Jules Verne - O calatorie spre centrul Pamantului

La 24 mai 1863, intr-o duminica, unchiul meu, profesorul Lidenbrock, se intoarse grabit la casuta lui din Konigstrasse nr. 19, una din strazile cele mai vechi din vechiul cartier al orasului Hamburg.

Menajera sa Martha avea tot temeiul sa creada ca intarziase foarte mult pregatirea bucatelor, caci mancarea de-abia incepuse sa sfaraie pe plita din bucatarie.

„Daca unchiului i-o fi cumva foame, mi-am zis in sinea mea, cum e omul cel mai nerabdator de pe lume, parca-l vad c-o sa scoata niste tipete desperate”

— Vai, a si venit domnul Lidenbrock?! striga menajera Martha, uimita, intredeschizand usa sufrageriei.

— Da, Martha, dar nimeni nu te poate invinui ca nu-i gata masa, caci nu e inca ora doua. De-abia a sunat unu jumatate la orologiul Sfantul Mihail.

— Atunci de ce s-o fi intors domnul Lidenbrock ? — Nu ma indoiesc c-o sa ne spuna chiar el.

— Iata-l! Eu o sterg, domnule Axel, fa-l dumneata sa inteleaga Si Martha se indrepta spre laboratorul ei culinar.

Asadar, am ramas singur. Dar ca sa-l fac sa inteleaga pe cel mai artagos dintre profesori, ar fi trebuit sa fiu mai putin timid. Asa ca, tocmai ma pregateam sa ma strecor prudent in camaruta mea de la catul de sus, cand auzii usa de la strada scartaind din tatani; apoi scara de lemn trosni si ea sub calcatura unor pasi mari si grei si in sfarsit aparu stapanul casei, care strabatu in mare graba sufrageria, napustindu-se in odaia sa de lucru.

Totusi, in aceasta trecere fulgeratoare prin camera, el avu vreme sa-si arunce intr-un colt bastonul cu maciulie, pe masa palaria cu boruri mari, periata in raspar, iar mie, nepotului sau, sa-i zvarle aceasta porunca rasunatoare:

— Axel, urmeaza-ma!

Nici n-am avut vreme sa ma misc, ca profesorul si incepu sa racneasca plin de nerabdare:

— Ei bine, n-ai venit inca ?

Nici nu stiu cand am ajuns in biroul temutului meu maestru.

Otto Lidenbrock nu era un om rau, trebuie sa recunosc, si daca-n firea lui nu urmau sa se produca unele schimbari — ceea ce, la drept vorbind, era foarte putin probabil — cu siguranta ca avea sa ramana pana la moarte un om grozav de original.

El detinea catedra de mineralogie la Universitatea Johannaeum, si-n timpul fiecarei ore de curs isi iesea din sarite cel putin o data sau de doua ori. Si nu din pricina ca-l suparau cu ceva auditorii sai.

De fapt, prea putin ii pasa daca studentii veneau cu regularitate la cursuri si daca le urmareau sau nu cu atentie, sau daca mai tarziu ei insisi aveau sa se bucure de succes; aceste amanunte nu-l interesau catusi de putin. El profesa, ca sa spunem asa, in mod subiectiv, conform unei expresii a filozofiei germane, adica numai pentru el si nu pentru altii. Era un savant egoist, o fantana a stiintei a carei cumpana scartaia ori de cate ori voiai sa scoti ceva din ea. Intr-un cuvant, era un zgarcit.

Si s-ar putea spune ca in Germania se mai gasesc vreo cativa profesori de soiul acesta.

Din pacate, insa, unchiul meu se cam poticnea la pronuntarea unor cuvinte si daca acasa o mai scotea la capat, nu acelasi lucru se intampla cand vorbea in public. Si e de la sine inteles ca un astfel de cusur nu-i deloc placut pentru un orator intr-adevar, in timpul expunerilor sale de la universitate, deseori se oprea brusc, luptandu-se cu vreun cuvant indaratnic, care nu voia sa-i vina pe buze, unul din acele cuvinte care se inversuneaza sa se protapeasca in gatlej, care se umfla si sfarsesc prin a iesi din gura sub forma prea putin stiintifica a unei injuraturi. Or, faptul acesta il infuria peste masura. E stiut ca in mineralogie sunt multe denumiri semi-grecesti si semi-latine, a caror pronuntare e foarte dificila, expresii din acelea aspre care ar rani buzele unui poet. Nu vreau sa vorbesc de rau stiinta aceasta. Departe de mine un asemenea gand. Dar cand te afli in prezenta unor cristalizari in sistemul romboedric, a unor rasine retinasfaltice, a ghelenitelor, fluoritelor, a molibdatelor de plumb, a wolframului de mangan si a titanatelor de zirconiu, sa recunoastem ca si cea mai mladioasa limba se poate impletici.

Asadar, in oras ii era cunoscut acest cusur demn de iertare si se abuza de el; vorbitorul era pandit, cum s-ar zice, la stramtoare, si daca unchiul meu se infuria, atunci toti izbucneau in ras, ceea ce nu e o dovada de bun gust nici macar pentru germani. Iar daca la cursurile sale era intotdeauna o mare afluenta de auditori, oare cati din acestia nu le frecventau cu asiduitate numai pentru a-si mai descreti fruntile la nestapanitele accese de furie ale profesorului?!

Dar, oricum ar fi fost, nu pot sa neg ca unchiul meu era un adevarat savant. Cu toate ca uneori spargea diferite mostre de roca din pricina ca le cerceta prea brusc, el avea, totusi, intr-o armonioasa imbinare, pe langa geniul geologului si ochiul mineralogului.

Inarmat cu ciocanul sau, cu lanseta sa de otel, cu acul sau magnetic, cu calomelul cu care isi dirija flacara si cu flaconul sau de acid azotic, era un om nespus de priceput. Stia sa recunoasca numai dupa spartura, dupa aspect, dupa duritate, dupa fuzibilitate, dupa sunet, dupa miros, dupa gust orice mineral, pe care-l clasa fara gres printre cele 600 de specii pe care le numara azi aceasta stiinta!

Nu-i de mirare ca numele lui Lidenbrock era cunoscut in toate institutiile de invatamant si in diferitele asociatii nationale, dandu-i-se toata pretuirea. Domnii Humphry Davy, Humboldt, capitanii Franklin si Sabine se grabeau sa-l viziteze, ori de cate ori treceau prin Hamburg. Domnii Becquerel, Ebelmen, Brewster, Dumas, Milne-Edwards, Sainte-Claire-Deville il consultau cu interes, in cele mai arzatoare si mai importante chestiuni in legatura cu chimia. De altfel, stiinta aceasta ii datora descoperiri destul de insemnate, in 1853 aparuse la Leipzig un „Tratat de Cristalografie transcendenta”, de profesorul Otto Lidenbrock, un volum mare in-folio, cu numeroase planse, din vanzarea caruia, totusi, unchiul meu nu reusise sa-si scoata cheltuielile.

Pe langa acestea, trebuie adaugat ca profesorul Lidenbrock mai era si directorul muzeului mineralogic al ambasadorului Rusiei, domnul Struve, care poseda o colectie cunoscuta si pretuita in toata Europa.

Iata, deci, personajul care ma chema cu atata nerabdare. Inchipuiti-va acum un om inalt si slab, dar sanatos tun, cu o fata blonda, tinereasca, care-l facea sa para cu cel putin zece ani mai tanar decat cei cincizeci pe care-i avea. Ochii sai mari se roteau neincetat in dosul unor ochelari uriasi, iar nasul lung si subtire semana cu o lama ascutita. Despre nasul cu pricina, rautaciosii scornisera c-ar fi magnetizat si ca ar trage pilitura de fier. Dar totul era pura calomnie; nu atragea decat tutun si, ca sa nu mint, cantitati destul de respectabile.

Daca as mai adauga ca unchiul meu facea niste pasi, matematic, de o jumatate de stanjen fiecare, si ca mergea tinandu-si pumnii stransi— semn al unui temperament aprig si viu — atunci o sa-l cunoasteti destul de bine pentru a va da seama ca nimeni nu s-ar fi aratat dornic de tovarasia sa.

Locuia in casuta sa din Konigstrasse, construita jumatate din lemn, jumatate din caramida, cu grilajul dantelat, si a carei fatada dadea spre unul din acele canaluri intortocheate, care se intretaie in mijlocul celui mai vechi cartier din Hamburg, din fericire neatins de incendiul din 1842.

E drept ca vechea casa era putin aplecata pe-o parte, expunandu-si oarecum pantecul privirii trecatorilor; cat despre acoperis, era inclinat pe-o ureche, intocmai ca sapca unui student de la Tugenbund. Desi nu-ti inspira prea multa incredere, totusi, casa se tinea bine, multumita unui ulm batran ce-i sprijinea puternic fatada si care, de cum venea primavara, isi impingea mugurii infloriti in geamurile ferestrelor.

Pentru cat castiga pe vremea aceea un profesor german, s-ar fi putut spune ca unchiul meu era un om avut. Era proprietarul casei, cu tot ce se gasea intr-insa. In afara de Martha si de mine, mai locuia la el fina sa Grauben, o tanara irlandeza de 17 ani. Iar eu, in dubla mea calitate de nepot si orfan, am devenit asistentul sau, ajutandu-l la pregatirea experientelor.

Marturisesc ca m-am aruncat cu lacomie asupra stiintelor geologice ; se vede ca aveam in vine sange de mineralog si de aceea nu ma plictiseam niciodata in tovarasia pretioaselor mele roci.

La drept vorbind, in ciuda firii agitate a proprietarului ei, traiam fericit in casuta lui din Konigstrasse, caci, desi se purta cam brutal cu mine, nu e mai putin adevarat ca unchiul meu ma iubea. Omul acesta, caruia nu-i placea sa astepte, era mai grabit decat insasi natura.

Intr-un an, in aprilie, pusese in niste ghivece de faianta, pe care le aveam in salon, radacini de rezeda si de zorele si pentru a le grabi cresterea se ducea in fiecare dimineata si tragea de frunze.

Cu un om atat de ciudat nu era chip de glumit si cel mai bun lucru pe care-l aveai de facut era sa-l asculti.

De aceea am alergat in biroul sau.

Acest birou era un adevarat muzeu. Toate exemplarele din regnul mineral se gaseau aici etichetate in cea mai perfecta ordine si asezate pe categorii, dupa cele trei mari diviziuni: minerale inflamabile, metalice si litoide.

Cat de bine cunosteam aceste bibelouri ale stiintei mineralogice! Cand aveam timp liber, in loc sa-mi pierd vremea cu baietii de varsta mea, imi placea sa sterg de praf nenumaratele mostre de grafit, antracit, huila, lignit si turba. Bitumurile, rasinile, sarurile organice erau la fel de aparate! Vesnic aveam grija ca nici un graunte de praf sa nu se aseze pe ele. Si aceeasi grija o purtam si metalelor, de la fier pana la aur, a caror valoare relativa disparea in fata egalitatii absolute ca mostre stiintifice. Si toate aceste pietre ar fi fost de ajuns pentru a se reconstrui casa din Konigstrasse, ba chiar cu o camera in plus, unde m-as fi simtit atat de bine!

Intrand insa in birou, nu ma gandeam deloc la toate aceste minunatii. Gandul imi era numai la unchiul meu. El statea cufundat intr-un fotoliu confortabil imbracat in catifea de Utrecht si tinea in mana o carte pe care o privea cu cea mai adanca admiratie.

— Ce carte! Ce carte! exclama el.

Strigatele acestea de bucurie imi reamintira ca, in clipele sale libere, profesorul Lidenbrock era, dupa toate, si un pasionat bibliofil. Dar trebuie spus ca o carte n-avea pret in ochii sai decat atunci cand era foarte greu de gasit sau cand era un chin ca s-o poti citi.

— Ei, mi se adresa el, ce, nu vezi?! Priveste! E o adevarata comoara, pe care am gasit-o azi-dimineata cotrobaind prin dugheana lui Hevelius.

— Minunata! i-am raspuns, silindu-ma sa par entuziasmat, in adevar, ce atata taraboi pentru un vechi in-quarto ale carui scoarte pareau de piele grosolana, o hartoaga ingalbenita de care atarna o panglica decolorata?!

In acest timp, exclamatiile admirative ale profesorului nu mai conteneau.

— Ia te uita! spunea el, punandu-si intrebari si dandu-si singur raspunsurile. Oare-i indeajuns de frumoasa? Mai incape vorba: e admirabila! Si ce legatura are! Dar de deschis se deschide usor? Fireste, caci ramane deschisa la orice pagina vrei! Se inchide oare la fel de bine ? Desigur, caci scoartele si paginile sunt astfel legate intre ele incat alcatuiesc un tot, fara sa se desparta sau sa se caste nicaieri! Dar dosul asta de coperta care n-are nici o zgarietura dupa mai bine de sapte veacuri! Ah, iata o legatura de carte de care Bozerian, Closs sau Purgold ar fi fost mandri!

Si tot vorbind asa, unchiul deschidea si inchidea vechea hartoaga. Tot ce puteam face era sa-l intreb ce continea cartea, desi nu ma interesa catusi de putin.

— Si care-i titlul acestui minunat volum? l-am intrebat cu o graba prea plina de entuziasm pentru a fi sincera.

— Lucrarea aceasta, raspunse unchiul meu, insufletindu-se, este Heims-Kringlade de Snorre Turleson, celebrul autor islandez din secolul al XII-lea! Este cronica principilor norvegieni care au domnit in Islanda.

— Asaa?! exclamai eu din toata inima. Atunci nu mai incape indoiala ca e o traducere in limba germana!

— Ei asta-i, riposta cu aprindere profesorul, o traducere! La ce mi-ar fi folosit o traducere? Cine ar fi bagat in seama o simpla talmacire? Asta-i chiar originalul scris in limba islandeza, aceasta limba minunata, atat de bogata si de simpla in acelasi timp, care se preteaza la cele mai variate combinatii gramaticale si la cele mai numeroase modificari de cuvinte!

— Ca si limba germana, am strecurat eu, indeajuns de incantat.

— Da, raspunse unchiul meu ridicand din umeri, fara a mai tine seama ca limba islandeza are trei genuri ca si greaca si ca numele proprii se declina ca si in latina!

— Ah! facui eu, zdruncinat oarecum din nepasarea mea, si ce tipar frumos are cartea aceasta!

— Tipar?! Cum poti sa spui una ca asta, nenorocitule?! Crezi ca-i vorba de litere tiparite? Ah! Tu nu vezi ca nu-i o tiparitura? Ignorantule, acesta-i un manuscris, si inca un manuscris runic!

— Runic?

— Da! Acu' o sa-mi ceri, desigur, sa-ti explic ce inseamna acest cuvant ?

— Nu, am sa ma feresc de a o face, i-am raspuns cu tonul unui om ranit in amorul sau propriu.

Dar unchiul meu nu m-a luat in seama si, fara voia mea, a continuat si mai insistent sa ma invete niste lucruri pe care nu tineam deloc sa le stiu.

— Caracterele runice, relua el, erau niste litere folosite odinioara in Islanda si, dupa cum spune traditia, ele au fost inventate chiar de Odin insusi! Dar ia priveste numai si admira, nelegiuitule, aceste caractere neobisnuite, izvorate din inchipuirea unui zeu!

Drept orice alt raspuns, ma pregateam tocmai sa ma prosternez — ca doar e stiut ca o asemenea reactie e pe placul zeilor ca si al regilor, si are avantajul ca nu-i stanjeneste niciodata — cand o intamplare schimba cursul convorbirii noastre.

Fara veste, un pergament naclait de pete aluneca din manuscris si cazu pe jos. Unchiul meu se repezi la fituica aceasta cu o lacomie lesne de inteles. Un document inchis, poate din indepartate timpuri, intre filele ingalbenite de vreme ale unui vechi manuscris, nu putea sa nu fie nespus de pretios in ochii lui.

— Ce-i asta ? striga el.

Si desfasura pe masa, cu multa grija, bucata de pergament lunga de cinci degete si lata de trei, pe care erau insirate, in linii transversale, niste caractere necitete.

Iata aici facsimilul exact. Tin sa fac cunoscute aceste semne bizare, caci ele i-au determinat pe profesorul Lidenbrock si pe nepotul sau sa intreprinda una din cele mai nastrusnice calatorii din secolul al XIX-lea.

Dupa ce cerceta cateva minute aceasta insiruire de caractere, profesorul isi scoase ochelarii si spuse:

— Sunt caractere runice; si nu-i greu de vazut ca-s aidoma celor din manuscrisul lui Snorre Turleson! Dar ce-or fi insemnand?

Cum scrierea runica mi se parea o inventie a savantilor, intr-adins nascocita pentru a-i pacali pe bietii oameni, n-am fost suparat vazand ca nici unchiul meu nu intelege o iota. Cel putin asa am avut impresia, dupa miscarea nervoasa a degetelor sale, care incepusera sa se framante grozav.

— Si totusi e islandeza veche! sopti el printre dinti. De altfel, profesorul Lidenbrock era in masura s-o cunoasca, fiindca era socotit drept un adevarat poliglot. Si era socotit asa nu fiindca ar fi vorbit curent cele doua mii de limbi si cele patru mii de dialecte folosite pe suprafata globului, ci fiindca stia multe din ele.

In fata acestor greutati, incepu sa dea frau liber firii sale nestapanite si prevedeam ca va face o scena violenta, cand micul ceas de pe camin suna ora doua.

Si chiar in aceeasi clipa, Martha deschise usa biroului anuntand:

— Supa e gata.

— Da-o dracului de supa, striga unchiul, si duca-se la dracu' si cine-a facut-o, si cei care o vor manca!

Martha se facu nevazuta. O zbughii si eu dupa ea si, fara sa-mi dau seama, ma pomenii in sufragerie stand la masa pe locul meu obisnuit.

Am asteptat cate va clipe. Profesorul nu se arata. Pentru prima oara, dupa cate stiam, lipsea de la ritualul mesei. Si inca de la ce masa! Am mancat o delicioasa supa de patrunjel, omleta cu sunca, garnisita cu macris si cu nucusoara, o friptura de vitel cu compot de prune, iar ca desert, crevete cu zahar; totul stropit cu un minunat vin de Mosela.

Iata ce pierduse unchiul meu din pricina unui biet petic de hartie veche. Iar eu, in calitate de nepot devotat, m-am simtit obligat sa mananc pentru amandoi. Si pot spune ca am facut-o din toata inima.

— Nu mi s-a intamplat niciodata asa ceva! spuse Martha. Auzi dumneata, domnul Lidenbrock sa nu vina la masa!

— Da, e, intr-adevar, de necrezut.

— Asta nu-i a buna! imi spune mie inima c-o sa se intample ceva rau! relua batrna menajera, dand ingandurata din cap.

Dupa parerea mea, acest lucru nu prevestea nimic, cel mult vreo scena inspaimantatoare, in cazul cand unchiul meu si-ar fi gasit manarea inghitita de un altul.

Tocmai eram gata sa ispravesc ultima creveta, cand o voce puternica ma smulse de la acea placuta indeletnicire.

Dintr-o saritura ma si gaseam in biroul unchiului.

— Nu-ncape indoiala ca-i scriere runica, rosti profesorul, incruntandu-si sprancenele. Dar aici e o enigma si-o voi descoperi, altminteri

Un gest violent incheie firul gandurilor sale.

— Aseaza-te aici si scrie, adauga el, aratandu-mi masa cu pumnul, intr-o clipa am fost gata.

— Acum, sa-ti dictez fiecare litera din alfabetul nostru, care corespunde cu cate unul din caracterele islandeze. Vom vedea apoi ce o sa iasa. Dar, pe sfantul Mihail, ia bine seama si fereste-te sa faci vreo greseala!

Si incepu sa dicteze. Mi-am dat toata silinta sa scriu cat se poate de atent. Unchiul meu rostea raspicat fiecare litera, una dupa alta, si se forma, astfel, o inlantuire de cuvinte neintelese, dupa cum se poate vedea mai jos:

mm. rnlls.	esreuel	seecyde
sgtssmf	unteief	niedrke
Kt, samm	atrateS	Saodrrn
emtnael	nuaect LUCRARE: Semnificant - sunetul articulat, sau inlantuirea de sunete articulate literare LUCRARE: Genul liric - operele literare in care eul „se narcisizeaza“ in actul autoexprimarii	rrilSa
Atvaar	.nscrc	ieaabs
ccdrmi	eeutul	frantu
dt, iac	oseibo	Kediiy

Dupa ce am terminat, unchiul imi lua repede foaia pe care scrisesem si o cerceta cu atentie, multa vreme.

— Ce inteles or avea toate semnele astea? repeta el mecanic. Pe cinstea mea ca nu i-as fi putut spune. De altfel, nici nu ma intreba pe mine, ci continua sa vorbeasca cu sine insusi.

— E vorba de ceea ce numim indeobste o criptograma, spuse el, al carei inteles este ascuns sub niste litere incurcate intr-adins si care, daca sunt asezate cum trebuie, formeaza o fraza care nu mai are nici un secret. Si cand ma gandesc ca se poate ascunde aici explicatia sau indicatia unei mari descoperiri!

In ceea ce ma priveste, ma gandeam ca nu ascundea absolut nimic, dar, ca masura de prevedere, nu i-am impartasit parerea mea. Profesorul lua atunci cartea si pergamentul si le compara.

— Aceste doua scrieri nu sunt facute de aceeasi mana, hotari el; dintr-o privire se vede ca criptograma e mai recenta decat cartea, fapt de necontestat. In adevar, prima litera din pergament este un dublu m, pe care zadarnic l-ai cauta in cartea lui Turleson, fiindca litera aceasta a fost adaugata alfabetului islandez abia in secolul al XlV-lea. Deci e o diferenta de cel putin doua veacuri intre manuscris si document.

Marturisesc ca explicatia mi s-a parut destul de logica.

— Aceasta constatare ma face sa banuiesc, relua unchiul meu, ca numai unul dintre posesorii cartii a putut scrie aceste caractere misterioase. Dar cine dracu' o fi fost posesorul ? Nu si-o fi pus oare numele in vreun colt al manuscrisului?

Unchiul isi scoase ochelarii si, luand o lupa puternica, incepu sa cerceteze cu bagare de seama primele pagini ale cartii. Pe dosul paginii a doua, adica pe coperta interioara, el descoperi un fel de pata care, privita cu ochiul liber, parea de cerneala.

Privita insa mai indeaproape, pata lasa sa se intrevada cateva caractere pe jumatate sterse. De cum le zari, unchiul intelese ca-n locul acela trebuia sa se gaseasca ceva foarte important si, incapatanan-du-se in descifrarea petei, cu ajutorul lupei sale puternice, sfarsi prin a recunoaste semnele. Erau tot caractere runice, pe care le citi fara nici o sovaire:

— Arne Saknussemm! striga el pe un ton triumfator! Va sa zica un nume si inca un nume islandez, numele unui savant din secolul al XVI-lea, al unui alchimist celebru!

L-am privit pe unchiul meu cu oarecare admiratie.

— Alchimistii acestia, relua el, Avicenna, Bacon, Lulle, Paracelsius, erau adevaratii si singurii savanti ai epocii lor. Ei au facut descoperiri de care, pe drept cuvant, ne minunam si azi. Acest Saknussemm de ce n-ar fi ascuns si el vreo inventie uimitoare sub aceasta criptograma de neinteles ? Desigur ca asa trebuie sa fie. Ba, chiar asa si este.

Imaginatia profesorului se inflacara la aceasta ipoteza.

— Fara indoiala, indraznii eu sa raspund, dar ce interes a putut sa aiba acest savant sa-si ascunda astfel minunata sa descoperire ? Pentru ce ?

— Pentru ce! Pentru ce! Stiu si eu? Parca Galileo n-a procedat la fel cu Saturn ? Dar nu te teme: nu ma voi lasa pana ce n-o sa descopar secretul acestui document, chiar de-ar fi sa nu dorm si sa nu mananc zile si nopti intregi.

— Oh! facui eu.

— Si cred ca nici tu, Axel, adauga el.

„Drace, imi zisei, bine c-am mancat pentru amandoi!”

— Si mai intai, facu unchiul meu, va trebui sa aflam in ce limba a fost scris acest cifru. Cred ca n-o sa fie chiar asa de greu.

La aceste cuvinte am ridicat repede capul. Dar unchiul meu isi continua monologul:

— De fapt, nimic nu-i mai usor. Documentul are o suta treizeci si doua de litere, dintre care, saptezeci si noua consoane si cincizeci si trei vocale Or, cum limbile meridionale urmeaza cam aceeasi proportie de vocale si consoane. In timp ce limbile nordice sunt infinit mai bogate in consoane, sunt sigur ca-i vorba de o limba sudica. Concluziile erau foarte juste.

— Dar in ce limba a fost scris documentul ?

Tocmai lucrul asta asteptam sa-l aud din gura unchiului, care intre timp mi se dezvaluise si ca un profund analist.

— Acest Saknussemm a fost un om invatat, continua el. Si, de vreme ce nu scria in islandeza, limba lui materna, trebuie sa fi ales, de preferinta, limba cunoscuta curent printre spiritele cultivate din secolul al XVI-lea. Iata de ce ma gandesc la limba latina. Daca se va dovedi insa ca ma insel, as putea sa incerc cu limba spaniola, franceza, italiana, greaca sau ebraica. Cum insa savantii din secolul al XVI-lea scriau indeobste in limba latina, am deci dreptul sa spun a priori: e scris in latineste.

Am sarit de pe scaun. Amintirile mele de latinist se revoltau impotriva pretentiei ca aceasta insiruire de cuvinte ciudate ar putea apartine dulcii limbi a lui Vergiliu.

— Da, e limba latina, relua unchiul meu, dar e o limba intentionat incalcita.

„Perfect!” gandii eu. „Daca o descurci si pe asta, atunci esti cineva, unchiule!”

— Sa o examinam cu atentie, spuse el, luand foaia pe care scrisesem. Iata o serie de o suta treizeci si doua de litere, asezate intr-o aparenta dezordine. Sunt cuvinte unde se intalnesc numai consoane, cum e, de pilda, primul cuvant, mm. rnlls, altele in care, dimpotriva, abunda vocalele, cum e, de pilda, al cincilea cuvant unteief, sau penultimul, oseibo. Or, aceasta asezare arata ca ea n-a fost facuta la intamplare, ci ca a reiesit in mod matematic si ca se datoreste acelei ratiuni necunoscute care a dirijat succesiunea literelor. Mi se pare aproape sigur ca fraza initiala a fost scrisa corect si apoi inversata, dupa o lege pe care trebuie  s-o descoperim. Acela care va gasi cheia acestui „cifru”, va putea descifra criptograma cu usurinta. Dar care este cheia ? Axel, n-ai gasit tu, cumva, aceasta cheie?

La aceasta intrebare neasteptata n-am raspuns nimic, si nu fara motiv, caci privirile mi se oprisera pe un fermecator tablou atarnat in perete, infatisand portretul tinerei Grauben, pupila unchiului meu, care se afla acum la Altona, la una din rudele ei, si a carei absenta ma intrista nespus. De altfel, azi pot sa marturisesc ca frumoasa irlandeza si nepotul profesorului se iubeau, dar cu rabdare si foarte linistit, asa cum sade bine unor adevarati germani. Eram chiar logoditi, dar, bineinteles, fara stirea unchiului, prea dedicat geologiei ca sa poata intelege asemenea sentimente. Grauben era o fata incantatoare, blonda si cu ochi albastri, cu un caracter putin cam grav cu o fire cam prea serioasa pentru varsta ei, dar care ma iubea mult.

In ceea ce ma priveste, eu o zeificam, daca se poate spune astfel! Asa se face ca, intr-o clipa, imaginea micii mele irlandeze ma smulse din lumea realitatilor si ma zvarli in aceea a himerelor, a amintirilor.

Si o revazui in gand pe credincioasa tovarasa a lucrarilor si preocuparilor mele. Ea ma ajuta in fiecare zi sa oranduiesc pretioasele roci ale unchiului si le eticheta impreuna cu mine. Si cat de priceputa in mineralogie era aceasta domnisoara Grauben! Nu s-ar fi dat batuta nici de catre un savant. Ii placea sa aprofundeze cele mai spinoase probleme ale stiintei. Cate ore placute n-am petrecut studiind impreuna! Si cat de mult invidiam adesea soarta acestor pietre neinsufletite pe care le atingea cu mainile ei incantatoare!

Apoi, in orele de repaos, ne plimbam impreuna, luand-o pe aleile umbroase din Alster, si ne duceam pana la vechea moara parasita, atat de pitoresc asezata la marginea lacului; si-n timp ce mergeam, vorbeam, tinandu-ne de mana, ii povesteam tot felul de nazbatii, de care ea radea cu pofta.

Ajungeam astfel pana la tarmul Elbei si dupa ce le spuneam noapte buna lebedelor care pluteau printre marii nuferi albi, ne intorceam acasa cu barca cu motor.

Ma adancisem in visurile mele, cand, deodata, unchiul meu izbi cu pumnul in masa si ma readuse violent la realitate.

— Ei, zise el, asculta, baiete, prima idee care trebuie sa-ti vina in minte pentru a incurca literele intr-o fraza, imi pare ca-i aceea de-a scrie cuvintele vertical in loc de-a le scrie orizontal.

„Ia te uita!” gandii eu.

— Acu' trebuie sa vedem ce iese. Axel, ia scrie tu o fraza oarecare pe acest petic de hartie; dar in loc sa insiri literele asa cum vin, una dupa alta, pune-le in coloane verticale, in asa fel incat sa le grupezi cate cinci sau sase.

Am inteles despre ce era vorba si am scris pe data, de sus in jos:

— Bine, zise profesorul, fara sa citeasca ceea ce scrisesem. Acum aseaza cuvintele astea in linie orizontala. M-am executat si am obtinut fraza urmatoare:

Telceu estuab ic, tGe ummarn buima!

— Perfect! exclama unchiul meu, smulgandu-mi hartia din mana, iata ca a si inceput sa semene cu vechiul document; atat vocalele cat si consoanele sunt grupate in aceeasi dezordine! Ba sunt chiar si majuscule in mijlocul cuvintelor, si virgule, ca in pergamentul lui Saknussemm.

A trebuit sa recunosc ca aceste observatii erau foarte ingenioase.

— Pentru ca sa pot citi fraza pe care ai scris-o si pe care nu o cunosc, continua unchiul, adresandu-mi-se direct, imi va fi de ajuns sa iau pe rand prima litera a fiecarui cuvant, apoi a doua, a treia si asa mai departe.

Si spre marea lui mirare, si mai ales a mea, el citi:

Te iubesc mult, micuta mea Grauben!

— Asta-i buna! facu profesorul.

Nu-ncape indoiala ca, neindemanatic cum eram, ca orice indragostit, scrisesem fara sa-mi dau seama aceasta fraza compromitatoare!

— Asadar, o iubesti pe Grauben ?! ma apostrofa unchiul meu, pe un ton de adevarat tutore.

— Da nu ma balbaii.

— Asadar, o iubesti pe Grauben! repeta el mecanic. Ei bine, sa folosim procedeul meu la documentul in chestiune!

Unchiul isi concentra din nou gandurile asupra problemei care-l preocupa, uitand cu totul cuvintele mele nesocotite. Si le numesc nesocotite, fiindca un savant nu poate intelege niciodata ce inseamna sa fii indragostit. Din fericire, problema cea mare a descifrarii documentului il absorbi din nou.

In clipa cand urma sa experimenteze procedeul in care-si pusese toata nadejdea, ochii profesorului Lidenbrock zvarlira fulgere prin ochelari. Si cum era foarte emotionat, degetele incepura sa-i tremure cand apuca vechiul pergament. Apoi tusi puternic si, cu o voce grava, silabisind pe rand prima litera, apoi pe a doua a fiecarui cuvant, imi dicta urmatoarele:

mmessunkaSenrA.icefdoK.segnittamurtn

eceriserrette,rotaivsadua,ednecsedsadne lacartniiilujsiratracSarbmutabiledmek

meretarcsilucoYsleffenSnI

Dupa ce am ispravit de scris, marturisesc ca eram si eu foarte emotionat; aceste litere, pe care unchiul mi le dictase una cate una, nu aveau pentru mine un inteles si asteptam cu nerabdare ca de pe buzele lui sa-si ia zborul o fraza intr-o latineasca desavarsita.

Dar cine ar fi putut sa prevada ce-o sa se intample ? O puternica lovitura de pumn facu sa se clatine masa, de tasni cat colo cerneala din calimara si tocul imi scapa din mana.

— Nu-i asta! tipa infuriat unchiul. N-are nici un inteles.

Apoi, strabatu biroul ca scapat din pusca, cobori scara ca o avalansa si, repezindu-se in strada, o lua la fuga.

— A plecat? ma intreba Martha, venind intr-o goana, atrasa de zgomotul usii de la intrare, care fusese trantita cu atata violenta, incat se zguduise toata casa.

— Da, i-am raspuns, a plecat de-a binelea!

— Ei bine, dar ce se-ntampla cu pranzul ? intreba batrana menajera.

— Nu va mai pranzi.

— Si cina?

— N-o sa mai ia nici cina.

— Cum ? se mira Martha, impreunandu-si mainile.

— Nu, draga Martha, unchiul n-are sa mai manance si nimeni din casa asta n-o sa se mai atinga de mancare de acu' inainte. O sa ne puna pe toti la post, pana cand o reusi sa descifreze o veche hartoaga, de nedescifrat.

— Doamne, Dumnezeule! Asadar, pana atunci nu ne mai ramane decat sa murim cu totii de foame!

Cum il stiam pe unchiul meu cat era de neclintit in hotararile pe care le lua, n-am indraznit sa-i marturisesc ca ne astepta o soarta de neinlaturat.

Batrina servitoare, inspaimantata grozav, se intoarse gemand in bucatarie.

Ramas singur, imi veni ideea c-ar fi bine sa ma duc la Grauben, ca sa-i povestesc totul. Dar cum era sa parasesc casa? Profesorul putea sa pice dintr-un moment intr-altul. Si daca ma striga? Daca voia sa reinceapa munca aceasta logogrifica , pe care i-ai propune-o zadarnic batranului Edip ? Si daca eu n-aveam sa raspund la chemarea sa, ce se putea intampla?

Cel mai intelept lucru era, deci, sa raman. Un mineralog din Besanconn ne trimisese tocmai atunci o colectie de geode silicoase pe care trebuia sa le clasez. M-am pus imediat pe lucru. Le-am triat, apoi le-am etichetat si am randuit intr-o vitrina toate aceste roci goale, inauntrul carora se miscau mici cristale.

Dar munca aceasta nu ma absorbea. In schimb, vechiul document nu-mi dadea nici mie pace, ma preocupa in mod ciudat. Imi vajaia capul si ma simteam cuprins de o vaga neliniste. Presimteam ca foarte curand se va intampla o catastrofa.

Dupa un ceas, toate geodele erau asezate in ordine. Ma cufundai in fotoliul cel mare de Utrecht, lasandu-mi bratele sa atarne in voie si cu capul lasat pe spate. Mi-am aprins pipa cu teava lunga si incovoiata, pe a carei cupa era sculptata o naiada intinsa alene, si dupa aceea m-am distrat urmarind procesul carbonizarii, care o transforma pe naiada mea intr-o adevarata negresa.

Din timp in timp, mai trageam cu urechea sa-mi dau seama daca nu se aud pasi pe scara. Dar nu se auzea nimic. Unde putea fi unchiul acum? Mi-l inchipuiam alergand sub frumosii copaci de pe soseaua Altona, gesticuland, izbind cu bastonul in cate un zid, lovind buruienile cu violenta, decapitand scaietii si tulburand linistea berzelor singuratice.

Cum se va intoarce: triumfator sau descurajat? Cine va invinge pana la urma: el sau acest document, al carui secret va ramane nedezlegat? Tot intrebandu-ma astfel, am luat intr-o doara foaia de hartie pe care erau insirate literele acelea de neinteles, scrise de mine. Si iar mi-am spus:

„Ce-or fi insemnand oare?”

Am incercat sa grupez in asa fel literele, incat sa formez cuvinte. Dar mi-a fost cu neputinta. Am reunit cate doua si cate trei, si chiar cate cinci sau sase litere, dar tot n-am dat de vreun cuvant cu inteles. Numai a patrusprezecea, a cincisprezecea si a saisprezecea litera formau cuvantul englezesc ice A optzeci si patra, optzeci si cincea si optzeci si sasea litera formau cuvantul sir. In sfarsit, in randul al treilea al documentului, am observat cuvintele latinesti rota, mutabile, ira, nec, arta

„Ei, drace, ma gandeam, aceste ultime cuvinte s-ar parea ca-i dau dreptate unchiului in privinta limbii in care-i scris documentul!” Poftim, in randul al patrulea am ochit si cuvantul luco care inseamna „lemn sacru”! E drept ca in randul al treilea se poate citi cuvantul tabiled, care-i nendoios de origine ebraica, iar in ultimul, cuvintele mer, arc, mere, care sunt curat frantuzesti.

Nu era greu sa-ti pierzi capul! Patru limbi diferite in aceeasi fraza absurda! Ce legatura putea sa fie intre cuvintele gheata, domn, manie, crud, lemn sacru, schimbator, mama, arc si mare?

Numai primul si ultimul cuvant s-ar fi putut imbina usor, fiindca nu-i de mirare ca intr-un document scris in Islanda sa se vorbeasca de o mare de gheata. Dar ca sa intelegi de aici restul criptogramei era cu totul altceva.

Ma zbateam, deci, neputincios, luptand cu o enigma de nedezlegat; creierul mi se infierbantase si, privind foaia de hartie, incepusem sa clipesc des din ochi; mi se parea ca cele o suta treizeci si doua de litere zboara in jurul meu, ca acele dungi luminoase care joaca in fata ochilor nostri cand mi se urca sangele la cap.

Eram in prada unei adevarate halucinatii; ma inabuseam, aveam nevoie de aer. Fara sa-mi dau bine seama, am inceput sa-mi fac vant cu foaia de hartie, care-mi trecea regulat pe dinaintea ochilor, cand pe dos, cand pe fata.

Si ce credeti: nu mica mi-a fost surpriza cand, in una din aceste repezi fluturari ale hartiei, mi se paru ca vad scrise pe dosul ei niste cuvinte foarte citete, cuvinte latinesti, si printre ele craterem si terrestre!

Deodata, mintea mi se lumina; aceste singure indicatii ma facura sa intrevad adevarul; descoperisem cheia documentului. Pentru a-l intelege nu era nici macar nevoie sa rastorni foaia si sa-l citesti pe dos! Nu. Asa cum era, asa cum mi-l dictase unchiul, putea fi silabisit cu usurinta. Ingenioasele combinatii ale profesorului isi dadeau roadele. Avusese deci dreptate in privinta oranduirii literelor si nu gresise catusi de putin nici in privinta limbii in care era scris documentul! ii mai trebuia o nimica toata ca sa poata citi de la un cap la altul aceasta fraza latineasca, si acest flecuset mi-l adusese mie intamplarea!

E lesne de inteles de ce eram atat de emotionat! Mi se impaienjenisera ochii. Nu mai vedeam nimic. Am intins pe masa foaia de hartie. Asadar, era de ajuns sa-mi arunc o privire asupra ei, pentru ca sa descopar secretul.

In sfarsit reusii sa ma mai linistesc. Ca sa-mi potolesc nervii, imi impusesem sa fac de doua ori ocolul odaii si, dupa ce am urmat aceasta prescriptie, m-am cufundat din nou in fotoliul cel mare.

— Sa citim! am strigat, dupa ce am tras in plamani o mare cantitate de aer.

Ma aplecai peste masa; am pus pe rand degetul pe fiecare litera si, fara sa ma intrerup, fara sa sovai macar o clipa, am citit cu glas tare intreaga fraza.

Dar ce stupoare, ce spaima m-a cuprins! Mai intai am ramas ca trasnit. Cum?! Ceea ce aflasem se indeplinise! Sa fi avut un om atata indrazneala incat sa patrunda .

— Ah! strigai eu, sarind ca ars. Nu! nu! Nici vorba. Unchiul meu nu va sti niciodata nimic. Asta i-ar mai lipsi, sa afle de o asemenea calatorie! I-ar veni numai decat gustul s-o intreprinda si nimic nu l-ar putea impiedica sa plece. E un geolog atat de incapatanat! Ar pleca cu orice risc, chiar daca ar sti ca se-ntampla nu stiu ce! Ba, mai mult, m-ar lua si pe mine cu el, si nu ne-am mai intoarce! Niciodata! Niciodata!

Ma aflam intr-o stare de surescitare greu de descris.

„Nu, nu! Asta nu se va intampla niciodata, mi-am zis eu cu energie, si fiindca sta in puterea mea sa impiedic ca o astfel de idee sa-i vina in minte acestui tiran, o voi face”. Si cum, intorcand pe toate fetele documentul, la un moment dat ar fi putut sa descopere si el — ca si mine — cheia, m-am hotarat sa-l distrug.

In camin mai ardea putin foc. Apucai nu numai foaia de hartie, ci si pergamentul lui Saknussemm si, cu mainile tremurande, eram gata sa azvarl totul in foc si sa nimicesc secretul acesta atat de periculos, cand usa biroului se deschise si unchiul meu isi facu aparitia.

Abia am avut vreme sa pun pe masa nenorocitul acela de document.

Profesorul Lidenbrock parea foarte preocupat. Gandul care-l stapanea nu-i daduse pace nici o clipa si probabil ca in timpul plimbarii scrutase totul cu de-amanuntul, analizase toata problema, folosise toate resursele imaginatiei sale ca sa nascoceasca ceva si acum se intorsese sa puna in aplicare vreo noua combinatie.

In adevar, se aseza in fotoliul sau si, cu tocul in mana, incepu sa astearna o serie de formule care semanau cu un calcul algebric.

Ii urmaream mana tremuranda si nu-i pierdeam din ochi nici o miscare. Oare era posibil sa se iveasca pe neasteptate vreun rezultat la care nici nu putea sa nadajduiasca? Tremuram fara vreo pricina, fiindca adevarata si singura combinatie era descoperita si a cauta alta insemna, pur si simplu, o pierdere zadarnica de vreme.

Timp de trei ore nesfarsite, unchiul meu a lucrat, fara sa spuna un cuvant, fara sa ridice macar capul, stergand, refacand, si iarasi stergand, luand-o de la capat de o mie de ori.

Stiam bine ca, daca ar fi izbutit sa randuiasca aceste litere in toate felurile posibile, ar fi ajuns pana la urma sa descifreze criptograma. Dar mai stiam, de asemenea, ca numai douazeci de litere se pot combina in doua quintilioane, patru sute treizeci si doua catralioane noua sute doua trilioane, opt miliarde, o suta saptezeci si sase milioane sase sute patruzeci de mii de feluri Or, in fraza erau o suta treizeci si doua de litere, iar aceste o suta treizeci si doua de litere formau, prin combinatie, un numar urias de fraze diferite, alcatuite din cel putin o suta treizeci si trei de cifre, numar aproape imposibil de numit si care scapa oricarui calcul.

Eram sigur ca nu va putea rezolva problema in felul acesta eroic.

Si timpul trecea; se facuse noapte; zgomotele strazii se potolisera, dar unchiul meu tot mai statea aplecat peste cifre, fara sa vada sau sa auda pe cineva, nici macar pe Martha, femeia asta atat de cumsecade, care intredeschisese usa intrebandu-l:

— Domnul va lua cina asta-seara?

Martha trebui sa plece, insa, fara nici un raspuns. In ceea ce ma priveste, dupa ce m-am stapanit catva timp, am fost cuprins de un somn de neinvins si am adormit pe marginea canapelei, in timp ce unchiul Lidenbrock tot calcula si stergea mereu. Cand m-am trezit a doua zi, neobositul si harnicul profesor mai lucra inca. Ochii sai impaienjeniti, fata palida, pometii rosii ai obrajilor, totul marturisea cat de inversunat se luptase cu imposibilul si in ce oboseala a mintii, in ce stradanie a creierului trebuie sa se fi scurs acele ceasuri nesfarsite.

Starea sa imi inspira intr-adevar mila. In ciuda imputarilor pe care ma credeam indreptatit sa i le fac, am fost cuprins de o netagaduita emotie. Bietul om era atat de stapanit de ideea sa, incat uitase sa se si infurie. Toate fortele sale vitale erau concentrate asupra unui singur punct, si, cum ele nu se eliberau prin supapa lor obisnuita, ma temeam ca tensiunea in care se afla sa nu-l faca sa explodeze dintr-un moment intr-altul.

C-un singur gest as fi putut sa-l scap din acest cleste de fier care ii strangea teasta, c-un singur cuvant numai! Dar am tacut.

Si doar eram bun din fire. Atunci de ce am ramas mut intr-o asemenea imprejurare? Trebuie sa spun c-o faceam chiar spre binele unchiului meu.

Nu, nu, imi ziceam eu mereu, nu voi vorbi! Fiindca altfel, de indata ce va afla despre ce-i vorba, va voi sa plece intr-acolo. il cunosc doar: nimic nu l-ar putea opri. Are o imaginatie vulcanica, si, pentru a face ceea ce nu au reusit alti geologi, ar fi in stare sa-si riste chiar viata. Asadar, trebuie sa tac si sa pastrez secretul pe care din intamplare l-am descoperit! A-l da in vileag, ar insemna sa-l ucid pe profesorul Lidenbrock! N-are decat sa-l ghiceasca daca poate. Nu vreau sa-mi reprosez intr-o zi ca l-am dus la pieire!

De-ndata ce-am luat hotararea asta, mi-am incrucisat bratele si am asteptat.

Dar, din pacate, imi facusem socotelile fara a prevedea intamplarea ce avea sa aiba loc la numai cateva ore dupa aceasta.

Dimineata, cand Martha voi sa se duca la piata, gasi usa de la strada incuiata. Cheia cea mare lipsea din broasca. Cine o scosese? Nu-ncapea indoiala ca unchiul meu, cand se intorsese in ajun de la acea precipitata excursie pe care o facuse.

Urmarea oare vreun scop? O facuse din nebagare de seama? Voia sa ne supuna chinurilor foamei? Nu cred, caci acest lucru ar fi intrecut orice masura. Cum? Martha si cu mine sa cadem victimele unei intamplari care nu ne privea catusi de putin?

Da, chiar asa era! Si deodata mi-am amintit de un lucru care se-ntamplase cu cativa ani in urma si de care ma ingrozesc si azi. In acea perioada, unchiul meu lucra la marea sa clasificare mineralogica si, fiindca statuse nemancat patruzeci si opt de ore, a trebuit ca si noi trei sa respectam acest regim stiintific in ceea ce ma priveste, m-am ales atunci cu niste crampe la stomac, care nu erau catusi de putin distractive pentru un baiat destul de mancacios.

Am ramas de aceea incredintat ca vom fi lipsiti de masa de pranz, asa cum pierdusem si cina, cu o seara inainte. Eram totusi hotarat sa rabd ca un adevarat erou si sa nu cedez in fata chinurilor foamei. Dar buna noastra Martha lua toate lucrurile astea foarte in serios si era deznadajduita, biata femeie! Cat despre mine, imposibilitatea de a parasi casa ma stingherea mult mai mult. Si e lesne de inteles de ce.

In acest timp, unchiul meu lucra mereu, fara ragaz; se pierdea cu inchipuirea in lumea ideala a combinatiilor, traia departe de pamant si in afara oricaror nevoi pamantesti.

Catre amiaza, insa, foamea incepu sa ma chinuie de-a binelea. Martha, in nevinovatia ei, mancase in ajun toate proviziile din camara, asa ca nu se mai gasea nimic in casa. Totusi, nu ma dadeam batut. Ba chiar imi faceam un punct de onoare din acest eroism.

Sunara si ceasurile doua. Toata situatia asta devenise ridicola, mai mult chiar, de nesuferit. Incercam sa ma conving ca s-ar putea sa exagerez importanta documentului; ca unchiul meu n-o sa-i dea atata crezamant si o sa vada ca la mijloc e o simpla mistificare. Iar daca, in cel mai rau caz, ar fi ispitit sa inceapa aventura, voi fi in stare sa-l impiedic. imi spuneam ca e posibil sa descopere el insusi cheia cifrului si atunci m-as alege doar cu un post nedorit!

Toate aceste rationamente, pe care in ajun le-as fi respins cu indignare, mi se parura nespus de bune; am socotit absurd faptul de a fi asteptat atat de mult si ma hotarai sa-i spun totul.

Cautam tocmai cum sa intru in vorba cu el, asa, mai pe de departe, cand profesorul se ridica si-si puse palaria, gata sa plece.

Cum! Sa plece si sa ne lase iarasi incuiati in casa? Niciodata!

— Unchiule! exclamai. Dar nu parea sa ma fi auzit.

— Unchiule Lidenbrock! am repetat, ridicand usor glasul.

— Ce-i? facu el, ca si cum s-ar fi trezit chiar atunci din somn.

— Ei, dar cheia?

— Care cheie? A, cheia de la usa?

— Nu, am strigat eu, cheia documentului!

Profesorul ma privi lung pe deasupra ochelarilor; pesemne ca observase ceva neobisnuit pe figura mea, caci ma apuca strans de brat si, fara sa poata rosti o vorba, ma intreba din ochi. Si cred ca niciodata vreo cerere n-a fost formulata atat de limpede.

Am dat din cap ca sa intaresc inca o data ceea ce spusesem.

La randu-i, el clatina din cap, oarecum compatimitor, ca si cum ar fi avut de-a face cu un nebun.

Daca am vazut asa, am facut un gest si mai categoric.

Ochii ii luceau cu o stralucire vie; mana-i deveni amenintatoare.

Discutia aceasta muta, dusa in asemenea imprejurari, ar fi interesat chiar si pe spectatorul cel mai nepasator. Imi era pur si simplu frica sa mai vorbesc, caci ma temeam ca-n primele clipe de bucurie unchiul meu sa nu ma inabuse cu imbratisarile. Dar insista atat de mult, incat a trebuit sa-i raspund.

— Da, cheia aceea! intamplarea!

— Ce tot spui? striga el cuprins de-o emotie de nedescris.

— Iata, am continuat eu si i-am intins foaia pe care scrisesem. Citeste!

— Dar nu inteleg absolut nimic! raspunse el, mototolind foaia de hartie.

— Da, n-are nici un inteles daca o citesti de la inceput, dar, ia vezi, nu cumva de la sfarsit

Nici nu terminasem bine fraza, ca profesorul si scoase un strigat, sau, mai precis, un adevarat racnet! In cugetul sau se facu deodata lumina; era transfigurat.

— Ah, ingeniosule Saknussemm! striga el. Tu ai scris intai fraza           de-a-ndoaselea?

Si repezindu-se la foaia de hartie, cu ochi tulburi, cu vocea tremuratoare el citi tot documentul, incepand de la ultima litera si ajungand la prima.

El era conceput in termenii urmatori:

In Sneffels Yoculis craterem kem delibat

umbra Scartaris Julii intra calendas descende,

audas viator, et terrestre centrum attinges.

Kod feci. Arne Saknussemm

Ceea ce, tradus din aceasta latineasca incorecta, inseamna:

Coboara in craterul de la Yocul din

Sneffels, pe care umbra lui Scartaris vine

sa-l mangaie inainte de calendele lui iulie,

calatorule indraznet, si vei ajunge

in centrul Pamantului. Ceea ce am si facut.

Arne Saknussemm

La citirea acestor randuri, unchiul meu sari in sus, de parca s-ar fi atins pe neasteptate de o butelie de Leyda. indrazneala, bucuria si convingerea il faceau maret. Nu-si mai gasea o clipa de astampar, se apuca mereu cu amandoua mainile de cap; muta scaunele dintr-un loc intr-altul; strangea cartile gramada; facea tot felul de jonglerii cu pretioasele sale geode, de te minunai, ori impartea cate un pumn in dreapta si in stanga. In cele din urma se linisti si, ca un om sleit din pricina unei prea mari risipe de energie, cazu in fotoliu.

— Cat e ceasul ? intreba el dupa cateva clipe de tacere.

— Trei, i-am raspuns eu.

— Ia te uita, ce repede a trecut vremea! Mi-e o foame de nu mai pot. Ei, acu' sa trecem la masa. Apoi, o sa vedem

— Ce sa vedem?

— O sa-mi faci geamantanul.

— Cum?! strigai eu.

— Si pe al tau, adauga neindurator profesorul, intrand in sufragerie.

La auzul acestor cuvinte, ma trecu un fior prin tot corpul. Totusi, m-am stapanit. Ma silii sa par mai linistit decat oricand. Numai argumentele stiintifice il puteau opri pe profesorul Lidenbrock de la ce-si pusese-n gand. Si argumente aveam destule, si inca foarte serioase, pentru a-i dovedi imposibilitatea unei asemenea calatorii. Sa pleci spre centrul Pamantului! Ce nebunie! Mi-am rezervat insa pentru un moment mai prielnic aceasta discutie si m-am dus sa ma ingrijesc de masa.

Cred ca-i de prisos sa mai redau sudalmile unchiului in fata mesei goale. Apoi totul se lamuri. Martha isi recapata libertatea de actiune si alerga la piata sa cumpere tot ce trebuia, si isi randui lucrurile in asa fel incat dupa numai un ceas ne-am astamparat foamea si am putut judeca situatia mai bine.

In timpul mesei, unchiul meu a fost aproape vesel si, din cand in cand, ii scapa cate-o nevinovata gluma de savant. Dupa desert imi facu semn sa-l urmez in biroul lui.

M-am supus pe data. El se aseza la un capat al mesei sale de lucru, iar eu la celalalt capat.

— Axel, incepu el cu un glas indeajuns de bland, esti un baiat foarte ingenios; mi-ai facut un mare serviciu, tocmai cand, plictisit si obosit de atata munca, eram gata sa dau naibii toate aceste incalcite combinatii. Unde as fi ratacit cu cautarile mele? Nimeni nu poate sti! Nu voi uita niciodata acest lucru, baiete, si din gloria pe care o vom dobandi o sa ai si tu partea ce ti se cuvine.

„Ei, mi-am zis eu, acum, ca e bine dispus, a venit tocmai momentul sa discutam despre aceasta glorie!”

— Mai inainte de toate, continua unchiul meu, iti recomand cea mai stricta discretie. Ne-am inteles, nu-i asa? in lumea savantilor sunt destui care ma invidiaza si nu putini sunt aceia care ar voi din tot sufletul sa intreprinda aceasta calatorie, de care vor incepe a banui cate ceva abia la intoarcerea noastra.

— Crezi ca o sa se gaseasca atatia indrazneti ? l-am intrebat eu mirat.

— Bineinteles; cine ar mai sovai la gandul ca poate sa dobandeasca o asemenea faima? Daca documentul asta ar fi cunoscut, o armata intreaga de geologi s-ar repezi pe urmele lui Arne Saknussemm!

— Ca sa-ti spun drept, unchiule, e un lucru de care nu sunt chiar atat de convins, caci nimic nu dovedeste autenticitatea documentului.

— Cum, nici cartea in care l-am descoperit?

— Bine, sa presupunem ca insusi Saknussemm ar fi scris randurile acestea! Dar oare rezulta de aici numaidecat ca Saknussemm a intreprins cu adevarat aceasta calatorie si ca acest vechi pergament nu cuprinde in el vreo mistificare?

Apoi mi-a parut indeajuns de rau ca scapasem acest ultim cuvant cam indraznet. Profesorul isi incrunta sprancenele stufoase si ma temeam sa nu fi compromis toata discutia. Din fericire, nu s-a intamplat nimic neplacut. Severul meu interlocutor schita un fel de zambet si-mi spuse:

— Asta o sa vedem mai tarziu.

— Ah! am exclamat putin jignit. Atunci da-mi voie, cel putin, sa-mi expun toate obiectiile cu privire la acest document.

— Vorbeste, baiete, nu te sfii. Ai toata libertatea sa-ti exprimi parerea. Acu' nu mai esti nepotul meu, ci un coleg. Incepe, dar!

— Ei bine, voiam sa te intreb mai intai ce sunt acesti Yocul, Sneffels si Scartaris, de care n-am auzit vorbindu-se niciodata?

— Nimic mai usor. Tocmai am primit acum catva timp o harta de la prietenul meu Augustus Petermann, din Leipzig; nici nu se putea sa soseasca mai la tanc. Ad-o incoace. Vezi ca e in biblioteca cea mare, in al treilea atlas din randul doi, la seria Z, despartitura a patra.

M-am ridicat, si, datorita indicatiilor sale precise, am gasit atlasul cerut. Unchiul il deschise si rosti:

— Iata una din cele mai bune harti ale Islandei. A fost intocmita de Henderson, si, cu ajutorul ei, cred ca vom rezolva toate dificultatile care se vor ivi.

M-am aplecat peste harta.

— Vezi insula asta? E formata numai din vulcani, spuse profesorul, si baga de seama ca toti poarta numele de Yocul. In limba islandeza, cuvantul asta inseamna „ghetar” or, la latitudinea ridicata a Islandei, majoritatea eruptiilor isi fac loc printre straturile de gheata. De aici vine denumirea de Yocul, care a fost data tuturor acestor munti vulcanici de pe insula.

— Bine, i-am raspuns, dar Sneffels ce-i?

Nadajduiam ca la aceasta intrebare n-o sa primesc nici un raspuns, dar m-am inselat.

— Urmareste-ma pe coasta occidentala a Islandei, relua unchiul meu. Vezi Reykjavik, capitala tarii? Da? Foarte bine! Urca de-a lungul nenumaratelor fiorduri care brazdeaza aceste tarmuri roase de apele marii si poposeste putin sub cel de al saizeci si cincilea grad de latitudine. Ce vezi acolo?

— Un fel de peninsula care seamana cu un os descarnat, ce se termina printr-o uriasa rotula.

— Comparatia e justa, baiete. Dar pe aceasta rotula nu vezi nimic?

— Ba da, un munte care pare a fi crescut din mare.

— Ei bine, acesta-i muntele Sneffels!

— Sneffels?!

— Chiar el. E un munte inalt de 5000 de picioare , unul dintre cei mai mari de pe insula, si care va deveni, cu siguranta, cel mai renumit vulcan din lumea intreaga, daca craterul sau ajunge in centrul Pamantului.

— Dar e cu neputinta! strigai, inaltand din umeri, revoltat la culme de o asemenea presupunere.

— Cu neputinta! raspunse profesorul Lidenbrock pe un ton aspru.

Si de ce, ma rog?

— Fiindca craterul vulcanului e astupat, fara indoiala, de lava, de roci incandescente, si atunci

— Dar daca e vorba de un vulcan stins?

— Stins?

— Ei da. In momentul de fata, numarul vulcanilor activi de pe intreaga suprafata a globului nu trece de trei sute, pe cand numarul vulcanilor stinsi e cu mult mai mare. Or, vulcanul Sneffels este socotit printre acestia din urma. Marturiile istorice pe care le avem consemneaza ca a erupt doar o data, in 1229, si de atunci zgomotele sale subterane s-au potolit incetul cu incetul si nu mai e socotit printre vulcanii activi.

La aceste deslusiri precise, nu mai aveam ce raspunde si de aceea m-am grabit sa arat celelalte puncte obscure pe care le continea documentul.

— Dar cuvantul Scartaris ce inseamna, l-am intrebat, si ce rost au aici calendele lui iulie?

Unchiul meu se gandi cateva minute. Avui o clipa de nadejde, dar numai una, caci, in curand, iata ce-mi raspunse:

— Ceea ce tu numesti obscur e pentru mine un lucru limpede. Asta dovedeste tocmai grija plina de ingeniozitate cu care Saknussemm a vrut sa-si precizeze descoperirea. Sneffels are mai multe cratere si deci trebuie neaparat sa se indice care dintre ele duce spre centrul Pamantului. Si atunci, ce a facut savantul islandez ? A observat ca in preajma calendelor lui iulie, adica prin ultimele zile ale lunii iunie, unul din varfurile muntelui, si anume Scartaris, isi proiecta umbra pana la gura craterului despre care e vorba, si a consemnat acest fapt in documentul sau. Putea el oare da o indicatie mai precisa, si, odata ajunsi in varful Sneffelsului ar fi cu putinta sa sovaim asupra drumului pe care trebuie sa-l urmam ?

Hotarat lucru, unchiul meu avea raspuns la toate.

Vedeam bine ca e de nebiruit in ceea ce priveste interpretarea cuvintelor din vechiul pergament. Am incetat deci sa-l mai hartuiesc in aceasta directie si, cum mai inainte de toate trebuia convins, m-am hotarat sa trec la obiectiunile stiintifice, care erau mult mai serioase, dupa parerea mea.

— Ei, sunt silit sa recunosc, i-am spus, ca fraza lui Saknussemm e limpede si nu-ti poate lasa nici o urma de indoiala. Deci, nu ma indoiesc ca savantul acesta a coborat in fundul vulcanului Sneffels, ca a vazut umbra varfului Scartaris mangaind marginile craterului inainte de calendele lui iulie, ba chiar cred ca a auzit povestindu-se in legendele din vremea sa ca acest crater ducea spre centrul Pamantului ; dar ca ar fi ajuns el insusi pana acolo, ca ar fi intreprins cu adevarat aceasta calatorie, si ca s-a si intors — asta nu, in ruptul capului, nu!

— Si, ma rog, de ce nu? ma intreba unchiul meu cu o ciudata ironie.

— Din pricina ca toate teoriile stiintifice arata in mod evident ca o asemenea isprava e cu neputinta.

— Toate teoriile spun asta? paru sa se mire profesorul, luand un aer glumet. Ah, ale naibii teorii! Cat ne vor stingheri bietele teorii!

Cu toate ca vedeam ca-si bate joc de mine, vorbii mai departe.

— E doar un lucru absolut recunoscut ca la fiecare saptezeci de picioare adancime sub scoarta Pamantului, caldura creste aproape cu un grad! Or, admitand aceasta proportionalitate constanta, si cum raza Pamantului are cam 1500 leghe , in centrul Pamantului trebuie sa fie o temperatura care depaseste doua sute de mii de grade. Materiile din interiorul Pamantului se afla deci in stare de gaze incandescente, caci metalele, aurul, platina, rocile cele mai dure nu pot rezista la o asemenea caldura. Si atunci, n-am dreptul oare sa ma indoiesc ca-i cu putinta sa patrunzi intr-un asemenea mediu?

— Asadar, Axel, caldura te pune in incurcatura ?

— Desigur. Daca am ajunge la o adancime de numai zece leghe, am atinge limita scoartei pamantesti si temperatura ar depasii 1300 grade.

— Si ti-e frica sa nu te topesti?

— Te las pe dumneata sa hotarasti, am raspuns imbufnat.

— Ei, daca-i asa, iata ce hotarasc eu, mi-a raspuns profesorul Lidenbrock, luandu-si un aer grav: nimeni — si deci nici tu — nu poate sti cu siguranta ce se petrece inauntrul Pamantului, dat fiind ca noi nu cunoastem decat a douasprezecea mia parte din raza lui; stiinta e mereu perfectibila, si fiecare teorie este neincetat inlaturata de o teorie mai noua. Pana la Fourier nu s-a crezut oare ca temperatura spatiilor interplanetare scade mereu, iar astazi nu se stie ca gerurile cele mai mari din stratosfera nu trec de patruzeci sau cincizeci de grade sub zero? De ce nu s-ar intampla acelasi lucru si cu caldura dinauntrul Pamantului? De ce, adica, la o anumita adancime sa nu atinga si caldura o limita stationara, in loc sa creasca intr-atata incat sa se ridice pana la gradul de topire al mineralelor celor mai refractare?

Cum unchiul meu adusese problema pe taramul ipotezelor, n-am mai avut ce sa-i raspund.

— Ei bine, iti voi spune ca adevaratii savanti, printre altii si Poisson, au dovedit ca daca inauntrul Pamantului ar fi o caldura de doua sute de mii de grade, gazele incandescente, care provin din materiile topite, ar dobandi o asemenea elasticitate, incat scoarta Pamintului n-ar putea sa reziste si ar plesni ca peretii unui cazan sub presiunea vaporilor.

— Asta e parerea lui Poisson, unchiule.

— Sunt de acord, dar e si parerea altor geologi ilustri, care sustin ca interiorul Pamantului nu-i format nici din gaze, nici din apa, nici din cele mai grele roci pe care le cunoastem, caci, in acest caz, Pamantul ar avea o greutate de doua ori mai mica.

— Oh, dar cu ajutorul cifrelor poti dovedi orice vrei!

— Nu, nu numai cu cifre, baiete, dar si cu fapte! Oare nu-i un lucru precis ca numarul vulcanilor a scazut considerabil din primele zile ale Pamantului ? Si daca exista, intr-adevar, caldura in centrul Pamantului, nu se poate trage concluzia ca ea tinde sa scada?

— Unchiule, daca intri pe taramul presupunerilor, cred ca e inutil sa mai discutam.

— Iar eu iti spun ca parerea mea se sprijina pe parerile unor savanti si mai competenti. Iti amintesti de vizita pe care mi-a facut-o celebrul chimist englez Humphry Davy in 1825?

— N-am cum sa-mi amintesc, caci am venit pe lume cu nouasprezece ani mai tarziu!

— Ei bine, Humphry Davy, fiind in trecere spre Hamburg, a venit sa ma vada. Am discutat indelung si, printre alte chestiuni, am confruntat impreuna ipoteza pusa de unii ca samburele intern al Pamantului ar fi lichid. Si am fost amandoi de acord ca ipoteza nu poate sta in picioare, dintr-un motiv caruia stiinta nu i-a gasit inca raspuns.

— Care anume ? l-am intrebat oarecum mirat.

— Acela ca aceasta masa lichida ar fi supusa, ca si oceanul, atractiei lunare, si, in consecinta, de doua ori pe zi s-ar produce fluxuri si refluxuri interne, care, ridicand scoarta Pamantului, ar da nastere la cutremure de pamant periodice.

— Dar, unchiule, e un lucru stiut de toata lumea ca suprafata globului a fost supusa combustiunii si cred ca ne este ingaduit sa presupunem ca suprafata exterioara s-a racit, pe masura ce caldura s-a retras spre centru.

— Eroare, raspunse unchiul meu. Pamantul a fost incalzit de catre combustiunea de la suprafata lui, iar nu cum crezi tu. Suprafata sa era formata dintr-o mare cantitate de metale, ca potasiul si sodiul, care au proprietatea de a se aprinde de la sine, chiar numai in contact cu aerul si cu apa. Aceste metale au luat foc cand vaporii atmosferici au cazut pe Pamant sub forma de ploaie, si, incetul cu incetul, cand apele au patruns printre crapaturile scoartei Pamantului, ele au dat nastere la noi incendii, insotite de explozii si eruptii. Faptul acesta ne explica de ce vulcanii erau atat de numerosi la inceputul existentei Pamantului.

— Iata o ipoteza ingenioasa! strigai eu, oarecum fara voia mea.

— Si pe care Humphry Davy mi-a lamurit-o chiar aici, printr-o experienta foarte simpla. El a intocmit o bila metalica, in special din amestecul celor doua metale despre care ti-am vorbit si care infatisa perfect globul nostru; si ori de cate ori picura pe suprafata ei o boare fina de apa, ea incepea sa se umfle, sa se oxideze si indata se forma un mic munte; in varful muntelui aparea un crater, care si erupea incalzind intreaga bila intr-atat, incat n-o mai puteai tine in mana.

In adevar, argumentele profesorului incepusera sa ma clatine in convingerile mele, mai ales ca le sustinea cu pasiunea si inflacararea ce-l caracterizau.

— Dupa cum vezi, Axel, adauga el, starea samburelui central a dat nastere la diferite ipoteze printre geologi si, din toate cate se sustin, nimic nu poate fi mai putin dovedit decat ca ar exista acolo o caldura interioara; dupa mine, ea nu exista si nici nu poate exista. Dar, la urma urmei, ca si Arne Saknussemm, vom vedea la fata locului ce-i adevarat in aceasta chestiune.

— Ei da, i-am raspuns eu simtindu-ma atras de entuziasmul unchiului meu, da, vom vedea, daca ne va fi posibil sa vedem ceva acolo!