Eugenie Grandet - balzac

Eugenie Grandet

Balzac

Capitolul I CHIPURI BURGHEZE

Sint case in unele orase de provincie a caror priveliste insufla aceeasi melancolie pe care o provoaca manastirile cele mai sumbre, intinderea sesurilor cu balarii si mara­cini, nespus de mohorite, ruinele cele mai pline de jale. Poate ca dainuiesc indeolalta in aceste case si tacerea schiturilor, si intinderea stearpa a sesurilor cu balarii si maracini, si ramasitele ruinelor ; viata si miscarea sint atit de mocnite inauntru, incit un strain le-ar crede ne­locuite daca n-ar intilni deodata privirea slaba si rece a unei fiinte neclintite, cu obrazul pe jumatate de schim­nica, inclinat peste pervazul ferestrei, la vuietul unui pas necunoscut.

Acelasi suflu de melancolie se desprinde din fizionomia unei locuinte asezate in Saumur i, la capatul strazii care duce, in urcus, spre castel, prin partea de sus a orasului. Strada, acum putin umblata, incinsa vara, inghetata iarna, intunecoasa pe alocuri, se deosebeste intre toate prin so­noritatea pavajului de prundis marunt, intotdeauna uscat si curat, prin ingustimea intortocheatei sale cai, prin tihna caselor sale, care tin de tirgul cel vechi si domina me­terezele.

Locuintele de trei ori seculare sint inca trainice, desi durate din lemn, iar aspectele lor felurite dau acestei parti din Saumur originalitatea care atrage luarea-aminte a anticarilor si a artistilor. Cu neputinta ar fi sa treci prin fata unor asemenea cladiri fara a admira uriasele grinzi, cu capetele lor cioplite in chip de figuri bizare, incununind cu un negrii basorelief parterul celor mai multe din ele.

Aici, grinzile de lemn transversale sint acoperite cu ardezie si ies in relief dungi albastre pe subredele ziduri ale unui salas cu acoperisul terminat in grinzi asezate perpen­dicular pe un perete de paianta, acoperis pe care anii l-au girbovit si a carui putreda sindrila s-a scorojit sub actiu­nea alternativa a ploii si a soarelui. Dincolo se zaresc pervazurile roase si innegrite ale ferestrelor cu gingase increstaturi, care abia se mai deslusesc, si par prea fragile pentru ghiveciul de lut cafeniu de unde se inalta garoafele si trandafirii vreunei biete lucratoare. Mai departe, se ivesc porti ghintuite cu uriase piroane, unde geniul strabunilor nostri a inscris hieroglifele de familie, al caror tainic in­teles nu-l va mai dezlega nimeni vreodata. Intr-un loc, un protestant si-a insemnat crezul, in altul, un fanatic a! Ligii Catolice 1 l-a afurisit pe Henric al IV-Iea. Iar cutare burghez si-a sapat insignele nobletii sale municipale, fala inaltei sale dregatorii de consilier comunal, intreaga istorie a Frantei se afla aici. Alaturi de casulia subreda, cu por­tiuni de perete tencuite grosolan si de mintuiala, abia ne­tezite cu mistria, unde mestesugarul trudea din zori cu rindeaua, se inalta palatul cine stie carui nobil, unde pe bolta de piatra a portii se mai vad inca vestigiile stemei sfarimate de diversele revolutii care din 1789 au framin-tat tara 2.

in aceasta strada, pravaliile negutatorilor nu sint nici dughene, nici magazine ; amicii evului mediu ar regasi aici atelierul parintilor nostri in toata naiva-i simplicitate. Salile scunde, care n-au nici fatada, nici vitrina, nici geamlic, sint adinei, intunecoase, fara ornamente interioare ori in afara. Usa e despartita in doua tablii pline, ru­dimentar ferecate ; cea de sus se deschide pe dinauntru, si cea de jos, prevazuta cu un clopotel prins in arc, se vin-tura intr-un necurmat du-te-vino. Aerul si lumina patrund in acel soi de jilava hruba fie prin partea de sus a usii, fie prin spatiul dintre bolta, pardoseala si micul zid inalt doar cit sa te sprijini de el, in care se proptesc zdravenek obloane, scoase dimineata, puse la loc si zavorite seara cu drugi de fier insurubati. Zidul acesta slujeste pentru ase­zarea marfurilor la vedere. Nici un tertip viclean. Dupa insasi natura negotului, mostrele se marginesc la doua sau la trei hirdaie de sare si de batog, la citeva suluri de pinza, la fringhii, la alamuri atirnate de grinzile tavanului, la cercuri insirate de-a lungul peretilor sau la citeva bucati de postav in rafturi.

Intrati. O fata curata, sclipind de tinerete, cu basma alba, cu bratele rosii lasa impletitul, isi cheama ori mama, ori tatal, care vine, si, flegmatic, amabil sau arogant, dupa cum ii e firea, va vinde ce va pofteste inima, tie marfa pentru doi gologani, fie pentru douazeci de mii de franci.

Veti vedea un negustor de doage stind in fata usii fara sa faca nimic si palavragind cu un vecin ; s-ar parea ca n-are decit pacatoase rafturi pentru sticle si doua-trei gramezi de leaturi, dar santierul sau din port aprovizio­neaza pe toti dogarii din Anjou ; el stie cu de-amanuntul cite butoaie poate vinde daca recolta este buna ; o raza de soare il imbogateste, o vreme ploioasa il ruineaza ; in aceeasi dimineata butoaiele valoreaza unsprezece franci, ori scad la sase.

in acest tinut, ca si in Touraine', vicisitudinile atmo­sferei domina viata comerciala. Podgorenii, proprietarii, negustorii de cherestea, dogarii, hangiii si marinarii, cu totii pindesc o raza de soare ; se culca seara tremurind ca nu cumva sa afle dimineata ca peste noapte a dat in­ghetul ; se tem de ploaie, de vint, de seceta, si toti ar voi apa, caldura sau nori la porunca. E un necurmat duel intre cer si interesele pamintesti. Barometrul posomoraste, insenineaza si inveseleste mutrele pe rind.

De la un capat la altul al acestei strazi, fosta Ulita mare din Saumur, cuvintele „Ce vreme de aur .'' se trans­mit evaluate in cifre din poarta in poarta. Si fiecare raspunde vecinului : „Ploua cu ludovici1 !', stiind prea bine ce-i aduce o raza de soare, o ploaie la timp. Simbata spre amiaza, nu capeti in toiul verii marfa nici de-o para de Ia acesti bravi negutatori. Fiecare isi are via lui, mo-sioara Iui si merge sa petreaca doua zile la tara. Totul fiind dinainte prevazut acolo, vinzarea, cumpararea si cistigul, negustorii pot folosi zece ceasuri din douasprezece in vesele petreceri, in observatii, comentarii si vesnice isco-deli. O gospodina nu cumpara o potirniche fara ca vecinii sa nu-l intrebe pe barbat daca a fost ori nu bine fripta.

0 fata nu scoate capul pe fereastra fara sa nu fie zarita de cei gramaditi in preajma fara nici o treaba. Acolo, deci, cugetele sint stravezii ca lumina zilei, asa dupa cum si casele de nepatruns, negre si tacute, n-au totusi nici o taina.

Viata se desfasoara aproape totdeauna in plin aer : fie­care familie sta in poarta casei, acolo prinzeste, acolo cineaza, acolo se ia Ia gilceava. Pe strada nimeni nu trece fara a scapa necercetat. Astfel ca, odinioara, cind sosea vreun strain in orasele de provincie, era luat peste picior din usa in usa. De aici faimoasele palavre, de aici porecla de „gura sparta' data locuitorilor din Angers, neintrecuti in astfel de zeflemisiri tirgovete.

Vechile palate ale orasului sint asezate in partea de sus a acestei strazi, locuita odinioara de nobilii tinutului. Cladirea plina de melancolie, unde s-au petrecut intimpla-rile povestirii de fata, era tocmai una din asemenea case, ramasite venerabile ale unui veac in care lucrurile, ca si oamenii, aveau acea simplicitate caracteristica pe care mo­ravurile franceze o pierd vazind cu ochii.

Dupa ce ai strabatut acest pitoresc drum cu cotituri, ale carui amanunte — chiar si cele mai neinsemnate — trezesc amintiri si a carui impresie generala ajunge a te cufunda intr-un fel de visare fara voie, zaresti o adinci-tura destul de intunecoasa, unde la mijloc se afla pitita poarta „casei domnului Grandet'.

Dar e peste putinta a intelege tilcul acestei denumiri provinciale fara a da biografia domnului Grandet.

Domnul Grandet se bucura in Saumur de o faima ale carei cauze si efecte nu vor fi pe deplin pricepute de cei ce n-au trait intr-un fel ori altul in provincie., Domnul Grandet (numit inca de unii oameni mos Crandet, desi numarul acestor batrini scadea simtitor) era in 1789 un mester dogar, care traia in belsug, stia sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca. Cind Republica Franceza a pus in vinzare averile clerului in tinutul Saumur, dogarul, pe atunci in virsta de patruzeci de ani, abia se casatorise cu fata unui bogat negutator de cherestea. Grandet, luind cu sine averea lichida si zestrea nevestei, purtind asupra lui doua mii de ludovici, porni in departament, unde, datorita sumei de doua sute de ludovici daruiti de catre socru-sau neindu­plecatului republican, care orinduia vinderea domeniilor nationale, capata pentru o bucata de piine, legal, daca nu si legitim, cele mai frumoase vii din departament, o veche manastire si citeva ferme.

Locuitorii din Saumur, fiind prea putin revolutionari, vedeau in mos Grandet un om indraznet, un republican, un patriot, o minte ce se indeletnicea cu ideile noi, in vreme ce dogarul se indeletnicise pur si simplu cu negotul de vinuri. Ca atare, fu numit membru in administratia districtului Saumur, si inriurirea lui pacifica se simti politi­ceste si in materie de negot.

Politiceste, el apara pe fostii nobili si impiedica din rasputeri sa se vinda averile emigrantilor ; in materie ds negot, procura armatelor republicane o mie sau doua de butoaie cu vin alb, care i s-au platit cu minunatele livezi ce tineau de o manastire de maici, rezervate ca un ul­tim lot.

Sub Consulat, mos Grandet ajunse primar, gospodari cuminte, chivernisi produsul viilor si mai zdravan ; sub Imperiu deveni domnul Grandet. Napoleon nu iubea re­publicanii : ca atare, il inlocui pe domnul Grandet, ce trecea drept cetatean care purtase boneta rosie, cu un mare pro­prietar, un om cu particula2, un viitor baron al Imperiu­lui. Domnul Grandet parasi onorurile municipale fara nici o parere de rau. intru obstescul bine al orasului, apucase sa faca minunate drumuri care duceau la proprietatile lui. Casa si bunurile sale, trecute cit mai dibaci in cadastru, plateau dari maruntele. Dupa clasificarea pe categorii a diferitelor sale terenuri, viile sale, datorita necurmatelor ingrijiri, ajunsesera fruntea tinutului, termen tehnic menit sa indice podgoriile care produc un vin de prima calitate. Ar fi avut tot dreptul sa pretinda crucea Legiunii de Onoare.

Acest eveniment avu loc in 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci si sapte de ani, iar sotia, vreo treizeci si sase. Singura fata, fructul dragostei lor legitime, era in virsta de zece ani. Domnul Grandet, pe care providenta a vrut fara indoiala sa-l despagubeasca pentru neplacerile sale administrative, mosteni rind pe rind in acelasi an pe doamna Gaudiniere, nascuta de la Bertelliere, mama doamnei Grandet, apoi pe batranul domn de la Bertel­liere, tatal raposatei ; si mai apoi pe doamna Gentillet, bunica dinspre mama : trei mosteniri, a caror evaluare exacta n-a fost cunoscuta de nimeni. Zgircenia acestor trei batrini era atit de patimasa, incit de vreme indelungata ingramadeau ban peste ban, numai pentru a-i putea con­templa in taina. Batrinul domn de la Bertelliere numea plasarea banilor o risipa, interesindu-I mai mult aspectul aurului decit profitul cametei. Orasul Saumur socoti ca probabil deci totalul chiverniselilor dupa veniturile proprie­tatilor imobiliare. Domnul Grandet capata atunci un nou titlu de noblete, pe care mania noastra de egalitate n-o sa-l mai stearga niciodata : ajunse omul cel mai impus din tinut. Exploata o suta de pogoane de vie, care ii adu­ceau in anii de belsug sapte sau opt sute de butoaie de vin. Stapinea treisprezece mosioare, o veche manastire, ale carei ferestre, ogive si vitralii, din economie le astupase cu zid, ceea ce le pastra intacte ; mai avea o suta doua­zeci si sapte de pogoane de livezi, unde cresteau si se ingrosau trei mii de plopi saditi in 1793. in sfirsit, casa unde statea era a lui.

Asa fu cintarita averea lui vizibila. Cit despre capita­lurile sale, numai doi oameni ar fi putut sa prezume vag pina la ce suma se urcau : unul era domnul Cruchot, nota­rul, insarcinat cu plasamentele camataresti ale domnului Grandet; altul era domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la ale carui afaceri podgoreanul lua parte cind ii convenea si intr-ascuns. Cu toate ca domnul Cruchot si domnul des Grassins pastrau acea discretie care produce in provincie increderea si averea, dinsii aratau in lume domnului Grandet un respect atit de mare, incit oa­menii puteau masura suma capitalurilor fostului primar dupa cit de departe mergea slugarnica consideratie pe care i-o aratau. Orice om din Saumur era incredintat ca domnul Grandet avea o comoara ascunsa, doldora de lu­dovici, si ca noaptea se desfata in nespusa placere pe care ti-o da privelistea unei imense gramezi' de aur. Zgirciobii, indeosebi, aveau un fel de nezdruncinata siguranta in aceasta numai vazindu-i ochii, care-si insusisera parca culoarea galbenului metal. Privirea omului obisnuit sa traga foloase uriase din capitalurile sale capata, ca si privirea unui voluptuos, a unui jucator sau a unui curtean, niste nuante nedefinite, anume clipiri furise, la­come, ascunse, care nu scapa semenilor. Acest tainic grai alcatuieste oarecum francmasoneria pasiunilor.

Domnul Grandet inspira deci respectuoasa stima la care are drept un om ce nu datoreaza niciodata nimic nima­nui ; care, dogar veteran, batrin podgorean, ghicea cu pre­cizia unui astronom cind trebuiau fabricate o mie de bu­toaie, sau numai cinci sute pentru recolta sa ; care nu scapa nici un chilipir, avind intotdeauna butoaie de vin-zare atunci cind pretuiau mai mult decit marfa ce trebuia s-o cuprinda* putea sa-si puna recolta in beciuri si sa as­tepte clipa cind sa vinda butoiul cu doua sute de franci, in vreme ce micii proprietari il vindeau pe al lor cu un ludovic. Faimoasa recolta din 1811, intelepteste strinsa si vinduta pe indelete, ii aduse peste doua sute patruzeci de mii de livre. Vorbind negustoreste, domnul Grandet era asemenea tigrului si sarpelui boa : stia sa se piteasca, sa se ghemuiasca, sa ocheasca prada indelung, sa se re­peada asupra-i ; apoi casca gura pungii, inghitea o su­medenie de banet si se culca domol, ca sarpele care mistuie nepasator, rece, metodic.

Nimeni nu putea sa-l zareasca trecind pe ulita fara a incerca un sentiment de admiratie, amestecat cu stima si teroare. Cine din Saumur nu-i simtise sfisierea ghearelor de otel, inmanusate in duhul blindetii ? Unuia, notarul Cruchot ii procurase banii pentru cumpararea domeniului, dar cu unsprezece la suta ; altuia, domnul des Grassins ii scontase polite, dar c-o inspaimintatoare dobinda. Arare zile se scurgeau fara ca numele domnului Grandet sa nu fie pomenit fie in piata, fie in clevetirile de seara. Pentru unii, averea batrinu-lui podgorean era obiectul unui patriotic or­goliu. De aceea, nu numai un negutator, nu numai un han­giu putea glasui strainilor cu oarecare fala :

— Domnilor, avem aici doua sau trei case de milionari; cit despre domnul Grandet, nici el nu-si cunoaste averea l in 1816 cei mai ageri calculatori din Saumur pretuiau proprietatea funciara a acestui om cam Ia patru milioane, dar cum scosese in mijlociu pe an de la 1793 pina la 1817 o suta de mii de franci din proprietatile sale, era de crezut ca avea in bani o suma aproape egala cu valoarea bunu­rilor imobiliare. Astfel ca, dupa vreo partida de boston sau vreo discutie asupra viilor, aducindu-se vorba despre dom­nul Grandet, oamenii priceputi spuneau :

— Mos Grandet ? mos Grandet trebuie sa aiba cinci sau sase milioane

— Sinteti mai iscusiti decit mine, eu n-am izbutit sa aflu niciodata suma totala, raspundea fie domnul Cru­chot, fie domnul de3 Grassins, cind auzeau asemenea vorbe.

De palavragea vreun parizian despre fratii Rothschild sau despre domnul Laffitte1, oamenii din Saumur intrebau daca sint tot asa de bogati ca domnul Grandet. Iar cind parizianul, zimbind, le arunca atunci o replica dispretui­toare, toti il priveau dind din cap cu neincredere.

O avere atit de mare invesminta cu mantie de aur toate faptele acestui om. Daca la inceput unele ciudatenii ale vietii sale fusesera prilej de batjocura si de zeflemea, apoi batjocura si zeflemeaua luasera de mult sfirsit. In cele mai marunte acte, domnul Grandet avea de partea sa autori­tatea lucrului judecat. Cuvintele lui, imbracamintea, pur­tarile sale si clipirea ochilor faceau lege' in tinut, unde fiecare, dupa ce-l studia asemenea naturalistului care cerceteaza efectele instinctului la animale, ar fi putut sa recunoasca adinca si tacuta intelepciune a celor mai ne­insemnate din miscarile sale.

'— Iarna va fi aspra, spuneau toti, mos Grandet si-a pus manusile imblanite ; trebuie culese viile .'

— Mos Grandet aduna doage peste doage : se va face vin de pomina anul acesta.

Domnul Grandet nu cumpara niciodata carne sau piine. Fermierii ii aduceau saptaminal destula provizie de cla­poni, de pui, de oua, de unt si de griu. Stapinea o moara, al carei arendas, in afara de plata, era dator sa macine o anumita cantitate de griu, aducindu-i taritele si faina. Lungana Nanon, unica lui slujnica, cu toate ca nu mai era tinara, framinta si cocea singura in fiecare simbata piinea casei. Domnul Grandet se mai intelesese si cu arendasii sai gradinari sa-i faca rost de legume. Cit despre poame, re­colta atit de multe, incit vindea o mare parte din ele la tirg. Lemnele lui de foc erau taiate din padurile sale, adu­nate ca gateje putrede din hatisurile proprietatilor ; iar fermierii le carau la oras gata cioplite, le asezau pe gratis in magazie, primind doar citeva vorbe de multumire.

Singurele cheltuieli stiute erau anafura, imbracamintea sotiei si a fiicei, plata pentru scaunele lor la biserica, luminatul, simbria lunganei Nanon, spoitul tingirilor, achi­tarea darilor, reparatul cladirilor si costul exploatarilor. Avea sase sute de pogoane de padure cumparate de curind, pe care le daduse in grija paznicului unui vecin, fagaduin-du-i, zice-se, o rasplata. Numai de cind cumparase padurea minca vinat. Apucaturile acestui om erau foarte simple. Vorbea putin. De obicei isi talmacea gindurile in fraze mici si sententioase, rostite cu glas blajin. De la Revolutie, epoca in care atrasese privirile asupra lui, se bilbiia in-tr-un chip ostenitor de indata ce trebuia sa vorbeasca mai indelung sau sa tina piept la o discutie. Bilbiiala, vorbele fara sir, potopul de cuvinte in care isi naclaia gindirea, lipsa aparenta de logica, puse pe seama unei lipse de educatie, erau numai o prefacatorie si se vor lamuri indeajuns in unele episoade ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, tot atit de exacte ca formulele algebrice, ii slujeau de obicei pentru a cuprinde si a dezlega greutatile vietii si ale negustoriei : „Nu stiu .' Nu pot .' Nu vreau .' Vom vedea .''

Nu spunea niciodata nici da, nici nu : nu asternea slova scrisa in ruptul capului .'

De vorbeai, te asculta rece, isi tinea barbia in mina dreapta, rezemindu-si cotul pe dosul palmei stingi, si isi faurea in orice afacere pareri din care nu se mai abatea. Medita indelung la tirguielile cele mai marunte. Cind, dupa o mestesugita tocmeala, adversarul isi destainuia secretul pretentiilor sale, crezind ca il are in mina, numai ce raspundea :

— Nu pot incheia nimic fara sa ma sfatuiesc cu nevasta.

Sotia, pe care o redusese la o desavirsita robie, era in asemenea treburi paravanul cel mai potrivit. El nu calca niciodata pragul la nimeni, nu voia nici sa primeasca, nici sa dea ospete ; nu facea niciodata zgomot si parea ca eco­nomiseste totul, pina si miscarea. Nu se atingea de nimic al altora, dintr-o neclintita evlavie pentru proprietate.

Totusi, in ciuda blajinului sau glas, in ciuda infatisarii lui sfioase, graiul si apucaturile dogarului ieseau la iveala mai cu seama cind era acasa, unde se stapinea mai putin ca oriunde aiurea.

La trup, Grandet era un barbat scund, patrat, indesat, cu pulpele groase, cu genunchii nodurosi si cu umerii largi ; avea fata rotunda, barbia dreapta, buzele fara nici o curba si dintii albi ; ochii, cu expresia calma si devo­ranta pe care poporul o atribuie sarpelui fabulos numit bazilisc; fruntea, brazdata de cute transversale, nu era lipsita de anume protuberante semnificative ; parul, galbui si sur, era „argintat si auriu', cum spuneau unii tineri care nu-si dadeau seama de tilcul unei asemenea glumete aluzii pe socoteala domnului Grandet. Nasul, borcanat la virf, se termina cu un neg vinos, pe care vulgul il socotea, pe drept cuvint, plin de venin. Aceasta figura vadea o primej­dioasa siretenie, o probitate fara caldura, egoismul unui om obisnuit sa-si concentreze simtirile in voluptatea ava-ritiei si asupra singurei fiinte, care intr-adevar pretuia ceva pentru el, fiica sa, Eugenie, singura-i mostenitoare. Atitudine, apucatura, mers, totul in el dovedea, de altfel, acea incredere in sine pe care ti-o da siguranta de a izbuti mereu. Astfel, desi cu porniri blinde si molatice in aparenta, domnul Grandet avea' un caracter de bronz.

Vesnic imbracat la fel, cine il vedea azi il vedea asa cum fusese in 1791. incaltarile butucanoase se incheiau cu sireturi de piele ; pe orice vreme purta ciorapi de lina, un pantalon scurt de postav cafeniu si gros, cu catarame de argint, o jiletca de catifea, vargata cu galben si cas­taniu, incheiata petrecut, o haina lunga castanie, cu poalele largi, o cravata neagra si o palarie de quaker1. Manusile, tot asa de solide ca cele ale jandarmilor, ii tineau douazeci de luni si, pentru a. le pastra curate, le aseza pe marginea palariei, in acelasi loc, cu acelasi gest metodic.

in Saumur nu se stia nimic mai mult despre acest per­sonaj.

Numai sase locuitori aveau ingaduinta sa intre in casa lui. Cel mai de seama dintre primii trei era nepotul dom­nului Cruchot. De la numirea sa ca presedinte al tribuna­lului de prima instanta din Saumur, tinarul acesta alaturase la numele de Cruchot pe acela de Bonfons si se straduia ca Bonfons sa predomine asupra lui Cruchot. Se si iscalea acum C. de Bonfons. Aparatorul, indestul de nechibzuit, care-i spunea „domnuie Cruchot', avea prilejul sa-si dea - indata seama in sedinta de prostia savirsita. Magistratul ocrotea pe cei care il numeau „domnule presedinte', dar rasplatea cu cele mai dulci surisuri pe magulitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons'. Domnul presedinte era in virsta de treizeci si trei de ani, stapinea domeniul de. Bonfons (Bani Fontis), in valoare de sapte mii de livre renta ; astepta mostenirea unchiului sau, notarul, cum si aceea a unchiului sau, abatele Cruchot, demnitar al con­siliului Saint-Martin din Tours, care treceau amindoi drept destul de bogati. Cei trei Cruchoti, sustinuti de o puzderie de veri, inruditi cu douazeci de familii din oras, alcatuiau un clan strins unit ca odinioara Medicii la Florenta : si ca Medicii, Cruchotii aveau Pazzii l lor.

Doamna des Grassins, mama unui flacau de douazeci si trei de ani, se ducea adesea in vizita la doamna Grandet, nadajduind sa-l insoare pe scumpul ei Adolphe cu domni­soara Eugenie. Domnul des Grassins, bancherul, incuraja virtos manevrele sotiei sale prin vesnice servicii aduse intr-ascuns batrinului avar si ajungea intotdeauna Ia vreme pe cimpul de lupta. Cei trei des Grassins aveau de asemenea oamenii lor, verii lor, credinciosii lor aliati.

Dinspre Cruchoti, abatele, Talleyrandul 2 familiei, bine sprijinit de catre fratele sau, notarul, disputa cu inversu­nare terenul bancherului si tinea sa rezerve bogata mos­tenire pentru nepotul sau, presedintele.

Acea lupta surda dintre familiile Cruchot si des Grassins, ! carui pret era mina Eugeniei Grandet, ocupa in chip deosebit de pasionant felurite cercuri din Saumur.

Domnisoara Grandet se va marita oare cu domnul pre­sedinte, sau cu domnul Adolphe des Grassins ?

La aceasta intrebare unii raspundeau ca domnul Gran­det nu va da fata nici dupa unul, nici dupa altul. Fostul dogar, ros de ambitie, spuneau ei, cauta de ginere vreun pair al Frantei care, in schimbul unei rente de trei sute de mii de franci, va consimti sa accepte toate butoaiele trecute, prezente si viitoare ale Grandetilor.

Altii se grabeau sa replice ca domnul si doamna des Grassins erau nobili, bogati nu gluma, ca Adolphe era un foarte chipes cavaler si ca, in afara doar daca nu aveau in mansete vreun nepot al papii, o alianta atit de convena­bila trebuia sa incinte pe niste oameni de rind, un dogar, pe care tot Saumurul il vazuse cu rindeaua in mina, si care, de altfel, purtase boneta rosie. Cei mai cu scaun la cap luasera aminte ca domnul Cruchot de Bonfons intra oricind in casa, pe cind rivalul sau nu era primit decit duminicile. Unii sustineau ca doamna des Grassins, mai apropiata de femeile din casa lui Grandet decit Cruchotii, putea sa le strecoare unele idei, care-i vor aduce mai devreme sau mai tirziu izbinda. Altii raspundeau ca abatele Cruchot era cel mai insinuant om din lume si ca femeie contra calugar insemna ca partida era egala.

— Nici laie, nici balaie, stau tocmai pe tocmai ! se rostise un om de duh din Saumur.

Mai bine informati, batrinii tinutului pretindeau ca Grandetii sint prea cu chibzuiala, ca sa-si instraineze bu­nurile familiei, asa ca domnisoara Eugenie Grandet va li maritata cu fiul domnului Grandet din Paris, bogat ne­gutator de vinuri. La care familiile Cruchot si des Grassins aveau gata alt raspuns.

— Mai intii de toate, cei doi frati nu s-au vazut nici de doua ori in treizeci de ani. Mai apoi, domnul Grandet din Paris are pretentii foarte mari pentru fiul sau. E pri­marul unei circumscriptii, deputat, colonel in garda nati­onala, judecator al tribunalului de comert ; drept care se leapada de Grandetii din Saumur si tinteste sa se alieze cu vreo familie ducala, prin bunavointa lui Napoleon.

Cite si cite nu se scorneau pe socoteala unei mosteni­toare, despre care se vorbea de jur imprejur pina la douazeci de leghe departare, si chiar pina si in diligenta de la Angers la Blois !

La inceputul lui 1811, Cruchotii au avut o insemnata izbinda asupra des Grassinilor. Domeniul Froidfond, renu­mit prin parcul sau, prin admirabilul sau castel, prin fermele, riurile, helesteiele si padurile sale, evaluate im­preuna la trei milioane, fu scos in vinzare de catre tinarul marchiz de Froidfond, constrins sa-si prefaca in bani ave­rea. Maestrul Cruchot, presedintele Cruchot si abatele Cru-chot, ajutati de oamenii lor, izbutira sa impiedice vinzarea in loturi mici. Notarul incheie cu junele o afacere stralu­cita, convingindu-l ca va trebui sa porneasca urmariri fara numar impotriva cumparatorilor inainte de a incasa pretul loturilor si ca ar fi deci mai bine sa vinda terenul domnului Grandet, om solvabil si in masura sa plateasca domeniul cu bani pesin. Preafrumosul marchizat Froidfond lua astfel calea spre esofagul domnului Grandet, care, spre marea uimire a intregului Saumur, l-a platit prin scont, dupa indeplinirea formalitatilor. Afacerea aceasta stirni mare vilva la Nantes si Orleans.

Domnul Grandet merse sa-si vada castelul cu prilejul intoarcerii unei carute acolo. Dupa ce arunca asupra pro­prietatii o ochire de stapin, se intoarse la Saumur incre­dintat ca isi plasase fondurile cu cinci la suta si cuprins de maretul gind sa rotunjeasca marchizatul de Froidfond, contopind toate bunurile sale. Apoi, spre a-si umple din nou vistieria aproape goala, se hotari sa taie din radacina padurile si sa-si exploateze plopii din livezi.

Acum e lesne de priceput noima acestor cuvinte : „casa domnului Grandet', aceasta casa stearsa, rece, muta, asezata in susul orasului si adapostita de ruinele metere­zelor. Cei doi stilpi si bolta, alcatuind ochiul de poarta, ca si casa, erau din tuf, acea piatra alba ce se gaseste pe tarmul Loarei si e atit de moale, incit durata-i mij­locie abia daca ajunge la doua sute de ani.

Numeroasele si inegalele gauri ciudat sapate de ploaie si de vinturi dadeau curbelor concave si partilor laterale ale portii infatisarea lespezilor ventriculare ale arhitecto­nicii franceze si oarecare asemanare cu porticul unei in­chisori. Deasupra boltii domnea un basorelief sculptat in piatra tare, reprezentind cele patru anotimpuri, figuri roase si innegrite de ani. Deasupra acestui basorelief, pe briul iesit in afara, se inaltau citeva din acele vegetatii datorite intimplarii, galbene parechernite, volbura, rochita-rindu-nicii, patlagina si un tinar cires destul de marisor.

Poarta, de stejar masiv, scorojita, afumata, brazdata de crapaturi, subreda in aparenta, era zdravan ghintuita cu piroane, care infatisau desene simetrice. O ferestruica mica, patrata, dar cu gratii dese si inrosite de rugina, se afla in mijlocul portitei construite in poarta cea mare si slujea, ca sa spunem asa, de suport unui ciocan prins cu cirlig, care lovea capul schimonosit al unui piron. Ciocanul acesta de forma lunguiata si din neamul acelora pe care strabunii le numeau aquemart1 semana cu un semn mare de exclamatie ; cercetindu-l cu luare-aminte, un anticar ar fi regasit citeva urme din figura bufona pe care o in­fatisa altadata si pe care o stersese prealunga intrebuin­tare.

Pe gratiile mici, folosite odinioara pentru a recunoaste prietenii in vremea razboaielor civile, curiosii puteau zari acum, in fundul unui gang boltit intunecos si verzui, citeva trepte macinate, pe care urcai intr-o gradina pitoresc im­prejmuita cu jilave si groase ziduri, pline de broboane de apa si plapinde tufisuri. Erau zidurile meterezelor vechi, pe care se inaltau gradinile citorva case vecine.

in partea de jos a casei, cea mai confortabila incapere era sala, a carei intrare se gasea sub bolta portii. Putini oameni cunosc insemnatatea unei sali in micile orase din Anjou, din Touraine si din Berry. Ea este in acelasi timp anticamera, salon, sufragerie si birou ; este scena vietii casnice, caminul obstesc ; acolo venea barbierul cartierului sa-l tunda pe domnul Grandet de doua ori pe an ; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, baiatul de la moara.                                                     Aceasta incapere cu doua ferestre, care dadeau spre strada, era pardosita cu scinduri ; tablii sure cu antice sculpturi o captuseau pe de-a-ntregul ; tavanul era facut din grinzi aparente, vopsite tot in sur, iar golurile dintre ele erau umplute cu cilti si var ingalbenit de vremuri.

O straveche pendula de arama, incrustata cu arabescuri de baga, impodobea caminul de piatra aiba, grosolan scul­ptat, deasupra caruia se afla o oglinda verzuie cu margini taiate piezis, ca sa-i arate grosimea, si care rasfringea o raza de lumina de-a lungul unui cadru gotic de otel da-maschinat. Cele doua candelabre de arama poleita, car; decorau fiecare din colturile caminului, aveau doua intre­buintari : scotind trandafirii care le serveau de fofeze si a caror ramura principala se adapta la un piedestal de mar-' mura albastrie incrustata cu aramuri antice, acest piedes­tal forma un sfesnic aprins in zilele obisnuite.

Scaunele, de forma antica, erau garnisite cu tapiserii infatisind fabulele lui La Fontaine ; dar trebuia sa stii aceasta ca sa recunosti subiectele, atit de spalacite erau la culoare si sterse la chip, cu nenumaratele lor cirpeli. in cele patru unghere ale salii se aflau-coltare, un fel de bufete care se terminau cu niste soioase etajere. O veche masa de joc in marchetarie cu patratele pentru sah se afla intre cele doua ferestre. Deasupra acestei mese atirna un barometru oval cu margini negre, impodobit cu panglici de lemn aurit, peste care mustele se mascarisera atit de desantat, incit acum poleiala nu se mai ghicea.

Pe peretele opus caminului, doua portrete in pastel se zicea ca ar reprezenta pe bunicul doamnei Grandet, batrinul domn de la Bertelliere, in tinuta de locotenent din garda franceza, si pe raposata doamna de Gentillet, in pastorita.

La amindoua ferestrele erau perdele de postav gros, rosu, de Tours, ridicate prin snururi de matase cu ciucuri. Acest luxos decor, atit de putin in armonie cu obiceiurile domnului Grandet. fusese cumparat o data cu casa, ca si cadrul gotic, pendula, mobila tapisata si coltarele de lemn de trandafir. Linga fereastra cea mai apropiata de usa era un jilt de paie cu picioarele asezate pe niste talpige, ca s-o ridice pe doamna Grandet la inaltimea care sa-i in­gaduie a zari trecatorii. O masa de lucru din lemn de cires spalacit se incadra in fereastra, iar jiltisorul Eugeniei Grandet era alaturi.

De cincisprezece ani, toate zilele mamei si ale fiicei se scursesera molcom in acest loc, intr-o necontenita migala a lucrului, incepind din aprilie si pina in noiembrie, in prima zi din aceasta ultima luna, amindoua isi luau locul de iarna, aproape de camin. Abia in acea zi, ingaduia Grandet sa se aprinda focul in sala si dadea porunca sa se stinga la 31 martie, fara sa-i pese de zilele friguroase ale prima­verii, nici de cele ale toamnei. O tinichea cu jaratic din bucatarie, de care facea rost lungana Nanon, numai ea stia cu cite dibacii si tertipuri, ingaduia doamnei si domnisoarei Grandet sa-si petreaca cele mai racoroase dimineti si seri ale lunilor aprilie si octombrie fara sa tremure de frig.

Mama si fiica aveau grija de toata rufaria casei si isi mistuiau atit de constiincios zilele in aceasta truda de adevarate lucratoare, incit daca Eugenie voia sa brodeze pentru maica-sa vreun guleras, era silita sa-si smulga din ceasurile de odihna, inselindu-si tatal ca sa aiba lumina. De multa vreme zgircitul dadea fiicei si lunganei Nanon iuminari cu masura, precum cu masura dadea piinea si celelalte lucruri pentru consumul zilnic.

Lungana Nanon era poate singura faptura omeneasca in stare sa indure despotismul unui asemenea stapin. Tot orasul ii invidia pe domnul si pe doamna Grandet. Lun­gana Nanon, careia i se spunea asa din pricina inaltimii sale de cinci picioare sl opt palme1, era in slujba lui Grandet de treizeci si cinci de ani. Desi nu primea decit o leafa de saizeci de livre -, trecea drept una din cele mai bogate slugi din Saumur. Cele cite saizeci de livre adunate in treizeci si cinci de ani ii ingaduisera de curind sa plaseze patru mii de livre in renta viagera la maestrul Cruchot. Acest rezultat al indelungilor si staruitoarelor economii ale coscogeamitei Nanon paru gigantic. Fiecare slujnica, vazind ca biata femeie isi asigurase piinea pen­tru batrinete, o pizmuia fara sa-si inchipuie cu ce cruda robie ajunsese s-o agoniseasca.

La virsta de douazeci de ani, biata fata nu izbutise sa se bage sluga nicaieri din pricina infatisarii sale respingatoare;dar la drept vorbind,aceasta parere era gresita: chipul ei,asezat pe umerii unui grenadier din garda,ar fi fost foarte admirat,dar totul,cica,are haz numai la locul potrivit.Silita sa fuga de la o ferma parjolita de foc,unde fusese pazitoare de vaci,sosi la Saumur cautandu-si de lucru,insufletita de acel curaj robust,care nu se da inlaturi de la nimic.

Domnul Grandet isi pusese pe atunci gand de insuratoare si dorea sa-si oranduiasca gospodaria.Ochi fata,care umbla alungata din usa in usa.Cantarindu-i puterea trupului cu ochii lui de dogar,ghici folosul pe care l-ar trage de la o femeie croita ca Hercule,proptita pe zdravenele ei picioare,ca un stejar de saizeci de ani pe radacina lui,mare in solduri,lata in spate,cu maini de caraus si de o cinste tot atat de neclintita ca si fecioria ei intacta.nici negii parosi,care impodobeau martialul ei chip,nici pielea ei caramizie,nici bratele-i vanjoase,nici zdrentele lui Nanon nu-l speriasera pe dogar,care era inca la varsta cand inima tresalta.O imbraca atunci,o incalta,o hrani pe biata fata,ii dadu o simbrie si o puse la treaba fara s-o prea bruftuiasca.

Vazandu-se primita asa de omenos,lungana Nanon planse in taina de bucurie si se atasa sincer de dogar,care de altfel a expluatat-o feudaliceste.Nanon facea totul:gatea,spala rufele,apoi le limpezea in Loara si le tabarcea pe umeri;se scula in zorii zilei,se culca la miezul noptii;pregatea mancarea pentru toti vierii,in vremea culesului,supraveghea pe muncitori;apara ca un caine credincios bunul stapanului;in sfarsit,plina de o oarba incredere in el,se supunea fara cracnire celor mai nastrusnice toane.

In afimosul an 1811, a carei recolta costase munci de neinchipuit,dupa 20 de ani de slujba..

isi recunoaste ingerii dupa blindetea suspinelor si dupa tainicele lor pareri de rau.

Se aflau in Saumur un mare numar de gospodarii, unde slujnicele gaseau mai multa omenie, dar unde sta-pinii nu dadeau totusi nici un semn de multumita. De aici o alta fraza :

— Ce fac oare Grandetii cu lungana lor de Nanon, de le e atit de credincioasa ? Ar trece prin foc pentru dinsii.

Bucataria ei, ale carei ferestre cu gratii dadeau spre curte, era vesnic curata, orinduita, rece, o adevarata bucatarie de zgircit, unde nimic nu trebuia sa se iro­seasca. De cum ispravea cu spalatul vaselor, cu aduna­tul ramasitelor de Ia masa, cu stinsul focului, Nanon parasea bucataria, despartita de sala printr-un cori­dor, si se apuca de torsul cinepii, linga stapini. O sin­gura luminare ajungea familiei intregi pentru toata seara. Sluga dormea in fundul acestui coridor, intr-o chichineata luminata de o ferestruica, care da spre curtea vecinului. Zdravana ei sanatate ii ingaduia sa lo­cuiasca nevatamata in aceasta gaura, de unde putea prinde cel mai mic zgomot in linistea admclT domnind si zi, si noapte in toata casa. Asemenea unui dog de paza, trebuia sa nu doarma decit iepureste si sa se odihneasca veghind.

Descrierea celorlalte parti ale locuintei se va lega de intimplarile acestei povestiri ; de altfel, schitarea sa­lii unde sclipea tot belsugul gospodariei ne indrituieste sa banuim dinainte goliciunea caturilor de sus.

in 1819, pe inserate, cam pe la jumatatea lui noiem­brie, Nanon aprinse pentru intiia oara focul. Toamna fusese foarte frumoasa. Aceasta zi era zi de sarbatoare bine cunoscuta Cruchotilor si des Grassinilor. Deci cei sase vrajmasi se pregateau sa vina inarmati pina-n dinti, ca sa se intilneasca in sala si sa se intreaca in dovezi de prietenie.

Dimineata, tot Saumurul vazuse pe doamna si pe dom­nisoara Grandet, insotite de Nanon, indreptindu-se spre biserica parohiala pentru a asculta liturghia, si fiecare isi amintise ca aceasta zi era aniversarea nasterii dom­nisoarei Eugenie Grandet. Astfel, socotind ceasul cind masa trebuia sa ia sfirsit, maestrul Cruchot, abatele Cru-chot si domnul C. de Bonfons se grabeau sa ajunga ina­intea des Grassinilor pentru a sarbatori pe domnisoara Grandet. Toti trei aduceau buchete mari, culese din micile lor sere. Cozile florilor, pe care avea sa le pre­zinte plocon presedintele, erau maiestrit infasurate in panglica de satin alb cu franjuri aurii.

Dimineata, domnul Grandet, urmind datina de ziua nasterii si a numelui fiicei sale, venise s-o gaseasca in pat si ii adusese solemn darul sau parintesc, care consta de treisprezece ani in aceeasi ciudata moneda de aur. Doamna Grandet daruia fiicei sale,. de obicei, o ro­chie de iarna sau de vara, dupa imprejurari. Aceste doua rochii, monedele de aur, primite de Anul Nou si de ziua parintelui sau, insumau un mic venit cam de vreo suta de scuzi, pe care Grandet tinea mult sa vada ca-i stringe gramada. Nu insemna oare a pune banul lui dintr-o ladita in alta, cultivind, ca sa zicem asa, zgir-cenia mostenitoarei, careia ii cerea citeodata socoteala de comoara ei, marita odinioara prin mostenirea fami­liei de la Bertelliere, spunindu-i :

— Asta va fi „duzinul' zestrei tale ! Duzinul e un vechi obicei, inca pastrat cu sfintenie in citeva tinuturi din centrul Frantei, in Berry, in An-jou, cind se marita o fata, familia ei sau cea a sotului trebuie sa-i dea o punga, unde se gasesc, dupa marimea averii, douasprezece monede, sau douasprezece duzini, sau o suta de duzini de monede de argint sau de aur. Cea mai saraca pastorita nu s-ar marita fara duzinul ci, fie chiar numai in bani de arama. Se mai vorbeste si acum la Issoudun despre un duzin daruit unei bogate mostenitoare si care cuprindea o suta patruzeci si patru de portugheze de aur. Papa Clement al VH-lea, unchiul Ecaterinei Medici, maritind-o pe aceasta cu Enric al II-lea, i-a daruit un duzin de medalii antice de aur, de cel mai mare pret.

in timpul mesei, parintele, nespus de bucuros c-o vede pe Eugenie atit de frumoasa si intr-o rochie noua, stri­gase :

— Pentru ca e ziua Eugeniei, s-aprindem focul ! Sa fie intr-un ceas bun !

— Domnisoara o sa se marite in cursul anului aces­tuia fara doar si poate, spuse lungana Nanon, adunind ramasitele unei giste, fazanul dogarilor.

— Nu vad nici o partida pentru ea in Saumur, ras­punse doamna Grandet, uitindu-se la barbat cu o sfiala ce trada, la virsta ei, toata robia casnica, sub care ge­mea sarmana femeie.

Grandet isi privi fiica si striga voios :

— Copila implineste astazi douazeci si trei de .ani ; va trebui curind sa ne ocupam de dinsa.

Eugenie si mama isi aruncara pe tacute o privire plina de inteles.

Doamna Grandet era o femeie uscativa si slaba, gal­bena ca o gutuie, neindeminatica, moiiie ; una din acele femei care par facute anume pentru a fi chinuite. Era osoasa, cu un nas mare, cu o frunte mare si amintea, la prima vedere, unul din acele fructe vatoase, care nu mai au nici zeama, nici gust. Dintii ii erau rari si ne­gri, gura incretita, barbia adusa ca un galos. Era o fe­meie excelenta, o adevarata de la Bertelliere.

Abatele Cruchot stia sa gaseasca prilejul potrivit pen­tru a-i spune ca nu fusese prea urita, si ea il credea. O blindete angelica, o resemnare de gizulie chinuita de copii, o rara evlavie, acelasi netulburat singe rece, o inima duioasa o faceau sa fie vesnic deplinsa si res­pectata de toti.

Sotul nu-i dadea niciodata mai mult de sase franci laolalta pentru micile ei cheltuieli. Desi ridicola in apa­renta, femeia aceasta, care ii adusese lui Grandet prin mostenirile si zestrea ei peste trei sute de mii de franci, se simtea mereu atit de umilita in ingenuncherea si in robirea impotriva careia bunatatea ei sufleteasca o im­piedica sa se revolte, incit nu cerea niciodata vreun go­logan si n-avea nimic de zis Ia hirtiile pe care maestrul Cruchot i le prezenta spre iscalire. Mindria aceasta pros­teasca si ascunsa, nobletea ei sufleteasca mereu nepre­tuita si ranita de Grandet dominau purtarea acestei fe­mei.

Doamna Grandet imbraca invariabil aceeasi rochie de matasica verzuie, pe care se invatase s-o faca a dura aproape un an ; purta un fisiu mare de bumbac alb, o palarie de paie cusuta si aproape totdeauna un sort de tafta neagra. Iesind foarte putin din casa, nu tocea in­caltamintea. In sfirsit, nu dorea niciodata nimic pentru dinsa.

Astfel, Grandet, cuprins citeodata de un fel de re-muscare la gindul ca trecuse atita amar de timp de cind nu mai daduse cei sase franci sotiei, inscria totdeauna „spelcile' pentru sotia lui in actele de vinzare a re­coltei din podgoriile de zestre. Cei patru sau cinci lu­dovici oferiti de olandezul sau de belgianul ce cumpara recolta viilor Grandet alcatuiau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar dupa ce primea acesti cinci ludovici, barbatul ii spunea adesea, ca si cum punga lor ar fi fost comuna :

- N-ai cumva citiva pitaci sa-mi imprumuti ? Si biata femeie, fericita ca poate face ceva pentru omul pe care duhovnicul i-l infatisa ca domnul si sta-pinul sau, ii inapoia astfel in cursul iernii o parte din paralele rupte din suma bacsisului. Cind Grandet scotea din buzunar cinci franci pentru micile cheltuieli, pentru ata, pentru gateala fiicei sale, nu uita niciodata, dupa ce incheia cu nasturi buzunarasul de la cingatoarea pan­talonilor, sa spuna nevestei :

— Vrei si tu, mama, ceva ?

— Dragul meu, raspundea doamna Grandet, insufle­tita de o demnitate materna, vom vedea.

Sublima abnegatie, pierduta in van ! Grandet se cre­dea foarte darnic cu nevasta lui. Filozofii care intilnesc fiinte ca Nanon, ca doamna Grandet, ca Eugenie nu sint oare indreptatiti sa creada ca ironia este insusirea fundamentala a providentei ?

Dupa aceasta masa, unde pentru intiia oara fusese vorba despre casatoria Eugeniei, Nanon se duse dupa o sticla de lichior de coacaze in odaia domnului Gran­det si putin lipsi sa nu cada coborind scara.

— Mare natinga .' ii spuse stapinul. Te lasi sa luneci, ca o proasta, si tu ?

— Domnule, e o treapta care nu se mai tine.

— Are dreptate, intari doamna Grandet. Ar fi trebuit de mult dreasa. Ieri Eugenie era mai-mai sa-si scrin-teasca piciorul.

— Hai .' spuse Grandet intorcindu-se catre Nanon si vazind-o ingalbenita, pentru ca e ziua de nastere a Eu­geniei si fiindca era sa cazi, ia un paharel de coacaza, ca sa-ti vii in fire f

— Pre legea mea, o merit pe drept i spuse Nanon. Oricine in locul meu ar fi spart sticla. Dar eu, chiar daca-mi fringeam cotul, tot tineam sticla-n sus.

— Biata Nanon ! zise Grandet turnindu-i lichiorul.

— Te-ai lovit ? intreba Eugenie, privind-o ingrijorata.

— Nu, fiindca m-am proptit in solduri.

— Ei bine, pentru ca astazi e ziua de nastere a Eugeniei, zise Grandet, voi drege treapta. Voi nu sin-teti in stare sa puneti piciorul in colt, acolo unde treapta mai e inca destul de solida .'

Grandet lua luminarea, isi lasa nevasta, fiica si sluga fara alta lumina decit cea de la soba care arunca fla­cari vii si se duse in magazie dupa scinduri, cuie si ciocan.

— Sa va ajut ? ii striga Nanon, auzind cum bate in scara.

— Nu, nu .' Doar ma pricep destul la asta .' raspunse fostul dogar.

in vreme ce Grandet isi dregea scara putrezita, fluie-rind tare in amintirea anilor tineretii, cei trei Cruchoti batura in usa.

— Dumneata esti, domnule Cruchot ? intreba Nanon uitindu-se printre gratii.

— Da, raspunse presedintele.

Nanon deschise usa, si lumina focului rasfrinta in bolta ingadui Cruchotilor sa nimereasca intrarea in sala.

— A .' Veniti s-o sarbatoriti ? le zise Nanon mirosind florile.

— Iertati-ma, domnilor, spuse Grandet recunoscind glasurile prietenilor, numaidicit sint al dumneavoastra ! Nu-s din cei coboriti cu hirzobul din cer, imi cirpesc sin­gur o treapta de Ia scara.

— Vedeti-va inainte de treaba, domnule Grandet ! Carbunarul e stapin in casa lui1, rosti sententios pre­sedintele, rizind singur de aluzia pe care nimeni n-o pri­cepea.

Doamna si domnisoara Grandet se ridicara. Atunci presedintele, profitind de intuneric, sopti Eugeniei:

— ingaduiti-mi, domnisoara, sa va urez astazi, cu pri­lejul zilei dumneavoastra de nastere, multi ani fericiti si o sanatate la fel cu cea de care va bucurati.

ii oferi un buchet de flori rare in Saumur, apoi, apu-cind mostenitoarea de brate, o saruta de doua ori pe git cu o staruinta care o facu pe Eugenie sa roseasca. Presedintele, care semana cu un piron ruginit, credea ca asa se face curte.

- Nu te jena, spuse Grandet intrind. Prinzi parca aripi in zilele de sarbatoare, domnule presedinte !

— Dar alaturi de domnisoara, raspunse abatele Cruchot, inarmat cu buchetul lui, toate zilele ar fi pen­tru nepotul meu zile de sarbatoare.

Abatele saruta mina Eugeniei.

Iar maestrul Cruchot saruta tinara fata pe amindoi obrajii si zise :

— Iaca asa cresc fetele ! in fiecare an cu douaspre­zece luni.

Asezind luminarea in fata pendulei, Grandet, care nu se lasa de o gluma pina nu te scotea din sarite cu ea cind i se parea ca e hazlie, cuvinta :

— Pentru ca e ziua Eugeniei, sa aprindem candela­brele !

Scoase cu grija bratele candelabrelor, insuruba un tran­dafir la fiecare piedestal, lua din mina lui Nanon o lu­minare neinceputa, infasurata intr-o bucata de hirtie, o viri in sfesnic, o intepeni, o aprinse si se duse sa se aseze linga nevasta, privind pe rind prietenii, fiica si cele doua luminari.

1 CharboiiHier est maitre chez soi e unul din cele mai vechi si raspindite proverbe franceze, sensul lui fiind ca cel mai umil dintre cetateni poate porunci in casa lui, daca nu in treburile publice. Rostind acest proverb, presedintele Cruchot face o aluzie ironica la meseria de dogar a lui Grandet, care, ca si carbunarii, avea dc-a face cu lemnele.

Abatele Cruchot, un omulet grasun, cu o peruca ne­teda si roscata, cu o infatisare de batrinica vesela, pa­sind in incaltarile zdravene cu catarame de argint, zise :

— Des Grassinii n-au venit ?

— inca nu, raspunse Grandet.

— Dar trebuie sa pice ? intreba batrinul notar, schi-monosindu-si obrazul, ciuruit ca un linguroi de cules

. spuma.

— Asa cred, raspunse doamna Grandet.

— Ati ispravit culesul viilor ? il intreba presedintele Bonfons pe Grandet.

— Peste tot .' ii raspunse batrinul podgorean, ridicin-du-se sa se plimbe de-a lungul salii si umflindu-si piep­tul intr-o miscare plina de trufie, ca si cuvintele peste tot l

Pe usa coridorului care ducea Ia bucatarie, o zari pe Nanon stind la gura sobei, cu o luminare aprinsa si pre-gatindu-se sa toarca acolo, ca sa nu se amestece in sar­batoarea lor.

— Nanon, spuse el, inaintind in coridor, n-ai vrea sa stingi focul si luminarea si sa vii sa stai cu noi ? Slava. Domnului, sala e destul de mare pentru toti.

— Dar, domnule, o sa aveti lume buna.

— Nu esti si tu ca si ei ? Sint tot din coasta lui Adam, ca si tine.

Grandet se apropie de presedinte si-i spuse :

— Ti-ai vindut recolta ?

— Nu, o pastrez. Daca vinul e bun acum, in doi ani are sa fie si mai bun. Proprietarii, dupa cum stiti, s-au hotarit sa tina la pret, si anul acesta belgienii n-au sa aiba incotro. Cum vor pleca, asa se vor intoarce.

— Da, insa trebuie sa ne tinem tari, rosti Gran­det cu un glas care-l facu pe presedinte sa tresara.

„O fi cumva si el bagat in asta ?' se gindi Cruchot.

in aceeasi clipa, o lovitura de ciocan vesti familia des Grassins, si sosirea lor puse capat convorbirii incepute intre doamna Grandet si abate.

Doamna des Grassins era una din acele femei vioaie, durdulii, balane si rumene care, datorita unui regim claustrai de provincie si datorita obiceiurilor unei prea 308

virtuoase vieti, se pastreaza inca tinere Ia patruzeci de ani. Ele sint asemenea ultimilor trandafiri de toamna, a caror priveliste e o desfatare, dar ale caror petale au nu stiu ce raceala si a caror mireasma s-a istovit. Se imbraca bine, isi aducea toaletele de la Paris, dadea tonul in Saumur si oferea serate. Barbatul ei, fost ofi­ter de stat-major in garda imperiala, greu ranit la Austerlitz si scos la pensie, pastra, cu toata considera­tia sa pentru Grandet, tinuta infipta a militarilor.

— Buna ziua, Grandet ! spuse podgoreanului, intin-zindu-i mina si afectind un soi de superioritate, sub care ii strivea intotdeauna pe Cruchoti. Domnisoara, se adresa el apoi Eugeniei, dupa ce se inclinase in fata doamnei Grandet, esti mereu frumoasa si cuminte, incit nu stiu ce as putea sa-ti mai urez !

Pe urma prezenta o ladita, pe care o tabircea servi­torul lui, si care continea o bruyere du cap, floare adusa de curind in Europa si cu totul rara.

Doamna des Grassins o saruta foarte dragastos pe Eugenie, ii strinse mina si spuse :

— Adolphe si-a luat insarcinarea sa-ti prezinte mi­cul meu dar.

Un tinar inalt, blond, palid si plapind, cu apucaturi destul de alese, sfios in aparenta, dar care cheltuise la Paris, unde-si facuse dreptul, opt sau zece mii de franci peste suma fixata de acasa, se apropie de Eugenie, o saruta pe amindoi obrajii si-i oferi o cutie cu toate cele de trebuinta pentru cusut, ale carei scule erau toate de argint suflat cu aur ; marfa intr-adevar fara gust, in ciuda stemei cu initiale gotice E. G. destul de mester gravate pentru a da casetei un aspect foarte ingrijit. Deschizind-o, Eugenie avu una din acele bucurii ne­sperate si depline care fac tinerele fete sa roseasca, sa tresalte, sa tremure de placere, intoarse ochii spre tatal sau, ca si cum ar fi vrut sa-l intrebe daca ii era ingaduit sa accepte, si domnul Grandet rosti un „Pri­meste, fiica mea !', al carui accent ar fi facut faima unui actor. Cei trei Cruchoti ramasera uluiti vazind privirea de bucurie aruncata lui Adolphe des Grassins de catre mostenitoare, in ai carei ochi asemenea bogatii pareau nemaipomenite.

Domnul des Grassins oferi domnului Grandet o priza de tabac, trase si el una, scutura praful cazut pe pan­glica Legiunii de Onoare, prinsa la butoniera hainei sale albastre, si apoi se uita la Cruchoti cu un aer ce parea a spune :

— Acum sa va vad .'

Doamna des Grassins isi arunca privirea asupra va­selor albastre, unde se aflau buchetele aduse de Cru­choti, cercetind darurile lor cu prefacuta admiratie a unei femei ironice, in imprejurarea asta cu totul deli­cata, abatele Cruchot lasa musafirii sa se aseze in jurul focului si se duse sa se plimbe in fundul salii cu Gran­det ; pe urma, cind amindoi ajunsera in dreptul ferestrei celei mai departate de des Grassins, abatele sopti la urechea zgircitului :

— Oamenii astia arunca banii pe fereastra .'

— Ce-are-a face, daca intra tot in pivnita mea re­plica batrinul podgorean.

— Daca te-ar bate gindul sa dai niste foarfeci de aur fiicei dumitale, ai avea foarte lesne de unde .' zise abatele.

— ii dau ceva mai mult decit foarfeci, raspunse Grandet.

„Nepotul meu e un natarau, se gindi abatele uitin-du-se la presedinte, al carui par zbirlit facea si mai urita mutra lui smolita. Nu putea dibaci si el vreun fleac mai de pret ?'

— Hai sa facem partida, doamna Grandet, spuse doamna des Grassins.

— Dar ne-am strins toti, am putea injgheba doua mese.

— Pentru ca e ziua Eugeniei, sa facem cu totii un loton, spuse mos Grandet, acesti doi copii vor lua si ei parte.

Fostul dogar, care niciodata nu juca nici un joc, arata spre fiica-sa si spre Adolphe.

— Hai, Nanon, asaza mesele.

— O sa-ti ajutam, domnisoara Nanon, vorbi voios doamna des Grassins, incintata de bucuria pe care i-o facuse Eugeniei.

— In viata mea n-am fost atit de multumita ! mar­turisi mostenitoarea. N-am vazut nicaieri ceva atit de frumos !

— Adolphe a adus-o de la Paris, si el a ales-o, ii sopti doamna des Grassins la ureche.

„Hai, hai, mai taca-ti clanta, muiere intriganta .' isi spunea presedintele. De veti avea vreodata, tu sau bar-batu-tau, vreun proces, am sa va tabacesc eu pielea.'

Notarul, asezat intr-un colt, privea linistit la abate, spunindu-si :

„Orice-ar face des Grassinii, averea mea, cea a fra­telui meu si cea a nepotului meu se urca de fapt la un milion o suta de mii de franci. Des Grassinii au cel mult pe jumatate si mai au o fata ; n-au decit sa ofere tot ce poftesc ! Si mostenitoarea, si darurile tot ale noastre vor ramine intr-o buna zi.'

La opt si jumatate seara, doua mese erau intinse. Frumoasa doamna des Grassins izbutise sa-si aseze fiul linga Eugenie. Actorii acestei scene, plina de interes, desi vulgara in aparenta, fiecare cu cartoanele pestrite si cifrate, cu fisele de sticla albastra in mina, pareau ca asculta glumele batrinului notar, care nu scotea un numar fara sa nu pomeneasca o vorba hitra ; dar de fapt toti se gindeau numai la milioanele domnului Grandet.

Batrinul dogar privea cu vanitate penele trandafirii, proaspata toaleta a doamnei des Grassins, capul martial al bancherului ; privea la presedinte, la abate, la notar si isi spunea :

,,Toti sint aici pentru banutii mei. Vin aici sa se plictiseasca pentru fata mea ! Ehei ! Numai ca fata mea nu va fi nici pentru unii, nici pentru altii, si toti indivizii astia imi slujesc de nada pentru pescuit !'

Aceasta petrecere de familie, in acel vechi salon cenusiu, abia luminat de doua luminari ; risetele lor, insotite de duruitul virtelnitei harnicei Nanon, si care nu erau sincere decit pe buzele Eugeniei sau ale mat-ca-si, micimea aceasta legata de interese atit de mari ; acea tinara fata, asemenea pasarilor, victime ale ma­relui pret la care sint puse fara s-o stie, si care se afla impresurata, inabusita de fatarnicele dovezi de prietenie ce-o amageau : totul dadea acestei scene o comica tris­tete. De altminteri nu e o scena din toate timpurile si de pretutindeni, dar redusa la cea mai simpla expresie ? Figura lui Grandet, exploatind fatarnica fidelitate a celor doua familii, storcind din aceasta enorme foloase, domina si lumina drama. Nu era oare singurul zeu mo­dern, in care crede lumea ? Banul, in toata puternicia lui, exprimat printr-o singura imagine

Dulcile sentimente ale vietii nu ocupau acolo decit un loc neinsemnat; ele insufleteau numai trei inimi curate, cea a lui Nanon, a Eugeniei si a maica-si. Si cita ignoranta in nevinovatia lor f Eugenie si maica-sa nu stiau nimic despre averea lui Grandet, nu cunosteau rosturile vietii decit in lumina serbedelor lor inchipuiri si nici nu pretuiau, nici nu dispretuiau banul, fiind obisnuite sa se lipseasca de el. Simtamintele lor ranite fara sa-si dea seama, dar singerind totusi, secretul fiintei lor faceau din ele niste prea ciudate exceptii in acea adunare de oameni, a caror viata era numai si numai materiala. Groaznica soarta a omului f Orice fericire nu-i vine decit cu pretul unei ignorante oarecare.

in clipa cind doamna Grandet cistiga un lot de opt­zeci de centime, cea mai mare miza dintre cele pontare in aceasta sala, si in vreme ce Nanon ridea de placere vazind-o pe stapina casei adunind acest fabulos cistig, o lovitura de ciocan rasuna la usa de afara cu atita vuiet, incit femeile zvacnira de pe scaunele lor.

— Nu-i cineva din Saumur cel care bate asa .' rosti notarul.

— Cum pot sa izbeasca in halul asta ? se mira Nanon. Vor cu tot dinadinsul sa ne sparga usa ?

— Cine naiba sa fie ? striga Grandet.

Nanon lua unul din sfesnice si, insotita de Grandet, • se duse sa deschida.

— Grandet .' Grandet f striga nevasta lui, care, im­pinsa de un nelamurit sentiment de teama, se repezi spre usa salii.

Toti jucatorii se uitara unii la altii.

— Daca am merge sa vedem ce-i ? propuse domnul des Grassins. Lovitura asta de ciocan imi pare piaza-rea

Domnul des Grassins abia izbuti sa intrezareasca chipul unui tinar, insotit de hamalul mesageriilor, care ducea doua geamantane uriase si tira niste valize. Gran­det se intoarse brusc catre nevasta si-i spuse ;

— Doamna Grandet, du-te la jocul dumitale ! La-sa-ma pe mine sa ma lamuresc cu domnul

Apoi trase cu zgomot usa odaii unde jucatorii, tulbu­rati, isi reluara locurile, dar fara sa mai continue jocul.

— E cineva din Saumur, domnule des Grassins ? il in­treba sotia.

— Nu, e un calator.

— Nu poate veni decit de la Paris.

— intr-adevar, spuse notarul, scotindu-si vechiul cea­sornic, gros de doua degete si care semana cu o corabie olandeza, e ora noua. Al naibii ! Diligenta cursei prin­cipale nu intirzie niciodata.

— Si e tinar domnul asta ? intreba abatele Cruchot.

— Da, raspunse domnul des Grassins. Vine cu niste bagaje, care trebuie sa cintareasca cel putin trei sute de chile.

— De ce nu s-o fi intorcind Nanon ? observa Eu­genie.

— Nu poate fi decit o ruda de-a dumneavoastra, zise presedintele.

— Sa punem mizele, rosti blind doamna Grandet. Dupa glas am simtit ca domnul Grandet este contra­riat : poate sa nu-i placa auzind ca vorbim despre afacerile lui.

— Domnisoara, zise Adolphe vecinei sale, trebuie sa fie varul dumneavoastra, Grandet, un tinar foarte frumos, pe care l-am cunoscut la balul domnului de Nucingen.

Adolphe nu mai continua, maica-sa ii facu semn cu piciorul, cerindu-i cu glas tare zece centime pentru miza.

— N-ai de gind sa taci o data, prostanacule ?! ii sufla apoi la ureche.

in clipa aceea, Grandet se intoarse fara Nanon, ai carei pasi, impreuna cu ai hamalului, rasunara pe scari. Batrinul era urmat de calatorul care de cateva minute stirnise atita curiozitate si stapinea atit de viu cugetele, incit sosirea sa in aceasta casa si felul cum picase in mijlocul acestei lumi s-ar fi putut asemui cu acela al unui melc intr-un stup, sau cu al unui paun intr-o obscura gainarie de sat.

— Asaza-te linga foc, il indemna Grandet.

inainte de a se aseza, tinarul strain saluta foarte po­liticos adunarea. Barbatii se ridicara ca sa-i raspunda printr-o politicoasa plecaciune, iar femeile facura o ce­remonioasa reverenta.

— Desigur, sinteti inghetat, domnule ? il intreba doamna Grandet; poate ca veniti din ?

- Femeia, tot femeie ! intrerupse batrinul podgo-rean, sfirsind citirea scrisorii pe care o tinea in mina. Lasati-l pe domnul sa se odihneasca.

— Dar, tata, poate ca domnul are nevoie de ceva indrazni Eugenie.

— Are limba, raspunse cu asprime podgoreanul. Strai­nul fu singurul surprins de aceasta scena. Ceilalti erau deprinsi cu apucaturile despotice ale avarului. Totusi, dupa ce amindoua intrebarile si amindoua raspunsurile fura schimbate, strainul se scula de pe scaun, se aseza cu spa­tele la foc, ridica un picior ca sa-si incalzeasca talpa si raspunse Eugeniei :

— iti multumesc, verisoara, am mincat la Tours. Si adause, uitindu-se la Grandet : Nu am nevoie de nimic, nu ma simt nicidecum obosit.

— Domnul vine din capitala ? intreba doamna des Grassins.

Domnul Charles, asa cum se numea fiul domnului Grandet din Paris, ridica, drept raspuns, un monoclu atirnat cu un lantisor de git, il puse la ochiul drept ca sa cerceteze ce se afla pe masa si persoanele care erau in jurul ei, se uita cu impertinenta la doamna des Gras­sins si ii spuse, dupa ce cuprinse totul cu privirea :

— Da, doamna. Joci loton, matusico, adause el catre doamna Grandet, te rog, urmeaza-ti jocul, prea e amu­zant, ca sa-l intrerupi

„Eram sigura ca e varul', gindea doamna des Gras­sins, aruncindu-i mici ocheade.

— Patruzeci si sapte, striga batrinul abate. Dar mar­cheaza, doamna des Grassins, nu-i numarul dumitale ?

Domnul des Grassins puse o fisa peste cartonul sotiei sale, care, cuprinsa de triste presimtiri, nu-i slabea din ochi nici pe varul de la Paris, nici pe Eugenie, fara sa se mai sinchiseasca de loton. Din cind in cind, tinara mostenitoare arunca priviri furise verisorului sau, iar sotia bancherului putu lesne descifra un crescendo de uimire ori de curiozitate.

Capitolul II VARUL DIN PARIS

Domnul Charles Grandet, preafrumos june de doua­zeci si doi de ani, facea in momentul acela un ciudat contrast cu tipicarii provinciali, cam iritati de ifosele sale aristocratice, pe care toti le studiau ca sa aiba de ce ride. Aici e nevoie de o lamurire.

La douazeci si doi de ani, tinerii sint inca asa de aproape de copilarie, incit lesne pot sa se dedea la copi­larii. Astfel, poate, la o suta dintre dinsii s-ar fi gasit nouazeci si noua care sa se poarte aidoma cum se purta Charles Grandet. Cu citeva zile inainte de aceasta, seara, tatal sau ii spusese sa plece pentru citeva luni la fratele lui din Saumur. Poate ca domnul Grandet din Paris se gindea la Eugenie. Charles, care venea in pro­vincie pentru intiia oara, isi pusese in gind sa apara acolo sub infatisarea unui june la moda, sa bage in sperieti tinutul cu luxul sau, sa ramina de pomina si sa importe acolo toate inovatiile vietii pariziene, in sfirsit, intr-un cuvint, voia sa piarda la Saumur mai mult timp decit la Paris cu lustruitul unghiilor si sa afecteze exce­siva pretiozitate a tinutei, pe care un tinar elegant o paraseste uneori pentru o delasare, ce nu-i lipsita nici ea de farmec.

Charles isi aduse deci cel mai frumos costum de vina-toare, cea mai frumoasa pusca, cel mai frumos cutit, cea mai frumoasa geanta de vinatoare din Paris, isi aduse colectia sa de cele mai ingenioase jiletci : cenusii, albe, negre, de culoarea carabusului, cu reflexe aurii, cu paiete, tarcate, cu guler sal sau drept, cu revere, inchise pina la git, cu nasturi de aur. isi aduse tot felul de gu­lere si de cravate la moda in acea epoca, isi mai aduse doua costume lucrate la Buisson si cea mai fina rufarie. Luase cu el si frumosul serviciu de toaleta de aur, pri­mit de la mama lui in dar. Luase, in sfirsit, toate ni­micurile de dandi, fara sa uite incintatoarea calimara, pe care i-o daduse cea mai dragalasa dintre femei — cel putin pentru el — care se chema Annette si care calatorea, plicticos si conjugal, cu sotul in Scotia, fiind victima unor banuieli, din a caror pricina trebuia sa-si sacrifice deocamdata fericirea, precum si o foarte fru­moasa hirtie de scrisori, ca sa-i scrie din doua in doua saptamini. Carase in fine un mare transport de flecus­tete pariziene pe cit se poate de complet, unde, de la cravasa cu care se incepe un duel si pina la splendidele pistoale cizelate, cu care se incheie, nu lipsea nimic din toate uneltele ce slujesc unui tinar trindav ca sa-si ocupe viata. Tatal sau ii spusese sa calatoreasca singur si cit mai simplu ; venise in cupeul diligentei, retinut numai pentru el, bucuros sa nu uzeze o minunata ca­leasca de drum, comandata anume pentru a intimpina pe draga sa Annette, marea doamna, care etc. si pe care trebuia s-o intilneasca in luna lui iunie la baile din Baden.

Charles socotea ca va cunoaste o suta de persoane la unchiul sau, ca va vina in padurile lui, ca va duce in sfirsit acolo o viata de castel; nu stia ca avea sa-l ga­seasca la Saumur, unde nu se oprise decit ca sa intrebe de drumul spre Froidfond; dar, aflind ca este in oras, crezu ca-l va gasi intr-un palat. Ca sa se infatiseze cit mai bine unchiului sau, fie la Saumur, fie la Froidfond, imbracase cel mai cochet costum de calatorie, de o simplicitate cautata, cel mai adorabil, ca sa intrebuintam cuvintul care in acea vreme rezuma perfectiunile desa-virsite ale unui lucru sau ale unui om. La Tours, un frizer ii buclase frumosul par castaniu ; se primenise si-si pusese o cravata neagra de satin, potrivita cu un guler rotund in asa fel, ca sa incadreze cit mai placut chipul sau alb si surizator. O redingota de calatorie, pe juma­tate incheiata, ii stringea talia, lasind sa se vada o ji­letca de casmir cu sal, sub care mai era o a doua jiletca, alba. Ceasornicul, abandonat cu neglijenta intr-urt buzunar, era prins de butoniera cu un lantisor de aur. Pantalonii cenusii se incheiau pe laturi, unde 'broderii de matase neagra infrumusetau cusaturile, invirtea un bastonas, a carui maciulie de aur sculptata nu vatama nicidecum fragezimea manusilor cenusii, in sfirsit, cas­cheta era de un gust fara seaman.

Un parizian, numai un parizian din cea mai inalta so­cietate putea sa se imbrace asa, fara a parea caraghios,' si sa dea o prestigioasa armonie tuturor acestor nimicuri, pe care de altfel le sustinea un aer brav, aerul unui tinar care are pistolete frumoase, un ochi sigur si o mai are si pe Annette.

Acum, daca vreti sa va dati cumva seama de uimirea localnicilor din Saumur, cit si de aceea a tinarului pari­zian, daca voiti sa vedeti mai bine via stralucire pe care eleganta calatorului o arunca in mijlocul umbrelor sure din sala si al fetelor care completau tabloul de familie, incercati sa vi-i inchipuiti pe Cruchoti. Toti trei trageau tabac pe nas si nu se mai sinchiseau de mult sa scuture praful si stropii negri, ce le minjeau jaboul ingalbeni-telor camasi cu gulere botite. Cravatele lor moi se rasu­ceau ca fringhiile indata ce erau puse la git. Enorma cantitate de rufarie le ingaduia sa n-o spele decit o data la sase luni si s-o pastreze in fundul scrinurilor, lasind ~ timpul sa-si imprime nuantele vinete si vechi. Era in ei o desavirsita imperechere a ursuzlicului si a mosnegariei. Chipurile lor, tot atit de vestede cit le erau hainele de ponosite, tot asa de zbircite ca si pantalonii lor, pareau uzate, scorojite si schimonosite.

Neglijenta generala a celorlalte vesminte, toate des­perecheate si fara prospetime, dupa cum sint indeobste straiele de provincie, unde oamenii, incetul cu incetul, nu se mai imbraca unii pentru altii si-si cruta perechea de manusi, se acorda aidoma cu nepasarea Cruchotilor. Oroarea de moda era singurul punct asupra caruia des Grassinii si Cruchotii se intelegeau de minune.

De indata ce parizianul isi punea monoclul ca sa cerceteze ciudatul mobilier din sala, scindurile podelei, culoarea lemnariei pe care urmele lasate de muste ar fi fost de ajuns ca sa puncteze Enciclopedia metodica si Monitorul, la clipeala jucatorii de loton isi ridicau nasul si-l priveau cu aceeasi minunare cu care ar fi con­templat o girafa. Domnul des Grassins si fiul sau, pentru care chipul si portul unui june la moda nu insemnau ceva chiar cu totul necunoscut, impartasisera totusi mi­rarea celorlalti, fie ca se aflau sub nelamurita inriurire a unui sentiment general, fie ca-i incuviintau si ei, spu-nind compatriotilor prin ocheade pline de ironie :

— Iata cum sint aia de la Paris !

Toti puteau de altfel sa-l cintareasca si sa-l drama-luiasca in voie pe Charles, fara teama ca vor supara cumva pe stapinul casei. Grandet era absorbit de inter­minabila scrisoare pe care o tinea in mina si, ca s-o poata citi, .luase singurul sfesnic de pe masa, fara sa se sinchiseasca de musafiri si de jocul lor.

Eugenie, pentru care modelul unei asemenea perfec­tiuni, fie la port, fie la chip, ii era cu totul necunoscut, credea ca vede in varul sau o creatura coborita din re­giunile serafice. Respira cu nesat adierile imprastiate de acest par lucios si buclat atit de gratios. Ar fi vrut sa poata atinge pielea catifelata a acestor frumoase si fine manusi. Invidia miinile mici ale lui Charles, tenul, fragezimea si delicatetea trasaturilor sale. in sfirsit, daca imaginea aceasta poate rezuma impresiile pe care spil­cuitul tinar le-a stirnit in mintea unei fete nestiutoare, vesnic ocupata cu tiriitul ciorapilor, cu cirpitul hainelor lui tatine-sau si a carei viata se scursese numai sub acele tavanuri innegrite, fara a zari pe ulita lor tihnita mai mult de un trecator pe ceas — infatisarea varului sau izbuti sa-i trezeasca in inima emotiile subtilei vo­luptati pe care le inspira unui tinar rapitoarele figuri de femei desenate de Westall in albumele englezesti si gra­vate de Finden - cu o dalta atit de maiastra, incit suflind asupra hirtiei, ti-e frica sa nu zboare cerestile aratari.

Charles scoase din buzunar o batista brodata de marea doamna, care calatorea in Scotia. Vazind acea nespusa frumusete, migalita cu atita drag in ceasurile pierdute pentru dragoste, Eugenie se uita la varul ei ca sa afle daca o va folosi intr-adevar. Manierele lui Charles, gesturile lui, felul in care-si punea monoclul, impertinenta-i afectata, dispretul pentru caseta care fa­cuse atita bucurie bogatei mostenitoare si pe care el o gasea, nici vorba, sau fara valoare, sau ridicola, . in sfirsit, tot ce-i supara pe Cruchoti sau pe des Grassini ei ii placea asa de mult, incit inainte de a inchide ochii avea sa viseze multa vreme la asemenea minune de var.

Numerele erau trase cu foarte mare incetineala, iar nu dupa mult, jocul de loton se sfirsi. Uriasa Nanon intra si spuse cu glas tare :

— Doamna, trebuie sa-mi dati rufarie,.'ca sa astern patul pentru domnul.

Doamna Grandet iesi dupa Nanon. Doamna des Gras-sins spuse atunci in soapta :

— Sa ne luam banii si sa lasam jocul.

Fiecare isi lua inapoi, cei doi gologani din ciuntita farfurioara, unde ii pusese ; apoi adunarea se ridica si cu totii se indreptara spre foc.

— Ati ispravit ? intreba Grandet, fara sa-si ridice ochii de pe scrisoare.

— Da, da, raspunse doamna des Grassins, asezindu-se linga Charles.

Eugenie, minata de una din acele porniri ce incoltesc in inima tinerelor fete cind un simtamint necunoscut se infige in ea pentru intiia oara, parasi masa pentru a se duce sa dea o mina de ajutor mamei si lunganei Nanon. Daca ar fi fost descusuta de un iscusit duhovnic, i-ar fi marturisit fara indoiala ca nu se gindea nici la mama, nici la Nanon, ci era chinuita de arzatoarea dorinta de-a avea grija de varul ei, de a-i inspecta odaia, sa mai puna acolo vreun lucrusor, sa inlature orice neiertata uitare, sa prevada totul, ca sa-i faca odaia cit mai primitoare si mai eleganta. Eugenie se si credea singura fiinta in stare sa inteleaga gusturile si gindurile acestui verisor.

Intr-adevar, din fericire, sosi la timp pentru a dovedi mamei si lui Nanon, care se intorceau crezind ca totul e gata, ca tocmai totul era inca de facut, ii dadu spatoasei Nanon ideea sa incalzeasca cearsafurile cu jaratic ; ea insasi acoperi vechea fata de masa cu alta mai mica si porunci lui Nanon s-o schimbe in fiecare dimineata. Con­vinse pe maica-sa de nevoia unui foc in camin si o facu pe Nanon sa aduca, fara sa spuna parintelui sau, un brat mare de lemne si sa-l puna in coridor. Dadu fuga intr-un suflet sa caute intr-unul din unghere o veche tava de lac, ramasa din mostenirea lasata de batrinul domn de la Bertelliere, lua totodata un pahar de cristat in sase muchii, o lingurita despoleita, o carafa antica, pe care se aflau gravati niste amorasi, si puse triumfal totul pe un colt al caminului, intr-un sfert de ceas ii venisera mai multe ginduri decit de-a lungul intregii sale vieti.

- Mama, spuse ea, verisorul n-o sa poata indura mi­rosul luminarii de seu. Daca am cumpara una de ceara ? Usoara ca o pasare, alerga si scoase din punga cinci franci, pe care-i primise pentru cheltuielile ei din cursul lunii.

— Tine, Nanon, spuse, du-te repede.

— Dar ce-o sa spuna tata ?

Aceasta intrebare teribila tisni de pe buzele doamnei Grandet cind isi vazu fiica inarmata cu o veche zaharnita de Sevres, adusa din castelul de Froidfond de catre Grandet.

— Si de unde o sa iei zahar ? Tu esti nebuna ?

- Mama, Nanon va cumpara si zahar, si luminare.

— Dar tata ?

— S-ar cuveni oare ca nepotul lui sa nu poata bea un pahar de apa cu zahar ? De altfel, tata nici n-are sa bage de seama.

— Tatal tau vede tot ! spuse doamna Grandet clatinind din cap.

Nanon sovaia ; ea isi cunostea bine stapinul.

— Dar pleaca odata, Nanon, doar e ziua mea ! Nanoi izbucni intr-un hohot gros auzind prima gluma

pe care o facuse vreodata tinara sa stapina si se supuse, in timp ce Eugenie si maica-sa se trudeau sa orin-duiasca cit mai placut odaia hotarita de domnul .Grandet pentru nepotul lui, Charles era tinta atentiilor doamnei des Grassins, care-i facea avansuri.

— Trebuie sa aveti mult curaj, domnule, rosti ea, ca sa parasiti placerile capitalei tocmai in timpul iernii pentru a veni sa locuiti la Saumur. Dar, daca nu va inspaimintam prea mult, veti vedea ca pe-aici se poate si petrece.

Spunind acestea, ii arunca o adevarata ocheada de pro­vincie, unde de obicei femeile pun atita rezerva si pru­denta in ochi, incit comunica si altora acea lacoma ispita a fetelor bisericesti, pentru care orice placere pare 'sau un furt, sau un pacat.

Charles se simtea atit de stingherit in aceasta inca­pere, atit de departe de maretul castel si de traiul fastuos pe care isi inchipuise ca le va gasi la unchiul sau, incit, •uitindu-se mai cu luare-aminte la doamna des Grassins, intrevazu, in cele din urma, o intrupare pe jumatate stearsa a figurilor pariziene. Raspunse deci cit mai dragut la acest soi de invitatie pornita de Ia dinsa si incepu o convorbire, in care doamna des Grassins glasuia mai mult in soapta, potrivindu-si treptat vocea in armonie cu na­tura destainuirilor sale. Exista si in Charles, si in ea aceeasi nevoie de confidente reciproce. Dupa citeva clipe de sporovaiala cocheta si de glumiri serioase in fond, iscusita provinciala izbuti sa-i strecoare, crezind ca nu e auzita de ceilalti, fiindca vorbeau toti in timpul acesta •despre vinzarea vinului, la care se gindea pe atunci intreg tinutul Saumurului :

— Domnule, daca vreti sa ne faceti cinstea de a veni la noi, veti face tot atita placere sotului meu, cit si mie. Salonul nostru este singurul din Saumur unde veti gasi reunite la un loc si marele negot, si nobilimea : apartinem acestor doua lumi, care nu vor sa se intalneasca decit la noi, pentru ca se petrece bine. Barbatul meu, o pot spune cu mindrie, e tot atit de pretuit si de unii, si de altii. Voi face in asa fel, incit sa uitati plictiseala pe care o veti simti aici. Daca o sa stati tot la domnul Grandet, ce o sa faceti, Doamne sfinte ?! Unchiul dumneavoastra e un om zgircit, care nu se gindeste decit la pivnitele lui ; matusa dumneavoastra e o femeie bisericoasa, care nu e in stare sa lege doua idei, si verisoara dumneavoastra e o prostuta fara educatie, comuna, fara zestre si care-si petrece viata cirpind.

,,E foarte bine femeiusca asta !' isi spuse Charles Grandet in sine, raspunzind mofturilor doamnei des

Grassins.

— Mi se pare, nevestico, ca vrei sa-l acaparezi pe domnul, spuse rizind pintecosul si marele bancher.

La aceasta vorba, notarul si presedintele aruncara cuvinte mai mult sau mai putin rautacioase ; dar abatele ii privi cu un aer siret si le rezuma gindurile, tragindu-si priza de tabac si oferind mai departe tabachera.

— Cine mai bine decit doamna ar putea face domnului onorurile Saumurului ?

— Ei, asta-i ! Ce vrei sa spui, domnule abate ? intreba domnul des Grassins.

— O spun in cel mai magulitor inteles pentru dum­neata, pentru doamna si pentru domnul, adause vulpoiul batrin, intorcindu-se catre Charles.

Fara sa para ca ia aminte, abatele Cruchot stiuse sa ghiceasca numaidecit convorbirea dintre Charles si doamna des Grassins.

— Domnule, ii spuse in cele din urma Adolphe lui Charles, cu un glas ce voia sa para nestingherit, nu stiu daca va mai aduceti aminte de mine Am avut placerea sa stam fata in fata la un bal dat de domnul baron de

Nucingen.

— Asa e, domnule, asa e ! raspunse Charles, surprins

ca se vedea tinta tuturor atentiilor.

— Domnul e fiul dumneavoastra ? intreba el pe doamna des Grassins.

Abatele se uita viclean la mama.

— Da, domnule, spuse ea.

— Atunci, trebuie sa fi fost foarte de tinar la Paris f relua Charles adresindu-se lui Adolphe.

— Ce vrei, domnule?! spuse abatele, ii trimitem in. Babilon de cum sint intarcati.

Doamna des Grassins il sfredeli pe abate cu o privire neasteptat de patrunzatoare.

— Trebuie sa vii in provincie, spuse el, ca sa vezi .femei de treizeci si ceva de ani atit de fragede ca

doamna, dupa ce au baieti aproape licentiati in drept. Mi se pare ca mai traiesc inca ziua cind tinerii si doamnele se urcau pe scaune ca sa va vada dansind la bal, doamna .' adauga abatele intorcindu-se catre adversarul sau de sex feminin. Pentru mine, succesele dumneavoastra parca au fost ieri

„Ah ! javra batrina ! exclama in sine doamna des Grassins. Mi-a ghicit cumva gindul ?'

„Pare-se ca voi avea mare succes la Saumur', isi spunea in vremea aceasta Charles, deschizindu-si redin­gota, punindu-si mina in jiletca si aruncind priviri in jurul lui pentru a imita poza lordului Byron, asa cum e infatisat de Chantrey *.

Lipsa oricarei atentii a lui mos Grandet la toate aces­tea, sau mai bine zis preocuparea in care il cufundase lectura scrisorii nu scapa nici notarului, nici presedin­telui, amindoi cautind sa-i ghiceasca cuprinsul dupa miscarile de-abia intrezarite pe chipul unchiasului, pu­ternic luminat, in acea clipa, de flacara luminarii. Pod-goreanul nu izbutea decit anevoie sa-si pastreze obisnui­tul calm al fizionomiei sale. De altfel, fiecare ar fi putut intelege cit de afectata era seninatatea domnului Grandet citind fatala scrisoare de mai jos :

„Draga frate,

Iata, se implinesc aproape douazeci si trei de ani de cind nu ne-am vazut. Casatoria mea a fost prilejul ulti­mei noastre intrevederi, dupa care ne-am despartit voiosi unul de altul. Desigur, nu puteam sa-mi inchipui in acea vreme ca vei fi intr-o buna zi singurul sprijin al familiei mele, a carei prosperitate te bucura atunci. Cind vei avea in miini scrisoarea aceasta, n-am sa mai fiu pe lume. in starea in care ma aflu nu vreau sa supra­vietuiesc rusinii unui faliment. M-am mentinut pe mar­ginea prapastiei pina in clipa din urma, nadajduind mereu sa ies la suprafata. Acum trebuie sa cad. Fali­mentele reunite ale agentului meu de schimb si ale no­tarului meu. Roguin, imi rapesc ultimele resurse, nemai-lasindu-mi nimic. Am durerea de a datora aproape patru milioane, fara sa pot oferi mai mult decit douazeci si cinci la suta ca activ. Vinurile inmagazinate de mine sufera acum scaderea ruinatoare pe care a pricinuit-o belsugul si calitatea recoltei voastre. Peste trei zile Parisul va spune : «Domnul Grandet a fost un pungas». Ma voi culca in mormint, eu, omul cinstit, infasurat in-tr-un lintoliu de infamie. Rapesc fiului meu si numele, pe care il patez, si averea mamei sale. Acest nenorocit copil, pe care il ador, nu stie nimic despre asta. Ne-am spus din toata inima adio. El nu stia, din fericire, ca ultimele palpitari ale vietii mele se topeau in acest ra­mas bun. Nu ma va blestema oare intr-o zi ? Frate, frate, blestemul copiilor nostri este inspaimintator l Ei pot face apel impotriva blestemului nostru, dar al lor este ire­vocabil. Crandet, esti mai in virsta decit mine, trebuie sa ma ocrotesti : fa ca Charles sa nu arunce un cuvint greu pe mormintul meu l Frate, daca ti-as scrie cu singele si lacrimile mele, n-as putea sa pun mai multa durere in aceasta scrisoare, caci as plinge, as singera, as muri si n-as mai suferi •, dar sufar si vad moartea cu ochii uscati, lata-te, deci, tatal lui Charles ! Nu are rude dinspre mama, si tu stii de ce. Pentru ce nu m-am supus prejudecatilor sociale ? Pentru ce am cedat dragostei l De ce m-am casatorit cu fata naturala a unui mare senior ? Charles nu mai are familie. O, nenorocitul meu fiu! fiul meu ! Asculta, Grandet. nu vin sa te rog pentru mine ; de altfel, averea ta s-ar putea sa nu fie destul de insemnata pentru o ipoteca de trei milioane ; dar pentru fiul meu l Tine bine minte, draga frate, ca miinile mele care te implora s-au impreunat gindindu-ma la tine. Grandet, iti incredintez pe Charles cu limba de moarte, in sfirsit, privesc pistoalele fara durere, gin-. dindu-ma ca tu ii vei tine loc de tata. Charles m-a iubit mult •, am fost atit de bun cu el, i-am facut intotdeauna pe plac : nu ma va blestema.

De altfel ai sa vezi : e blind, seamana mama-si, nu-ti va pricinui nici un necaz. Bietul copil ! Obisnuit sa se bucure de avere, nu cunoaste lipsurile ce le-am dus si unul si altul in vremea saraciei noastre de la inceput' Si iata-l ruinat, singur t Da, toti prietenii il vor ocoli, si eu voi fi cauza umilintelor sale. Ah ! Cum as vrea sa am bratul atit de tare, ca sa-l trimit cu o singura lovi­tura in cer, Unga maica-sa Nebunie ! Ma intorc la nenorocirea mea, la a lui Charles. Ti l-am trimis deci ca sa-i faci cunoscute si moartea mea, si soarta lui i» viitor. Fii un tata pentru el, dar un tata bun. Nu-l smulge asa, deodata, din viata lui de huzur : l-ai ucide. 11 rog in genunchi sa renunte la creantele pe care, 'm calitatea-i de mostenitor al mamei sale, le-ar putea fo­losi impotriva mea. Dar aceasta e o rugaminte de prisos : are onoare si-si va da seama ca nu trebuie sa se uneasca cu creditorii mei. Fa-l la vreme sa renunte la mostenirea-mea. Arata-i asprele conditii de viata in care il arunc ; si daca-mi va pastra dragoste, spune-i in numele meu ca pentru el nu va fi pierdut totul. Da, munca ce ne-a sal­vat pe noi amindoi, poate sa-i inapoieze averea ce i-o rapesc si, daca vrea, sa asculte sfatul tatalui sau, care pentru el ar dori sa iasa o clipa din mormint, indemnin-du-l sa plece, sa se duca in Indii ! Frate, Charles e un tinar cinstit si viteaz : acorda-i un imprumut, ar indura mai bine moartea decit sa nu-ti inapoieze primii bani pe care i-i vei imprumuta, caci o sa-i imprumuti,, Crandet! altfel vei avea remuscari. Ah ! daca copilul meu nu va gasi la tine nici dragoste, nici sprijin, voi cere in vesnicie razbunarea lui Dumnezeu pentru rautatea inimii tale l Daca scapam vreo citeva valori, as fi putut sa-i dau ceva din bunul mamei sale, dar platile de la sfirsitul lunii Mi-au inghitit toate resursele. N-as fi vrut sa mor lasind in nesiguranta soarta copilului meu ; as fi vrut sa simt fagaduinte solemne in caldura miinii tale, care m-ar fi incalzit nitel; dar nu mai am vreme. In timp ce Charles calatoreste, sint nevoit sa-mi inchei bilantul. Caut sa dovedesc prin buna-credinta care m-a calauzit in toate afacerile ca in nenorocirea mea nu e nici vina, nici necinste. Nu inseamna oare asta ca tot lui Charles ii port de grija ? Adio, draga frate. Sa ai parte de toate binecuvantarile Domnului pentru marinimoasa ocrotire pe care ti-o cer si pe care vei primi-o, nu ma indoiesc. Va rasuna vesnic un glas, care se va ruga pentru tine in lumea unde ne vom duce cu totii intr-o zi si unde eu am si ajuns acum.'

__ Stati la taclale ? intreba mos Grandet impaturind

scrisoarea pe aceleasi indoituri si punind-o in buzunarul jiletcii. Privi la nepot cu un aer umil si sfielnic, sub care isi ascundea calculele si tulburarea. Te-ai incalzit ?

— De minune, draga unchiule.

— Ei, dar unde sint femeile ? intreba unchiul, uitind cu totul ca nepotul avea sa doarma la el.

in clipa aceea Eugenie si doamna Grandet se intoarsera. - S-a rinduit totul sus ? le intreba batrinul recapatin-du-si calmul.

— Da, tata.

— Ei bine, nepoate, daca esti ostenit, Nanon o sa te conduca in odaia dumitale. Fireste, nu e un apartament de domnisor ! Dar vei ierta pe niste bieti podgoreni, care n-au nici o lascaie. Darile ne inghit totul.

— Nu vrem sa fim indiscreti, Grandet ! lua cuvintul bancherul. Poate ai de stat la taifas cu nepotul, noi va spunem noapte buna. Pe miine.

La aceste vorbe, adunarea se ridica si fiecare facu in felul lui cite o reverenta. Batrinul notar se duse sa-si caute lanterna linga usa si o aprinse, ca sa-i insoteasca pe des Grassini. Doamna des Grassins nu prevazuse intimplarea ce trebuia sa puna prea devreme capat aces­tei seri, asa ca servitorul inca nu-i venise.

— Vreti sa-mi faceti onoarea, doamna, sa primiti bra­tul meu ? o intreba abatele Cruchot pe doamna des Grassins.

— Multumesc, domnule abate. Am pe fiul meu, ras­punse ea taie$.

— Doamnele nu risca sa se compromita cu mine, spuse abatele.

— Da bratul domnului Cruchot, o indemna sotul. Abatele o lua indestul de sprinten inainte impreuna

cu frumoasa doamna, pentru a se afla la citiva pasi departare de grup.

— E foarte bine tinarul acesta, doamna, spuse el, stringindu-i bratul. Adio panere •, culesul e gata .' Tre­buie sa va luati ramas bun de la domnisoara Grandet,

Eugenie va fi a parizianului. In afara daca verisorul n-o fi indragostit de vreo pariziana, fiul dumneavoastra Adolphe va avea de-a face cu un rival dintre cei mai

— N-aveti nici o grija, domnule abate. Tinarului nu-i va trebui mult sa vada ca Eugenie e o gisculita si o fata fara nici o fragezime. N-ati bagat de seama ? Asta-seara era galbena ca o gutuie.

— Poate ati si spus-o varului ?

- Si adica de ce sa nu i-o fi spus ?

— Asezati-va mereu linga Eugenie, doamna, si nu veti avea prea multe de spus acestui tinar impotriva veri-soarei sale ; va face singur o comparatie, care

— Pina una, alta, mi-a fagaduit ca va lua poimiine masa la noi.

- Ah, doamna, daca ati vrea spuse abatele.

— Ce sa vreau, domnule abate ? N-ai de gind cumva sa-mi dai cine stie ce sfaturi perfide ? N-am ajuns la virsta de treizeci si noua de ani cu o reputatie fara pata, slava Domnului, ca sa ma fac dex ris, chiar daca mi s-ar fagadui imparatia Marelui Mogol. Sintem si unul, si altul la virsta cind cunoastem tilcul vorbelor. Pentru o fata bisericeasca, ai niste idei cam nastrusnice. Ei .' Asta e ceva vrednic de Faublas1.

— Asadar, l-ati citit pe Faublas ?

— Nu, domnule abate, voiam sa spun Legaturile pri-me]dioase -. ~

— Ah .' Aceasta carte e infinit mai morala, spuse abatele rizind. Dar ma credeti tot atit de pervers ca si un tinar din vremurile noastre .' Voiam doar sa va

— indrazniti a spune ca n-ati avut de gind sa ma indemnati la lucruri ticaloase ? Nu-i limpede ? Daca ti-narul acesta, care la drept vorbind e foarte bine, mi-ar face curte, nu s-ar mai gindi la verisoara lui. La Paris, stiu, sint unele mame care se sacrifica si in acest fel pentru fericirea si bunastarea copiilor lor. Dar aici, dom­nule abate, sintem in provincie.

— Da, doamna.

— Si, relua ea, eu n-as dori, nici chiar Adolphe n-ar dori, o suta de milioane cistigate cu asemenea pret.

- Doamna, dar n-am vorbit de o suta de milioane. Ispita ar fi fost in acest caz poate mai presus de pu­terile noastre, si ale unuia, si ale altuia. Cred numai ca o femeie onesta poate sa-si ingaduie, cu ginduri bune, mici cochetarii, fara urmare, care fac parte din inda­toririle mondene si care

— Credeti?

— Nu trebuie oare, doamna, sa incercam a ne face agreabili unii altora ? Ingaduiti-mi sa-mi sterg nasul. Va incredintez, doamna, ca va privea cu un aer mult mai magulitor decit pe mine ; dar il iert pentru faptul ca pre­fera batrinetii frumusetea.

— E limpede, spunea presedintele cu vocea lui groasa, ca domnul Grandet din Paris si-a trimis feciorul la Sau-mur cu intentii absolut matrimoniale

- Dar, atunci, varul n-ar fi picat pe neasteptate, ras­punse notarul.

— Asta nu inseamna nimic, zise domnul des Gras-sins. Grandet e un om ascuns.

— Dragul meu des Grassins, l-am poftit pe tinar la noi la masa. Va trebui sa-i inviti pe domnul si pe doamna de Larsoniere si pe sotii du Hautoy, impreuna cu fru­moasa domnisoara du Hautoy. Numai de s-ar gati cum trebuie in ziua aceea ! Din gelozie, mamitica o imbraca grozav de pocit! Nadajduiesc, domnilor, ca ne veti face cinstea sa veniti ! adauga ea oprind grupul, pentru a se intoarce catre cei doi Cruchoti.

— lata-va acasa, doamna, spuse notarul.

Dupa ce se ploconira in fata des Grassinilor, cei trei Cruchoti intrara la ei acasa, punind la bataie tot acel geniu de analiza al provincialilor pentru a cerceta pe toate fetele marele eveniment din acea seara, care schimba po­zitiile respective ale Cruchotilor si ale des Grassinilor. Admirabilul bun-simt care cirmuia actiunile acestor mari calculatori ii facu si pe unii, si pe altii sa inteleaga ne­voia unei aliante de moment impotriva dusmanului comun. Nu trebuia oare ca impreuna s-o impiedice pe Eugenie sa se indragosteasca de verisor, si pe Charles sa se gindeasca la verisoara lui ? Va putea sa reziste oare parizianul insinuarilor viclene, calomniilor mieroase, cle­vetirilor pline de laude, tagaduielilor naive ce aveau sa roiasca neincetat in jurul lui ca sa-l ameteasca ?

Cind cele patru rubedenii ramasera singure in sala, domnul Grandet ii spuse nepotului :

— Trebuie sa ne culcam. E prea tirziu pentru a vorbi despre treburile ce te-au adus aici ; miine vom gasi un ceas prielnic. Aici luam micul dejun Ia ora opt. La prinz mincam o fructa, o bucatica de piine si bem un pahar de vin alb ; apoi cinam ca parizienii, la ora cinci. Asta e rinduiala. Daca vrei sa vezi orasul sau imprejurimile, esti liber, ca pasarea cerului. O sa ma ierti daca treburile mele n-o sa-mi ingaduie sa te intovarasesc mereu. Ai sa auzi poate spunindu-se aici ca sint bogat : „Domnul Gran­det asa, domnul Grandet pe dincolo ! .' .'' ii las sa vor­beasca, palavrele lor nu-mi zdruncina creditul. Dar n-am nici un ban si robesc, la virsta mea, ca o calfa care n-are alta avutie decit un hleab de unealta si doua brate vin-joase. iti vei da poate singur seama curind cit pretuieste un ban cistigat cu sudoarea fruntii. Ei, Nanon, adu lu­minarile !

— Nadajduiesc, draga nepoate, ca vei gasi tot ce ai nevoie, adauga doamna Grandet. Iar daca o sa-ti lip­seasca ceva, o poti striga pe Nanon.

— Scumpa mea matusa, nu cred ca voi avea nevoie de nimic, mi-am adus tot ce-mi trebuie .' ingaduie-mi sa-ti urez noapte buna, de asemenea si tinerei mele verisoare.

Charles lua din miinile lui Nanon o luminare de ceara, o luminare de Anjou, dar asa de galbuie, asa de invechita de cind zacea in pravalie si semanind asa de mult cu una de seu, incit domnul Grandet nici nu baga de seama ne­maipomenita risipa.

— Sa-ti arat drumul, spuse omul nostru.

in loc sa-l conduca pe usa de sub bolta, Grandet ii facu onoarea sa treaca prin coridorul care despartea sala de bucatarie. O usa dubla cu geam oval inchidea acest coridor spre scara ca sa nu razbeasca frigul inauntru. Dar iarna, viscolul suiera virtos prin toate ungherele si, in ciuda altilor care astupau crapaturile, abia de se mai pastra o ramasita de caldura.

Nanon se duse sa puna zavorul la poarta, inchise usa salii si dadu in grajd drumul din lant unui ciine lup, al carui glas era asa de ragusit, ca parea bolnav de laringita. Zavodul, de o ferocitate cumplita, n-o cunostea decit pe Nanon. Aceste doua fapturi ale cimpurilor se intelegeau de minune. Cind Charles vazu zidurile ingalbenite si afu­mate ale custii, unde scara putreda scirtiia sub pasii batri-nului, dezmeticirea lui merse rinforzando. l se paru ca se afla intr-un cotet de pasari. Matusa si verisoara, spre care se intorsese ca sa citeasca o lamurire pe fetele lor, erau insa atit de obisnuite cu scara aceea, incit, nebanuind nici pe departe pricina uluirii lui, i-au luat amindoua pri­virea drept o expresie amicala si-i raspunsera cu un suris dragalas, care-l scoase din fire.

,,Ce naiba m-a trimis tata sa fac aici ?' se intreba in sine.

Ajuns la primul cat, zari trei usi fara pervazuri, vopsite in rosu etrusc : usi afundate in zidul prafuit si ferecate cu scoabe de fier, ghintuite cu piroane, care se prelungeau in chip de faclie, ca si clampele incuietorilor.

Una din aceste usi, care se gasea la capatul scarii si care dadea in odaia asezata deasupra bucatariei, era zi­dita. Nu se putea patrunde acolo decit prin odaia lui Grandet, aceasta incapere servindu-i de birou. Singura ferestruica pe unde intra lumina zilei se afla aparata din afara cu gratii de fier.

Nimeni, nici chiar doamna Grandet, nu avea voie sa intre acolo ; unchiasul nostru voia sa ramina singur, ca un alchimist in fata cuptorului. Acolo, fara indoiala, isi aranjase cu dibacie cine stie ce tainita, acolo isi in­gramadise titlurile de proprietate, acolo atirnau balantele pentru dramaluirea aurului, acolo se ticluiau in puterea noptii chitantele, recipisele, socotelile intr-un chip asa de desavirsit, incit oamenii de afaceri, vazindu-l pe Grandet intotdeauna pregatit pentru toate, erau in drept sa creada ca are la ordinele lui o stima sau un diavol. Acolo, fara indoiala, cind sforaia Nanon de se zdruncinau podelele, cind ciinele lup statea de straja si casca in ograda, cind doamna si domnisoara Grandet dormeau tun, acolo se inchidea batrinul dogar ca sa alinte, sa mingiie, sa clo­ceasca, sa incalzeasca, sa-si stringa la piept aurul. Zidu­rile etau groase, obloanele oarbe. Numai el avea cheia acestui laborator, in care se spunea ca isi consulta pla­nurile, unde se aflau insemnati pina la unul toti pomii sai fructiferi si unde isi consemna in cifre toate produsele, pina la cel din urma butuc de vie si pina la ultima surcea.

Intrarea de la odaia Eugeniei era fata in fata cu aceasta usa astupata. Apoi, la capatul catului se gasea aparta­mentul celor doi soti, care ocupa toata fatada casei. Doamna Grandet isi avea iatacul alaturat de cel al Eu­geniei, in care se putea intra printr-o usa cu geamuri. Odaia stapinului casei era despartita de a sotiei printr-un perete subtire, si de tainicul cabinet, printr-un zid gros. Mos Grandet isi asezase nepotul la al doilea cat, in man­sarda de deasupra camerei sale, asa ca sa-l auda daca i-ar fi venit pofta sa iasa din odaie si sa umble incoace si incolo.

Cind au ajuns in mijlocul coridorului, Eugenie si mai-ca-sa isi dadura sarutarea de culcare ; apoi, dupa citeva cuvinte de noapte buna spuse lui Charles cu raceala pe buze, dar cu tot focul din inima fetei, amindoua intrara in odaile lor.

— lata-te la tine, nepoate, ii spuse mos Grandet lui Charles, deschizindu-i usa. Daca vei fi vrind cumva sa iesi, cheam-o pe Nanon. Afla ca fara ea ciinele te-ar sfisia in bucati, fara sa te mai intrebe ! Somn usor ! Ha ! ha ! doamnele ti-au facut si focul ! relua el.

in aceeasi clipa lungana Nanon se ivi, aducind o in­calzitoare pentru asternut.

— Alta si mai buna ! bodogani Grandet. Ce ? Crezi ca nepotu-meu e lauza? Hai, du jaragaiul inapoi, Nanon!

— Dar, domnule, asternutu-i sloi de gheata, si domni­sorul e plapind, cu adevarat ca o cuconita.

— Fie, treaca, fiindca asa ti-ai pus in cap ! incuviinta Grandet, impingind-o de umeri. Dar baga de seama sa nu dai foc !

Apoi zgircitul cobori, bombanind cuvinte neintelese.

Charles ramase naucit in mijlocul bagajelor sale. Dupa ce-si arunca ochii la zidurile acelei odai mansardate, im­podobita cu hirtie galbena si inflorata, cu care indeobste sint capetate circiumile ; la soba de piatra, al carei as­pect iti baga frigul pina in maduva oaselor ; la scaunele de lemn, captusite cu nuiele lustruite, si care pareau sa aiba mai mult de patru colturi; la noptiera deschisa, unde ar fi putut incapea un sergent de vinatori ; la pir­piriul laicer asternut linga patul cu baldachin, ale carui perdele tremurau gata sa cada, dumicate de viermi, se uita tinta la uriasa Nanon si-i spuse :

— Ei, dracie ! Asculta, draga mea, ma aflu cu ade­varat la domnul Grandet, fostul primar al Saumurului, fratele domnului Grandet din Paris ?

— Da, domnule, va aflati la un domn foarte primitor, foarte blajin, foarte cumsecade. Vreti sa va ajut la desfa­cutul geamantanelor ?

— Desigur ca vreau, batrine veteran ! Nu cumva ai servit in marina garzii imperiale ?

— He ! he ! he ! facu Nanon, ce-o mai fi si asta, marina garzii ? E sarata ? Merge pe apa ?

— Scoate-mi halatul de casa din geamantanul asta ! Uite cheia.

Nanon ramase cu gura cascata vazind un halat de ma­tase verde cu flori de fireturi si cu desene antice.

— Va imbracati cu asta ca sa va culcati ? intreba ea.

— Da.

— Sfinta Fecioara ! Ce mai fata de altar s-ar face din asa ceva pentru parohie ! Scumpul meu domnisor, daru-ieste-o bisericii, iti vei mintui sufletul, pe cind pastrind-o ti-l vei prapadi. Vai ce dragut esti asa ! Am s-o chem pe domnisoara, sa te vada.

— Hai, Nanon, de vreme ce Nanon te cheama, hai, taci odata ! Lasa-ma sa ma culc, voi rindui miine ba­gajele ! Si daca halatul meu iti place atit de mult, iti vei mintui tu sufletul. Sint prea bun crestin ca sa nu ti-l dau la plecare si sa faci din el ce-ti pofteste inima.

Nanon ramase incremenita, uitindu-se la Charles, fara a se incumeta sa creada ce-i auzeau urechile.

- Sa-mi dai mie minunea asta fara pereche ? ! rosti dinsa, luindu-si talpasita. Domnul acesta a si inceput sa viseze. Buna seara !

— Noapte buna, Nanon „Ce caut eu aici ? se intreba Charles adormind. Tata nu-i un om sa umble dupa cai verzi pe pereti; calatoria mea trebuie sa aiba un scop Ss .' Pe miine treburile serioase, cum a spus nu mai stiu ce natarau de grec'.*

„Sfinta Fecioara .' Ce dragut mai e verisorul', isi spunea Eugenie, oprindu-se din rugaciunea pe care, in acea seara, n-o mai ispravi.

Doamna Grandet se culca fara sa se gindeasca la ni­mic. Prin usa de comunicatie din mijlocul peretelui, il auzea pe zgircit plimbindu-se de-a lungul si de-a latul odaii. Asemenea tuturor femeilor timide, invatase pe de rost firea sotului si stapinului sau. Ca pescarusul, care presimte furtuna, banui, dupa imperceptibile semne, vijelia launtrica ce-l framinta pe Grandet. Si, pentru a folosi propria sa expresie, atunci facea pe moarta.

Grandet se uita la usa cabinetului, captusita cu tabla pe dinauntru, spunindu-si :

„Ce idee nastrusnica pe frate-meu sa ma pricopseasca cu odorul lui .' Frumoasa mostenire ! N-am de unde da nici douazeci de scuzi. Dar ce sint douazeci de scuzi pentru coconasul asta, care se zgiia cu lornieta la baro­metrul meu ca si cum ar fi vrut sa-l dea pe foc ? !'

Gindindu-se la consecintele acestui dureros testament. Grandet era poate mai agitat decit fratele sau in clipa cind ii scrisese.

„Chiar sa-mi dea oare halatul acela tesut cu aur ?' se intreba Nanon, adormind gata infasurata in fata ei de altar, ca sa viseze flori, covoare, damascuri pentru intiia oara in viata ei, asa cum Eugenie visa vis de iubire.

Capitolul III

DRAGOSTE DE PROVINCIE

In nevinovata si monotona viata a tinerelor fete bate un ceas incintator, cind soarele le umple inima cu raze, cind floarea le sopteste ginduri, cind bataile repezi ale inimii impartasesc mintii rodnica lor caldura si to­pesc gindurile intr-o nelamurita dorinta : zi de inocenta melancolie si de suave bucurii ! Cind copiii incep sa vada, surid ; cind o fata intrezareste sentimentul in na­tura, suride, cum suridea in pruncie. Daca lumina e prima dragoste a vietii, dragostea nu este oare lumina inimii ? 3* Clipa sorocita sa patrunda taina celor pamintesti sosise pentru Eugenie

Deprinsa a se trezi o data cu zorile, ca toate fetele din provincie, ea se scula dis-de-dimineata ; isi ispravi rugaciunile si incepu sa-si faca toaleta, indeletnicire care de acum inainte avea sa capete un sens. Mai intii, isi ne­tezi parul castaniu, isi incolaci pe crestet cozile bogate cu cea mai mare grija, ca nu cumva sa scape din ele vreo suvita, si isi fauri o pieptanatura simetrica, menita sa puna in lumina timida candoare a chipului, imbinind simplitatea podoabei cu naivitatea trasaturilor. Apoi, spalindu-si de citeva ori miinile cu apa rece, care ii inas­prea si-i inrosea pielea, isi privi frumoasele brate rotunde si se intreba ce-o fi facind verisorul de are miini atit de albe si de moi, cu unghii atit de ingrijite, isi puse ciorapi noi si cele mai frumoase incaltari, innoda strins sireturile ghetelor, fara a sari vreo gaura. In fine, pentru prima oara in viata ei, dori sa arate cit mai bine, descoperi ce inseamna sa ai o rochie noua, bine croita si care sa te faca mai atragatoare.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Cind ispravi cu gateala, auzi batind orologiul parohiei si se mira ca nu e decit sapte, in dorinta de a avea ra­gaz destul pentru a se dichisi cit mai pe indelete, se sculase prea devreme. Necunoscind arta de a potrivi de zece ori o suvita de par si de, a studia efectul, Eugenie isi incrucisa bratele, se aseza la fereastra, contemplind curtea, gradina ingusta si inaltele terase, care o dominau, priveliste posomorita, dar nu lipsita de tainicele frumu­seti ale singuratatii si ale naturii salbatice.

Linga bucatarie era o fintina imprejmuita cu ghizduri, care avea un scripet sprijinit intr-o pripoana de fier in­doit, infasurata in circei de vita-de-vie cu foi vestede si ruginite de toamna ; de acolo intortocheatul butuc de vita ajungea zidul, se agata de perete, se prelungea de-a lungul casei si sfirsea pe o stiva, unde lemnele erau orin-duite cu tot atita migala cum pot fi cartile unui bibliofil. Lespezile curtii capatasera acea culoare negricioasa pro­dusa cu timpul de muschi, de ierburi si de neumblare. Zidurile groase isi aratau vesmintul verde, taiat de lungi si negre falduri, in sfirsit, cele opt trepte din fundul curtii, care duceau pina la poarta gradinii, erau darapa­nate si ingropate sub verdeata inalta, ca mormintul unui cavaler inhumat de vaduva sa in veacurile cruciadelor. Deasupra unui postament de pietre tocite se inaltau niste gratii de lemn pe jumatate putrede si surpate de vechime, dar printre care se incolaceau in voia lor florile agata­toare. De fiecare parte a portii pe unde se putea privi, isi inaintau crengile incilcite doi meri girbovi. Trei poteci paralele, asternute cu nisip si despartite de patrate, cu pamintul sustinut intr-o bordura de merisor, alcatuiau acea gradina care se termina in josul terasei cu un boschet de tei. La un capat, zmeura ; la altul, un nuc urias, ple-cindu-si crengile pina peste biroul dogarului. Ziua senina si minunatul soare al toamnelor de pe tarmurile Loarei incepeau sa imprastie bruma cazuta in timpul noptii pe obiectele pitoresti, pe ziduri, pe plantele ce impodobeau gradina si curtea.

Eugenie gasi un farmec cu totul nou in infatisarea acestor lucruri, care ii pareau atit de banale pina atunci. Mii de simtaminte nelamurite se nasteau in sufletul ei si cresteau acolo pe masura ce cresteau afara razele de soare. O cuprinse pina la urma acel suflu de placere vaga si inexplicabila care invaluie fiinta sufleteasca cum un nor ar invalui fiinta trupeasca. Gindurile i se acordau cu amanuntele ciudatei privelisti, si armoniile inimii se contopeau cu imnul naturii.

Cind soarele atinse partea zidului pe care se revarsau florile de chica-voinicului, cu frunze dese si culori schim­batoare ca si gusa porumbeilor, Eugeniei i se paru ca raze ceresti de speranta ii lumineaza viitorul, si de atunci inainte avea sa-i placa indeosebi a privi acea latura de zid, palidele flori, clopoteii albastri si ierburile ofilite, de care se legase o amintire tot asa de gingasa ca cele din copilarie. Fosnetul fiecarei frunze cind se desprindea din ramuri vibra ca un raspun; la tainicele intrebari ale fetei, care ar fi stat acolo toata ziua, fara sa-si dea seama de trecerea ceasurilor.

Apoi urmara furtunoase framintari sufletesti. Se scula de mai multe ori, se aseza in fata oglinzii si se privi ca un autor sever care-si cerceteaza opera pentru a o cri­tica si pentru a-si gasi lui insusi cusururi. — Nu sint destul de frumoasa pentru el ! Acesta era gindul Eugeniei, gind umil si plin de sufe­rinte.

Biata fata nu era dreapta cu dinsa, dar modestia, sau-mai bine zis teama e una din primele virtuti ale dragos­tei. Eugenie apartinea acelui soi de fete bine legate, cum se gasesc in mica burghezie, si a caror frumusete pare vulgara ; dar daca semana cu Venus din Milo, formele sale ii erau innobilate de acea suavitate a simtamintului crestin, care purifica femeia si-i da o distinctie necunoscuta sculptorilor din antichitate. Avea capul mare, fruntea barbateasca, dar delicata ca a lui Jupiter de Phidias *, si ochii cenusii, in care toata viata ei casta se oglindea pe de-a-ntregul, revarsind o lumina scinteietoare. Trasaturile obrazului ei rotund, rumen si proaspat odinioara, erau cam ingrosate din pricina unui varsat, care fusese destul de milostiv ca sa nu lase urme, dar care atinsese cati­feaua pielii, ramasa cu toate acestea inca asa de dulce si de fina, incit si pura sarutare a mamei lasa o urma in­vapaiata. Nasul ii era poate putin cam mare, dar se potri­vea cu gura, de un rosu de miniu, ale carei buze erau pline de iubire si bunatate. Gitul, de-o rotunjime perfecta. Pieptul plin, intotdeauna pudic infasurat, atragea privi­rea si indemna la visari ; ii lipsea, fireste, ceva din gratia care se datoreste toaletei, dar pentru cunoscatori aceasta lipsa de mladiere a taliei inalte trebuia sa insemne fara indoiala un anume farmec. Eugenie, mare si voinica, n-a-vea deci nimic din dragalasenia care place celor multi; dar era de-o frumusete din cele indeobste putin pretuite la prima vedere, pe care le patrund si de care se indra­gostesc numai artistii. Pictorul, care cauta printre pamin-teni imaginea de cereasca puritate a Fecioarei Maria, pic­torul, care cere naturii feminine acei ochi de o smerita mindrie, intuiti de Rafael, acele linii feciorelnice, adesea datorite poate doar unui hazard al nasterii, dar pe care numai o neprihanita si crestineasca viata poate sa le pas­treze ori sa le transmita ; acel pictor, inamorat de un atit de rar model, ar fi gasit din prima clipa pe chipul Eugeniei acea noblete innascuta, ignorindu-se pe sine ; sub fruntea ei atit de calma ar fi intrezarit o lume de iubire, si in taietura ochilor, in clipirea pleoapelor, acel divin „nu-stiu-ce si nu-stiu-cum'. Trasaturile sale, conturul li­niilor, pe care crispatia placerii nu le-a alterat si nu le-a ofilit niciodata, semanau cu liniile zarii, atit de dulce pierdute in luciul departatelor si linistitelor lacuri. Aceasta infatisare calma, colorata, invaluita de-o boare de lu­mina, ca o minunata floare ce abia s-a deschis, alina su­fletul, comunica farmecul constiintei de clestar, care se oglindea in ea, si iti impunea s-o contempli.

Eugenie mai era inca pe tarimul vietii unde infloresc iluziile copilariei si unde lacramioarele se culeg cu o desfatare necunoscuta mai tirziu. De aceea isi spuse, ui-tindu-se in oglinda, fara sa. banuiasca inca ce-i iubirea : „Sint prea urita ; nici n-are sa ma bage in seama .'' Apoi deschise usa odaii care dadea spre scara si ciuli urechea sa asculte ecourile casei.

„Nu s-a sculat inca', gindi, auzind tusitul de dimi­neata al lui Nanon, care umbla incoace si incolo, maturind sala, atitind focul, legind ciinele si vorbind cu vitele din grajd.

Eugenie cobori intr-o fuga la Nanon, in grajd, unde mulgea vaca.

— Nanon, buna mea Nanon, fa te rog frisca pentru

cafeaua verisorului.

— Dar, domnisoara, asta ar fi trebuit s-o pregatim de ieri, spuse Nanon pornindu-se pe un ris zgomotbs. Nu pot sa ma fac frisca la minut ! Stii insa ca verisorul du-mitale e dragalas, dragalas, tot ce se poate numi mai dragalas. Dumneata nu l-ai vazut in halatul lui de aur si matase. Eu l-am vazut. Poarta lenjerie tot asa de fina-ca stiharul domnului parinte.

Nanon, fa-ne macar o placinta.

— Si cine imi da lemne ca s-o coc, si faina, si unt ? intreba Nanon, care, in calitatea sa de prim-ministru pe linga Grandet, lua adesea in ochii Eugeniei si ai maicii sale o importanta enorma. Trebuie oare sa-l furam pe domnul si stapinul nostru ca sa-l sarbatorim pe varul dumitale ? Cere-i unt, cere-i faina, cere-i lemne, e doar tatal dumitale si poate ca o sa-ti dea. Iata-l coborind sa vada de ale mesei

Eugenie se strecura speriata in gradina auzind scirtii-tul scarii sub pasii parintelui sau. incepuse a resimti efectele acelei adinci pudori si ale acelei ascutite constiinte a fericirii noastre, care ne fac sa credem, poate pe buna dreptate, ca gindurile ne sint scrise pe frunte si ca sar in ochii tuturor. Dindu-si seama in sfirsit de recea goliciune a casei parintesti, biata fata simtea un fel de umilinta ca nu putea s-o armonizeze cu eleganta verisorului. Sim­tea o infocata nevoie sa faca pentru el ceva : dar ce ? nu stia nimic ! Sincera si naiva, se lasa purtata de na­tura ei serafica, fara a se impotrivi nici simtamintelor, nici impresiilor. Fusese de ajuns numai aspectul acestui verisor, pentru a trezi in ea pornirile firesti ale femeii, ce aveau sa se dezlantuie cu atit mai puternice, cu cit, ajungind la virsta de douazeci si trei de ani, se gasea in plinatatea gindirii si a dorintelor.

Pentru intiia oara simti groaza stringindu-i inima la infatisarea tatalui sau, vazu in el stapinul sortii sale si se socoti vinovata fiindca nu-i putea marturisi unele ginduri. incepu sa mearga cu pasi repezi, minunindu-se ca respira un aer parca mai curat, ca simte razele soarelui mai invioratoare si ca- afla in ele o alta caldura pentru suflet, o viata noua.

in vreme ce se caznea sa iscodeasca un viclesug pentru a obtine placinta cu pricina, se isca intre Nanon si Gran-det una din acele gilcevi tot asa de rare intre dinsii, cum sint rindunelele iarna. Cu cheile in mina, zgirciobul ve­nise sa cintareasca merindele de trebuirlta pentru o zi.

— N-a mai ramas piine de ieri ? o intreba pe Nanon.

— Nici o firimitura, domnule.

Grandet lua o piine mare, rotunda, tavalita de na­dejde prin faina, coapta in tiparul unui cos din acelea turtite pe care le folosesc brutarii in Anjou, si, cind se pregatea s-o taie, -Nanon ii spuse :

— Azi sintem cinci, domnule.

— Ai dreptate, raspunse Grandet, dar piinea ta cin-tareste sase livre si o sa-ti mai ramina. De altfel, ai sa vezi ca acesti domnisori din Paris nu maninca piine de loc.

— Atunci, o sa manince frippe ? intreba Nanon.

in Anjou frippe e un cuvint popular insemnind tot ce se unge pe piine, incepind de la unt, frippe grosolana, pina la dulceata de piersica, cea mai aleasa dintre frippes; toti cei care in copilarie au lins frippes-ele lasind piinea vor intelege tilcul acestei denumiri.

— Nu, raspunse Grandet, astia nu maninca nici frippe, nici piine Sint ca niste mironosite de maritat.

In sfirsit, dupa ce ordona cu toata z.gircenia lista bu­catelor din acea zi, mosul se indrepta spre dulapul cu poame, fara a uita, bineinteles, sa inchida usile de la camara, cind Nonon il opri, spunindu-i :

— Domnule, dati-mi nitica faina si nitel unt, ca sa fac niste placinte pentru copii

— Nu cumva ai de gind sa pradezi casa pentru ne-potu-meu ?

— Nu ma gindesc la el cum nu ma gindesc la ciinele din ograda, chiar mai putin decit va ginditi dumnea­voastra Uite ca-mi dati numai sase bucati de zahar ! imi trebuie opt.

— Ce-i cu tine, Nanon ? Nu te-am vazut niciodata asa. Ce ti-a venit in cap ? Tu esti stapina aici ? Nu-ti dau decit sase bucati de zahar.

— Ei bine, atunci cu ce sa-si indulceasca nepotul dumneavoastra cafeaua ?

— Cu doua bucati, eu am sa ma lipsesc

— Sa va lipsiti de zahar la virsta dumneavoastra ? Mai bine va cumpar eu din banii mei.

— Nu te baga unde nu-ti fierbe oala !

Desi pretul scazuse, zaharul era in ochii dogarului cea mai scumpa marfa, costind pentru el tot sase franci livra. Obligatia de a-l economisi, impusa sub Imperiu, deve­nise cel mai inradacinat obicei al lui.

Toate femeile, pina si cele mai neroade, cunosc insa destule siretlicuri cind e vorba sa-si ajunga scopul. Nanon lasa balta povestea cu zaharul, ca sa poate cistiga pla­cinta.

— Domnisoara ! striga ea prin geam. Nu-i asa ca vrei placinta ?

— Nu, nu, raspunse Eugenie.

— Haide, Nanon, zise Grandet, auzind glasul fetei,

tine !

Deschise dulapul cu faina, ii dadu o masura si mai adauga inca vreo citeva dramuri la bucata de unt pe care o taiase inainte.

— O sa-mi trebuiasca si lemne ca s-o coc, mai aminti neinduplecata Nanon.

— Ei bine, ia cite iti trebuie ! incuviinta el melan­colic. Dar atunci, fa o placinta cu fructe, si cu acest prilej gateste si toata mincarea, in asa fel ca sa nu arzi focul

de doua ori.

— Asta-i buna ! exclama Nanon. Mai era nevoie sa

mi-o spuneti ?

Grandet arunca spre fidelul sau ministru o privire

aproape paterna.

— Domnisoara, striga bucatareasa, o sa avem placinta ! Mos Grandet se intoarse incarcat de poame, umplu o farfurie si o puse pe masa din bucatarie.

— Ia priveste, domnule, rosti Nanon, ce mai cizme frumoase are nepotul dumneavoastra ! Ce piele, si ce miros ! Cu ce sa le lustruiesc oare ? Pot sa Ie vacsuiesc cu crema dumneavoastra de oua ?

— Nanon, ma tem ca oul vatama pielea asta i De altfel, spune-i ca habar n-ai cum sa cureti marochinul Da, asta-i marochin; sa-si cumpere singur din Saumur chiclazurile cu care sa-si lustruiasca cizmele si sa ti le aduca. Am auzit ca s-ar pune si zahar cu frisca, pentru ca sa capete lustru mai grozav.

- Atunci, te pomenesti c-o fi o crema buna de min-care spuse sluga ducind cizmele la nas. Vai .' miroase ca apa de colonie a doamnei. Ah ! ce nostima treaba I

— Nostim ? bombani stapinul. Ti se pare ca e nostim sa coste cizmele mai multe parale decit face cel care le poarta ?

- Domnule, voi sa afle Nanon, adresindu-se stapi-nului, care adusese pentru a doua oara fructe si inchisese dulapul, ce ziceti ? Nu gatim macar o data sau de doua ori pe saptamina mincare cu carne, de hatirul nepotului?

— Hm ! Gateste

— Trebuie atunci sa ma duc la macelarie.

- Nici gind ; ai sa ne faci ciorba de pasare, fermierii iti vor aduce destule. Ba am sa-i spun lui Cornoiller sa ucida si citeva ciori. Din vinatul asta se face cea mai buna ciorba din lume.

— Domnule, adevarat sa fie ca ciorile maninca morti?

— Proasta mai esti, Nanon .' Maninca si ele, ca si oa­menii, tot ce gasesc. Noi nu traim tot din morti ? Ce-s mostenirile ?

Cum nu mai avea de dat nici o porunca, mos Gran­det isi scoase ceasornicul si, vazind ca mai era o juma­tate de ceas pina la masa, isi lua palaria, se abatu sa-si sarute fata si-i spuse :

— Nu vrei sa facem o plimbare impreuna pe malul Loarei, prin finetele mele ? Am acolo ceva de vazut.

Eugenie se duse sa-si puna palaria de pai, cusuta si captusita cu matase trandafirie ; apoi tatal si fiica co-borira, pe ulita intortocheata, pina in piata.

— Unde ati pornit asa de dimineata ? intreba notarul Cruchot, iMilmndu-l pe Grandet.

— Am de vazut ceva, raspunse mosul, ghicind la rindul lui de ce prietenul o luase cu plimbarea atit de

dimineata.

Cind mos Grandet se ducea sa vada ceva, notarul stia din experienta ca avea intotdeauna de cistigat si el ceva cu dinsul. Deci, il insoti.

— Hai, Cruchot ! il indemna Grandet. Ca prieten ce-mi esti, vreau sa-ti dovedesc ca e o prostie sa sadesti plopi intr-un pamint bun

— Socotesti asadar ca inseamna mai nimic cei saizeci de mii de franci, pe care i-ai incasat pentru plopii din zavoaiele de pe malul Loarei ? intreba maestrul Cruchot, cascind ochii prosteste. Mare noroc ai avut ! Sa tai copacii, tocmai cind lipsea la Nantes lemnul alb, si sa-i vinzi cu treizeci de franci !

Eugenie asculta fara a banui ca se apropie cea mai solemna clipa din viata sa si ca datorita notarului avea sa se pronunte asupra ei o hotarire parinteasca si su­verana. Grandet ajunse la maretele pasuni de pe malurile Loarei, unde treizeci de lucratori dadeau zor cu cura­tatul, cu umplutul si cu nivelatul locurilor pe unde fu­sesera plopii odinioara.

— Maestre Cruchot, priveste cit pamint cuprinde un plop ! il indemna Grandet pe notar. Jean, striga apoi unui lucrator, ma ma masoara cu stinjenul toa toa toate laturile !

— De patru ori opt picioare, raspunse lucratorul dupa

ce sfirsi de masurat.

— Treizeci si doua de picioare pierdute, facu soco­teala Grandet lui Cruchot. Aveam pe rindul acesta trei sute de plopi, nu ? Ori trei su su te trei ze ci si doua de picioare min cau cinci su te picioare de fin ; mai adauga de doua ori atitea margini, fac o mie cinci sute ; rindurile din mijloc tot atita. Atunci sa sa spunem trei mii de capite de fin,

— Ei bine, incuviinta Cruchot, ca sa-i vina in ajutor prietenului, trei mii de capite din finul acesta fac circa o mie opt sute de franci.

— Zi zi doua mii, ca nu trebuie sa uiti cele trei sau patru sute de franci pentru otava. Ei bine, fa so co tea la cit dau doua mii de franci pe pe an timp de patruzeci de ani cu do do binzile compuse pe care le cunosti.

— Cam la o suta de mii de franci, spuse notarul.

— Asa zic si eu .' Asta n-ar face decit o suta de mii de franci. Ei bine, adauga podgoreanul fara a se mai bilbii, doua mii cinci sute de plopi de patruzeci de ani n-o sa-mi dea nici saptezeci si cinci de mii de franci, inseamna o paguba. Iata la ce m-am gindit, rosti Grandet, tare pe aritmetica lui. Jean .' adauga el in chip de con<-cluzie, astupi toate gropile, in afara de cele dinspre Loara, unde ai sa sadesti plopii cumparati de mine. Saditi in apropierea apei, isi vor trage hrana de pe spinarea statu­lui, continua apoi intorcindu-se spre Cruchot si facind sa tresalte negul de pe nas intr-o usoara miscare, care pretuia cit cel mai ironic zimbet.

— Nici vorba ; plopii trebuie saditi pe locurile slabe ! recunoscu Cruchot, uluit de socotelile lui Grandet.

— Mda .' draga domnule, raspunse sarcastic dogarul. Eugenie, care admira minunata priveliste a Loarei,

fara a asculta calculele parintelui sau, atinti deodata urechea la auzul celor spuse de Cruchot :

— Ei, ti-ai adus si un ginere de la Paris, in tot Sau-murul nu se mai vorbeste decit de nepotul dumitale. in curind voi avea de facut un act de casatorie, nu-i asa, mos Grandet ?

— Ai ai ie iesit asa de di dimineata ca sa sa-mi spui una ca asta ? replica Grandet, insotindu-si aceasta zeflemea de o noua tresaltare a negului de pe nas. Ei bine, draga voi fi sincer si-ti voi spune ceea ce vrei vrei sa sa stii.'Mi-as arunca mai lesne fa fata in Loara, decit s-o s-o dau va varului sau ; poti s-o s-o spui tu tuturor. Dar nu, lasa-i mai bi bine sa sa tra trancaneasca.

Acest raspuns o facu pe Eugenie sa vada negru inain­tea ochilor, indepartatele sperante, cite abia incepusera sa se infiripe in inima ei, deodata au inflorit, au crescut si au alcatuit un manunchi de flori, pe care in aceeasi clipa le vazu smulse si aruncate la pamint. Din ajun se atasase de Charles cu toate mrejele fericirii, care unesc sufletele ; de azi inainte, suferinta avea sa le intareasca intr-alt fel. Nu e scris oare in nobilul destin al femeii sa fie mai incercata de napasta mizeriilor, decit de splendo­rile fericirii ? Cum de se stinsese in inima tatalui sau sim-tamintul parintesc ? De ce crima se facuse oare vinovat Charles ? Misterioase intrebari ! Dragostea ei nascinda — atit de adinca taina — se si invaluia in enigme. Se in­toarse, abia tinindu-se pe picioare, si, ajungind in vechea strada intunecoasa, asa de vesela indeobste pentru ea, o gasi acum mohorita si sorbi melancolia impregnata aici de atita amar de timp. Nici unul din invatamintele dra­gostei n-o cruta.

La citiva pasi de casa, o lua inaintea tatalui sau si-l astepta in poarta, dupa ce batuse. Grandet, care vazuse in mina notarului o gazeta, il intreba :

— La cit s-au ridicat fondurile ?

— Nu vrei sa ma asculti, Grandet ! raspunse Cruchot. Cumpara repede, mai e inca de cistigat douazeci la suta in doi ani, in afara de dobinzile excelente, cinci mii de livre venit la optzeci de mii de franci. Fondurile sint la optzeci de franci si cincizeci de centime.

— Vom vedea, spuse Grandet mingiindu-si barbia.

— Dumnezeule ! exclama notarul, deschizind gazeta.

— Dar ce-i ? striga Grandet in clipa in care Cruchot ii puse gazeta sub ochi, spunindu-i : „Citeste articolul asta'.

,,Domnul Crandet, unul din cei mai stimati neguta­tori din Paris, si-a zburat creierii ieri, dupa obisnuita sa aparitie la Bursa, isi trimisese demisia presedintelui Ca­merei, dina totodata demisia si din functia de judecator al Tribunalului de Comert. Falimentele domnilor Roguin, agentul sau de schimb, si Louchet, notarul sau, l-au rui­nat. Consideratia de care se bucura domnul Grandet si creditul sau erau, cu toate astea, asa de mari, incit, fara indoiala, ar fi fost sprijinit pe piata Parisului. Pacat ca acest om cinstit s-a lasat rapus sub impresia primului moment de deznadejde' etc.

— Stiam ! spuse batrinul podgorean catre notar. Aceasta vorba il inmarmuri pe maestrul Cruchot, care,

cu toata nepasarea-i de notar, simti fiori in tot trupul la gindul ca, poate, Grandet din Paris ceruse zadarnic milioanele lui Grandet din Saumur.

— Si fiul lui, atit de vesel aseara ?

— Nu stie inca nimic, raspunse Grandet cu acelasi calm.

— La revedere, domnule Grandet ! zise Cruchot, care intelesese totul, si o lua la picior sa-l linisteasca pe pre­sedintele Bonfons.

La intoarcere, Grandet gasi masa pusa. Doamna Gran­det, de gitul careia se agatase Eugenie, ca s-o sarute ca aprinsa zvicnire de inima ce ne-o pricinuieste o durere ascunsa, statea pe scaunul sau si isi croseta mineci pen­tru iarna.

— Puteti sa va asezati la masa, zise Nanon, coborind cite patru trepte deodata, baiatul doarme ca un ingeras! Cit de dragut e asa, cu ochii inchisi-.' Am intrat, l-am strigat. Nici gind .'

— Lasa-l sa doarma .' spuse Grandet. Oricit de tirziu s-ar scula, tot va fi destul de devreme ca sa afle vestile proaste.

— Ce este ? intreba Eugenie, punindu-si in cafea doua bucatele mici de zahar, cintarind te miri ce si mai ni­mic, pe care mosneagul le taia singur cind n-avea ce face, ca sa-si treaca timpul.

Doamna Grandet, care nu indraznise sa puna aceeasi, intrebare, se uita spre sot.

— Tatal lui si-a zburat creierii.

— Unchiul ? zise Eugenie.

— Sarmanul baiat .' striga doamna Grandet.

— Da, sarman, nu mai are nici un gologan.

— Ah .' si doarme, parca ar fi regele pamintului, spuse Nanon cu glas induiosat.

Eugenie inceta sa mai manince. Inima i se strinse, cum se stringe orice inima cind pentru intiia oara mila fata de nenorocirea celui pe care-l iubeste inunda intreaga-fiinta a unei femei. Tinara fata incepu sa plinga.

— Nici nu ti-ai cunoscut unchiul, de ce plingi ? o dojeni zgircitul, aruncindu-i una din acele priviri de ti­gru flamind, pe care le arunca fara indoiala gramezilor sale de aur.

— Dar, domnule, indrazni sluga, cui nu i s-ar rupe inima de mila pentru acest biet tinerel, care doarme bustean, fara sa-si banuiasca soarta ?

—Nu te-am intrebat, Nanon ! Tine-ti gura !

Eugenie invata in clipa aceea ca orice femeie care iu­beste trebuie s-ascunda ce simte. Asa ca nu raspunse.

- Nadajduiesc ca pina ce ma intorc n-o sa-i spuneti nimic, doamna Grandet, spuse batrinul in continuare. Sint nevoit sa ma duc pentru a pune sa se alinieze santul pa­sunilor de linga drum. Am sa fiu indarat la amiaza si atunci voi sta de vorba cu nepotul despre afacerile sale. Cit despre tine, domnisoara Eugenie, daca plingi cumva pentru filfizonul asta, apoi ai nimerit-o rau, copilo ! Are sa se care valvirtej in Indii. N-ai sa-l mai vezi..

isi lua manusile de pe marginea palariei si le puse cu netulburatul lui calm dintotdeauna, le potrivi bine in-desindu-si palmele cu degetele rasfirate una intr-alta si pleca.

— Ah ! mama, ma inabus ! gemu Eugenie, cind ra­mase numai cu maica-sa. Niciodata n-am suferit atita.

Doamna Grandet, vazindu-si fata ingalbenind, deschise fereastra si o sili sa respire aerul inviorator.

Mi-e mai bine, sopti Eugenie dupa o clipa.

Asemenea emotie nervoasa, la o fire pina atunci in ;aparenta linistita si rece, o misca pe doamna Grandet, care se uita la copila cu acea intuitie intelegatoare a mamelor pline de duiosie — si ghici totul. La drept vor­bind, viata faimoaselor surori unguroaice, lipite una de ,alta printr-o eroare a naturii, nu era mai strins legata decit aceea a Eugeniei si a mamei sale, aflindu-se vesnic impreuna la acelasi pervaz al ferestrei, impreuna la bise­rica, dormind impreuna, respirind acelasi aer.

— Biata mea copila ! ingina doamna Grandet, prin--zind capul Eugeniei ca sa-l rezeme de pieptul ei.

La aceste cuvinte, fata isi ridica capul si o intreba din ochi, cautind sa-i patrunda in ascunzisul gindurilor, apoi ii spuse :

— De ce sa-l trimita in Indii ? Daca e asa de neno­rocit, nu trebuie oare sa ramina linga noi ? Nu-i ruda ifloastra cea mai apropiata ?

;— Da, copila, asa ar fi cel mai firesc ; dar tata o fi avind motivele sale, trebuie sa le respectam.

Mama si fiica se asezara in tacere, una pe jiltul ri­dicat, alta pe scaunel, si amindoua incepura sa lucreze. Patrunsa de recunostinta pentru nespusa intelegere pe care i-o dovedise blinda-i mama, Eugenie ii saruta miinile, murmurind :

— Cit esti de buna, mama draga .'

Cuvintele acestea inseninara imbatrinitul obraz matern, ofilit de indelungatele ei suferinte.

— il gasesti bine ? intreba Eugenie.

Doamna Grandet nu raspunse decit printr-un suris ; apoi, dupa o clipa de tacere, rosti incet :

— Nu cumva il si iubesti ? Ar fi rau.

— Rau, relua Eugenie, de ce rau ? Iti place tie, ii place lui Nanon, de ce nu mi-ar placea si mie ? Mama,- hai sa asezam masa pentru dinsul.

Si arunca lucrul; mama facu la fel, spunindu-i :

— Esti nebuna !

Dar gasi indreptatita nebunia aceasta a fetei, impar-tasind-o.

Eugenie o striga pe Nanon.

— Ce mai vrei, domnisoara ?

— Nanon, ai frisca pentru prinz ?

— Ah .' pentru prinz, da, raspunse batrina servitoare.

— Ei bine, da-i o cafea mai tare, am auzit de la dom­nul des Grassins ca la Paris cafeaua se face foarte tare. Pune-i mai multa.

— Si de unde s-o iau ?

— Cumpara.

— Si daca ma intilnesc cu domnul ?

— E Ia finetele lui.

— Fug .' Dar domnul Fessard, bacanul, m-a si intre-bat daca n-au descalecat cumva la noi cei trei magi, cind mi-a vindut luminarea. Tot orasul o sa afle de risipa care ne-a apucat.

— Daca tatine-tau baga de seama ceva, se cutremura doamna Grandet, e in stare sa ne bata.

— N-are decit ! Ne va bate, si noi vom suporta lovi­turile in genunchi.

Doamna Grandet isi ridica ochii spre cer drept raspuns. Nanon isi puse boneta si iesi.

Eugenie scoase o fata de masa curata, se duse sa co­boare din pod niste struguri, pe care in toamna, amuzin-du-se, ii insirase pe sfori, pasi usor de-a lungul coridorului, ca sa nu-si trezeasca verisorul, si nu s-a putut stapini sa nu asculte la usa rasuflarea strecurata printre buzele lui in rastimpuri egale.

„Nefericirea vegheaza plecata deasupra lui, in timp ce el doarme', gindi ea.

Alese cele mai verzi foi de vita, aranja cochet stru­gurii ca cel mai iscusit sufragiu si depuse triumfal far­furia pe masa. Sterpeli din bucatarie citeva din perele numarate de taica-sau si le aseza in forma de piramida printre foi. Se ducea, venea, alerga, salta. Ar fi fost in stare sa dea iama prin toata casa ; dar toate cheile erau la batrin. Nanon se intoarse cu doua oua proaspete. Cind zari ouale, Eugenie aproape sa-i sara de git.

— Fermierul din Lande le avea in cos. I le-am cerut, si mi le-a dat ca sa-mi faca pe plac, mosnegelul !

Dupa doua ceasuri de zor si grija, in care timp Eugenie lasa balta lucrul de mai multe qri ca sa vada daca fierbe cafeaua, ca sa asculte ecourile din camera unde verisorul se sculase, reusi sa pregateasca unNdejun foarte simplu si prea putin costisitor, dar care se departa grozav de inve-teratele traditii ale casei. Micul dejun de obicei se lua in picioare. Fiecare se indestula cu o felie de piine, cu o fructa sau cu unt si cu un pahar de vin. Vazind masa asezata linga soba, cu un scaun inaintea tacimului pre­gatit pentru Verisor, vazind cele doua farfurii incarcate cu poame si potrivite asa de frumos, sticla cu vin alb, piinea si zaharul gramadit intr-o zaharnita, Eugenie tre­mura ca frunza gindindu-se la privirile pe care i le-ar fi aruncat zgircitu-i tata daca s-ar fi intors in acea clipa. La acest gind, se uita mereu la ceasornicul din perete si mereu calcula daca va mai avea timp ori nu varul sa se poata infrupta din toate inainte de intoarcerea hapsinului.

— Fii pe pace, Eugenie, daca vine tata, iau totul asu­pra mea, o linisti doamna Grandet.

Eugenie nu se putu opri sa nu lacrimeze.

— Ah ! scumpa mama, striga ea, n-am stiut sa te iubesc indestul .'

Dupa ce se mai foi citva timp fredonind prin odaie, Charles cobori. Din fericire, nu era nici unsprezece. Pari­zianul se dichisise si se sclivisise cu atita cochetarie, ca si cum s-ar fi aflat la castelul nobilei doamne, care calatorea prin Scotia. Pasi pragul cu acea afabila si zimbitoare sigu­ranta de sine care sta atit de bine tineretii si care pricinui Eugeniei o dureroasa bucurie. Se hotarise sa ia in gluma' prabusirea castelelor sale din Anjou, incit isi intimpina foarte voios matusa.

— Cum ai dormit azi-noapte, draga matusico ? Si dum­neata, verisoara ?

— Bine, domnule, dar dumneata ? intreba doamna Grandet.

— Eu, minunat.

— Trebuie sa-ti fie foame, dragul meu var, rosti Eugenie. Asaza-te la masa.

— Dar niciodata nu maninc inainte de amiaza, ora la care ma scol de obicei. Am dus-o atit de prost pe drum,, incit as fi in stare s-o fac si pe asta. De altfel

isi scoase din buzunar cel mai delicios ceasornic plat pe care Breguet il fabricase vreodata.

— Hm .' Dar e abia unsprezece, am fost destul de matinal.

— Matinal ? intreba doamna Grandet.

— Da, dar am vrut sa-mi aranjez mai intii lucrurile-Asa fiind, voi lua cu placere o nimica toata, un pui, o potirniche

— Sfinta Fecioara .' striga Nanon, la auzul acestor cu­vinte.

,,O potirniche .'' isi spuse in sine si Eugenie, care in acea clipa ar fi vrut sa-si dea toti banii economisiti pentru o singura potirniche.

— Vino de ia loc, spuse matusa.

Spilcuitul dandi se lasa sa cada in jilt ca o prea fru­moasa si alintata femeiusca, care se tolaneste pe divanul ei. Eugenie si mama isi impinsera scaunele si se asezara linga el, la gura sobei.

— Aici stati intotdeauna ? le intreba Charles, gasind sala si mai urita la lumina zilei de cum i se paruse seara.

— Tot timpul, raspunse, sorbindu-l din ochi, Eugenie, tot timpul in afara de vremea culesului. Atunci ne du­cem sa-i ajutam lui Nanon si stam cu totii la manastirea din Noyers.

— Nu va plimbati niciodata ?

— Numai citeodata, duminica, dupa slujba, cind e •vremea frumoasa, raspunse doamna Grandet, ne plim­bam pe pod, sau ne ducem sa ne uitam cum se coseste finul.

— Aveti vreun teatru pe aici ?

— Sa mergem la teatru ?! izbucni doamna Grandet. Sa vedem comediantii ?! Dar, domnule, nu stii ca asta-i un pacat de moarte ?

— Poftim, scumpe domn, spuse Nanon, aducind ouale, iti dam puii in gaoacea lor.

— Oh ! oua proaspete ! exclama Charles, care, ca toti oamenii obisnuiti cu luxul, nici nu se mai gindea la po­tirniche Dar e ceva minunat ! Nu cumva ai si putin unt, draga mea ?

— Ehei ! unt ! Atunci iti iei adio de la placinta, spuse •servitoarea.

— Hai, Nanon, da untul incoace ! striga Eugenie. Apoi ramase uitindu-se la verisor cum taie feliutele

de piine, cu aceeasi incintare pe care o simte cea mai sentimentala grizetar din Paris cind asista la o melo­drama, unde triumfa inocenta. E foarte adevarat ca Charles, crescut de o mama gingasa, perfectionat de o femeie la moda, avea miscari cochete, elegante, alintate, cum sint cele ale unei femeiusti adorate. Compatimirea si duiosia unei fecioare au o influenta cu adevarat magne­tica. Astfel Charles, vazindu-se tinta atentiilor verisoa-rei si matusii sale, nu se mai putu sustrage sentimentelor care se indreptau asupra lui, potopindu-l — ca sa spunem asa. Arunca Eugeniei una din acele priviri de calda blindete, de dezmierdare, o privire care parea ca suride. Contemplind-o, descoperi fermecatoarea armonie a tra­saturilor, magica limpezime a ochilor, unde scinteiau ino­cente ginduri de iubire si unde imbierile ignorau volup­tatea.

— Pe legea mea, scumpa verisoara, daca ai fi la Opera, intr-o loja si in mare toaleta, iti garantez ca matusa ar -avea dreptate, ai face pe multi barbati sa cada in pacat, si pe multe femei sa moara de gelozie.

Acest compliment strapunse inima Eugeniei si o facu sa tresalte de bucurie, desi nu pricepuse mai nimic.

— Vai .' dragul meu var, vrei sa-ti bati joc de o biata fata de provincie ?

— Daca m-ai cunoaste, verisoara, ai sti ca nu pot suferi zeflemeaua : ea ofileste inima, usuca orice simta-mint Si inghiti cu o nespusa pofta o bucatica.de piine cu unt. Nu, probabil nu am atita spirit incit sa-mi pot bate joc de altii, si defectul acesta imi pricinuieste multe neplaceri ! urma el. La Paris exista naravul de a omori cu zile pe cineva numai spunind despre dinsul „Are inima buna'. Aceste cuvinte inseamna „Bietul baiat, e nating ca un rinocer'. Dar cum sint bogat si cum toti stiu ca ochesc la sigur tinta de la treizeci de pasi, cu orice fel de pistol si in plin cimp, sint scutit de ironie

— Cele ce ne spui, nepoate, dovedesc un om de inima.

— Ai un inel foarte frumos, murmura Eugenie. Nu te supara daca as dori sa-l vad mai de aproape ?

Charles intinse mina scotind inelul, iar Eugenie rosi atingind cu virful degetelor unghiile trandafirii ale veri­sorului.

— Priveste, mama, ce minune de lucratura !

— Oho ! Stiu ca are aur cu ocaua ! spuse Nanon, adu-cind cafeaua.

— Ce-i asta ? intreba Charles rizind.

Arata spre oala lunguiata de pamint negricios, lus­truita, smaltuita pe dinauntru, tivita cu un chenar de cenusa, in fundul careia cadea cafeaua, ca sa se intoarca apoi la suprafata apei in clocot.

— E cafea oparita ! lamuri Nanon.

— Ah ! matusico, am sa va las macar un suvenir bine­facator al trecerii mele pe aici. Ati ramas in urma ! Am sa va invat eu cum se face o cafea buna, intr-un ibric dupa metoda lui Chaptal !

Si incerca sa explice sistemul cafelei dupa metoda lui Chaptal.

— Pai, daca se cer atitea mofturi, zise Nanon, ar tre­bui sa-mi pierd toata viata la ibric. Si, ca sa spun curat, niciodata n-am sa ma apuc de o cafea ca asta. Da ! da f Cine are sa taie iarba pentru vaca, pina ce ispravesc cafeaua ?

— Am s-o fac eu ! spuse Eugenie.

— Copila ! rosti doamna Grandet, privindu-si fiica. La cuvintul acesta, care amintea de durerea ce avea

sa se napusteasca asupra sarmanului tinar, cele trei fe­mei au tacut deodata, uitindu-se la dinsul cu un aer plin de compatimire, care-l izbi.

— Ce se intimpla, verisoara ?

— St ! facu doamna Grandet catre Eugenie, care era gata sa raspunda. Stii bine, fata mea, ca tata a spus c-o sa vorbeasca el domnului

— Spune-mi Charles, zise tinarul Grandet.

— Ah ! te cheama Charles. Ce nume frumos ! ingina

Eugenie.

Nenorocirile de care te temi se intimpla aproape in­totdeauna. Nanon, doamna Grandet si Eugenie, care nu se gindeau la intoarcerea batrinului dogar fara a se in­fiora de groaza, auzira o lovitura de ciocan, cu rasunetul prea bine cunoscut de tustrele. - Tata ! spuse Eugenie.

intr-o clipa lua zaharnita, lasind numai citeva buca­tele pe fata de masa. Nanon insfaca farfuria cu oua. Doamna Grandet se ridica asemenea unei caprioare spe­riate. Fu o adevarata panica, de care Charles se mira, fara sa-si poata explica pricina.

— Dar ce-i cu dumneavoastra ? le intreba el.

— Vine tata, zise Eugenie.

— Si ce daca vine ?

Domnul Grandet intra, isi arunca agera-i privire asu­pra mesei, asupra lui Charles, vazu si intelese totul.

— Ah .' ah ! va sarbatoriti nepotul, asta-i bine, foarte bine ! spuse el fara a se bilbii. Cind pisica nu-i acasa, soarecii joaca pe masa.

„Sarbatoare ?' isi spuse Charles, neputind banui re­gimul si obiceiurile acestei case.

— Da-mi un pahar, Nanon, spuse mosul.

Eugenie aduse ea paharul. Grandet scoase din buzunar un briceag cu minerul de corn si cu o limba lata, taie o bucata de piine, lua putin unt, il intinse cu zgircenie si incepu sa manince, stind in picioare, in aceeasi clipa, Charles tocmai puse zahar in cafea. Grandet zari buca­tile, o cerceta cu privirea pe nevasta-sa, care pali ; facu trei pasi si se apleca la urechea bietei batrine, suflindu-i :

— De unde ati luati atita zahar ?

- Nanon l-a cumparat de la Fessard, ca nu mai aveam.

E peste putinta sa-si inchipuie cineva covirsitoarea proportie pe care o lua aceasta scena muta pentru cele trei femei. Nanon iesise din bucatarie si se uita in sala, pindind desfasurarea lucrurilor.

Charles, dupa ce gusta cafeaua, ce i se 'paru tot amara, cauta zaharul, pe care Grandet il si mistuise.

— Ce vrei, nepoate ? intreba batrinul.

— Zaharul.

— Toarna lapte, si cafeaua se va indulci, il povatui stapinul casei.

Eugenie puse atunci din nou zaharnita pe masa si se uita la tata-sau cu un aer foarte calm. Desigur, pari­ziana; care, pentru a inlesni fuga amantului, a sustinut cu plapindele-i brate o scara de matase, nu a dovedit mai mult curaj decit Eugenie, cind a pus din nou zahar­nita pe masa. Amantul isi va rasplati pariziana sa de indata ce-i va arata cu orgoliu frumosul brat strivit, ale carui vine insingerate vor fi scaldate in lacrimi si in sarutari, tamaduite de alintari ; pe cind Charles nu avea sa cunoasca niciodata taina adincului zbucium ce zdro­bea inima verisoarei sale, fulgerata atunci de privirea batrinului dogar.

— Nu maninci, nevasta ?

Biata roaba inainta, taie umil o bucatica de piine si lua o para. Eugenie oferi cu indrazneala struguri parin­telui sau spunind :

— Gusta din conservele mele, tata ! Verisorule, nu-i asa ca ai sa maninci si dumneata ? Anume pentru dum­neata m-am dus sa caut acesti minunati ciorchini.

— O ! daca ar fi dupa capul lor, ar devasta tot Sau-murul pentru dumneata, nepoate ! Cind ispravesti, mer­gem amindoi in gradina, am sa-ti spun unele chestii, nu din cele mai dulci.

Eugenie si maica-sa aruncara lui Charles o privire asupra careia el nu se mai insela.

— Ce inseamna aceste vorbe, unchiule ? De la moartea bietei mame (rostind cuvintele acestea, glasul i se in-muie) nu mai pot fi dureri pentru mine

— Nepoate, cine poate sti nenorocirile cu care vrea sa ne incerce Dumnezeu? il pregati in felul ei matusica.

— Ta, ta, ta, ta, facu Grandet, iata ca au si inceput prostiile ! Mi-e mila, nepoate, de albele dumitale miini. Aratindu-i soiul de Berbeci de batut parii, pe care i-i pusese natura la capatul bratelor sale, urma : Iata miini facute pentru a stringe parale ! Ai fost crescut cu incal­tari croite din pielea fina din care se fabrica portofelele, unde noi tinem bancnote. Rau ! Foarte rau !

— Ce vrei sa spui, unchiule ? Sa ma vezi cu gitul in streang, daca pricep o singura vorba !

— Hai ! spuse Grandet.

Avarul, dind drumul limbii briceagului sa plesneasca intrind in miner, inghiti restul de vin alb si deschise usa.

— Varule, fii tare !

Accentul tinerei fete il ingheta pe Charles, care pasi in urma fiorosului unchi in prada unor ucigase nelinisti.

Eugenie, maica-sa si Nanon se dusera in bucatarie, minate de nepotolita curiozitate de a pindi pe cei doi protagonisti ai scenei ce avea sa se desfasoare in umeda gradinita, unde unchiul mergea deocamdata tacut alaturi de nepot.

Grandet nu era prea stinjenit de sarcina sa-i vesteasca lui Charles moartea parintelui sau ; dar simtea totusi un fel de mila stiindu-l fara nici un ban si cauta cuvintele prin care sa-i indulceasca intrucitva acest crud adevar.

Ti-ai pierdut parintele !' era usor de spus. Parintii mor inaintea copiilor. Dar in cuvintele „Nu mai ai nici un soi de avere .'' erau cuprinse toate nenorocirile din lume. Si batrinul strabatu pentru a treia oara aleea din mijloc, cu pietrisul scirtiind sub picioare.

in imprejurarile hotaritoare ale vietii, sufletul nostru se alipeste puternic de locurile unde ne napadesc bucu­riile sau durerile. Ca atare, Charles cerceta cu luare-amintc merisorul acestei gradinite, caderea vestedelor frunze, zidurile paraginile, ciudateniile arborilor fructiferi, amanunte pitoresti ce aveau sa i se intipareasca in amin­tire, legate pentru vesnicie de acest ceas solemn printr-o mnemotehnic specifica pasiunilor.

- Ecald,frumos timp, spuse Grandet, respirind adinc aerul proaspat.

— Da, unchiule Dar de ce ?

- Ei, bine, baiete, relua unchiul, am vesti proaste pentru tine. Tata ti-e grav bolnav

— Si eu in vremea asta stau aici ! gemu Charles. Nanon, striga el, caii de posta ! Se. va gasi o trasura pe undeva, adause, intorcindu-se catre unchiul, care ramase neclintit.

- Caii si trasura nu mai folosesc la nimic, raspunse Grandet.

Charles amutise, palid, cu ochii ficsi.

— Da, sarmane baiat, ai ghicit ! Nu mai traieste. Dar n-ar fi nimic ; e altceva mai grav : si-a zburat creierii.

— Tata?

- Da ! Nici asta nu-i cine stie ce. Ziarele palavragesc, insa, ca si cum ar avea dreptul s-o faca. Iata, citeste.

Grandet, care imprumutase ziarul lui Cruchot, puse fa­talul articol sub ochii lui Charles.

in acea clipa, bietul tinar, inca un copil, inca la virsta cind simtamintele se revarsa cu nevinovatie, izbucni in lacrimi.

„Semn bun ! isi spuse Grandet. Ma speriasem de ochii lui. Acum plinge, iata-l salvat.' >

— inca n-ar fi nimic, sarmane nepoate, relua cu glas tare, fara sa stie daca Charles il asculta, sau nu. Asta nu-i nimic, te vei consola ; dar

— Niciodata ! Niciodata ! Tata ! Tata !

— El te-a ruinat, nu mai ai nici un ban.

Ce-mi pasa de asta ? ! Unde e tata ? Tata !

Plinsul si suspinele rasunau intre acele ziduri in chip

infiorator si se rasfringeau in ecouri. Cele trei femei, cu­prinse de mila, plingeau si ele, lacrimile sint tot atit de molipsitoare ca si risul. Charles, fara sa-si mai asculte unchiul, alerga in curte, nimeri scara, se urca in odaia lui si se arunca de-a curmezisul patului, cu fata ascunsa in cearsafuri, spre a plinge in voie, netulburat de rubedenii.

— Trebuie lasat sa treaca prin primul suvoi, spuse Grandet intrind in sala, unde Eugenie si maica-sa isi lua­sera la repezeala locurile si lucrau cu miini cuprinse de tremur, dupa ce-si stersesera ochii. Dar baietasul asta nu-i bun de nimic, se gindeste mai mult la morti decit la bani !

Eugenie se infiora auzind pe tatine-sau vorbind astfel, despre cea mai sfinta dintre dureri. Din acea clipa, incepu sa-si judece parintele. Desi inabusit, plinsul lui Charles rasuna in toata casa ; iar adincul sau vaiet, care parea ca iese de sub pamint, nu inceta decit pe seara, dupa ce se ogoise treptat.

— Bietul tinar ! il caina doamna Grandet. Fatala exclamatie ! Mos Grandet se uita la sotie, la Eugenie si la zaharnita ; isi aminti de imbelsugatul de­jun gatit pentru nefericitul vlastar al familiei si se posta in mijlocul salii :

— Eh ! Nadajduiesc, spuse el cu linistea-i obisnuita, ca. vei inceta cu risipa, doamna Grandet. Nu va dau gologa­nul meu, rupt din inima, ca sa indopati cu zahar pe acest

mucos de nimic.

— Mama nu are nici o vina, spuse Eugenie. Eu sint

aceea care

— Nu cumva ai de gind, o intrerupse Grandet, sa mi te pui impotriva, pentru ca esti majora ? Ia seama,

Eugenie !

— Tata, fiul fratelui dumitale nu trebuie sa duca lipsa

in casa dumitale de

— Ta, ta, ta, ta ! facu dogarul pe patru tonuri dife­rite. Fiul fratelui meu incolo, nepotul meu incoace. Char­les nu ne foloseste la nimic, nu mai are nici o lascaie ; tata-sau a dat faliment, si cind acest mutunache se va satura de bocit, o sa se care de aici ! Nu vreau sa-mi rastoarne casa pe dos.

— Ce inseamna, tata, a da faliment ? intreba Eugenie.

— A da faliment inseamna a face cel mai necinstit lucru care poate dezonora un om.

— Trebuie sa fie un cumplit de mare pacat zise doamna Grandet. Iar fratele tau isi va primi pedeapsa cereasca.

— Te-ai pus pe litanii .' spuse batrinul avar sotiei, ridicind din umeri. Falimentul, Eugenie, relua el, e un furt pe care legea, din nenorocire, il ia sub ocrotirea ei. Oamenii si-au incredintat marfurile lor lui Guillaume Grandet, bizuiti pe onorabilitatea si pe cinstea lui ; el le-a luat totul, lasindu-le doar ochii, ca sa plinga. Hotul de drumul mare e de preferat falitului ; el te ataca, te poti apara, isi risca capul ; dar celalalt ? Pe scurt, Charles c dezonorat.

Cuvintele acestea rasunara in inima bietei copile si-o apasara cu toata infricosata lor povara. Tot atit de pura pe cit de gingasa c o floare din mijlocul padurii, ea nu cu­nostea nici orincliiielile lumii, nici viclenele ei socoteli, nici sofismele ei ; primi deci atrocea rastalmacire asupra falimentului data dinadins de catre tatal sau, fara sa-i arate deosebirea dintre un faliment pus la cale si unul fara voie.

— Ei bine, tata, si dumneata n-ai putut sa impiedici aceasta nenorocire ?

— Fratele meu nu s-a sfatuit cu mine ; de altfel, da­toreaza patru milioane.

—,Tata, ce inseamna un milion ? intreba ea cu naivi­tatea unui copil incredintat ca va gasi usor ceea ce do­reste.

— Un milion ? zise Grandet. Dar asta inseamna un mi­lion de monede a cite douazeci de gologani, si trebuie cinci piese de douazeci de gologani ca sa faci cinci franci.

— Doamne .' doamne ! striga Eugenie, cum de-a avut oare unchiul patru milioane ? Mai este cineva in Franta care sa aiba atitea milioane ? •

Mos Grandet isi mingiie barbia, zimbi si s-ar fi spus ca negul din virful nasului i se dilata.

— Si ce-o sa faca varul Charles ?

— Va pleca in Indii, unde, dupa vointa parintelui sau, se va stradui sa faca avere.

— Dar are bani ca sa ajunga pina acolo ?

— O sa-i platesc eu drumul pina la da, pina la Nantes.

Eugenie sari de gitul tatalui ei.

— Ah ! tata, cit esti de bun !

il saruta in asa chip, incit facu aproape sa-l mustre constiinta, care tot il cam zgindarea putintel.

— in cit timp se poate stringe un milion ? intreba ea.

— Pai, raspunse dogarul, stii ce e un napoleon l ; tre­buie cincizeci de mii de napoleoni pentru a face un milion.

— Mama, sa dam acatiste pentru el.

— M-am gindit si eu la asta, raspunse batrina.

— Asta-i, bineinteles ! Mereu sa cheltuiti bani, striga dogarul. Credeti oare ca curg mii si sute pe aici ?

in timpul acesta un geamat inabusit, dar mai dureros decit toate celelalte, rasuna in mansarda, inghetindu-le de groaza pe cele doua femei.

— Nanon, du-te si vezi daca nu se omoara ! spuse Grandet. A, nu, urma apoi, intorcindu-se spre nevasta si spre fiica, pe care cuvintele rostite catre Nanon le-au fa­cut sa ingalbeneasca, va poftesc, fara prostii ! Acum va parasesc. Ma duc pina la olandezii nostri, care pleaca azi. Apoi am sa ma duc sa-l vad pe Cruchot, ca sa vorbesc cu el despre toate acestea.

Pleca. Dupa ce Grandet trase usa, Eugenie si maica-sa rasuflara in voie. inainte de aceasta dimineata, niciodata fiica nu se simtise stingherita in. fata parintelui sau, dar de citeva ceasuri incoace isi schimbase in fiecare clipa si simtamintele, si gindul.

— Mama, cu citi ludovici se vinde un butoi de vin ?

— Tatal tau vinde butoiul intre o suta si o suta cinci­zeci de franci, citeodata si doua sute, dupa cite am auzit spunindu-se.

— Si cind recolta e de o mie patru sute de butoaie ? - Crede-ma, copila, ca nu stiu cit face ; tatine-tau

nu-mi vorbeste niciodata despre afacerile lui.

— Dar atunci, tata trebuie sa fie bogat.

— Se poate. Insa domnul Cruchot mi-a spus ca acum <ioi ani a cumparat domeniul Froidfond. Asta l-o fi cam strimtorat.

Eugenie, nemaipricepind nimic din averea parinteasca, se opri din calcule.

— Nici nu m-a zarit, mititelul ! declara Nanon intor-cindu-se. Sta pe pat intins ca un vitel si plinge ca o Magdalena, de ti-e mai mare mila .' Ce durere pe acest biet tinerel asa de dragut !

— Hai iute, mama, sa-l consolam ! Iar daca bate ci­neva la usa, coborim.

Doamna Grandet nu putu sa se impotriveasca blindu-lui glas al copilei. Eugenie era sublima, era femeie !

Amindoua, cu inima palpitind, se urcara in camera lui Charles. Usa era deschisa. Tinarul nu vedea si nu auzea nimic, inecat in lacrimi, rostea cuvinte neintelese.

- Cit isi iubeste parintele .' sopti Eugenie.

Era cu neputinta sa nu desprinzi din accentul acestor vorbe sperantele unei inimi pasionate fara s-o stie. Doamna Grandet arunca fiicei o privire plina de dragoste materna ; apoi ii sopti la ureche :

— Baga de seama, ai sa-l iubesti.

— Sa-l iubesc ! murmura Eugenie. Ah ! daca ai sti ce-a spus tata !

Charles se intoarse, le zari pe amindoua.

- L-am pierdut pe tata, bietul tata ! Daca mi-ar fi marturisit secretul nenorocirii lui, am fi muncit cot la cot, sa reparam totul. Doamne ! bunul meu parinte ! Eram atit de sigur ca am sa-l revad, incit mi se pare ca l-am .si sarutat cam rece la plecare.

Oftatul ii inabusi cuvintele.

— Ne vom ruga pentru el, spuse doamna Grandet. Su-pune-te vointei lui Dumnezeu.

— Dragul meu var, rosti Eugenie, fii tare J Pierderea dumitale e ireparabila; gindeste-te acum sa-ti salvezi onoarea

Cu instinctul si cu finetea femeii, care are indeminare in toate, chiar atunci cind consoleaza, Eugenie voi sa ama­geasca astfel durerea varului, amintindu-i datoriile fata de

el insusi.

— Onoarea mea ? striga tinarul, inlaturindu-si parul printr-o miscare smucita. Se aseza pe marginea patului, in-crucisindu-si bratele. Ah ! e adevarat. Tatal meu, dupa spusele unchiului, a dat faliment. Ascunzindu-si fata in palme, scoase un strigat sfisietor : Lasa-ma, verisoara, la-sa-ma ! Dumnezeule ! Dumnezeule ! fii iertator cu tata, ca mult trebuie sa fi suferit.

Era ceva oribil de sfisietor sa vezi acea durere tinereasca, sincera, neprihanita, fara gind ascuns. Era o pudica durere, pe care inimile simple ale Eugeniei si mamei sale de indata au inteles-o, cind Charles le ruga cu un gest sa-l lase singur. Amindoua coborira si isi luara in tacere locurile lor de linga fereastra, lucrind aproape un ceas fara a scoate un singur cuvint. Eugenie, uitindu-se furis la lucrurile varului, cu acea ochire de fata care cuprinde totul dintr-o data, zarise frumoasele nimicuri din trusa, perechile de foarfeci, bricele incrustate cu aur. Aceasta marturie a luxului intre­zarit prin perdeaua durerii il facea pe Charles si mai inte­resant, prin contrast poate. Niciodata o atit de crunta intimplare, un spectacol atit de dramatic, nu izbise inchi­puirea celor doua fiinte, vesnic cufundate in liniste si

singuratate.

— Mama, intreba Eugenie, vom purta doliu dupa un­chiul Victor ?

- Asta o va hotari tata, raspunse doamna Grandet.

Tacura din nou. Eugenie impungea acul cu o regulari­tate a miscarilor care ar fi dezvaluit unui observator adincile-i gindurl. Cea dintii dorinta a acestei adorabile fete era sa impartaseasca doliul varului sau.

Catre ceasul patru, o brusca lovitura de ciocan rasuna in inima doamnei Grandet.

— Ce-i cu tata ? isi intreba fiica. Podgoreanul intra voios. Dupa ce isi scoase manusile,

isi freca miinile, mai-mai sa le jupoaie, daca pielea lor n-ar fi fost tabacita ca o zdravana talpa ruseasca, doar fara miros de zada si de tamiie. Se plimba de colo pina colo, se uita afara. In sfirsit, slobozi taina acestei voiosii :

— Nevasta, spuse fara a se mai bilbii, mi-au cazut toti in capcana ! Vinul nostru e vindut ! Olandezii si belgienii urmau sa plece azi-dimineata, m-am plimbat prin piata pe dinaintea hanului facind pe prostul. Unul, pe care il cu­nosti, veni spre mine. Toti proprietarii podgoriilor de soi isi pastreaza recolta si vor sa astepte ; eu nu i-am impie­dicat. Belgianul nostru isi pierduse nadejdea. Mi-am dat seama de indata. S-a si facut : mi-a luat toata recolta cu doua sute de franci butoiul, platindu-ne jumatate cu bani pesin. Plata in aur. Actele s-au incheiat ; iata sase ludo­vici pentru tine. In trei luni pretul vinului se duce de ripa.

Cuvintele din urma fura rostite linistit, dar atit de iro­nic, incit oamenii din Saumur adunati in aceeasi clipa in piata si inmarmuriti de vinzarea incheiata de Grandet s-ar fi cutremurat auzindu-l. O panica naprasnica ar fi scazut vinurile cu cincizeci la suta.

— Ai o mie de butoaie anul acesta, tata ? intreba Eugenie.

— Da, fetito scumpa.

Aceasta alintare exprima cea mai inalta bucurie a ba-trinului dogar.

— Asta face doua sute de mii de franci ?

— Da, domnisoara Grandet.

— Atunci, tata, poti usor sa-l ajuti pe Charles. Uluirea, minia, spaima lui Baltazar zarind inscriptia

Matte-Teckel-Faresl nu s-ar putea asemui cu ghetoasa incruntare a lui Grandet, care nici nu se mai gindise la nepot, si il regasea cuibarit in inima si in preocuparile fiicei sale.

— Asa va sa zica ? De cind acest mutunache a descalecat in casa mea, toate merg anapoda. Sinteti in stare sa cumparati cofeturi, sa faceti sindrofii si sa dati banchete ! Ei bine ! Aflati ca n-am pofta de asa ceva. Cred ca la virsta mea oi fi stiind cum sa ma port. De altfel, nu am a primi sfaturi nici de la fiica-mea, nici de la nimeni. Voi face pentru nepotul meu ce-am sa cred de. cuviinta, dar voi sa nu va bagati nasul. Cit despre tine, Eugenie, adause intorcindu-se spre ea, sa nu te mai aud vorbind, ca de nu, te trimit la manastirea Noyers cu Nanon, si asta nu mai tirziu decit miine, de mai cricnesti. Unde-i domnisorul cu pricina ? A coborit ?

— Nu, dragul meu, raspunse doamna Grandet. E sus.

— Ei, si ce face acolo ?

— isi plinge tatal ! raspunse Eugenie.

Grandet se uita la fiica fara sa rosteasca un cuvint. Oricum, era si el, putin, tata.

Dupa ce facu o data sau de doua ori ocolul salii, se urca repede in cabinetul sau, ca sa mediteze un plasament in fondurile publice.

Cele doua mii de pogoane de padure taiata ii adusesera sase sute de mii de franci ; adaugind la aceasta suma banii scosi de pe plopi, veniturile anului trecut si ale anului curent, in afara de cele doua sute de mii de franci cistigati cu vinzarile vinului, toate faceau, una cu alta, noua sute de mii de franci. Cistigul de douazeci la suta pe termen scurt, in rentele care se ridicasera la saptezeci de franci, il ispitea, isi migali socotelile pe gazeta cu vestea despre moartea fratelui, auzind, fara sa se sinchi­seasca, suspinele nepotului.

Nanon batu in perete, poftind stapinul sa vina jos ; masa era gata. Sub bolta, pe cea din urma treapta, Gran­det isi spuse in sine :

,,intrucit dobinzile se vor urca neaparat la opt, voi incheia afacerea asta. in doi ani voi avea un milion cinci sute de mii, pe care am sa-i ridic de la Paris in aur.'

— Ei, dar unde-i nepotul ? intreba apoi cu glas tare.

— Zice ca nu vrea sa manince, raspunse Nanon. Asta

nu-i bine.

— Ne face economie ! lua nota stapinul.

— Mda, daca se poate spune ! rosti Nanon.

— Lasa-l, ca n-o sa plinga cit lumea. Foamea scoate lupul din codru.

Masa fu straniu de tacuta.

— Dragul meu, indrazni doamna Grandet dupa ce fata de masa a fost strinsa, ar trebui sa purtam doliu.

— Intr-adevar, doamna Grandet, nu stii ce sa mai inventezi pentru a arunca banii in vint. Doliul e in inima, nu in straie.

— Dar doliul dupa un frate se impune, ne porunceste si biserica

— Cumpara-ti doliu din cei sase ludovici, mie sa-mi dai o bentita de pinza neagra, asta-mi ajunge.

Eugenie ridica ochii la cer fara nici un cuvint. Pentru intiia oara in viata, marinimoasele porniri, pina atunci atipite si inabusite, dar care inviasera dintr-o data, erau barbar jignite in fiecare clipa. Astfel aceasta seara, desi semana in aparenta cu altele o mie din existenta lor posaca, totusi a fost cea mai ingrozitoare. Eugenie lucra fara sa ridice capul si nu se folosea de caseta pe care Charles, in ajun, o dispretuise. Doamna Grandet isi croseta minecile. Grandet nu facu nimic vreme de patru ceasuri, cufundat in calculele al caror rezultat avea sa lase cu gura cascata a doua zi tot Saumurul.

Nimeni nu veni sa viziteze familia in acea zi. intreg orasul vuia de lovitura data de Grandet, de falimentul fratelui sau si de sosirea nepotului. Pentru a-si potoli patima de a indruga palavre pe socoteala intereselor de breasla, toti podgorenii mari si mici din Saumur se adu­nasera la domnul des Grassins, unde fulminau cumplite afurisenii asupra fostului primar.

Nanon torcea, si duruitul virtelnitei era singurul glas sub grinzile cenusii ale salii.

— Nu se poate spune ca facem risipa de vorba ! lua aminte intr-un tirziu, aratindu-si dintii albi si mari, ca migdalele curatate de coaja.

— Nimic nu trebuie risipit ! raspunse Grandet, tre­sarind din meditatiile sale.

El se vedea adunind opt milioane in trei ani si plutea pe acest imens fluviu de aur.

— Sa ne culcam. Ma duc sa-i spun noapte buna nepotului din partea tuturor si sa vad daca vrea sa ia ceva.

Doamna Grandet se opri pe scara de la primul cat, ca sa auda convorbirea ce avea sa decurga intre Charles si unchias. Eugenie, mai indrazneata decit maica-sa, urca doua trepte.

— Ei, nepoate, tot suferi ? Da, plingi cit ai de plins, e firesc. Un tata e un tata. Dar trebuie sa induram nefericirile cu tarie. Eu iti port de grija, in • vreme ce plingi Sint, dupa cum vezi, un unchi cumsecade. Hai, curaj ! Vrei sa bei un paharel de vin ?

La Saumur vinul nu costa nimic ; se ofera ca o ceasca

de ceai in Indii.

— Dar, spuse Grandet mai departe, stai pe intuneric ? Rau ! rau ! Trebuie sa vezi intotdeauna clar ceea ce ai de facut !

Grandet pasi catre camin.

— Ce-mi vad ochii ? striga el. Uite o luminare ! De unde naiba au gasit o luminare de ceara ? Descreieratele astea ar fi in stare sa sparga si dusumelele casei mele, ca sa fiarba oua pentru baiatul asta

La auzul unor asemenea cuvinte, mama si fiica intrara in odaile respective si se furisara in pat cu iuteala soarecilor speriati, care se strecoara in gaurile lor.

— Doamna Grandet, ai gasit asadar o comoara ? in-. treba avarul, intrind in odaia nevestei.

— Draga, imi fac rugaciunea ! Asteapta, incerca sa mai cistige timp biata mama, cu glasul stins.

— Sa-l ia dracu pe Dumnezeul tau ! facu Grandet bombanind.

Zgircitii nu cred in viata viitoare ; prezentul e totul pentru dinsii. Vorba aceasta arunca o lumina oribila asupra epocii actuale, in care, mai mult ca oricind, banul stapineste legile, politica si moravurile. Institutii, carti, oameni si doctrine — toate conspira pentru a zdruncina credinta intr-o viata viitoare, pe care se sprijina de o mie .opt sute de ani tot edificiul social. Acuma sicriul e o tranzitie care nu mai cutremura pe nimeni. Viitorul, care ne astepta dincolo de vesnica pomenire, a fost stramutat in prezent. A ajunge per fas et nefas l in raiul pamintesc al belsugului si al placerilor desarte, a-ti impietri inima si a-ti chinui trupul in vederea unor po­sesiuni trecatoare, dupa cum se indura odinioara martiriul vietii in vederea bunurilor eterne, este gindul tuturor. Gind scris, de altfel, pretutindeni, pina si in legile care intreaba pe om : „Ce platesti ?' in loc sa zica : ,,Ce cugeti ?' Cind acest crez va trece de la burghezie la popor, ce va ajunge tara ?

— Doamna Grandet, ai ispravit ? intreba batrinul dogar.

— Prietene, ma rog pentru tine.

— Foarte bine .' Noapte buna ! Miine dimineata vom avea de vorbit.

Biata femeie adormi asemenea scolarului care nu si-a invatat lectiile si e muncit de groaza ca a doua zi va da ochii cu mutra neinduplecata a dascalului.

In clipa asta, cind, cuprinsa de spaima, se afundase in cearsafuri ca sa nu mai auda nimic, Eugenie se strecura linga ea in camasa, cu picioarele goale si o saruta pe frunte.

— Vai ! maicuta buna, miine am sa-i spun ca vino­vata sint eu.

— Sa nu faci una ca asta ; te trimite la Noyers. Lasa-ma pe mine, doar n-are sa ma manince.

— Auzi, mama ?

— Ce?

— Tot mai plinge.

— Du-te de te culca, copila draga. Au sa-ti inghete picioarele ; dusumeaua e umeda.

Astfel s-a incheiat solemna zi ce avea sa apese asupra intregii vieti a bogatei si sarmanei mostenitoare, al carei somn n-avea sa mai fie usor si curat ca pina atunci.

Adeseori, unele fapte din viata omeneasca par cu totul de necrezut, desi sint adevarate. Dar aceasta sa nu fie oare din pricina ca uitam aproape totdeauna a raspindi o lumina psihologica asupra determinarilor noastre spon­tane, lasind neexplicate motivele misterios urzite care ie-au impus ? Poate ca pasiunea adinca a Eugeniei ar trebui cercetata in cele mai delicate fibrisoare ; caci ea deveni, cum ar spune unii zeflemisti, o boala, ce-i in-riuri toata existenta. Multi oameni sint gata mai degraba sa nege deznodamintele decit sa masoare forta legaturilor, a nodurilor si a verigilor care inlantuie tainic un fapt de altul in ordinea morala. Deci intru aceasta, trecutul Eugeniei ar sluji pentru observatorii firii omenesti ca o chezasie a naivei sale nesocotinte si a neasteptatei izbucniri a elanurilor din sufletul ei. Cu cit viata ii fusese mai mocnita, cu atit mai viu se dezlantui in inima sa devotamentul femeiesc, cel mai ingenios dintre sentimente. Astfel, zbuciumata de peripetiile zilei, se destepta de mai multe ori sa asculte, parindu-i-se ca a auzit suspinele varului, care ii rasunau in urechi din ajun : cind il ve­dea dindu-si sufletul de durere, cind il visa murind de foame. Catre ziua, auzi indeaievea un strigat infricosator. Se imbraca numaidecit si alerga in vinata lumina a zori­lor, cu pasi usori, spre odaia tinarului, care lasase usa deschisa. Luminarea se topise in bucea sfesnicului. Rapus, Charles dormea, imbracat, pe un jilt, cu capul rezemat de pat ; visa asa cum viseaza oamenii cu stomacul gol. Eugenie putu sa plinga nestingherita, putu sa admire in voie acel tinar si frumos chip brazdat de durere, acei ochi umflati de plins si care, desi adormiti, pareau ca tot mai varsa lacrimi. Charles ghici prin somn prezenta Eugeniei, deschise pleoapele si o vazu induiosata.

— larta-ma, verisoara ! murmura el, nestiind nici cit era ceasul, nici unde se gasea.

— Aici se afla inimi care te inteleg, draga varule, si ne-am gindit ca poate ai nevoie de ceva. Ar trebui sa te culci, te chinui asa.

— Ai dreptate.

— La revedere, atunci.

Si fugi, rusinata si fericita ca venise. Numai nevino­vatia e in stare de asemenea indrazneli. Instruita, virtutea) invata sa calculeze tot asa de bine ca si viciul. Eugenie, care linga varul sau nu tremurase, abia se mai putea tine pe picioare cind ajunse in odaia sa.

Viata ei ignoranta incetase deodata ; ea incepu sa ra­tioneze, isi facu mii de imputari.

,,Ce o sa gindeasca despre mine ? Are sa creada

ca-l iubesc.'

Aceasta era tocmai ceea ce ar fi dorit ea mai mult sa-l vada crezind. Iubirea sincera isi are intuitiile ei si cunoaste ca dragostea aduce dragoste. Ce eveniment pen­tru aceasta fata singuratica, sa intre pe ascuns in odaia unui tinar .' Nu sint oare in iubire ginduri si fapte, pretuind pentru anume suflete cit cea mai sfinta logodna ?

Peste un ceas intra la maica-sa, sa-i ajute ca de obicei la imbracat. Apoi se asezara amindoua la fereastra, asteptindu-l pe Grandet, cu acea neliniste care ingheata inima sau o dogoreste, o sugruma sau o imboldeste, dupa fire, atunci cind li-i nespusa teama de o scena ori de o pedeapsa ; sentiment de altfel atit de natural, incit ani­malele domestice il incearca intr-o asa de mare masura,, ca incep a scheuna la cea mai usoara atingere din partea stapinului, ele, care tac si rabda cind se ranesc din pro­pria lor nebagare de seama.

Unchiasul cobori, dar vorbi sotiei cu un aer distrat, o saruta pe Eugenie si se aseza la masa ca si cum ar fi uitat amenintarea din ajun.

— Ce face nepotul ? Baiatul asta nu ne prea de­ranjeaza

— Doarme, domnule, raspunse Nanon.

— Cu atit mai bine, n-are nevoie de luminare, spuse sagalnic Grandet.

Aceasta indulgenta neasteptata, aceasta amara vese- « lie, o izbi pe doamna Grandet, care se uita la sot cu mai incordata luare-aminte. Unchiasul isi lua palaria si manusile, apoi rosti :

— Ma duc sa mai pierd vremea prin piata, ca sa-i intilnesc pe Cruchoti.

— Eugenie, hotarit ca tata are ceva pe inima, intr-adevar, obisnuit sa doarma putin, Grandet isi pe­trecea jumatate din noapte in calculele preliminare, care dadeau ochirilor, observatiilor si planuirilor sale uimi­toarea lor precizie si le asigura izbinda fara gres de care se minunau toti cei din Saumur. Orice putere omeneasca e un compus de rabdare si timp. Cei puternici voiesc si vegheaza. Viata avarului e un neintrerupt exercitiu al fortei omenesti puse in slujba personalitatii. Avarul nu se sprijina decit pe doua sentimente : amorul propriu si interesul; dar interesul fiind oarecum un amor propriu solid si util, dovada permanenta a unei superioritati reale, atit amorul propriu, cit si interesul sint cele doua parti ale unui singur tot : egoismul. De aici vine poate pro­digioasa curiozitate pe care o stirnesc avarii pusi cu di-. 368

bacie in scena. Orice om tine printr-un fir de aceste personaje, care se leaga de toate sentimentele omenesti, rezumindu-le pe toate. Unde exista omul fara dorinta si ce dorinta sociala s-ar indeplini fara bani ?

Grandet avea intr-adevar ceva pe minta, vorba ne­vestei. Avea, ca toti zgircitii, permanenta nevoie de a juca o partida cu ceilalti oameni, ca sa le cistige banii in chip legal. A stoarce pe altii nu inseamna oare a-ti dovedi puterea, a-ti da dreptul perpetuu de a dispretui pe cei care, prea slabi, se lasa devorati ? Vai ! cine a priceput vreodata indeajuns mielul culcat pasnic la pi­cioarele Domnului, cel mai induiosator simbol al tuturor victimelor pamintesti, al soartei lor, in sfirsit glorificarea suferintei si a slabiciunii ? Pe acest miel, zgircitul il lasa sa se ingrase, il inchide in tarc, il taie, il frige, il ma-ninca si-l dispretuieste. Hrana avarului se compune din bani si dispret.

in timpul noptii, gindurile unchiasului luasera alta cale : de aici toata milosirdia lui. Iscodise ceva ca sa-si bata joc de parizieni, ca sa-i stoarca, sa-i rasuceasca, sa-i framinte, sa-i faca sa umble, sa vina, sa asude, sa nadajduiasca, sa ingalbeneasca ; ca sa-si rida de toti, el, fostul dogar, in fundul salii cenusii, urcind putrezita scara a casei sale din Saumur. Nepotul ii daduse de furca. Voia acum sa salveze onoarea fratelui mort fara sa-l coste un ban nici pe el, nici pe nepot. Fondurile sale urmind sa fie plasate pe trei ani, nu mai avea decit de gospodarit mosiile ; ii trebuia deci o hrana noua vi-clcnei sale harnicii, si o gasise in falimentul fratelui. Cum nu mai simtea nimic in gheare ca sa stoarca, voia sa perpeleasca parizienii pe jaratic in folosul lui Char­les, dovedindu-se un frate bun, fara sa scoata un golo­gan din punga. Se sinchisea atit de putin de onoarea familiei, incit generoasa lui hotarire se compara cu ne­voia pe care o simt jucatorii de a vedea jucata bine o partida in care n-au mizat nimic. Avea nevoie de Cru­choti. dar nu voia sa alerge dupa dinsii, hotarise sa-i faca sa vina dinsii la el si sa inceapa chiar in acea seara comedia al carei plan il urzise, pentru a fi a doua zi admirat de intreg tirgul, fara sa-l coste o para.

Capitolul IV

FAGADUIELI DE ZGIRCIT

JURAMINTE DE DRAGOSTE

Eugenie, in lipsa parintelui sau, avu fericirea sa poata purta nestinjenit de grija multiubitului verisor, sa-si reverse asupra lui fara teama tezaurul devotamentului sau, una din sublimele superioritati femeiesti, singura pe care femeia doreste sa-i fie apreciata, singura pentru care ii iarta barbatului ca i-a lasat-o asupra ei. De trei sau patru ori, Eugenie s-a dus sa asculte rasuflarea lui Charles ; sa vada daca doarme, daca s-a trezit; apoi, cind se scula, cafeaua, frisca, ouale, fructele, farfuriile, .za­harul, tot ce alcatuia micul dejun, a fost pentru dinsa obiectul celor mai amanuntite pregatiri. Urca sprintena pe vechea scara, ca sa asculte zgomotul facut de neferi­citul var. Se imbraca ? Mai plingea ? Veni la usa :

— Varule .'

— Verisoara ?

— Vrei sa maninci in sala, ori in odaia dumitale ?

— Unde zici dumneata.

— Cum te mai simti ?

— Scumpa verisoara, cu rusine marturisesc ca mi-e foame.

Convorbirea aceasta prin usa era pentru Eugenie un intreg episod de roman.

— Bine, o sa-ti aducem mincarea in odaie, sa nu-l suparam pe tata.

Cobori in bucatarie, usoara ca o pasarica.

— Nanon, du-te de-i deretica odaia.

Scara, de atitea ori coborita si urcata de atitea ori, unde rasuna cel mai mic vuiet, ii parea Eugeniei ca-si pierduse muceda vechime ; o vedea luminoasa, tinara ca 370

ea, tinara ca si dragostea care o robea. In sfiitit, ma-ma-sa, buna si ingaduitoarea-i mama, se supuse tuturor toanelor dragostei, si, cind odaia lui Charles fu dereticata, s-au dus amindoua sa tina companie nefericitului ; mila crestineasca nu poruncea oare sa fie consolat ? Amindoua ciuguleau din religie o sumedenie de mici sofisme, ca sa-si justifice impulsiile lor.

Charles Grandet se vazu astfel obiectul celor mai afec­tuoase si mai duioase atentii. Inima lui indurerata simti toata dulceata acestei catifelate amicitii, a acestei incin-tatoare simpatii pe care cele doua suflete, vesnic con-strinse, izbutira sa le desfasoare, vazindu-se libere pentru o clipa pe tarimul suferintelor, mediul lor firesc. Bizuita pe rudenie, Eugenie se apuca sa orinduiasca rufaria, lu­crurile de toaleta aduse de varu-sau si avu ragaz sa se minuneze in voie de fiecare din scumpele nimicuri, de fleacurile lucrate in aur si in argint, care ii cadeau sub mina si pe care le tinea indelung intre degete, sub pretext ca le cerceteaza.

Charles pretui nu fara o adinca induiosare generoasa grija a matusii si a verisoarei, caci cunostea indestul societatea pariziana pentru a sti ca in situatia lui n-ar fi gasit decit inimi reci si indiferente. Eugenie ii aparu in toata splendoarea frumusetii ei particulare, abia de acum incolo avea sa admire inocenta acestor moravuri, pe care in ajun le luase in deridere. Astfel, cind Eugenie primi din miinile lui Nanon ceasca de faianta plina de cafea cu frisca, spre a-si servi varul cu toata nevinovatia sentimentului, aruncindu-i o blinda privire, ochii parizia­nului se umplura de lacrimi ; ii cuprinse mina si i-&

saruta.

— Ce ti s-a mai intamplat iar ? intreba ea.

— Ah, sint lacrimi de recunostinta, fu raspunsul. Eugenie se intoarse brusc spre camin, ca sa stringa

sfesnicele.

— Nanon, tine, ia-le ! zise ea.

Cind isi privi iarasi varul, mai era inca imbujorata, dar cel putin privirile ei putura sa minta si sa ascunda nespusa fericire care-i napadea inima ; totusi ochii lor oglindira acelasi simtamint, dupa cum sufletele li se con­topira intr-acelasi gind : viitorul era al lor. Aceasta dulce emotie a fost cu atit mai incintatoare pentru Charles, in durerea lui imensa, cu cit fusese mai putin asteptata.

Lovitura de ciocan chema pe cele doua femei la locu­rile lor. Din fericire, coborira scara atit de repede, incit se aflau cu lucrul in mina cind a intrat Grandet; de le-ar fi intilnit sub bolta, nu i-ar fi trebuit mai mult ca sa-i atite banuielile. Dupa prinzul infulecat de unchias la re­pezeala, paznicul, care nu-si primise inca plata faga­duita, sosi din Froidfond, de unde aducea un iepure, niste potirnichi vinate in parc, niste tipari si doua stiuci tri­mise de morari.

- Eh .' ei .' bietul Cornoiller, vine tocmai la tanc. Sint bune de mincat ?

- Da, preamilostive domn, sint vinate abia de doua zile.

- Hai, Nanon, misca-te .' ii dadu zor mosneagul. Ia asta, va fi pentru deseara ; vom avea de ospatat pe doi Cru eh o ti.

Nanon casca niste ochi timpi si se uita la toata lumea.

- Bine, bine, facu ea, dar de unde sa iau slanina si mirodenii ?

— Nevasta, spuse Grandet, da-i sase franci lui Nanon si adu-mi aminte sa cobor in pivnita ca sa scot.un vin pe cinste .'

- Ei, domnule Grandet, glasui paznicul, care-si pre­gatise oratiunea sa ca sa lamureasca treaba cu leafa, domnule Grandet

- Ta, ta, ta .' facu Grandet, stiu ce vrei sa spui. Esti baiat bun : vom vedea miine, astazi sint prea grabit. Nevasta, da-i cinci franci, adauga catre doamna Grandet.

Si sterse putina. Biata femeie fu nici nu se poate mai bucuroasa sa rascumpere linistea cu unsprezece franci. Stia prea bine ca Grandet tacea vreme de cincisprezece zile, dupa ce-i lua inapoi ban cu ban paralele pe care i le daduse.

— Tine, Cornoiller, spuse ea strecurindu-i in mina zece franci, intr-o buna zi o sa te rasplatim noi pentru toata slujba.

Cornoiller nu mai avu ce zice Pleca si el.

-Doamna,rosti Nanon,care-si pusese boneta neagra si insfacase cossul,n-am nevoie decat de trei franci,poftim restul.O s-o scoatem la capat si cu atat.

-Pregateste o masa buna,Nanon!Varu-meu are sa coboare,anunta Eugenie.

-Hotarat,se petrece ceva extraordinary,zise doamna Grandet.E a treia oara de la casatoria noastra cand tatane-tu da o masa.

Spre ceasul patru,in clipa cand Eugenie si cu maica-saispravira de pus masa pentru sase insi sic and stapanul casei adusese cateva sticle din acele strajnice vinuri pastrate cu sfintenie de provinciali,Charles intra in sala.Tanarul era palid. Miscarile,infatisarea.

Presedintele se si vazu ales ginere de pehlivanul mos-negel.

— Spu spu neai ca fa fa fa Jimentul poate fi impie pie di cat prin prin

Prin insesi tribunalele de comert. Aceasta se in-timpla zilnic, spuse domnul de Bonfons, crezind ca ghi­ceste gindul lui Grandet si dorind sa-l lamureasca priete­neste. Asculta .'

Te as ascult, raspunse umil unchiasul, luind mutra vicleana a copilului care-si ride de dascal, parind totusi ca-i da ascultare, cu cea mai smerita evlavie.

Cind un om considerabil si considerat, cum era de pilda raposatul dumitale frate la Paris

Fra fra tele meu da

Este amenintat de ruina

Asta se se nu nu me ste rui rui na ?

Da .' Cind amenintarea falimentului devine de ne­inlaturat, Tribunalul de Comert, de care depinde negu­tatorul, are, baga de seama, are puterea sa numeasca printr-o hotarire lichidatori. Lichidarea nu-i totuna cu falimentul. Dind faliment, un om ramine dezonorat, dar lichidind, ramine cinstit

Bi bine zis .' Daca nu co sta mai mult, e al alta vorba .' zise Grandet.

Dar lichidarea se poate face si fara ajutorul Tribu­nalului de Comert. Caci, spuse presedintele tragind o priza, cum se declara un faliment ?

Hm Nu nu m-am gin gin dit la asta, ras­punse Grandet.

Mai inainte de toate, relua magistratul, prin depu­nerea bilantului la grefa tribunalului de catre negutator sau de procurist. in al doilea rind, la cererea creditorilor. Dar daca negutatorul nu depune bilantul si nici un cre­ditor nu cere tribunalului o hotarire care sa declare in fa­liment pe sus-numitul negutator, ce se intimpla ?

Da da sa sa ve ve dem

Atunci familia raposatului, reprezentantii sai, mos­tenitorii sau negutatorul insusi, daca nu e mort, sau prie­tenii sai, daca e cumva ascuns, acestia lichideaza. Poate vrei sa lichidezi dumneata afacerile fratelui dumitale ?

Ah f Grandet ! izbucni notarul. Ce bine ar fi i Mai este un sentiment de onoare in fundul provinciei noastre. Daca ti-ai salva numele, caci e numele dumitale, ai fi un om

Sublim ! rosti presedintele, intrerupindu-si unchiul.

Fi fireste, raspunse batrinul podgorean, fra fra­tele meu s-a nu nu numit Grandet, ca ca si mi min ne, nici vor vor ba .' Aceasta li chi dare ar fi in ori orice caz folo si si toare nepotului meu, pe pe care il il iubesc. Dar tre trebuie sa sa vad ! Nu cu cu nosc pezevenghii de la Paris Eu sint la Sau Saumur, vezi bine. imi vad de viile mele de gro­pile mele de tre tre bu burile mele. N-am is iscalit niciodata polite. Ce este o poli polita ? Am a a acceptat multe, n-am is is calit nici una. Am au auzit ca se pot ras ras cumpara. Iata tot ce ce stiu.

Da, spuse presedintele, politele se pot rascumpara pe piata cu pret de atita ori atita la suta. intelegi ?

Grandet isi facu mina pilnie la ureche, si presedin­tele ii repeta fraza.

Dar, raspunse podgoreanul, prin ur ur urmare, e de cis cis ti gat gras in afa ce ce rea asta ? Zau daca stiu ceva din toa toa te as tea la vir sta mea. Eu tre tre buie sa ra ramin lipit aici, sa am grija de grine. Gri gri nele mele se aduna, si si cu ele pla pla testi. inainte de de toate trebuie sa sa vezi de de recolta. Am tre treburi mai i importante la Froid fond Nu-mi pot pa pa rasi casa pentru in in curcaturi dracesti pe ca care ni nici nu le pri pricep de fel. Spui ca tre trebuie ca sa li li chidez, ca sa opresc decla cla ratia de fa fa li li ment, sa fiu la Paris. Dar nu poti fi in in doua Io locuri, doar da da ca esti pasarica si

Te inteleg i striga notarul. Ei bine, batrine amic, ai prieteni, prieteni incercati, care sint in stare sa faca orice pentru dumneata.

„Haide mai repede, gindea in sine podgoreanul, hota-riti-va odata .''

Si daca cineva ar pleca la Paris si ar gasi pe cel mai mare creditor al fratelui dumitale Guillaume, si i-ar zice

Stai pu pu tin, relua mosul, i-ar spu spu ne ce ? Ceva cam asa : „Domnul Grandet din Saumur in­coace coace, domnul Grandet din Saumur pe din co Io. isi iubeste fra fra te le si nepotul, Grandet e o ru ru da mi nu nu nata si are ce cele mai bu bune in ten tii. El si-a vindut bi bi ne re col col ta. Nu declarati fa falimentul, sfatuiti-va si numiti li li chi da da tori. Atunci Grandet va ve ve vedea. Veti cistiga mai mult li li chidind de decit daca la lasati oamenii justitiei sa sa-si vire na nasul Nu-i asa ?

Adevarat .' incuviinta presedintele.

Pentru ca, vezi, domnule de Bon Bon Bon fons, trebuie sa vezi bi bi ne inainte de a te ho ho ta ri. Ce nu se poate nu se poa poa te. in orice afacere du du bi oasa, ca sa nu te rui rui ruinezi trebuie sa cu cunosti mi mi jloace cele si gre gre u u u u tatile. Nu-i asa ?

- Fara indoiala ! cazu de acord din nou presedintele. Parerea mea este ca in citeva luni s-ar putea sa 'ras-cumparam creantele pentru o suma de, si sa platim apoi integral prin buna intelegere. Ah ! Ah ! duci mai departe ciinii aratindu-le bucata de slanina ! Cind nu-i decla­ratie de faliment si cind ai in mina titlurile creantelor, esti alb ca neaua.

Ca nea nea neaua ? repeta Grandet, facind iar mina pilnie la ureche. Nu inte te leg cum vi vi ne asta ?

Dar, striga presedintele, asculta-ma !

As as cult.

Un efect e o marfa a carei valoare poate sa scada si sa urce. E o urmare a principiului lui Jeremie Bentham asupra cametei. Acest publicist a dovedit ca prejudecata, care arunca atita ocara asupra camatarilor, e o prostie.

Ei ! facu unchiasul.

Tinind seama ca in principiu, dupa Bentham, banul e o marfa, si ceea ce reprezinta el e de asemenea marfa, relua presedintele ; tinind seama ca supusa variatiilor obisnuite, care diriguiesc treburile comerciale, marfa-bilet purtind o iscalitura sau alta, dupa cum cutare sau cu­tare articol abunda sau lipseste de pe piata, dupa cum e scumpa sau scade la nimic, tribunalul ordona vai ! da prost mai sint parerea mea e ca vei putea rascumpara datoriile fratelui dumitale cu douazeci si cinci la suta.

il chea chea ma Je Je Jeremie Ben ?

Bentham, un englez.

Acest Jeremie o sa ne scuteasca de multe plingeri in afaceri, recunoscu notarul rizind.

- Englezii astia au ci ci teodata bun-simt, spuse •Grandet. Ast fe fel, dupa Ben Ben Bentham, daca politele fratelui meu pre tu tu iese ba nu pretuiesc nimic ! Ce zici, asa e ? Asta imi pa pa re lim lim­pede Creditorii vo vor fi ba nu vor fi inteleg !

Lasa-ma sa-ti lamuresc toate acestea, zise presedin­tele. De drept, daca dumneata posezi toate titlurile crean­telor datorate de casa Grandet, fratele dumitale sau suc­cesorii lui nu datoreaza nimanui nimic. Bun.

Bun ! intari unchiasul.

intr-adevar, daca efectele fratelui dumitale se nego­ciaza, pricepe bine acest cuvint, pe piata cu atita pier­dere la suta, daca vreunul din prietenii dumitale, trecind pe acolo, le-a rascumparat, creditorii nefiind siliti sa le , dea, succesiunea raposatului Grandet din Paris e perfect

incheiata.

Asta e a de de varat ! Aface rile sint afa­ra faceri ! spuse dogarul. Fie a a asa. Dar, presupu-nind asta in in telegi ? e greu. N-am ni nici ba bani, ni nici timp, nici

Da, dumneata nu te poti deranja. Atunci uite ce : ma duc eu la Paris, o sa-mi platesti doar drumul, o ni­mica toata. Voi da ochi ,cu creditorii, o sa le vorbesc, o sa-i amin si totul se va aranja cu un surplus de plata, pe care dumneata ai sa-l adaugi la valorile de lichidare, ca sa recapeti titlurile politelor.

Dar vo vo vom vedea aceasta ; nu nu nu pot; nu nu nu vre vre vreau sa ma anga ga jez fa fara sa Ca sa sa scurtez, cine nu nu poate, nu-u, nu poate ! Ati in te te Ies ?

— Adevarat.

— Mi-e ca. capul to to toba de cele cite mi • mi mi-ati spus. Ia ia ta, e pri ma oara in vi ata mea cind tre tre buie sa-mi ba bat capul cu de astea.

— Pricep, nu esti jurisconsult.

— Sint un bie biet podgorean si ha ha bar nu am de ce mi-ati spus ; tre tre buie sa ma gin gin gindesc.

- Ei bine, incheie presedintele, parind ca doreste sa sfirseasca convorbirea.

- Nepoate ! il intrerupse mustrator notarul.

Da, unchiule, zise presedintele.

Lasa-l pe domnul Grandet sa se lamureasca. E vorba de un mandat foarte important. Scumpul nostru prieten trebuie sa chibzuiasca •

O lovitura de ciocan, care anunta sosirea familiei des Grassins, intrarea si ploconelile lor, il impiedicara pe Cruchot sa-si ispraveasca fraza. Notarul fu bucuros de aceasta intrerupere ; Grandet il si privea piezis, si negul vinos vestea o apriga furtuna launtrica. Mai intii, pru­dentul notar nu gasea potrivit ca un presedinte al tribu­nalului de prima instanta sa se duca la Paris pentru a face sa capituleze niste creditori si sa devina complice intr-o invirteala, care se batea cap in cap cu strictele legi ale cinstei, apoi, cum nu-l auzise pe mos Grandet pronuntindu-se asupra vreunei plati cit de mici, tremura la gindul ca nepotu-sau ar putea fi tirit intr-o asemenea afacere. Folosi deci clipa cind intra familia des Grassi-nilor, pentru a-si lua nepotul de brat ca sa-l duca in dreptul ferestrei.

Te-ai aratat grozav de saritor la nevoie, nepoate ; dar la naiba cu atita devotament ! Dorinta de a pune mina pe fata te orbeste — drace ! nu trebuie sa proce­dezi ca un nerod. Lasa-ma pe mine sa conduc barca, ta

sa ajuti doar la cirma. Oare are rost sa-ti compromit! demnitatea de magistrat intr-o asemenea ?

Nu apuca sa sfirseasca ; il auzi pe domnul des Gras­sins spunind batrinului dogar, cind ii intinse mina :

— Grandet, am aflat groaznica nenorocire ce s-a abatut asupra familiei dumitale, nenorocirea casei GuiK laume Grandet si moartea fratelui dumitale ; venim ca sa-ti exprimam toata parerea de rau cu care luam parte la acest trist eveniment.

— Nu e vorba de alta nenorocire, decit de moartea domnului Grandet mezinul ! il intrerupse notarul pe ban­cher. Poate ca nu s-ar fi sinucis daca i-ar fi trecut prin minte sa-si cheme fratele in ajutor. Vechiul nostru prie­ten, cinstit pina in virful unghiilor, are de gind sa lichi­deze datoriile casei Grandet din Paris. Nepotul meu, pre­sedintele, ca sa-l scuteasca de siciielile unei afaceri cu totul judiciare, se ofera sa plece numaidecit la Paris, cu scopul de a negocia cu creditorii si de a-i multumi cum

se cuvine.

Cuvintele acestea, intarite de atitudinea podgoreanu-lui, care-si mingiia barbia, uimira peste masura pe cei trei des Grassins, care tot timpul drumului, birfisera pe toate fetele avaritia lui Grandet, invinuindu-l chiar de

moartea fratelui.

— Ah ! stiam eu bine ! izbucni bancherul privindu-si sotia. Ce-ti spuneam pe drum, doamna des Grassins ? Grandet e cinstit pina in virful unghiilor si nu va ingadui ca numele lui sa fie cit de putin atins ! Banul fara cinste e o boala. Mai exista onoare in provinciile noastre ! Asta-i frumos, mai mult decit frumos, Grandet ! Sint un vechi ostas, nu stiu sa-mi ascund gindul ; o spun verde : asta, la naiba, e sublim !

Dar su su bli bli mul co co costa cam scump ! raspunse prefacutul mosulica, in timp ce banche­rul ii stringea mina calduros

insa asta, scumpul meu Grandet, cu voia domnului presedinte, relua des Grassins, este o afacere pur comer­ciala si cere un negutator incercat. Nu se impune oare sa fii versat in socoteli de schimb, in avansuri, in calcule de dobinzi ? Eu sint nevoit sa plec la Paris pentru trebu­rile mele, incit as putea

— Vom cauta deci sa ne a a aranjam a am amindoi in marginile posibilitatilor, fara sa ma ma a an angajez cu cu ceva, spuse Grandet bilbiin-du-se ; pentru ca ve ve vezi dumneata, domnul presedinte imi cerea, fireste, cheltuielile de drum Unchiasul nu mai bilbii ultimele cuvinte.

Ce vorba ! exclama doamna des Grassins, dar e o placere sa mergi la Paris ! Eu as plati bucuroasa drumul, numai sa ma duc.

Spunind, facu sotului un semn, incurajindu-l sa le sufle adversarilor cu orice pret aceasta insarcinare ; apoi privi foarte ironic la cei doi Cruchoti, care facusera o mutra de mai mare mila.

Grandet il apuca pe bancher de un nasture al hainei si-l trase la o parte.

Am mai multa incredere in dumneata, decit in presedinte, ii sopti el. Pe urma, mai e o alta poveste cu cintec de data asta, adauga el miscindu-si negul. Vreau sa incep sa cumpar rente de stat ; am citeva mii de franci, pe care n-as vrea sa-i plasez in obligatii decit la optzeci de franci la suta. Cica, dupa cum spune lumea, aceste masinarii ar fi de obicei in scadere catre sfirsitul lunii. Te pricepi la asta, nu-i asa ?

Te cred ! Prin urmare as avea de luat pentru dumneata rente de citeva mii de franci ?

Nu cine stie ce mare lucru pentru, inceput. Dar nici o vorba ! Vreau s-o fac fara sa se afle Vei incheia afacerea pe la sfirsitul lunii, dar sa nu sufli nici un cu-vint Cruchotilor; le-ar sta in git. Fiindca pleci la Paris, vom vedea totodata cum cad bobii pentru bietul meu nepot.

Sintem intelesi. Voi pleca miine cu postalionul, rosti tare des Grassins, si voi veni sa iau de la dumneata ultimele dispozitiuni La ce ora ?

La cinci dupa amiaza, hotari podgoreanul, fre-cindu-si miinile.

Cele doua tabere mai ramasera inca vreo citeva clipe pe pozitie. Dupa un rastimp de tacere, des Gras­sins, batindu-l pe Grandet cu palma pe umar, spuse :

Mare noroc, sa ai rude ca dumneata

Da, da, fara s-o arat, raspunse Grandet, sint un frate bun. Mi-am iubit fratele si am s-o dovedesc, daca daca n-are sa coste

O sa va lasam acum, Grandet ! spuse bancherul, intrerupindu-l la timp, mai inainte de a-si sfirsi fraza. Plec asa de devreme pentru ca mai am de pus ordine in unele treburi.

Bine, bine, si eu ma ma retrag in camera de de deliberare, cum spune presedintele Cruchot, ca sa ma gi gi gindesc la ceea ce stii.

„Al naibii ! Nu mai sint «domnul de Bonfons»', se gindi ingrijorat magistratul, a carui mutra capatase in­fatisarea unui judecator plictisit de-o pledoarie.

Capii celor doua familii rivale plecara impreuna. Nici unii, nici altii nu se mai gindeau la tradarea lui Grandet fata de podgoreni, ci se iscodeau reciproc, dar in zadar, sa afle ce gindeste celalalt despre adevaratele intentii ale mosului in aceasta noua afacere.

Mergeti si dumneavoastra cu noi la doamna Dor-sanval ? il intreba des Grassins pe notar.

- O sa venim ceva mai tirziu, raspunse presedintele. Daca unchiul imi ingaduie, i-am fagaduit domnisoarei de Gribeaucourt sa-i dau buna seara, asa ca mai intii o sa trecem pe acolo.

La revedere, deci, domnilor, incheie doamna des Grassins.

Si cind des Grassinii fura la citiva pasi de Cruchoti, Adolphe isi dadu cu parerea :

Au cam ramas cu botul pe labe, nu ?

Mai incet, baiatule ! il povatui maica-sa. Ar pu­tea sa te-auda ! De altfel, ceea ce spui nu-i de cel mai bun gust si miroase a obraznicii studentesti.

Ce zici de asta, unchiule ? izbucni magistratul, cind ii socoti pe des Grassini destul de departe, am in­ceput prin a fi presedintele de Bonfons si am sfirsit prin a ajunge in cele din urma un simplu Cruchot !

Vazui si eu ca ai pus-a la inima, dar ce sa-i faci ? Vintul sufla de partea des Grassinilor. Prostanac mai esti, cu toata desteptaciunea ta ! Lasa-i sa se imbarce pe un „vom vedea' al mosulicului Grandet si fii pe pace, dragul meu : Eugenie tot nevasta ta are sa fie

In citeva clipe vestea marinimiei lui Grandet se ras-pindi in trei case deodata, si in tot tirgul nu se mai vorbi decit despre acest devotament fratesc. Fiecare il ierta pe Grandet pentru vinzarea vinului, incheiata in dispretul intelegerii dintre podgoreni, si-i admira cinstea, laudindu-i marinimia, de care nu-l crezusera in stare. E in firea francezului sa se inflacareze, sa se burzu­luiasca, sa se aprinda, pentru meteorul de o clipa,, pen­tru toate nimicurile trecatoare ale actualitatii. Dar ma­sele, popoarele, sa fie oare fara memorie ?

Dupa ce Grandet inchise usa, o chema pe Nanon :

— Nu da drumul ciinelui si nu te culca, avem de lucru impreuna. La ora unsprezece, Cornoiller trebuie sa fie la poarta cu caruta de la Froidfond. Pindeste-l cind vine, ca sa nu bata, si spune-i sa intre binisor. Legile politiei pedepsesc galagia in tisipul noptii. De altfel mahalaua nu trebuie sa stie ca plec Ia drum.

Spunind aceasta, Grandet se urca in laboratorul sau, unde Nanon il auzi miscindu-se, rasfoind, umblind de colo pina colo, dar cu mare bagare de seama. Nu voia, fireste, sa-si trezeasca nici nevasta, nici fata, si, mai presus de toate, nu voia sa atite curiozitatea nepotului, pe care incepu sa-l afuriseasca ca tine lumina aprinsa in odaia lui. Pe la miezul noptii, cum Eugenie se gin-dea numai la nefericitul ei var, crezu ca aude plinsul unui om pe moarte si, pentru ea, acest muribund nu putea fi decit Charles : cind se despartise de dinsul era asa de palid si deznadajduit .' Poate ca s-o fi si omorit, cumva, impinsa de aceasta groaza, se infasura intr-o haina cu gluga si voi sa iasa. intii zari prin crapatura usii o lumina mare si o cuprinse spaima sa nu fi luat foc ceva, undeva ; apoi se linisti, auzind pasul greoi al matahaloasei Nanon si glasul ei, amestecat cu necheza­tul mai multor cai.

„O fi vrind oare tata sa-l rapeasca pe verisor ?' se intreba naiv si absurd, deschizind incet usa, ca sa nu scirtiie, dar in asa fel, ca sa vada ce se petrece in coridor.

Deodata ochii ei intilnira pe cei ai parintelui sau, si privirea lui, desi vaga si nepasatoare, o inmarmuri de spaima. Mosneagul si Nanon purtau amindoi pe umarul drept un par virtos, ce sustinea, legat cu odgon, un bu­toias din cele pe care mos Grandet le mai fabrica din cind in cind, ca sa-i treaca de urit.

Sfinta Fecioara ! Greu mai este, domnule ! spuse cu glas scazut Nanon.

Ce pacat ca nu sint in el decit gologani de arama ! raspunse mosulica. Baga de seama sa nu dai peste sfesnic !

Scena era luminata de o singura luminare asezata intre fiarele rampei.

Cornoiller, se adresa Grandet paznicului sau in par-tibus 1, ti-ai luat pistoalele ?

Nu, domnule ! Ce primejdie ar putea fi pentru niste gologani ?

Nici una, incuviinta Grandet.

De altfel, o sa ajungem repede, relua paznicul, fermierii au ales pentru dumneavoastra cei mai ageri cai.

Bine, bine, cred ca nu le-ai spus unde ma duc !

Nici nu stiam unde.

Bine ! Trasura e zdravana ?

Asta, stapine, ar putea duce si trei mii. Ce greu­tate pot avea butoaiele astea ?

Stiu eu prea bine ! spuse Nanon. Au aproape o mie opt sute de piese fiecare.

Pune-ti lacat gurii, Nanon ! Sa-i spui doamnei ca am plecat la tara. Pe la vremea prinzului voi fi inapoi. Hai, Cornoiller ! Trebuie sa ajungem la Angers inainte de ora noua.

Trasura porni. Nanon zavori poarta cea mare, slo­bozi ciinele, se culca cu umarul amortit, si nimeni din mahala nu banui nici plecarea, si nici pricina plecarii lui Grandet. Discretia mosneagului era absoluta. Nimeni nu vazuse vreodata vreun ban in casa lui, bucsita cu aur. Cind au ajuns la urechea unchiasului zvonurile din port ca s-a dublat pretul aurului din pricina numeroase­lor incarcari facute la Nantes si ca in Angers sosisera

sa ma cheme indarat. Caci, vai t iubita mea, n-am atitia bani ca sa merg unde esti tu, sa-ti dau si sa primesc o ultima sarutare, o sarutare prin care as sorbi cu priso­sinta forta cuvenita pentru tot ceea ce am de gind sa fac'

„Bietul Charles, ce bine ca am citit .' Am aur, am sa i-l dau .'' isi spuse Eugenie,

Relua apoi lectura, dupa ce-si sterse lacrimile.

,,Nu ma gindisem pina acum la toate napastele mize­riei. Chiar daca as izbuti sa injgheb cele citeva sute de ludovici trebuinciosi pentru drum, tot n-as avea nici UH ban in plus ca sa-mi constitui un fond in marfuri. Dar nu, nu voi avea nici o suta de ludovici si nici unul singur; n-o sa stiu ce o sa-mi ramina decit dupa achi­tarea datoriilor mele de la Paris. Daca nu-mi va mai ramine nimic, ma voi duce linistit la Nantes, ma voi imbarca ca simplu matelot si voi incepe asa cum au inceput multi oameni harnici, care n-au avut un golo­gan si s-au inapoiat bogati din Indii. De azi-dimineata imi privesc cu singe rece viitorul. E mai ingrozitor pen­tru mine ca pentru oricare altul, pentru mine, care am fost alintat de o mama ce m-a adorat, iubit de cel mai bun dintre parinti si care la intrarea in viata am in-tilnit o dragoste ca aceea a Annei! N-am cunoscut de­cit placerile vietii: aceasta fericire nu putea dainui. Cu toate acestea, scumpa mea Annette, am mai mult curaj decit s-ar presupune ca poate avea un june obisnuit cu huzurul, mai ales cu rasfatul celei mai fermecatoare femei din Paris, leganat de bucuriile familiei, caruia ii suridea acasa totul, ale carui dorinte erau lege pen-trul tatal sau Ah ! tata ! el mort, Annette Si iata ca m-am gindit la situatia mea, m-am gindit si la a ta. Am imbatrinit grozav de mult in douazeci ti patru de ore. Scumpa Anna, daca pentru a ma avea Unga tine, la Paris, ar trebui sa renunti la toate placerile tale, la toaletele tale, la loja ta de la Opera, cu toate aceste sacrificii inca tot n-am ajunge la acoperirea cheltuielilor mele risipitoare, si apoi nici n-as primi atitea jertfe. Ne vom desparti deci azi pentru totdeauna.'

„O paraseste, sfinta Fecioara. Ce fericire .''

Eugenie sari de bucurie. Charles facu o miscare, ea ingheta de spaima, dar, din fericire pentru dinsa, el nu se destepta. Apoi urma :

,,Cind ma voi intoarce ? Nu stiu. Clima din Indii imbatrineste repede pe un european, care pe deasupra mai si munceste. Sa spunem peste zece ani. Fata ta va fi atunci de optsprezece ani, te va urmari pas cu pas, lumea va fi cruda cu tine, si mai cruda, poate, fiica ta. Avem destule pilde ale acestor verdicte mondene si ale ingratitudinii din partea atitor fete ; sa tragem conclu­zii din ele. Pastreaza in adincul inimii tale, asa cum o fac eu, amintirea celor patru ani de fericire, si fii cre­dincioasa, daca poti, sarmanului tau prieten. Totusi, n-am sa ti-o pretind, pentru ca, vezi tu, scumpa mea Annette, trebuie sa ma conformez situatiei mele, sa pri­vesc ca un burghez viata, s-o calculez cit mai conve­nabil. Deci trebuie sa ma gindesc la casatorie ; casatoria a ajuns neaparat trebuincioasa vietii mele noi si iti mar­turisesc ca am gasit aici, in Saumur, la unchiul meu, o verisoara, ale carei maniere, chip, suflet si judecata ti-ar placea si care pare sa aiba'

Scrisoarea se oprea aici.

„Trebuie sa fi fost grozav de obosit, daca n-a mai putut sa continue .'' isi spuse Eugenie.

Si astfel il justifica .' Cum ar fi fost oare cu putinta ca aceasta fata inocenta sa bage de seama racela acelei scrisori ? Pentru tinerele fete, crescute in frica lui Dum­nezeu, nestiutoare si pure, totul este iubire de indata ce pun piciorul pe vrajitul tarim al iubirii. Ele calca pe acest tarim invaluite de cereasca lumina ce-o rasfringe sufletul lor si care se revarsa in raze asupra iubitului ; ele il infrumuseteaza cu vapaia propriului lor simtamint si ii atribuie frumoasele lor ginduri. Erorile femeii vin aproape intotdeauna din credinta ei in bine sau din increderea in adevar. Aceste cuvinte : „Scumpa mea Annete', „iubita mea', rasunau in inima Eugeniei ca graiul cel mai incintator al dragostei si-i mingiiau su­fletul, cum in copilarie ii mingiiara urechea divinele note din Venite, adoremus, repetate de orga. De altmin­teri, lacrimile, care mai scaldau inca ochii lui Charles, ii tradau toate simtamintele nobile ce seduc intotdeauna o tinara fecioara.

De unde ar fi putut ea sa stie ca daca Charles isi iubea intr-asa masura tatal si ca daca-l plingea asa de sincer, aceasta dragoste izvora mai putin .din bunatatea inimii sale, decit din bunatatea raposatului parinte ? Doamna si domnul Guillaume Grandet, satisfacind oate fanteziile odorului lor, rasfatindu-l cu toate indestularile averii, il aparasera astfel de acele josnice si odioase calcule, de care sint capabili mai toti copiii Parisului, cind, fata in fata cu ispitele marelui oras, isi inabusa necajiti dorintele, urzind planuri mereu aminate si in-tirziate de parintii ce se incapatineaza sa supravietu­iasca, in loc sa-i lase mai grabnic stapini pe mostenire. Marea risipa a parintelui izbutise astfel sa sadeasca o adevarata dragoste de fiu in inima copilului fara gin-duri ascunse.

Totusi, Charles era un copil al Parisului, obisnuit de moravurile pariziene si deprins de insasi Annette sa calculeze totul; un om prea timpuriu batrin sub masca de tinar. Si tot asa de prea timpuriu capatase acea spaimintatoare educatie a lumii, unde intr-o singura seara se comit, in gind si prin vorba, mai multe crime decit acelea pe care justitia le pedepseste la curtea cu juri, unde cuvintele de spirit asasineaza cele mai ma­rete idei, unde nu treci drept tare decit daca vezi just; si unde a vedea just inseamna a nu crede in nimic, nici in sentimente, nici in oameni, nici chiar in evenimente : acolo se falsifica evenimentele. Acolo, pentru a vedea just trebuie sa cintaresti in fiecare dimineata punga unui prieten, trebuie sa stii a te ridica politiceste peste tot ce se intimpla ; pentru moment sa nu admiri nimic, nici operele de arta, nici faptele inaltatoare, si sa acorzi tuturor ca singur mobil numai si numai interesul per­sonal. Dupa miile lor de nebunii, nobila doamna, fru­moasa Annette, il silea indeobste pe Charles sa gindeasca serios ; ii vorbea de situatia lui viitoare, trecindu-i prin par parfumata sa mina; ii facea planurile vietii, po-trivindu-i un cirliont; il feminiza si in acelasi timp il meschiniza. indoita coruptie, dar coruptie eleganta si subtire, de lume mare.

— Ce prostut mai esti, Charles ! ii spunea ea. Mare cazna pe mine sa te obisnuiesc cum sa te porti cu oa­menii. Ai fost foarte nepoliticos cu domnul Lupeaulx. Stiu prea bine ca nu e un om onorabil; dar asteapta, sa nu mai fie la putere, si atunci dispretuieste-l cit vei pofti. Stii ce ne spunea doamna Campan ? „Dragele mele, atita vreme cit cineva e in minister, adoratl-l; cind a cazut, ajutati-l sa se scufunde cit mai adinc ! Puternic, e un fel de zeu ; darimat, e mai prejos decit -V Marat in baie 1, caci el traieste, pe cind Marat e mort. Viata e un nesfirsit sirag de combinatii, si trebuie sa le descosi, sa le urmaresti ca sa te poti mentine mereu la locul cel mai bun.'

Charles era un june prea la moda, fusese prea alin­tat de parintii lui, prea iubit de toata lumea ca sa poata fi capabil de mari sentimente. Grauntele de aur pe care maica-sa i-l aruncase in suflet se subtiase prin filiera vietii pariziene ; il folosise deocamdata numai la supra­fata si avea sa-l macine apoi in pulbere prin frecare. Dar Charles nu implinise atunci decit douazeci si unu de ani. La virsta asta, prospetimea vietii pare nedespar­tita de candoarea sufletului. Glasul, privirea, chipul pa­reau ca se armonizeaza cu sentimentele. Astfel, cel mai aspru judecator, cel mai sceptic avocat, cel mai hapsin dintre camatari nu vor sa creada niciodata in batrinetea inimii, in coruptia calculelor feroce atita vreme cit ochii sint scaldati intr-o limpede lumina si cita vreme nici o cuta nu brazdeaza fruntea. Charles nu avusese niciodata prilejul sa aplice maximele moralei pariziene, si pina in acea zi se falea cu lipsa lui de experienta. Dar fara sa-si dea seama, egoismul se infiltrase in el. Germenii economiei politice, pentru uzul special al' pa­rizianului, latenti in inima lui, nu intirziara sa incolteasca din clipa in care, in loc de spectator lenevit, de­veni actor in drama vietii reale.

Aproape toate fetele se lasa in voia dulcilor promi­siuni ale acestor aparente ; dar Eugenie, chiar de-ar fi fost prudenta si patrunzatoare, cum sint anumite fete •din provincie, putea oare sa se indoiasca de acest var, cind apucaturile, vorbele si faptele lui raspundeau atit de deplin la tainicele aspiratii ale inimii sale ? O in-timplare fatala pentru ea o facuse martora la ultimele spasmuri de adevarata sensibilitate, cita mai exista in aceasta inima tinereasca, si sa auda, ca sa spunem asa, ultimele suspine ale constiintei.

Lasa deci la o parte acea scrisoare, care i - se parea plina de dragoste, si incepu sa-si contemple cu induio­sare varul adormit; tinerestile iluzii ale vietii mai jucau pentru dinsa pe fata lui; isi facu mai intii siesi jura-mintul sa-l iubeasca pe vecie.

Apoi isi arunca ochii pe cealalta scrisoare, fara sa mai dea mare importanta acestei indiscretii ; si, citind-o, avu prilejul sa capete alte dovezi ale inaltelor insusiri, pe care, ca orice femeie, le atribuie alesului inimii sale :

„Scumpul meu Alphonse, in clipa in care vei citi scri­soarea asta, eu nu voi mai avea prieteni; dar iti mar­turisesc ca, indoindu-ma de asa-zisii oameni de lume obisnuiti sa faca risipa cu acest cuvint, de prietenia ta nu m-am indoit. Incit apelez la tine sa lichidezi aface­rile mele, si, numai contind pe tine, am nadejdea ca voi Atrage un folos cit mai mare din tot ce mai posed. Stii desigur in ce situatie ma aflu. Nu mai am nimic si vreau sa plec in Indii. Am scris tuturor oamenilor carora le datorez ceva bani, si vei gasi alaturat lista lor, atit de exacta cit am putut-o alcatui din memorie. Biblio­teca, mobilele, trasurile, caii etc. valoreaza indestul, cred, pentru a-mi plati datoriile. Nu vreau sa mi se pastreze decit nimicurile ieftine, care sa-mi slujeasca drept inceput de instalare. Scumpul meu Alphonse, iti voi trimite de aici o procura in toata regula pentru vin-zarea asta in caz de contestatie, imi vei trimite toate armele. Apoi, opreste-ti-l pe Briton. Nimeni nu va da pretul care se cuvine pe acest minunat animal, prefer sa ti-l daruiesc, dupa cum lasa muribundul inelul de datina executorului' testamentar. Mi-am comandat o foarte frumoasa trasura la Farry, Breitman et Co., dar ei n-au predat-o -, obtine de la ei s-o pastreze, fara a mai pretinde ceva -, data se vor impotrivi, inlatura tot ce mi-ar putea pata onoarea in starea in care ma aflu. Mai datorez englezului sase ludovici pierduti la joc, nu uita sa-i'

Eugenie nu sfirsi.

„Dragul meu var !' spuse ea lasind scrisoarea si fu­gind cu pasi marunti in odaia ei, cu una din luminari in mina.

Acolo, cuprinsa de un val de bucurie, deschis.e ser­tarul unui scrin vechi de stejar, una din cele mai fru­moase opere ale epocii numite Renastere si pe care se mai zarea, pe jumatate stearsa, faimoasa salamandra regala1. Lua de acolo o punga mare, cintari din ochi cu mindrie greutatea pungii si se apuca sa cerceteze bi­lantul de mult uitat al micii sale vistierii.

Dadu mai intii la o parte douazeci de portugheze inca noi, batute sub domnia lui loan al V-lea, in 1725, pretuind la schimb cit cinci lisaboniene, adica o suta saizeci si opt de franci si saizeci si patru de centime, cum ii spunea batrinul avar dar al carui pret conven­tional era de o suta optzeci de franci din pricina rari­tatii si a frumusetii acestor monede stralucind ca soa­rele.

Item 2 : cinci genoveze sau piese de cite o suta de lire din Genova, alta moneda rara, pretuind optzeci si sapte de franci la schimb, dar pentru amatorii de aur

— o suta de franci. Le avea de la batrinul domn de la Bertelliere.

Item-. irei cvadrupli de aur spanioli de pe vremea lui Filip al V-lea, batuti in 1729, daruiti pe rind de doamna Gentillet, care, inminindu-i, ii spunea intotdeauna :

„Acest puisor de canar, scumpul meu galbior, face noua­zeci si opt de livre ! Pastreaza'l bine, micuta mea, va fi floarea comorii tale .''

Intern : ceea ce tatal ei pretuia mai mult (aurul aces­tor piese era de douazeci si trei de carate si o frac­tiune), o suta de ducati de Olanda, batuti in anul 1756 si pretuind aproape treisprezece franci.

Item : o mare raritate, niste medalii foarte cautate de avari — trei rupii cu semnul Cumpenei si cinci rupii cu semnul Fecioarei toate de aur curat de douazeci si patru de carate, mareata moneda a Marelui Mog l si care pretuia fiecare in parte treizeci si sapte de franci si patruzeci de centime ca greutate, dar cel putin cinci­zeci de franci pentru cunoscatorii carora le place sa minuiasca aurul.

hem : napoleonul de patruzeci de franci, primit cu doua zile inainte si pe care-l pusese cu nepasare in punga ei rosie.

Acest tezaur cuprindea piese noi si neumblate, ade­varate opere de arta, de care mos Grandet se interesa din cind in cind si pe care voia sa le vada citeodata, pentru a arata cu de-amanuntul fetei calitatile lor esen­tiale, ca : frumusetea zimtilor, luciul aurului, splendoa­rea literelor, al caror relief nu era inca tocit. Dar ea nu se gindea acum nici la aceste raritati, nici la mania tatalui sau, nici la primejdia ce-o astepta despartin-du-se de o comoara atit de scumpa avarului ei parinte ; nu, ea se gindea numai la varul ruinat si sfirsi prin a-si da seama, dupa ce gresi de citeva ori socoteala, ca po­seda aproape cinci mii opt sute de franci in valori reale, care se puteau vinde la tocmeala pe circa doua mii de taleri. La vazul acestui tezaur, incepu sa bata din palme ca un copil, care simte nevoia sa cheltuiasca prisosul bucuriei prin naivele zvicniri ale trupului. Astfel, tatal si fiica facura, in aceeasi noapte, fiecare, bilantul averii lor : el, pentru a se duce sa-si vinda aurul ; Eugenie, ca sa-l arunce pe al ei in viitoarea dragostei. Ea strecura din nou banii in vechea-i punga, o lua cu dinsa si urca scarile fara a mai sta pe ginduri. Mizeria secreta a va­rului o facu sa uite ca era noapte, ca existau reguli de buna-cuviinta ; iar mai presus de toate era tare pe constiinta ei, pe devotamentul ei, pe fericirea ei.

in clipa in care aparu in pragul usii cu luminarea in mina, Charles se destepta si, vazind-o, ramase inmar­murit de surpriza. Eugenie inainta, puse luminarea pe masa si rosti cu glas induiosat:

Draga varule, trebuie sa-ti cer iertare pentru o fapta grava de care m-am facut vinovata fata de dum­neata ! Dar Dumnezeu o sa-mi ierte acest pacat, daca vei voi sa-l faci sa se uite.

Despre ce e vorba ? intreba Charles, frecindu-se

la ochi.

Am citit cele doua scrisori. Charles rosi.

Cum s-a intimplat asta ? relua ea. Pentru ce am venit sus ? intr-adevar, acum nu mai stiu. Dar nu-mi prea pare rau ca le-am citit, deoarece scrisorile acestea mi-au dat prilej sa-ti cunosc inima, sufletul si

Si ? intreba Charles.

Si proiectele dumitale, nevoia imediata de a avea

o suma.

Scumpa verisoara !

Ss, ss, dragul meu var ! Nu asa de tare, sa nu trezim pe cineva. Iata ! zise ea deschizind punga. Iata economiile unei fete ca mine, care n-are nevoie de ni­mic. Charles, primeste-le, te rog ! Azi-dimineata nu stiam ce inseamna banul, de la dumneata am aflat, nu e decit un mijloc, si atita tot ! Un var e aproape un frate, asa ca poti foarte bine sa imprumuti punga su­rorii dumitale.

El tacea. Eugenie, tot atit femeie cit si copila, nu-si inchipuise ca nu va primi, si varul sta ca mut.

Ei bine ? intreba ea. Dinsul inclina capul.

Nu primesti ? repeta Eugenie, ale carei batai de inima rasunara in linistea adinca. Sovairea varului o umili; dar strimtoarea in care se afla dinsul ii aparu si mai viu in minte, si incovoie un genunchi. Nu ma voi ridica, pina ce nu vei primi acest aur ! rosti. Varule, te rog, raspunde .' Ca sa stiu daca ma stimezi, daca esti marinimos, daca

Auzind acest strigat al unei asemenea deznadejdi, Charles lasa sa-i cada lacrimile pe miinile verisoarei, apucind-o de amindoua bratele pentru a o impiedica sa se aseze in genunchi. Cind simti acele picaturi fierbinti. Eugenie flutura punga si o goli pe masa.

Da, nu-i asa ? spuse ea plingind de bucurie. Nu mai ai de ce sa te temi, varule, vei fi bogat ! Aurul acesta iti va aduce noroc ; intr-o zi ai sa mi-l inapoiezi ; de altfel vom fi tovarasi ; voi primi toate conditiile pe care ai sa le pui. Dar nici nu merita sa dai importanta unui dar, care

Charles izbuti in sfirsit sa-i marturiseasca senti­mentele :

Da, Eugenie, as fi prea mic la suflet daca n-as primi. Intre timp, nimic pentru nimic, incredere pentru incredere.

Ce vrei sa spui ? rosti ea speriata.

Asculta, draga verisoara, am aici

Se intrerupse, ca sa-i arate o besactea patrata, cu in-velitoarea de piele.

Am aici, urma Charles, am ceva la care tin ca la viata. Un dar de la mama. De azi-dimineata ma gin-desc ca, daca ar putea iesi din mormint, ar vinde ea singura aurul pe care dragostea sa l-a irosit in aceasta caseta ; dar, savirsita de mine, aceasta fapta mi-ar pa­rea un sacrilegiu.

Eugenie strinse puternic mina varului la auzul aces­tor ultime cuvinte.

Nu, urma el dupa citeva clipe de tacere, in care timp amindoi isi aruncara cite-o privire printre lacrimi, nu, nu vreau nici s-o distrug, nici s-o pierd in calatoria mea. Scumpa Eugenie, mi-o vei pastra dumneata. Nici­odata un prieten n-a incredintat altui prieten ceva mai scump. Judeca singura

Vorbind, scoase caseta din invelitoare, si Eugenie ra­mase inmarmurita vazindu-i frumusetea : lucratura, toata in aur, era cu mult mai pretioasa decit greu­tatea ei.

Ceea ce admiri, nu-i nimic .' spuse el apasind. pe un buton, care facu sa se iveasca un fund dublu. Iata ceea ce pretuieste .'

Charles scoase doua miniaturi, doua capodopere lu­crate de doamna Mirbel, bogat impodobite cu perle.

.— Vai ! ce femeie frumoasa ! Nu-i asa ca e doamna careia i-ai scris ?

Nu, raspunse el zimbind. Aceasta femeie e mama, care iti era matusa si iata pe tatal meu, care ti-era unchi. Eugenie, vreau sa te rog in genunchi : pas-treaza-mi aceasta comoara. Daca voi muri cumva, aurul acestei casete te-ar despagubi ; numai dumneata esti vrednica s-o pastrezi ; dar te voi ruga s-o distrugi, asa incit dupa dumneata sa nu incapa pe alte miini

Eugenie nu raspunse nimic.

Nu-i asa ? adause el, aproape in soapta.

La aceste cuvinte, ea ii arunca prima privire de fe­meie care iubeste, una din acele priviri unde e si adin-cime, si alintare.

El ii cuprinse mina si i-o saruta.

- inger nevinovat ! intre noi, nu-i asa, banul nu va avea niciodata nici o insemnatate ? Sentimentul va fi de acum inainte totul pentru noi.

Semeni cu mama dumitale. Avea un glas tot asa de blind ?

O ! mult mai blind

Da, pentru dumneata, spuse ea aplecindu-'si pleoa­pele. Hai, Charles, culca-te, vreau eu, esti obosit. Pe miine.

isi trase mina incetisor din miinile lui, iar el o in­soti luminindu-i drumul. Cind fura in pragul usii, din-sul exclama cu obida :

Ah ! de ce sint ruinat ?

As! tata e bogat, cred, raspunse ea.

Ce copil esti ! relua Charles cu un picior in odaie si rezemindu-se cu spatele de zid, daca ar fi bogat, nu l-ar fi lasat pe tata sa moara, nu v-ar lasa sa traiti intr-o asemenea despoiere si ar trai altfel.

Dar are domeniul Froidfond.

Si cit pretuieste acest Froidfond ?

Nu stiu ; dar mai are si Noyers.

Vreo ferma paraginita ?

Are vii si livezi

Mare lucru .' pufni Charles cu dispret. Daca tatal dumitale ar avea numai douazeci si patru de mii de livre renta, ai sta oare in asemenea odaie umeda si rece ? adause el facind un pas inainte. Acolo va sta comoara mea .' spuse apoi, uitindu-se la invechitul scrin, ca sa-si ascunda gindurile.

Du-te la culcare, zise Eugenie, nelasindu-l sa in­tre in camera ei ravasita.

Charles se retrase, dupa ce si-au urat noapte buna zimbind.

Amindoi adormira leganati de acelasi vis, si Charles incepu de atunci sa presare citiva trandafiri peste do­liul sau.

A doua zi dimineata, doamna Grandet isi gasi fiica plimbindu-se inainte de prinzisor in tovarasia lui Charles. Tinarul era inca mihnit, cum trebuie sa fie un om lovit de nenorociri, coborit, ca sa spunem asa, in adin-cul durerilor sale, pentru a masura fundul prapastiei unde cazuse si a simti toata povara viitoarei sale vieti.

Tata nu se va intoarce decit la cina, vesti Eu­genie, vazind nelinistea zugravita pe1 chipul maica-si.

Era usor sa desprinzi din gesturile Eugeniei, din figura ei si din ciudata dulceata a vocii o ingemanare de ginduri intre ea si varul oropsit de soarta. Sufletele lor se contopisera cu ardoare inainte de a-si da poate de­plin seama de puterea sentimentelor care ii apropiau unul de altul. Charles se opri in sala, si melancolia lui fu respectata cu evlavie. Fiecare din cele trei femei aveau, slava Domnului, cu ce se indeletnici. Grandet plecase lasind pe seama lor o sumedenie de treburi. Se infatisara fel de fel de oameni : tinichigiul, zidarul, carausii, dulgherul, fermierii ; unii ca sa se tocmeasca pentru executarea diverselor reparatii, altii ca sa pla­teasca arendele sau sa-si primeasca simbria. Doamna Grandet si Eugenie au fost deci nevoite sa alerge de colo pina colo, sa raspunda la intrebarile fara sfirsit ale muncitorilor si ale satenilor. Nanon primi proviziile si plocoanele in bucatarie. Ca intotdeauna, astepta porun­cile stapinului, ca sa stie ce trebuie oprit pentru gos­podarie si ce trebuie vindut la tirg. Caci zgircitul un-chias pastra obiceiul multor boierasi de la tara, de a-si bea vinul cel mai prost si de a-si minca poamele cele mai stilcite. Catre ceasul cinci seara, Grandet se in­toarse din Angers cu paisprezece mii de franci din aurul lui, iar in portofel, cu bonuri regale, care-i aduceau dobinda pina in ziua de plata a rentelor. Pe Cornoiller il lasase la Angers, ca sa vada de caii pe jumatate frinti si sa se intoarca cu ei la pas numai dupa ce se vor fi odihnit bine.

Ma intorc de la Angers, nevasta, si sint rupt de foame.

Nanon ii striga din bucatarie :

Te pomenesti ca n-ai mincat nimic de ieri ?

Nimic, raspunse unchiasul.

Nanon intra cu supa. Des Grassins veni sa primeasca ordine de la clientul sau tocmai in clipa cind toata familia se afla la masa. Mos Grandet nici nu-si zarise

nepotul.

Mincati linistit ! spuse bancherul. Putem vorbi si asa Dumneata habar n-ai cit pretuieste aurul la An­gers, unde au venit sa-l caute cei din Nantes. Vreau sa-l trimit si pe al meu

Sa nu-l trimiti cumva ! facu unchiasul. Au pina peste cap. Sintem prea buni prieteni ca sa te las sa-ti pierzi vremea degeaba.

Dar aurul e pretuit acolo la treisprezece franci si cincizeci de centime.

Era pretuit, vrei sa spui.

Ce naiba s-a intimplat ?

Am fost azi-noapte la Angers, destainui Grandet cu glasul scazut.

Bancherul tresari de surpriza.

Apoi se incinse intre dinsii o convorbire pe soptite, in care timp amindoi se uitau la Charles, in clipa in care batrinul dogar spuse bancherului sa-i cumpere rente de o suta de mii, des Grassins nu-si putu stapini un gest de ui­mire.

Domnule Grandet, se adresa lui Charles, plec la Paris ; daca ai sa-mi dai cumva vreun comision

Nici unul, domnule, va multumesc.

Multumeste-i mai din inima decit asa, nepoate f Domnul pleaca pentru a descurca afacerile casei Guillaume Grandet

Pot sa trag vreo nadejde ? intreba Charles.

Dar nu esti oare nepotul meu ? striga dogarul cu o bine jucata mindrie. Nu purtam acelasi nume ?

Charles se ridica, il imbratisa pe unchiul Grandet, se ingalbeni de emotie si iesi. Eugenie isi privi parintele cu admiratie.

Atunci, cu bine, scumpul meu des Grassins ! Vezi, stringe-i virtos in chingi pe jupinii de acolo .'

Cei doi diplomati isi strinsera miinile ; dogarul il pe­trecu pe bancher pina la usa ; apoi, dupa ce o inchise, se intoarse si spuse catre Nanon, trintindu-se in jilt :

Da-mi un lichior de coacaze.

insa prea agitat ca sa poata sta locului, se ridica, privi portretul domnului de la Bertelliere, fredonind si facind ceea ce Nanon numea pasii lui de dans :

in garzile franceze

Aveam un tata bun

Nanon, doamna Grandet si Eugenie se uitara una la alta in tacere. Voiosia podgoreanului le inspaiminta de cite ori ajungea la apogeu. Seara trecu pe nesimtite. Mos Grandet voia sa se culce devreme. Si, cind se culca el, toti ai casei trebuiau sa doarma, dupa cum cind August bea, toata Polonia era beata 1. De altfel, Nanon, Eugenie si Charles nu erau mai putin obositi decit stapinul. Cit priveste pe doamna Grandet, ea se culca, minca, bea, um­bla dupa voia barbatului. Cu toate acestea, in timpul celor doua ceasuri ingaduite digestiei, dogarul, vesel ca nici­odata, rosti mai multe din sentintele sale, dintre care una singura avea sa dea masura starii lui sufletesti. Dupa ce deserta pe git lichiorul de coacaze, se uita la pahar si spuse :

Nici n-ai dus bine paharul la gura, ca s-a si golit f Asa e si cu viata noastra. Nu poti sa fii si sa si fi fost. Banii nu pot s-a circule, si in aceasta vreme sa ramina si in punga noastra. Altfel, viata ar fi prea frumoasa. Se arata jovial si marinimos. Cind Nanon veni cu virtelnita, ii spuse : Trebuie sa fii ostenita. Lasa cinepa la naiba.

Ce s-o las, ca as muri de urit ! marturisi slujnica.

Biata Nanon ! Vrei un lichior ?

Ah, cind e vorba de lichior, nu ma dau in laturi. Doamna il face mult mai bine decit spiterii. Cel care se vinde la pravalie parca ar fi o doctorie.

Pun prea mult zahar, nu se mai simte nimic, ex­plica mosul.

A doua zi, familia, adunata, la ora opt pentru micul dejun, infatisa tabloul primei scene dintr-o viata casnica cu adevarat plina de o blinda intimitate. Nenorocirea in­chegase in graba legatura intre doamna Grandet, Eugenie si Charles ; Nanon tinea si ea cu dinsii, fara sa-si dea seama. Toti patru incepura sa alcatuiasca o singura fa­milie. Cit despre batrinul podgorean, o data ce avaritia ii fusese satisfacuta si avea siguranta ca o sa-l vada in curind plecat pe coconasul de nepotu-sau, fara nevoia de a-i plati altceva decit drumul pina la Nantes, era acum aproape indiferent fata de prezenta lui in casa. Lasa, deci, pe cei doi copii, cum ii numea el pe Charles si pe Eugenie, sa se comporte in libertate, dupa indemnul inimii, sub paza doamnei Grandet, in care avea de altfel deplina in­credere in ceea ce priveste morala publica si cea biseri­ceasca. Alinierea livezilor si a santurilor de linga drum, sadirea plopilor de pe malul Loarei si lucrarile de iarna la terenurile sale ingradite si la Froidfond il absorbira cu totul. Din acea clipa incepu pentru Eugenie primavara dragostei. De la scena din noaptea in care i-a daruit va­rului vistieria, inima ei se dusese o data cu mica-i co­moara. Complici amindoi ai aceluiasi secret, se priveau purtindu-si o reciproca incredere, care le adincea simta­mintele si ii apropia tot mai strins unul de altul, punin-du-i, ca sa zicem asa, pe amindoi in afara vietii de toate zilele. Legaturile de rudenie nu ingaduie oare o anumita dulceata in glas, o anume duiosie mai blinda in privire ?Astfel, Eugenie izbuti sa aline suferintele varului cu bal­samul copilaroaselor emotii ale unei iubiri ce inmugurea.

Intre inceputul dragostei si inceputul vietii nu sint oare tot atit de delicate asemuiri ? Nu se alina copilul cu dulci cintece de leagan si cu imbietoare priviri ? Nu i se povestesc oare acele basme pline de minunatii, ce-i invaluiesc viitorul in aur ? Speranta nu-si desfasoara oare pentru dinsul, mereu, sclipitoarele-i aripi ? Nu varsa oare pe rind si lacrimi de fericire, si lacrimi de durere ? Nu se aprinde oare la cearta pentru tot soiul de nimicuri, pentru pietricelele cu care incearca sa-si cladeasca un subred castel, pentru buchetele de flori pe care le uita inainte de a se ofili ? Nu rivneste din toata fiinta sa se intreaca cu timpul, pentru a inainta in viata ? Iubirea este a doua noastra schimbare la fata. Pentru Eugenie si Charles, co­pilaria si dragostea insemnau una si aceeasi minune : era prima lor pasiune, cu toate naivitatile sale dar cu atit mai alinatoare pentru inimile lor invaluite de tristete. Zbatindu-se din chiar clipa ivirii ei sub valul cernit, iu­birea aceasta se armoniza inca si mai deplin cu simpli­tatea provinciala a acelei case in ruina.

Schimbind cu verisoara doar citeva cuvinte pe ghizdurile fintinii, in aceasta ograda tihnita, stind in gradinita pe o banca captusita cu muschi pina la asfintitul soarelui, spu-nindu-si felurite mari nimicuri, adinciti in pacea care dom­nea intre casa si zidul fostelor metereze, ca sub bolti de biserica, Charles se patrunsese de sfintenia iubirii >; caci marea lui aristocrata, scumpa-i Annette, nu-l facuse a cunoaste decit tulburate zbuciumari. Acum se lepada de aceasta pasiune pariziana, cocheta, vanitoasa, sclipitoare, pentru o iubire naiva si adevarata, ii era draga pina si casa aceea, ale carei datini nu-i mai pareau atit de ca­raghioase.

Charles cobora dis-de-dimineata ca sa poata vorbi cu Eugenie citeva clipe inainte de a se infatisa mos Grandet sa imparta ratia de merinde a zilei ; iar cind pasii un-chiasului rasunau pe scara, o tulea in gradina. Nevinovata crima a acestei intilniri de dimineata, despre care nu stia nimic nici mama Eugeniei si pe care Nanon se facea ca n-o vede, dadea celei mai inocente iubiri din lume ar­doarea pacatelor oprite. Apoi cind, dupa-masa, Grandet pleca sa-si inspecteze proprietatile si exploatarile sale, Charles raminea intre mama si fiica, simtind nebanuite delicii in faptul ca le dadea o mina de ajutor la depanatul linei, ca le privea cum lucreaza, ca le asculta sporovaind. Simplitatea unei asemenea vieti aproape manastiresti, care-i punea in lumina frumusetea acestor suflete straine de lume, il induiosa adinc. Crezuse cu totul imposibile astfel de moravuri in Franta si n-ar fi admis existenta lor decit in Germania, si inca numai in basme ori in roma­nele lui Auguste Lafontaine l. Curind, pentru dinsul Euge­nie fu idealul Margaretei - lui Goethe, mai putin pacatul,

in sfirsit, zi de zi, privirile lui, cuvintele lui o vrajira pe biata fata, care se lasa leganata de valul incintator al iubirii si se agata de aceasta fericire, cum apuca un inotator o creanga de salcie, ca sa iasa din fluviu si sa se odihneasca la liman. Durerea unei viitoare absente nu ameninta oare de pe acum cele mai senine clipe ale fu­garelor ceasuri ? Caci nu era zi in care un mic amanunt sa nu le aminteasca apropiata lor despartire. Astfel, la trei zile dupa plecarea domnului des Grassins, Charles fu dus de Grandet la tribunalul de prima instanta, cu solemnita­tea pe care oamenii de provincie o pun in indeplinirea unor asemenea acte, ca sa iscaleasca o renuntare la mos­tenirea tatalui sau. Lepadare grozava ! Un soi de apos­tazie familiala ! Pe urma, se mai duse la maestrul Cru-chot ca sa dea doua procuri, una pentru des Grassins, si alta pentru prietenul insarcinat cu vinzarea mobilierului. De asemenea trebui sa indeplineasca toate formalitatile pentru obtinerea unui pasaport pentru strainatate. Si, in sfirsit, cind sosi de la Paris imbracamintea simpla, de doliu, comandata acolo, Charles chema un croitor din Sau-' mur si ii vindu garderoba sa, de care nu mai avea nevoie. Acest gest ii placu grozav lui mos Grandet.

— Ah ! iata-te acum cu adevarat un om care are de gind sa se imbarce si care vrea sa faca avere, ii spuse, vazindu-l imbracat intr-o haina de postav negru si gros. Bine, foarte bine .'

Te rog sa ma crezi, domnule, ii raspunse Charles, ca voi sti intotdeauna sa ma acomodez situatiei mele.

Ce-s astea ? intreba unchiasul cu ochii scaparind Ia vederea pumnului plin cu podoabe de aur, pe care i-I arata Charles.

Unchiule, mi-am adunat butonii, inelele, toate lu­crurile de prisos care puteau sa mai aiba vreo valoare ; dar necunoscind pe nimeni in Saumur, voiam sa te rog azi dimineata

Sa cumpar eu toate astea ? il intrerupse Grandet.

Nu, unchiule, sa-mi recomanzi un om cinstit, care

Da-le incoace, nepoate .' Am sa ti le evaluez sus, in cabinet, si o sa-ti spun pina intr-un ban cit fac. Ai .aur special de bijuterii, spuse el cercetind un lantisor lung, aur de optsprezece sau de nouasprezece carate.

Unchiasul intinse mina lui lata si lua cu el gramajuia de aur.

Verisoara, zise Charles, ingaduie-mi sa-ti ofer acesti doi butoni, pe care ai putea sa-i folosesti ca sa-ti prinzi panglici la incheietura miinii. Are sa iasa o bratara foarte la moda.

Primesc fara nazuri, draga vere, raspunse ea, arun-cindu-i o privire plina de intelesuri.

Matusica, iata degetarul mamei, pe care-l purtam cu mine in trusa mea de calatorie .' adauga Charles, ara-tind un preafrumos degetar de aur doamnei Grandet, care de zece ani visa la asa ceva.

Nu stiu cum sa-ti multumesc, nepoate, murmura ba-trina cu ochii inecati in lacrimi. Seara si dimineata voi adauga la rugaciunile mele pentru dumneata cea mai fier­binte dintre toate : rugaciunea pentru cei care calatoresc pe mare. Daca mor, acest giuvaer il va pastra Eugenie

Toate fac noua sute optzeci si noua de franci si saptezeci si cinci de centime, nepoate ! rosti deschizind usa Grandet. Dar ca sa te scutesc de osteneala sa le vinzi, o sa-ti platesc eu bani pesin in livre.

Cuvintul livre inseamna pe tarmul Loarei ca moneda de sase livre trebuie primita drept sase franci fara scaderi.

Nu indrazneam sa propun asta, raspunse Charles. Totusi imi venea greu sa-mi negustoresc giuvaerele in orasul unde locuiti. Trebuie sa-ti speli rufele in familie, zicea Napoleon. Va multumesc pentru atita bunavointa.

Grandet isi scarpina urechea, si urma o clipa de tacere.

Draga unchiule, relua Charles, privindu-l cu neliniste, ca si cum s-ar fi temut sa nu-i raneasca eine stie ce amor propriu, verisoara si matusica au binevoit sa primeasca de la mine cite o mica amintire ; primeste, te rog, la rindul dumitale, niste butoni, de care eu nu mai am nevoie ; o sa va aminteasca de un biet baiat, care se va gindi de departe la cei ce alcatuiesc de acum inainte singura lui familie.

Baiete, baiete, nu trebuie sa te despoi de toate Ce-ai primit, nevasta ? se intoarse lacom catre ea. Ah ! un degetar de aur. Si tu, fetite ? Hm .' butoni de diamante .' Hai, iti primesc butonii, baiatule ! spuse apoi stringind mina lui Charles. Dar sa-mi ingadui sa-ti platesc drumul pina in Indii Da, vreau sa-ti platesc drumul. Pre­tuind giuvaerele tale, n-am socotit decit aurul, poate ca si lucrul mai face ceva ; cu atit mai mult deci am sa-ti platesc drumul. Asadar sintem intelesi. Iti voi da o mie cinci sute de franci in livre, pe care le voi imprumuta de Ia Cruchot, caci n-am nici un ban aicea, doar Perrotet, care e in intirziere cu plata, ar putea sa-mi dea ceva din arenda. Da, da, ma si duc sa-l vad

isi lua palaria, isi puse manusile si pleca.

Va sa zica pleci ? suspina Eugenie, aruncindu-i o privire plina de mihnire si de admiratie.

Trebuie, raspunse el plecindu-si fruntea.

De citeva zile, figura, purtarea si vorbele lui Charles devenisera acelea ale unui om adine indurerat, dar care, simtind povara unor mari obligatii, isi gaseste un nou curaj in ele. Nu mai suspina, se facuse barbat. Astfel niciodata Eugenie nu-si dadu seama mai bine de firea lui decit atunci cind il vazu coborind in hainele groase de postav negru, care se potriveau de minune palidului sau chip si infatisarii sale mohorite. in aceeasi zi amindoua femeile se invesmintara in rochii cernite, luind parte cu Charles la un recviem slujit in parohie pentru pomenirea sufletului lui Guillaume Grandet.

La prinz, Charles primi oarecare scrisori de la Paris si ceru invoire sa le citeasca.

Ei bine, verisorule, esti multumit de cum merg lu­crurile ? intreba Eugenie incet.

Nu pune niciodata asemenea intrebari, fetito ! rosti Grandet. Ce naiba ! nu ti le spun pe ale mele, de ce sa-ti bagi nasul in cele ale varului tau ? Lasa baiatul in pace.

O .' n-am nimic de ascuns, spuse Charles.

Ta, ta, ta .' Sa stii de la mine, nepoate, ca in co­mert trebuie sa-ti pui friu gurii,

Cind indragostitii s-au aflat iarasi singuri in gradina, Charles o trase pe Eugenie spre vechea banca, unde se asezara, sub nuc.

— Nu m-am inselat asupra lui Alphonse. S-a purtat de minune. Mi-a lichidat treburile cu cinste si cu pru­denta. Nu mai datorez nimic la Paris, toate mobilele sint vindute la pret bun si-mi vesteste ca, dupa sfatul unui capitan de cursa lunga, a folosit cele trei mii de franci, cit i-au mai ramas, pentru o marfa la bilci alcatuita din o sumedenie de curiozitati europene, din care se scoate in Indii un bun cistig. Mi-a indreptat bagajele spre Nantes, unde se afla o corabie pentru lawa. Peste cinci zile, Euge­nie, va trebui sa ne luam adio, daca nu pentru totdeauna, in orice caz pentru multa vreme. Aceasta marfa de bilci si cei zece mii de franci, pe care mi-i trimit doi dintre prie­tenii mei, sint un inceput cam mic. Nici gind deci sa ma pot intoarce mai devreme decit peste citiva ani. Draga verisoara, nu lega viata dumitale de a mea ; eu pot sa mor, iar dumitale poate ti se va ivi prilejul unei-casatorii bogate

Ma iubesti ? ingina ea.

Mult, raspunse el cu o voce care venea din adincul fiintei, din adincul simtirii sale.

Voi astepta, Charles, Doamne i tata e la fereastra spuse ea indepartindu-si varul, care se apropiase de ea s-o sarute.

Se mistui sub bolta, Charles o urma ; vazindu-l, Eugd-nie se retrase la picioarele scarii si deschise usa, pe urma, fara sa stie bine incotro merge, se pomeni in cotlonul lui Nanon, locul cel mai intunecos din coridor ; aici Charles, care o ajunsese, ii lua mina, o alipi de pieptul lui, o apuca de mijloc si o strinse in brate usor. Eugenie nu se mai impotrivi, primi si dadu cel mai pur, cel mai suav, dar si cel mai deplin din toate saruturile.

Scumpa Eugenie, un var e mai mult decit un frate, el poate sa te ia de sotie.

Asa sa fie ! striga Nanon, deschizind usa hrubei sale.

Cei doi iubiti se refugiara infricosati spre sala, unde Eugenie se apuca de lucru si unde Charles incepu sa ci­teasca litaniile Maicii Precista, din cartea de rugaciuni a doamnei Grandet.

Ei .' facu Nanon. Ce se intimpla de tacem ? Parca ne facem rugaciunea cu totii

De cind Charles ii vestise plecarea, Grandet se purta in asa fel, incit sa para ca-i poarta mult de grija ; era darnic cu tot ce nu-l costa nimic ; ii gasi un om pentru ambalatul bagajelor, spuse ca cerea prea mult pentru lazi si tinu cu orice pret sa i le faca el, cu mina lui, din scin-duri vechi ; se scula de dimineata ca sa dea scindurile la rindea, sa le ajusteze, sa bata cuie si sa confectioneze niste lazi strasnice, in care ingramadi toate lucrurile lui Charles ; ba se mai insarcina sa i le si duca in luntre pe Loara si sa le trimita la vreme spre Nantes

De cind cu sarutarea din coridor, ceasurile zburau pen­tru Eugenie cu o inspaimintatoare repeziciune. Citeodata se hotara sa plece neaparat impreuna cu Charles. Cine a cunoscut cea mai mistuitoare dintre pasiuni, cea a carei durata e in fiecare zi scurtata de virsta, de timp, de-o boala fara leac, de una din vesnicele fatalitati omenesti — acela va intelege chinurile Eugeniei. Adeseori plingea plimbindu-se in gradina, care acum i se parea prea strimta pentru dinsa, dupa cum i se parea si curtea, si casa, si orasul; se avinta de pe acum cu inchipuirea pe vasta intindere a marilor.

in sfirsit, ajunul plecarii sosi. Dimineata, in lipsa lui Grandet si a lui Nanon, pretioasa caseta, unde se aflau cele doua portrete, fu pusa cu solemnitate in singurul ser­tar al scrinului care se incuia cu cheia si unde se gasea punga, acum desarta. Depunerea acestei comori avu loc cu multe, multe sarutari si lacrimi. Cind Eugenie puse -cheia in sin, nu mai avu taria sa-l opreasca pe Charles -de a saruta locul.

Va ramine aici, dragul meu.

Si inima mea, iubito, va fi vesnic aici.

Ah ! Charles, nu e bine ce faci ! spuse ea cu o usoare mustrare.

Nu sintem oare logoditi ? replica el. Mi-ai dat cuvintul tau, ti-l dau pe al meu.

Al tau pe veci ! spuse el.

A ta pe veci .' raspunse ea.

Nici o fagaduiala de pe pamint nu sunase vreodata mai pura ; candoarea Eugeniei sfintise in momentul acela iubirea lui Charles.

A doua zi, gustarea de dimineata fu mohorita. in ciuda halatului cu fireturi si a unei cruci a la Jeannette l, pe care i le daruise Charles insusi, Nanon, mai sloboda decit ceilalti sa-si exprime simtamintele, era si ea cu lacrimi in ochi.

Bietul domnisor, pleaca pe mare Sa-l aiba Dum­nezeu in paza !

La ceasul zece si jumatate toata familia il insoti pe Charles la diligenta pentru Nantes. Nanon slobozise cii-nele, incuiase usa si tinu sa duca valiza lui Charles. Toti negustorii din vechea ulita se aflau in pragul pravaliilor ca sa vada cum trece alaiul, la care se adauga, in piata, maestrul Cruchot.

Nu cumva sa plingi, Eugenie ! o povatui maica-sa.

Nepoate, zise la usa hanului de posta Grandet, sa-rutindu-l pe amindoi obrajii, pleci sarac, sa te intorci bo­gat, vei gasi cinstea tatalui dumitale salvata .' Te asigur de asta eu, Grandet, caci atunci nu va depinde decit de dumneata sa

Ah ! unchiule, imi alini amaraciunea plecarii. Nu e cel mai pretios dar pe care mi-l puteai face ?

Fara sa priceapa bine tilcul celor rostite de batrinul dogar, pe care-l intrerupse, Charles scalda cu lacrimi de recunostinta fata smolita a unchiului, in timp ce Eugenie le stringea din rasputeri miinile amindurora. Numai notarul zimbea, admirind siretenia lui Grandet, caci numai el il intelesese pe mosulica. Cei patru bastinasi din Saumur, inconjurati de citiva insi, ramasera astfel in fata diligen­tei, pina ce purcese la drum ; apoi, cind disparu pe pod si nu mai rasuna decit ecoul rotilor in departare, podgo-reanul spuse :

Calatorie sprincenata !

Din fericire, numai maestrul Cruchot auzi aceste cu­vinte. Eugenie cu maica-sa se departasera la locul de pe chei, de unde mai puteau zari diligenta si unde-si flutu­rau albele lor batiste, semn la care Charles raspunse flu-turind-o pe a sa.

Mama, as vrea sa am pentru o clipa puterea lui Dumnezeu, marturisi Eugenie, cind nu mai zari batista lui Charles.

Ca sa nu intrerupem firul intimplarilor petrecute in sinul familiei Grandet, trebuie sa aruncam o privire an­ticipata asupra operatiunilor invirtite la Paris de catre unchias prin mijlocirea lui • des Grassins. La o luna dupa plecarea bancherului, Grandet poseda inscrierea unei rente de o suta de mii de livre, cumparata la optzeci de franci net. Toate lamuririle din inventarul lasat la moartea lui n-au putut arunca insa nici cea mai mica lumina asupra mijloacelor pe care neincrederea i le-a insuflat, facindu-l sa schimbe pretul inscriptiei pe insasi inscriptia in sine. Maestrul Cruchot ghici insa ca Nanon fusese, fara sa-si dea seama, unealta fidela a deplasarii fondurilor. Cam in acea vreme slujnica lipsise cinci zile sub pretextul ca trebuia sa se duca sa puna rinduiala in ceva la Froidfond, ca si cum zgircitul dogar ar fi putut vreodata sa lase ceva in neorinduiala .'

Cit despre treburile casei Guillaume Grandet, toate previziunile dogarului se infaptuira intocmai.

La Banca Frantei, dupa cum stie oricine, se gasesc cele mai amanuntite date asupra marilor averi din Paris si din departamente. Numele lui des Grassins si al lui Fe--lix Grandet din Saumur erau cunoscute acolo si se bucurau de stima' acordata faimelor financiare, bizuite pe uriase proprietati funciare libere de ipoteci. Sosirea bancherului din Saumur, insarcinat, dupa cum se spunea, sa lichideze onorabil casa Grandet din Paris, fu indestul asadar pen­tru a cruta memoria negutatorului de ocara politelor pro­testate. Ridicarea sigiliilor avu loc in fata creditorilor, si notarul familiei proceda, conform legii, la inventarul suc­cesiunii. Apoi des Grassins aduna pe creditori, care ia unanimitate alesera ca lichidator pe bancherul din Saumur, impreuna cu Francois Keller, seful unei bogate case de comert si primul dintre interesati ; apoi ii imputernicira sa salveze si onoarea familiei, si creantele. Faima lui Grandet din Saumur, speranta ce-o raspindi el in inimile creditorilor prin glasul lui des Grassins au usurat tran­zactiile. Nimeni nu se gindea sa-si treaca creanta la contul profit si pierderi si fiecare isi spunea :

Grandet din Saumur va plati !

Trecura sase luni. Parizienii retrasera efectele din circu­latie si le pastrau in fundul portofelelor. Acesta fu primul rezultat urmarit de dogar.

La noua luni dupa prima adunare, amindoi lichidatorii impartira fiecarui creditor cite patruzeci si sapte la suta, suma strinsa din vinzarea bunurilor si altor lucruri aparti-nind raposatului Guillaume Grandet, care vinzare s-a in­cheiat in chipul cel mai cinstit. Cea mai deplina probitate a stat la baza acestei lichidari. Creditorii recunoscura mi­nunata si neindoielnica onestitate a Grandetilor. Dupa aceste laude, isi cerura si restul banilor. Scrisera cu totii o scrisoare lui Grandet.

Aha ! Acu e-acu ! rinji fostul dogar azvirlind scri­soarea in foc. Rabdare si tutun, bobocilor .'

Drept raspuns, Grandet din Saumur ceru depunerea la un notar a tuturor titlurilor aflate asupra succesiunii fra­telui sau, impreuna cu o chitanta a platilor facute sub pretextul de a cerceta amanuntit conturile si de a stabili cu precizie situatia succesiunii. Depunerea asta stirni multe greutati.

in genere, un creditor e un fel de maniac. Gata sa ne­gocieze la culme astazi, miine e gata sa treaca totul prin foc si sabie ; mai tirziu se imblinzeste. Astazi sotia lui e voioasa, mezinului i-au iesit dintii, totul merge bine acasa, el nu vrea sa piarda un franc ; miine ploua, nu poate iesi, e posomorit, primeste orice propunere ca sa incheie afa­cerea ; poimiine cere garantii ; la sfirsitul lunii ameninta cu executarea, calaul ! Creditorii sint asemenea vrabiei de casa, pe a carei coada copilasii incearca sa puna un bob de sare ; numai ca creditorul lucreaza impotriva crean­tei lui, din care nu poate scoate nimic.

Grandet luase aminte la schimbaciosul barometru al creditorilor, si creditorii raposatului sau frate, neavind incotro, se supusera calculelor sale. Unii se burzuluira si se impotrivira hotaririi depunerii.

Merge bine, spunea Grandet frecindu-si miinile cind citea scrisorile de la des Grassins.

Altii primira depunerea cu conditia de a-si pastra toate drepturile, pina si acela de a declara falimentul. Urma o noua corespondenta, in a carei concluzie Grandet din Sau­mur accepta toate conditiile puse. Cu pretul acestei con­cesii, creditorii ingaduitori imblinzira pe cei drastici. De­punerea avu loc nu fara citeva plingeri.

Acest om, ii spusera ei lui des Grassins, isi bate joc si de dumneata, si de noi.

La douazeci si trei de luni dupa moartea lui Guillaume Grandet, multi negustori, prinsi in viitoarea afacerilor din Paris, uitasera de paguba lor, sau si-o aminteau doar ca sa spuna :

incep sa cred ca cele patruzeci si sapte la suta ramin tot ce voi putea scoate vreodata din asta.

Dogarul se bizuise pe puterea timpului, care, spunea el, e un aliat de isprava.

Spre sfirsitul celui de al treilea an, des Grassins ii scrise lui Grandet ca cu zece la suta din cele doua milioane patru sute de mii de franci datorate de catre casa Grandet obtinuse de la creditori sa-i inapoieze politele.

Grandet raspunse ca notarul si agentul de schimb, al caror netrebnic faliment pricinuise moartea fratelui sau, ramasesera vii-teferi si ca trebuie ca atare urmariti, pen­tru a scoate ceva de la dinsii, pentru a micsora cifra

deficitului.

Catre sfirsitul anului al patrulea, deficitul se opri, dupa toate formele legale, la suma de un milion doua sute de mii de franci. Tirguielile dintre lichidatori si creditori, dintre Grandet si lichidatori tinura sase luni. in cele din urma, la staruintele intetite ale celor doi lichidatori, Grandet raspunse ca nepotul sau facuse avere in Indii si ca ii impartasise intentia de a plati in intre­gime datoriile parintelui sau ; nu putea lua asupra lui hotarirea de a le solda fraudulos, fara sa-l consulte, si acum astepta un raspuns.

La jumatatea anului al cincilea, creditorii mai erau inca dusi de nas cu nada cuvintului „integral', rostit din cind in cind de mehenghiul dogar, care isi ridea in barba si nu pomenea niciodata fara un zimbet si fara o injuratura despre „parizienii astia !'

Dar creditorilor li se rezerva o soarta nemaipomenita in analele negustorilor. O sa-i regasim in starea in care ii tinuse Grandet, atunci cind intimplarile acestei po­vestiri ii vor sili sa se iveasca iarasi.

Cind rentele ajunsera la o suta cincisprezece, mos Grandet vindu ; retrase din Paris circa doua milioane patru sute de mii de franci in aur, care se unira in butoiasele lui cu acele sase sute de mii de franci dobinzi compuse, aduse de inscrisurile sale in cartea mare a datoriei publice.

Des Grassins statea la Paris. Iata de ce : in primul rind fusese numit deputat; apoi, desi om cu familie, dar plictisit de viata din Saumur, se indragostise nebuneste de Florina, cea mai frumoasa actrita a teatrului Madame •, se trezise in bancher caporalul de marina. E de prisos sa mai vorbim de purtarea lui : la Saumur fu judecata ca profund imorala. Sotia lui fu fericita ca se gasea cu el in separatie de bunuri ;' iar cum avea destul cap, dirigui casa din Saumur, care isi urma activitatea sub numele ei, pen­tru a astupa gaurile pricinuite averii sale de nebuniile domnului des Grassins. Cruchotii inrautatira atit de grav situatia delicata a acestei cvasivaduve, incit ea isi marita foarte prost fata si trebui.sa renunte la casatoria baiatului cu Eugenie Grandet. Adolphe pleca la tatal sau la Paris, unde ajunse, se spune, un individ plin de naravuri. Cruchotii jubilara.

— Sotul dumitale n-are un dram de minte, ii spunea Grandet, imprumutindu-i o suma de bani doamnei des Grassins in schimbul unor garantii. Te pling din toata inima, esti o femeiusca cumsecade.

Ah, domnule, raspunse biata femeie, cine ar fi putut crede ca in ziua cind a plecat de la dumneata, ca sa mearga la Paris, alerga spre pierzanie ?

Dumnezeu mi-e martor ca am facut tot ce am putut pina in ultimul moment pentru a-l impiedica sa plece. Domnul presedinte voia cu orice pret sa se duca in locul lui ; si daca totusi a tinut atit de mult sa plece, acum ne dam seama de ce.

Astfel Grandet n-avea nici o obligatie fata de des

Grassins.

Capitolul V MIHN1RI DE FAMILIE

in orice imprejurare, femeile au mai multe prilejuri de suferinta decit barbatul si sufera mai mult decit el. Bar­batul isi are puterea si exercitiul puterii; el lucreaza, umbla, munceste, mediteaza, infrunta viitorul si gaseste consolari in asta. Astfel facea Charles. Dar femeia sta locului, ramine fata in fata cu durerea, de la care nimic nu-i abate gindul, coboara pina in fundul genunii sapate de durere, o masoara si adesea o umple numai cu dorul si lacrimile ei. Asta facea Eugenie, incepuse a se initia in destinul sau. A simti, a iubi, a suferi, a se devota vor yfi vesnic urzeala vietii femeiesti. Eugenie trebuia sa fie femeie in toate, in afara de ceea ce consoleaza femeia. Fericirea ei fusese „ca tintele semanate pe ziduri', dupa sublima expresie a lui Bossuet1, o data strinse la un loc, nu aveau sa-i umple nici podul palmei. Suferintele nu se lasa niciodata prea mult asteptate, si pe Eugenie o ajun­sera de zor.

A doua zi dupa plecarea lui Charles, casa Grandet isi relua pentru toata lumea vechea infatisare ; numai Euge­niei i se parea pustie. Fara stirea tatalui sau, voi ca odaia lui Charles sa ramina asa cum o lasase el. Doamna. Gran­det si Nanon inlesnira din toata inima acest statu quo-.

__Cine stie daca nu se va intoarce mai repede decit ne inchipuim ! spera Eugenie.

__ Ah ! as vrea sa-l vad miine aici, raspunse Nanon.

Ma obisnuisem atit de mult cu dinsul ! Era un tinar atit de blind, de cumsecade, de frumos, cu parul cret ca o fata!

Eugenie se uita lung la Nanon.

__ Sfinta Fecioara, in ochii dumitale se vede perditia sufletului, domnisoara ! Nu te mai uita asa la mine !

Din ziua aceea, frumusetea domnisoarei Grandet lua o noua infatisare. Gravele ginduri de iubire, care-i cotropira pe incetul sufletul, mindria femeii ce se stia iubita dadura trasaturilor sale sclipirea pe care pictorii o zugravesc prin [nimb. inainte de sosirea varului, Eugenie putea fi asemuita cu Fecioara inaintea zamislirii ; dupa plecarea lui Charles semana cu Fecioara-mama ; concepuse amorul. Aceste doua Marii, atit de deosebite si atit de bine infatisate de pictorii spanioli, alcatuiesc una din cele mai stralucite imagini ce se intilnesc din belsug in crestinism.

intorcindu-se de la liturghie, unde s-a dus a doua zi dupa plecarea lui Charles si unde jurase ca, va merge in fiecare zi, lua de la librarul orasului un mapamond, pe care il prinse in cuie linga oglinda ei, ca sa-si insoteasca varul in drumul spre Indii, ca sa se urce seara si dimineata pe nava care il ducea, ca sa-l vada, sa-i puna mii de intrebari, sa-i spuna :

— Esti sanatos ? Mai suferi ? Te gindesti la mine va-zind steaua noastra, al carei farmec si rost in iubire m-ai invatat sa le cunosc ?

Apoi, dimineata, raminea ginditoare sub nuc, pe banca de lemn ros de cari si captusit cu muschi sur, unde isi spusesera atitea taine incintatoare, atitea nimicuri, unde-si cladisera castelele din Spania ale duiosului lor cuib. Se gindea la viitor, privind cerul prin ingustul spatiu sugru­mat de ziduri ; apoi vechea pravalitura de perete si acope­risul sub care era odaia lui Charles. In sfirsit, fu iubirea singuratica, adevarata, care persista, care luneca in toate gindurile si care devine substanta, sau, cum ar fi spus stra­mosii nostri, urzeala vietii.

Cind asa-zisii prieteni ai lui Grandet veneau sa-si faca partida taifasurilor de seara, ea se arata vesela, prefacin-du-se; dar toata dimineata vorbea despre Charles cu maica-sa si cu Nanon. Nanon se incredintase ca putea impartasi cu induiosare suferintele tinerei stapine, fara sa-si incalce datoria fata de batrinul sau patron. Ca atare, spunea Eugeniei :

— Daca as fi avut un barbat l-as fi urmat pina in iad. L-as fi ce sa mai spun .' as fi murit pentru el ; dar nimic. Voi muri fara sa stiu ce e viata, inchipui-ti-va, domnisoara, ca batrinul asta de Cornoiller, care de altfel e un om destul de cumsecade, se invirteste pe linga fusta mea cu gindul la banii mei, dupa cum fac toti cei ce adulmeca paralele agonisite de domnul, facindu-ti curte. imi dau bine seama de asta, pentru ca sint inca destul de subtire, desi groasa cit o clopotnita ; ei bine, domnisoara. si asta imi place, macar ca nu inseamna adevarata dra­goste

Asa trecura doua luni. Aceasta viata casnica, odinioara atit de posaca, se insufletise prin imensa putere a tainei, ce legase mai strins pe cele trei femei. Pentru ele, sub tavanul cenusiu al salii, Charles isi ducea si acum viata, umbla incolo si incoace, in fiecare seara si dimineata Eu­genie deschidea caseta si se uita la chipul matusii sale. Intr-o duminica dimineata, fu surprinsa de maica-sa in clipa cind cauta trasaturile lui Charles in cele din portret. Doamna Grandet afla atunci grozava taina a schimbului facut de pribeag cu comoara Eugeniei.

— I-ai dat totul ! exclama infricosata mama. Ce-o sa-i spui tatii de Anul Nou, cind va cere sa-ti vada aurul ?

Ochii Eugeniei privira ficsi, si amindoua femeile rama­sera incremenite de o groaznica teama de-a lungul intregii dimineti. Erau atit de tulburate, incit au intirziat de la liturghie si n-au ajuns decit la slujba pentru ostasi.

Peste trei zile se incheia anul 1819. Peste trei zile avea sa se dezlantuie o fioroasa actiune, o tragedie burgheza, fara otrava, fara pumnal, fara varsare de singe ; dar, pen­tru actori, mai cruda decit toate dramele petrecute in vestita familie a Atrizilor

__ Ce-o sa ne facem ? intreba doamna Grandet, lasind sa-i cada lucrul pe genunchi.

Sarmana marna indurase atitea zbuciumari timp de doua luni, incit nu ispravise nici minecile de lina, de care avea nevoie pentru iarna. Acest mic fapt gospodaresc, minim in aparenta, avu triste urmari pentru dinsa. Lipsita de mineci, o cuprinse frigul viclean, in timp ce asudase in urma unei cumplite minii a sotului sau.

Ma gindesc, draga mea, ca daca mi-ai fi impartasit la vreme taina ta, am fi avut timp sa-i scriem domnului des Grassins la Paris. Ar fi putut sa ne trimita monede de aur ca ale tale ; si cu toate ca Grandet le recunoaste bine,

poate ca

Dar de unde am fi luat atitia bani ?

As fi ipotecat averea mea personala. De altfel, domnul des Grassins ne-ar fi

- Nu mai e timp, raspunse Eugenie cu glas stins, in-trerupindu-si mama. Nu trebuie oare sa ne ducem miine dimineata la el, ca sa-l felicitam de Anul Nou ?

Copilo, dar daca m-as duce la Cruchoti ?

Nu, nu vreau sa fiu la cheremul lor. De altfel, m-am resemnat. Am facut bine ce-am facut si nu-mi pare rau de nimic. Dumnezeu ma va apara. Faca-se sfinta lui voie. Ah ! daca ai fi citit scrisoarea lui Charles, nu te-ai fi gin-dit decit la el, mama.

A doua zi dimineata, l ianuarie 1820, groaza de care erau cuprinse mama si fiica le inspira cea mai fireasca dintre scuze pentru a nu se infatisa dupa datina in odaia lui Grandet. Iarna din 1819—1820 fu una din cele mai aspre. Acoperisurile gemeau sub zapada.

Doamna Grandet spusese sotului, de indata ce-l auzi foindu-se prin odaie :

Grandet, pune-o pe Nanon sa faca putin foc la mine ; e asa de frig, ca inghet sub plapuma. Am ajuns la o virsta cind am nevoie de putina ingrijire. De altfel, relua ea dupa o mica pauza, Eugenie o sa vina sa se imbrace la mine. Biata copila, ar putea sa se imbolnaveasca daca si-ar face toaleta la ea pe un asemenea ger ! Apoi, o sa venim sa-ti uram un an fericit, in sala, linga foc.

Ta, ta, ta, ta, ca bine-ti mai merge gura ! Asa in­cepi anul, doamna Grandet ? Niciodata n-ai vorbit atit. Cu toate acestea, cred ca n-ai mincat piine muiata in vin ! Urma o clipa de tacere. Ei bine, relua unchiasul, caruia ii convenea pesemne propunerea nevestei, am sa fac cum zici, doamna Grandet. La drept vorbind, esti o femeie de treaba si n-as vrea sa ti se intimple ceva la anii pe care ii ai, cu toate ca mai toti de la Bertellierii sint de piatra. Ei, nu-i asa ? striga el, dupa o pauza, in sfirsit i-am moste­nit, asa ca-i iert ! Tusi.

Esti vesel azi-dimineata, domnule, spuse grav biata femeie.

Eu sint totdeauna vesel

E dogarul vesel foc,

Dregeti butea cu noroc !

adause el, intrind la nevasta-sa imbracat gata. Da, e frig al naibii. O sa mincam bine, nevasta ! Des Grassins ne-a trimis un pateu de ficat cu trufe ! Ma duc sa-l iau de la posta. Fara indoiala ca a adaugat si un dublu napoleon pentru Eugenie, ii sopti dogarul la ureche. Nu mai am aur, nevasta ! Mai aveam citeva piese vechi, tie pot sa-ti spun, dar le-am bagat in afaceri

Si pentru a sarbatori prima zi a anului, o saruta pe frunte.

Eugenie, striga blajina mama, nu stiu pe care parte o fi dormit taica-tau, dar astazi e in toane bune. Lasa f o sa scapam.

Ce-o fi avind stapinul ? intreba Nanon, intrind in odaie ca sa aprinda focul. Mai intii mi-a spus : „Buna di­mineata, cu noroc, prostanace ! Du-te de fa focul in odaia nevestei, ca-i e frig.' Apoi am ramas trasnita cind am vazut ca-mi intinde mina ca sa-mi dea o moneda de sase franci, care nu-i tocita de loc ! Ia priviti-o, doamna ! Ah ! ce om ! Oricum, e asa de cumsecade ! Unii se inraiesc pe masura ce imbatrinesc, insa el se indulceste ca siropul de coacaze si se imblinzeste. Ce om cumsecade, ce om bun !

Taina acestei voiosii era deplina izbinda a tertipurilor lui Grandet. Domnul des Grassins, dupa ce-si opri banii pe care dogarul ii datora pentru scontarea celor o suta cinci­zeci de mii de franci in efecte olandeze si pentru avansarea sumei ce rotunjise capitalul la cumpararea celor o suta de mii de livre renta, ii trimitea prin diligenta treizeci de mii de franci ce-i mai ramineau din dobinzile semestriale si-l vestea ca fondurile publice se urca. Ajunsesera la opt­zeci si noua si cei mai versati capitalisti aveau sa le cum­pere la sfirsitul lui ianuarie cu nouazeci si doi. Grandet cistiga in doua luni doisprezece la suta pe capitalurile sale. isi verificase conturile si avea sa cistige din sase in sase luni cite cincizeci de mii de franci, fara a mai plati impozite sau reparatii. Capatase in fine incredere in renta, plasament pentru care oamenii din provincie aratau un invincibil dispret, si se vedea inainte de cinci ani stapinul unui capital de sase milioane, marit fara multa bataie de cap si care, alaturat la valoarea paminturilor sale, avea sa alcatuiasca o avere uriasa. Cei sase franci, pe care ii da­duse lui Nanon, poate ca erau rasplata unui nepretuit ser­viciu adus stapinului, fara sa-si dea seama.

- He-hei ! Dar unde o fi luat-o la picior mos Grandet asa de dimineata ? intrebara negutatorii, deschizindu-si du-

ghenele.

Apoi, cind il vazura ca se intoarce de pe chei insotit de factorul mesageriilor care ducea in carucior citiva saci

doldora, se lamurira.

Apa trage intotdeauna la vad, ghiujul alearga dupa banutii lui.

ii vin parale peste parale de la Paris, de la Froid- fond, din Olanda ! zise un altul.

Pina la urma are sa cumpere tot Saumurul ! striga un al treilea.

Nici nu se sinchiseste de frig, isi vede ca totdeauna de treburile lui, zise o femeie catre barbatu-sau.

Eh ! Eh ! domnule Grandet, daca nu mai poti dovedi cu atita banet, te-as mai putea usura eu de ei, glumi un negustor de postavuri, vecin.

Ei, nu-s decit niste pacatosi de gologani ! mormai podgoreanul.

De argint, completa factorul cu glas scazut.

Daca vrei sa te alegi cu ceva de la mine, taca-ti fleanca ! il povatui podgoreanul deschizind usa.

Ah ! ce batrin vulpoi ! Si eu, care-l credeam surd, gindi postarul. Pesemne ca aude numai cind e ger.

Uite un franc bacsis de Anul Nou, dar sa-ti tii gura ! Hai, cara-te .' porunci Grandet. Nanon o sa-ti aduca caruciorul. Nanon, gisculitele noastre sint la biserica ?

Da, domnule.

Hai, pune umerii .' La lucru ! striga el, incarcindu-i sacii in spinare.

Intr-o clipa banetul fu transportat in odaia lui, unde se zavori.

Cind micul dejun e gata, imi ciocanesti in perete. Du caruciorul la mesagerii .'

Familia lua micul dejun abia pe la zece.

Cred ca taica-tau nu va tine sa-ti vada chiar azi aurul, zise, catre Eugenie, doamna Grandet, intorcindu-se de la biserica. De altfel, sa te prefaci rebegita de frig. Pe urma vom avea timp pina la ziua ta sa-ti refacem co-moa a.

Grandet cobori scara gindindu-se sa metamorfozeze neintirziat in aur banii sai parizieni si la admirabila in-virteala cu rentele de stat. Era hotarit sa-si plaseze in acelasi fel toate veniturile, pina ce renta va ajunge la o suta de franci. Socoteala fatala pentru Eugenie.

Cum intra, cele doua femei ii urara cele de datina pen­tru Anul Nou, fiica sarindu-i de git si mingiindu-l, doamna Grandet in chip grav si demn.

Ah, copila .' spuse el sarutindu-si fiica pe amindoi obrajii, muncesc pentru tine, precum vezi ! Doresc ferici­rea ta. Si ca sa fii fericita e nevoie de bani. Fara bani, degeaba. Iata un napoleon nou-nout, care mi-a fost trimis de la Paris, iti spun, pe onoare, ca nu-i nici un dram de aur prin partea locului. Numai tu ai aur. Arata-mi aurul tau, fetito .'

Uf.' tare mi-i frig .' sa mincam, raspunse Eugenie.

Bine, atunci dupa masa, nu ? O sa ne usureze di­gestia. Burtosul a avut grija sa ne trimita trufandaua asta. Hai, mincati, copii, nu ne costa nimic ! Face treaba buna des Grassins, sint multumit de el. Amorezul asta ii aduce bune servicii lui Charles, si inca pe gratis. Lichideaza foarte bine treburile bietului Grandet. im .' im, facu el cu gura plina, dupa o tacere, buna mai e .' Maninca, neves-tico ! Asa mincare te tine satula doua zile.

— Nu mi-e foame, stomacul nu suporta ; o stii prea

bine.

Nu-mi umbla cu mofturi ! Poti sa infuleci cit pof­testi, fara sa-ti crape rinza ; esti doar o de la Bertelliere, femeie solida. Esti nitel cam galbioara, dar nu face nimic, imi place galbenul.

Asteptarea unei executii rusinoase si publice era poate mai putin infricosatoare pentru osindit decit era pentru doamna Grandet si pentru fiica sa asteptarea evenimen­telor care aveau sa incheie acest prinz familial. Cu cit podgoreanul dumica mai cu pofta si vorbea mai vesel, cu atit teama stringea mai aprig inima celor doua femei. Fata avea cel putin un sprijin in aceasta amenintare : ea isi sorbea putere din dragostea ei.

„Pentru el, isi spunea, pentru el, as indura de o mie de ori moartea.'

La acest gind, arunca maica-si priviri de inflacarata incurajare.

— Stringe toate astea, spuse Grandet catre Nanon cind, spre ora unsprezece, prinzul se ispravi. Stringe, dar lasa-ne masa. Vom putea privi mai in larg mica ta comoara ! lamuri uitindu-se la Eugenie. Mica?! Pe legea mea, nu prea ! Ai cu totul cinci mii noua sute cincizeci si noua de franci si, cu cei patruzeci de azi-dimineata, fac sase mii de franci fara unul. Si am sa-ti dau eu francul acela, ca sa ti se rotunjeasca suma, pentru ca vezi tu, fetito Ei, ce casti gura, Nanon ? Fa stinga imprejur si du-te de-ti vezi de treaba ! se rasti unchiasul.

Nanon pleca.

Asculta, Eugenie, trebuie sa-mi dai aurul tau ! Cred ca n-o sa-l refuzi pe taticul tau, fetito, nu-i asa ?

Cele doua femei ramasera mute.

Eu nu mai am nici un pic de aur ! urma unchiasul. Am avut, nu mai am. iti voi da sase mii de livre, pe care o sa-i plasezi dupa cum iti voi spune eu. Nu trebuie sa te mai gindesti la duzin. Cind te vei marita, ceea ce se va intirnpla curind, iti voi gasi un logodnic care sa-ti dea cel mai frumos duzin din citi s-au pomenit in tinut. Asculta deci, fetito ! Ai o ocazie strasnica sa-ti plasezi cele sase mii de franci in renta de stat, si vei avea la fiecare sase luni aproape doua sute de franci dobinda, fara dari, fara grindina, fara ger si inundatii, in sfirsit fara nimic din cele ce hartuie veniturile. Poate ca nu te induri sa te desparti de aurul tau, fetito ? Adu-mi-l totusi ! Am sa-ti string numai monede de aur olandeze, portugheze, rupii din Mon­golia, genoveze ; si cu cele pe care am sa ti le dau eu de onomasticile tale, in trei ani iti vei reface jumatate din frumoasa ta comoara de aur. Ce zici, fetito ? Ridica na­sul ! Hai, ada comoara incoace ! Ar trebui sa ma pupi pe ochi pentru ca-ti destainui misterele vietii si mortii mone­delor de aur. De buna seama, ele traiesc si forfotesc ca oamenii : pleaca, vin, asuda, se inmultesc, rodesc.

Eugenie se ridica, dar, dupa ce facuse citiva pasi spre usa, se intoarse brusc si isi privi parintele in fata, spu-nindu-i :

— Nu mai am aurul !

Nu mai ai aurul ? striga Grandet, proptindu-se pe picioare ca un cal ce aude bubuituri de tun la zece pasi departare.

Nu, nu-l mai am.

Dar, Eugenie, ce biigui tu ? Aiurezi ?

Nu. Nu-l mai am — si gata .'

— Pe legea tatii !

Cind dogarul racnea asa, se zguduia tavanul.

Sfinte Dumnezeule, ii vine rau doamnei .' striga Nanon.

— Grandet, furia ta are sa ma ucida, se tingui biata femeie.

Ta, ta, ta, ta, in neamul vostru nu se moare cu una, cu doua .' Eugenie, ce ai facut cu monedele tale ? striga el repezindu-se la dinsa.

— Tata, facu Eugenie, cazind in genunchi linga doamna Grandet, mama sufera destul uita-te N-o omori !

Grandet se inspaiminta de paloarea revarsata pe chipul nevestei.

Nanon, ajuta-ma sa ma culc, gemu mama cu glasul stins. Mor

Nanon dadu bratul stapinei, Eugenie o sprijini de cela­lalt brat si de-abia putura s-o urce in odaia ei, caci lesina la fiecare treapta. Grandet ramase singur. Dar dupa citeva clipe, urca sapte sau opt trepte si striga :

__ Eugenie, dupa ce se culca mama, vii jos.

— Da, tata.

Si intr-adevar se intoarse, dupa ce-si linisti mama.

— Fata mea, ii zise Grandet, sa-mi spui unde-ti este

comoara.

Tata, daca imi daruiesti lucruri pe care nu pot sa fiu stapina, ia-le mai bine inapoi ! raspunse ea rece, cau-tind pe camin napoleonul si punindu-l in fata hapsinului

parinte.

Grandet insfaca la iuteala napoleonul si il strecura in buzunar.

- Cred si eu ca n-am sa-ti mai dau nimic ! Nici cit negru sub unghie, il dispretuiesti pe parintele tau ? N-ai incredere in el ? Nu-ti dai seama ce este un tata ? Daca nu inseamna totul pentru tine, nu inseamna nimic. Unde ti-e aurul ?

- Tata, te iubesc si te respect, cu toata furia dumi-tale; dar foarte umil iti amintesc ca am douazeci si doi de ani. Mi-ai spus prea de multe ori ca sint majora pentru ca s-o fi uitat. Am facut din banii mei ceea ce mi-a placut sa fac si poti fi incredintat ca sint bine pusi cu dobinda.

- Unde ?

- E un secret inviolabil ! raspunse ea. N-ai si dum­neata taine ?

- Eu sint seful familiei si pot avea afacerile mele.

— Iar aceasta e o afacere a mea.

- Pesemne ca e o proasta afacere, de vreme ce n-o poti impartasi parintelui dumitale, domnisoara Grandet.

- E excelenta si totusi nu pot s-o destainuiesc ta­talui meu.

- Cel putin spune-mi, de cind ti-ai dat aurul ? Eugenie clatina din cap a impotrivire.

- De ziua ta il mai aveai ?

Eugenie, devenind tot atit de agera, din dragoste, cum tatal ei devenise din zgircenie, clatina iar din cap.

- inca n-am mai pomenit asemenea incapatinare si nici asemenea furtisag ! rosti Grandet cu glas din ce in ce mai indirjit si care facu sa rasune din ce in ce mai tare toata casa. Cum?! Aici, in casa mea, a putut sa-ti ia cineva aurul ?! Singurul aur ce se mai afla aici ! Si eu sa nu stiu cine ? Aurul e un lucru scump. Cele mai cinstite fete pot sa greseasca, sa dea altceva, mai inteleg, asta s-a mai vazut, nu o data, la marii seniori, si chiar printre burghezi ; dar sa dai aur caci l-ai dat, nu ? Eugenie nici nu clipi.

S-a mai pomenit asa o fata ? Sint, sau nu tatal du­mitale ? Si daca l-ai plasat cuiva, trebuie sa ai o chitanta

Aveam, sau nu dreptul sa fac ce vreau cu el ? Era al meu, sau nu era ?

- Dar tu esti o copila !

Majora.

Uluit de logica fiicei sale, Grandet ingalbeni, icni, se zvircoli, injura ; apoi, gasind in sfirsit cuvinte, striga :

Vipera afurisita ! Ah, poama rea ce esti ! Stii prea bine ca te iubesc si dinadins abuzezi de asta. Vrei sa-ti ucizi parintele ! Dumnezeule ! N-ai aruncat cumva ave­rea noastra la picioarele acelui golan cu cizme de maro­chin ? Pe legea tatalui meu ! nu pot sa te dezmostenesc ! Dar te blestem pe tine, pe varul tau si pe copiii tai ! Nu te vei alege cu nimic bun din toate astea, auzi ? Daca i-ai dat lui Charles Dar nu, asta nu e cu putinta. Cum, acest filfizon sa ma fi pradat ? Se uita la fata, care sta­tea muta si rece. — Nici nu se clinteste .' Nici nu cli­peste ! E mai Grandet decit sint eu Grandet. Barem, nu ti-ai dat aurul pe nimic ? Hai, spune

Eugenie isi masura parintele cu o privire ironica si adinc jignitoare.

Eugenie, esti in casa mea, in casa tatalui tau. Pentru a mai putea ramine aici, trebuie sa te supui ho-taririlor mele. Preotii iti ordona sa mi te supui.

Eugenie isi pleca fruntea.

Ma lovesti in ceea ce am mai scump, relua dinsul. Nu vreau sa te vad in ochii mei decit supusa. Du-te in odaia ta. Vei sta acolo pina ce-ti voi permite sa iesi. Nanon o sa-ti aduca piine si apa. Ai inteles ? Pleaca !

Eugenie izbucni in hohote de plins si fugi linga mai-ca-sa. Grandet, dupa ce ocolise de citeva ori gradina inzapezita fara sa-i pese de ger, banui ca fiica mai era linga batrina ; incintat s-o surprinda abatindu-se de la poruncile sale, urca scara cu sprinteneala unui pisoi si aparu in odaia doamnei Grandet tocmai In clipa cind aceasta mingiia parul Eugeniei, care-si ascunsese fata la

sinul matern.

Linisteste-te, biata mea copila, tata se va indura.

Nu mai are tata ! bombani dogarul intrind. Oare intr-adevar noi, eu si dumneata, doamna Grandet, fa-cut-am o asemenea fata lipsita de supunere ? Frumoasa educatie, cuvioasa mai cu seama i Cum, nu esti in odaia ta ? Hai, la inchisoare, la inchisoare, domnisoara.

Vrei sa ma indepartezi de copila mea, domnule ? infcreba doamna Grandet, cu obrajii imbujorati de febra.

- Daca ai pofta s-o pastrezi linga dumneata, ia-o ; parasiti amindoua casa Fir-ar a dracului de treaba ! Unde e aurul ? Ce e cu aurul ?

Eugenie se ridica, arunca o privire plina de mindrie neomenosului -tata si intra in camera sa, pe care acesta o inchise cu cheia.

- Nanon, striga zgircitul, stinge focul in sala ! Si se aseza in jilt, linga caminul din odaia nevestei, mor-inaind : Sigur, l-a dat acelui mizerabil seducator de Charles, care nu rivnea decit la banii nostri !

Doamna Grandet, in primejdia care-i ameninta fata, gasi indestula tarie ca sa ramina in aparenta rece, muta

si surda.

- N-am stiut nimic despre toate astea, raspunse in-tr-un tirziu, intorcindu-se cu fata la perete, ca sa nu intilneasca strapungatoarele priviri ale barbatului. Sufar atit din pricina neinduplecarii dumitale, incit presimtirea imi spune ca nu voi'iesi de aici decit cu picioarele inainte. Ar trebui sa ma cruti, domnule, in aceste clipe, ca pe una care nu te-a suparat niciodata cu nimic, cel putin asa mi se pare. Fata dumitale te iubeste, o cred tot atit de nevinovata ca si un prunc, asa ca n-o mai chinui si ridica-i pedeapsa. E peste seama de frig si s-ar putea sa ai pe cuget cine stie ce boala nenorocita

- N-am s-o vad si n-am sa-i vorbesc. Va ramine in odaia ei, numai cu piine si apa, pina ce se va supune dorintei mele. Ce naiba ! Un cap de familie trebuie sa stie unde se duce aurul din casa lui. Ea avea singurele rupii ce se mai gasesc in Franta, apoi genoveze, ducati de Olanda

Domnule, Eugenie e singurul nostru copil si chiar daca le-ar fi aruncat pe girla

Pe girla ? striga unchiasul. Pe girla ? Ai innebunit, doamna Grandet?! Ceea ce-am spus e bun spus, o stii. Daca tii sa ai pace in casa, sa-ti marturiseasca, des-coase-o si afla de la ea tot ce nu vrea sa-mi spuna ; femeile se inteleg mai bine intre ele. Doar n-am s-o maninc, orice-ar fi facut, ii e frica de mine ? Chiar daca l-ar fi poleit cu aur pe varu-sau, din cap pina-n calciie, flusturatecul e acum departe, in largul marilor, si, fire-ar sa fie ! nu mai putem alerga dupa el.

Bine, domnule

In atitarea crizei de nervi, sau poate cu gindul la toate patimirile fetei sale, care-i rascoleau in acelasi timp du­rerea, ca si agerimea mintii, doamna Grandet lua mai repede decit oricind aminte la amenintatorul spasm al negului de pe nasul burzuluitului ei sot, incit, in vreme ce-i raspundea, isi schimba deodata parerea, fara sa-si schimbe si intonatia :

- Ei bine, domnule, cum sa am eu oare asupra ei mai multa influenta decit dumneata ? Nu mi-a spus nimic, iti seamana dumitale.

Hm ! Cum iti mai mergea gurita azi-dimineata ! Ta, ta, ta ! Credeai ca ma duci cu vorbe. Poate ca te-ai si inteles cu ea !

Se uita sfredelitor la nevasta-sa.

Intr-adevar, domnule Grandet, daca vrei sa ma omori cu zile, n-ai decit s-o tii asa inainte. Ti-o spun, domnule, si chiar daca m-ar costa viata ti-o voi repeta-o mereu : esti nedrept cu fiica dumitale, si ea are mai multa judecata decit dumneata. Banii acestia erau ai ei, nu putea sa-i foloseasca decit bine, si numai Dumnezeu are dreptul sa ne cunoasca faptele bune. Domnule, te implor, iart-o pe Eugenie ! Vei mai alina cu asta lovitura pe care mi-a dat-o furia dumitale si, poate, imi vei salva viata. Fiica, domnule, reda-mi fiica

Plec ! bombani el. Nu mai e chip de trait in casa mea, mama si fiica vorbesc si judeca ca si cum Brrr ! Pfui ! Strasnic cadou mi-ai mai facut de Anul Nou, Eugenie ! striga el. Da, da, plingi ! O sa-ti para rau de ceea ce faci, auzi ? Ce folos ca tot inchini la matanii lui Dumnezeu de doua ori pe luna, daca dai aurul parintesc unui nemernic, care o sa-ti minince inima fripta, cind n-o sa mai ai de dat decit atita. Ai sa vezi atunci cite parale face Charles cu cizmele lui de marochin si cu mu­tra lui sclivisita. N-are nici inima, nici pic de constiinta, daca a indraznit sa ia tezaurul unei biete fete, fara incuviintarea parintilor ei.

Cind usa din strada se inchise, Eugenie iesi din odaia ei si se intoarse linga maica-sa.

- Ai fost foarte curajoasa ca sa-ti salvezi fata ! ii

spuse.

- Vezi, copila draga, unde ne duc lucrurile nepermise ?M-ai facut sa mint.

Ah ! Ma voi ruga lui Dumnezeu sa ma pedepseasca numai pe mine.

- E adevarat, intreba Nanon, intrind infricosata, ade­varat ca domnisoara isi va duce restul vietii cu piine si

cu apa ?

- Nu-i nimic, Nanon ! raspunse Eugenie linistita.

- Oh ! N-am sa maninc eu fn'ppe, cind fiica sta-pinilor mei maninca piine uscata Nu, nu !

- Nici o vorba despre toate acestea, Nanon ! o ruga Eugenie.

Bine, voi fi muta, dar veti vedea !

Grandet cina singur, intiia data dupa douazeci si patru de ani.

- lata-va si vaduv, domnule ! ii zise Nanon. Nu-i prea placut sa fii vaduv, cu doua femei in casa.

- Nu te-am intrebat nimic. Tine-ti clanta, sau te dau afara. Ce ai in cratita care sfiriie pe plita ?

Topesc slanina

- Au sa ne vina oaspeti in asta seara, aprinde focul. Cruchotii si doamna des Grassins cu fiul sosira la orele

opt, aratindu-si mirarea ca nu vad nici pe doamna Grandet, nici pe fiica ei.

Nevasta-mea nu se simte prea bine, si Eugenie sta linga dinsa, raspunse batrinul podgorean, pe a carui figura nu se citea nici cea mai mica tulburare.

Dupa un ceas de flecareli, doamna des Grassins, care se urcase sa faca o vizita doamnei Grandet, cobori si fiecare o intreba :

Cum se simte doamna Grandet ?

Nu-i e bine de loc, de loc. Starea in care am gasit-o imi pare intr-adevar ingrijoratoare. La virsta asta se cer cele mai mari precautii, mos Grandet.

- Vom vedea, raspunse podgoreanul cu gindul in alta parte.

Oaspetii isi luara noapte buna. Cind Cruchotii fura in strada, doamna des Grassins le spuse :

Se petrece ceva la Grandeti. Mama e foarte bolnava, fara sa-si dea seama in ce hal. Fata are ochii rosii, ca o femeie care a plins toata ziulica. Or fi vrind s-o marite cumva cu de-a sila?

Cind podgoreanul se culca, Nanon se duse in papuci la Eugenie, abia pasind in virful degetelor, si-i aduse un pateu gatit la tigaie.

Uite, domnisoara, spuse inimoasa sluga. Cornoiller mi-a adus un iepure. Maninci asa de putin, incit acest pateu o sa-ti ajunga o saptamina ; si pe gerul asta ri-o sa se strice. Asa ca n-ai sa traiesti numai cu piine uscata. N-ar fi sanatos.

Biata Nanon ! spuse Eugenie stringindu-i mina.

L-am facut foarte gustos si foarte fin ; iar dinsui nici n-a bagat de seama. Am cumparat slanina, foi de dafin din cei sase franci ai mei ; sint doar stapina pe ei.

Apoi sluga fugi, caci i se paru ca-l aude pe Grandet.

Timp de citeva luni podgoreanul veni sa-si vada ne­vasta la diferite ceasuri din zi, fara sa pronunte numele fiicei, fara s-o vada sau sa pomeneasca macar in treacat de ea. Doamna Grandet nu parasea odaia, si starea ei se inrautatea din zi in zi. Nimic n-a izbutit sa-l induplece pe batrinul dogar. Ramase neclintit, aspru si rece, ca o stana de piatra. Continua sa umble de colo pina colo, cum ii era obiceiul; nu se mai bilbiia ; vorbea mai rar, si in afaceri se arata mai neinduplecat ca niciodata. Ade­sea insa i se strecura cite o greseala in socoteli.

in casa Grandetilor se petrece ceva, spuneau Cru­chotii si des Grassinii.

Ce s-o fi intimplat in casa lui Grandet ? era intre­barea nelipsita, care revenea in toate clevetirile de seara din Saumur.

Eugenie se ducea la biserica, insotita de Nanon. La iesire, cind doamna des Grassins o intreba cite ceva, ras­pundea in doi peri, fara sa-i satisfaca avida curiozitate.

Cu toate acestea a fost peste putinta ca dupa doua luni sa ramina ascunsa atit celor trei Cruchoti, cit si doamnei des Grassins tainica pricina pentru care Eugenie fusese bagata la carcera. Sosi o clipa in care nu se mai gasira pretexte ca sa justifice vesnica ei lipsa. Apoi, fara sa se stie de catre cine, secretul fusese descoperit, tot orasul afla ca din ziua de Anul Nou domnisoara Grandet statea inchisa din porunca tatalui sau in odaie, fara foc, numai cu piine si apa ; ca Nanon ii facea felurite buna­tati si le ducea pe furis in timpul noptii ; se mai afla si ca fata nu putea sa-si vada si sa-si ingrijeasca mama decit atunci cind parintele ei nu era acasa.

Purtarea lui Grandet fu judecata atunci cu o indignata severitate, intregul oras il scoase, ca sa zicem asa, in afara de lege, isi aminti tradarile, neomeniile lui si-l excomunica. Cind trecea pe ulita, fiecare il arata cu degetul susotind.

Iar cind fata cobora strada intortocheata ca sa se duca la liturghie, insotita de Nanon, toata lumea se itea la ferestre, cercetind cu nespusa curiozitate infatisarea bo­gatei mostenitoare si obrazul, pe care se zugraveau o melancolie si o blindete serafica. Carcera, prigoana in-dirjita a lui taica-sau nu insemnau nimic pentru dinsa. Nu privea oare in fiecare zi harta, bancuta, gradina, zidul si nu-i revenea pe buze mierea pe care i-o lasase sarutul de dragoste ? indelunga vreme n-a stiut nimic despre cele ce se vorbeau pe socoteala ei in oras, cum nu stia de altfel nimic nici batrinul dogar. Credincioasa si fara de prihana in fata lui Dumnezeu, constiinta si dragostea ei o ajutau sa indure minia si razbunarea avarului.

Dar o adinca indurerare intrecea toate celelalte dureri. Mama, blinda si duioasa faptura, pe care o infrumuseta lumina din sufletul sau ce se apropia de mormint, sfinta-i mama, se stingea vazind cu ochii. Adeseori Eugenie se invinovatea ca e pricina nevinovata a crudei boli care o sfirsea. in fiecare dimineata, dupa ce pleca batrinul, se aseza la capatiiul mamei, unde Nanon ii aducea dejunul.

Si biata copila, trista si suferind ea insasi din pricina suferintelor mamei sale, ii arata lui Nanon obrazul bol­navei cu un gest mut, plingind si neindraznind sa mai vorbeasca despre pribeagul pornit dincolo de mari si tari, incit doamna Grandet era nevoita sa aduca ea cea dintii

vorba.

Unde o mai fi fiind el oare ? Si de ce n-o fi scriind ? Atit mama, cit si fiica nu-si dadeau seama de nemasu­ratele distante care ii desparteau.

Sa ne gindim la el, mama, raspundea Eugenie, dar sa nu vorbim. Dumneata suferi ; deci : dumneata inainte de toate.

Toate insemna el.

Copila mea, zicea doamna Grandet, nu regret viata. Dumnezeu s-a indurat, ingaduindu-mi sa intrevad cu bucurie sfirsitul suferintelor mele.

Cuvintele acestei femei erau totdeauna sfinte si cresti­nesti. Cind, inainte de a prinzi alaturi de ea, barbatul venea sa se plimbe prin odaie, ea ii spunea, in primele luni, aceleasi vorbe, rostite cu ingereasca blindete, dar cu fermitatea femeii careia moartea apropiata ii dadea acum curajul ce-i lipsise in viata.

— Domnule, iti multumesc de interesul pe care-l porti sanatatii mele, ii raspundea ea, cind neinduplecatul avar ii punea vreo intrebare in treacat. Dar daca vrei sa-mi alini cele din urma clipe, iarta-ti copila. Fa dovada ca esti crestin, sot si tata.

Auzind cuvintele acelea, Grandet se aseza linga pat, ca un om care vazind ca vine ploaia se adaposteste linistit sub poarta unei case, isi asculta nevasta si nu scotea o vorba. Cind ea rostea cele mai induiosatoare, cele mai blinde, cele mai sfinte implorari, spunea : — Esti cam palida astazi, biata nevestico ! Cea mai desavirsita uitare a copilei sale parea sapata pe fruntea-i de piatra, pe buzele-i strinse punga. Nici nu se sinchisea de lacrimile pe care raspunsurile sale vagi si intortocheate le faceau sa curga siroaie pe obrajii palizi si descarnati ai sotiei.

— Dumnezeu sa te ierte, domnule, precum te iert si eu, ii spunea dinsa. intr-o zi vei avea nevoie de indu­rarea lui.

De cind i se imbolnavise sotia, nu mai indraznea sa-si rosteasca teribilul : „Ta, ta, ta, ta !' Dar despotismul sau era departe de a fi dezarmat de acest inger al blindetii, a carei uritenie disparea zi cu zi, alungata de expresia calitatilor morale care ii infloreau fata.

Era numai suflet. Duhul smeritelor rugaciuni purifica si innobila grosolanele trasaturi ale chipului ei, facindu-le sa stralumineze. Cine n-a observat aceasta straluminare pe fetele sfinte, unde virtutile sufletesti sfirsesc prin a birui cele mai hide contururi, dindu-le acea particulara gingasie datorita nobletii si puritatii gindurilor inalte ? Spectacolul acelei transfigurari, desavirsita de durerea care mistuia ramasitele fapturii omenesti din sotia sa, iri-riuri, desi indestul de slab, pe batrinul dogar, a carui fire raminea de bronz. Daca vorba lui nu mai fu dispre­tuitoare, o tacere imperturbabila, ce-i salva demnitatea de cap al familiei, ii calauzi de aici inainte purtarea.

Cind credincioasa Nanon aparea in piata, de indata ii ajungeau la ureche anume glume batjocoritoare, anume invinuiri pe socoteala stapinului ; dar cu toate ca opinia publica il osindea sus si tare pe Grandet, slujnica il apara, ca sa crute onoarea casei.

- Ei bine, spunea ea celor care il cirteau pe unchias, oare nu ne inraim cu totii pe masura ce imbatrinim ? De ce oare nu s-ar catrani si omul acesta ? Ispraviti cu bali­vernele voastre ! Domnisoara traieste ca o regina. Sta retrasa, ei bine, asa-i place ei. De altfel, stapinii au si

dinsii motivele lor.

in sfirsit, intr-o seara, catre sfirsitul primaverii, doamna Grandet, rapusa mai mult de mihnire decit de boala, ne­izbutind, cu toate implorarile, s-o impace pe Eugenie cu taica-sau, isi spovedi Cruchotilor tainicele sale amaruri.

— Sa osindesti o fata de douazeci si trei de ani la piine uscata, cu apa i izbucni presedintele Bonfons, si inca fara motiv, dar asta constituie un regim tortionar ; ar putea sa faca plingere, si atita cit

— Haide-hai, nepoate ! il intrerupse notarul. Lasa jar­gonul de tribunal! Fiti pe pace, doamna ! Voi pune capat chiar miine acestui canon

Auzind ca e vorba despre dinsa, Eugenie iesi din odaia ei.

- Domnilor, rosti, inaintind cu o miscare plina de mindrie, va rog sa nu va amestecati in aceasta chestiune. Tata e stapin in casa lui. Atit cit locuiesc sub acopera-mintul acesta, trebuie sa ma supun. Purtarea lui n-are de ce fi nici osindita, nici aprobata de lume, caci dinsul nu are de dat socoteala decit in fata lui Dumnezeu, in nu­mele prieteniei va cer sa pastrati cea mai desavirsitr tacere asupra acestui lucru. Blamind pe tata ar insemna sa atacati propria noastra consideratie in ochii lumii. Va sint recunoscatoare, domnilor, pentru tot interesul ce-mi purtati, dar v-as fi si mai recunoscatoare daca ati pune stavila zvonurilor jignitoare ce bintuie prin oras si despre care am fost instiintata din intimplare.

Are dreptate ! incuviinta doamna Grandet.

Domnisoara, cel mai nimerit mijloc pentru a im­piedica lumea sa birfeasca ar fi sa-ti recapeti libertatea, ii raspunse cuprins de .respect batrinul notar, impresionat de frumusetea pe care singuratatea, melancolia si iubirea o intiparisera pe chipul Eugeniei.

— Hai, copila mea draga, lasa-l pe domnul Cruehot sa se ingrijeasca el de limpezirea acestei afaceri, de vreme ce e sigur de izbinda. il cunoaste bine pe tata si stie cum sa-l ia Daca vrei sa ma vezi fericita in putinele zile pe care-le mai am de trait, trebuie cu orice pret ca tu si cu tata sa ajungeti la o impacare.

A doua zi, Grandet, dupa un obicei pe care-l capatase de cind cu inchiderea Eugeniei, iesi sa faca de citeva ori inconjurul gradinii, indeobste se plimba la ceasul cind se pieptana Eugenie. Si cind mosulicul ajungea in dreptul batrinului nuc, se pitea dupa trunchiul arborelui, statea citeva clipe privind la parul lung al fetei si oscila fara indoiala intre gindurile pe care i le poruncea indaratnicia firii sale si dorinta sa-si imbratiseze fiica.

Adesea raminea asezat pe bancuta de lemn putrezit, unde Charles si Eugenie isi jurasera o vesnica iubire, in vreme ce Eugenie, la rindul ei, isi privea parintele pe furis sau prin oglinda. Daca batrinul se ridica sa-si reia plimbarea, ea se aseza voios la fereastra si cerceta acea parte de zid, unde atirnau cele mai frumoase flori, unde ieseau din crapaturi plante agatatoare, conciul-lui-Venus, rochita-rindunicii si un sedum gras, alb sau galben, planta foarte raspindita in podgoriile din Saumur si Tours. In-tr-o frumoasa zi de iunie, maestrul Cruehot veni de cu vreme si-l gasi pe batrinul podgorean stind pe bancuta, cu spatele rezemat de zid si privindu-si fiica.

Cu ce te pot servi, maestre Cruehot ? intreba el,vazindu-l pe notar.

Vin sa-ti vorbesc de afaceri.

Ah ! ah ! Ai cumva putin aur, sa-mi dai in schim­bul talerilor ?

Nu, nu-i vorba de bani, ci de fiica dumitale, Euge­nie. Toata lumea vorbeste de ea si de dumneata.

De ce se amesteca lumea ? Recare e stapin in casa

lui, cum spune zicala.

Asta e si parerea mea, fiecare e slobod sa se omoare, sau, ceea ce ar fi si mai rau, sa-si arunce banii pe fe­reastra, v

Cum?

Eh ! dar sotia dumitale e foarte bolnava, prietene. Ar trebui chiar sa-l consulti pe doctorul Bergerin ; ma tem ca e in mare primejdie de moarte. Daca s-o intimpla sa moara fara s-o fi ingrijit ca lumea, cred ca n-ai sa te

simti cu cugetul impacat.

— Ta, ta, ta, ta ! Dumneata stii doar ce are nevasta-mea. Doctorii astia, o data ce ti-au pasit pragul, iti vin.

de cinci, de sase ori pe zi.

— in sfirsit, Grandet, fa cum crezi. Sintem vechi pri­eteni ; nu se afla in tot Saumurul un om care sa-ti poarte mai mult interes decit mine ; ca atare eu eram dator sa-ti spun asta. Acum, fie ce-o fi, esti major, stii ce faci ! De altfel, nu asta ma aduce aici. E vorba de ceva mai grav pentru dumneata. Doar n-ai de gind sa-ti omori nevasta, prea iti este folositoare, la gindeste-te la situatia in care te-ai afla fata de fiica dumitale daca ar muri doamna

Grandet ! Ar trebui mai intii de toate sa dai socoteala, Eugeniei, averea fiind si pe numele nevestei dumitale. Fata ar fi in drept sa ceara iesirea din indiviziune si vin­derea Froidfondului. in sfirsit, ea o mosteneste pe mama-sa de la care dumneata nu poti mosteni.

Aceste cuvinte au fost ca o lovitura de trasnet pentru unchias, care nu era tot asa de tare in materie de legi, pre­cum era in negustorie. Nu se gindise niciodata la o lici­tatie.

Asa ca te sfatuiesc sa te porti mai omeneste cu ea, incheie Cruchot.

Dar stii ce-a facut ?

Ce ? intreba notarul grozav de dornic sa afle pri­cina gilcevii.

Si-a dat aurul.

Ei si ? Nu era al ei ? incheie notarul.

Toti imi spun acelasi lucru ! facu unchiasul, lasind sa-i cada miinile cu deznadejde.

Asadar, pentru un fleac, te apuci sa-ti pui in pri­mejdie concesiile pe care le-ai putea cere de la dinsa la moartea mamei sale ?

Ah ! pentru dumneata sint un fleac sase mii de franci in aur ?

Ei ! batrine prietene, stii cit ar costa inventarul si impartirea succesiunii, daca Eugenie o cere ?

Cit ?

Doua, trei sau poate chiar patru sute de mii de franci. Nu va trebui scoasa la licitatie si pusa in vinzare, pentru a se cunoaste adevarata valoare ? Pe cind, daca va intelegeti

Pe legea tatalui meu ! striga podgoreanul, care se aseza galben pe banca. Ia sa vedem, Cruchot ! Dupa o clipa de tacere si de framintare, unchiasul se uita la no­tar, rostind : Afurisita mai- e viata ! Peste multe necazuri mai dai pina ce intri in mormint ! Cruchot, relua el so­lemn, n-ai cumva de gind sa ma tragi pe sfoara ? Da-ti cuvintul ca tot ce mi-ai spus e bazat pe lege. Arata-mi codul, vreau sa vad codul !

Sarmane prietene, raspunse notarul, adica nu-mi cunosc destul meseria ?

Va sa zica e adevarat ? Voi fi despuiat, vindut, omo-rit, devorat de fiica mea ?

Ea isi mosteneste mama, dupa lege.

lata la ce servesc copiii ! Ah ! Pe nevasta-mea o iubesc ! E solida, din fericire : e o de la Bertelliere.

Nu mai are de trait nici o luna.

Dogarul se plesni peste frunte, umbla de colo pina cok* si, aruncind o privire fioroasa lui Cruchot, intreba :

Ce e de facut ?

Eugenie ar putea, pur si simplu, sa renunte la suc­cesiunea mamei. Nu vrei s-o dezmostenesti, nu-i asa ? Dar ca sa obtii o concesie de felul asta, trebuie sa n-o mai prigonesti. Ceea ce-ti spun, dragul meu, e impotriva intereselor mele. Caci ce alta meserie am decit sa operez lichidari, inventarieri, vinzari, impartiri ?

Vom vedea, vom vedea ! Sa nu mai vorbim despre asta, Cruchot ! Ma arde la ficati. Primit-ai cumva aur ?

Nu, dar am citiva ludovici, o duzina, am sa ti-i dau. Draga prietene, impaca-te cu Eugenie ! Nu vezi ? Tot Saumurul iti arunca piatra.

Caraghiosii !

Hai, rentele sint la nouazeci si noua ! Fii deci ma­car o data multumit in viata.

La nouazeci si noua, Cruchot ?

Da.

He ! he ! Nouazeci si noua ! facu unchiasul, inso-tindu-l pe batrinul notar pina la poarta de la strada.

Apoi, prea agitat de cele auzite ca sa poata sta locului, se urca in odaia nevestei si-i spuse :

Hai, maicuto, poti sa-ti petreci ziua cu fata, eu ma. duc la Froidfond. Fiti cuminti amindoua. Azi e aniversa­rea casatoriei noastre, draga nevasta : iata. zece taleri pentru altarul tau. De mult doresti sa faci unul, bucura-te ! Petreceti, fiti vesele, fiti sanatoase. Traiasca bucuria !

Aruncind zece monede de cite sase franci pe patul ne­vestei, ii cuprinse capul intre miini ca s-o sarute pe frunte.

Scumpa nevestica, te simti mai bine, nu-i asa ?

Cum vrei sa primesti in casa dumitale pe iertatorul Dumnezeu, daca ti-ai izgonit fiica din inima ? intreba ea, miscata.

Ta, ta, ta, ta, facu mosneagul, vom vedea ce-i si cu asta .'

Cereasca mila ! Eugenie ! striga mama imbujorata de bucurie. Vino de-ti saruta parintele, te-a iertat !

Dar unchiasul disparuse. Fugea de minca pamintul, spre cimpurile lui, cautind sa-si limpezeasca gindurile val-masite. Pe acea vreme Grandet implinise saptezeci si sase de ani. De doi ani incoace zgircenia lui crescuse, cum cresc toate pasiunile inradacinate ale omului. Dupa o ob­servatie facuta asupra avarilor, a ambitiosilor, asupra tu­turor oamenilor a caror viata e stapinita de o singura idee dominanta, sentimentul se fixase cu deosebire asu­pra unui simbol al pasiunii sale. Vj:djy a U ulm,_j3osesi-uneatnetajuluLjiej enisera la el o monomanieTTotodata, in proportie cu avutia, crescuse si ~spirttul~sau despotic, iar gindul ca ar putea pierde cumva la moartea nevestei o cit de mica particica din nestingherita stapinire a avu­tiei i se parea ceva impotriva firii. Sa declare ca averea lui e si a fiicei sale ? Sa inventarieze totalul bunurilor sale mobile si imobile pentru a le vinde la licitatie ?

— Ar fi ca si cum mi-as taia gitlejul I spuse el tare in mijlocul unei podgorii, cercetind butucii.

in fine se resemna, se intoarse la Saumur pentru cina, hotarit sa cedeze in fata Eugeniei, s-o dezmierde, s-o cis-tige prin dragalasenii dibace, pentru a muri regeste, pas-trind in mina pina la ultima suflare friul milioanelor sale. in clipa cind unchiasul, care-si luase cu el cheia din intimjMare, urca incet scara ce ducea la odaia neves­tei, Eugenie adusese pe patul maica-si preafrumoasa-i ca­seta, in lipsa lui Grandet, amindoua femeile cautau sa re­gaseasca cu drag chipul lui Charles in portretul mamei sale.

— Are aidoma fruntea si figura lui .' spunea Eugenie, cind podgoreanul deschise usa.

Vazind privirea pe care o aruncase zgircitul asupra au­zului, doamna Grandet striga :

Dumnezeule, fie-ti mila de noi !

Unchiasul se repezi asupra casetei, cum se napusteste un tigru asupra unui copil adormit.

Ce-i asta ? intreba el, ducindu-se cu caseta spre fe­reastra. Aur bun ! aur ! striga el. Mult aur ! cintareste doua livre. Ah ! Ah ! Cliarles ti-a dat asta in schimbul frumoaselor tale monede, hai ? De ce nu mi-ai spus ? E o afacere buna, fetito ! Esti fiica mea, imi semeni bine, te recunosc.

Eugenie tremura ca varga.

Dar, tata, nu e a mea. Caseta este un depozit sacru.

Ta, ta, ta, ta, ti-a luat averea, trebuie sa-ti refaci mica ta comoara.

Tata !

Unchiasul incerca sa-si scoata briceagul, ca sa desfaca o placa de aur, si puse caseta pe un scaun. Eugenie se re­pezi s-o ia inapoi ; dar dogarul, care se uita cu un ochi la caseta, si cu altul la fata, o imbrinci cu atita putere, incit ea se pravali pe patul bolnavei.

Domnule ! domnule ! gemu nefericita, ridicindu-se in capul oaselor.

Grandet isi scoase briceagul si se pregatea sa desfaca aurul.

Tata .' striga Eugenie, aruncindu-se in genunchi si tirindu-se pina la el cu miinile ridicate, in numele tuturor sfintilor si al Fecioarei, in numele lui Cristos, care a mu­rit pe cruce, in numele mintuirii sufletului dumitale, in numele vietii mele, nu te atinge de acest lucru J El nu e nici al dumitale, nici al meu : mi l-a incredintat o ruda nenorocita si trebuie sa-l inapoiez neatins.

Atunci, de ce te uitai la asta, daca e numaj un gaj ? E mai pacat sa privesti, decit sa atingi.

Tata, daca o distrugi, ma dezonorezi ! Tata, m-auzi ?

Domnule, fie-ti mila, spuse mama.

Tata ! striga Eugenie atit de tare, incit Nanon urca scarile si navali in odaie ingrozita. Eugenie sari spre un cutit, care se afla la indemina, apudndu-l de miner.

Ei si ? intreba linistit Grandet cu zimbetul lui in­ghetat.

Domnule, domnule, ma omori, facu mama.

Tata, daca briceagul dumitale desface numai o as­chie din aurul asta, eu imi infig cutitul in inima. Ai im-bolnavit-o pe mama de moarte, vei ucide si pe fiica du­mitale. Hai, rana pentru rana !

Grandet tinu briceagul deasupra casetei, privindu-si fata cu un inceput de sovaiala.

Ai fi in stare, Eugenie ? intreba el.

Da, domnule, spuse mama.

Va face ceea ce spune .' sari cu vorba si Nanon. Fii, domnule, o data in viata dumitale om cu judecata.

O clipa, dogarul se uita pe rind la aur si la fiica-sa. Doamna Grandet isi pierdu cunostinta.

- Acum vezi, draga domnule ! Conita se prapadeste, striga Nanon.

- Tine, fetito, sa nu ne mai ciondanim pentru o ca­seta, la-o ! striga dogarul aruncind-o pe pat. Iar tu, Na­non, du-te dupa domnul Bergerin ! Ei, maicuta, rosti apoi, sarutind mina nevestei, nu-i nimic : facuram pace. Nu-i asa, fetico ? S-a ispravit cu piinea uscata, vei minca tot ce vei pofti Ah .' deschide ochii Ei, maicute, maiculito, hai ! Iata, o imbratisez pe Eugenie, isi iubeste varul, il va lua de barbat, daca vrea, ii va pastra cutia. Numai sa-mi traiesti, biata mea nevestica. Hai, misca-te .' Asculta, vei avea cel mai frumos altar care s-a vazut vreodata in Saumur.

Domnule, cum ai putut sa te porti asa cu nevasta si cu copilul dumitale ? ingina cu glas stins doamna Grandet.

N-o sa mai fac niciodata ! striga dogarul. Ai sa vezi, biata mea nevestica.

Se duse in cabinetul sau si se intoarse cu un pumn de ludovici, pe t|te ii imprastie pe pat.

Tine, Eugenie .' Tine, nevasta .' Sint pentru voi ! spuse el jucindu-se cu aurul. Hai, inveseleste-te, nevasta ; fa-te sanatoasa, n-o sa-ti mai lipseasca nimic, la fel si Eugeniei. Iata o suta de ludovici pentru ea, n-o sa-i dai, Eugenie, si pe astia, nu-i asa ?

Doamna Grandet si fiica-sa se uitara una la alta, ne­dumerite.

- Tata,ia-I inapoi . N-avem nevoie decit de dragostea dumitale.

- Ei bine, spuse* el, virind repede banii in buzunar, sa traim cu totii ca niste buni prieteni. Sa mergem cu to­tii in sala sa cinam, sa jucam pe doi gologani loton in fie­care seara. Fiti vesele ! Hai, nevasta !

Ce mult as vrea s-o pot face, daca asa ti-e placerea ! suspina muribunda: Dar nu pot sa ma ridic din pat.

Biata mamica, zise dogarul, nu stii cit te iubesc f Si pe tine, copila mea ! O strinse in brate, o saruta. Ah ! cit de dulce e sa-ti saruti fata dupa o cearta ! Fetica mea ! lata, ne vezi, maicuta ? Sintem un trup si-un suflet acum. Du-te de pune la loc asta, spuse el Eugeniei, aratind spre caseta. N-ai de ce sa te mai temi. N-o sa-ti mai pome­nesc despre ea niciodata. Du-te !

Domnul Bergerin, cel mai vestit doctor din Saumur, nu intirzie sa soseasca. Dupa ce-o examina pe bolnava, ii de­clara lui Grandet ca e un caz grav, dar ca o liniste desa-virsita, un tratament blind si minutioase ingrijiri ar putea indeparta sorocul mortii pina la sfirsitul toamnei.

Are sa coste scump ? intreba unchiasul. Trebuie sa-i cumpar multe doftoricale ?

Putine droguri, dar multe ingrijiri, raspunse medi­cul, care nu putu sa-si retina un zimbet.

in sfirsit, domnule Bergerin, spuse Grandet, sinteti un om de onoare, nu-i asa ? imi pun toata increderea-in dumneavoastra, veniti sa-mi vedeti sotia de cite ori cre­deti ca e nevoie. Scapati-o pe buna-mi sotie ; o iubesc mult, cu toate ca nu prea arat, pentru ca la mine totul se petrece inauntru si-mi rascoleste sufletul. Am grozav de multe necazuri. Pacostea mi-a intrat in casa o data cu moartea fratelui meu, pentru care cheltuiesc la Paris bani, nu gluma ma costa ochii din cap ! si nu mai ies la ca­pat. La revedere, domnule ! Daca e cu putinta sa-mi sca­pati nevasta, scapati-o chiar daca ar trebui sa ma coste o suta sau doua de franci.

In ciuda dorintei lui Grandet de a-si vedea mai grab­nic insanatosita sotia, acarei mostenire era moartea lui ; in ciuda indulgentei sale~rata de Dorice pofta a marnei ~s!~a fiicei, spre nemarginita lor uimire ; in ciuda celor mai duioase ingrijiri ale Eugeniei, doamna Grandet se apropia de moarte vazind cu ochii. Slabea din zi in zi, cum sla­besc la virsta ei femeile rapuse de boala. Era din ce in ce mai plapinda, ca frunzele pomilor toamna. Si ca aceste frunze, peste care trece soarele si le aureste, ultimele raze ceresti ale toamnei au facut sa-i sclipeasca obrajii ofiliti. Avu o moarte demna de viata ei, o moarte crestina. Cu alte cuvinte, un sfirsit sublim !

in luna octombrie 1820, virtutile ei si rabdarea-i ma­terna se mai vadira pentru cea din urma oara in chip de­osebit ; se stinse fara nici un geamat. Miel neprihanit, se inalta la cer, neregretind de pe pamint decit dulcea tova­rasa a vietii sale mohorite, careia ultimele sale priviri pa­reau ca-i prevestesc mii de suferinte. Tremura la gindul ca-si lasa mielusa, alba ca si ea, singura, in mijlocul lu­mii rele, ce voia sa-i rapeasca beteala, comoara.

Copila mea, ii spuse inainte de a-si da sufletul, feri­cirea nu e decit in cer, ai s-o afli cindva.

A doua zi, Eugenie gasi mai puternice motive sa se lege si mai sfisietor de casa unde se nascuse, unde suferise atit, unde blinda-i mama isi daduse sufletul. Nu mai pu­tea sa priveasca spre pervazul ferestrei si la fotoliu cu pa­tine din sala fara a lacrima. Vazind ca tatal ii poarta o nespus de duioasa grija, crezu ca nu stiuse sa-i pretuiasca indestul sufletul ; ii dadea bratul pentru a cobori la prinz ; o privea ceasuri de-a rindul cu ochi aproape buni ; o sor­bea cu ochii, parc-ar fi fost de aur. Batrinul dogar se schim­base cu totul. Tremura inaintea fetei sale, incit Nanon si Cruchotii, martori ai acestei slabiciuni, o pusera pe soco­teala virstei inaintate si se temura sa nu-i fi slabit min- -,tea.,'Dar in ziua cind familia lua doliul, dupa masa unde fuses« poftit si maestrul Cruchot, singurul care cunostea taina clientului sau, purtarea unchiasului se dadu repede si degraba ce fata.

Dragamea copila, ii spuse Eugeniei, cind masa fu strinsa si usile inchise cu grija, iata-te mostenitoarea bie­tei tale mame ; avem de pus la punct unele lucruri. Nu-i asa, Cruchot ?

Da.

E oare nevoie s-o facem chiar azi, tata ?

Da, da, tetico ! N-as putea trai in nesiguranta in care ma aflu. Nu-mi inchipui ca ai vrea sa ma superi

Vai ! Tata

Ei bine, trebuie sa le aranjam toate chiar in asta

seara.

Dar ce vrei sa fac ?

Fetico, habar n-am. Spune-i dumneata, Cruchot.

Domnisoara, tatal dumitale n-ar voi nici sa im­parta, nici sa vinda bunurile sale, nici sa plateasca sume cu totul enorme fata de putinii bani lichizi pe care ii are la indemina. Pentru asta ar trebui sa nu se mai faca inven­tarul intregii averi, pe care de astazi inainte dumneata si el o stapiniti in indiviziune

Cruchot, esti sigur de toate astea, de vorbesti asa in fata unei copile ?

— Lasa-ma sa ispravesc, Grandet !

Da, da, prietene ! Nici dumneata, nici fiica mea nu voiti sa ma despuiati. Nu-i asa, fetico ?

Dar, domnule Cruchot, ce am de facut ? intreba Eugenie, pierzindu-si rabdarea.

Uite ce, spuse notarul, ar trebui sa iscalesti actul acesta, prin care renunti la mostenirea mamei si lasi tatii uzufructul bunurilor aflate in indiviziune, a caror nuda proprietate ti-o asigura.

Nu inteleg nimic din tot ce-mi spuneti ! raspunse Eugenie. Dati-mi actul si aratati-mi unde trebuie sa is­calesc.

Mos Grandet se uita cind la act, cind la fiica, stapinit de o emotie atit de puternica, incit isi sterse citeva bro­boane de sudoare ivite pe frunte.

Fetico, zise el, in loc sa iscalesti actul asta, a carui inregistrare ar costa scump, n-ar fi mai bine sa renunti pur si simplu la mostenirea raposatei tale mame si sa-mi treci mie tot ce ai ? As prefera asta. Ti-as da pe luna frumoasa renta de o suta de franci. Vei putea plati cite acatiste si pomeniri vei pofti, de sufletul mortilor tai Ce zici ? O suta de franci pe luna, in livre ?

Fac tot ce poftesti, tata.

Domnisoara, spuse notarul, sint dator sa va atrag luarea-aminte ca va despuiati de avere

O, Doamne, ce-mi pasa ?

Taci din gura, Cruchot ! A spus o data ! striga Gran-det, luind mina fetei si prinzind-o intr-a lui, cum se bate palma la incheierea unei afaceri. Eugenie, n-ai sa intorci vorba, esti o fata cinstita, nu ?

Vai, tata !

O saruta cu foc, o strinse in brate s-o inabuse.

Copila mea, i-ai redat viata lui taica-tau, dar ii re­dai ceea ce iti daduse el : sintem chit ! Iata cum se fac afacerile ! Te binecuvintez ! Esti o fata virtuoasa, care isi ' iubeste taticul. Si-acum, fa ce vrei ! Pe miine, Cruchot ! vorbi apoi uitindu-se la notarul inspaimintat. Ai grija, ti­cluieste bine actul de renuntare la grefa tribunalului !

A doua zi, catre amiaza, a fost astfel iscalita declara­tia, prin care Eugenie se jefuia cu mina ei.

Cu toate ca-si daduse cuvintul, batrinul dogar nu slo-bozise la sfirsitul primului an nici o para din cei o suta de franci, pe care ii fagaduise cu atita solemnitate fetei. Dar cind Eugenie ii pomeni mai mult in gluma, el rosi ; se urca iute in cabinet, se intoarse si-i dadu cam a treia parte din giuvaerele pe care le luase de la nepotu-sau.

- Iata, micuto, rosti cu un accent plin de ironie, vrei astea in schimbul celor o mie doua sute de franci ?

O, tata, adevarat ? Mi le dai mie ?

Am sa-ti dau tot pe atita si la anul, fagadui el, arun-cindu-i giuvaerele in sort. Astfel, in scurt timp, vei avea toate odoarele lui, zise el, frecindu-si miinile de multumire ca putea specula sentimentele fetei.

Desi in putere, batrinul simti nevoia s-o initieze pe Eu­genie in tainele gospodariei. Doi ani de-a rindul o puse sa rinduiasca in fata lui mincarea zilnica si sa primeasca toate veniturile care intrau in casa. O invata treptat suprafata paminturilor si numele fermelor, in al treilea an, o obis­nuise atit de desavirsit cu apucaturile zgirceniei lui, incit ii incredinta firrl frica cheile de la camari si o facu sta-pina casei. „.

S-au scurs cinci ani, fara ca nimic sa tulbure viata li­nistita a Eugeniei si a batrinului. Mereu aceleasi fapte marunte, implinite cu regularitatea cronometrica a vechiului ceasornic. Adinca melancolie a domnisoarei Grandet nu mai era pentru nimeni o taina ; dar daca fiecare isi inchipuia pricina, niciodata, nici cel mai mic cuvint care sa intareasca banuialafintregului Saumur a starii sufletesti a bogatei mostenitoare n-a fost rostit vreodata de ea. Sin­gurii oameni care-i tineau companie erau cei trei Cruchoti si citiva din prietenii lor, pe care ii strecurasera pe ne­simtite in casa. invatind-o sa joace whist, veneau in fiecare seara sa-si faca partida, in anul 1825, batrinul, simtind povara infirmitatilor, fu silit sa-i impartaseasca secretele averii sale funciare si o sfatui, la ceas de cumpana, sa se bizuie pe notarul Cruchot, a carui cinste ii era bine cu­noscuta. Apoi, catre sfirsitul acestui an, unchiasul a fost lovit la virsta de optzeci si doi de ani de o paralizie, care inainta vazind cu ochii. Doctorul Bergerin declara ca nu mai are scapare. La gindul ca avea sa ramina singura pe lume, Eugenie se alipi si mai mult de batrinu-i parinte, stringind si mai mult aceasta ultima veriga de afectiune, in mintea ei, ca in a oricarei femei care iubeste, dragos­tea era totul pe lume, dar Charles lipsea. Fu sublima in grijile si atentiile ei fata de batrinul paralitic, a carui minte incepea sa se intunece, dar a carui zgircenie dura prin instinct. Astfel moartea acestui om nu contrasta de fel cu viata lui.

De dimineata era dus in jilt intre soba odaii sale si usa cabinetului sau, care fara indoiala gemea de aur. Statea acolo nemiscat, dar se uita cu neliniste la toti cei veniti sa-l vada si la usa captusita cu fier. intreba despre cele mai mici ecouri pe care le auzea ; si, intru marea mirare a notarului, auzea pina si cascatul ciinelui din ograda.

Se destepta din toropeala aparenta in ziua si la ceasul cind trebuia sa primeasca veniturile fermelor, cind trebuia sa faca socoteli cu vierii sau sa iscaleasca chitante. Misca atunci fotoliul cu roti pina ce ajungea la usa cabinetului. O punea pe fiica-sa sa deschida si veghea pina ce dinsa ispravea de asezat in taina sacii de argint unii peste altii si pina incuia usa. Apoi revenea tihnit la locul lui, dupa ce dinsa ii incredinta din nou pretioasa cheie, care statea mereu in buzunarul jiletcii sale si pe care o pipaia din cind in cind. De altfel, batrinul sau amic, notarul, simtind ca bogata mostenitoare se va casatori tot cu nepotul sau, daca Charles Grandet nu se va mai intoarce, ii arata o indoita grija si atentie ; in fiecare zi se punea la dis­pozitia lui Grandet, se ducea dupa porunca lui la Froid-fond, la mosii, la livezi, la vii, vindea recoltele si pre­schimba totul in aurul si argintul care se adaugau la sacii ingramaditi in cabinet, in sfirsit, sosira zilele agoniei, cind vinjosul trup al mosneagului intra in lupta cu nimicirea. Dori sa ramina neaparat in jilt, linga foc, la usa cabine­tului. Tragea spre el si facea sul, ca un fisic, toate paturile cu care il acopereau, spunindu-i lui Nanon :

— Stringe-le, stringe-le, sa nu mi le fure.

Cind isi putea deschide ochii, in care se refugiase toata viata, ii intorcea imediat spre usa cabinetului, unde ii zaceau comorile, intrebindu-si fata :

Sint acolo ? Sint acolo ? c-un tremur in voce in care se vadea o spaima naprasnica.

Da, tata.

Ai grija de aur .' Adu ceva aur, sa ma uit la el i

Eugenie insira ludovici pe o masa, si ceasuri intregi

avarul nu-si mai lua ochii de la lucirea lor, asemenea pruncului care, cind incepe sa vada, priveste stupid acelasi lucru ; si, ca unui prunc, i se furisa fara voie pe buze un suris penibil.

Asta ma incalzeste ! zicea uneori cu o expresie de nemarginita fericire pe chip.

Cind preotul parohiei veni sa-l impartaseasca, ochii, morti in aparenta de citeva ceasuri, se insufletira la ve­derea crucii, a sfesnicelor, a potirului de argint, pe care le privi neclintit, in vreme ce numai negul i se misca pentru ultima oara. Iar cind preotul ii apropie de buze crucifixul de argint aurit ca sa sarute chipul lui Crist, facu un infricosator gest sa-l apuce, si aceasta ultima sfortare il costa viata. O chema pe Eugenie, pe care n-o vedea, desi era ingenuncheata in fata lui si scalda cu lacrimile ei o mina ce se si racise.

Tata, binecuvinteaza-ma i ii ceru ea.

Ai grija de tot! imi vei da socoteala acolo, sus l rosti el, dovedind prin aceste cuvinte din urma ca reli­gia avarilor trebuie sa fie crestinismul.

Eugenie Grandet se pomeni astfel singura pe lume in casa unde n-o mai avea decit pe Nanon, careia putea sa-i mai arunce o privire cu incredintarea ca va fi auzita si inteleasa, Nanon, singura fiinta care o iubea de dra­gul ei si cu care putea tsanui despre amarurile sale. Cu­rajoasa Nanon insemna o adevarata providenta pentru Eugenie. Astfel n-a mai fost sluga, ci o umila prietena. Dupa moartea parintelui sau, Eugenie afla de la maestrul Cruchot ca poseda trei sute de mii de livre venit anual de la imobilele din tinutul Saumur, sase milioane pla­sate in renta de trei la suta, cumparate cu saizeci de franci si pretuind acum saptezeci si sapte de franci ; plus doua milioane de aur si o suta de mii de franci in taleri, fara a socoti ramasitele de arenzi, chirii si dobinzi, ce mai avea de incasat. Valoarea totala a averii sale se ridica la saptesprezece milioane.

Unde o fi oare dragul meu var ? se intreba ea.

in ziua cind maestrul Cruchot a facut clientei sale bi­lantul mostenirii, sigura si libera de orice datorie, Euge­nie ramase singura cu Nanon, asezate de o parte si de alta a caminului, in sala pustie acum, unde orice lucru era o amintire, de la jiltul cu patine, pe care statea maica-sa, pina la paharul din care bause varul pribeag.

Nanon, am ramas singure !

Da, domnisoara, si daca as sti unde e, dragutul de el, as pleca pe jos sa-l caut.

Ne despart mari si oceane ! suspina stapina.

in vreme ce biata mostenitoare se caina astfel in to­varasia batrinei slujnice in casa rece si intunecoasa, care insemna intregul univers pentru ea, de la Nantes pina la Orleans nu era vorba decit de cele saptesprezece milioane ale domnisoarei Grandet.

Una din primele sale griji fusese sa dea o mie doua sute de franci renta viagera lui Nanon, care, mai avind inca sase sute de franci, deveni o partida bogata, in mai putin de o luna, din fata nemaritata ajunse nevasta, luata sub ocrotirea sa de Anton Cornoiller, numit administrator general al tuturor mosiilor si proprietatilor domnisoarei Grandet.

Doamna Cornoiller avea un imens avantaj asupra celor de virsta ei. Desi implinise cincizeci si noua de ani, nu ii dadeai mai mult de patruzeci. Puternicile-i trasaturi ale fetei rezistasera dintelui vremii. Datorita vietii caluga­resti, sfida batrinetea cu obrazul ei colorat si cu sanata-tea-i de fier. Poate ca niciodata in viata n-a aratat mai bine ca in ziua nuntii. Avea avantajele uriteniei sale si aparu mare, grasa, zdravana, cu atita fericire pe obrajii ei nevatamati de vreme, incit multi din cei de fata jin-duiau soarta lui Cornoiller.

Ce colorit au obrajii ei ! se minuna postavarul.

Te pomenesti ca mai face si copii, spuse negustorul de sare ; s-a pastrat ca in saramura, sa-mi fie iertat.

E bogata, si tinarul Cornoiller a dat lovitura, il

pizmui alt vecin.

Cind iesi din stravechea casa, Nanon, iubita de toata mahalaua, fu intimpinata cu nenumarate complimente in vreme ce cobora intortocheata strada in drum spre bi­serica.

Ca dar de nunta, Eugenie ii dadu trei duzini de taci-muri. Cornoiller, coplesit de o asemenea darnicie, vorbea despre stapina cu lacrimi in ochi ; si-ar fi dat si viata ca s-o apere. Doamna Cornoiller, devenita femeie de incre­dere a Eugeniei, avu de-acum inainte o fericire egala pen­tru ea cu aceea de a poseda si un sot.

Ei ii raminea in sfirsit grija sa deschida si sa inchida camara, sa dea merindele de dimineata, asa cum facuse odinioara stapinul. Apoi, avu pe seama sa doua slugi, o bucatareasa si o fata in casa, insarcinata cu cirpitul ru-fariei si cu rochiile domnisoarei. Cornoiller cumula func­tiunile de supraveghetor si de administrator. E de prisos sa spunem ca bucatareasa si fata in casa, alese de Na­non, erau cu adevarat o minune. Domnisoara Grandet avea astfel patru servitori, al caror devotament era fara margini. Arendasii nu bagara de seama moartea unchia-sului, cu atita strasnicie asezase el sartul si rinduielile obladuirii sale, care fu cu grija continuata de domnul si doamna Cornoiller.

Capitolul VI ASA MERGE LUMEA

La treizeci de ani, Eugenie nu cunostea inca nici una din fericirile vietii. Copilaria-i, searbada si trista, se scursese alaturi de o mama a carei inima neinteleasa si jignita nu avusese parte decit de durere. Parasind bucu­roasa viata, aceasta mama isi plingea fata fiindca mai avea de trait si-i lasa in suflet vesnice pareri de rau. Prima si singura dragoste a Eugeniei era pentru ea un prilej de melancolie. Dupa ce-si intrezarise iubitul doar citeva zile, ii incredintase inima intre doua sarutari primite si date pe furis ; apoi el plecase, punind o lume intreaga intre ea si dinsul. Dragostea aceasta, blestemata de tatal ei, aproape ca o costase viata mamei si nu-i aducea decit dureri amestecate cu fragile sperante. Astfel, pina atunci se avintase spre fericire, irosindu-si puterile fara a le im­prospata, in viata sufleteasca, ca si in cea trupeasca, exista o aspiratie si o respiratie : sufletul are nevoie s«kl ' absoaiba sentimentele altui suflet si sa si le insuseasca,n pentru a i le reda mai bogate. Fara acest minunat feno-t» men omenesc, inima n-are viata : ii lipseste aerul, sufera!si piere.

Eugenie incepea sa sufere. Pentru dinsa averea nu era nici putere, nici mingiiere ; ea nu putea trai decit prin dragoste, prin religie, prin credinta in viitor. Iubirea ii inlesnise sa-si explice vesnicia. Inima ei si Scriptura , ii dezvaluisera doua lumi, pe care le astepta. Zi si noapte se cufunda in doua ginduri fara sfirsit, care pentru ea nu erau poate decit unul si acelasi. Se inchidea in sine, iu­bind si crezindu-se iubita. De sapte ani pasiunea ei cotro­pise totul. Comoara ei nu erau milioanele, ale caror venituri se ingramadeau, ci caseta lui Charles, cele doua por­trete atirnate deasupra patului, giuvaerele rascumparate de la tatal ei, insirate falnic pe un strat de vata intr-un sertar al scrinului ; degetarul matusii, de care se slujise mama ei si pe care il punea in fietare zi, cu sfintenie, ca sa lucreze la broderie — pinza Penelopei l — inceputa numai ca sa-si puna in deget acel aur plin de amintiri.

Nu parea nimanui de loc cu putinta ca domnisoara . Grandet ar fi vrut cumva sa se marite in timpul doliului. Adinca-i cucernicie era destul de cunoscuta. Astfel, fami­lia Cnichot, a carei politica era cu intelepciune si iscusinta condusa de batrinul abate, se margini sa stea prin preajma mostenitoarei, coplesind-o cu atentiile cele mai afec­tuoase.

in fiecare seara, sala se umplea de o adunare alcatuita din cei mai aprinsi si mai devotati Cruchotini ai tinutului, care se straduiau sa ridice in slava tinara amfitrioana pe toate isonurile. Ea isi avea acum medicul casei, duhov­nicul, sambelanul, doamna de onoare, prim-ministrul, mai cu seama cancelarul, un cancelar care voia sa-i spuna totul. De-ar fi vrut mostenitoarea sa aiba un paj, indata cu totii l-ar fi gasit. Era o regina, cea mai dibaci si slu­garnic lingusita dintre regine. Lingusirea nu purcede ni-ciodata de la suflete mari ; e apanajul sufletelor marunte, ce izbutesc sa se mai micsoreze inca, pentru a intra 'mai deplin in sfera vietii persoanelor in jurul carora gravi­teaza. Lingusirea presupune un interes. Astfel, lumea ce se aduna in fiecare seara la domnisoara Grandet, pe care o numeau domnisoara de Eroidfond, izbutea de minune s-o copleseasca cu laude. Acest concert de maguliri, ceva cu totul nou pentru Eugenie, o facura la inceput sa ro­seasca ; • dar pe nesimtite, oricit de grosolane ar fi fost complimentele, urechea i se obisnuise intr-atit cu slavi­rea frumusetii sale, incit daca cineva ar fi gasit-o urita, aceasta i-ar fi ranit amorul propriu mult mai amar decit acum opt ani. Apoi sfirsi prin a asculta cu placere asemenea dulcegarii, pe care le punea in taina la picioarele idolului sau. Se obisnuise treptat sa fie tratata ca o regina si sa-si vada curtea plina in orice seara.

Domnul presedinte de Bonfons era eroul acestui mic cerc, in care spiritul, persoana, cultura, amabilitatea lui erau atit de pretuite. Unii spuneau ca in ultimii sapte ani isi marise considerabil averea ; ca domeniul Bonfons adu<-cea cel putin zece mii de franci venit anual si ca era cuprins, ca toate mosiile Cruchotilor, in vastele latifundii ale mostenitoarei.

Stiti, oare, domnisoara, intreba un alt musafir, ca. Cruchotii au patruzeci de mii de livre anual ?

Plus economiile lor, relua o batrina Cruchotina, domnisoara Gribeaucourt. Un domn din Paris a venit nu demult sa-i ofere domnului Cruchot doua sute de mii de franci pe biroul sau de notariat. Trebuie sa-l

vinda, daca va fi numit judecator de pace.

— Vrea sa-i urmeze domnului de Bonfons la prese­dintia tribunalului si-si ia masurile din timp, raspunse domnisoara d'Orsonval. Caci domnul presedinte va de­veni consilier, apoi presedinte la curte, are prea multe in­susiri ca sa nu ajunga.

— De, e un om foarte distins, spunea un altul. Nu gasiti, domnisoara ?

Domnul presedinte cautase sa se adapteze rolului pe care tinea sa-l joace, in ciuda virstei sale de patruzeci de ani, in ciuda fetei sale smolite si morocanoase, ofi­lita precum sint aproape mai toate fetele judecatoresti, se spilcuia ca un june, se juca cu o varga, nu tragea ta­bac pe nas la domnisoara de Froidfond, venea mereu cu cravata alba si cu camasa al carui jabou in falduri mari ii dadea o infatisare de curcan. Vorbea pe un ton intim cu frumoasa mostenitoare, spunindu-i „Scumpa noastra Eugenie', in sfirsit, in afara de numarul mai mare de persoane, in afara de inlocuirea letonului prin •wkist si in afara de lipsa raposatilor, a domnului si a doamnei Grandet, scena prin care incepe acest episod al povestirii era aproape cea din trecut. Haita urmarea si acum pe Eugenie si milioanele ei ; dar, fiind mai nu­meroasa, haita de acum latra mai puternic si incercuia cu mai virtoasa dibacie prada. Daca Charles s-ar fi in­tors din fundul Indiilor, ar fi regasit aceiasi oameni si aceleasi interese. Doamna des Grassins, fata de care Eu­genie se arata plina de bunatate si de dragalasenie, con­tinua sa mai zadarasca si acum pe Cruchoti. Dar acum, ca si atunci, chipul Eugeniei domina tabloul ; ca si atunci, Charles era suveran. Totusi, ceva se schimbase. Buche­tul, oferit odinioara Eugeniei la aniversarea ei, de catre presedinte, era acum nelipsit. Seara de seara, aducea bo­gatei mostenitoare un mare si preafrumos buchet, pe care doamna Cornoiller il infigea in vas cu ostentatie si apoi il arunca pe ascuns intr-un colt al curtii, indata ce oas­petii plecau.

La inceputul primaverii, doamna des Grassins incerca sa tulbure fericirea Cruchotilor, vorbind Eugeniei despre marchizul de Froidfond, a carui casa ruinata putea sa se refaca daca mostenitoarea ar fi voit sa-i inapoieze pamintul printr-o casatorie. Doamna des Grassins flu­tura ispititor titlul de pair si acela de marchiza si, luind surisul ironic al Eugeniei drept aprobare, afirma pretu­tindeni ca insuratoarea domnului presedinte Cruchot nu era asa de inaintata, cum se credea.

— Cu toate ca domnul de Froidfond are cincizeci de ani, spunea ea, nu pare mai in virsta decit domnul Cru­chot ; e vaduv, are copii, dar e marchiz, va fi pair al Frantei si, in vremurile astea, mai gaseste, daca poti, un asemenea mariaj ! Stiu precis ca mos Grandet, cind si-a impreunat paminturile cu Froidfond, avea de gind sa se inrudeasca cu marchizii. Mi-o spunea adesea. Era mare

mehenghi mosulicul !

— Cum, Nanon, intreba Eugenie intr-o seara, cind se pregatea de culcare, sa nu-mi scrie macar o data in sapte ani ?

in vreme ce acestea se petreceau in Saumur, Charles facea avere in Indii. Fleacurile cu care plecase intr-acolo se vindusert foarte bine. injghebase la iuteala o suma <le sase mii de dolari. Trecerea ecuatorului il facu sa se lepede de multe prejudecati ; afla ca cea mai buna cale de a se imbogati era, in zonele tropicale, precum si in Europa, negustoria de oameni. Sosi deci pe coas-

tele Africii si facu negot cu negri, adaugind la el si ne-, gotul marfurilor usor de schimbat pe feluritele piete, unde il duceau interesele. Desfasura in afaceri o activitate care nu-i lasa nici o clipa de ragaz, il stapinea dorinta de a se intoarce la Paris cu toata faima unei mari averi si de a cistiga o situatie mai stralucita decit aceea din care se rostogolise. Tot invirtindu-se printre oameni si cutreierind mereu tari, tot cercetind moravuri contradic­torii, ideile lui se schimbara si ele, deveni sceptic. Nu mai avu o notiune clara despre ce e just si injust, va-zind ca intr-o tara se socoteste virtuos ceea ce in alta trece drept crima, in necurmata goana dupa interesele materiale, i se raci, i se strinse si i se usca inima. Sin-gele Grandetilor isi urma destinul ; Charles deveni aspm si hraparet. Vindu chinezi, negri, cuiburi de rindunele, artiste, copii ; facu camata in stil mare. Deprinzindu-se cu frauda vamala, se facu si mai putin scrupulos fata de drepturile omului. Se ducea la Saint-Thomas sa cum­pere pe preturi de nimic marfurile furate de pirati si apoi le vindea pe pietele unde lipseau. Daca nobila si curata imagine a Eugeniei il intovarasise in prima calatorie, ca acea icoana a Fecioarei, pe care marinarii spanioli o pun la prora vasului, si daca atribuia primele lui izbinzi in­fluentei magice a rugaciunilor fierbinti rostite de dul­cea copila, mai tirziu negresele, mulatrele, albele, iavanezele, apoi orgiile si aventurile prin diferite tari ster­sera cu totul din inima sa amintirea verisoarei din Sau-mur, casa, bancuta, sarutul de pe coridor, isi amintea doar de gradinita cu ziduri vechi, pentru ca acolo in­cepuse soarta lui aventuroasa ; dar isi renega familia : unchiul lui era un ciine batrin, care-i furase giuvaeru-rile ; Eugenie nu mai era nici in inima, nici in gindurile lui ; ocupa doar un loc in afacerile sale ca o credi-toare a unei sume de sase mii de franci. Acestei pur­tari si acestor ginduri se datora tacerea lui Charles Gran-det. in Indii, la Saint-Thomas, pe coasta Africii, la Li­sabona si in Statele Unite, speculantul, ca sa nu-si compromita numele, luase pseudonimul de Sepherd. Cari Se-pherd putea, fara primejdie, sa se arate neobosit, nein­fricat, nesatios, ca omul care, hotarit sa faca aveve quibuscuwque viis 1, se grabeste sa scape de ticalosie, pen­tru a ramine apoi om cinstit pe tot restul vietii.

in acest fel, izbinda sa fu grabnica si stralucita, in 1827 se intoarse deci la Bordeaux pe frumosul bric Ma-rie-Caroline, care apartinea unei case de comert rega­liste. Aducea cu el un milion noua sute de mii de franci in trei butoaie cu praf de aur, bine cetluite cu cercuri, din care nadajduia sa traga cistig de sapte sau opt la suta la Paris, Pe acelasi bric se afla un gentilom al ma-iestatii-sale regelui Carol al X-lea, domnul d'Aubrion, un batrinel, care facuse nebunia sa se casatoreasca cu o femeie la moda, a carei avere era in insulele tropicelor. Ca sa faca fata la risipa doamnei d'Aubrion se dusese sa-i lichideze proprietatile. Domnul si doamna d'Aubrion din casa d'Aubrion de Buche, al carei ultim inaintas de primul rang murise in 1789, n-aveau decit un venit de douazeci de mii de livre si o fata destul de urita, pe care maica-sa voia s-o marite fara zestre, caci averea ei de-abia ii ajungea ca sa traiasca la Paris. Aceasta in­cercare parea cu prea putine sanse de izbinda tuturor oamenilor de lume, cu toata iscusinta pe care ei o atri­buie femeilor la moda. Dar chiar si doamna d'Aubrion ajungea la desperare aproape cind se uita la fiica-sa si se gindea sa incurce cu dinsa pe oricine ar fi fost, fie chiar si pe un ahtiat de noblete.

Domnisoara d'Aubrion era lunga, ca insecta ce-i purta numele, slaba, plapinda, cu o gura dispretuitoare, spre care cobora un nas prea lung, galben-vinetiu, in starea lui normala, gros si inrosit la virf, dupa orice masa, un fel de fenomen vegetal, foarte displacut mai ales pe o fata palida si posomorita, in sfirsit, era asa cum ar fi dorit-o sa fie o mama in virsta de treizeci si opt de ani, inca frumoasa si cu veleitati inca de cuceriri. Dar pentru a rascumpara asemenea cusururi, marchiza d'Au­brion ii transmisese fetei sale multa dinstinctie, o su­pusese unei igiene care mentinea provizoriu nasul la o culoare rezonabila, o imbraca cu gust, o invatase ma­nierele elegante si acele melancolice priviri, care retin barbatii si ii fac sa creada ca au gasit ingerul indelunga vreme zadarnic cautat; o mai invatase sa arate piciorul ca sa i se admire finetea, in clipa cind nasul avea obraz­nicia sa roseasca ; in sfirsit, scoase din fiica-sa tot ce se putea scoate. Cu ajutorul unor mineci mari, al unor corsaje mincinoase, al unor rochii infoiate si bogat gar­nisite, al unui corset foarte strins, obtinuse produse fe­minine atit de curioase, incit spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit sa le expuna la muzeu.

Charles se imprieteni mult cu doamna d'Aubrion, care tocmai aceasta prietenie o dorea. Citeva persoane pre­tindeau chiar ca in timpul calatoriei frumoasa doamna d'Aubrion recursese la toate mijloacele spre a cuceri unt ginere atit de instarit.

Debarcind la Bordeaux in iunie 1827, domnul, doamna, domnisoara d'Aubrion si Charles trasera la acelasi ho­tel si plecara impreuna spre Paris. Palatul d'Aubrion era incarcat de datorii, Charles trebuia sa-l descarce. Mama pomenea mereu despre bucuria ce ar avea-o sa cedeze parterul ginerelui si fiicei sale. Neimpartasind prejudeca­tile domnului d'Aubrion asupra nobletii, ii fagaduise lui Charles Grandet ca va obtine de la bunul rege Carol al X-lea o ordonanta regala care ii va ingadui lui Grandet sa poarte numele d'Aubrion, blazonul, si sa mosteneasca mosia Aubrion, in schimbul constituirii unui majorat1 de treizeci si sase de mii de livre, venit anual, cu titlul de senior de Buche si marchiz d'Aubrion. Unindu-si averile, traind in buna intelegere si obtinind sinecuri, veniturile palatului d'Aubrion ar fi putut sa se ridice la o suta si

citeva mii de livre.

- Iar cind ai o renta de o suta de mii livre si an nume, o familie care e primita la curte, caci te voi face sa fii numit gentilom in serviciul regelui, poti deveni tot ce vrei ! il incredinta ea pe Charles. Vei fi, dupa pofta, prefect, secretar de legatie, ambasador. Carol al X-lea il iubeste mult pe d'Aubrion, se cunosc din copilarie

Aceasta femeie imbatindu-l de ambitie, Charles nutrise asemenea sperante in timpul calatoriei pe mare, sperante pe care dinsa i le prezenta abil, in chip de prietenesti confidente. Crezind ca afacerile parintelui sau fusesera lichidate de unchiul din Saumur, se si vedea infipt in cartierul Saint-Germain, unde, ca toata lumea, ar fi vrut sa intre si unde, la umbra vinatului nas al domnisoa­rei Matilda, avea sa reapara ca nou-nout conte d'Au-brion, asa cum cei din familia Dreux au reaparut intr-o buna zi ca nobili din familia Breze. Orbit de prosperi­tatea Restauratiei, pe care o lasase nesigura, luat de viitoarea visurilor aristocratice, betia lui, purceasa pe vas, se mentinu la Paris, unde se hotari sa faca totul spre a ajunge la inalta situatie pe care i-o fluturase pe dinainte, s-o intrevada, egoista sa viitoare soacra. Ve-risoara nu mai era deci pentru el decit un punct in spa­tiul acestei preastralucite perspective.

O revazu pe Annettc. Ca o femeie de lume, Annette il sfatui sa se casatoreasca, fagaduindu-i tot sprijinul in toate ambitioasele-i planuri. Era incintata sa-l vada pe Charles insurat cu o fata urita si plicticoasa ; anii din Indii il facusera si mai seducator : se bronzase, deve­nise hotarit, indraznet, ca toti oamenii deprinsi sa ac­tioneze, sa domine, sa invinga. Charles respira deplin usurat la Paris vazind ca va putea juca un rol acolo.

Des Grassins, auzind despre intoarcerea lui Charles, despre apropiata sa casatorie si despre fabuloasa-i avere, veni sa-i aminteasca de cele trei sute de mii de franci, cu care ar fi putut plati datoriile tatalui sau. il gasi pe Charles sfatuindu-se cu bijutierul caruia ii comandase giuvaerele darului de nunta al mirelui pentru domnisoara d'Aubrion si care ii arata mostre. Cu toate minunatele diamante aduse din India, argintaria si giuvaerele viito­rilor soti se ridicau la peste doua sute de mii de franci. Charles nu-l recunoscu pe des Grassins si-l primi cu im­pertinenta unui tinar la moda, care, omorise in Indii pa­tru oameni in duel. Domnul des Grassins mai venise d t* trei ori. Charles il asculta cu raceala, apoi ii raspunse fara sa-l fi inteles :

Afacerile tatalui meu nu sint ale mele .' Va multu­mesc, domnule, pentru grija ce ati avut-o, dar de care nu tin de altfel sa profit N-am strins aproape doua milioane cu sudoarea fruntii ca sa-i arunc in punga cre­ditorilor tatalui meu.

Si daca peste citeva zile tatal dumitale va fi de­clarat falit ?

- Domnule, peste citeva zile ma voi numi contele d'Aubrion. intelegi perfect ca n-o sa-mi pese ! De alt­fel, stii mai bine decit mine ca, atunci cind un om are o suma de o suta de mii de livre venit anual, tatal sau n-a dat faliment niciodata ! adauga, impingindu-l poli­ticos pe domnul des Grassins spre usa.

La inceputul lunii august din acel an, Eugenie statea pe bancuta de lemn, unde varul ii jurase vesnica iubire si unde prinzea cind era vreme frumoasa. Biata fata se induiosa in acel moment, in cea mai proaspata si senina dintre dimineti, amintindu-si toate marile si mi­cile intimplari ale dragostei, catastrofele cite au urmat. Soarele lumina frumoasa latura de zid, brazdat de cra­paturi in intregime si aproape naruit, de care nimeni n-avea voie sa se atinga din porunca ciudatei stapine, desi Cornoiller ii spunea adesea nevestei ca intr-o buna zi o sa se prabuseasca peste cineva. Dupa citeva clipe, postasul batu in poarta si preda o scrisoare doamnei Cornoiller, care veni in gradina strigind :

Domnisoara, o scrisoare ! O intinse stapinei, in-trebind-o : E aceea pe care o asteptai ?

Aceste cuvinte rasunara in inima Eugeniei cu insutita tarie fata de cum rasunasera intre zidurile curtii si ale gradinii :

Paris ! E de la el l S-a intors !

Eugenie ingalbeni si tinu o clipa scrisoarea inchisa. Prea tremura ca s-o poata despecetlui si citi !

Nanon ramase locului cu miinile proptite in solduri, si bucuria parea ca se desface ca fumul din zbirciturile negriciosului sau obraz.

Hai, citeste, domnisoara !

- Ah, Nanon, de ce s-a intors prin Paris, cind a ple­cat prin Saumur ?

Citeste ! Ai sa afli.

Eugenie dezlipi sigiliile scrisorii tremurind. Din ea cazu un mandat, pe numele Casei de comert des Grassins si Corret, din Saumur. Nanon il ridica.

„Scumpa verisoara'

„Nu mai sint Eugenie, gindi ea' ; si inima i se strinse.

„Dumneata'

„imi zicea «tu» .''

isi incrucisa bratele, nu mai indrazni sa citeasca si lacrimi mari ii scaldara ochii.

A murit ? intreba Nanon.

N-ar fi scris, spuse Eugenie.

Citi apoi in intregime scrisoarea, precum urmeaza :

„Scumpa verisoara,

Dumneata vei afla, cred, cu placere despre izbinda in­treprinderilor mele. Mi-ai purtat noroc, m-am intors bo­gat si am urmat sfaturile unchiului, a carui moarte, precum si cea a matusii mi-au fost vestite de domnul des Crassins. Moartea parintilor nostri e fireasca, si cindva trebuie sa-i urmam si noi. Sper ca acum te-ai consolat. Nimic nu rezista timpului, ma conving de aceasta. Da, scumpa mea verisoara, din nefericire pentru mine, vremea iluziilor a trecut. Ce sa-i faci i Strabatind atitea si atitea tari, am cugetat asupra vietii. Din co­pilul care eram.la plecare, m-am intors om in toata firea. Astazi ma gindesc la multe lucruri la care nu ma gin-deam altadata. Esti libera, verisoara, eu sint inca liber ; nimic nu impiedica, in aparenta, indeplinirea micilor noastre plasmuiri ; dar sint prea cinstit din fire ca sa-j i ascund adevarata stare de lucruri. N-am uitat ca nu-mi mai apartin ; m-am gindit mereu, in lungile mele cala­torii, la bancuta de lemn'

Eugenie se ridica, parca ar fi fost pe jaratic, si se aseza pe una din treptele ograzii.

„la bancuta de lemn, pe care ne-am jurat dragoste eterna, la coridor, la sala cenusie, la odaia mea din mansarda si la noaptea in care, printr-o duioasa buna-vointa, mi-ai inlesnit caile viitorului. Da, aceste amin­tiri mi-au sprijinit curajul si imi spuneam ca te gindesti mereu la mine, cum ma gindeam si eu adesea la dumneata, in ceasul stabilit de noi. Ai privit norii la ora noua ? Da, nu-i asa ? Deci, nu vreau sa tradez o prietenie sfinta pentru mine ; nu, nu trebuie sa te insel !

E vorba, in acest moment, de o alianta, care pentru mine satisface toate parerile ce mi le-am format asupra casatoriei. Iubirea in casnicie e o himera. Astazi, expe­rienta imi spune ca trebuie sa te supui tuturor legilor sociale si sa intrunesti toate convenientele cerute de lume cind te casatoresti. Or, intre noi este o diferenta de virsfa care ar putea inriuri viitorul dumitale, scumpa verisoara, mai mult decit pe al meu. Nu mai vorbesc de moravurile, de cresterea, de obiceiurile dumitale, care nu se potrivesc nicidecum cu viata de Paris si care de­sigur n-ar cadra cu planurile mele viitoare. Am de gind sa tin o casa deschisa, sa primesc lume multa si, dupa cite imi amintesc, dumitale iti place sa duci o viata re­trasa si linistita, lata, vreau sa jiu sincer si sa te fac sa judeci singura : acest drept iti apartine. Astazi am opt­zeci de mii de livre venit. Averea aceasta imi ingaduie sa ma unesc cu familia d'Aubrion, a carei mostenitoare, o tinara de nouasprezece ani, imi aduce, o data cu ca­satoria, numele ei, un titlu, locul de gentilom onorific al camerei maiestatii sale si o situatie din cele mai stra­lucite, iti marturisesc, scumpa verisoara, ca n-o iubesc citusi de putin pe domnisoara d'Aubrion -, dar, casato-rindu-ma cu ea, asigur copiilor mei o situatie sociala, ale carei foloase vor fi cindva inca cM abi e : pe zi ce trece, ideile monarhice biruie. Deci, peste cifiva ani, fiul meu, devenit marchiz d'Aubrion, avind un majorat de patruzeci de mii de livre venit, va putea capata in stat locul pe care si-l va alege. Avem datorii fata de copiii nostri. Vezi bine, verisoara, cu cita buna-credinta iti expun starea mea sufleteasca, aspiratiile si averea mea. Se prea poate ca dumneata sa fi uitat copilariile noastre dupa o despartire de sapte ani, dar eu imi amin­tesc si de bunatatea dumitale, si de cuvintul pe care ti l-am dat; imi amintesc de toate, chiar de cele mai usuratice legaminte, la care un tinar mai putin constiin­cios ca mine, cu o inima mai putin curata si mai putin leala nici nu s-ar mai gindi. Spunindu-ti ca nu vreau sa fac decit o casatorie de convenienta si ca-mi amin­tesc si acum de dragostea copilariei noastre nu inseamna oare ca ma pun la dispozitia dumitale, ca te fac sta-pina soartei mele si ca, daca ar trebui sa renunt la toate ambitiile mele sociale, m-as multumi bucuros cu acea simpla si curata fericire, din care mi-ai daruit ima­gini atit de induiosatoare'

— Tra, ta, ta ! Tram, tam, ta ! Ta, ta, ti ! Ti, ta, ta ! etc., fredonase Charles Grandet, pe melodia Non piu andrail, iscalind :

„Devotatul dumitale var, Charles'

„La naiba, cita bataie de cap !' isi spusese, 'dupa ce-a depus parafa.

Apoi, cautase mandatul si adaugase aceasta :

„P.S. Alatur scrisorii mele un mandat asupra Casei des Crassins de opt mii de franci, la ordinul dumitale si platibil in aur, cuprinzind dobinzile si capitalul sumei ce ai avut bunatatea sa-mi imprumuti. Astept din Bor­deaux o lada, unde se afla citeva lucruri, pe care te rog sa-mi ingadui sa ti le ofer in semn de vesnica re­cunostinta. Poti sa-mi trimiti prin diligenta caseta mea, pe adresa : Domnului Crandet, palatul d'Aubrion, str. Hillerin-Bertin.'

„Prin diligenta l isi spuse Eugenie. Un lucru pentru care eu mi-as fi dat viata de o mie de ori !'

Groaznica si coplesitoare prabusire. Nava se scufunda fara sa lase nici un odgon, nici o singura scindura pe vastul ocean al sperantelor.

Vazindu-se parasite, unele femei se duc sa-si smulga iubitul din bratele rivalei, o omoara si pier pe esafod. sau intra in mormint. Acest lucru, fara indoiala, e fru­mos ; mobilul crimei e o sublima, pasiune, care apare impunatoare justitiei omenesti. Alte femei isi pleaca insa fruntea si sufera in tacere ; pasesc spre moarte resem­nate, plingind, iertind, rugindu-se si amintindu-si pina la ultima suflare. Acesta e amorul, amorul cel adevarat, amorul ingerilor, amorul mindru, care traieste prin du­rere si care moare prin ea. Acesta fu sentimentul Eu­geniei, dupa ce citise oribilul ravas, isi ridica privirea spre cer, gindindu-se la ultimele cuvinte ale raposatei sale mame, care, asemenea multora dintre muribunde, aruncase o patrunzatoare si lucida ochire asupra viito­rului ; apoi Eugenie, amintindu-si de acea moarte si de acea viata profetica, masura cu mintea intregul ei des­tin. Nu-i mai raminea decit sa-si desfaca aripile, sa tinda spre cer si sa traiasca in rugaciune pina in ziua izbavirii sale.

„Mama avea dreptate ! suspina printre lacrimi. A su­feri si a muri'

Trecu cu pasi inceti din gradina in sala. impotriva obiceiului, nu apuca pe coridor*; dar regasi amintirea varului de odinioara in vechiul salon cenusiu, unde pe camin se afla intotdeauna o anume farfurioara, de care se slujea in fiecare dimineata la dejun, precum se slujea si de-o anume zaharnita veche de Sevres.

Dimineata aceea avea sa fie pentru ea solemna si plina de evenimente. Nanon ii vesti vizita preotului pa­roh.

inrudit cu Cruchotii, acest preot era de partea prese­dintelui de Bonfons. De citeva zile batrinul abate il ru­gase sa-i vorbeasca domnisoarei Grandet, intr-un sens pur religios, despre datoria ei de a se casatori. Vazindu-si duhovnicul, Eugenie crezu ca vine dupa mia de franci pe care o dadea in fiecare luna saracilor si o ruga pe Nanon sa aduca banii.

Dar preotul zimbi :

- Astazi, domnisoara, vin sa-ti vorbesc despre o biata fata, de care se intereseaza tot Saumurul si care, nefiin-du-i mila de sine, nu traieste crestineste

- Dumnezeule ! Ma gasiti, parinte, intr-un moment in care mi-este peste putinta sa ma gindesc la aproapele meu, fiind covirsita de amarul din mine. Sint nespus de nefericita, n-am alt refugiu decit biserica ; ea are brate destul de cuprinzatoare pentru a imbratisa toate durerile noastre si sentimente destul de caritabile pentru a ne impartasi din ele fara teama ca vor seca.

- Ei bine, domnisoara, ocupindu-ne de aceasta fata, ne vom ocupa de dumneata. Asculta ! Daca vrei sa-ti afli mintuirea, n-ai decit doua cai de urmat : sau para­sesti lumea, sau te supui legilor ei. Ori iti urmezi soarta paminteasca, ori pe cea cereasca.

- Ah ! imi vorbiti in clipa cind tocmai as dori s-aud un glas mai presus de pamintestile mihniri. Da, Dumne­zeu va trimite aici. Am sa-mi iau adio de la lume si am sa traiesc numai pentru Dumnezeu, in tihna si singura­tate.

- Ar trebui sa cugeti indelung asupra acestei aspre hotariri. Casatoria inseamna viata, calugaria inseamna moarte.

Ei bine, moartea, o moarte grabnica, parinte i rosti ea cu fioroasa hotarire.

Moartea ? Dar ai mari indatoriri fata de socie­tate, domnisoara ! Nu esti dumneata mama saracilor, carora le dai vesminte, lemne iarna, si de lucru vara ? Marea dumitale avere e un imprumut care trebuie ina­poiat, si ai primit-o cu sfintenie ca atare ! A te inmor-minta intr-o minastire inseamna egoism ; nu ti-e inga­duit nici sa ramii fata batrina. In primul rind, n-ai putea sa diriguiesti singura uriasa dumitale avere. S-ar putea intimpla s-o irosesti. Ai avea o mie de procese si ai fi tirita in angarale fara iesire. Asculta-ti duhovnicul : iti trebuie un sot ; esti datoare sa pastrezi ceea ce ti-a dat Dumnezeu, iti vorbesc ca unei scumpe fiice duhovnicesti. il iubesti prea mult pe Dumnezeu ca sa nu-ti gasesti mintuirea in lumea careia ii esti una din cele mai nea­semuite podoabe si careia ii dai numai pilde de sfintenie.

in acea clipa se anunta doamna des Grassins. Venea minata de ginduri razbunatoare si de o mare deznadejde.

Domnisoara incepu ea. Ah ! iata pe parintele ! Tac, veneam sa-ti vorbesc despre afaceri fi vad ca sin-teti in mare consfatuire.

Doamna, zise preotul, nu vreau sa va stingheresc.

O, parinte ! spuse Eugenie, intoarceti-va peste ci-teva minute. Sprijinul dumneavoastra mi-e de mare folos in momentele acestea.

Da, biata mea copila ! facu doamna des Grassins.

Ce vreti sa spuneti ? o intrebara domnisoara Gran-det si parintele.

Stii ca am aflat despre intoarcerea varului dumi­tale si despre casatoria lui cu domnisoara d'Aubrion ? O femeie nu-si poate tine niciodata iscusimile mintii in buzunar.

Eugenie rosi si ramase muta ; dar se hotari ca de acum incolo sa se prefaca impasibila, asa cum stia sa se arate raposatului sau tata.

Ei bine, doamna, raspunse ironic, ma tem ca min­tea mea e in buzunar, fiindca nu pricep nimic. Puteti vorbi in fata parintelui, stiti doar ca e duhovnicul si calauzul meu sufletesc.

Atunci, domnisoara, iata ce-mi scrie des Grassins. Citeste !

Eugenie citi urmatoarea scrisoare :

„Scumpa mea sotie !

Charles Grandet s-a intors din Indii, e de o luna la Paris'

De o luna ! murmura Eugenie, lasind sa-i cada mina.

Dupa o pauza, relua scrisoarea :

,,A trebuit sa fac de doua ori anticamera pentru a ajunge sa stau de vorba cu acest viitor conte d'Aubricn. Desi tot Parisul vorbeste de casatoria lui, desi s-au si facut strigarile'

„Mi-a scris deci in momentul in care' isi spuse Eugenie.

Nu-si ispravi gindul, nu striga ca o pariziana „Li­cheaua !' Dar daca dispretul n-a fost exprimat nu in­seamna ca nu era nemarginit.

„aceasta casatorie e departe de a se infaptui, mar­chizul d'Aubrion nu-si va da fata dupa fiul unui falit. l-am adus la cunostinta grija pe care eu si unchiul sau am purtat-o pentru treburile tatalui sau si stradania cu care am tinut in friu pe creditori pina acum. Acest obraznic a avut nerusinarea sa-mi raspunda mie, care timp de cinci ani m-am jertfit intereselor si onoarei lui, ca afacerile tatalui sau nu sint ale lui i Un avocat nu­ntit din oficiu de Tribunalul Camerei de Comert ar fi in drept sa-i ceara treizeci sau patruzeci de mii de tranti onorariu, unu la suta din suma creantelor. Dar, rabdare, datoreaza creditorilor un milion doua sute de mii de tranti si voi face in asa fel, ca tatal lui sa fie declarat in stare de faliment. M-am virit in aceasta afacere pe cuvintul batrinului crocodil de Grandet si am fagaduit in dreapta si in stinga despagubirea creditorilor, in nu­mele familiei. Daca domnul conte d'Aubrion nu se sin­chiseste de onoarea dumnealui, apoi ma sinchisesc eu de a mea. Astfel, voi lamuri situatia mea creditorilor. To­tusi, am prea mult respect pentru domnisoara Eugenie, cu care, in timpuri mai ferice, gindeam ca ne vom in­rudi, pentru a actiona fara ca tu sa-i vorbesti mai in-tii de aceasta chestiune'

Eugenie inapoie cu raceala scrisoarea, fara s-o ispra­veasca.

Va multumesc, spuse ea doamnei des Grassins. Vom vedea

Parca-l aud in clipa asta pe tatal dumitale ! ob­serva doamna des Grassins.

Doamna, aveti sa ne inminati opt mii de franci in aur, ii zise Nanon.

intr-adevar; fii buna si vinp cu mine, doamna Cornoiller.

Parinte, intreba Eugenie cu un nobil singe rece, pe care i-l dadu gindul ce urma sa-l exprime, e pacat sa ramii fecioara in casatorie ?

Acesta e un caz de constiinta, a carei rezolvare n-o cunosc. Daca doresti sa stii ce gindeste despre acest lucru faimosul Sanchez 1 in lucrarea sa De Matrimonio, as putea sa ti-o spun miine

Preotul pleca. Domnisoara Grandet se urca in cabine­tul raposatului si statu singura toata ziua, fara sa co­boare la cina, cu toate rugamintile lui Nanon. Aparu seara, la ora cind sosira obisnuitii cercului de musafiri. Niciodata salonul Grandetilor n-a fost asa de plin ca in seara aceea. Vestea intoarcerii lui Charles si a ne­ghioabei sale tradari se raspindise in tot orasul. Dar, oricit de vie era curiozitatea oaspetilor, n-a putut fi satisfacuta. Eugenie, care se asteptase la asta, n-a lasat sa se intrevada pe chipul ei calm nici una din crudele emotii ce-o bintuiau. Stiu sa-si ia un aer zimbitor, ca sa raspunda celor care voiau sa-i dovedeasca interes, privind-o sau vorbindu-i cu melancolie, in sfirsit, stiu sa-si ascunda nefericirea sub valul politetii. Catre ora noua, partidele se sfirseau, si jucatorii se ridicau de la mese, achitau si discutau ultimele figuri de whist, ala-turindu-se cercului de conversatii, in clipa in care adu­narea se ridica spre a parasi salonul, se intimpla o lo­vitura de teatru, care rasuna in tot Saumurul, apoi in circumscriptie si in cele patru prefecturi vecine.

Ramii, domnule presedinte, spuse Eugenie domnu­lui de Bonfons, vazindu-l ca-si ia bastonul ca sa plece.

La auzul acestor cuvinte n-a fost un singur om in toata adunarea care sa nu tresara miscat. Presedintele ingalbeni si fu nevoit sa se aseze pe scaun.

Presedintele pune mina pe milioane ! sopti domni­soara de Gribeaucourt.

E limpede, presedintele de Bonfons se casatoreste cu domnisoara Grandet, izbucni doamna d'Orsonval.

E cea mai strasnica lovitura a partidei ! intari si abatele.

E un schelem de pomina, rosti notarul.

Fiecare isi spunea cuvintul, fiecare indruga hazuri, toti o vedeau pe mostenitoare urcata pe piedestalul milioanelor sale. Drama inceputa cu noua ani inainte isi afla deznodamintul. Spunind presedintelui, in fata intre­gului Saumur, sa ramina, nu anunta oare asa ca vrea sa si-l ia de barbat ? in orasele mici, convenientele sint atit de strict pazite, incit o infractiune de acest soi constituie cea mai solemna dintre promisiuni.

Domnule presedinte, ii spuse Eugenie cu glas tul­burat, cind ramasera singuri, stiu ceea ce-ti place la mine. Jura ca ma vei lasa libera toata viata, ca nu-mi vei aminti nici unul din drepturile pe care ti le-ar da asupra mea casatoria, si mina mea va fi a dumitale. Oh ! relua ea, vazindu-l cazind in genunchi, n-am spus totul. Nu trebuie sa te inseli. Am in inima un sentiment care nu admite sa fie impartit. Amicitia va fi singurul sen­timent pe care pot sa-l acord sotului meu : nu vreau nici sa-l jignesc, nici sa incalc legile inimii mele. Dar nu vei avea mina si averea mea decit cu pretul unui serviciu imens.

Sint gata la orice ! spuse presedintele.

Iata un milion cinci sute de mii de franci, domnule presedinte ! zise ea scotind din sin un accept de o suta de actiuni ale Bancii Frantei. Pleaca la Paris, nu m?ine, nu in noaptea asta, ci chiar acum. Du-te la domnul des Grassins, afla de la el numele tuturor creditorilor unchiu­lui meu, aduna-i si plate|te tot ce succesiunea sa ar pu­tea datora, capital si dobinzi, cu cinci la suta din ziua datoriei pina in cea a platii, in sfirsit, ai grija sa pri­mesti o chitanta generala, legalizata in toata regula. Esti magistrat, nu am incredere decit in dumneata pentru aceasta afacere. Esti om cinstit, esti om galant; voi pomi cu aceeasi incredere in cuvintul dumitale spre a strabate primejdiile vietii sub ocrotirea numelui ce-l porti. Vom fi indulgenti unul fata de altul. Ne cunoastem de atita vreme, sintem ca niste rude ; stiu ca nu doresti sa ma faci nenorocita.

Presedintele cazu la picioarele bogatei mostenitoare, cuprins de bucurie si neliniste.

Voi fi sclavul dumitale .' ingina el.

Cind vei avea chitanta, domnule, relua ea arun-cindu-i o privire rece, o vei duce cu toate titlurile varului meu, Grandet, si ii vei inmina aceasta scrisoare. Cind te vei intoarce, ma voi tine de cuvint.

Presedintele isi dadu seama ca obtinuse mina domni­soarei Grandet iri urma unei deceptii amoroase ; asa ca se grabi sa indeplineasca cit mai repede poruncile ei, ca nu cumva sa intervina o impacare intre cei doi iubiti.

Dupa ce domnul de Bonfons pleca, Eugenie cazu intr-un fotoliu si o podidira lacrimile. Totul se sfirsise.

Presedintele se urca in diligenta, si a doua zi seara era la Paris, in dimineata urmatoare se duse la des Gras­sins. Magistratul convoca pe creditori in biroul notaru­lui, unde se aflau depuse titlurile si unde toti au raspuns la chemare. Desi erau creditori, venira cu exactitate. Acolo presedintele de Bonfons le plati, in numele domni­soarei Grandet, capitalul si dobinzile datorate. Plata do-binzilor insemna pentru comertul parizian unul dintre cele mai buimacitoare evenimente ale vremii.

Cind chitanta a fost inregistrata si cind des Grassins fu rasplatit pentru munca sa cu suma de cincizeci de mii de franci daruita de Eugenie, presedintele se duse la palatul d'Aubrion si-l gasi pe Charles tocmai in clipa cind intra in apartamentul lui, dupa o rafuiala cu vii­torul socru. Batrinul marchiz ii declarase ca nu-i va da fiica pina ce nu vor fi platiti toti creditorii lui Guil-laume Grandet.

Mai intii de toate, presedintele ii inmina scrisoarea urmatoare :

„Vere,

Domnul presedinte de Bonfons si-a luat insarcinarea sa-ti 'lumineze chitanta tuturor sumelor datorate de un­chiul meu si cea prin care recunosc ca le-am primit de la dumneata. Mi s-a vorbit de faliment ! M-am gindit ca fiul unui falit n-ar putea sa se casatoreasca cu domni­soara d'Aubrion. Da, vere, ai judecat cum trebuia spiri­tul si manierele mele : n-am desigur nimic de femeie de lume, nu cunosc nici calculele, nici moravurile inaltei societati si n-as putea sa-ti ofer placerile ce-ai vrea sa le gasesti acolo. Fii fericit, potrivit convenientelor so­ciale, carora le-ai sacrificat primul nostru amor. Ca sa-ti fac fericirea mai deplina, nu pot decit sa-ti daruiesc onoarea tatalui dumitale. Adio, vei avea intotdeauna o credincioasa prietena in verisoara dumitale.

Eugenie G'

Presedintele zimbi auzind exclamatia pe care nu si-a putut-o stapini acel ambitios in clipa cind primi actul autentic.

Ne vom anunta reciproc casatoria ! ii spuse el.

Ah ! Te casatoresti cu Eugenie ? Ei bine, ma bucur, e o fata de treaba. Dar, relua el atins de un gind luminos, e bogata ?

Pina acum vreo patru zile avea aproape nouaspre­zece milioane, raspunse zeflemitor presedintele, astazi are numai saptesprezece.

Charles se uita uluit la presedinte.

Saptesprezece mii

Saptesprezece milioane, da, domnule. Casatorin-du-ne, intrunim, domnisoara Grandet si cu mine, sapte sute cincizeci de mii de livre venit.

Scumpul meu var, spuse Charles, regasindu-si intru-citva stapinirea de sine, ne vom putea bizui omul pe altul.

De acord ! raspunse presedintele. Mai iata o caseta, pe care trebuie sa ti-o dau numai dumitale, adauga el, punind caseta pe masa.

Draga prietene, spuse doamna marchiza d'Aubrion intrind, fara sa dea nici o atentie lui Cruchot, nu te sin­chisi de ce ti-a spus bietul domn d'Aubrion, pe care-l zapacise ducesa de Chaulieu. iti mai spun inca o data, nimic nu va impiedica casatoria dumitale

Nimic, doamna ! Cele trei milioane datorate odi­nioara de tata au fost platite ieri.

In bani ? spuse ea.

Integral, dobinzi si capital ; acum ii vor reabilita memoria.

Ce prostie ! striga soacra. Cine e domnul asta ? sopti ea la urechea ginerelui, zarindu-l pe Cruchot.

Omul meu de afaceri ! raspunse el cu glasul scazut. , Marchiza saluta cu dispret pe domnul de Bonfons si iesi.

Am si inceput «sa ne bizuim unul pe altul, spuse presedintele luindu-si palaria. Adio, vere !

„isi bate joc de mine aceasta javra din Saumur ! imi vine sa-i bag sabia in burta.'

Presedintele plecase. Trei zile mai tirziu, domnul de Bonfons, intors la Saumur, anunta casatoria sa cu Eu­genie. Peste sase luni era numit consilier la Curtea Re­gala din Angers. inainte de a parasi Saumurul, Eugenie dadu la topit aurul giuvaerelor atita vreme scumpe inimii sale si facu din el, precum si din cei opt mii de franci ai varului, un potir de aur, pe care-l darui bisericii pa­rohiale, unde se rugase atit de mult lui Dumnezeu pen­tru el !

De altfel, isi imparti timpul intre Angers si Saumur. Sotul ei, care daduse dovada de devotament intr-o im­prejurare politica, deveni presedinte de sectie, si apoi prim-presedinte dupa citiva ani. Astepta cu nerabdare noile alegeri generale, ca sa capete un loc in Parlament. Se si vedea pair si atunci atunci

Atunci regele o sa-i fie var ? spunea Nanon, uriasa Nanon, doamna Cornoiller, burgheza din Saumur, cind stapina-sa ii destainui splendida situatie la care avea sa ajunga.

INCHEIERE

Domnul presedinte de Bonfons (isi suprimase, in sfir-sit, numele patronimic de Cruchot) n-a ajuns sa-si in­faptuiasca nici una din ambitiile sale. Muri la opt zile dupa ce-a fost numit deputat al Saumurului.

Dumnezeu, care vede totul si nu loveste niciodata gresit, il pedepsi, fara indoiala, pentru calculele si sirete­nia juridica cu care prevazuse in toate amanuntele, accu-rante Cruchot1, contractul de casatorie, prin care viitorii soti isi dadeau unul altuia, in cazul ca n-ar avea copii, totalitatea bunurilor mobile si imobile, fara nici o ex­ceptie sau rezerva, in deplina stapinire, dispensindu-se chiar de formalitatea inventarului, fara ca omisiunea sus-zisului inventar sa poata fi opusa mostenitorilor lor sau celor in cauza, intelegind ca sus-numita donatie sa fie etc.

Aceasta clauza poate lamuri adhicul respect pe care presedintele l-a avut mereu fata de singuratatea doamnei de Bonfons. Femeile il socoteau pe domnul prim-prese-dinte ca pe unul dintre oamenii cei mai delicati, il cainau si mergeau uneori pina la a invinovati durerea si pasiu­nea Eugeniei, asa cum stiu ele sa invinovateasca o femeie, cu cele mai crude menajamente.

— Fara indoiala ca doamna presedinte de Bonfons trebuie sa fie foarte suferinda, ca sa-si lase barbatul singur. Sarmana femeiusca ! Se va vindeca oare curind ? Ce are oare, un cancer, o gastrita ? De ce nu se duce la doctori ? S-a facut galbena de citva timp ; ar trebui sa se duca si a consulte celebritatile din Paris. Cum se poate sa nu doreasca un copil ? Se spune ca-si iubeste mult barbatul ; cum sa nu-i dea un mostenitor in situatia in care se afla ? Stiti ca asa ceva e ingrozitor ; si daca ar fi din pricina unui capriciu, ar fi de condamnat Bietul presedinte .'

inzestrata cu acel tact subtire pe care-l capata omul singuratic, datorita indelungatelor meditatii si datorica puterii de a pricepe lucrurile, Eugenie, obisnuita de ne­norocirile ei si de amarele experiente din ultimul timp sa ghiceasca totul, stia ca presedintele ii dorea moartea, ca sa ajunga el stapinul uriasei averi, marita si mai mult prin mostenirile unchiului sau notarul si ale unchiului sau abatele, pe care Dumnezeu ii chemase la el. Bietei intem­nitate ii era mila de presedinte. Providenta o razbuna de calculele si de infama nepasare ale unui sot care res­pecta, drept cea mai puternica garantie, pasiunea fara nadejde cu care se hranea Eugenie. A da nastere unui copil nu insemna oare a omori sperantele egoismului, placerile ambitiei nutrite de domnul presedinte ?

Dumnezeu arunca deci mormane de aur prizonierei, pentru care aurul nu pretuia nimic, si care tindea spre cer, care-si ducea viata-i cucernica si plina de bunatate in sfinte reculegeri si ajutind neincetat si tainic pe cei nevoiasi.

Doamna de Bonfons fu vaduva la treizeci si trei de ani, cu un venit de opt sute de mii de livre, inca fru­moasa, dar cum e frumoasa femeia aproape de patru­zeci de ani. Fata ei e alba, odihnita, senina. Glasul dulce si blind, apucaturile simple. Are toata nobletea durerii, sfintenia fiintei care nu si-a patat sufletul in atingere cu lumea, dar si austeritatea fetei batrine si deprinderile meschine, pe care le dospeste viata de provincie. Cu tot venitul sau de opt sute de mii de livre, traieste asa cum traise sarmana Eugenie Grandet pe vremea avarului sau parinte, nu-si aprinde focul decit in zilele in care i se ingaduia ei odinioara sa-l atite in caminul din sala si-l stinge dupa programul alcatuit in tineretea ei. E mereu imbracata cum era mama ei. Casa din Saumur,casa fara soare, fara caldura, vesnic intunecoasa, poso­morita, e icoana vietii sale. isi chiverniseste cu grija averile, dind o nobila intrebuintare acestei averi. Cuvioase si caritabile lacasuri, un azil pentru batrini si scoli pa­rohiale pentru copii, o biblioteca publica bogat inzes­trata, marturisesc in fiecare an cit e de straina de zgir-cenia de care o invinuiesc unele persoane. Bisericile din Saumur ii datoresc citeva infrumusetari. Doamna de Bon-fons, careia i se spune in gluma „domnisoara', inspira un respect religios. Tocmai inima aceasta nobila, care nu batea decit pentru cele mai duioase simtaminte, trebuia sa fie supusa precupetirilor interesului omenesc ! Banul trebuia sa-si intinda umbra lui rece asupra acestei vieti ceresti si sa pricinuiasca neincrederea in sentimente toc­mai unei femei care intrupa sentimentul

— Numai tu ma iubesti, ii spunea dinsa lui Nanon.

Mina acestei femei panseaza ranile ascunse ale tu­turor familiilor. Eugenie se apropie de cer insotita de un cortegiu de fapte bune. Maretia sufletului sau atenueaza josniciile cresterii si obiceiurile primei sale vieti. Aceasta este povestea femeii, care, traind in mijlocul lumii, nu face parte din ea ; care, facuta sa fie o desavirsita sotie si mama, n-are nici sot, nici copii, nici familie.

De citeva zile se vorbeste despre noua sa casatorie.

Oamenii din Saumur discuta pe socoteala ei si a marchi­zului de Froidfond, a carui familie a inceput s-o impre­soare pe bogata vaduva, cum facusera pe vremuri Cruc-hotii. Nanon si Cornoiller, sint, se spune, de partea mar­chizului ; dar nimic nu e mai fals. Nici spatoasa Nanon, nici Corrtoiller n-au atita duh ca sa priceapa vicleniile lumii.

Sfarsit.