virsta, sa‑i indrumam spre cunoasterea lucrurilor care exista aievea, deoarece si puterea lor de intelegere se intareste si nu mai are nevoie de inselaciuni. Si apoi orice ins, chiar lipsit de invatatura, este intr‑un anumit fel copil, si tocmai de aceea ii plac si lui povestile; la fel este si el pe jumatate instruit; caci nici acesta nu are tarie in judecata sa si mai staruie inca in el deprinderile din copilarie. Iar pentru ca miraculosul nu este numai placut, ci si infricosator, s‑au folosit pentru copii ca si pentru cei virstnici amindoua laturile lui; intr‑adevar, noi daruim copiilor povesti placute pentru a‑i stimula, si infricosatoare, pentru a‑i abate [de la rau]. Intr‑adevar Lamia, Gorgo, Ephialtes si Scheletul[322] sint curate povesti. Multi dintre cei care locuiesc la oras sint imbolditi spre fapte de curaj, ascultind istorioare placute, deoarece aud pe poeti declamind despre ispravi fabuloase savirsite de oameni, cum sint, de pilda, muncile lui Heracles sau ale lui Theseus[323]; ei mai afla despre cinstirile daruite acestora de catre zei; de asemenea, pe Zeus, ace­lasi imbold il simt copiii cind vad picturi, statui sau alte figurine care reprezinta vreun episod fabulos. Pentru a‑i impiedica de la rau este destul sa vada ca cei rai primesc de la zei pedepse sau sint inspaimintati, sau amenintati, fie prin cuvinte, fie prin fantome monstruoase, sau sint incredintati ca unii au patit aceste rele. Intr‑adevar, nu orice pilc de femei si nici orice alta multime pestrita este in stare sa fie induplecata de logica filozofului si nici sa fie chemata prin acest mijloc la evlavie, la dreptate si la buna‑credinta, ci este nevoie si de unele superstitii. Iar acestea nu sint cu putinta fara creatii legendare si fara miraculos. Intr‑adevar, fulgerul, egida, tridentul, tortele, balaurii si thyrsul — aceste arme ale zeilor[324], precum si intreaga teologie veche sint povesti curate. De ele s‑au folosit intemeietorii cetatilor ca de niste sperietori ca sa inspaiminte inimile slabe. Dat fiind ca plasmuirile mito­logiei se prezinta astfel si au ca tel viata sociala si poli­tica, si pentru ca ele recurg totodata si la istoria lucruri­lor aievea, cei vechi au pus aceasta institutie a copilariei si la indemina virstnicilor si au socotit ca poezia dispune de suficiente resurse pentru a face inteleapta orice virsta; dar mai tirziu, cu scurgerea vremii, si‑au facut aparitia istoriografia si filozofia de azi. Numai ca istoriografia si filozofia apartin celor putini, in vreme ce poezia este mai la indemina poporului, fiind in stare sa umple teatrele si mai presus de toate poemele homerice. De altfel, primii istorici si cei dintii filozofi, numiti fizicieni[325], au fost ei insisi mitografi.

9 Astfel, poetul Homer, tintind prin legende un scop instructiv, a acordat o mare atentie adevarului. Negresit, el introduce in poezie si nascociri, dar adevarul il pune la temelia lor, in vreme ce plasmuirile nu formeaza, in cre­dinta lui, decit o momeala si un mijloc de a conduce multimile.

Intocmai cum turnind argint si aur

Un mester mare[326]

Astfel, Homer impleteste in intimplarile adevarate si unele povesti, pentru a indulci si a impodobi exprimarea. El urmareste de fapt acelasi tel ca istoricul si ca cel care povesteste fapte petrecute aievea. Astfel, luind ca subiect razboiul troian care s‑a intimplat cu adevarat, Homer l‑a infrumusetat cu legende; la fel si ratacirile lui Odysseus. Intr‑adevar, a tese povesti goale fara sa pornesti de la un simbure de adevar nu intra in obiceiul lui Homer. Pe linga acestea si fictiunile prezentate par mult mai apropiate de adevar, daca sint combinate cu unele adevaruri, fapt pe care‑l sustine si Polybios[327], cind vorbeste despre rata­cirile lui Odysseus; o idee asemanatoare exprima si ver­surile:

Asa scornea el basme cite toate Asemeni cu‑adevarat[328]

Intr‑adevar, nu toate cite le‑a insirat poetul, ci doar multe dintre ele, au fost curate plasmuiri, altfel ele n‑ar fi semanat atit de bine cu adevarul. Homer si‑a procurat deci punctele de plecare din informatia sa [intinsa]; astfel, el precizeaza ca Eol a domnit peste insulele din jurul Liparei[329], iar peste tinuturile din preajma Etnei si ale Leontinei[330], stapini au fost ciclopii si laestrigonii[331] cei inospitalieri; de aceea si locurile din imprejurimile strim­torii erau pe vremea aceea cu neputinta sa fie trecute de corabii, [deoarece] Gharybda si Scyllaeum[332] erau stapinite de pirati. Astfel aflam din informatii, ca unele neamuri pomenite de Homer au locuit intr‑adevar in cutare parte a lumii, altele, in alta parte. Astfel, stiind ca cimmerienii[333] s‑au statornicit linga Bosforul Cimmerian, spre miazanoapte si spre intuneric, poetul i‑a asezat corespunza­tor pe un tarim intunecos, linga Hades, fiind un mijloc potrivit de a da pribegiei [eroului] un caracter fabulos. Ca Homer i‑a cunoscut pe cimmerieni, o afirma logografii, care fixeaza invazia cimmerienilor fie cu putin inainte de Homer, fie chiar pe vremea lui.

10. Tot astfel, pentru ca avea cunostinta de colchidieni si de expeditia lui Iason in Aia[334] si cum, de asemenea, cunostea povestile si istorisirile despre Circe[335] si Medeea[336], cu formulele [lor magice] si cu celelalte trasaturi comune ale lor, Homer le‑a plasmuit ca eroine inrudite; cu toate ca ele isi aveau atit de departate lacasurile, una intr‑o infundatura a Pontului, alta in Italia, el le‑a stramutat pe amindoua in afara oceanului; poate ca si Iason a cala­torit pina in Italia[337], pentru ca se vad unele semne ale expeditiei argonautilor si prin partile muntilor Kerauni[338] si ale Marii Adriatice, prin golful Pasidoniates[339] si prin insulele din fata Etruriei; au contribuit intrucitva [la fau­rirea episodului argonautilor] si insulele Cyanee[340] numite si Symplegade; ele sint niste stinci ce fac anevoioasa tre­cerea corabiilor prin Strimtorile Bizantine. Intr‑adevar, din apropierea ce‑o face intre Aia si Aiaia[341], intre Symple­gade si Planctai, calatoria lui Iason printre insulele Planc­tai[342] pare mai adevarata, dupa cum si apropierea de cele ce se stiau despre Scylla si Charybda a facut mai veridic episodul trecerii lui Ulise printre stincile acelea[343]. Pe scurt, oamenii de pe vremea aceea socoteau Marea Pontica un alt Ocean, iar despre cei care calatoreau pe mare inspre acele tarimuri credeau ca s‑au indepartat [de pamintul populat] la fel ca cei care inaintau binisor dincolo de Coloanele lui Heracles. Si, intr‑adevar, ea era socotita cea mai intinsa din marile noastre, si de aceea ei ί s‑a daruit cu osebire numele de Pont[344] ca nume propriu cu care o desemneaza poetul Homer. La fel, tot din aceasta pricina, el a stramutat in ocean asezarile din Pont, soco­tind ca va fi usor de admis datorita opiniei curente. Eu mai cred ca, de vreme ce solymii stapineau crestele cele mai inalte ale muntelui Taurus[345], din preajma Lyciei pina in Pisidia[346] si pentru ca principalele piscuri dinspre miazazi [ale muntelui] ocupate de ei se aflau la vederea celor din interiorul muntelui Taurus si mai cu seama a riveranilor Pontului, tocmai datorita unei oarecare asema­nari dintre locuri, si pe acestia i‑a stramutat in ocean, intr‑adevar, iata ce spune despre Odysseus, care se afla pe pluta:

Neptun care venea de la poporul Etiopean, zarindu‑l de departe.

Din munti de la solymi[347]

Poate ca si pe ciclopii cu un singur ochi i‑a trans­plantat Homer din istoria Scitiei, pentru ca se spune ca astfel de fiinte au fost arimaspii[348] pe care i‑a dat in vileag Aristeas din Procones[349], in poemul „Arimaspeia'.

11. Dupa ce am precizat mai intii aceste amanunte, tre­buie sa vedem acum ce spun cei care, potrivit vorbelor lui Homer, declara ca peregrinarile lui Odysseus au avut loc sau nu prin partile Siciliei si ale Italiei. Negresit, acest episod poate suscita doua interpretari: una buna si alta rea[350]. Interpretarea este buna daca vom vedea in Homer un om care, convins ca ratacirile lui Odysseus au atins acele meleaguri, a luat aceasta temelie reala pe care a prelucrat‑o doar poetic. Intr‑adevar, aceasta teorie este cea mai potrivita in acest caz si pentru ca nu numai in imprejurimile Italiei, ci chiar pina la hotarele Iberiei se pot gasi urme ale ratacirilor lui Odysseu si ale unui mare numar din tovarasii sai[351]. Interpretarea se face in sens rau, daca si prelucrarea poetica se ia drept istorie, ca de pilda, oceanul homeric, Hadesul, boii Soarelui, popasurile lui Odysseus pe la zeite[352], metamorfozele, trupurile uriase ale ciclopilor si ale laestrigonilor, forma hidoasa a Scyllei, distantele imense ale calatoriei pe mare a eroului si mai multe altele de acest fel care, in chip limpede, apartin unui plasmuitor de situatii miraculoase. Nici nu merita osteneala sa‑l contrazici pe acela care il falsifica pe poet intr‑un chip atit de vadit, dupa cum nici pe acela care ar sustine ca tocmai asa cum povesteste poetul s‑a petrecut intoarcerea lui Odyssesus in Ithaca[353], uciderea petitorilor si incaierarea care s‑a incins pe ogor intre locuitorii Ithacai si el: pe de alta parte, e nedrept sa cauti pricina acelora care inteleg pe poet asa cum se cuvine.

12. Eratosthenes[354] totusi osindeste amindoua modurile de interpretare, intr‑un fel cu totul incorect; el respinge a doua teza cind incearca sa contrazica prin argumente mari date vadit fictive, ce nu merita sa fie combatute. Contrazice prima teza, cind prezinta pe orice poet ca pe un scornitor de basme si socoate ca nici cunostintele geo­grafice, nici cele tehnice nu contribuie cu nimic la valoa­rea acestuia. Si pentru ca, unele dintre mituri sint situate in locuri aievea, ca de pilda in Ilion, pe Ida si pe Pelion[355], in vreme ce altele se desfasoara in locuri nascocite, ca acelea unde traiesc Gorgonele[356] sau Geryon[357], Eratosthe­nes afirma ca de genul acestora din urma sint si basmele povestite in legatura cu peregrinarea lui Odysseus; cei care sustin — continua el — ca aceste intimplari nu au fost plasmuite, ci s‑au petrecut aievea, dovedesc greseala lor prin insasi disensiunea dintre ei. De pilda — Sirenele, unii[358] le situeaza la capul Pelorias[359], altii la o distanta de peste 2 000 de stadii (370 km) in Sirenusse[360], care sint o stinca cu trei capete ce desparte golful Kymaion[361] de Posidonia. Dar de fapt nici stinca cu pricina nu este propriu‑zis cu trei capete si nici nu se inalta virful ei in intregime spre cer, ci din partile Syrrhentului[362] pina la strimtoarea de la Capreae[363] se intinde un fel de pinten lung si ingust pe care se afla, pe o coasta de munte, sanctuarul Sirenelor, iar la poalele celuilalt versant, spre golful Posidoniates, trei insulite situate in fata coastei pustii si stincoase, care se cheama Sirene; chiar pe tarmul acestei strimtori se ridica templul Athenei[364], de la care isi trage numele acest pinten.

13. Adevarul este ca nu trebuie sa lepadam informatia in intregimea sa, numai pentru ca cei care ne transmit date topografice sint in dezacord. Sint imprejurari cind acesta este chiar un motiv in plus de‑a acorda mai mare incredere exactitatii intregului. Ma refer, de pilda, la chestiunea de‑a afla daca peregrinarea lui Odysseus s‑a desfasurat prin Sicilia si Italia, si daca Sirenele sint pre­zente prin acele parti; fara indoiala, cel care le aseaza pe capul Pelorias este in contradictie cu cel care le situeaza in Sirenusse, dar nici unul, nici celalalt nu sint in dezacord cu cel de‑al treilea, care le localizeaza in preajma Siciliei si a Italiei, dimpotriva amindoi confera mai mult credit punctului de vedere al acestuia din urma; intr‑adevar, desi primii nu indica acelasi loc, ei nu au iesit totusi din impre­jurimile Siciliei si ale Italiei. Iar daca altcineva ar mai adauga ca la Neapolis se poate vedea mormintul Parthe­nopei[365], una din Sirene, ar aduce o incredintare mai mult, desi acesta ar fi al treilea loc desemnat. Iar pentru ca. Neapolis este situat tocmai in golful format de Sirenusse, pe care Eratosthenes il numeste golful Cumae, credem cu mai multa convingere ca Sirenele au trait pe aceste melea­guri. Caci nu pretindem ca poetul sa se fi informat exact despre fiecare in parte din aceste locuri, nici noi, la rin­du‑ne, nu cautam la el o precizie desavirsita. Pe de alta. parte, noi nu mergem atit de departe, incit sa‑l banuim pe poet ca a compus cinturile fara sa fi cules informatii adevarate despre drumetiile lui Odysseus si fara sa stie unde si cum s‑au petrecut ele.

14. Dupa presupunerea lui Eratosthenes[366], Hesiod[367] a stiut ca ratacirile lui Odysseus au avut loc prin partile Siciliei si ale Italiei, bizuindu‑se cu incredere in parerea lui pe faptul ca Hesiod nu numai ca a pomenit despre locu­rile descrise de Homer, ci a si adaugat stiri noi despre Etna si despre Ortygia[368], o insulita din fata Siracuzei, precum si despre etrusci; in schimb, Homer, in credinta lui Eratosthenes, n‑a cunoscut aceste locuri si n‑a voit sa situeze pribegia lui Odysseus prin locuri cunoscute. Dar putem oare sa admitem ca Homer sa fi cunoscut Etna si Etruria, dar de Scylla[369], Charybda[370], Circaeum[371] si Sire­nusse sa nu fi avut stire? Sau poate ar fi mai potrivit [sa admitem] ca Hesiod nu flecareste, ci urmeaza pareri curente, in schimb Homer „da rasunet la toate nepotrivi­rile ce i‑au venit pe buze'?[372] Caci, in afara celor spuse de noi mai sus in legatura cu caracterul aparte al fabula­tiei homerice, numarul mare al scriitorilor care au inaltat in slava acele ispravi, precum si renumele de care se bu­cura pina azi locurile cu pricina pot aduce [destule] mar­turii ca acestea nu sint plasmuiri de poet, nici de scriitor, ci urme de oameni si de fapte care au fost odata cu ade­varat.

15. Polyibios[373] interpreteaza corect datele homerice de­spre ratacirile lui Odysseus. Eol, zice acesta, pentru ca a relevat caile prin care se poate face trecerea vaselor prin locurile din strimtoare supuse fluxului si refluxului si greu de strabatut cu corabiile din pricina bulboanei ape­lor, a fost numit stapinul vinturilor[374], si socotit rege; tot astfel si Danaos[375], pentru ca a aratat locul potrivit pentru puturi in Argos[376], si Atreus, deoarece a spus ca drumul Soarelui[377] este potrivnic miscarii de rotatie a cerului, au fost socotiti profeti si regi, ca unii care iscodesc tainele sfinte. Iar preotii egiptenilor, ai Chaldeii[378] si magii, care se deosebesc de alti oameni prin destoinicia lor intr‑o ra­mura a stiintei, au avut parte, la inaintasii nostri, de slujbe in conducerea cetatii si de mari cinstiri. Tot astfel, fiecare dintre zei este adorat ca descoperitor al unui mestesug folo­sitor. Dupa ce a precizat toate acestea, Polybios refuza sa socoteasca in intregime de domeniul legendei pe Eol ca si toata drumetia lui Odysseus; negresit s‑au adaugat aici si citeva plasmuiri mitice, cum s‑a intimplat in ca­zul razboiului troian, dar ca esentialul s‑a petrecut in preajma Siciliei, a aratat‑o atit poetul cit si ceilalti scriitori care descriu locurile din preajma Italiei si a Siciliei[379]. Acest istoriograf[380] nu aproba nici acea parere a lui Eratosthe­nes, prin care acesta din urma sustine ca „atunci va gasi cineva urmele pe unde a ratacit Odysseus, cind va desco­peri selarul care a cusut burduful vinturilor'[381]. El adauga ca, ceea ce se practica linga Scyllaeum cu prilejul vinatorii pestilor‑sabii se potriveste cu cuvintele poetului despre Scylla[382]:

Din fiorosul hau si‑n jurul stincii

Ea lacomind tot pescuieste‑acolo

Delfini si ciini‑de‑mare si tot soiul

De pesti mai mari ce cresc in sinul marii[383].

Intr‑adevar, lacherdele care trec in bancuri pe linga Italia, cind cad in strimtoare si sint impiedicate de bul­boana sa se apropie de Sicilia, dau peste animale mai mari, ca delfini si ciini‑de‑mare si alte cetacee. Din vinatul de lacherde se ingrasa pestii‑sabii care se mai numesc — zice Polybios[384] — si pesti‑spada si ciini. Si aici ca si cu prilejul revarsarii Nilului si a altor ape, se intimpla acelasi lucru ca in caz de incendiu sau cind o padure este mistuita de flacari: atunci animalele, adunindu‑se gramada la un Ioc, fug de foc sau de apa si cad astfel prada jivinelor mai puternice.

16. Dupa aceste informatii, Polybios descrie vinatoarea pestilor‑sabii, care are loc in preajma regiunii Scyllaeum: in postul de observatie se pune un singur pindas, comun pentru mai multi vinatori, care stau pititi mai la o parte in niste barcute cu doua visle, cite doi oameni de fiecare barca. Indata ce pindarul indica prin semne ivirea pesti­lor‑sabii, unul conduce intr‑acolo barca, iar celalalt sta gata la prora cu harponul in mina; pestele isi tine dea­supra apei o treime din corp. Cind luntrea aproape a ajuns pestele, vinatorul infige in el harponul din mina apoi il smulge din nou din trupul pestelui, dar fara virful de fier care este ca un cirlig de undita: acesta este prins usor de harpon cu anume viclesug si este legat de o funie lunga, pe care ei o lasa sloboda animalului ranit pina cind acesta osteneste tot zbatindu‑se si cautind scapare. Atunci il trag pe uscat sau il urca in barca, daca nu are cumva un corp peste masura de mare. Harponul, chiar daca il scapa in mare, nu se pierde, pentru ca este mestesugit din lemn de stejar si de brad, astfel ca, in vreme ce partea de stejar, din pricina greutatii, se scufunda in apa, restul ramine deasupra si poate fi pescuit usor[385]. Se intimpla uneori sa fie ranit prin barca insusi luntrasul, din pricina marimii sabiei pestilor, iar datorita fortei animalului, vina‑rea lui seamana cu vinatoarea de mistreti. Din fapte de acest fel — zice Polybios — oricine ar putea sa‑si dea seama ca Odysseus a ratacit prin partile Siciliei, potrivit vorbelor lui Homer, deoarece poetul leaga de Scylla o ast­fel de vinatoare care este foarte nimerita pentru Scyllaeum. Iar in ce priveste vorbele lui Homer despre Charybda[386], ele se potrivesc intru totul cu fenomenele din strimtoare. Cit priveste versul homeric:

De trei ori sloboade ea apa[387]

In loc sa spuna „de doua ori', este vorba, dupa Polybios, de o greseala fie de grafie, fie de observatie.

17. Si fenomenele din insula Meninx[388] [— continua Polybios —] se potrivesc cu relatarile poetului despre lotofagi. Iar daca se ivesc unele nepotriviri, vina o poarta modificarile suferite [de poeme] cu vremea, lipsa de cu­nostinte precise sau licenta poetica care a alcatuit poemul din informatie, organizare de material si legenda. Scopul istoriei este adevarul. Iata, de pilda, in Catalogul Cora­biilor[389], poetul descrie particularitatile fiecarui loc, aratind ca un oras este stincos, altul asezat la capatul pamintului, ca unul este plin de porumbei, iar altul se inalta pe tar­mul marii[390]. Scopul organizarii materialului este puterea de inriurire, ca de pilda cind poetul introduce razboaie in descrieri. Scopul legendei este placerea si uimirea. Dar daca totul ar fi numai plasmuire, el n‑ar avea nici putere de convingere, nici n‑ar fi un procedeu homeric. Toti vad in opera lui Homer o adevarata meditatie filozofica, contrar vorbelor lui Eratosthenes[391] care ne recomanda sa nu judecam poemele homerice dupa principiile ratiunii si sa nu cautam in ele date cu adevarat istorice. Mai potri­vit este [de pilda] ca versul

De aici turbate vinturi ma purtara

Pe marea cea pescoasa noua zile[392]

sa fie inteles mai degraba ca o referire la o distanta mica (pentru ca vinturile primejdi­oa­se nu bat in linie dreapta) decit ca o aluzie la o departare excesiva a lui Odysseus in ocean sprijinit de vinturi prielnice care bat fara ince­tare. Polybios[393], care calculeaza distante de la capul Maleai pina la Coloanele lui Heracles la 22.500 de stadii [4.162 km], zice ca, daca am aprecia acest interval la noua zile de drum, mentinind aceeasi viteza, vasul ar strabate zilnic 2.500 de stadii [462,50 km]. Dar cine a putut pretinde vreodata ca un om, pornind din Lycia sau din Rodos sa ajunga a doua zi la Alexandria, distanta fiind de 4.000 de stadii [739,90 km]? Iar celor care se intreaba cum [se poate ca] Odysseus, care a venit de trei ori in Sicilia, sa nu fi trecut prin strimtoare nici ma­car o data, Polybios le raspunde, aparind pe Homer, ca toti navigatorii, chiar si generatiile de mai tirziu au oco­lit aceasta cale.

18. Iata deci faptele aratate de Polybios. Indeobste mai sint [multe] altele bine infatisa­te de el. Cind insa respinge presupunerea trecerii lui Odysseus din Marea Interioara in Ocean si raporteaza navigatia fiecarei zile la masura­tori si la distante exacte, el atinge culmea incoerentei. Iata si urmatoarele versuri ale poetului pe care el le aduce in sprijin:

De aici turbate vinturi ma purtara

Pe marea cea pescoasa noua zile[394]

si, in acelasi timp, suprima alte versuri ca:

Ale‑Oceanului ape vasul cind le lasa[395]

si versul:

'N insula Ogygia[396], unde mijlocul marii se afla[397]

si unde locuieste si fiica lui Atlas[398], la fel versul despre feaci[399]:

Locuim noi doara departe, cei din urma, pe noianul

Batut de valuri, si la noi nu vine

Din alta parte nimeni[400].

Intr‑adevar, se vede limpede ca toate acestea au fost plasmuite in plin Atlantic. Dar Polybios, trecindu‑le sub tacere, respinge cele spuse limpede de poet. Aceasta ati­tudine negresit nu este buna. Parerea sa, ca ratacirile lui Odysseus s‑au abatut prin partile Siciliei si ale Italiei, este corecta si o confirma si numele locurilor. Intr‑adevar, ce poet sau ce scrii­tor i‑a convins pe napolitani sa se socoteasca posesorii mormintului sirenei Parthenope, iar cei din Cumae[401], din Dicaiarchia[402] si de la Vezuviu, sa localizeze pe meleagurile lor Pyriph­legethonul[403], lacul Acheronului[404], oracolul mortilor din Aornos[405], numele lui Baios si Misenos[406], acei tovarasi ai lui Odysseus? La fel stau lucrurile cu istorioarele despre Sirenusse, despre strimtoarea Siciliei, despre Scylla si Charybda si despre Eol; toate acestea nu trebuiesc despicate [in patru] cu strictete, dar nici nesocotite ca simple nascociri fara rada­cini si fara temei, ca unele ce nu au nimic comun nici cu adevarul, nici cu interesul istoric.

19. Eratosthenes insusi pare sa fi banuit toate acestea cind presupune ca poetul voia sa localizeze drumetiile lui Odysseus pe meleagurile de la asfintit. Daca insa el s‑a abatut de la hotaririle luate, aceasta se datoreste faptului ca in unele cazuri n‑a dispus de informatii exacte, iar in altele, nu voia sa le ia asa [cum erau], ci sa le infatiseze in amanuntime mai ingrozitoare si mai mon­struoase. In acest ultim punct, Eratosthenes are dreptate. Dar pricina pentru care Homer a procedat astfel a inte­les‑o gresit. Intr‑adevar aceasta nu a fost flecareala, ci folosul. Negresit, Eratosthenes este indrituit sa fie criticat si din acest motiv si pentru ca sustine ca Homer a situat la mari departari plasmuirile lui fantastice, deoarece acolo i‑a fost mai la indemina sa‑si disimuleze minciunile. Dar, de fapt, numarul nascocirilor miraculoase situate in locuri indepartate formeaza o foarte mica particica fata de cele din Elada si din apropierea Eladei. Asa sint, de pilda, povestile legate de muncile lui Heracles si ale lui Theseus, cit si miturile ce se desfasoara in Creta, in Sicilia si in alte insule, ca si cele din jurul muntilor Citeron, Helicon, Parnas, Pelion[407], si in sfirsit in Attica intreaga si in Pelo­pones. Nimeni nu invinuieste pe poetii mitografi de ne­stiinta din pricina miturilor pe care le creeaza. Mai mult, pentru ca poetii nu plasmuiesc totul, ci mai des adauga povesti la o traditie istorica, si mai presus decit altii asa procedeaza Homer, cel care ar incerca sa afle ce adaosuri fabuloase fac cei vechi, acela nu se intereseaza daca aceste amanunte mitice au existat sau mai exista, ci mai degraba incearca sa caute adevarul ascuns sub numele locurilor si a personajelor astfel create, de pilda, sa afle daca rataci­rile lui Odysseus au avut ele loc vreodata si unde anume.

20. Dar, indeobste, Eratosthenes procedeaza gresit cind pune poezia Iui Homer pe aceeasi treapta cu a celorlalti poeti, atit in alte privinte, cit si in problemele ce ne preocupa acum in ale geografiei, si nu‑i acorda nici o superioritate fata de ei. Caci, in afara altor considerente, daca ai parcurge numai drama Triptolemos[408] a lui Sofocle sau prologul Bacantelor[409] lui Euripide si le‑ai compara cu preocuparile lui Homer pentru asemenea probleme de geografie, mai usor ti‑ai putea da seama de superioritatea lui Homer sau de deosebirea dintre acesti poeti. Caci acolo unde este nevoie de ordine in insirarea locurilor pome­nite, Homer respecta ordinea geografica atit a tinuturilor elene, cit si a celor departate.

Catau pe‑Olimp s‑aseze plaiul Ossa[410]

Si peste Ossa muntele Pelion[411]

si aiurea:

Hera Olimpul lasind si sarind de pe culme la vale

Trece‑n Pieria[412] si prin Emathia[413] cea desfatata

Peste‑naltimile muntilor plini de ninsoare din plaiul

Tracilor, buni calareti: ea nici nu atinge pamintul

Iar de pe muntele Athos da fuga pe undele marii[414].

Si in Catalogul corabiilor el nu insira la rind orasele, pentru ca nu e nevoie, dar neamurile le prezinta la rind. La fel [face] si cu popoarele indepartate.

In Cipru, in Fenicia si‑n Egipet

Fusei, la etiopi, la cei din Sidon

Si la erembi si‑n Libya[415]

ceea ce subliniaza, de altfel, si Hipparchos[416]. Dimpotriva, ceilalti [doi poeti], in privinta locurilor, unde este stricta nevoie de ordine geografica, prezinta unul pe Dionysos Bacchus colindind pe la diferite neamuri, celalalt[417], pe Triptolemos, cutreierind tarinele insamintate de el, si apropie tinuturi mult departate, iar pe cele invecinate le indeparteaza unul de altul.

Paminturi lydiene cu‑aur mult lasind

Si sesuri insorite la frigi si la persani

Si‑a Bactrei mindre ziduri, pe plaiuri reci la mezi

Si‑n fericita tara a arabilor venii[418].

La fel face si Triptolemos[419].

Si in privinta climei si a vinturilor[420] dovedeste Homer cunostinte geografice intinse, pentru ca adeseori, in de­scrierea locurilor, da amanunte ca acestea:

Ithaca‑i cea mai departata‑η mare

Si scunda spre apus, iar celelalte

Sint mai spre rasarit[421].

Si:

Iar pestera‑i cu doua porti: una inspre Borean

Alta spre Notos[422].

Nu‑mi pasa de zboara la dreapta‑n intuneric

Spre rasarit, ori la stinga spre apus[423].

Iar necunoasterea unor amanunte ce acestea trec in ochii lui Homer ca cea mai desavirsita confuzie:

lubitii mei, noi nu stim unde e lacasul

In care intuneric si‑n care Aurora si soarele adasta[424].

Si apoi exprimindu‑se bine, poetul zice:

Borean si Zefir sint doua vinturi ce din

Tracia vin[425].

Intelegind gresit pasajul, Eratosthenes[426] ii imputa lui Homer ca ar sustine indeobste ca Zefirul sufla din Tracia. Dar departe de‑a vorbi in general, poetul se refera aici numai la momentul cind aceste doua vinturi se intilnesc, in preajma golfului Melas[427], in Marea Traciei, care este o parte a Marii Egee. Intr‑adevar, coasta Traciei, in locu­rile unde se invecineaza cu Macedonia, face o cotitura spre sud, formind un promontoriu si inaintind in mare, astfel ca pentru cei care locuiesc in Thasos[428], in Lem­nos[429], in Imbros[430], in Samothrake[431] si, cu un cuvint, in marea din jurul acestor insule, Zefirii bat in aparenta dinspre Tracia, asa dupa cum pentru Attica ei se simt dinspre Stincile Skironiene[432], de unde zefirii mai poarta si numele de Skironi, dar si Argestai[433]. Eratosthenes[434] nu a inteles aceasta stare de lucruri, poate doar sa fi intre­zarit ceva, pentru ca el descrie aceasta brusca cotitura a tarmului Traciei, despre care vorbesc eu acuma. Dar cum el ia vorbele poetului in sens general, il mai si invinuieste de ignoranta, deoarece zefirul sufla dinspre apus si dinspre Iberia, iar Tracia nu se gaseste in acele parti. Oare [— in­trebam noi —] intr‑adevar Homer sa nu fi stiut ca zefirul sufla dinspre asfintit? Tocmai el, care ii pastreaza locul sau propriu in insirare, rostind vorbele ce urmeaza:

Impreuna bateau Euros fi Notos[435]

Zefirul cel cu rece suflu si Boreanul[436].

Sau poate Homer n‑a stiut ca Tracia nu se intinde din­coace de muntii Peoniei si ai Thessaliei[437]? Dimpotriva, el, care a cunoscut tinuturile din continuarea tracilor si care a delimitat litoralul de inima uscatului, ii desemneaza pe unii magneti[438], pe altii malieni[439], si pe grecii din con­tinuarea lor pina la thesproti[440], la fel si pe dolopii[441] din vecinatatea peonilor, pe selii[442] din jurul Dodonei pina la Acheloos[443]; dar pe traci nu‑i pomeneste dincoace de aceste limite. In schimb este inclinat sa numeasca mereu marea cea mai apropiata [de traci] si cea mai cunoscuta de el, ca atunci cind zice:

Gloatele strinse s‑au pu·, in miscare ca niste talazuri,

Namile ce le rascoala pe Marea Icarica[444].

21. Sint unii autori[445] care pretind ca numai doua sint vinturile mai de seama, Boreanul si Notosul, ca celelalte se deosebesc de acestea doar printr‑o mica deviere de la directia acestora: astfel vintul care bate dinspre regiunea rasaritului de vara este Euros; cel dinspre rasaritul de iarna, Apeliotes[446]; dinspre regiunea cerului in care asfin­teste soarele vara sufla zefirul, iar de unde apune el iarna, Argestes[447].

In sprijinul teoriei celor doua vinturi [principale] ei aduc marturia lui Thrasyalkes[448] si a poetului Homer insusi care pune vintul argestes alaturi de notos. Notosul argestes [„vijelios][449] iar pe zefir, de borean:

Cu Boreanul Zefirul sufla dinspre‑a tracilor tara[450].

Dar Poseidonios spune[451] ca nici unul dintre specialistii in materie, ca Aristotel, Timosthenes[452] si Bion[453] astro­nomul, n‑a infatisat o astfel de teorie despre vinturi. Dim­potriva, ei numesc Caikias[454], vintul ce sufla vara dinspre rasarit, iar pe cel potrivnic lui, Libs[455]; ultimul bate dinspre apusul de iarna; iarasi apoi ei numesc pe Euros vintul dinspre rasaritul de iarna si Argestes vintul potrivnic aces­tuia; ca vinturi intermediare ei desemneaza pe Apeliotes si pe zefir[456]. Poetul numeste „Zefir ce sufla aspru' vintul numit de noi Argestes, si „Zefir ce sufla lin', vintul ce se cheama obisnuit la noi zefir, iar Notos‑argestes pe Leuco‑notos[457] al nostru, pentru ca acesta produce putini nori, in opozitie cu celalalt Notos care e insotit mereu de nori negri si grei.

Asprul Zefir ca atunci cind norii pe cer risipeste

Aprig batind cu a vijeliosului Notos suflare[458].

Intr‑adevar, poetul vorbeste aici despre zefirul aspru care obisnuieste sa imprastie norii slabi adunati de Leuco‑notos, pe ultimul numindu‑l Notos insotit de epitetul Argestes „Vijelios'. Iata, deci, acestea sint indreptarile ce le‑am socotit de cuviinta sa le facem teoriilor sustinute de Eratosthenes la inceputul cartii intii a Geografiei sale.

22. Staruind in parerile sale gresite despre Homer, Era­tosthenes mai sustine[459] ca poetul n‑a stiut ca Nilul are mai multe guri si nici macar numele acestui fluviu, in vreme ce Hesiod[460] l‑a cunoscut pentru ca‑l mentioneaza. Dar s‑ar putea ca numele Nilului sa nu fi fost fixat inca pe vremea lui Homer. Iar in privinta gurilor, dat fiind ca pe atunci ele erau inca neexplorate si doar putini stiau ca erau mai multe la numar si nu una singura, se poate admite ca el n‑a auzit nimic despre ele; iar daca printre minunatiile Egiptului cea mai vestita si mai minunata si cea mai vrednica de pomenit si de vazut a fost si este fluviul, cu revarsarile si cu gurile sale[461], cine ar putea banui ca cei care l‑au informat pe Homer despre fluviul egiptean si despre tara aceea, despre Theba Egiptului si despre insula Pharos[462], n‑au cunoscut aceste guri sau, cunoscindu‑le, sa nu‑i fi vorbit lui Homer despre ele, in afara de cazul ca au ocolit un lucru tocmai prea cunoscut? Dar e inca si mai de necrezut ca Homer, care a pomenit Etiopia, pe sidoni, pe erembi si Marea Exterioara, el care a vorbit despre impartirea in doua a etiopienilor, sa nu fi prezentat nimic despre locurile invecinate si de toata lumea cunoscute. Iar daca despre aceste guri ale Nilului n‑a adus de loc vorba, aceasta nu constituie o dovada a necunoasterii lor (caci Homer n‑a suflat o vorba nici de­spre patria sa, nici despre multe altele), ci mai degraba i s‑a parut ca nu merita sa fie pomenite lucruri prea obis­nuite unor cunoscatori.

23. De asemenea, pe nedrept i se reproseaza[463] lui Homer ca vorbeste ca un necunoscator, cind spune despre Pharos ca este o insula din largul marii[464]. Caci tocmai aceasta parere ar putea sluji ca marturie a faptului ca poetul nu a nesocotit nimic din particularitatile semnalate de noi mai sus, mai ales in legatura cu Egiptul. Iata dovada: oricine ar fi cel care isi povesteste propria pribegie este un laudaros; unul dintre acestia a fost si Menelaos care mergind pina la etiopieni, a aflat de buna seama despre revarsarile Nilului si despre cit mil lasa el peste tarini si cum depunerile fluviului inaintea gurilor prelungesc tarmul, ingramadind pamint in fata revarsarii sale incit, pe drept cuvint, spune Herodot[465] ca intreg Egiptul este un dar al fluviului; si intr‑adevar [asa si este Egiptul] chiar daca nu in intregimea lui, cel putin regiunea Deltei, asa‑numita Tara de Jos[466]. Menelaos a primit negresit si informatia ca insula Pharos era incinsa de mare in vechime. A exagerat insa ca ea mai este si astazi maritima, cind de fapt nu mai este. Cel care le‑a ticluit acestea astfel a fost insusi poetul. Prin urmare, din cele de mai sus se poate deduce ca poetul cunostea si revarsarile Nilului si gurile lui.

24. Aceeasi greseala rezida si in invinuirea adusa[467] poe­tului ca n‑a cunoscut istmul dintre Marea Egiptului si Golful Arabic si ca a comis o greseala zicind ca

Etiopienii‑n doua‑mpartiti sint ultimii oameni[468].

Dar, de fapt, in vreme ce poetul prezinta corect acest adevar, autorii de mai tirziu[469] il acuza, dar pe nedrept. Parerea ca Homer nu cunostea istmul cu pricina este atit de departe de‑a fi adevarata, incit eu declar deschis ca poetul nu numai ca l‑a cunoscut, dar il si descrie limpede, doar gramaticii, incepind cu Aristarchos si cu Crates[470], corifei in ale criticii, n‑au inteles sensul cuvintelor lui.

Intr‑adevar, dupa ce poetul spune:

Etiopienii, ce‑n doua‑s impartiti, sint ultimii oameni[471]

o data cu versul urmator apare intre ei divergenta, Aris­tarchos[472] scriind:

Unii unde apune Hyperion, altii unde rasare

iar Crates[473]:

Atit, unde apune Hyperion[474], cit si unde rasare,

fara sa existe vreo deosebire pentru ipotezele lor, daca se adopta una sau alta dintre variante. Crates, urmind pe cei care par sa utilizeze un limbaj stiintific, sustine ca zona torida e inconjurata de ocean; de cele doua parti ale ei se afla zona temperata, una, de la noi, iar cealalta din emisfera potrivnica. El conchide ca, dupa cum la noi se numesc etiopieni acei oameni care, asezati in partea de miazazi de‑a lungul intregii lumi populate, sint, dintre toti ceilalti oameni, ultimii locuitori la ocean, tot astfel, crede el, si dincolo de ocean trebuie sa traiasca alti etiopieni, ultimii dintre locuitorii celeilalte zone temperate, si care populeaza malurile aceluiasi ocean. In felul acesta, ei sint dubli si impartiti in doua de ocean, iar poetul adauga versul

Atit unde apune Hyperion, cit si unde rasare,

pentru ca — zice Crates — zodiacul ceresc aflindu‑se mereu la zenitul zodiacului terestru, iar acesta nedepasind in oblicitatea sa niciodata teritoriul celor doua Etiopii, este necesar ca si drumul Soarelui sa fie conceput in intregime in aceasta zona, si fiecare rasarit si apus al astrului sa aiba loc in acest interval, sub diversele lor aspecte si sub dife­ritele semne ale cerului[475]. Crates a dat aceasta explicatie, intemeindu‑se mai mult pe astronomie. De fapt, el putea sa se exprime si mai simplu, pastrind totusi ideea in sine a impartirii in doua a etiopienilor, asa cum s‑a aratat mai inainte, si anume ca de la rasarit pina la asfintit, pe amin­doua malurile oceanului, locuiesc etiopienii. Prin urmare, ce deosebire exista ca sens daca se adopta versul in varianta data de Crates sau in cea a lui Aristarchos de mai jos:

Unii, unde apune Hyperion, altii unde rasare?

Caci si aceasta versiune inseamna ca etiopienii locuiesc pe amindoua tarmurile oceanului, si pe cel de apus, si pe cel de rasarit. Dar Aristarchos, respinge interpretarea lui Crates. El crede ca impartirea in doua se refera numai la etiopienii din emisfera noastra, cei mai departati spre mia­zazi fata de eleni. Dar, dupa parerea lui, acestia astfel des­partiti nu formeaza doua Etiopii, una spre rasarit, alta spre apus, ci doar una singura, cea situata la miazazi de eleni si vecina cu Egiptul. Poetul, necunoscind acest lucru, atit in acest loc ca si in atitea altele semnalate de Apollodoros in cartea a doua a tratatului sau Despre Catalogul corabiilor[476], a dat indicatii geografice false care n‑au avut niciodata o existenta reala.

25. Pentru a combate pe Crates, ar fi nevoie de o dis­cutie mai lunga, care insa, la fel, nu are contingente cu subiectul lucrarii prezente. Cit despre Aristarchos, apreciem ca un merit al lui faptul de a fi respins interpretarea lui Crates care de altfel este susceptibila de multe obiectii, si de a fi presupus ca la Homer a fost vorba de Etiopia de la noi. Dar celelalte pareri ale lui Aristarchos sa le su­punem criticii si in primul rind faptul ca si el despica fara rost firul in patru in legatura cu textul poemelor homerice. Caci oricare dintre cele doua lectiuni se adopta, ea se poate adapta interpretarilor lui. Intr‑adevar, ce deosebire exista daca spui: „Exista doua grupari ale etiopienilor de la noi, unii spre rasarit, altii spre apus'; sau: „Sint doua grupari, si spre rasarit, si spre apus'? In al doilea rind, i se poate imputa lui Aristarchos faptul ca se sprijina pe anumite date gresite. Sa admitem ca poetul n‑a stiut ca exista istmul si ca se refera la Etiopia de linga Egipt cind spune

Etiopienii, ce‑n doua‑s impartiti.

Cum stau lucrurile asadar? Nu cumva etiopienii nu sint impartiti in doua, ci din nestiinta i‑a infatisat astfel poe­tul? Poate nici Egiptul, nici egiptenii, situati de la Delta pina la Syene[477], nu sint despartiti in doua de Nil,

Unii la apusul Hyperionului, altii la rasaritul lui?

Dar ce altceva este Egiptul decit o insula fluviala[478], pe care o inunda apele? Aceasta insula se intinde pe amin‑doua malurile fluviului, pe cel de rasarit si pe cel de apus. Iar Etiopia este o prelungire directa a Egiptului si este foarte asemanatoare cu el, atit prin prezenta Nilului, cit si prin natura celorlalte locuri. Caci si Etiopia [la fel ca Egiptul], este ingusta, alungita si inundata de ape. Partile ei neinundate sint desarte, sterpe si prielnice doar unor rare asezari omenesti, care se afla unele spre rasarit, altele spre apus. Prin urmare, cum sa nu fie impartita in doua si Etiopia? Sau poate, pentru unii Nilul a aparut ca hotar destul de potrivit intre Asia si Libya[479], acest fluviu ce se prelungeste spre miazazi pe o lungime mai mare de 10 000 de stadii [1850 km], iar in latime, fiind atit de intins, incit cuprinde insule cu mii de oameni, dintre care cea mai mare este insula Meroe[480], resedinta regelui si metropola etiopienilor, dar n‑ar fi in stare sa desparta in doua Etiopia insasi? Doar si atunci cind se critica diviziunea in doua a continentelor prin fluviu, se aduce drept suprema invi­nuire tocmai faptul ca se taie in doua Egiptul si Etiopia si ca se trece in Libya o parte a fiecareia dintre cele doua tari, o alta parte in Asia: sau daca se ocoleste acest neajuns, ori nu se fixeaza granita intre continente, ori nu se mar­cheaza hotarul lor prin fluviu.

26. Pe linga acestea, se poate concepe impartirea Etiopiei si altfel. Caci toti navigatorii care au calatorit in ocean pe linga tarmurile Libyei, unii pornind de la Marea Erythree, altii de la Coloane[481], dupa ce au inaintat citva, s‑au intors din drum, impiedicati de numeroase greutati stranii, incit multora le‑au lasat impresia ca drumul acela ar fi stavilit printr‑un istm. De fapt, intreaga Mare Atlan­tica isi are undele continui de jur imprejur si mai ales partea ei dinspre miazazi. Toti acesti navigatori au numit etiopiene ultimele tinuturi pina la care au ajuns si sub aceasta denumire le‑au facut cunoscute. Ce‑ar fi, deci, de mirare daca si Homer, indemnat de o astfel de informatie, a impartit in doua pe etiopieni, numindu‑i pe unii de rasa­rit, pe altii de apus, rara sa mai stie daca ei ocupau sau nu si tot spatiul intermediar? Dar Ephoros[482] a transmis si o alta stire veche, pe care nu‑i cu neputinta s‑o fi aflat Homer. El arata ca, dupa spusele locuitorilor din Tar­tessos[483], niste etiopieni care au navalit in Libya pina la apus au ramas o parte acolo in interiorul tinutului, in timp ce restul s‑a raspindit de‑a lungul tarmului. Ephoros aduce in sprijin urmatorul vers homeric:

Etiopienii‑n doua‑mpartiti sint ultimii oameni[484].

27. Aceste replici i s‑ar putea da[485] lui Aristarchos si adeptilor sai, precum si altele mai convingatoare inca decit acestea, prin care se va inlatura invinuirea de grava nestiinta a poetului. In ce ma priveste, eu ma declar in favoarea opiniei vechilor eleni[486]; asa cum semintiile de pe meleagurile nordice, cunoscute pe atunci, se numeau cu un singur nume sciti sau — ca la Homer nomazi —, iar mai tirziu cind s‑au cunoscut popoarele de la asfintit, li s‑a dat numele de celti si de iberi, sau, combinat, de celt­iberi si celtosciti, desemnindu‑se astfel cu un singur nume, din ignoranta, neamuri deosebite, tot astfel toate tinuturile de miazazi, scaldate de ocean, poarta numele de Etiopia. Iata ce fel de marturii se pot aduce [in sprijin] — Eschil in Prometeu dezlegat vorbeste dupa cum urmeaza:

Acolo vei vedea

A Erythreei unda purpurie si sfinta

Si lacul cu reflexe aramii de linga

Ocean, care pentru etiopieni e‑a belsugului izvor.

Acolo unde soarele[487] atotvazator

Trupul sau nemuritor si‑l reconforteaza

Si oboseala cailor se‑ndeparteaza,

In undele lui calde si moi[488].

Pentru ca oceanul, pe intreaga traiectorie a zonei sudice face acest serviciu soarelui si se afla in aceasta pozitie fata de el, e limpede ca si poetul i‑a asezat pe etiopieni pe toata lungimea acelui climat meridional[489]. Si Euripide in tragedia Phaethon[490] zice despre Clymene ca i‑a fost data:

Lui Merops[491], craiul acestui tinut peste care, atunci

Cind soare rasare, arunca cu flacari de aur prima data

Pe pamint, din caruta‑i la patru cai inhamata,

Vecinii de rasa neagra le zic statiuni luminoase

Ale cailor Soarelui si‑ai Aurorei.

In acest pasaj, Euripide fixeaza in acelasi loc popasurile cailor Aurorei si ai Soarelui, dar in versurile ce urmeaza imediat in continuare el precizeaza ca acestea se afla doar in apropiere de locuinta lui Merops; si iata ca in toata drama este impletit in text acest amanunt geografic care nu este propriu Etiopiei din partile Egiptului, ci mai de­graba tarmului de‑a lungul intregii clime meridionale.

28. O veche parere despre Etiopia semnaleaza si Ephoros prezentind‑o in lucrarea sa intitulata Descrierea Euro­pei[492]; cum regiunile de pe bolta cereasca, ca si de pe pa­mint, au fost impartite in patru parti, portiunea rasari­teana de unde sufla apeliotes o populeaza indienii, cea de miazazi de unde sufla notosul, etiopienii, cea de asfin­tit, celtii, iar cea de miazanoapte scitii. El mai adauga ca Etiopia si Scitia cuprind o intindere mai mare decit ce­lelalte doua; intr‑adevar, se pare — zice el — ca neamul etiopienilor se intinde de la rasaritul de iarna pina la apu­sul de iarna, in vreme ce Scitia ocupa tocmai partea po­trivnica. Concordanta poetului cu aceste idei reiese lim­pede si din cele ce urmeaza, cind situeaza Ithaca:

Catre‑ntuneric, care se afla spre Ursa: iar alte

Insule cata spre soare rasare si aurora[493],

desemnind in acest fel intreaga latura sudica. Si tot astfel, cind zice:

Nu vreau sa stiu de zboara la dreapta spre soare‑rasare

Si aurora sau poate la stinga spre sumbru‑ntuneric[494],

si iarasi:

Iubitii mei, noi nu stim unde‑apune

Luminatorul soare, cind coboara

Pe sub pamint, si nici de unde vine

La rasarirea lui[495].

Asupra acestor pasaje vom reveni cu prilejul descrierii insulei Ithaca[496], unde le vom lamuri mai bine. Cind poe­tul spune, asadar:

Zeus de ieri a purces si s‑a dus la ospete cu zeii

Spre‑Okeanos, departe la bunul norod etiopic[497].

trebuie sa intelegem expresia in sens mai larg, anume ca oceanul se intinde pe toata traiectoria sudica si etiopienii la fel. Caci spre orice punct al acestei traiectorii ti‑ai in­drepta privirea in gind, tot de ocean vei da si de Etio­pia. Asa suna si versurile:

[Neptun], care venea de la poporul

Etiopian, zarindu‑l de departe,

Din munti de la solymi...[498],

ceea ce are aidoma intelesul cuvintelor „din tinuturile de miazazi'. Poetul nu vorbeste aici despre solymii din Pisi­dia ci, asa cum am precizat mai inainte[499], el a plasmuit altii cu acelasi nume; acestia se aflau fata de Odysseus care plutea in luntre si fata de cei care locuiesc la miazazi, cum sint etiopienii — in acelasi raport in care se gasesc solymii din Pisidia fata de Pont si fata de etiopienii din sus de Egipt. Tot astfel trebuie luate in sens mai larg cuvintele lui Homer despre cocori:

Care de iarna fugind [speriati] si de ploaia tomnie

Zboara cu strigate peste ocean si se lasa departe

Unde ameninta pe oameni pitici cu omor si pietre'[500].

Caci nu numai in tinuturile din Elada se vede cocorul calatorind spre miazazi, ci si in regiunile Italiei si ale Ibe­riei sau pe meleagurile Marii Caspice si din Bactriana. De­oarece oceanul scalda intreg tarmul de miazazi si deci spre intreg [acest tarm] fug de iarna [cocorii], trebuie sa ad­mitem ca si pigmeii[501] au fost localizati de plasmuirea poe­tului de‑a lungul intregului tarm. Iar daca autorii de mai tirziu au restrins pe etiopieni numai la cei de linga Egipt si tot acolo [au fixat] si povestea cu pigmeii, aceasta s‑ar putea sa nu aiba nici o legatura cu cele vechi. Si, intr‑ade­var, noi stim astazi ca numele de ahei si de argieni nu cuprinde pe toti cei care au luat parte la razboiul pur­tat impotriva Ilionului, dar Homer pe toti ii numeste ast­fel. Aceasta argumentare seamana cu lamuririle mele despre impartirea in doua a etiopienilor, anume ca trebuie sa intelegem sub acest nume toata populatia insirata de‑a lun­gul intregului litoral [sudic] al oceanului, de la rasarit pina la asfintit. Intr‑adevar, intelegind lucrurile astfel, asa‑numitii etiopieni sint impartiti in doua printr‑un hotar natural de Golful Arabic, ca de un segment apreciabil al arcului unui meridian care, asemenea unui riu, s‑ar intinde pe o lungime cam de 15.000 de stadii [2,775 km] si pe o latime cu mult mai mare de 1.000 de stadii [185 km] in locul cel mai lat: la lungimea sa se mai adauga si fap­tul ca distanta dintre fundul zisului golf si marea de linga Pelusion este de trei sau patru zile de drum, cit tine ist­mul. Deci, asa dupa cum cei mai versati dintre invatatii care au despartit Asia de Libya socotesc acest golf un hotar mai firesc intre cele doua continente decit Nilul[502] (pentru ca golful strabate aproape in intregime intinderea de la o mare la alta, in vreme ce Nilul se afla la o departare atit de mare de ocean, incit nu desparte decit incomplet in­treaga Asie de Libya), in acelasi fel — dupa socotinta mea — poetul a considerat ca toate partile meridionale ale intregii lumi populate sint impartite in doua de Golful Arabic. Prin urmare, cum sa nu fi cunoscut Homer istmul, pe care acest golf il creeaza impreuna cu Marea Egiptului?

29. Mai mult decit atit, este cu desavirsire absurd sa crezi ca poetul, care a stiut cu precizie ca Theba Egip­tului[503] este situata la o departare de aproape 5.000 de stadii [925 km][504] de la marea noastra, sa nu fi cunoscut infundatura Golfului Arabic, nici istmul din continuarea lui, a carui latime nu depaseste 1.000 de stadii [185 km]. Dar inca si mai ciudata ni se pare presupunerea ca poetul a stiut ca Nilul purta acelasi nume ca pamintul intins al tarii, dar n‑a vazut pricina acestei potriviri. Caci negresit i‑ar fi putut veni in minte ceea ce spune Herodot, ca tara Egiptului este un dar al fluviului, pricina pentru care ea s‑a si invrednicit de acelasi nume. De altfel, dintre parti­cularitatile fiecarui loc acelea sint cele mai cunoscute care au vreo latura neobisnuita si tuturor batatoare la ochi. Negresit, o particularitate iesita din comun prezinta cres­terea Nilului si terasamentele facute de el la mare. Si asa dupa cum cei care se duc in Egipt nu incearca sa afle ni­mic altceva despre acea tara mai inainte de a se informa asupra naturii Nilului pentru ca nici bastinasii nu au de povestit strainilor lucruri mai extraordinare decit acestea nici mai evidente dintre ciudateniile din tara lor (caci cel care primeste informatii despre fluviu se iamureste deo­potriva despre natura intregii tari), tot astfel si cei care primesc stiri din auzite, sosite de departe, nu afla nimic altceva inainte de fluviu. La aceasta se adauga si curio­zitatea poetului [Homer] si dragostea lui de calatorii peste granitele patriei sale, despre care vorbesc toti biografii[505] lui, si poemele insesi ofera numeroase exemple. Din mai multe dovezi reiese deci ca poetul a cunoscut si a spus ras­picat cele ce erau de spus, dar a trecut sub tacere lucruri prea cunoscute sau a facut doar unele aluzii la ele prin anumite epitete[506].

30. Se cuvine deci sa ne miram de egipteni si de sirieni[507] — impotriva carora se indreapta acum criticile noastre — ca nu inteleg nici macar stirile date de poet despre pro­pria lor tara, ci il invinuiesc de nestiinta, de care [dreapta] judecata ii arata vinovati pe ei insisi. Cu un cuvint, ta­cerea nu‑i un semn de ignoranta. Caci Homer nu pome­neste nici despre curentii contrari ai Euripului[508], nici de­spre Thermopyle, nici despre mai multe alte lucruri ce­lebre de la eleni, totusi nu inseamna ca el nu le‑a cu­noscut. Dar, chiar in cazul ca le mentioneaza, cei de bunavoie surzi nu aud, incit toata vina le revine numai si numai lor. Poetul, de pilda, numeste „cazuti din cer'[509] nu numai torentii de ploaie, ci indeobste toate cursurile de apa, pentru ca toate se implinesc din apa ploilor. Dar ceea ce este o trasatura generala devine o particularitate in cazul celor iesite din comun. Caci alt sens ar avea epi­tetul „cazut din cer', aplicat unui curent de apa cazut cu ploaia din cer, si altul daca i se atribuie unui riu ce curge mereu; in cazul din urma, scoaterea in relief a par­ticularitatii este indoita oarecum. Si, dupa cum exista unele exagerari la exagerari, ca de pilda „a fi mai usor decit umbra barcii', „mai fricos decit iepurele frigian'[510], „a avea un ogor mai mic decit o scrisoare laconiana'[511], tot astfel si aici se inregistreaza o scoatere in relief de gradul doi cind se spune „Nilul cazut din cer'[512]. Caci daca torentul are dreptul la atributul „cazut din cer' mai pre­sus de alte riuri, Nilul are acest drept mai mult chiar decit torentii, intr‑atit ii intrece pe toti ca debit de apa si ca durata. Astfel, pentru faptul ca poetul a cunoscut regimul fluviului, asa cum am aratat, si ca i‑a atribuit fluviului acest epitet, nu trebuie cautata alta interpretare decit cea pe care am dat‑o. Revarsarea prin mai multe guri este un fenomen comun mai multor riuri, de aceea Homer a socotit ca nu merita sa‑l pomeneasca, mai ales unor cunoscatori, asa cum face de altfel si Alceu[513], desi spune ca el a fost personal in Egipt. Cit priveste tera­samentele, ele pot fi concepute si din cresterile de nivel ale apelor fluviului si din stirile pe care le da Homer despre insula Pharos. Caci cel care l‑a informat pe poet despre Pharos[514], sau poate mai degraba insusi renumele insulei, n‑ar fi putut sa vinture o veste atit de mincinoasa ca pe atunci ea se afla la atita departare de uscat, cit spune poetul, anume cale de o zi de navigatie. In schimb, cres­terea apelor si terasamentele de acest fel erau negresit mult mai cunoscute. De aici Homer, conchizind ca insula, pe vremea sosirii lui Menelaos, a fost si mai departata de con­tinent decit pe vremea sa[515], a marit de la el distanta de dragul povestii. Iar creatiile mitice ca, de pilda, in­timplarile cu Proteus[516], miturile privitoare la pigmei[517], puterea farmecelor, in sfirsit, orice alta plasmuire asema­natoare creata de poeti nu constituie nicidecum semne de ignoranta; intr‑adevar, nu din necunoasterea locurilor se spun acele povesti, ci pentru placere si desfatare. Dar de ce afirma poetul ca insula Pharos, care de fapt este lipsita de apa, are totusi apa?

Acolo‑i un liman tihnit, pe unde‑s

Corabieri ce scot din apa neagra

Si dau pe mare drumul la corabii[518].

In primul rind, nu‑i cu neputinta ca vinele de apa din insula sa fi secat cu timpul; in al doilea rind, poetul nu afirma raspicat ca apa se scoate neaparat din insula, ci numai lansarea in larg a corabiilor [avea loc de aici] da­torita comoditatii portului; apa se putea procura si de la celalalt tarm din fata insulei; prin acest fel de a se ex­prima, poetul marturiseste, se pare, ca infatisind insula in­conjurata de mare n‑a avut in vedere purul adevar, ci a exagerat lucrurile potrivit fabulatiei poetice.

31. Deoarece cuvintele lui Homer despre pribegia lui Menelaos[519] adeveresc, chipurile, ignoranta poetului in geo­grafia acelor locuri, ar fi bine, poate, ca noi sa infatisam pasajele criticate din versurile cu pricina, sa le examinam si sa facem totodata mai vadita apararea poetului. Me­nelaos ii grai lui Telemah, care admira luxul palatului sau, cele ce urmeaza:

Ci multe‑am patimit si multa vreme

Pe lume‑am ratacit pina ce‑adus‑am

Averea pe corabii. Tocma‑n anul

Al optulea venii din pribegia

Din Chipros, din Fenicia, din Egipet.

Fusei la etiopi, la cei din Sidon

Si la erembi si‑n Libya[520].

Se pune mai intii intrebarea: la ce etiopieni a venit Menelaos, calatorind pe mare din Egipt, caci la marea noas­tra nu s‑a statornicit nici o semintie de etiopieni, nici nu pot fi trecute cu corabiile cataractele Nilului. La fel, apoi, despre ce sidoni este vorba? Negresit nu despre cei din Fenicia, altfel Homer nu le‑ar fi indicat mai intii genul, pentru a le adauga apoi specia. De asemenea, cine sint erembii? Numele lor este pomenit pentru prima oara aici. Aristonicos[521], gramaticul timpurilor noastre, in lucrarea sa Asupra pribegiei lui Menelaos, a adunat [diverse] interpre­tari ale mai multora asupra fiecaruia din punctele prin­cipale; pentru noi va fi de ajuns sa le reproducem chiar in rezumat. Printre cei care afirma ca Menelaos a ajuns in Etiopia pe mare unii strecoara ideea ca el a facut in­conjurul continentului pe apa, din Gadeira[522] pina in India si aceasta, fara indoiala, pentru a potrivi lungimea dru­mului cu absenta atit de indelungata a eroului, despre care Menelaos insusi marturiseste ca a tinut sapte ani. Altii sus­tin ca drumul pe apa s‑a facut trecindu‑se peste istmul de la Golful Arabic, iar altii, pe vreunul dintre canalele[523] (Nilului). Dar, pe de o parte, nici ocolul pe care‑l intro­duce aici Crates[524] nu este de trebuinta, nu pentru ca ar fi cu neputinta (doar nici ratacirile lui Odysseus nu‑s peste putinta), ci pentru ca nu adauga nici un adevar mai mult nici la ipotezele stiintifice ale autorului, nici la lamurirea duratei pribegiei. De fapt, intirzieri nevoite l‑au retinut [pe erou] din pricina greutatilor calatoriei, dupa cum lamureste el insusi ca din 60 de corabii[525] numai cinci[526] i‑au mai ramas, ca si zaboviri voite, de dragul inavutirii. Intr‑adevar Nestor spune:

Cind Menelaos dup'averi si hrana

Cu flota colinda strainatatea[527]

(si Menelaos insusi):

Pribegind prin Cipru, Fenicia si‑Egipet[528].

Daca poetul ar fi prezentat trecerea eroului prin istm si prin canale, lumea ar fi ascultat‑o ca pe o poveste, dar cum el nu o infatiseaza astfel, ar insemna sa i se atri­buie o vina de prisos, potrivnica bunei‑credinte. Spun im­potriva bunei‑credinte, deoarece inainte de razboiul troian nu era construit inca nici un canal, iar Sesostris[529], care s‑a apucat sa sape unul, a intrerupt lucrarea, banuind — se spune — ca este mai inalt nivelul marii decit cel al uscatului. Dar, de fapt, pe atunci nici istmul nu era inca navigabil, iar Eratosthenes[530] si‑l inchipuie gresit astfel. Intr‑adevar el crede ca inca nu se surpase limba de pa­mint[531] de la Coloanele lui Heracles; astfel ca aici Marea Interioara nu comunica cu cea Exterioara si, pentru ca Marea Interioara avea nivelul mai inalt, ea acoperea istmul, iar cind s‑a rupt acea fisie de pamint, nivelul Marii Inte­rioare a scazut si a descoperit pamintul de linga muntele Casios[532] si pe linga Pelusion[533] din Egipt pina la Marea Erythree. Dar ce siguranta avem ca aceasta surpare nu s‑a petrecut inca inainte de razboiul troian? Se poate [admite] ca poetul l‑a facut pe Odysseus sa iasa pe aici in ocean, ca si cum surparea limbii de pamint se intimplase, in ace­lasi timp, pe Menelaos il duce cu corabia in Marea Erythree din Egipt, ca si cum taierea istmului de care vor­bim n‑a fost inca infaptuita? Dar introduce [in aceasta disputa] si cuvintele lui Proteus adresate lui Menelaos:

Trimis vei fi de zei la capul lumii

Pe cimpul Elysion[534].

Dar care capat al lumii este acesta? Ca se refera la un loc din apus, anume la unul care se afla la capatul lumii, o dovedeste zefirul pomenit alaturi de el:

Ci pururea suflare de zefir

Dinspre Ocean adie[535].

De buna seama, toate aceste interpretari [ale lui Eratos­thenes] sint pline de enigme.

32. Daca, asadar, poetul a aflat ca istmul [Arabic] a fost odinioara acoperit cu apa, cu atit mai mult am putea sa dam crezare impartirii in doua a etiopienilor separati printr‑un brat de mare de‑o asemenea importanta. Altfel, ce bogatii ar fi putut aduce Menelaos de la etiopienii asezati la Marea Exterioara si la tarmurile oceanului? Tot­odata Telemah si tovarasii sai se minuneaza de cantitatea podoabelor palatului regal [al lui Menelaos] care erau:

De‑argint, de aur,

De‑arama si de chihlimbar si fildes[536]

Doar nici una dintre aceste bogatii, in afara de fildes, nu prisosea la etiopieni, care, in marea lor parte, erau lipsiti de orice mijloace de trai si totodata nomazi. Cu adevarat, pe Zeus — s‑ar putea replica — dar linga Etio­pia se afla Arabia si regiunile care tin pina in India. [Este adevadat si aceasta] numai ca din toate tinuturile pome­nite, singura Arabia a fost numita Fericita. De buna seama si India, chiar daca nu i s‑a spus anume fericita, totusi reiese acest lucru, iar in carti ea este infatisata ca cea mai infloritoare tara. In primul rind, India n‑a cunoscut‑o Homer; daca ar fi avut cunostinta de ea, ar fi pomenit‑o. Cit priveste Arabia, pe care contemporanii nostri o numesc fericita, pe vremea aceea ea nu era bogata ci, dimpotriva, o tara saraca, si cea mai mare parte a ei era populata de oameni nomazi ce traiau in corturi. Cealalta parte, care cultiva plante aromate, datorita careia insasi tara si‑a primit numele ce‑l poarta[537], era mica, deoarece si negotul cu aromate in partile noastre era rar si costisitor. In prezent insa, arabii traiesc in prosperitate si belsug, pentru ca si schimburile comerciale s‑au intetit si s‑au intins; dar pe vremea aceea se pare ca lucrurile nu stateau astfel. Din aromate si negustorul cu ridicata, cit si cel cu amanuntul, puteau sa‑si incropeasca o oarecare bunastare, tinind seama de astfel de marfuri, dar Menelaos cauta prazi si daruri la regi si la domnitori care aveau ce sa daruiasca si care voiau (sa‑i faca daruri) pe masura neamului si a gloriei numelui sau. Iar egiptenii si vecinii lor, etiopienii si ara­bii nu erau intr‑atit de complet lipsiti de mijloace de trai, nici atit de neinformati in privinta renumelui Atrizilor[538] — si aceasta mai cu seama datorita izbinzii razboiului troian —, incit Menelaos sa nu poata trage nadejdea unui folos din partea lor, dupa cum graieste si inscriptia de pe platosa lui Agamemnon:

Pe care

I‑o daruise odata din prietenie Kinyras[539]

Caci si in Cipru Atrid cistigase un mare renume[540].

Si, pe deasupra, trebuie sa precizam ca cel mai mult timp al pribegiei lui Menelaos s‑a scurs prin partile Feni­ciei, ale Syriei, ale Egiptului si ale Libyei si prin preajma Ciprului si, cu un cuvint, pe tarmul marii noastre si prin insule; iar de aici, el si‑a putut aduna atit daruri de prie­tenie, cit si [prazi] luate in parte cu sila, in parte prin piraterie, mai cu seama de la aliatii troienilor. Dimpotriva, barbarii de pe tarmul marii Exterioare si din regiuni in­departate nu‑i trezira o astfel de nadejde. Intr‑adevar, se spune ca Menelaos a ajuns in Etiopia, poate nu chiar pina acolo, ci numai pina la hotarele ei dinspre Egipt. Caci poa­te erau mai apropiate de Theba granitele de atunci ale Etio­piei decit cele de astazi, dar, de fapt, si hotarele de acuma sint destul de apropiate la Syene si Philai[541]. Dintre aces­tea doua, prima apartine Egiptului, iar Philai este o ase­zare comuna a etiopienilor si a egiptenilor. Prin urmare, n‑ar fi de loc absurd ca Menelaos, cind a sosit la Theba, sa fi ajuns pina la hotarele Etiopiei, sau si ceva mai de­parte, si toate acestea numai multumita ospitalitatii rege­lui. Tot astfel si Odysseus declara ca a ajuns pe pamintul ciclopilor[542], inaintind de la mare pina la pestera situata, zice el[543], undeva pe tarmul insulei. Si in insula lui Eol zice ca a ajuns si pe la laestrigoni[544] si pe la alte neamuri, pre­tutindeni pe unde a aruncat ancora vreodata. In felul acesta deci a fost si Menelaos in Etiopia, precum si in Libya, acostind in citeva puncte ale tarmului acestora. De la tre­cerea lui pe acolo si portul de la Ardania[545], cel din sus de Paraitonion[546], poarta numele de Menelaos.

33. Iar daca, vorbind de fenicieni, Homer pomeneste si pe sidoni, al caror oras era de fapt capitala Feniciei, el foloseste o figura de stil obisnuita, ca de pilda:

Dupa ce duce pe Hector si pe troieni asa spre corabii[547]

si

Nu mai traiau acum fiii viteazului mare Oineus[548],

Nu mai era nici Oineus insusi, muri si balan Meleagru[549]

(si)

La Ida sosi si la Gargaros[550]

si

Ei stapineau Eubeea[551] — si

Chalkisul si Eretria[552]

si Sappho[553]:

Fie ca te‑are Ciprul, sau Paphos[554], fie Panormos[555]

[Ca fiu al patriei]

De fapt, alta este pricina care l‑a facut pe Homer, dupa ce a pomenit Fenicia, sa numeasca deosebit si Sidonul. Caci pentru insirarea semintiilor pe la care a trecut Menelaos, era de ajuns sa fi spus

Cipru, Fenicia, Egipt strabatind, in Etiopia‑ajunsei[556].

Iar ca sa vorbeasca si de pribegia lui pe la sidoni, care a tinut ceva mai multa vreme, a socotit de bine fie sa aduca din nou vorba de ea fie sa o rezume. Astfel el in­dica prin elogii prosperitatea lor, dezvoltarea mestesuguri­lor acelora si ospitalitatea acordata mai inainte Elenei de catre oamenii din Sidon, cind a sosit la ei cu Alexandru; de aceea, poetul pomeneste multe lucrari de mina sidoniene puse la pastrare in palatul lui Alexandru:

Pinze‑o gramada pe‑acolo erau inflorate‑n tot felul

Lucrul de min‑al femeilor sidoniene, pe care

Paris ca zeii la chip din Sidon le‑adusese

Cum adusese‑nainte pe mare la fel pe Elena[557].

La fel si in palatul lui Menelaos; intr‑adevar, iata cum ii vorbeste acesta lui Telemah:

Ti‑oi face darul cel mai scump si mindru:

Acest ulcior mestesugit ce este

Intreg de‑argint cu buzele‑aurite,

Lucrat de Hephaistos — Mi‑l dete mie

Razboinicul cel mult vestit si craiul

Sidonului, cind eu trecui pe‑acolo

La‑ntorsul meu acasa[558]

Trebuie sa acordam o valoare hiperbolica expresiei „ope­ra lui Hephaistos', tot asa dupa cum lucrarile frumoase se cheama „opera Athenei' sau „opera Gratiilor'[559], sau „a Muzelor'[560]. Pentru ca oamenii din Sidon erau mari mes­teri in artele manuale, Homer scoate in lumina [talentul lor] cind lauda vasul crater[561], pe care fiul lui Euneos[562] l‑a daruit pentru rascumpararea lui Lycaon[563]. Iata ce spune despre vas:

Scula ce n‑avea pereche de mestesugita pe lume

O‑mpodobisera mesterii mari de podoabe din Sidon

Fenicienii apoi o purtara [pe vinata mare)[564].

34. Despre erembii lui Homer multe s‑au spus pina acum: cei mai vrednici de crezare in aceasta privinta sint cei care socot ca este vorba de arabi. Zenon al nostru chiar asa si scrie:

La etiopi am sosit, la sidoni si la arabi[565].

Dar nu trebuie schimbata grafia, fiind foarte veche: mai degraba sa se condamne stilcirea atit de raspindita si de obisnuita la toate neamurile a acestui nume. Fara indoiala, o astfel de deformare cauta si unii gramatici, care schimba literele unui cuvint. Cel mai bine s‑ar parea ca procedeaza Poseidonios[566] care, si in cazul de fata, cauta obirsia nu­melui in inrudirea neamurilor si in interpenetratia lor. Intr‑adevar, se constata ca neamul armenilor, al sirienilor si al arabilor au intre ele o mare afinitate si aceeasi ramura de rudenie oglindita in limba, in felul de viata si in trasaturile lor fizice; aceasta se vede mai cu seama acolo unde ei sint invecinati: dovada o poate da Mesopotamia, care este formata din trei semintii. Intr‑adevar, mai cu seama intre aceste neamuri, asemanarea apare clar. Iar daca cumva se iveste vreo deosebire, datorita climei, intre regiunile de miazanoapte si cele de la miazazi, precum si intre acestea din urma si cele din zona de mijloc, aceste deosebiri sint dominate de trasaturile lor comune. Iar asirienii si arianii seamana intr‑un fel si cu cei de mai sus si intre ei. Poseido­nios conchide ca de aceea si denumirile acestor neamuri sea­mana intre ele. Intr‑adevar, cei pe care noi ii numim sirieni ei insisi isi zic (armeni si) arammei[567]; iar cu acest nume se potriveste cel al armenilor, al arabilor si al erembilor: de fapt, cu acesta din urma ii desemnau vechii eleni pe arabi, negresit pentru ca si radacina numelui sugera aceasta apro­piere. Caci cei mai multi deduc numele de erembi de la eran embainein[568] („a intra sub pamint'), pe care urmasii, schimbindu‑l, le‑au zis mai limpede trogloditi. Acestia sint acei arabi care s‑au asezat pe malul dinspre Egipt si din­spre Etiopia al Golfului Arabic. De buna seama ca pe aces­tia i‑a mentionat poetul si la acestia spune ca a sosit Me­nelaos, exprimindu‑se la fel ca atunci, cind a spus [ca a venit] la etiopieni; caci si erembii, [ca si etiopienii], sint vecini cu Thebaida[569], de asemenea, aceste tinuturi au fost pomenite nu pentru calitatea lucrarilor nici pentru foloasele negotului, si cu atit mai putin pentru darurile lor bogate (caci negresit nu au fost mari acele daruri), ci pentru depar­tarea pribegiei si pentru renume, intr‑atita este de mare gloria de‑a fi iesit din hotarele patriei.

Dovada si versul:

Si cunoscu pe drumul lui tot felul

Pe oameni, de orase si de datini[570]

si urmatoarele:

Ci multe‑am patimit si multa vreme

Pe lume‑am ratacit pina ce‑adus‑am

Averea pe corabii[571]

Iar Hesiod in „Catalog'[572] spune:

Fiica lui Arabos[573] cel pe care nascutu‑l‑a Hermes

Bin(e)voitorul si Thronia[574], fiica craiului Belos[575].

Tot asa se exprima si Stesichoros[576]. Se poate deduce de aici ca si tara Arabiei si‑a luat numele inca de atunci de la Arabos; pe vremea eroilor poate ca inca nu se numea astfel.

35. Cei care isi imagineaza ca erembii sint un neam aparte — mai intii, al etiopienilor, apoi al kephenilor[577], si, in al treilea rind, al pigmeilor, si sute de alte presupu­neri asemanatoare — acestia merita mai putina crezare, deoarece, pe linga un argument lipsit de temei, ei dau dovada si de o confuzie intre mit si istorie. Cu acestia se potrivesc in pareri si cei care ii situeaza pe sidoni la Marea Persiei sau pe vreo alta coasta a oceanului si care stramuta pribegia lui Menelaos in ocean. In aceeasi situatie se afla interpretarile[578] privitoare la fenicieni. Pricina neincrederii ce si‑o atrag nu este dintre cele mai marunte, ci tocmai faptul ca, in momentul in care isi expun teoriile, se con­trazic intre ei; intr‑adevar, unii sustin ca fenicienii si sidonii de la noi sint colonisti ai celor de la ocean[579], aratind si pricina pentru care se numeau fenicieni[580], anume pen­tru ca si Marea Exterioara este rosie: altii, dimpotriva, ca cei de la ocean sint colonii acestora de la noi. Mai sint insa unii care muta si Etiopia in Fenicia din partile noastre si sustin ca intimplarile legate de Andromeda[581] s‑au pe­trecut in Iope[582]. Negresit, nu din necunoasterea locurilor povestirea lor face astfel de stramutari, ci mai degraba ca sa‑i dea o forma legendara, cum este cazul cu povestile gasite la Hesiod si la alti autori, pe care ii pomeneste Apollodoros[583] fara sa cunoasca modul in care se compara acestea cu creatiile lui Homer. Caci Apollodoros, punind alaturi datele homerice despre Pont si despre Egipt, con­damna nestiinta poetului, ca si cum acesta ar fi vrut sa povesteasca lucruri aievea, dar n‑a izbutit ci, din ignoranta, a prezentat date imaginare ca si cum ar fi existat cu adevarat. Dar (replicam noi) nimeni n‑a invinuit pe Hesiod de nestiinta, cu toate ca a vorbit[584] despre capcauni, despre macrocefali si despre pigmei; intr‑adevar, nici lui Homer nu i se fac imputari cind prezinta astfel de povesti, cum sint si cele cu pigmeii[585]. Nici Alcman[586] nu este in­vinuit de nestiinta, cind povesteste despre „piciorongi'[587] nici Eshil, cind vorbeste despre capcauni, despre „ochi‑in‑piept' si de „unochila'[588], dupa cum nu criticam nici pe cei care scriu opere in proza, in genul istoriei, cu toate ca, fara s‑o mar­turiseasca, ei compun mitologii. Se vede limpede ca acesti autori de bunavoie impletesc in povestirile lor mituri, nu din necunoasterea lucrurilor de fapt, ci, prin plasmuirea unor intimplari peste putinta, ei urmaresc nemaipomenitul si desfatarea. Ceea ce lasa impresia unei anumite ignorante este mai ales faptul ca ei infatiseaza aceste plasmuiri sub haina adevarului, si in domenii obscure si nestiute. Theo­pompos[589] face singur aceasta marturisire, spunind ca el va strecura in istoriile sale si mituri mai bine insa decit o fac unii istorici ca Herodot[590], Ctesias[591], Hellanicos[592] si cei care au compus Indica[593].

36. Homer si‑a imbracat povestirea in haina mitului si in legatura cu fenomenele oceanului, deoarece indeobste poetul trebuie sa recurga la aceasta forma a povestirii. Intr‑adevar, din fenomenul fluxului si al refluxului, Homer a plasmuit legenda Charybdei care nu este scoasa pe de‑a‑ntregul din imaginatia poetului, ci a fost ticluita din intimplarile ce se spune ca se petreceau in strimtoarea Sici­liei. Daca fluxul are loc de doua ori in rastimp de o zi si o noapte, iar poetul a scris de trei ori,

De trei ori pe zi sloboade ea apa

Si de trei ori o‑nghite groaznic[594].

poate sa se exprime astfel. De fapt, nu trebuie sa inte­legem ca poetul a infatisat in acest fel fenomenul, din ne­cunoasterea versiunii adevarate, ci de dragul tragicului si al spaimei pe care Circe o strecoara din plin in cuvintele ei, ca sa‑l intoarca din drum pe Odysseus, astfel ca ea adauga si neadevaruri. Iata, asadar, cum s‑a exprimat Circe insasi in versurile privitoare la Charybda:

Ea de trei ori

Pe zi sloboade apa si de trei ori

O‑nghite groaznic. Dar vai si‑amar

Sa fii acolo cind ea soarbe valul

Nu poate sa te mintuie nici insusi

Poseidon de rau [595].

Si Odysseus s‑a nimerit acolo, tocmai in timpul resorb­tiei si n‑a pierit, dupa cum marturiseste singur:

Ma pomenii din nou la stinca Scyllei

La groaznica Charybda, care lacom

Sorbi din unda cea sarat‑a marii.

Dar eu ma salt in sus, m'agat de'naltul

Smochin si ma‑nclestez de el acolo,

Intocmai cu un liliac[596].

Apoi, asteptind ramasitele vasului sau naufragiat si prinzindu‑se iarasi de ele, se salveaza, astfel ca Circe s‑a do­vedit mincinoasa. Comparabil cu acest pasaj este si acela care spune: „de trei ori pe zi sloboade ea apa' in loc de doua, negresit pentru ca tuturor le era obisnuita aceasta hiperbola, deoarece se obisnuieste sa se spuna 'de trei ori fericiti, de trei ori nefericiti'. Iata si poetul:

De trei ori fericitii danai[597]

si

Noaptea de trei ori dorita[598].

(si)

[Spada sfarme‑se] in trei si in patru[599].

De asemenea, chiar din aprecierea timpului s‑ar putea scoate unele dovezi ca Homer se sprijina intr‑un anumit fel pe adevar; astfel, de pilda, faptul ca epava a ramas atita vreme inghitita de genune si abia intr‑un tirziu i‑a fost aruncata inapoi lui Odysseus, care o astepta cu infrigurare si care se inclestase strins de niste crengi de smochin, s‑ar potrivi mai bine cu parerea ca fluxul si refluxul au avut loc de doua ori — in cele doua unitati de timp, de o zi si o noapte — decit de trei ori.

Iata vorbele lui Odysseus:

Ma tot tinui asa, pina ce dinsa

Napoi sa voama talpa si catargul;

La voia mea tirziu ele venira.

Abia in ceasul cind judecatorul

Se scoala pentru cina de la sfatul

La care el descurca‑atitea pricini

De‑a tinerilor, cele doua lemne

Ivira‑se din pintecul Charibdei[600].

Toate acestea si mai cu seama faptul ca resorbtia a tinut pina seara dovedesc ca este vorba de un timp apreciabil; intr‑adevar, Homer nu spune simplu: „Cind se scoala ju­decatorul', ci „cind se scoala dupa ce a judecat multe pricini', incit se vede ca el a zabovit ceva mai mult. Intr‑alt chip, Homer nu i‑ar fi oferit naufragiatului o scapare vrednica de crezare daca, inainte de‑a‑l fi smuls departe din viitoare, refluxul l‑ar fi aruncat imediat inapoi.

37. Apollodoros[601], pledind in favoarea opiniilor lui Era­tosthenes[602], ii face imputari lui Callimachos[603] ca, desi este gramatic, impotriva planului lui Homer si a fixarii dincolo de ocean a locurilor pe unde a pribegit Odysseus, el a identificat aceste locuri cu Gaudos[604] si Corcyra[605]. Dar daca pribegia nu s‑a intimplat nicaieri, ci ea este in intre­gime o simpla plasmuire a lui Homer, imputarea este in­dreptatita; dar daca, dimpotriva, ea a avut loc doar prin alte parti (ale lumii), este nevoie sa se precizeze indata si prin ce locuri anume, pentru a corecta o greseala din igno­ranta. Iar daca este de necrezut ca totul sa fie socotit o nascocire — asa dupa cum am aratat — si cum nu pot fi indicate nici alte locuri mai probabile, Callimachos ar tre­bui achitat de invinuirea ce i se aduce.

38. Pe de alta parte, nici Demetrios din Skepsis[606] nu are mai multa dreptate in criticile sale, ci si el poarta vina unora din greselile lui Apollodoros[607]; caci respingind cu mai multa impotrivire pe Neanthes din Kyzicos[608] (care afirma ca Argonautii cind au calatorit cu corabia pina la Phasis — navigatie cunoscuta de Homer si de altii[609] — au fundat templele zeitei Idaia‑Mater[610] in preajma orasu­lui Kyzicos), el sustine ca Homer nici macar n‑a stiut despre expeditia lui Iason pina la riul Pihasis. Dar aceasta afir­matie este in dezacord nu numai cu cuvintele lui Homer, ci chiar si cu ale sale proprii. Caci el sustine ca Ahile a cotropit insula Lesbos si alte tinuturi, dar nu s‑a atins de Lemnos si de insulele invecinate, datorita inrudirii lui Ahile cu Iason si cu fiul acestuia, Euneos, care stapinea pe atunci insula [Lemnos]. Prin urmare, cum de a stiut poetul ca Ahile si Iason erau rude, din acelasi neam, vecini sau intr‑un anumit fel inruditi (inrudirea restringindu‑se de altfel la faptul ca s‑au nimerit sa fie amindoi din Thessalia, si anume unul din Iolcos[611], celalalt din Ahaia Phthiotida)[612], dar sa fi nesocotit pricina pentru care Iason, care era thessalian si din Iolcos, n‑a lasat nici un urmas la tron in patria sa, dar a asezat pe fiul sau stapin in Lemnos? Si cum de a avut Homer cunostinta de Pelias[613], de fiicele lui Pelias si de cea mai aleasa dintre ele, ca si de fiul acesteia:

De Eumela, nascut la Admet de divina Alcesta,

Fiica lui Pelias, mindra la chip si frumoasa femeie[614],

dar n‑a auzit vorbindu‑se despre peripetiile lui Iason, ale corabiei Argo si ale Argonautilor pomenite de toti scriitorii, ci [intreg] drumul lui Iason prin ocean, dupa despartirea lui de Aietes, sa‑l fi dat ca simpla plasmuire poetica, fara sa‑i puna nici un temei istoric?

39. Intr‑adevar, asa dupa cum afirma toti ca, de la bun inceput, calatoria pe mare intreprinsa din porunca lui Pe­lias, pina la riul Phasis, contine un simbure de adevar vrednic de crezare, tot astfel stau lucrurile si cu intoar­cerea Argonautilor si cu vremelnica ocupare a unor insule in cursul calatoriei lor; ba, pe Zeus, pribegia prelungita a lui Iason, la fel ca si a lui Odysseus si a lui Menelaos, merita toata increderea pentru urmele locale ce se vad si astazi si pentru asigurarile date de cuvintul lui Homer[615].

Intr‑adevar, orasul Aia se mai vede inca pe malul riului Phasis, iar Aietes e sigur ca a fost regele Colchidei si numele lui le‑a ramas familiar oamenilor de pe acele meleaguri. Se povesteste mereu si despre vrajitoarea Medeea, iar bogatia in aur, argint si fier a acelui tinut marturisesti adevarata pricina a expeditiei Argonautilor pentru care si Phrixos a pus la cale, mai inainte, o astfel de calatorie. De altfel se si gasesc destule monumente comemorative ale ambelor expeditii: templul lui Phrixos pina la hotarele din­tre Colchida si Iberia, si templele lui Iason, ce se vad in mai multe parti ale Armeniei, ale Mediei si ale tinuturilor invecinate[616] cu acestea; indeosebi prin imprejurimile Sino­pei si pe tarmul maritim al ei, prin regiunile Propontidei si ale Hellespontului pina prin partile insulei Lemnos se semnaleaza, se spune, numeroase urme ale expeditiei lui Iason si a lui Phrixos; de asemenea, semne ale expeditiei lui Iason si a colchidienilor care l‑au urmarit se mai ga­sesc pina in Creta si in Italia si in Marea Adriatica, pe care, cel putin in parte, le vizeaza Callimachos, cind spune:

Aigletes[617] si Anaphe, vecine cu Thera[618] lacona[619].

adaugind:

Incepind cum eroi de la Kyteanul Aietes[620]

Iar s‑au inapoiat pe mare la vechea Haimonie[621];

totodata si despre colchidieni:

In marea Ilyriei o data ajunsi, ei vislele lasa

Linga piatra mormintului blondei Armonii[622] si‑acolo

Intemeiara o mica cetate pe care elenul

Ar putea‑o numi asezarea Fugarilor, iar in

Limba de bastina Polai[623] se cheama.

Unii mai sustin ca tovarasii lui Iason au calatorit cu corabia pe Istru in sus pina departe, iar altii pretind ca aceia ar fi ajuns chiar pina la Marea Adriatica; primii vor­besc astfel din necunoasterea locurilor, ultimii, presupunind ca fluviul Istru izvoraste din marele Istru[624], sustin ca el se varsa in Adriatica, fara sa afirme lucruri de ne­crezut sau de neconceput.

40. Folosind astfel de date, poetul, in unele privinte, se potriveste intru totul cu istoria, iar in altele, el adauga is­toriei si plasmuiri de‑ale sale, potrivit metodei generale a poetilor si a sa indeosebi. El nu iese din marginile isto­riei, cind pomeneste, de pilda, numele lui Aietes, cind vor­beste de Iason si de corabia Argo, cind plasmuieste Aiaia, dupa insula adevarata Aia, de asemenea cind inscauneaza pe Euneos si Lemnos si faureste din aceasta insula o aliata a lui Ahile si, in sfirsit, cind, dupa chipul Medeei, el creeaza pe vrajitoarea Circe.

Propria sora a omucigasu(lui) Aietes[625]

Pe de alta parte, el adauga plasmuiri la istorie, cind stramuta in mijlocul oceanului ratacirile care au urmat ex­peditiei Argonautilor. Tinind seama de precizarile de mai sus, si acea expresie

„Argo, tuturor cunoscuta'[626]

este foarte nimerita, deoarece expeditia corabiei Argo s‑a desfasurat pe meleaguri cunoscute si bine populate. Dar daca lucrurile ar sta asa cum afirma Demetrios din Skepsis[627], dupa marturia lui Mimnermos[628], care, fixind resedinta lui Aietes pe tarmurile oceanului, sustine ca Iason a fost trimis de Pelias in Marea Exterioara undeva in rasarit si de acolo a adus el lina de aur, atunci povestirea expeditiei [de cuce­rire a] linei de aur indreptata spre soare rasare, spre locuri necunoscute si nemaiumblate, nici n‑ar capata crezare, de asemenea nici calatoria in sine, pe ape pustiii si prin locuri nepopulate, socotite pina in vremea noastra cele mai de­partate, n‑ar fi insemnat o fala si nici n‑ar fi stirnit inte­resul lumii intregi.

Niciodata Iason lina de aur n‑ar fi adus

Din Aia, calatoria spinoasa la‑ndeplinire ducind,

Din silnicia lui Pelias, savirsind expeditia grea

Niciodata pe‑ale‑Oceanului unde frumoase n‑ar fi ajuns.

Si mai jos:

Oracol lui Aietes, unde Soarele rapid

Isi odihneste razele pe un pat daurit

De la marginea Oceanului, unde a plecat divinul

Iason[629].

CAPITOLUL III

1. Nici in urmatoarea privinta nu procedeaza bine Eratosthenes[630] cind pomeneste prea des, fie pentru a le respinge afirmatiile, fie pentru a le primi si a se folosi de marturia lor, pe unii scriitori ce nu indreptatesc aducerea noastra aminte, ca, de pilda, pe un oarecare Damastes[631] si pe altii ca el. Acestia, chiar daca prezinta cite un adevar, nu trebuia nici citati in acea problema, nici crezuti numai din aceasta pricina. Dimpotriva, un astfel de tratament trebuie folosit numai fata de oamenii vrednici de crezare care au infa­tisat multe lucruri corect, pe multe le‑au si trecut cu ve­derea sau nu le‑au dat destula dezvoltare, dar n‑au pre­zentat nimic fals. Dimpotriva, cel care se foloseste de marturia lui Damastes nu se deosebeste intru nimic de acela care invoca marturia Bergeanului[632] sau a lui Euhe­meros Messenianul[633] si pe‑a altora pe care de altfel insusi Eratosthenes i‑a dat in vileag, biciuindu‑le flecareala. Eratosthenes reda una dintre povestile lui Damastes, aratind cum acesta presupune ca Golful Arabic este un lac si ca Diotimos[634], fiul lui Strombichos, in fruntea unei solii ate­niene, a urcat pe Kydnos[635], din Cilicia[636] pina la riul Choaspes[637] — ce curge pe linga Susa — si a ajuns astfel in 40 de zile la Susa; aceste fapte (ne asigura Eratos­thenes) i le‑ar fi povestit [lui Damastes] insusi Diotimos. Apoi tot Eratosthenes se minuneaza cum de a putut riul Kydnos sa taie in doua Eufratul si Tigrul pentru a se varsa in Ghoaspes.

2. Dar nu numai aceste critici i se pot aduce lui Eratos­thenes, ci si faptul ca afirma despre anumite locuri ca pe vremea sa inca nu erau cunoscute cu precizie unele detalii de geografie regionala. Si in timp ce pe noi ne indeamna sa nu dam usor crezare primilor veniti, ba ne si infatiseaza pe larg pricinile pentru care nu trebuie sa le daruim in­crederea noastra, — ca, de pilda, in legatura cu povestile vinturate despre Pont si despre Adriatica —, tocmai el s‑a increzut in primul venit. Caci negresit, punind temei pe buna‑credinta a altora, pretinde[638] el ca golful Issos[639] ar fi locul cel mai departat spre rasarait din marea noastra, cind de fapt golful Dioscurias[640] din fundul Pontului este aproape cu 3.000 de stadii [555 km] mai spre rasarit, po­trivit cu lamuririle lui insusi si cu distantele in stadii indicate[641] chiar de el. De asemenea, cind parcurge in descrierea sa regiunile din extremitatea nordica a Adria­ticei, el nu se da in laturi de la nici o poveste. Tot astfel, el a dat crezare[642] multor plasmuiri create despre tinutu­rile de dincolo de Coloanele lui Heracles, semnalind in acele parti o insula cu numele Kerne[643] si alte locuri, care nu se vad astazi nicaieri, date despre care vom mai vorbi si mai tirziu. Zicind[644] apoi ca generatiile din tim­puri stravechi strabateau marile pentru piraterie sau pentru negot, dar nu se avintau in plina mare, ci se tineau pe linga coaste, asa cum a facut, de pilda, Iason care, pa­rasindu‑si corabiile, a pus la cale o expeditie din Colchida, pina in Armenia si in Media, in cele din urma, el spune ca, in vechime, nimeni nu s‑a incumetat sa treaca cu corabiile in Pontul Euxin si nici pe linga tarmurile Li­byei, ale Syriei si ale Ciliciei. Dar daca Eratosthenes de­semneaza cu numele de stravechi pe cei dinaintea aducerii noastre aminte, pe mine prea putin ma intereseaza sa stiu ce se spune in legatura cu aceia, daca au umblat sau nu pe mare.

Dar daca el vorbeste despre aceia de care noi ne mai aducem aminte, atunci nimeni n‑ar sovai sa afirme ca cei vechi se pare ca au savirsit calatorii, atit pe uscat, cit si pe apa, mai lungi decit urmasii lor, daca tinem seama de cele transmise de traditie, de pilda, despre Dionysos Bacchus, despre Heracles si despre insusi Iason, ba inca si despre cei cintati de marele poet, anume despre Odys­seus si Menelaos. De asemenea, se cuvine sa credem ca Theseus si Peirithous, pentru ca au dus la bun sfirsit ex­peditii indepartate, au lasat in urma lor faima ca au cobo­rit in Hades, iar Dioscurii au fost porecliti „paznicii ma­rii' si „scaparea marinarilor'[645]. Toata lumea cunoaste dominatia pe mare a lui Minos, precum si calatoriile pe apa ale fenicienilor care, cu putin dupa razboiul troian, au ajuns pina dincolo de Coloanele lui Heracles si au intemeiat colonii si in acele parti pina pe la jumatate coas­ta Lybiei. Dar pe Aeneas, pe Antenor si pe eneti[646] si, cu un cuvint, pe toti cei care, in urma razboiului troian s‑au risipit pe toata fata pamintului se cuvine oare sa nu‑i treci printre cei vechi? Caci elenilor de pe acele vre­muri, la fel ca si barbarilor, li s‑a intimplat, din pricina zabavei cu razboiul, sa‑si piarda averile de acasa ca si pe cele dobindite in razboi, astfel ca, dupa prabusirea Troiei, in­vingatorii, coplesiti de lipsuri, s‑au indreptat spre piraterie si cu atit mai mult inca invinsii care au supravietuit raz­boiului. Pina si cetati, chiar foarte numeroase, se zice[647] ca au intemeiat acestia pe intreg tarmul marii, in afara Eladei; ba pe alocuri si in inima uscatului.

3. Dupa ce a aratat el insusi cit a propasit generatia de dupa Alexandru si cea de pe vremea lui, pe tarimurile cunoasterii pamintului locuit, Eratosthenes[648] a trecut la discutarea configuratiei pamintului, dar nu a pamintului locuit, ceea ce era de fapt mai potrivit intr‑un studiu in­chinat acestuia, ci a intregului pamint. Negresit se cuvine ca si acesta din urma sa fie pomenit, dar nicidecum la nimereala. Eratosthenes, spunind ca pamintul, in intregi­mea sa, are forma unei sfere, fara ca aceasta sa fie ima­ginata ca un obiect strunjit[649], ci cu unele inegalitati de nivel, se sprijina[650] pe numeroasele transformari partiale ale pamintului, survenite din cauza apei, a focului, a cu­tremurelor, a eruptiilor vulcanice si a altor fenomene de acest fel; dar nici aici el nu respecta ordinea logica, caci forma sferica a intregului pamint provine din structura intregului univers, iar prefacerile de mai sus nu schimba pamintul in intregimea lui, pentru ca, la dimensiuni mari, dispar cu totul modificari atit de mici; ele afecteaza doar unele sau altele din dispozitiile pamintului locuit si au la temelie unele sau altele din cauzele pur locale.

4. Ceea ce — zice el[651] — a stirnit o vasta investigatie a fost curiozitatea de‑a afla de ce la doua [370 km] si la trei mii de stadii [555 km] departare de mare, spre inima uscatului, se vad in multe parti o multime de scoici, de stridii si de cheramyde[652], cit si lacuri sarate, ca, de pilda, in preajma templului lui Ammon si a drumului[653] ce duce la acest templu pe o lungime de 3.000 de stadii [555 km]; intr‑adevar, acolo se afla un mare depozit de scoici; sarea se gaseste inca si astazi in blocuri mari, iar emanarile marii tisnesc prin izvoare in sus; pe linga aceasta, se vad si epave de corabii din mare adinca, despre care oamenii spun ca au fost vomate din strafunduri prin vreo crapatura a pamintului, si pe catarge sint desenate figuri de delfini purtind inscriptia theorilor cyrenieni[654]. Cind vorbeste despre aceste lucruri, Eratosthenes apreciaza[655] pa­rerea lui Straton[656] fizicianul, si pe a lui Xanthos[657] din Lydia. Xanthos sustinea[658] ca, pe vremea lui Artaxerxes[659], a bintuit o mare seceta de au secat riurile, lacurile si pu­turile. Chiar el a vazut, in multe parti mai departate de mare, pietre care pastrau urme lasate de scoici si de chenode, ca si amprente de cheramyde, precum si lacuri de mare la armeni, la matieni[660] si in Frigia de Jos; din aceste fenomene, el deduce ca pe locul cimpiilor de astazi s‑a intins odinioara marea. Cit priveste pe Straton, acesta, dupa parerea lui Eratosthenes, s‑a dedicat si mai mult explicarii cauzelor fenomenelor; el afirma[661] ca Pontul Euxin n‑a avut inainte vreme gura de linga Bizant, ci ca riurile care se varsa in el au fortat si au produs deschi­zatura prin care apoi apele Pontului au navalit in Pro­pontida si in Hellespont. Acelasi fenomen s‑a petrecut si in marea noastra; negresit, si aici trecatoarea de la Co­loane a fost creata fortat, cind bazinul marii a fost supraumplut de debitul fluviilor, apoi, ca urmare a scur­gerii apelor, partile bazinului care mai inainte erau mlas­tinoase, au ramas descoperite. Straton prezinta drept cauza a acestui fenomen, in primul rind, presupunerea ca fun­dul Marii Exterioare si cel al Marii Interioare au nivel di­ferit, in al doilea rind, faptul ca si astazi o limba de pa­mint submarina leaga Europa de Libya[662], drept marturie ca Marea Interioara si cea Exterioara n‑au format inainte un singur bazin. El mai adauga ca sint parti in Pont foarte putin adinci, in vreme ce marile Cretei, a Siciliei si a Sardiniei sint foarte adinci[663]; deoarece riuri foarte numeroase si foarte mari se varsa in Pont, curgind dinspre miazanoapte si dinspre rasarit, acele funduri ale Pontului se umplu de mil, in vreme ce alte funduri ramin mereu la fel de adinci. De aceea este chiar mai dulce apa Marii Pontului, iar curentii ei se indreapta spre partile in care inclina fundul. El mai crede ca, pina la urma urmei, Pontul intreg va fi umplut de mil, daca riurile tributare vor raminea asa cum sint: caci pina si astazi sint mlasti­noase partile de stinga ale Pontului, ca Salmydessos si asa‑numitele Stethe „piepturi' din limbajul marinarilor, gasite in preajma Istrului si a pustei scitilor[664]. Poate ca si templul lui Ammon — presupune el — a fost situat odi­nioara la mare, apoi, datorita retragerii apelor, acesta a ajuns sa fie astazi in mijlocul uscatului. Straton isi explica faptul ca oracolul lui Ammon a devenit atit de celebru si de cunoscut tocmai datorita situarii lui la mare; la de­partarea lui serioasa de mare asa cum se afla astazi, ar fi fost inexplicabile renumele si faima de care se bucura astazi. Egiptul a fost odinioara acoperit de apa marii pina la mlastinile din preajma Pelusionului, a muntelui Casios si a lacului Sirbonis[665], intr‑adevar, si astazi, in Egipt, cind se deschid ocne de sare, sapaturile subterane scot me­reu la iveala nisip si scoici, ca si cum tinutul ar fi fost odinioara fund de mare si intreaga regiune din jurul mun­telui Casios si al locurilor asa‑numite Gerrha[666] ar fi fost o mlastina cu ochiuri de apa ce se unea cu Golful Marii Erythree: prin retragerea marii, aceste locuri si‑au aratat fata, doar lacul Sirbonis a mai ramas, dar cu timpul si acesta s‑a surpat si s‑a preschimbat in mlastini. La fel si tarmurile lacului Moeris[667] aduceau mai degraba a coaste de mare decit de riu. Ideea ca marea a inundat odinioara, pentru anumite perioade de timp, o buna parte din conti­nente si apoi din nou le‑a lasat descoperite, oricine ar pu­tea‑o admite, de asemenea si faptul ca intreaga suprafata a pamintului acoperita de apele marii prezinta anomalii de nivel, la fel, pe Zeus, ca fata pamintului pe care o vedem si o populam noi, suferind deopotriva toate pre­facerile pe care le semnaleaza Eratosthenes insusi. In felul acesta, nimeni n‑ar putea releva nimic absurd in rationa­mentul lui Xanthos.

5. In schimb impotriva lui Straton s‑ar putea ridica unele obiectii, anume ca in timp ce avea la indemina multe cauze reale, trecindu‑le cu vederea, el invoca altele lipsite de temei real. Prima cauza pe care o prezinta[668] el este faptul ca marile Interioara si Exterioara nu au ace­lasi nivel si aceeasi adincime. Cind marea se ridica si apoi scade, cind inunda anumite locuri si iar se retrage de pe ele, cauza nu este faptul ca unele portiuni ale fun­dului sau sint mai joase, iar altele mai ridicate, ci pentru ca aceleasi funduri de mare uneori se inalta, alteori coboara din nou si astfel apa marii creste impreuna cu fundul sau scade odata cu el: astfel, cind apa marii creste, provoaca inundatii, iar cind scade, ea se retrage in vechea sa albie. Caci daca lucrurile nu ar sta astfel, ar trebui ca oricarei cresteri subite a marii sa‑i urmeze neaparat o inundatie, ca de pilda in cazul mareelor si al cresterii fluviilor, fie prin deplasarea apei dintr‑un loc intr‑altul, fie prin cresterea volumului sau. Dar asemenea cresteri de volum nu vin gramada unele peste altele, nici subit, iar mareele nu tin prea multa vreme si nu sint neregulate; de altfel, nici nu se intimpla inundatii la marea noastra, nici in alta parte ori unde ar fi. Ramine, asadar, sa socotim drept pricina a fe­nomenului solul insusi, fie cel aflat pe fundul marii, fie cel inundat, dar mai degraba cel din adincime. De fapt, ceea ce este umed este mult mai mobil si este susceptibil la pre­faceri mai rapide; caci actiunea vinturilor[669], care este cauza tuturor fenomenelor de acest fel, se exercita aici in mai rnare masura. Dar, dupa cum am spus, ceea ce produce fenomenele mai sus pomenite este faptul ca aceleasi fun­duri de mare uneori se inalta, alteori coboara, si nu faptul ca unele funduri sint inalte, altele mai joase; Straton[670] imbra­tiseaza ultima cauza, deoarece socoteste ca ceea ce se petrece cu fluviile se intimpla si cu marile, unde curentul depinde de panta terenurilor. Altfel el n‑ar fi pus pe seama fun­dului marii curentul din strimtoarea Bizantului, pretin­zind ca fundul Pontului Euxin este mai ridicat decit al Propontidei si al marii din continuarea acesteia si adaugind totodata si cauza: albia Euxinului se umple treptat cu milul carat de fluvii si devine astfel o mare putin adin­ca, iar din aceasta pricina apele sale ies din matca lor. Aceeasi explicatie o transfera ei si asupra marii noastre, in intregimea ei, in comparatie cu Marea Exterioara, de­oarece si ea si‑a ridicat fundul fata de cel din marea Atlan­ticului; intr‑adevar, si marea noastra se umple din debitul multor riuri si primeste la fel depuneri de mil. Ar fi tre­buit, prin urmare, ca si curentul de la Coloanele lui Hera­cles si de la Calpe[671] sa fie asemanator cu cel de la Bi­zant. Dar sa las la o parte aceasta disputa pentru ca mi se va spune ca si acolo se produce la fel curentul, doar ca el este risipit de flux si reflux si [cu un cuvint] de maree si in felul acesta ramine neobservat.

6. Dar iata intrebarea la care astept acum raspuns: inainte de‑a se fi deschis strimtoarea Bizantului, ce a im­piedicat bazinul Euxinului, care era pe atunci mai scazut decit al Propontidei si al marii din continuarea ei, sa nu se umple cu aluviunile fluviilor, fie ca Euxinul forma si inainte vreme o mare, fie ca era doar un lac ceva mai intins decit Macotis? Iar daca mi se va accepta aceasta prima obiectie, voi adauga si intrebarea urmatoare: oare nu cumva suprafata apei acelei mari si a Propontidei se comporta astfel incit, atita vreme cit avea acelasi ni­vel, nu era silita sa erupa dintr‑un bazin in altul, datorita rezistentei si presiunii provocate de [doua] forte aidoma; dar de indata ce apa din bazinul interior s‑a ridicat fata de a celorlalte, ea a fortat stavila si a evacuat matca mai plina? Si nu s‑a ajuns de aici ca Marea Exterioara sa co­munice intr‑un singur curent cu cea Interioara si sa ia aceeasi suprafata ca ea, fie ca aceasta din urma a fost mai inainte mare, fie ca a fost lac, in orice caz mare a fost pina in cele din urma, datorita amestecului si preponderentei Marii Exterioare [mai covirsitoare]? Iar daca mi se va accepta si aceasta explicatie, nu‑i asa ca actuala scurgere nu putea fi impiedicata, dar fara sa fi fost provocata nici de un sol submarin mai ridicat, nici de panta, cum sustine Straton?

7. Aceste explicatii pot fi transpuse si la marea noastra, in intregimea ei, precum si la Marea Exterioara, fara sa luam drept cauza a eruperii unui bazin intr‑altul fundul marilor si panta lor, ci fluviile tributare; de fapt, dupa parerea acestor autori[672], nu este neverosimila nici ideea ca intreaga noastra mare a fost odinioara lac, apoi, um­pluta de fluvii, ea a debordat, dind navala prin strimto­rile Coloanelor lui Heracles, ca o cataracta; ca apoi Marea Exterioara, marita mereu si din ce in ce mai mult, s‑a preschimbat de la sine, ou vremea, in mare confluenta cu a noastra si si‑a unificat cu ea suprafata; iar lacul s‑a schimbat atunci in mare, datorita dominatiei [Marii Ex­terioare].

Dar este cu totul impotriva legilor fizicii sa compari marea cu riurile, caci acestea curg in directia inclinarii al­biei lor, cita vreme marea nu are panta. Strimtorile apoi sint strabatute de curenti supusi altor principii si sint pro­vocati de aluviunile pe care le depun fluviile pe fundul marii. Caci depunerile de mil se ingramadesc numai la gura fluviilor, cum sint, de pilda, pomenitele stethe de la gurile Istrului, pusta scitilor si Salmydessos, la formarea carora au contribuit si alti torenti: la fel [s‑au format] portiunea din preajma gurilor riului Phasis, tarmul Col­chidei, care este nisipos, jos si moale, imprejurimile Ther­modontului[673] si ale Irisului[674], intreaga Themis­kyra[675], sau Cimpie a Amazoanelor, si cea mai mare parte a Sidenei[676], precum si regiunile de la gura altor riuri. Intr‑adevar, toate riurile, la fel ca Nilul, prefac in uscat portiunea marii din fata gurii lor, unele in mai mare masura, altele in mai mica; mai putin izbutesc riurile care nu cara la vale mult mil, mai mult, cele care stra­bat un teritoriu intins, cu pamint sfarimicios, si care primesc multi afluenti; asa este de pilda Pyramos[677] care a marit mult teritoriul Ciliciei, fapt pentru care s‑a fau­rit chiar un oracol:

Dat va fi celor de miine, cind Pyramos c‑unde‑argintii in

Cipru v‑ajunge‑oferind intindere‑uscatului sacru[678].

Caci iesind din mijlocul cimpiilor Cataoniei[679], unde acest riu este navigabil, el se rostogoleste in salturi prin trecatorile muntelui Taurus[680], pina in Cilicia si se varsa in bratul de mare[681] din fata acesteia si a Ciprului.

8. Pricina[682] pentru care aluviunile carate de fluvii nu ajung de la bun inceput in largul marii este faptul ca marea, in miscarea ei de inaintare si de retragere ce‑i este proprie, le respinge mereu; intr‑adevar, marea seamana cu fiintele vii si, dupa cum acelea aspira si expira incon­tinuu, in acelasi fel si ca savirseste o miscare alternativa dinspre sine si inspre sine[683]. Acest fenomen apare lim­pede pentru oricine care sta pe tarm in timpul ridicarii valurilor; caci deodata picioarele‑i sint scaldate de apa si apoi dezvelite si iarasi acoperite, si asa mereu; acestei usoare oscilatii i se suprapune talazul care, chiar daca este mai domol, capata totusi putere mai mare si azvirle pe tarm orice corp strain:

Maldur'i de ierburi afara zvirlind peste maluri...[684]

Acest fenomen se observa mai bine pe vint, dar si pe vreme linistita si chiar in timpul vinturilor ce bat din­spre uscat; caci valul chiar si atunci este impins spre tarm impotriva vintului, ca si cum o miscare proprie a marii l‑ar sili sa se miste o data cu ea.

La aceasta se refera si versurile:

Cum rascolite de vintul de‑apus ale marii talazuri

Repezi si dese spre mal cu vuiet pornesc dup‑olalta

Ele‑nainte se‑ncreasta venind si apoi cu putere

Gem sfarimate de stinci si se‑ncovoaie‑nalte la maluri

Si pe uscat risipindu‑se‑mproasca saratele spume[685],

la fel si versul:

.Rasuna pe‑alaturi

Tarmul inalt peste care se‑mproasca talazul in spume[686]

9. Inaintarea valului capata o oarecare putere, incit azvirle din sinul sau orice corp strain. Acest fenomen se numeste si purificarea marii[687], prin care lesurile si epa­vele sint aruncate de valuri la tarm. Dar inaintarea marii nu are atita putere, incit valul sa arunce pe tarm vreun les sau lemn sau, ceea ce este mai usor, vreo pluta, dar, in acelasi fel sa le readuca in larg, cind paraseste locu­rile din apropierea marii. Tot astfel si aluviunile, ca si apa innamolita care le cuprinde, sint respinse de valuri, in timp ce propria lor greutate le ajuta sa cada mai grab­nic la fund chiar linga tarm, inainte de‑a fi carate in larg. De altfel si forta riului inceteaza indata ce inain­teaza [in mare] doar putin de la gura sa. In felul acesta, asadar, se poate admite [presupunerea] ca, intr‑o buna zi, intreg bazinul marii va fi umplut cu milul depus, in­cepind de la tarmuri [inainte], daca va primi continuu aluviuni din riuri. Acest fenomen s‑ar intimpla, chiar daca am presupune ca Pontul este mai adinc decit Marea Sar­diniei, despre care se spune ca este cea mai adinca din marile masurate pina acuma, anume de 1.000 de orgyi[688], dupa cite pretinde Poseidonios.

10. Numai ca o astfel de cercetare a cauzelor mai greu se poate accepta; mai potrivit este sa se adopte un ratio­nament intemeiat pe fapte mai evidente, care pot fi va­zute, intr‑un fel sau altul, zilnic; caci, de fapt, inunda­tiile, cutremurele, eruptiile vulcanice, ridicarile fundului marii fac sa se inalte si marea, in vreme ce surparile lui o fac sa coboare; negresit, nu e cu putinta ca numai blocu­rile de lava si insulele mici sa fie ridicate astfel, in vreme ce insulele mari nu; de asemenea, ca insulele sa fie, dar continentele nu. Tot astfel se pot produce si surparile, mici sau mari, de vreme ce se vorbeste despre crapari ale scoar­tei pamintului si despre inghitirea unor regiuni si a unor asezari intregi, sub forta cutremurelor, cum s‑a intimplat cu Bura si Bizone[689], si cu alte mai multe locuri. Si Sicilia poate fi la fel de bine reprezentata ca o bucata rupta din Italia, cit si ca rezultatul unei mase aruncate la suprafata din strafunduri de focul Etnei; la fel stau lucrurile si cu insulele Lipari si Pithecusse[690].

11. Eratosthenes[691] insa este atit de nostim, incit, desi este matematician, nu ratifica nici macar principiul lui Ar­chimedes[692] care in lucrarea Despre corpurile plutitoare spu­ne ca suprafata oricarui lichid in echilibru si in stare de repaus ia forma unei sfere, daca are acelasi centru cu pa­mintul. Acest principiu il admit toti aceia care au cit de cit contingente cu matematicile. Eratosthenes insa consi­dera ca Marea Interioara, desi este unica, dupa cum afir­ma el insusi, nu este dispusa sub o suprafata unitara, nici macar in partile ei invecinate. El ia ca martori ai unei ast­fel de pareri gresite pe arhitecti, cu toate ca matematicienii au declarat arhitectura o ramura a matematicii. El citeaza [in sprijinul sau] pe Demetrios[693] care a incercat sa taie istmul Peloponesului ca sa ofere o noua trecere navelor, dar a fost oprit de arhitectii care, efectuind masuratorile i‑au adus la cunostinta ca marea din golful Corinthului are nivelul mai inalt decit cea din partile orasului Kenchreai[694], astfel ca, daca va taia limba de pamint dintre ele, inunda­tia ar acoperi toate regiunile dinspre strimtoarea Eginei[695], Egina insasi ca si insulele vecine, si nici macar traversarea vaselor n‑ar trage prea mari foloase. Din aceasta pricina si euripii sint impetuosi si indeosebi curentul din strim­toarea Siciliei, despre care spune ca se comporta la fel ca fluxul si refluxul Oceanului; intr‑adevar, curentul de aici isi schimba de doua ori directia in fiecare rastimp de o zi si o noapte, la fel ca oceanul care produce de doua ori fluxul si refluxul. Fluxului ii corespunde curentul ce inainteaza din Marea Tyrrheniana spre Marea Siciliei, ca si cum ar proveni de la o suprafata mai ridicata; pe acesta il numeste curent descendent; il asimileaza cu flu­xul, pentru ca incepe si inceteaza in acelasi timp: anume incepe la rasaritul lunii si la apusul ei; inceteaza, cind lu­na se afla pe meridianul ceresc de pe amindoua laturile sferei deasupra pamintului, si de sub pamint. Refluxului ii corespunde curentul invers, numit curent de iesire, care incepe o data cu trecerea lunii pe unul sau altul din meri­diane, la fel ca refluxul, incepind o data cu atingerea punctelor de pe [bolta] cerului de la rasaritul si de la apusul ei[696].

12. Despre fluxuri si refluxuri au tratat indeajuns Poseidonios si Athenodoros[697]. Cit priveste curentul alternativ al strimtorilor, cum explicatia pe care acestia o dau face apel la fizica mai mult decit se cere pentru lucrarea noas­tra, este de ajuns sa spunem doar atit, ca nu exista numai un singur fel de curenti in strimtori, cel putin specifici; (altfel, curentul din strimtoarea Siciliei nu si‑ar schimba directia de doua ori in fiecare zi, cum spune Eratosthenes, iar la Chalkis de sapte ori[698], in vreme ce curentul de linga Bizant nu‑si schimba niciodata directia, ci curge pastrindu‑si mereu acelasi sens dinspre Marea Pontului spre Propontida — dupa cite spune Hipparchos[699] — si uneori se si opreste in loc). Dar chiar daca comportarea lor n‑ar fi decit una si aceeasi, n‑ar putea avea cauza pe care o indica Eratosthenes, si anume faptul ca marea, de cele doua parti ale strimtorii, are nivel diferit; acest fenomen nu este cu putinta nici macar in cazul riurilor, decit daca au cataracte; dar chiar si in acest caz, curentul lor nu ia directii contrare, ci este antrenat mereu spre nivelul inferior; si acest fenomen se intimpla numai pentru ca albia riurilor este in panta, la fel si suprafata apei. In acest caz, strimtorile nu numai ca nu au curenti alterna­tivi, dar le lipseste si starea de repaus si de echilibru, de vreme ce in ele are loc confluenta apelor, dar suprafata apei nu este uniforma, ci de o parte, ea este mai ridicata, de cealalta mai coborita. Cine, asadar, ar putea afirma ca suprafata marii este inclinata? Si aceasta, mai ales de cind cu ipoteza sfericitatii celor patru corpuri pe care le nu­mim „elemente'[700].

Intr‑adevar, lucrurile nu se petrec cu apa la fel ca si cu pamintul care, datorita constitutiei sale solide, are de­presiuni si proeminente permanente; dimpotriva, apa se varsa peste pamint potrivit principiului gravitatii si adop­ta acea suprafata pe care o indica Archimedes.

13. Dupa ce a vorbit[701] despre Ammon si despre Egipt, Eratosthenes adauga[702] ca si muntele Casios pare sa fi fost odinioara udat imprejur de mare, si ca intreg terito­riul in care acuma se afla regiunea asa‑numita Gerrha, a fost acoperit de ape cu nivel scazut, care atingeau gol­ful Marii Erythree, iar cind marea si‑a retras apele, aces­ta a ramas descoperit.

A spune ca regiunea in discutie a fost acoperita de ape cu nivel scazut care atingeau golful Marii Erythree este o expresie echivoca, deoarece notiunea de „a atinge' are si sensul de vecinatate si de contiguitate, astfel ca, in cazul apelor, ar insemna o confluenta a unei ape cu alta. Eu ne­gresit inteleg expresia in sensul ca apele cu nivel scazut se aflau in vecinatatea Marii Erythree [ceea ce a durat] cita vreme a fost inchisa strimtoarea Coloanelor lui Heracles; dar cind limba de pamint din strimtoare s‑a surpat, apele s‑au retras, scazind nivelul marii noastre, datorita scurgerii apelor ei prin Coloanele lui Heracles. Dimpotriva, Hippar­chos[703], intelegind termenul „a atinge' in sensul de con­fluenta a marii noastre (Mediterane) cu Marea Erythree, datorita cresterii apelor, ataca pe Eratosthenes, intrebin­du‑se de ce marea noastra, antrenata de scurgerea apelor ei dincolo de strimtoarea Coloanelor, nu a atras cu sine intr‑acolo si Marea Erythree cu care forma o singura con­fluenta, ci aceasta din urma a ramas la acelasi nivel, fara sa scada. Caci — adauga Hipparchos — potrivit afirma­tiilor lui Eratosthenes, intreaga mare exterioara formeaza o singura confluenta, astfel ca si Marea Apuseana[704] si Marea Erythree sint o singura, mare. Zicind acestea, el adauga si consecinta anume ca marea din afara Coloanelor si Marea Erythree, precum si marea care este confluenta cu aceasta din urma, au acelasi nivel.

14. Dar Eratosthenes [poate] pretinde, mai intii, ca el n‑a afirmat acest lucru, anume ca marea noastra, pe vre­mea cind avea debitul crescut, era confluenta cu Marea Erythree, ci numai ca cele doua mari erau apropiate una de alta; apoi, unitatea si continuitatea marii nu implica neaparat acelasi nivel si aceeasi suprafata, cum nu au nici marea noastra nici, pe Zeus, cea de linga Lechaion[705], nici cea din jur de Kenchreai. Aceasta obiectie o aduce insusi Hipparchos in tratatul sau impotriva lui Eratosthenes. Dar, de vreme ce el a cunoscut parerea lui Eratosthenes, sa‑l atace prin argumente adecvate cazului in speta si sa nu ia imediat lucrurile in sensul ca, daca sustine cineva ca Marea Exterioara este unica, acela recunoaste implicit ca supra­fata ei este unitara.

15. Cind Hipparchos[706] declara apocrifa inscriptia theo­rilor cyrenieni de pe figurile de delfini, el nu aduce dovezi convingatoare, anume ca intemeierea Cyrenei[707] e fixata de traditie in timpuri istorice, in vreme ce nimeni nu pome­neste despre existenta vreunui oracol pe tarmul marii. Ce‑ar fi totusi daca, printre dovezile din care aflam ca acel loc s‑a aflat odinioara la tarmul marii, au figurat si ofranda delfinilor ca si inscriptia theorilor cyrenieni, chiar daca nimeni nu istoriseste acest lucru? In vreme ce admite[708] ca, o data cu ridicarea fundului, marea s‑a inaltat si ea de a inundat tinutul pina la templu, pe o distanta de peste 3.000 de stadii [555 km] de la marea actuala, el respinge presupunerea ca ea a crescut intr‑atit, incit sa poata aco­peri sub ape si insula Pharos in intregime, precum si multe parti ale Egiptului, ca si cum nivelul apelor n‑a fost atit de ridicat, incit sa le acopere si pe acestea. El mai pretinde ca, daca, inainte de deschiderea strimtorii Co­loanelor, bazinul marii noastre s‑ar fi umplut atit cit a pretins Eratosthenes[709], neaparat ar fi trebuit sa fie inundate mai intii intreaga Libye ca si cele mai multe parti ale Europei si ale Asiei; la acestea, el mai adauga ca si Pontul ar fi fost confluent pe atunci cu Adriatica in anu­mite parti, deoarece Istrul, de prin partile Pontului, se imparte in doua brate[710], fiecare varsindu‑se intr‑una din­tre cele doua mari, datorita inclinarii locului. Dar, pe de o parte, Istrul nu‑si are izvoarele in partile Pontului, ci, tocmai dimpotriva, in muntii situati mai sus de Marea Adriatica, pe de alta parte, el nu se varsa in amindoua marile, ci numai in Pont, iar in brate se desparte numai spre gura de revarsare. In rest, Hipparchos a imparta­sit o astfel de ignoranta cu unii dintre inaintasii[711] sai care au presupus ca mai exista un fluviu cu acelasi nume ca Istrul, doar ca acela se varsa in Adriatica, desprinzindu‑se din fluviul Istru; de aceea si neamul pe la care trece si‑a imprumutat numele Istrului; tot pe aici si‑a croit drum de navigatie si Iason la intoarcerea de la colchidieni.

16. Pentru a ne intari impotriva uimirii in fata prefa­cerilor de acest fel pe care le‑am infatisat drept cauze ale inundatiilor si ale unor fenomene ca cele semnalate in preajma Siciliei, a insulelor lui Eol[712] si a Pithecusse­lor, se cuvine sa infatisam si alte numeroase cazuri ase­manatoare cu acestea, din cele care se petrec ori s‑au pe­trecut cindva in alte parti. Aceste pilde, adunate la un loc, si infatisate inaintea ochilor nostri, vor pune capat uimirii. In prezent, neobisnuitul ne mai tulbura simtirea si ne scoate in vileag lipsa de experienta pe tarimul feno­menelor naturii si al vietii in general; aceasta s‑ar in­timpla, de pilda, daca cineva ne‑ar povesti cele petrecute in preajma insulelor Thera si Therasia[713], insule situate in portiunea marii dintre Creta si Cirenaica — una dintre ele, Thera, este metropola[714] Cyrenei — precum si feno­menele din Egipt si din multe parti ale Eladei.

Intre Thera si Therasia, flacarile ce [au inceput deodata sa] tisneasca din sinul marii vreme de patru zile, incit toata marea fierbea si ardea in vilvatai, au dat nastere peste putin timp unei insule[715] ridicate la suprafata parca cu pirghii, fiind formata din roca vulcanica si cu un peri­metru de 12 stadii [2,126 km]. Dupa incetarea erup­tiei, rodienii care stapineau[716] pe acele vremuri mare?. In­draznira, cei dintii, sa se apropie cu corabiile de acel loc si sa inalte in insula un templu al lui Poseidon Asfalianul. In Fenicia, povesteste Poseidonios[717], cu prilejul unui cu­tremur, a fost inghitit un oras intreg situat mai sus de Sidon, in acelasi timp s‑au darimat aproape doua treimi chiar din Sidon, dar nu dintr‑o data, incit nu s‑a intim­plat o pierdere de oameni din cale‑afara de mare. Acelasi cutremur s‑a intins si in Siria intreaga, doar ceva mai slabit. El s‑a raspindit apoi si in citeva din insulele Cyclade si in Eubeea, astfel ca izvoarele Arethusei[718] (un izvor din Chalkis) s‑au astupat subit, iar dupa mai multe zile ele au tisnit din nou prin alta vina; in tot acest rastimp, insula nu a incetat sa fie zguduita de cutremure intr‑un punct sau in altul pina ce in cimpia Lelantos[719] scoarta pamintului s‑a despicat si a aruncat din strafunduri un riu de lava in flacari.

17. Cu toate ca multi au adunat date despre fenomene de acest fel, noi ne vom multumi cu culegerile lui Demetrios din Skepsis[720], deoarece sint prezentate asa cum se cuvine. Intr‑adevar, cind citeaza versurile poetului:

Trec pe la apa cea limpede a doua fintini curgatoare

Unde izvoare tisnesc si de unde purcede Scamandrul[721]

Suruie apa‑ncropita dintr‑unul si iese de‑acolo

Aburi‑ntocmai ca fumul ce iese cind focul s‑aprinde;

Chiar peste vara celalt e intocmai ca grindina rece

Ori ca omatul pe munte, ba chiar si ca apa‑nghetata[722]

el nu ne ingaduie sa ne miram pentru ca astazi numai izvorul cu apa rece mai dainuie, in schimb cel cu apa calda nu se mai vede. Intr‑adevar — zice el —, trebuie sa vedem cauza acestui fenomen in secarea izvorului cu apa calda. In sprijinul acestor afirmatii, el mentioneaza intimplarile istorisite de Democles[723], care povesteste cum, in vechime, s‑au produs niste cutremure puternice de pa­mint in partile Lydiei si ale Ioniei pina in Troada, sub violenta carora sate intregi au fost inghitite si muntele Sipylos[724] s‑a prabusit — acestea [s‑au petrecut] pe vre­mea domniei lui Tantalos[725] — iar din mlastini au aparut lacuri, iar valul marii a inundat atunci Troia. Insula Pha­ros a Egiptului se afla odinioara in largul marii, acuma insa ea este lipita de continent; tot astfel si Tyrul[726] si Clazomenai[727]. In timpul sederii noastre[728] la Alexandria Egiptului, marea din preajma Pelusionului si a muntelui Casios, inaltindu‑se, a inundat pamintul si a facut o insula din munte, incit a putut fi strabatut in barca drumul ce duce pe linga muntele Casios in Fenicia. N‑ar fi, asadar, de loc de mirare, daca intr‑o buna zi istmul, care separa marea Egiptului de marea Erythree, surpindu‑se sau spar­gindu‑se, va da la iveala o strimtoare si va uni apele Marii Exterioare cu ale Marii Interioare, cum s‑a intimplat cu strimtoarea de la Coloanele lui Heracles. Am dat citeva date despre fenomene de acest fel si la inceputul lucrarii noastre; ele trebuiesc adunate la un loc, ca sa pregatim astfel o convingere puternica in actiunile naturii si in diver­sele prefaceri care au loc.

18. Despre Pireu[729] se spune ca, la inceput, a fost o insula si pentru ca era situata dincolo de tarm si‑a primit numele ce‑l poarta. Dimpotriva, Leucade[730], care era inainte vreme o peninsula, s‑a schimbat in insula cind corintienii au taiat istmul; se spune ca despre ea vorbeste Laertes[731] in versurile:

De‑ar fi sa fiu cum eu am fost odata,

Cind peste chefaleni domnind luat‑am

Temeinica cetate de pe malul

Uscatului de dincolo, Neriton[732].

Au fost deci in aceste locuri canale taiate de mina omu­lui, iar in alte parti, s‑au depus aluviuni ori s‑au ridicat poduri, asa cum si astazi, in insula[733] din fata Siracuzei se afla un pod care o leaga de uscat, pe locul unde inainte vreme, dupa spusele lui Ibycus[734], se afla un dig ridicat din pietre ingramadite, numit „eclect'. Un alt exemplu este Bura si Helike[735], care au disparut una ingropata intr‑o prapastie, alta sub valurile marii. In preajma Methonei[736] din Golful Hermionic[737], dupa o eruptie de flacari s‑a ri­dicat un deal de 7 stadii [129,50 m] care in timpul zilei era inaccesibil din pricina caldurii si a duhorii de sulf, noaptea insa raspindea un miros placut, luminind in jur pina departe si raspindind caldura de clocotea apa marii pe o intindere de 5 stadii [0,925 km]; marea era tulbure chiar pe 20 de stadii [3,700 km] si era acoperita cu gra­mezi de stinci piezise ca turnurile de inalte. Lacul Copais a inghitit atunci orasele Arne si Mideia[738], pomenite de poet in Catalogul corabiilor.

Din Midea, din Arne manoasa in struguri[739]

De asemenea, apele lacului Bistonis[740] si ale actualului lac Aphnitis[741] par sa fi inundat citeva din orasele tracilor, dupa altii si de‑ale trerilor[742], care au convietuit cu tracii. Una din Echinade[743], numita mai inainte Artemita, s‑a unit cu continentul; acelasi fenomen se spune ca s‑a petrecut si cu alte insulite de la gura riului Acheloos, prin depune­rea aluviunilor fluviului la malul marii, si celelalte s‑au le­gat la fel, dupa cite spune Herodot[744]. Unele promontorii ale Etoliei[745] au fost insule mai inainte; o astfel de schim­bare a suferit si Asteria[746], pe care poetul o numeste Asteris:

Se afla‑ntre Ithaca

Si Sama cea cu mal stincos la mijloc

Un mic ostrov ce Asteria se cheama

Si‑are el limanuri cu intrare

Din doua parti, de‑adapostit corabii[747].

Acum ea nu prezinta nici macar un singur loc de an­corat convenabil. Tot astfel in Ithaca nu se mai gaseste pestera si sanctuarul Nimfelor, de care vorbeste Homer[748]. Ε mai bine sa pun aceasta nepotrivire pe seama schim­barii produse de natura decit pe a nestiintei poetului sau a intentiei lui de a da date false asupra locurilor, de dragul miraculosului. Pe de alta parte insa, fiind vorba de ceva obscur, las fiecaruia libertatea de apreciere.

19. Antissa[749] a fost odinioara o insula, dupa cite afirma Myrsilos[750]. Dupa insula Lesbos, numita mai inainte Issa[751], s‑a intimplat ca si insula din fata ei sa‑si primeasca nu­mele Antissa. Azi Antissa este un oras al insulei Lesbos. Unii au crezut ca si insula Lesbos s‑a rupt din promonto­riul Idei, asa cum si Prochyta si Pithecussa s‑au desprins din capul Misenum[752], iar Capreae[753] din capul Athe­naion[754], Sicilia, din coasta de linga Rhegium[755], si Ossa, din Olimp[756]. Si in jurul acestor regiuni s‑au petrecut pre­schimbari ca cele de mai sus. De pilda, riul Ladon[757] din Arcadia, la un moment dat, si‑a incetat cursul. Duris[758] sustine ca orasul Rhagai[759] din Media si‑a primit acest nume ca urmare a surparii[760] pamintului datorita cutre­murelor din regiunea Portilor Caspiene[761], astfel ca nume­roase orase si sate au fost darimate si multe riuri au suferit tot felul de schimbari. Ion[762], in drama satirica Omphale[763], spune despre Eubeea urmatoarele:

Usorul val din Eurip a despartit

Pamint eubean de cel beotian,

Prin stinci spre mare‑ntinse cale el taind.

20. Demetrios din Callatis[764], insirind cutremurele de pa­mint care s‑au resimtit odinioara in toata Elada, spune ca cea mai mare parte din insulele Lichade[765] ca si din Kenaion[766] s‑a scufundat atunci si ca apele calde din Aidep­sos[767] si de la Thermopyle, incetindu‑si trei zile cursul, au pornit din nou sa curga, doar ca cele din Aidepsos au tisnit atunci prin alte izvoare. Zidul dinspre mare al orasu­lui Oreos[768] si vreo 700 de case s‑au surpat, iar la Echi­nos[769], la Phalara[770], la Heraclea din Thrachis[771], s‑a darimat o buna parte a cladirilor, ba orasul Phalara a fost distrus chiar din temelii. Catastrofe asemanatoare au sufe­rit si locuitorii din Lamia[772] si din Larisa[773]; Scarpheia[774] a fost rasa din temelii si nu mai putine de 1.700 de per­soane au fost inghitite (de pamint si apa), iar la Thro­nion[775], mai bine de o jumatate din aceasta cifra. Dupa ce valul s‑a despicat in trei curente, unul a inaintat spre Tarphe[776] si spre Thronion, al doilea spre Thermopyle, iar al treilea spre cimpie pina la Daphnus[777] in Phocida. Izvoarele riurilor au secat atunci pentru citeva zile, iar Spercheios[778] si‑a schimbat cursul si a facut navigabile drumurile de uscat; Boagrios[779] a inceput sa curga printr‑o alta vale, si multe cartiere ale oraselor Alope[780], Kynos[781] si Opunt[782] au fost avariate: fortareata Oion[783], situata mai sus de Opunt, s‑a darimat in intregime, iar o parte a zidului Elateei[784] s‑a surpat: la Alponos[785], pe cind sarba­toreau Thesmophoriile[786], douazeci si cinci de fecioare, care se urcasera intr‑unul din turnurile portului ca sa priveasca marea, cum turnul se prabusi, cazura si ele in mare. Se spune ca insula Atalante[787] de linga Eubeea, crapindu‑se in doua, a lasat pe aici loc de trecere pentru vase, in timp ce unele cimpii au fost inundate pe o distanta de 20 de stadii [3,700 km], si [tot atunci] o trirema, luata pe sus din hangar, fu aruncata peste zid.

21. Unii mai adauga la acestea si prefacerile provocate de migratiunea popoarelor, vrind sa cimenteze si mai mult in noi acea rezistenta fata de uimire — pe care o sla­veste Democrit[788] si toti ceilalti filozofi[789]; caci aceasta virtute este tovarasa unei inimi neinfricate, netulburate si senine. [Astfel de prefaceri s‑au petrecut], de pilda, pe vremea migratiunii iberilor din apus care s‑au stramutat in regiunile de peste Pont si de Colchida (locuri pe care, dupa afirmatia lui Apollodoros[790], le desparte de Armenia nu Araxes[791], ci mai degraba riul Kyros[792] si muntii Mos­hici[793]), ca si pe vremea migratiunii egiptenilor spre Etiopia si spre Colohida, a enetilor din Paflagonia[794], pe ma­lurile Adriaticii. Aceste fenomene s‑au intimplat si cu se­mintiile elene, cu ionienii, dorienii, cu aheii si eolienii. De asemenea ainianii, in prezent vecini cu etolienii, locuiau odinioara in imprejurimea Dotionului[795] si la poalele Ossei, impreuna cu perrhaibii; iar pernhaibii insisi erau emigranti. Plina este de astfel de pilde lucrarea noastra de fata. Unele dintre ele se afla la indemina multora; dar migratiunile carienilor, ale trerilor, ale teucrilor si ale galatilor[796], pre­cum si expeditiile indepartate ale unor capetenii, ca Madyes Scitul[797], Tearco Etiopianul[798] si Cobos Trerul[799], de ase­menea ca egiptenii Sesostris[800] si Psamrnetichos[801], si ca regii Persiei de la Cyrus pina la Xerxes[802], nu le sint tuturor la fel de cunoscute. Cimmerienii, care se numesc si treri, sau poate numai vreo semintie de‑a lor, au facut de multe ori incursiuni in regiunile din dreapta Pontului si in cele din continuarea acestora, atacind cind pe paflagoni, cind pe frigieni, pe vremea cind Midas[803], bind, dupa cite se spune, din singele taurului, a plecat la cele vesnice. Lygdamis[804], in fruntea oamenilor sai, a marsaluit pina in Lydia si in Ionia si a cucerit Sardesul[805], apoi a pierit in Cilicia. In mai multe rinduri si cimmerienii si trerii[806] au facut astfel de incursiuni. Pina in cele din urma se spune ca trerii si Cobos au fost pusi pe fuga de Madyes, regele scitilor. Acestea fie spuse la descrierea generala a intregului rotocol al pamintului, avind la baza o informatie proprie.

22. Ne intoarcem acum la prezentarea in continuare a faptelor de la care ne‑am abatut din drum. Cum Herodot[807] a spus ca n‑au fost niciodata hyperborei pentru ca nu exista hypernotieni, Eratosthenes[808] socoteste vrednic de ris argumentul si asemanator cu urmatorul sofism care ar zice ca nu exista oameni fericiti de raul altuia, pentru faptul ca nu se gasesc oameni fericiti de fericirea altora. Din in­timplare insa exista si hypernotieni; dar Notosul nu sufla in Etiopia, ci ceva mai jos de ea [spre nord]. De fapt, dat fiind ca vintul bate in fiecare climat (si ca cel care sufla dinspre miazazi se numeste pretutindeni Notos, de mirare ar fi daca s‑ar afla vreo asezare in care acest fe­nomen sa nu se intimple. Dimpotriva, nu numai Etiopia s‑ar putea sa simta Notosul din partile noastre, ci chiar intreaga regiunea din sus de ea pina la ecuator. Prin ur­mare, lui Herodot trebuia sa i se reproseze faptul ca el a inteles sa numeasca hyperborei pe cei la care nu sufla Boreanul. Caci daca poetii se exprima astfel intr‑o formula mai legendara, comentatorii lor ar putea da dovada de bun simt si sa inteleaga prin hyperborei populatiile cele mai nordice. Hotarul semintiilor de la miazanoapte este po­lul, al celor de la miazazi, ecuatorul; aceeasi este si limita vinturilor.

23. In continuare, Eratosthenes[809] critica pe cei care pre­zinta fapte vadit nascocite si peste putinta fie sub forma de povesti, fie sub forma de istorie, dar care, toate, nu merita sa fie pomenite; numai ca, pe temeiul aceleiasi pa­reri, nici el nu trebuia sa cerceteze scornituri.

Aceasta este prima carte a Comentariilor sale[810].

CAPITOLUL IV

1. In cartea a doua, Eratosthenes[811] incearca sa faca o revizuire a geografiei si cu acest prilej infatiseaza si pro­priile sale pareri, la care, daca e nevoie de vreo indreptare, trebuie sa incercam sa o realizam. Introducerea in studiul geografiei a postulatelor matematice si fizice este binevenita, precum si presupunerea ca, daca pamintul este sferic, asa cum este universul, el este locuit de jur imprejur, si alte idei asemanatoare. Dar ca pamintul are marimea pe care a aratat‑o el, geografii ce i‑au urmat nu sint de aceeasi parere, nici nu‑i aproba procedeul de ma­suratori. Cu toate acestea, pentru semnele ceresti care se vad in fiecare regiune, Hipparchos[812] se foloseste de acele masuratori ale lui Eratosthenes, facute pe meridianul ce trece prin Meroe, Alexandria si fluviul Borysthenes[813], pre­cizind doar ca ele se abat putin de la adevar. Si cind Era­tosthenes vorbeste pe larg despre figura pamintului si arata ca el are forma sferica, impreuna cu elementul sau lichid, dupa cum are si cerul, s‑ar parea ca dezvolta teme straine de subiect. Intr‑adevar, ar fi fost destule aici doar citeva cuvinte.

2. In continuare, determinind latimea pamintului locuit, Eratosthenes[814] spune ca de la Meroe, pe meridianul aces­tui oras, pina la Alexandria, sint 10.000 de stadii [1.850 km], iar de aici pina in Hellespont in jur de 8.100 de stadii [1 498 km], apoi pina la Borysthenes 5.000 de stadii [925 km], iar pina la paralela ce trece prin Thule[815] (despre care Pytheas[816] zice ca se afla la sase zile de navi­gatie spre miazanoapte de Britannia, tocmai in apropierea Marii Inghetate[817]), alte 11.500 de stadii [2.127 km]. Daca, asadar, vom mai adauga, de la Meroe in sus, alte 3 400 de stadii [629 km], astfel ca sa cuprindem si insula egip­tenilor[818], si regiunea Cinnamomophora[819] si a Taproba­nei[820], in total vor fi 38.000 de stadii [7.035 km].

3. Treaca de la noi celelalte masuratori ale lui Eratos­thenes, caci sint suficient recunoscute. Dar oare care om cu mintea intreaga i‑ar putea admite distanta de la Borysthenes la paralela Thule? Caci cel care informeaza despre Thule este Pytheas, omul cel mai mincinos [din lume]. Iar cei care au vazut Britannia si Ierne[821] nu vorbesc nimic despre Thule, cu toate ca pomenesc de alte insule mici din jurul Britanniei. Britannia insasi are aproape aceeasi lungime ca Celtica, in fata careia se intinde, fara sa fie mai mare de 5.000 de stadii [925 km], fiind delimitata de extremita­tile regiunii din fata ei. Caci extremitatile rasaritene [ale Britanniei] se afla fata in fata cu extremitatile rasaritene [ale Celticei], cele apusene se opun celor apusene; iar cele de la rasarit sint atit de apropiate intre ele incit se vad dintr‑o parte intr‑alta; este vorba de Cantium[822] si de gurile Rinului; Pytheas sustine ca lungimea insulei este mai mare [decit Celtica] cu 20.000 stadii [3.700 km], iar Can­tium se afla la citeva zile drum pe apa de Celtica. De asemenea, relatarile lui despre ostimi[823] ca si despre popu­latiile de peste Rin pina la sciti si tot ce a povestit de­spre tinuturile lor sint doar minciuna. Iar cel care a rostit atitea minciuni in legatura cu locuri cunoscute cu greu s‑ar putea crede sa fi spus adevarul despre regiuni pe care ni­meni nu le cunoaste.

4. Paralela fluviului Borysthenes este aceeasi cu cea care traverseaza Britannia, presupun Hipparchos[824] si altii, din faptul ca aceeasi paralela trece si prin Bizant si prin Massa­lia; caci raportul pe care l‑a gasit (Pytheas) la Massalia intre gnomon si umbra sa, Hipparchos sustine ca l‑a gasit identic[825] la Bizant. Iar din Massalia pina in inima Bri­tanniei nu este mai mult de 5.000 de stadii [925 km]. Dar daca s‑ar inainta din mijlocul Britanniei nu mai mult de 4.000 de stadii [740 km], s‑ar gasi un pamint greu de locuit (acesta ar putea fi cel din imprejurimile Iernei), astfel ca acele parti ale pamintului, in care fixeaza Eratosthenes insula Thule, negresit nu mai sint prielnice ase­zarilor omenesti. Pe ce temei poate spune el atunci ca dis­tanta de la paralela Thule pina la cea a Borysthenelui ar fi de 11.500 de stadii [2.127 km], eu nu vad.

5. Gresind in privinta latimii pamintului locuit, Erato­sthenes[826] a fost silit sa se insele si in privinta lungimii lui. Ca lungimea cunoscuta a pamintului este ceva mai mare decit de doua ori latimea lui cunoscuta, sint de parere si urmasii lui si, printre altii, si cei mai valorosi [geografi][827]; eu adaug doar ca aceste dimensiuni se socotesc de la coastele Indiei pina la coastele Iberiei si de la paralela etiopienilor pina la paralela Iernei. Determinind latimea in discutie de la hotarele cele mai departate ale Etiopiei pina la paralela Thule, el intinde peste masura lungimea pamintului, ca s‑o faca mai mult decit indoita fata de zisa latime. El sustine, asadar, ca partea cea mai ingusta a Indiei pina la fluviul Indus numara 16.000 de stadii [2.960 km] (caci restul Indiei care se intinde pina la coastele ei are cu 3.000 de stadii [555 km] mai mult); de aici pina la Portile Cas­piene el socoteste 14.000 de stadii [2.590 km] apoi pina la Eufrat 10.000 de stadii [1.850 km]; de la Eufrat pina la Nil, 5.000 de stadii [925 km]; alte 1.300 de stadii [240,50 km] pina la Gura Canobica, apoi de aici la Carthagina, 13.500 de stadii [2.497,50 km], iar de la Cartha­gina la Coloane, 8.000 de stadii [1.480 km] cel putin; toate masuratorile la un loc fac 70.800 de stadii [13.098 km][828]. La acestea ar trebui sa se mai adauge curbura coastei Eu­ropei, din afara Coloanelor lui Heracles si din fata ibe­rilor, care inainteaza spre asfintit, pe o intindere nu mai mica de 3.000 de stadii [555 km], cuprinzind si capurile geografice [din continuare], printre altele, cel al ostimilor. numit Cabaion[829], ca si insulele vecine: cea mai departata dintre aceste insule, Uxisama[830] se afla [de la acel cap], zice Pytheas, la o departare de trei zile de navigatie. Dar cind a pomenit aceste locuri, adica tinuturile cele mai departate, anume coasta cu promontorii, tarmurile ostimilor si tinuturile Uxisamei, si ale insulelor insirate in fata lor, el nu a adaugat nimic la lungimea in discutie, pentru ca toate acestea, recunoaste el, sint tinuturi de miazanoapte si celtice, nu iberice, poate chiar mai degraba plasmuiri de ale lui Pytheas. La dimensiunile lungimii pomenite, el mai adauga alte 2.000 de stadii [370 km] spre asfintit si 2.000 de stadii [370 km] spre rasarit, ca sa scoata latimea mai mica decit jumatatea lungimii.

6. Insistind asupra faptului ca este conform cu legile fizicii sa se atribuie o lungime mai mare distantei de la rasarit pina la asfintit, Eratosthenes sustine[831] ca este po­trivit naturii ca pamintul populat sa fie mai intins de la rasarit la apus, cum am aratat; la fel ca matematicienii, el afirma ca intinderea acestuia descrie un arc de cerc, ce‑si uneste capetele; in felul acesta, daca intinderea ne­marginita a oceanului Atlantic n‑ar sta ca piedica, am putea calatori pe mare din Iberia pina in India pe aceeasi paralela, partea ramasa in afara acestui interval cuprinzind mai mult de o treime din cercul total, daca intr‑adevar paralela Atenei pe care s‑au facut masuratorile de mai sus, din India pina in Iberia, este ceva mai mica de 200.000 de stadii [27.000 km].

Prin urmare nici aceste date nu le prezinta corect Eratos­thenes[832]. Intr‑adevar, acest argument ar putea fi, mate­matic vorbind, potrivit pentru zona temperata sau a noas­tra, din care face parte si pamintul locuit, dar [in ce pri­veste] pamintul locuit Caci noi numim „pamint popu­lat' pamintul pe care‑l locuim si pe care‑l cunoastem. Ε cu neputinta ca in aceeasi zona temperata sa se afle doua paminturi locuite sau chiar si mai multe, si indeosebi in preajma paralelei Atenei, pe traiectoria ei din oceanul Atlan­tic. Cind revine staruitor asupra demonstratiei sfericitatii pamintului, el ar merita aceleasi imputari. Tot astfel, in discutiile sale impotriva lui Homer, el nu inceteaza sa infatiseze in aceste probleme pareri diferite.

7. In continuare, el spune[833] ca s‑au purtat multe discutii despre continente. Unii geografi le‑au despartit pe acestea prin fluvii, ca Nilul si Tanais[834], creind din ele adevarate insule, in timp ce altii le‑au hotarnicit prin istmuri, ca cel dintre Marea Caspica si Marea Pontului sau ca istmul dintre Erythree si Ecregma[835], privindu‑le ca pe niste pe­ninsule. Eratosthenes spune ca el nu vede ce rezultat prac­tic poate avea o astfel de cercetare, ci este doar o pricina de disputa in maniera adeptilor lui Democrit[836]. Deoarece, ca in cazul oraselor Colyttos si Melite[837], nu exista hotare precise intre ele, cum ar fi anumiti stilpi sau imprejmuiri, astfel ca sa putem spune hotarit ca acesta este Colyttos si aceasta Melite, ci este cu neputinta sa le indicam granitele, din aceasta pricina s‑au ivit deseori controverse pentru anumite locuri. Astfel, de pilda, s‑au certat intre ei argie­nii si lacedemonienii pentru Thyrea[838], atenienii si beotienii pentru Oropos[839]. De altfel, elenii au dat nume celor trei continente, fara sa aiba in vedere pamintul locuit, ci numai partea ocupata de ei si cea din fata lor, care era populata atunci de carieni si locuita acum de ionieni si de neamurile din continuarea lor. Cu timpul insa, ei au inain­tat tot mai departe pe tarimul cunoasterii si au desco­perit din ce in ce mai multe regiuni, astfel ca au trans­format vechea impartire in cea actuala. Dar oare primii care au fixat granitele celor trei continente — (ca sa incep cu sfirsitul, ducind discutia nu in maniera lui Democrit, ci in maniera lui Eratosthenes insusi) — oare acestia au fost cei dintii care au cautat sa traga linia de hotar intre pamintul lor si pamintul carienilor situat in fata lor? Sau poate acestia au avut in vedere numai Elada si Caria si o mica parte din vecinatatea acesteia, dar nu au vizat nici Europa, nici Asia, dupa cum nici Libya, in vreme ce ur­masii lor, in stare sa consemneze in scris o anumita concep­tie despre lumea locuita in masura in care si‑au putut‑o forma, au fost cei care l‑au impartit in trei continente? De altfel, cum s‑ar si putea presupune ca impartirea lor nu s‑a aplicat pamintului locuit? Cine ar putea fi oare acela care, fixind cele trei parti ale pamintului populat si de­semnind‑o pe fiecare in parte cu numele de continent, sa nu fi conceput mai inainte intregul a carui impartire o face? Dar daca acela nu ar avea in vedere intregul pamint locuit, ci ar imparti numai una dintre regiunile lui, atunci in care din subimpartirile pamintului populat, ar spune el ca intra Asia sau Europa sau, indeobste, un continent oa­recare? Negresit, toate aceste teze ale lui Eratosthenes sint greoaie.

8. Inca si mai grosolana este declaratia lui Eratosthenes ca nu vede ce folos practic prezinta cercetarea granitelor si citeaza in sprijin Colyttos si Melite, ca dupa aceea sa faca tocmai pe dos. Caci daca razboaiele pentru Thyrea si Oropos au pornit din necunoasterea hotarelor dintre ele, se dovedeste de‑un folos cu totul practic delimitarea teri­toriala. Sau poate acest lucru inseamna numai ca, pentru teritorii mici si, pe Zeus, pentru fiecare neam in parte, o demarcatie precisa este folositoare, dar pentru continente, ea este de prisos? Dimpotriva, nici in ultimul caz utilitatea practica nu este inferioara. Intr‑adevar, chiar in privinta continentelor, s‑ar putea naste neintelegeri intre marii su­verani, de pilda, intre cel care stapineste Asia si cel care poseda Libya [pentru a hotari] caruia dintre ei doi ii revine Egiptul, se intelege partea Egiptului numita Tara de Jos? Dar, lasind la o parte aceasta chestiune, pentru ca se iveste rar, trebuie sa precizam doar ca altfel se traseaza hotarele continentelor, potrivit marilor diviziuni, care tin seama de intregul pamint locuit. In acest caz nu trebuie sa fie pricina de ingrijorare faptul ca cei care desemneaza granitele continentelor prin fluvii lasa unele portiuni fara sa le contureze prin hotare, din cauza ca fluviile nu se intind pina la ocean, si astfel nu conscriu continentele cu adevarat ca pe niste insule.

9. La sfirsitul Comentariilor sale, Eratosthenes[840], neapro­bind pe cei care impart in doua intreg efectivul neamului omenesc, anume in eleni si in barbari, nici pe cei care l‑au sfatuit pe Alexandru sa‑i trateze pe eleni ca prieteni, iar pe barbari ca dusmani[841], spune ca ar fi mult mai bine daca oamenii ar fi impartiti dupa virtute si dupa viciu. Caci multi si dintre eleni sint netrebnici, iar dintre barbari multi sint civilizati, ca de pilda indienii si arianii[842], precum si romanii si cartaginezii care sint atit de minunat organizati in stat. De aceea si Alexandru, zice el, neluind in seama sfatul ce i s‑a dat, a strins in jurul sau cit mai multi oa­meni ilustri cu putinta si i‑a coplesit cu binefacerile sale; apoi, cum aceste diviziuni, care au calificat pe unii drept oameni vrednici de dispret, pe altii, ca oameni demni de lauda, nu se datoreaza simplului fapt ca la unii triumfa legea, ordinea politica si tot ce este potrivit cu educatia si ratiunea, iar la ceilalti tocmai contrariul acestora, tot astfel si Alexandru, nedispretuind povata primita, ci in­telegindu‑i sensul, actiona in consecinta si nu in contra­dictie cu ea, adica tinu seama de intentia sfaturilor pri­mite.

CARTEA A II‑A

REZUMAT

In cartea a doua Strabon, supunind unui examen critic expunerea lui Eratosthenes, judeca rind cu rind si de­monstreaza toate cite acesta nu le‑a exprimat sau nu le‑a distins sau, in sfirsit, nu le‑a descris corect; el mentioneaza totodata multe opinii ale lui Hipparchos, supunindu‑le si pe acestea unui examen, iar la sfirsit face un rezumat si, intr‑un anumit fel, o vedere de ansamblu a intregii sale lucrari, adica a istoriei geografice.

CAPITOLUL 1

1. In cartea a treia a Geografiei sale, Eratosthenes[843], schi­tind harta intregii lumi locuite, o imparte in doua, de la apus la rasarit, printr‑o linie paralela cu ecuatorul[844]. Ca hotare ale ei, el fixeaza spre asfintit Coloanele lui He­racles, iar spre rasarit, promontoriile si ultimii munti ai lantului care margineste latura de miazanoapte a Indiei; linia pe care o trage porneste de la Coloane prin strim­toarea Siciliei si peste promontoriile sudice ale Peloponesului si ale Atticei, intinzindu‑se pina la Rodos si la gol­ful Issos[845]. Pina aici — spune el — linia despre care vor­bim traverseaza marea trecind printre continentele situate pe tarmurile ei (caci marea noastra, in intregimea ei, se prelungeste de fapt pina la Cilicia), apoi inainteaza aproape ca o dreapta, pe linga regiunea muntoasa a muntelui Tau­rus, pina in India. Taurus, ce se intinde direct in conti­nuarea marii de la Coloane, taie in lung toata Asia, creindu‑i o parte de miazanoapte si alta de miazazi; in felul acesta si muntele Taurus poate fi situat pe aceeasi paralela a Atenei, ca si marea ce se intinde de la Coloane pina aici.

2. Dupa ce a fixat aceste puncte, Eratosthenes socoteste indispensabila rectificarea vechii harti geografice[846], care face sa devieze prea mult spre miazanoapte partile rasa­ritene ale muntilor, ceea ce atrage cu sine si India mai spre miazanoapte derit trebuie sa fie. In sprijinul acestor pareri, el aduce ca marturie, in primul rind, faptul ca promon­toriile cele mai sudice ale Indiei — dupa marturisirea mul­tora — se afla, judecind dupa conditiile atmosferice si dupa pozitia astrelor, tocmai in fata regiunilor Meroei[847]; de aici pina la extremitatile nordice ale Indiei de la poalele mun­tilor Caucazi[848], Patrocles[849] — geograf ce merita toata incre­derea, datorita marii treceri de care se bucura si pentru ca nu s‑a dovedit un om de rind in ale geografiei — sustine ca sint 15.000 de stadii (2.775 km); distanta de la Meroe pina la paralela Atenei este cam la fel de mare, astfel ca partile de miazanoapte ale Indiei, care ating muntii Cau­cazi, se termina la aceasta paralela.

3. O alta dovada pe care o aduce este faptul ca dis­tanta de la golful Issos pina la Marea Pontica — luind‑o spre miazanoapte, pina la regiunile de linga Amisos[850] sau de linga Sinope[851] — este in jur de 3.000 de stadii (555 km), la cit este apreciata de altfel si latimea muntilor (Taurus). Iar daca se porneste de la Amisos spre rasaritul echinoctial, se intilneste mai intii Colchida, apoi trecatoarea ce duce la Marea Hyrcaniei[852], iar in continuare, drumul spre Bactra si spre Scitia ulterioara, avind mereu muntii in dreapta. Tot aceasta linie, care trece prin Amisos, daca se prelun­geste, de data aceasta, spre asfintit, traverseaza Propontida si Hellespontul[853]. Iar de la Meroe pina la Hellespont nu sint mai mult de 18.000 de stadii (3.330 km); de altfel, aceasta este tocmai distanta de la coasta de miazazi a In­diei pina la meleagurile bactrienilor, adaugindu‑se 3.000 de stadii (555 km) la cele 15.000 (2.775 km), din care prima cifra reprezinta latimea muntilor, a doua, latimea Indiei.

4. Impotriva acestei pareri se ridica Hipparchos[854], care respinge argumentele lui Eratosthenes; dupa el, nici Patro­cles nu este vrednic de incredere, deoarece se ridica doua marturii impotriva lui, a lui Deimachos[855] si a lui Megas­thenes[856], care sustin ca in unele locuri distanta de la Ma­rea Australa[857] este de 20.000 de stadii (3.700 km), iar in alte parti, chiar de 30.000 (5.550 km). Acestia astfel de cifre dau, iar hartile vechi se potrivesc cu calculul lor. Lui Hipparchos[858] i se pare nefiresc sa fii obligat sa‑ti daruiesti toata increderea unei singure persoane, anume lui Patro­cles, cind se prezinta unii ce depun asemenea marturii im­potriva lui, si, pornind de aici, sa corectezi hartile vechi, in loc sa lasi lucrurile asa cum sint pina vom afla ceva mai vrednic de crezare despre ele.

5. Eu cred insa ca aceasta critica (a lui Hipparchos) ne­cesita multe rezerve. In primul rind, in vreme ce Eratos­thenes a folosit mai multe marturii, Hipparchos pretinde ca el s‑a servit de unica marturie a lui Patrocles. Dar atunci cine au fost cei care spuneau ca promontoriile sudice ale Indiei se afla in fata Meroei? Cine au fost, de asemenea, cei care au fixat distanta de la Meroe pina la paralela Atenei? Cine, iarasi, sint cei care au calculat latimea mun­tilor sau cei care au atribuit distantei de la Cilicia pina la Amisos o intindere egala cu aceasta latime? Cine au fost apoi cei care spuneau ca traiectul ce duce de la Amisos pe la colchidieni si prin Marea Hyrcaniei pina la bactrieni si la regiunile care ating, in acele parti, Marea Orientala[859] este o linie dreapta ce se intinde spre rasaritul echinoctial, paralel cu muntii pe care ii are in dreapta? Sau, iarasi, cei care afirmau ca prelungirea acestei drepte spre apus trece prin Propontida si prin Hellespont? Negresit, toate aceste date Eratosthenes[860] le considera pe deplin confirmate de marturiile celor care au calatorit prin locurile acelea; el a consultat apoi multe comentarii scrise care se aflau cu prisosinta in vasta biblioteca[861] pe care o avea la dispozitia sa si de‑a carei bogatie vorbeste Hipparchos insusi.

6. Pe de alta parte, chiar increderea in Patrocles[862] se in­temeiaza pe multe dovezi, ca regii insisi care i‑au incre­dintat acestuia o misiune atit de importanta, autorii care l‑au urmat, ca si cei care l‑au contrazis si pe care ii citeaza Hipparchos insusi. In fapt, imputarile ce i se aduc lui Pa­trocles se schimba in dovezi ale celor sustinute de acesta. Nu este lipsita de convingere nici urmatoarea afirmatie a lui Patrocles[863], ca istoriografii care l‑au insotit pe Alexan­dru in expeditiile sale au cules doar informatii fugitive, singur Alexandru a cunoscut totul in amanunt, deoarece el a pus pe cei mai valorosi experti[864] sa‑i faca o dare de seama asupra regiunii; iar lucrarea aceasta, afirma Pa­trocles, i‑a fost incredintata lui personal, mai tirziu, de catre Xenocles, vistiernicul palatului.

7. Hipparchos[865] mai spune ca in cartea a doua a Co­mentariilor, Eratosthenes insusi respinge marturia lui Pa­trocles din pricina dezacordului dintre acesta si Megasthe­nes, in privinta lungimii coastei nordice a Indiei, Megas­thenes[866] apreciind‑o la 16.000 de stadii (2.960 km), Pa­trocles[867] socotind‑o cu 1.000 de stadii (185 km) mai pu­tin; pornind atunci de la un anumit Tabel de etape, Era­tosthenes nu s‑a increzut in cei doi de mai sus, din pricina deosebirii de pareri dintre ei, ci a imbratisat a treia va­rianta. Prin urmare, daca din pricina dezacordului din acest punct, Eratosthenes a socotit ca Patrocles nu merita incredere, cu toate ca nepotrivirea se reduce doar la 1.000 de stadii (185 km), cu cit ar fi trebuit sa nu se increada in acelasi Patrocles, cind deosebirea urca la 8.000 de stadii (1.480 km) si se afla in contradictie cu doua opinii una­nime care apreciaza latimea Indiei la 20.000 de stadii (3.700 km), in vreme ce el o evalueaza la 12.000 (2.220 km).

8. Vom raspunde la intimpinarile de mai sus ca Eratos­thenes nu si‑a intemeiat criticile doar pe simplul dezacord de cifre, ci a judecat datele in raport cu marturia si puterea de incredere ce‑o inspira Tabelul de etape. De altfel, nici nu‑i de mirare daca, fata de un lucru vrednic de in­credere, se iveste altul si mai de crezare si daca aceluiasi autor, in unele puncte, ii daruim increderea noastra, in altele insa nu, pentru ca se iveste vreo informatie si mai sigura (decit a lui). Totodata e caraghios sa socoti ca deo­sebirea de pareri ii face mai putin vrednici de incredere pe cei care se contrazic; dimpotriva, neincrederea este mai mare tocmai cind nepotrivirea este mica. Intr‑adevar, o eroare marunta mai grabnic isi croieste drum si inca nu numai printre oamenii de rind, ci si printre cei cu o jude­cata superioara, dar daca este importanta, omul de rind s‑ar putea insela, dar cel cu mai multa stiinta mai greu su­fera acest neajuns; acesta si este, de altfel, motivul pen­tru care ultimul se bucura de o incredere mai grabnica.

9. Toti istoriografii care au scris despre India au fost, in ansamblul lor, niste mincinosi inraiti, dar mai presus decit altii asa s‑a dovedit Deimachos[868], iar dupa el, Megas­thenes[869], Oneskritos[870] si Nearchos[871], precum si altii ase­menea lor, care sint niste buimaci. Noua ne‑a fost dat[872] sa bagam de seama ceva mai bine acest lucru, cind am tra­tat istoria lui Alexandru[873]. Se cuvine, intr‑adevar, sa ne aratam in chip deosebit neincrederea fata de Deimachos[874] si de Megasthenes[875], pentru ca (ei sint cei care au vorbit despre oameni „enotoceti', „gura‑lipsa', „fara‑nari' „un ochila', „piciorongi' si „laba‑ntoarsa'[876]; tot ei au reim­prospatat homericul razboi al pigmeilor cu cocorii[877], facindu‑i pe acesti pitici, de trei spithame[878]; de asemenea, ei au infatisat furnici cautatoare de aur ce sapa pamintul, fauni „cap‑cucui'[879] si serpi care inghit boi si cerbi cu coarne cu tot. In legatura cu aceste basme, se critica intre ei, ceea ce remarca si Eratosthenes[880]. De altfel amindoi au fost trimisi in solie la Palimbothra[881], Megasthenes[882] la Sandrocottos[883], Deimachos[884] la Allitrochades, fiul lui Sandrocottos. Iata, deci, ce fel de comentarii au lasat despre calatoria lor, indemnati de cine stie ce pricina. Patrocles[885] este insa departe de a fi un astfel de scriitor. La fel si ceilalti martori de care se foloseste Eratosthenes nu sint de loc din aceia care nu merita incredere

10. [886]Caci daca meridianul ce trece prin Rodos si Bizant a fost trasat[887] corect, si cel care duce prin Cilicia si prin Amisos va fi bine fixat, pentru ca paralelismul acestor drepte reiese din multe probe, mai ales din faptul ca nu se poate dovedi ca se intilnesc intre ele.

11. Calea pe mare de la Amisos spre Colchida[888] o ia spre rasaritul echinoctial, ceea ce se adevereste din suflarea vinturilor, din felul anotimpurilor si al roadelor si din insesi punctele in care rasare soarele; tot astfel stau lucrurile si cu pasul din munti ce da la Marea Caspica si cu drumul care duce de aici in continuare pina la Bactra. Caci, ade­seori evidenta (simturilor) si marturia unanima a tuturor merita mai mare incredere decit ceea ce arata vreun apa­rat. De altfel, Hipparchos[889] insusi, cind a precizat ca li­nia de la Coloane pina la Cilicia are forma unei drepte si se intinde spre rasaritul echinoctial nu a stabilit‑o in intregime cu ajutorul aparatelor sau a calculelor geome­trice, ci, pentru intreaga portiune de la Coloane pina la strimtoarea Siciliei, el s‑a increzut in marturia navigato­rilor. Astfel ca nici declaratia urmatoare nu poate fi luata in seama[890]: „Cita vreme nu putem preciza raportul dintre ziua cea mai lunga si ziua cea mai scurta, nici raportul dintre gnomon si umbra sa pe portiunea de la Muntii Ci­liciei pina la Indii, noi nu putem arata nici daca oblici­tatea acestei directii se confunda cu o paralela; in acest caz, mai bine sa lasam necorectata acea linie, pastrindu‑i oblicitatea, asa cum o prezinta hartile vechi'. Caci, mai intii de toate, a nu te putea pronunta inseamna acelasi lucru cu a te abtine, iar cel ce se abtine nu inclina nici intr‑o parte nici in cealalta; dar cind Hipparchos reco­manda sa lasam lucrurile asa cum le prezinta hartile vechi, el inclina in acea directie. Mult mai consecvent cu sine insusi ar fi fost daca ne‑ar fi sfatuit sa renuntam cu desa­virsire la geografie, devreme ce nici pozitia altor munti, ca de pilda pozitia Alpilor, a Pirineilor, a muntilor Thraciei, ai Illyriei si ai Germaniei, la fel, nu putem s‑o precizam. Cine ar socoti de cuviinta sa acorde mai putina incredere geografilor moderni decit celor vechi care, in faurirea hartilor, au facut atitea greseli pe care prea corect le‑a scos in vileag Eratosthenes, fara ca Hipparchos[891] sa‑l contrazica in vreun punct.

12. Si rationamentele ce urmeaza sint foarte incurcate. Intr‑adevar, sa luam putin aminte, daca, pe de o parte, nimeni n‑ar clinti[892] din loc pozitia capurilor meridionale ale Indiei din fata regiunilor Meroei, nici distanta de la Meroe pina la gura strimtorii Bizantului evaluata la 18.000 de stadii (3.330 km) dar, pe de alta parte, ar face de 30.000 de stadii (5.549 km) intervalul de la tinu­turile meridionale ale Indiei pina la muntii acesteia, cite absurditati n‑ar iesi in vileag? In primul rind, daca para­lela Bizantului este aceeasi cu paralela Massaliei, cum a spus Hipparchos[893] dind crezare lui Pytheas[894] si daca me­ridianul Bizantului este unul si acelasi cu meridianul flu­viului Borysthenes — fapt pe care de asemenea il sustine Hipparchos[895] — si daca, pe deasupra, el socoteste ca dis­tanta de la Bizant pina la Borysthenes este de 3.700 de stadii (648,50 km), tot acelasi ar trebui sa fie si numarul stadiilor de la Massalia pina la paralela fluviului Borys­thenes[896], care, in acest caz, ar corespunde paralelei ce trece pe la coasta oceanica a Celticei, caci numai dupa ce s‑a parcurs o cale de atitea stadii se ajunge la ocean.

13. Si iarasi, deoarece noi stim ca Cinnamomophora[897] este cea mai sudica regiune locuita, paralela ce o traver­seaza alcatuieste, dupa parerea lui Hipparchos[898] insusi, inceputul zonei temperate si a tarimului populat si se afla la o departare de ecuator in jur de 8.800 de stadii (1.628 km); pentru ca, pe de alta parte, el apreciaza[899] departarea de la ecuator pina la paralela fluviului Borys­thenes la 34.000 de stadii (6.289 km), s‑ar putea ca de la paralela care desparte zona fierbinte, de cea temperata, pina la paralela ce traverseaza Borysthenes si coasta ocea­nica a Celticei sa mai fie 25.000 de stadii (4.662 km). Cel mai departat punct pina la care au ajuns corabiile de la Celtica spre miazanoapte este socotit in timpurile noas­tre cel din preajma Iernei, insula ce este situata dincolo de Britannia si ofera grele conditii de locuit din pricina frigului, incit locurile aflate dincolo de ea sint socotite fara asezari omenesti. Iar Ierne nu s‑ar afla, se spune[900], la o departare mai mare de 5.000 de stadii (925 km) de Celtica. In felul acesta numarul total al stadiilor care determina latimea tarimului populat ar putea sa atinga cifra de 30.000 de stadii (5.550 km) sau cu putin mai mare.

14. Dar sa parcurgem acuma regiunea situata din sus de Cinnamomophora, pe aceeasi paralela, doar spre rasarit; este vorba de regiunea Taprobanei.

Despre Taprobana s‑a faurit convingerea[901] ca este o mare insula asezata in largul marii de miazazi, in fata Indiei; ea se intinde spre Etiopia pe o lungime mai mare de 5.000 de stadii (925 km), dupa cite se spune, si tri­mite pe pietele Indiei o mare cantitate de fildes, de scoici si de alte marfuri. Iar daca i se atribuie acestei insule o latime proportionala cu lungimea sa si i se mai adauga bratul de mare care o desparte de India, distanta totala n‑ar fi sub 3.000 de stadii (555 km), ceea ce ar fi, de altfel, egal cu intervalul de la capatul lumii populate pina la Meroe, daca este adevarat ca promontoriile Indiei sint situate chiar in fata Meroei; mai de crezut ar fi sa se aprecieze chiar la mai mult de 3.000 (555 km). Daca s‑ar adauga aceasta distanta la cele 30.000 de stadii (5.550 km) pe care le numara Deimachos[902] pina la trecatoarea ce duce la bactrieni si la sogdieni, toate aceste neamuri ar cadea in afara tarimului locuit si a zonei temperate. Cine, asadar, ar cuteza sa sustina aceasta teorie, auzind si pe autorii vechi si pe contemporani cum lauda clima placuta si fertilitatea, in primul rind, a regiunii de miazanoapte a Indiei, iar apoi a Hyrcaniei, a Ariei si, in continuare, a Margianei[903] si a Bactrianei?[904]. Intr‑adevar, toate aceste meleaguri ating versantul nordic al muntelui Taurus, iar Bactriana se afla tocmai in apropierea pasului ce duce in India; ele se bucura intr‑adevar de o situatie atit de prospera, incit departarea lor de tarimul nepopulat este negresit foarte mare. In Hyrcania, de pilda, butucul de vie da, se spune, un metret[905] de vin, smochinul produce 60 de medimne[906] de fructe, griul rasare din nou numai din boabele care se scutura din spice, albinele roiesc in arbori si mierea curge de pe frunze, ceea ce se intimpla, de altfel, si in regiunea Matiana[907] a Mediei si in tinuturile Sacasena si Araxena[908] ale Armeniei, in care insa acest belsug nu este surprinzator din moment ce aceste regiuni sint mai sudice decit Hyrcania si se disting printr‑un cli­mat mai placut decit alte locuri. Dimpotriva, mai surprin­zatoare este aceasta stare de lucruri in Hyrcania. In Mar­giana se spune ca se gasesc butuci de vita pe care abia doi barbati i‑ar putea cuprinde cu bratele, iar ciorchinele este de doi coti. Aria se zice[909] ca este la fel, ba chiar superioara in calitatea vinului sau care se conserva timp de trei generatii in vase negudronate. De asemenea si Bactriana, care este situata linga Aria, da tot soiul de produse, in afara de ulei de masline.

15. Daca in aceste tari se afla si tinuturi reci, anume regiunile inalte si muntoase, nu trebuie sa ne surprinda caci si in climatele meridionale muntii sint racorosi si, in general, toate podisurile inalte, chiar daca ele sint intinse ca niste sesuri. Astfel partile Cappadociei[910] dinspre Euxin sint mult mai nordice decit regiunile ei dinspre muntele Taurus, dar in Bagadania[911] — un imens platou ce se intinde intre muntii Argaios si Taurus[912] — e o raritate sa intilnesti, ici colo, cite un arbore fructifer, cu toate ca aceasta regiune este situata cu 3.000 de stadii (555 km) mai spre miazazi decit Marea Pontica; in schimb, sub­urbiile Sinopei si Amisos ca si cea mai mare parte a Phanariei44[913] sint adevarate plantatii de masline. Si riul Oxos[914], care desparte Bactriana de Sogdiana, ofera, se spune[915], o navigatie atit de comoda, incit, odata ce marfurile indiene au fost aduse pina la acest fluviu, usor coboara spre Hyrcania si spre tinuturile din continuare pina in Pont, pe cai fluviale.

16. Unde ai putea gasi o inflorire ca aceasta in impre­jurimile fluviului Borysthenes si ale tarmului oceanic al Celticei, unde nici macar nu creste vita de vie sau, cel putin, strugurii nu apuca sa se coaca? Mai la miazazi de aceste locuri, pe tarmurile marii si spre Bosfor[916], ei se coc, dar ramin foarte mici si, iarna, butucul se ingroapa. Gheturile din acele parti sint asa de tari, (mai ales) la gura lacului Maeotis, incit in locul in care generalul[917] lui Mithridates i‑a invins pe barbari intr‑o batalie de cava­lerie data pe gheata in timpul iernii, asupra acelorasi dusmani el a cistigat in vara urmatoare o izbinda intr‑o lupta navala, dupa ce gheata s‑a topit. Eratosthenes[918] ci­teaza chiar o inscriptie aflata in templul lui Asclepios din Panticapaion[919] pe un vas de arama crapat din pri­cina gerului.

Daca vreun om nu va crede in fapte la noi intimplate,

Afle, vasul privind, ca el nu‑i o frumoasa ofranda,

Zeilor data, ci este un semn al iernii naprazne

Care‑i la noi; de preotul Stratios vasul se‑nchina.

Dar cum nu se cuvine sa fie confruntate locurile mai sus insirate nici cu tinuturile din Bosfor, dar nici chiar cu cele din partile oraselor Amisos si Sinope (pentru ca ulti­mele s‑ar putea socoti cu clima mai domoala decit cea din Bosfor), inca si mai greu s‑ar putea ele compara cu melea­gurile fluviului Borysthenes si ale hotarelor celor mai de­partate ale Celtiei. Intr‑adevar, acestea anevoie s‑ar putea socoti pe aceeasi paralela cu regiunile de linga Amisos, Sinope, Bizant si Massalia, care dupa marturia tuturor, se afla cu 3.700 de stadii (684,50 km) mai la miazazi decit meleagurile fluviului Borysthenes si ale Celticei[920].

17. Daca Deimachos[921] si adeptii sai vor adauga, la cele 30.000 de stadii (5.550 km), si spatiul pina la Taprobana si la hotarele zonei toride, intindere pe care nu trebuie sa o evalueze sub 4.000 de stadii (740 km), vor stramuta Bactra si Aria in locuri situate la o departare de 34.000 de stadii (6.290 km) de zona calda, cifra la care apreciase Hipparchos distanta de la ecuator la Borysthenes. In felul acesta, Bactra si Aria vor cadea negresit cu 8.800 de stadii (1.628 km) mai la miazanoapte decit Borysthenes si decit Celtica, de altfel intocmai cu cit este mai sudic si ecuatorul de paralela care desparte zona calda de cea temperata si despre care spunem indeosebi ca traver­seaza Cinnamomophora. Noi am aratat ca tinuturile situate mai sus de Celtica, pina la Ierne, aflate la o departare nu mai mare de 5.000 de stadii (925 km), prezinta con­ditii foarte grele de locuit. Dar rationamentul lui Dei­machos pretinde ca se afla totusi o paralela prielnica ase­zarilor omenesti la 3 800 de stadii (703 km) mai spre miazanoapte de Ierne. In felul acesta, Bactra va fi cu mult mai nordica decit gura Marii Caspice sau Hyrca­niene, gura care se afla cam la 6.000 de stadii (1.110 km) departare de infundatura Caspicii si de muntii armeni si medici; se pare ca exista pe acel tarm care se intinde pina in India un punct mai nordic si ca o navigatie in jurul uscatului[922] pornind din India este cu putinta, dupa cite spune Patrocles[923] care a fost guvernatorul acelor tinu­turi[924]. Bactriana se intinde inca pe 1.000 de stadii (185 km) in spre miazanoapte; apoi, dincolo de Bactri­ana, neamurile scite ocupa o regiune inca mult mai intinsa si teritoriile lor se termina la marea de miazanoapte; e drept ca aceste neamuri traiesc numai ca nomazi, dar traiesc totusi. Cum este deci cu putinta acest lucru, daca insasi Bactra cade in afara tarimului locului? Ar tot putea sa fie acest interval, de la Caucaz pina la marea de miazanoapte pe meridianul ce trece prin Bactra, cu putin mai intins de 4.000 de stadii (740 km). Adaugind aceasta cifra la numarul de stadii fixat de la Ierne pina la regiunile de miazanoapte, se realizeaza distanta totala a parcursului prin regiunea nelocuita, dupa calcul lul stadiilor Iernei, de 7.800 de stadii (1.443 km). Dar chiar daca s‑ar lasa la o parte cele 4.000 de stadii (740 km), partile Bactrianei dinspre Caucaz vor fi cu 3.800 des stadii (703 km) mai nordice decit Ierne si cu 8.800 (1.628 km), decit Celtica si Borysthenes.

18. Hipparchos[925] spune ca, in partile fluviului Borysthe­nes si in Celtica, lumina soarelui arunca raze piezise in toate noptile de vara, in timp ce astrul isi urmeaza calea de la apus la rasarit, iar la solstitiul de iarna soarele se inalta pe bolta cerului cel mult de 9 coti[926]; la neamu­rile care sint asezate la o departare de 6.300 de stadii (1.165,50 km) de Massalia — si pe care Hipparchos[927] ii presupune tot celti, dar eu cred ca sint britanni deoarece sint statorniciti la 2.500 de stadii (463 km) mai spre miazanoapte de Celtica, acest fenomen este inca mult mai evident; acolo, in zilele de iarna, soarele se inalta numai sase coti, patru[928] in regiunile aflate la 9.100 de stadii (1.850 km) departare de Massalia, mai putin de trei coti[929], in tinuturile din continuarea acescora, care, dupa soco­teala noastra, pot fi chiar mult mai spre miazanoapte decit Ierne. Dar Hipparchos, punind temei pe marturia lui Pytheas[930], fixeaza acest loc in partile de miazazi[931] ale Britanniei si sustine ca aici cea mai lunga zi este de 19 ore echinoctiale, si de 18 ore in regiunile unde soarele se inalta 4 coti; acestea din urma — zice — se afla la 9.100 de stadii (1.850 km) departare de Massalia[932].

In felul acesta, cea mai sudica regiune a Britanniei este mai nordica decit ateste locuri. Nesgresit, regiunile in dis­cutie se afla pe aceeasi paralela cu Bactra de linga Caucaz sau pe o paralela apropiata; de fapt s‑a spus ca, potrivit parerilor lui Deimachos, se va intimpla ca bac­trienii de linga Caucaz sa fie fixati cu 3.800 de stadii (703 km) mai spre miazanoapte decit Ierne; daca se adauga aceasta cifra la stadiile numarate de la Massalia pina la Ierne, se fac in total 12.500 de stadii[933] (2.312 km). Cine a observat insa, in tinuturile de acolo — vorbesc de tinu­turile Bactrei — aceasta durata a zilelor celor mai lungi sau o astfel de inaltare a soarelui pe meridian la solsti­tiile de iarna? Caci toate aceste fenomene, care pot fi va­zute cu ochiul liber chiar de un om obisnuit si nu au nevoie de o demonstratie matematica, au fost descrise de multi, atit printre scriitorii vechi, autori de istorii per­sane, cit si printre urmasii lor pina pe vremea noastra[934]. Cum s‑ar fi potrivit pomenita prosperitate a acelor locuri cu asemenea fenomene ceresti? Din cele discutate (mai sus) reiese limpede cu cita dibacie critica (Hipparchos) demonstratia (lui Eratosthenes) (zicind) ca, data fiind echivalenta solutiilor, Eratosthenes ia solutia in scopul de a demonstra cu ea.

19. Iata in continuare un alt loc unde Eratosthenes[935] vrea sa‑l dovedeasca pe Deimachos[936] un om de rind si complet strain de aceste subiecte. Deimachos[937] este de pa­rere ca India este asezata intre echinoctiul toamnei si solstitiul de iarna[938] si respinge afirmatiile lui Megasthe­nes[939] care sustine ca in partile de miazazi ale Indiei Ursele apun si umbra cade in directii contrare; el sustine ca nici unul dintre aceste fenomene nu se petrece in nici o parte a Indiei. Asemenea declaratii tradeaza ignoranta sa. Dar, negresit, adevarata ignoranta dovedeste credinta ca echinoctiul toamnei se deosebeste de echinoctiul primaverii prin distanta sa de solstitii cu toate ca cercul (soarelui) este unul singur si unic rasaritul lui. La fel, deoarece distanta care separa tropicul terestru de ecuator — linii intre care asaza Deimachos India[940] — s‑a dovedit, dupa masura circumferintei terestre, cu mult mai mica de 20.000 de stadii (3.700 km) atunci s‑ar putea intimpla ca, dupa datele lui Deimachos insusi, sa aiba dreptate Eratosthenes si nu Deimachos; caci daca India ar avea 20.000 sau 30.000 de stadii (3.700—5.550 km) intindere, ea n‑ar in­capea in spatiul pe care l‑a delimitat Deimachos, dar ar intra cu dimensiunile date de Eratosthenes. De aceeasi ignoranta da dovada si afirmatia ca nicaieri in India nu apun Ursele si nici umbrele nu alterneaza, fenomene care incep de fapt sa apara de indata ce se inainteaza 5.000 de stadii (925 km) spre sud de Alexandria[941]. Dar aceste rationamente ale lui Eratosthenes din nou Hipparchos[942] le respinge incorect, in primul rind, intelegind tropicul de vara in locul celui de iarna, apoi socotind ca nu se cuvine sa te folosesti, in problemele de stiinta, de marturia unui om nefamiliarizat cu astrologia, ca si cum Eratosthenes ar fi judecat‑o de‑o importanta capitala marturia lui Deimachos si n‑ar fi intrebuintat‑o doar dintr‑o obisnuinta generala impotriva celor care scornesc lucruri desarte. Intr‑adevar, una singura este critica nimerita fata de oponenti neseriosi, aceea prin care dovedim ca insusi argumentul lor, oricare ar fi el, pledeaza in favoarea noastra.

20. Pina acum, asadar, admitind presupunerea[943] ca hota­rele de miazazi ale Indiei se afla in fata regiunilor Meroei — aceasta este de altfel parerea si convingerea generala exprimata — am aratat ce consecinte absurde decurg din ea. Dar pentru ca Hipparchos[944], care nu face deocamdata nici o obiectie acestei ipoteze, dar in cartea a doua a lucrarii sale o respinge, se cuvine sa examinam si urma­toarele rationamente pe care le face. Dat fiind ca sint situate la aceeasi inaltime latitudinala punctele geografice de pe aceeasi paralela, cind spatiul dintre ele este intins, nu e cu putinta sa se cunoasca daca ele se afla pe aceeasi paralela, fara compararea climatelor din amindoua par­tile. Climatul[945] Meroei l‑a descris Philon[946], cind si‑a povestit calatoria sa pe mare in Etiopia, anume ca, cu 45 de zile inaintea solstitiului de vara, soarele se afla la zenit; tot el a aratat si raportul dintre gnomon si umbra sa in timpul solstitiului si al echinoctiului; insusi Eratos­thenes se apropie aici foarte mult de parerile lui Philon; dar clima din India, (dupa parerea lui) nimeni n‑a descris‑o nici chiar Eratosthenes. Daca amindoua Ursele apun[947] in India, cum crede Eratosthenes, intemeindu‑se pe cuvintele lui Nearchos[948], este cu neputinta ca Meroe si capurile Indiei sa figureze pe aceeasi paralela[949]. Iar daca Eratos­thenes se declara de aceeasi parere cu cei care sustin ca cele doua Urse apun (in India), cum se poate afirma ca nimeni nu a vorbit despre climatul Indiei, nici macar Eratosthenes? Doar aceasta discutie este tocmai despre climat. Dar daca Eratosthenes nu se declara de aceeasi parere, atunci sa fie dezlegat de orice vina. Si in mod sigur, Eratosthenes nu se declara de acord; dar cind Dei­machos sustine ca nicaieri in India nu apun Ursele si nici nu alterneaza umbrele — pareri pe care le‑a promo­vat Megasthenes[950] — el il acuza de nestiinta luind in considerare eroarea implicita, pentru ca, dupa parerea generala si dupa a lui Hipparchos insusi, ideea ca umbrele nu alterneaza implica o eroare. De fapt, chiar daca pro­montoriile Indiei nu corespund intocmai regiunilor Meroei, Hipparchos pare totusi sa se invoiasca pe deplin ca ele sint mai sudice decit Syene[951].

21. Si in cele ce urmeaza, Hipparchos[952], continuind sa dezbata aceleasi teme, aduce argumente aidoma celor com­batute de noi mai sus, sau se foloseste de premise false, sau, in sfirsit, trage concluzii incoerente. Astfel, din afir­matia ca de la Babilon pina ta Thapsacos[953] sint 4.800 de stadii (888 km), iar de aici spre miazanoapte pina in Muntii Armeniei, 2.100 de stadii (388 km), nu decurge ca urmare ca distanta de la Babilon, masurata pe meri­dianul ce trece prin acest oras, pina la muntii acestia din miazanoapte, este mai mare de 6.000 de stadii (1.110 km). Mai intii Eratosthenes nu sustine ca, de la Thapsa­cos pina la munti, intervalul este de 2.100 de stadii (388 km), ci ca a mai ramas o portiune mica nemasurata, astfel ca dintr‑o premisa ce n‑a fost data, nu se poate in­chega o concluzie. De asemenea, Eratosthenes[954] n‑a sus­tinut nicaieri ca Thapsacos este situat la mai bine de 4.500 de stadii (832,50 km), spre miazanoapte, de Babilon.

22. In continuare, Hipparchos, pledind in favoarea har­tilor vechi, aduce in discutie nu cuvintele lui Eratosthe­nes despre cea de‑a treia sfragida a sa, ci pentru propria sa placere isi plasmuieste sie insusi argumente usor de respins. Eratosthenes[955], tragind consecintele ce reies din pozitia susindicata a muntelui Taurus si a marii de la Coloane si divizind tarimul locuit cu ajutorul acestei linii in doua parti, una numita boreala si alta australa, incearca sa imparta din nou fiecare din aceste jumatati in cite sectiuni este cu putinta; el numeste aceste sectiuni sfragide[956]. Si astfel, declarind India ca prima[957] sfragida a emisferei australe, iar ca a doua sfragida, Ariana[958], amindoua usor de circumscris, el s‑a straduit sa dea si lungimea si latimea fiecareia si, intr‑un anumit fel, si figura lor, ca un geometru. El sustine ca India are forma romboidala, datorita faptului ca unele dintre coastele ei sint scaldate de marea de miazazi si de rasarit, fara sa sape in tarmuri multe golfuri, iar celelalte laturi sint marginite una de munte, alta de un fluviu[959], pastrindu‑se, intr‑un anumit fel, si aici forma rectilinie; vazind ca Ariana are trei laturi dispuse de la natura sa determine figura unui paralelogram, dar neavind semne distinctive prin care sa marcheze latura apuseana, datorita faptului ca neamurile de acolo sint amestecate intre ele, el o noteaza[960] totusi printr‑o linie care, pornind de la Portile Caspiene, sfir­seste la promontoriile Carmaniei[961] care ating Golful Persic. El numeste apuseana aceasta latura, rasariteana, cea de‑a lungul fluviului Indus, dar nu le declara paralele nici pe acestea, nici pe celelalte, anume pe cea marginita de munte si pe cea de mare, ci le numeste numai, pe una, latura nordica, pe alta sudica.

23. Astfel, dupa ce a infatisat sfragida a doua intr‑o schita sumara, Eratosthenes[962] prezinta a treia sfragida inca si mai sumar decit pe a doua, din mai multe pricini; prima este cea aratata mai sus, anume pentru ca nu a fost determinata precis latura ce duce de la Portile Cas­piene la Carmania si care constituie hotarul comun al sfra­gidei a treia si a doua, apoi fiindca in latura de miazazi intra Golful Persic, ceea ce semnaleaza insusi Eratosthenes, care a fost silit sa considere ca o dreapta linia care, por­nind din Babilon, duce prin Susa si prin Persepolis[963] pina la muntii Carmaniei si ai Persiei, traseu in care a putut sa gaseasca un drum cu masuratorile marcate, care, in intregimea lui, este cu putin mai lung de 9.000 de stadii (1.665 km). Aceasta latura pe care o numeste sudica nu o prezinta paralela cu cea nordica. Ε limpede ca nici Eufratul, care marcheaza latura apuseana, nu se apropie de forma unei drepte, ci, curgind din munti spre miazazi, el coteste apoi spre rasarit si din nou se indreapta spre miazazi, pina la revarsarea lui in mare. Eratosthenes, de altfel, semnaleaza acest curs neregulat al fluviului, cind descrie forma Mesopotamiei pe care o creeaza Tigrul si Eufratul, prin unirea lor intr‑o singura albie, si care seamana cu o corabie cu visle, dupa cum spune el. Dar nu este masurata in intregime nici latura apuseana (cea de la Thapsacos pina la Armenia) marginita de Eufrat. Eratosthenes precizeaza ca nu stie cit este de mare por­tiunea ei dinspre Armenia si dinspre muntii nordici, pentru ca nu i s‑au facut masuratorile. Din toate aceste pricini spune ca a prezentat doar schematic sfragida a treia; intr‑adevar, si distantele pe care le da, le‑a combi­nat, zice, din diferite Itinerarii[964], dintre care, unele sint chiar anonime[965]. S‑ar parea ca Hipparchos este de rea credinta, cind combate cu argumente geometrice o expri­mare globala ca aceasta pentru care, de fapt, ar trebui sa pastram recunostinta celor care, oricit de imperfect, ne‑au impartasit totusi cunostinte despre natura acelor locuri. Cind el se serveste de argumente geometrice fara sa le extraga din cele pe care le‑a prezentat Eratosthenes, ci isi faureste altele pentru sine, Hipparchos face si mai evi­denta invidia sa.

24. Eratosthenes spune ca a infatisat schematic sfragida a treia, indicind 10.000 de stadii (1.850 km) de la Por­tile Caspiene pina la Eufrat. Apoi, subdivizind‑o, o reda cu dimensiunile ei asa cum le‑a gasit inregistrate (in Itine­rarii), incepind din nou de la Eufrat, chiar de la punctul de trecere a fluviului, adica de la Thapsacos. Pina la cursul Tigrului din locul pe unde l‑a trecut Alexandru, el socoteste 2.400 de stadii (444 km)[966]. De aici inainte prin tinuturile ce urmeaza in continuare, prin Gaugamelai[967], Lycos[968], Arbelai si Ecbatana[969], pe unde a fugit Darius din Guagamelai, pina la Portile Caspiene, el atinge totalul de 10.000 de stadii (1.850 km), cu 300 de stadii (55,49 km) excendentare. In felul acesta masoara el latura nordica, fara s‑o presupuna paralela nici cu muntii si nici cu dreapta ce trece prin Coloane, Atena si prin Rodos; caci Thapsacos este situat departe de munti, in vreme ce si lantul de munti si drumul de la Thapsacos converg spre Portile Caspiene. Iata astfel trasate partile nordice ale acestui hotar.

25. Dupa ce descrie astfel coasta de miazanoapte, Era­tosthenes sustine ca latura sudica nu poate fi luata de‑a lungul coastei marii din pricina inaintarii in spre inima uscatului a Golfului Persic, ci (ea trebuia trasa) de la Babilon, prin Susa si Persepolis, pina la hotarele dintre Persia si Carmania, distanta ce masoara 9.200 de stadii (1.702 km); iar cind numeste australa aceasta latura, el nu prezinta paralele latura sudica cu cea nordica. Dife­renta de lungime dintre latura nordica, atit cit o deter­mina el[970], si latura sudica se datoreste faptului ca Eufra­tul, curgind pina la un loc spre miazazi, descrie apoi o larga curbura spre rasarit.

26. Dintre coastele laterale el descrie mai intii pe cea apuseana; care sint caracteristicile acestei laturi si daca este ea unica sau dubla, iata indeobste punctele ce le prezinta spre cercetare. Caci de la punctul de traversare de linga Thapsacos, urmind cursul Eufratului, pina la Babilon, Eratosthenes spune ca sint 4.800 de stadii (888 km), iar de aici pina la gurile Eufratului si la orasul Teredon[971], 3.000 de stadii (555 km); de la Thapsacos in spre miazanoapte, calea pina la Portile Armeniei[972] a fost masurata si ea reprezinta cam 1.100 de stadii (203 km); dar de aci mai departe pe la gordyeni[973] si armeni, ea nu mai este. De aceea, el nici nu tine seama de aceasta. Por­tiunea laturii de rasarit ce traverseaza in lung Persia, de la Marea Erytheree[974], pina spre Media si spre miaza­noapte, nu pare sa fie mai mica de 8.000 de stadii (l.480 km) si chiar depaseste 9.000 de stadii (1.665 km) daca se porneste de la anumite promontorii; restul ei, trecind prin Paraitakena[975] si prin Media pina la Portile Caspiene, este cam de 3.000 de stadii (555 km); fluviile Tigru si Eufrat, care, iesind din Armenia, curg spre miazazi, dupa ce au trecut Muntii Gordyanei, descriu un mare ocol si cuprind in el o tara intinsa, numita Mesopotamia, apoi cotesc spre rasaritul de iarna si spre miazazi, mai cu seama Eufratul; acesta, apropiindu‑se tot mai mult de Tigru in vecinatatea Zidului Semiramidei[976] si a localitatii numita Opis[977] de care se afla la o departare cam de 200 de stadii (37 km), strabate Babilonul si se varsa apoi in Golful Persic. Figura Mesopotamiei si a Babiloniei — zice el — ajunge astfel sa semene cu o barca cu visle. Acestea le‑a spus Eratos­thenes.

27. In legatura cu cea de a treia sfragida, Eratosthenes face unele greseli pe care le vom examina putin mai de­parte[978]; ele nu sint insa acelea pe care i le pune la socoteala Hipparchos. Sa examinam mai intii cele spuse de acesta. In dorinta de‑a confirma ideea ce constituie punctul de plecare anume ca nu trebuie fixata India mai spre miazazi, cum crede de cuviinta Eratosthenes, Hippar­chos sustine ca acest lucru reiese foarte limpede chiar din argumentele pe care Eratosthenes insusi[979] le aduce. Dupa ce a spus ca a treia sfragida este delimitau pe latura sa nordica de linia lunga de 10.000 de stadii (1.850 km), trasata de la Portile Caspiene pina la Eufrat, el adauga apoi ca latura sudica, de la Babilon pina la hota­rele Carmaniei, este cu putin mai mare de 9.000 de stadii (1.665 km), iar latura dinspre apus, de la Thapsa­cos de‑a lungul Eufratului face 4.800 de stadii (888 km) pina la Babilon, si, in continuare, 3.000 de stadii (555 km) pina la gurile fluviului; dar ca, de la Thapsacos spre miazanoapte, numai partial a fost masurata, si anume nu­mai primele 1.100 de stadii (203,50 km), in rest, insa, nu. Deoarece, asadar, — continua Hipparchos — latura nor­dica a sfragidei a treia este cam de 10.000 de stadii (1.850 km), iar linia paralela cu aceasta, trasa ca o dreapta din Babilon pina la latura de rasarit, a fost apre­ciata la ceva mai mult de 9.000 de stadii (1.665 km), e limpede ca Babilonul este situat cu putin peste 1.000 de stadii (185 km) mai spre rasarit decit podul de la Thapsacos.

28. (La acestea) noi vom obiecta urmatoarele: daca Por­tile Caspiene si hotarele dintre carmani si persi ar fi cazut cu precizie pe acelasi meridian, si daca de la zisul meridian s‑ar fi tras linii perpendiculare una pina la Thapsacos si alta pina la Babilon, lucrurile ar fi stat intr‑adevar asa. Caci de fapt, daca s‑ar prelungi[980] para­lela ce trece prin Babilon pina la meridianul ce traver­seaza Thapsacos, aceasta linie ar fi fost vizibil egala sau aproape egala[981] cu linia trasata de la Portile Caspiene pina la Thapsacos; in felul acesta Babilonul ar fi situat mai la rasarit decit Thapsacos cu acest excedent cu care linia de la Portile Caspiene pina la Thapsacos depaseste pe cea trasata de la frontiera Carmaniei pina la Babilon. Numai ca Eratosthenes[982] n‑a afirmat nici ca linia care marcheaza latura apuseana a Arianei se afla pe meridian, nici ca linia trasa de la Portile Caspiene pina la Thapsacos este perpendiculara ce cade pe meridianul Portilor Caspiene, ci mai degraba linia descrisa de munte care formeaza un unghi cu linia ce duce la Thapsacos si por­neste din acelasi punct, din care pleaca si linia din munti. De asemenea, el n‑a spus nici ca linia trasa spre Babilon din Carmania ar fi paralela cu linia ce duce la Thapsacos. De altfel chiar daca ar fi fost paralela cu aceea, ea n‑ar fi fost perpendiculara pe meridianul Portilor Caspiene si deci nu i‑ar fi servit de loc in plus la argumentatia sa.

29. Dar (Hipparchos[983]), folosind fara ezitare aceste argumente si demonstrind, dupa cite crede el, ca Babilo­nul, dupa parerea lui Eratosthenes insusi, este situat cu ceva mai mult de 1.000 de stadii (185 km) mai spre rasarit decit Thapsacos, isi plasmuieste din nou o premisa pentru urmatoarele demonstratii ale sale. El spune[984] ca, daca se va imagina o dreapta trasa de la Thapsacos spre miazazi si o perpendiculara dusa pe ea de la Babilon, se va crea un triunghi dreptunghic format, pe de o parte, din latura ce se intinde de la Thapsacos la Babilon, pe de alta, din perpendiculara dusa de la Babilon pe linia meridianului ce trece prin Thapsacos, si, in sfirsit, din insusi meridia­nul din Thapsacos. El face din linia ce duce de la Thap­sacos la Babilon, si pe care o apreciaza la 4.800 de stadii (888 km), ipotenuza acestui triunghi fiind opusa unghiu­lui drept. El considera apoi latura formata din perpendi­culara dusa din Babilon pe meridianul din Thapsacos cu putin mai mare de 1.000 de stadii (185 km), intocmai cu cit linia prelungita pina in Thapsacos depaseste linia trasa pina la Babilon. De aici el determina prin calcul[985] si cealalta cateta a unghiului drept, aceasta fiind cu mult mai mare decit perpendiculara de curind pomenita. El mai adauga la ea prelungirea acestei linii spre miaza­noapte de la Thapsacos pina la Muntii Armeniei, despre care Eratosthenes zicea ca partial a fost masurata pe o lungime de 1.100 de stadii (203,50 km), dar cealalta parte a ei, ramasa nemasurata, a scos‑o (din calcul). Hippar­chos o presupune de cel putin 1.000 de stadii (185 km), incit amindoua aceste segmente ar face 2.100 de stadii (388,50 km). Adaugind acest supliment la dreapta care formeaza latura triunghiului sau dusa pina la perpendi­culara coborita din Babilon, el obtine o distanta de mai multe mii de stadii[986], pornind de la Muntii Armeniei si de la paralela Atenei pina la perpendiculara dusa din Babilon care, de fapt, se si confunda cu paralela Babilo­nului. El mai arata[987] ca distanta de la paralela Atenei pina la paralela Babilonului nu este mai mare de 2.400 de stadii (444 km), presupunind intreg meridianul de atitea stadii cite le da Eratosthenes[988]. Daca lucrurile stau astfel, ar fi cu neputinta ca Muntii Armeniei si muntii Taurus sa se afle pe paralela Atenei, cum spune Eratos­thenes, ci dupa propriile calcule ale acestui autor, cu mai multe mii de stadii mai spre miazanoapte. In acest ratio­nament pe linga faptul ca Hipparchos s‑a folosit pentru alcatuirea triunghiului sau dreptunghic de premise ce au fost respinse, el ia ca premisa ceea ce nu este dat, adica faptul ca ipotenuza triunghiului dreptunghic, alcatuita din dreapta dusa din Thapsacos pina la Babilon, este cam de 4.800 de stadii (888 km). Eratosthenes sustine[989] de fapt (ca linia aceasta) este tocmai calea care duce de‑a lungul Eufratului, precizind ca Mesopotamia impreuna cu Babilonia sint cuprinse ca intr‑un mare cerc descris de Eufrat si de Tigru; el apreciaza ca portiunea mai mare a circuitului este implinita de Eufrat. Astfel dreapta dusa de la Thapsacos la Babilon nu poate fi conceputa de‑a lungul Eufratului, nici nu poate avea atitea stadii, nici macar pe aproape de aceasta cifra. Iata, deci, ratio­namen­tul lui Hipparchos rasturnat. Si, asa dupa cum s‑a spus[990], daca se iau in considerare doua drepte duse de la Portile Caspiene, una pina la Thapsacos, cealalta pina la Muntii Armeniei, situati in dreptul localitatii Thapsacos si dupa socoteala lui Hipparchos insusi, la o departare de Thapsacos de cel putin 2.100 de stadii (388,50 km) nu este cu putinta sa fie amindoua paralele si intre ele si cu linia dusa prin Babilon, pe care Eratosthenes a numit‑o latura sudica[991] (a sfragidei sale). Acesta[992] insa, neputind sa ci­teze masuratorile drumului ce duce de‑a lungul munti­lor, a vorbit numai de calea ce duce de la Thapsacos pina la Portile Caspiene si a adaugat ca le prezinta doar cu aproximatie. De altfel, pentru (Eratosthenes), care voia sa evalueze lungimea tinutului dintre Ariana si Eufrat, nu prezentau mare deosebire dimensiunile acestei linii sau ale celeilalte. (Hipparchos) insa, conchizind de aici ca cele doua linii sint date de (Eratosthenes) ca paralele, ar putea lasa pina in cele din urma impresia ca dovedeste naivitatea co­pilareasca a omului nostru. Dar, la rindul nostru, se cu­vine sa lasam la o parte tocmai asemenea critici, cu ade­varat copilaresti.

30. Ceea ce s‑ar putea imputa de fapt lui Eratosthenes sint cele ce urmeaza. Asadar, dupa cum diviziunea in mem­bre se deosebeste de simpla diviziune in parti, deoarece prima ia in considerare partile corpului delimitate firesc, potrivit articulatiei si tipului caracteristic, asa cum spune si Homer:

Victima membru cu membru impartind‑o[993], pe cind a doua diviziune nu are nimic asemanator cu prima, si, asa dupa cum ne folosim cum se cuvine de o metoda sau de alta, numai daca avem in vedere momentul si nevoia, tot astfel in problemele de geografie, unde trebuie sa realizam diviziunea in parti cind examinam detaliile, se cuvine sa urmam mai degraba impartirea in membre, decit pe cea facuta la intimplare; caci numai asa se pot obtine trasa­turile lor distinctive si o delimitare riguroasa de care are nevoie geograful. O buna delimitare a unei regiuni se infaptuieste cind ea se poate face fie prin riuri, fie prin munti, fie prin mare, fie printr‑un neam sau printr‑o serie de neamuri ale ei, fie inca prin dimensiu­nile si forma ce o are, acolo unde este cu putinta acest lucru. Pretutindeni, in lipsa unei determinari geometrice, va fi suficienta si una mai simpla si mai globala. Astfel, pentru dimensiuni, va fi destul, daca se vor da lungimea si latimea maxima, ca de pilda in cazul pamintului locuit, daca se atribuie acestuia o lungime de 70.000 de stadii (12.949 km) si o latime putin mai mica decit jumatatea lungimii; pentru forma ajunge daca se va compara cu una din figurile geometrice, ca de pilda, Sicilia cu un triunghi, sau cu vreuna dintre alte figuri cunoscute, ca de exemplu, Iberia cu o piele de bou, Peloponesul cu o foaie de platan. Iar cu cit va fi mai mare regiunea de delimitat, cu atit ar fi mai potrivit sa i se redea mai sumar subimpartirile.

31. Prin urmare, tarimul locuit a fost impartit[994] in doua foarte corect cu ajutorul muntelui Taurus si al marii pina la Coloane. In emisfera australa, a fost conturata[995] India prin mai multe feluri de hotare: un munte, un fluviu, o mare, si un singur nume, negresit pentru ca este vorba de un singur popor; tot astfel ea este determinata corect si ca forma printr‑un patrulater si printr‑o figura rom­boidala. Ariana insa are o circumscriere mai putin precisa, din cauza laturii apusene confuze, dar a fost totusi bine delimitata prin celelalte trei laturi ale ei trase ca niste drepte, precum si printr‑un nume care denumeste un sin­gur neam. A treia sfragida insa este cu desavirsire greu de delimitat, pentru ca hotarele ei nu sint inca fixate clar. Intr‑adevar, latura care ii este comuna atit ei, cit si Arianei este confuza, cum am atras atentia mai sus, iar latura sudica s‑a trasat foarte imprecis: mai intii aceasta latura nu margineste sfragida, ci, dimpotriva, o taie prin mijloc, lasind in afara multe regiuni dinspre miazazi, apoi ea nu reprezinta nici lungimea maxima a ei, pentru ca latura de miazanoapte este mai lunga decit ea; iar Eufratul nu constituie latura apuseana a sfragidei nici macar de‑ar curge in linie dreapta, deoarece capetele lui nu se afla pe acelasi meridian. De ce, asadar, Eufratul ar fi socotit latura apu­seana a sfragidei, mai degraba decit latura ei sudica? In afara de aceasta, cum ii mai raminea doar o mica dis­tanta pina la Marea Ciliciei si a Siriei, nu ne convinge de ce n‑ar fi prelungit pina aici sfragida sa, devreme ce si Semiramis si Ninos[996] sint socotiti sirieni; dintre acesti regi, ea a intemeiat orasul Babilon[997] pe care l‑a facut re­sedinta regala, el, orasul Ninive[998], metropola Siriei. Si cum limba lor, care se pastreaza pina astazi, este aceeasi atit la cei din stinga, cit si la cei din dreapta Eufratului, este cu totul nepotrivit sa se desparta in doua printr‑un astfel de hotar un neam atit de cunoscut si sa se alipeasca regiuni de‑ale lui la teritoriul altor popoare. Caci (Era­tosthenes) n‑ar putea spune ca a fost silit la aceasta im­partire de marimea (sfragidei sale); intr‑adevar, chiar daca ea ar fi fost prelungita pina la mare, aceasta sfragida inca n‑ar fi fost pe potriva dimensiunilor Indiei, dar nici macar a Arianei, chiar daca i s‑ar fi alipit pe deasupra portiunea pina la hotarele dintre Arabia Fericita si Egipt. Astfel ca ar fi fost cu mult mai bine daca Eratosthenes inainta pina la punctul pomenit mai sus si cu acest adaus al teritoriului pina la marea Siriei, prezenta ca latura su­dica a sfragidei a treia nu cea pe care a indicat‑o el, nici o linie dreapta, ci un traseu ce ar duce din Carmania pe linga litoralul ce se intinde imediat in dreapta, cind intri in Golful Persic, pina la gura Eufratului, si de aici ar urma hotarele Mesenei si ale Babiloniei, unde se afla un capat al istmului care desparte Arabia Fericita de restul conti­nentului, apoi ar traversa chiar acest istm si s‑ar prelungi pina in fundul Golfului Arabic si pina la Pelusion, si, inca mai departe, pina la Gura Canobica a Nilului. Aceasta ar fi deci latura ei sudica. Latura apuseana care a mai ramas este formata din tarmul marii, de la Gura Canobica pina la Cilicia.

32. A patra sfragida ar cuprinde Arabia Fericita, Golful Arabic, intreg Egiptul si Etiopia. Lungimea acestei sectiuni va fi delimitata intre cele doua meridiane, dintre care unul trece prin punctul cel mai apusean al ei, celalalt, prin cel mai rasaritean. Latimea ei corespunde intervalului din­tre cele doua paralele, dintre care, una trece prin punctul cel mai nordic, cealalta prin punctul cel mai sudic al ei. In chip firesc la figuri neregulate, la care nu‑i cu putinta sa precizezi prin anumite laturi latimea si lungimea, in fe­lul acesta trebuie sa i se determine dimensiunile. Indeobste trebuie sa avem in vedere ca lungimea si latimea nu au aceeasi semnificatie cind este vorba de intreg sau de parte. In cazul intregului, distanta cea mai mica se numeste la­time; daca insa este vorba de parte, oricare dintre cele doua dimensiuni ar fi mai mare, lungime se numeste seg­mentul paralel cu lungimea intregului, chiar daca distanta masurata in latime este mai mare decit intervalul apreciat in lungime. De aceea, pentru ca pamintul locuit se intinde in lungime de la rasarit la apus, iar in latime, de la miaza­noapte la miazazi, si cum lungimea lui este trasata pe o linie paralela cu ecuatorul, iar latimea ii este luata pe me­ridian, trebuie sa se considere lungimi ale partilor segmen­tele lui paralele cu lungimea, iar ca latimi, segmentele pa­ralele cu latimea (intregului tarim populat). In felul acesta s‑ar reda mai bine, in primul rind, dimensiunile intregului pamint locuit, apoi si dispozitia si figura partilor sale, care, prin aceasta comparatie, ar da mai limpede la iveala ceea ce le lipseste si ceea ce le prisoseste.

33. Eratosthenes socoteste[999] lungimea pamintului locuit pe linia presupusa dreapta ce trece prin Coloane, Portile Caspiene si Caucaz[1000], apoi lungimea celei de‑a treia sfragide, pe dreapta dusa prin Portile Caspiene si Thapsacos, iar lun­gimea sfragidei a patra, pe linia trasa prin Thapsacos si Heroonpolis[1001] pina la linia ce trece printre gurile Nilu­lui, pe care insa trebuia sa o abata inspre locurile din jurul orasului Canobos si al Alexandriei, pentru ca aici se afla ultima gura a Nilului numita Canobica si Hera­cleotica. Apoi fie ca le fixeaza lungimile lor in linie dreapta unele fata de altele, fie ca aceste linii ar forma un unghi la Thapsacos, oricum, e limpede din insesi vorbele lui ca nici una nu este paralela cu lungimea pamintului locuit. De fapt, lungimea tarimului populat o traseaza[1002] prin mun­tele Taurus si prin marea ce‑i urmeaza drept in continuare pina la Coloane, (mai precis) pe paralela ce trece prin Caucaz, Rodos si Atena; iar de la Rodos la Alexandria, pe meridianul ce le traverseaza, nu sint — zice — mai putin de 4.000 de stadii (470 km); astfel, tot la aceeasi depar­tare s‑ar afla una de alta si cele doua paralele, cea din Rodos si, cea din Alexandria. Dar paralela ce trece prin Heroonpolis este intrucitva aceeasi sau cu putin mai sudica decit cea din Alexandria; astfel, linia ce cade pe aceasta paralela si pe cea din Rodos si Portile Caspiene este fie dreapta, fie frinta, dar nicidecum n‑ar putea fi paralela cu nici una dintre cele doua linii de mai sus. Prin urmare nu sint stabilite corect lungimile, de asemenea, nu sint stabilite bine nici sectiunile emisferice nordice.

34. Dar noi, revenind mai intii asupra lui Hipparchos, sa examinam cele ce urmeaza. Acesta, plasmuindu‑si din nou premise sie insusi respinge prin rationamente geometrice informatiile date doar schematic de Eratosthenes. Hippar­chos spune ca, potrivit parerii lui Eratosthenes, distanta de la Babilon la Portile Caspiene este de 6.700 de stadii (1.239 km), iar pina la hotarele Carmaniei si ale Persiei, mai mult de 9.000 de stadii (1.665 km), ceea ce s‑a cal­culat pe o dreapta ce se intinde spre rasaritul echinoctial; cum aceasta dreapta este perpendiculara pe latura comuna a sfragidei a doua si a treia, ar rezulta, dupa parerea lui Hipparchos, un triunghi dreptunghic, care are unghiul drept spre hotarele Carmaniei si ipotenuza, mai mica de­cit una din laturile care margineau unghiul drept.

De aici, asadar, (el trage concluzia) ca Persia ar fi tre­buit sa intre in sfragida a doua. Impotriva acestor critici, noi ne‑am exprimat obiectiile si anume ca Eratosthenes, pe de o parte, nu ia ca paralela linia de la Babilon la Carmania, pe de alta, nici dreapta ce desparte sfragidele (a doua si a treia) nu a socotit‑o aceeasi cu meridianul.

Astfel ca Hipparchos nu a rostit de fapt nimic impotriva lui (Eratosthenes). Nici in ceea ce urmeaza nu procedeaza corect (Hipparchos). Intr‑adevar, cind Eratosthenes a ara­tat ca de la Portile Caspiene pina la Babilon este un anu­mit numar de stadii pe care l‑a aratat mai sus, iar pina la Susa sint 4.900 de stadii (906,50 km) si de la Babilon pina la Susa, 3.400 de stadii (629 km), Hipparchos[1003], pornind din nou de la aceleasi ipoteze, spune ca intre Portile Caspiene, Susa si Babilon se formeaza un triunghi obtuz care are unghiul obtuz la Susa, iar lungimile latu­rilor, cele mai sus indicate. Dupa aceste ipoteze, el deduce ca meridianul ce coboara de la Portile Caspiene pe para­lela Babilonului si a Susei isi are punctul de intersectie cu mai bine de 4.400 de stadii (814 km) mai spre apus decit intersectia aceleiasi paralele cu dreapta dusa de la Portile Caspiene la hotarele Carmaniei si ale Persiei; ca meridianul Portilor Caspiene formeaza un unghi aproape cit jumatatea unghiului drept impreuna cu linia care trece prin Portile Caspiene si prin hotarele Carmaniei si ale Persiei, linie ce inclina in directia intermediara dintre miazazi si rasa­ritul echinoctial[1004]; ca fluviul Indus este paralel cu aceasta linie astfel ca, coborind din munti, el curge nu spre mia­zazi, cum sustine Eratosthenes, ci intre miazazi si rasari­tul echinoctial, asa cum arata hartile vechi. Cum se va admite deci ca triunghiul astfel format are un unghi obtuz, cita vreme nu se admite ca triunghiul ce‑l cuprinde este dreptunghic? De asemenea, cum se va accepta ca dreapta, care leaga Babilonul de Susa si care formeaza una dintre laturile unghiului obtuz, se afla pe o paralela, cita vreme nu se admite totodata intreaga linie prelungita pina in Carmania? Cum se va admite ca este paralela cu Indul linia ce duce de la Portile Caspiene la hotarele Carmaniei? Caci, fara de aceste premise, intreg silogismul ar schiopata. Si tocmai fara sa tina seama de ele, Eratosthenes (zice Hip­parchos[1005]) a spus ca este romboidala figura Indiei. Si asa dupa cum latura ei rasariteana a fost trasa mult mai spre rasarit, mai ales cu ultimul sau promontoriu care se indreapta spre miazazi mai mult decit celalalt tarm, tot astfel (ar trebui sa fie) si latura ei care este formata de Indus[1006].

35. Toate aceste critici Hipparchos[1007] le face pe temeiul unor dovezi geometrice, totusi fara sa ne convinga; ba mai mult, indreptind (fara voie) impotriva sa insusi observa­tiile ce urmeaza, il justifica de fapt (pe Eratosthenes), cind zice (de pilda) ca, daca greseala aceluia ar fi privit distante mici, i s‑ar fi trecut cu vederea, dar pentru ca ea pare sa se refere la citeva mii de stadii, ingaduinta nu este cu putinta; si aceasta mai cu seama pentru ca Eratosthenes a spus‑o raspicat ca diferentele latitudinale chiar de 400 de stadii (74 km) sint simtitoare[1008], ca de pilda in cazul para­lelei Atenei si a celei din Rodos. De fapt, in ceea ce pri­veste caracterul simtitor (al distantelor), lucrurile nu stau de loc simplu: una inseamna „simtitor' pentru intinderi mai mari si alta, pentru intinderi mai mici; in cazul intin­derilor mari, (e suficient), pentru a judeca climatele, daca ne incredem in marturia ochilor, examinind fie roadele, fie conditiile atmosferice (ale locurilor), pentru intinderi mai mici, numai daca folosim instrumente gnomonice si dioptrice[1009]. Fixarea paralelei Atenei cu ajutorul gnomonu­lui, la fel si a paralelei ce trece prin Rodos si Caria, a fa­cut, pe buna dreptate, simtitoare diferenta dintre ele, cu tot numarul mic de stadii (ce le separa)[1010]. Dar acela care traseaza o linie de la apus la rasaritul echinoctial intr‑un spatiu lat de 3.000 de stadii (555 km) si lung de 40.000 de stadii (7.400 km) in teren muntos si, in continuare, de 30.000 de stadii (5.550 km) intr‑unul maritim, si acela care numeste boreale regiunile aflate de o parte a acestei linii, si australe cele situate de cealalta parte a ei, pe care le imparte apoi in patrate si sfragide, sa se bage de seama ce inteles atribuie el acestor termeni; asa este cazul, de pilda, cind se numesc unele laturi nordice, altele sudice, si iarasi unele apusene, altele rasaritene; iar daca cineva trece cu ve­derea o greseala mai grava, se cuvine sa fie tras la raspundere (pentru ca asa este drept), iar daca este vorba de o greseala mica, el trebuie totusi criticat, fara sa i se treaca cu ve­derea. In aceasta privinta, Eratosthenes nu merita sa fie criticat nici intr‑un caz si nici in celalalt. Si aceasta, in primul rind, pentru ca, nu se poate face o demonstratie geometrica, cind este vorba de o intindere atit de mare, in al doilea rind, nici in punctele in care Hipparchos se pre­gateste sa demonstreze geometric (greselile lui Eratosthe­nes), nu se foloseste de premise unanim admise, ci de cele faurite de el insusi.

36. Mult mai bine decurge critica[1011] sfragidei a patra. Ε adevarat ca si aici Hipparchos strecoara ceva din pla­cerea sa de a cauta pricina si de a se mentine asupra ace­lorasi ipoteze sau asupra unora apropiate. Astfel el critica in mod corect faptul ca Eratosthenes ia drept lungime a acestei sfragide linia de la Thapsacos pina la Egipt, ca si cum ai spune ca lungimea paralelogramului este diago­nala lui. Caci nu sint situate pe aceeasi paralela orasul Thapsacos si coasta Egiptului, ci pe paralele care se afla la mare departare una de alta; in spatiul dintre ele se prelungeste, ca o diagonala sau ca o linie oblica, linia de la Thapsacos pina la Egipt. Dar Hipparchos nu proce­deaza corect cind se mira ca Eratosthenes a indraznit sa faca de 6.000 de stadii (1.110 km) distanta de la Pelu­sion la Thapsacos, cind de fapt ea este mai mare de 8.000 de stadii (1.480 km). Luind[1012] ca demonstratie faptul ca paralela ce trece prin Pelusion este mai sudica decit paralela Babilonului cu mai bine de 2.500 de stadii (462,50 km)[1013], ca, potrivit parerii lui Eratosthenes (creata insa dupa propria sa credinta), paralela ce trece prin Thap­sacos este mai nordica decit cea din Babilon cu 4.800 de stadii (888 km), el conchide ca acesta face in total peste 8.000 de stadii (1.480 km). Dar unde apare indicata la Eratosthenes o distanta atit de mare intre paralela Babilo­nului si paralela din Thapsacos? Aceasta ma intreb si eu. Fara indoiala de la Thapsacos pina la Babilon Eratosthenes a prezentat asa de mare[1014] intervalul, dar el n‑a spus[1015] niciodata ca acesta este de la o paralela la alta, dupa cum nici ca Thapsacos si Babilonul se afla situate pe acelasi meridian.

Dimpotriva insusi Hipparchos[1016] a aratat ca, dupa pa­rerea lui Eratosthenes, Babilonul s‑ar situa mai la rasarit decit Thapsacos cu mai bine de 2.000 de stadii (370 km). Am prezentat si noi[1017] pentru comparatie, afirmatiile lui Eratosthenes, in care se spune ca Tigrul si Eufratul incer­cuiesc Mesopotamia si Babilonia si ca partea mai mare a circuitului o formeaza Eufratul; caci acesta, curind dinspre miazanoapte spre miazazi, coteste spre rasarit, apoi se varsa din nou spre miazazi. Iar traseul lui dinspre nord spre sud urmeaza sensibil directia unui meridian, dar coti­tura pe care o face spre rasarit si spre Babilon, reprezinta o abatere de la linia meridianului si nu ramine o linie dreapta, din pricina ocolului pomenit mai inainte. Eratos­thenes a afirmat ca drumul de la Thapsacos la Babilon este de 4.800 de stadii (888 km), precizind „de‑a lungul Eufra­tului', pentru ca nimeni sa nu o considere ca o linie dreapta nici ca masura a intervalului dintre cele doua paralele. Daca nu i se admite (lui Hipparchos) acest rationament, lipsit de sens este si ceea ce pare ca demonstreaza el in con­tinuare, anume, ca in triunghiul dreptunghic — format prin unirea Pelusionului cu Thapsacos si cu punctul de inter­sectie a paralelei ce trece prin Thapsacos cu meridianul[1018] ce duce prin Pelusion — una dintre laturile unghiului drept, cea situata pe meridian, este mai mare decit ipotenuza adica decit linia trasa de la Thapsacos la Pelusion. Nein­temeiat este si argumentul ce decurge din primul, deoarece este pregatit dintr‑o premisa care nu a fost recunoscuta. Intr‑adevar la Eratosthenes nu se afirma nicaieri ca dis­tanta de la Babilon pina la meridianul ce traverseaza Por­tile Caspiene ar fi de 4.800 de stadii[1019] (888 km). Noi am adus probe[1020] contrarii ca aceasta concluzie a scos‑o Hip­parchos[1021] insusi din date pe care nu le recunoaste Era­tosthenes. Dar pentru a infirma datele furnizate de Eratosthenes, Hipparchos ia ca presupunere faptul ca exista mai mult de 9.000 de stadii[1022] (1.665 km) de la Babilon pina la linia ce duce, asa cum a spus Eratosthenes, de la Portile Caspiene la hotarele Carmaniei, apoi aceeasi ipo­teza o demonstreaza.

17. De fapt nu aceasta este greseala ce trebuie sa i se reproseze lui Eratosthenes[1023], ci faptul ca, oricit de sumar prezinta el dimensiunile si formele unei anumite intinderi, trebuie sa adopte o masura comuna si sa se conformeze cu ea cu aproximatii cind in plus, cind in minus. Intr‑adevar daca s‑ar socoti de 3.000 de stadii (555 km) latimea mun­tilor care se intind spre rasaritul echinoctial si tot atita si latimea marii pina la Coloane, mai usor s‑ar admite sa se confunde intr‑o singura dreapta liniile ce‑i sint paralele in interiorul zisei latimi, decit secantele, si, dintre secante, acelea care se intretaie in interiorul zisei latimi mai degraba decit cele care se intretaie in exteriorul ei; de asemenea, mai mult liniile a caror divergenta nu depaseste hotarele latitudinii (sus‑pomenite), decit liniile care cad in afara lor; mai degraba linii cu mai mare lungime, decit linii cu mai mica lungime. Caci numai astfel inegalitatea lungi­milor si lipsa de asemanare a figurilor ar raminea neob­servata. De pilda, daca, pentru latimea intregului munte Taurus si a marii pina la Coloane, se fixeaza 3.000 de stadii (555 km), se obtine astfel imaginea unei figuri unice, de forma unui paralelogram, care cuprinde intreg muntele si marea sus amintita. Iar daca se taie in lungime figura creind mai multe paralelograme si daca se ia diagonala pa­ralelogramului total, cit si a partilor sale, ar fi mai usor sa se considere in calcule aceeasi, paralela si egala cu latura care formeaza lungimea diagonala figurii totale decit cea a figurilor partiale. Cu cit va fi mai mic paralelogramul partial (luat in considerare) cu atit mai mult se poate con­stata acest lucru, pentru ca oblicitatea diagonalei si inega­litatea lungimii sale sint mai putin sensibile in figurile mari, incit aici nimeni n‑ar ezita sa ia diagonala drept lungime a figurii. Dar daca diagonala si‑ar accentua oblicitatea ast­fel incit sa cada in afara fie a amindurora, fie numai a uneia dintre laturile figurii, n‑ar fi acelasi lucru. Iata, deci, ce inteleg eu prin masura comuna a distantelor prezentate pe c anumita intindere (nedeterminata). Cind insa (Eratos­thenes) presupune trasate pe aceeasi paralela ce duce pina la Coloanele lui Heracles nu numai linia ce porneste de la Portile Caspiene si traverseaza insisi muntii ci si linia care coteste imediat spre Thapsacos departindu‑se mult de munti, apoi cind duce in continuare o a treia linie pe care o pre­lungeste din Thapsacos pina in Egipt, adaugind astfel toata aceasta latime, si oind, apoi, masoara prin intinderea aces­tei ultime linii lungimea intregii figuri, el lasa impresia ca masoara cu ajutorul diagonalei patrulaterului sau lungimea insasi a acelui patrulater. Si cum aceasta nu este o dia­gonala ci o linie frinta, el lasa si mai mult impresia ca bate cimpii; caci, negresit este frinta linia dusa de la Por­tile Caspiene, prin Thapsacos, pina la Nil. Prin urmare acestea sint intimpinarile care se pot face impotriva lui Eratosthenes.

38. Impotriva lui Hipparchos[1024] acum, iata ce avem de spus: pentru ca el a facut critica afirmatiilor lui Era­tosthenes, s‑ar fi cuvenit de asemenea sa prezinte si o in­dreptare a greselilor aceluia, ceea ce incercam sa facem si noi. In schimb, el, chiar daca pe alocuri pare sa fi avut un astfel de gind, ne invita mereu sa ne intoarcem la har­tile vechi, desi ele ar avea nevoie de o corectare inca cu mult mai mare decit harta lui Eratosthenes. Si argumen­tatia (urmatoare) indreptata impotriva acestuia sufera de acelasi neajuns: el ia[1025] ca temei stabilit ceea ce a scos din premise care n‑au fost exprimate, ceea ce i‑am mai repro­sat; asa stau lucrurile de pilda cu afirmatia ca Babilonul este situat cu mai bine de 1.000 de stadii (185 km) mai spre rasarit decit Thapsacos. Astfel chiar daca s‑ar afirma ca Babilonul se afla cu mai bine de 2.400 de stadii (444 km) mai la rasarit decit Thapsacos, tinind seama de cuvintele lui Eratosthenes care a precizat ca drumul cel mai scurt de la Thapsacos pina la punctul de traversare a Tigrului, pe unde l‑a trecut Alexandru, este de 2.400 de stadii (444 km) — Tigrul si Eufratul, cit timp inconjura Meso­potamia, curg mereu spre rasarit pina aici, apoi cotesc spre miazazi si se apropie unul de altul, la fel ca si de Babilon — totusi aceasta nu dovedeste nici o incoerenta in ratio­namentul lui Eratosthenes.