Cronicile din Narnia III - calul si baiatul (Clive Staples Lewis)

Cronicile din Narnia III

calul si baiatul

-- Clive Staples Lewis --

C U P R I N S

1. Shasta porneste la drum

2. O aventura la margine de drum

3. La portile cetatii Tashbaan

4. Prima intilnire

5. Printul Corin

6. Shasta printre morminte

7. Aravis in Tashbaan

8. In casa Tisrocului

9. Strabatand desertul

10. Pustnicul de la Hotarul de Sud

11. Nedoritul tovaras de drum

12. Shasta in Narnia

13. Batalia de la Anvard

14. Cum a devenit Bree un cal mai intelept

15. Rabadash cel Caraghios

Notita biobibliografica

1. SHASTA PORNESTE LA DRUM

Aici incepe povestea unei aventuri care s-a petrecut in Narnia si Calormen si in tinuturile dintre ele, in Epoca numita de Aur, atunci cand in Narnia domnea Marele Rege Peter, iar fratele si cele doua surori ale lui erau Rege si Regine supuse lui.

In zilele acelea, departe, in sudul tinutului Calormen, pe o limba de pamant la malul marii, traia un pescar sarman, pe numele sau Arsheesh. Impreuna cu el locuia un baiat care-i spunea Tata. Numele baiatului era Shasta. Dimineata devreme, Arsheesh iesea in larg la pescuit, iar dupa-amiaza isi inhama magarusul la caruta incarcata cu peste si pornea inspre satul aflat cam la o mila mai la sud. Daca vanzarea era buna, pescarul se inapoia acasa bine dispus si Shasta scapa de bruftuiala. Dar daca vanzarea mersese prost, Arsheesh ii gasea mereu nod in papura si nu de putine ori Shasta manca bataie. Si nu era greu sa-i gaseasca pricina, caci numeroase erau indatoririle lui Shasta: de la reparatul si curatatul plaselor de pescuit si pana la pregatirea cinei si dereticatul prin coliba.

Shasta nu gasea nimic care sa-l atraga prin partile ce se intindeau la sud de coliba lor. O data sau de doua ori il insotise pe Arsheesh in targ si nu vazuse nimic vrednic de interes. Barbati asemeni tatalui lui, barbati cu caftane lungi, soioase si saboti de lemn cu varfurile intoarse in sus, cu capul infasurat in turbane si obrazul acoperit de barba, care-si vorbeau unul altuia cu glas taraganat despre treburi plicticoase. Baiatul, in schimb, era foarte curios sa stie ce se afla in partile dinspre nord, caci nimeni niciodata nu mergea intr-acolo si nici el nu avea ingaduinta de-a se duce. Si nu de putine ori, stand afara singur, reparand plasele pescarului, privirea i se indrepta lung si cu nesat inspre nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un deal inverzit, cu coama neteda, dincolo de care se inalta doar cerul, brazdat de cate o pasare.

Uneori, daca Arsheesh era acasa, Shasta il intreba: „Spune-mi, Tata, ce se afla dincolo de dealul acela?' Si atunci, daca pescarul era cu tafna, ii tragea o palma si ii spunea sa-si vada de treaba. Dar daca era bine dispus, ii raspundea: „Nu-ti lasa, Fiule, mintea sa-ti leneveasca la lucruri de prisos. Caci, dupa cum spune poetul, «Harnicia este izvorul limpede al bogatiei, iar cel care cerceteaza lucruri ce nu-l privesc nu face decat sa intre in apele tulburi ale saraciei»'.

Si astfel, in mintea lui Shasta se forma gandul ca dincolo de deal se afla ascunsa o mare taina pe care tatal sau nu voia sa i-o dezvaluie, in realitate insa pescarul vorbea asa pentru ca nici el nu stia ce se intinde catre nord. Si, de altfel, nici ca-l interesa. Pescarul era o fire foarte practica.

Intr-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decat toti oamenii pe care-i vazuse Shasta pana atunci. Calarea un cal puternic, cu coama si coada despletite. Scarile seii si capastrul erau incrustate cu argint. Strainul purta camasa de zale si un turban de matase din mijlocul caruia se inalta varful ascutit al unui coif de metal. La sold ii atarna un iatagan cu taisul curbat, la spate avea un scut rotund cu tinte din alama si in mana dreapta tinea o sulita. Pielea obrazului ii era intunecata, dar faptul acesta nu era lucru neobisnuit pentru Shasta, caci toti locuitorii din Calormen aveau pielea inchisa la culoare; ceea ce-l surprinse insa fum barba strainului. Era o barba vopsita in rosu-aprins, rasucita si unsa cu uleiuri parfumate. Dupa aurul care impodobea bratul gol al strainului, Arsheesh stiu imediat ca acesta era un Tarkaan, un mare nobil, si se arunca de indata cu fata la pamant, zorindu-l si pe Shasta sa ingenuncheze.

Strainul ceru gazduire pentru noapte, iar pescarul nu indrazni sa-l refuze. Toate bucatele mai de pret din casa fura asezate inaintea Jarkaanului (si acesta nici macar nu fu impresionat), iar Shasta, cum se intimpla de obicei cand pescarul avea oaspeti, primi un colt de paine si fu trimis afara din coliba, in imprejurari ca acestea, baiatul isi incropea un culcus in micul grajd acoperit cu paie, alaturi de magarus. Dar acum era mult prea devreme ca sa mearga la culcare, si Shasta, caruia nimeni nu-i spusese vreodata ca nu e frumos sa asculti pe la usi, se aseza cu urechea lipita de o crapatura din peretele de lemn al colibei, sa auda ce vorbeau intre ei oamenii mari.

- Si acum, gazda a mea, spuse Tarkaanul, am de gand sa-ti cumpar baiatul.

- O, stapane al meu, raspunse pescarul (si Shasta stiu, dupa glasul mieros cu care vorbea, ca in ochii lui Arsheesh se aprinsese o lumina lacoma), oare ce pret l-ar putea indemna pe servitorul tau, oricat ar fi el de sarman, sa-si vanda ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Caci, dupa cum spune poetul, „iubirea e mai hranitoare decat supa, iar copiii mai pretiosi decat cel mai de pret dintre nestemate'.

- Ai grait bine, raspunse sec oaspetele. Dar tot poetul spune: „Cel ce incearca sa-l insele pe cel intelept isi dezveleste singur spinarea pentru bici'. Nu-ti incarca buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei ca acest baiat nu este fiul tau. Obrazul tau este la fel de intunecat ca si al meu, dar baiatul e balai si cu pielea alba, asemeni blestematilor, dar frumosilor barbari care locuiesc in tinuturile din nordul cel indepartat.

- Cat de adevarat ai grait, zise atunci pescarul, scuturile pot sta pavaza impotriva sabiilor, dar ochiul intelepciunii strapunge orice aparare! Afla deci adevarul, binecuvantat oaspete al meu. Afla ca din pricina grelei mele saracii nu m-am insurat niciodata si nu am nici un copil. Dar, in acelasi an in care Tisrocul (fie ca in veci sa traiasca) si-a inceput augusta si milostiva lui domnie, intr-o noapte cu luna plina, a fost vointa zeilor sa nu-mi pot gasi somnul. Ci m-am ridicat din culcusul meu si mi-am indreptat pasii catre malul marii, sa ma racoresc privind la valuri si la luna si sa respir aer proaspat. Si cum stateam asa, nu trece mult si aud plescait de vasle venind inspre mine peste valuri, urmate, mi s-a parut, de sunetul unui scancet slab de copil. Si iata ca valurile arunca pe mal o mica barca, in care era un barbat vlaguit de foame si de sete, care pesemne murise cu doar cateva clipe inainte (caci nu se racise inca), un burduf de apa gol si un copil, inca in viata. „Fara indoiala, mi-am zis eu atunci, acesti nefericiti au scapat dintr-un naufragiu, dar prin vointa minunata a zeilor, cel batran s-a infometat ca sa tina copilul in viata si a murit cand a vazut tarmul aproape.' Si amintindu-mi ca zeii nu uita niciodata pe cel ce-i ocroteste pe nevoiasi, si fiind eu insumi cuprins de mila (caci umilul tau servitor este un om cu suflet milos)

- Scuteste-ma de aceste vorbe fara rost cu care te lauzi singur, il intrerupse Tarkaanul. Imi este de ajuns sa stiu ca ai luat copilul - si e limpede ca din munca lui castigi de zece ori cat face painea lui zilnica. Limbutia ta ma plictiseste. Spune-mi cat vrei pe el.

- Chiar tu ai spus-o, preaanteleptule, raspunse Arsheesh. Munca baiatului a fost pentru mine nepretuita. Trebuie sa tinem seama de asta. Daca-l vand, va trebui fireste ori sa cumpar ori sa tocmesc un altul care sa-i ia locul.

- Iti dau cincisprezece arginti pe el, spuse nobilul.

- Cincisprezece! striga Arsheesh cu un glas undeva intre jeluire si tipat. Cincisprezece! Pentru reazemul batranetilor mele si bucuria ochilor mei! Nu-mi batjocori barba carunta, chiar de esti tu Tarkaan. Pretul pe care-l cer e saptezeci.

In momentul acesta, Shasta se ridica de la locul lui si se indeparta in varful picioarelor. Auzise tot ce voise sa auda, caci ascultase adesea tocmeala barbatilor in targ si stia cum se face. Nu se indoia ca, in cele din urma, Arsheesh avea sa-l vanda pe un pret mult mai mare decat cincisprezece arginti, dar mult mai mic decat saptezeci. Dar mai stia si ca celor doi le vor trebui cateva ceasuri ca sa ajunga la o intelegere.

Nu trebuie sa credeti ca Shasta se simtea la fel cum ne-am simti noi daca tocmai i-am fi auzit pe parintii nostri planuind sa ne vanda ca sclavi. Oricum, Shasta traia aproape ca un rob si, cine stie, poate ca nobilul stapan care calarea un cal atat de falnic, avea sa se poarte mai bine cu el decat pescarul. Pe de alta parte, auzind cum fusese gasit intr-o barca, inima i se umpluse de emotie si de usurare. Caci adesea se simtise rusinat din pricina ca niciodata, oricat de mult incercase, nu reusise sa-l iubeasca pe pescar, asa cum stia ca un fiu se cuvine sa-si iubeasca parintele. Dar, din cate auzise acum, se dovedea ca nu era nici un fel de ruda cu Arsheesh. Simti ca i se ia o mare piatra de pe inima, „in felul asta, as putea sa fiu oricine! isi zise el. Fiu de Tarkaan sau fiul Tisrocului (fie ca in veci sa traiasca) - sau poate chiar fiul unui zeu!'

Se gandea la toate acestea si statea pe peticul de iarba din fata colibei, inserarea se lasa repede si pe cer rasarisera primele stele. Dar, catre soare-apune mai dainuiau inca luminile apusului. Nu departe de unde sta, pastea calul strainului, cu funia trecuta prin ochiul unui inel de fier prins in peretele grajdului. Shasta se apropie de el si-l mangaie pe grumaz. Calul continua sa pasca, nepasator.

Apoi, un alt gand incolti in mintea baiatului.

- Ma intreb ce fel de om este nobilul Tarkaan, zise el cu voce tare. Ar fi minunat sa fie un om bun. Unii din sclavii marilor nobili nu fac mai nimic toata ziua. In schimb, poarta vesminte frumoase si au carne in fiecare zi la masa. Poate o sa ma ia cu el la razboi, ii salvez viata si ma elibereaza, apoi ma adopta ca fiu al lui si-mi da un palat, un car si o armura. Dar tot atat de bine ar putea fi un om crud si rau, care m-ar trimite la munca campului, legat in lanturi. Ce n-as da sa pot sti. Dar cum sa aflu? Uite, calul acesta stie, sunt sigur, macar de mi-ar putea spune.

Calul isi ridicase capul din pamant si-l privea.

- Cat mi-as dori sa poti vorbi, batrane, ii zise Shasta si-l mangaie pe botul moale ca matasea.

Apoi, pret de o clipa, i se paru ca viseaza. Caci auzi Calul zicand cu glas scazut, dar limpede:

- Dar eu pot sa vorbesc.

Shasta casca niste ochi aproape la fel de mari ca ai calului.

- Tu stii sa vorbesti? intreba el uluit.

- Ssst! Nu vorbi atat de tare, zise Calul. De unde ma trag eu, aproape toate animalele vorbesc.

- Si unde e asta? intreba Shasta.

- In Narnia, raspunse Calul, in fericitul tinut al Narniei - Narnia cea cu munti acoperiti de iarba-neagra si dealuri inmiresmate de lamaita, Narnia cea cu multe ape, cu vai mustind de umbra si racoare, cu pesteri captusite in muschi si codri adanci care rasuna de ciocanele Piticilor. O, aerul imbalsamat al Narniei! Un ceas de viata in Narnia e mai bun decat o mie de ani in Calormen.

Vorbele i se terminara cu un mic nechezat care aducea mult cu un oftat.

- Si cum ai ajuns aici? intreba Shasta.

- Rapit, raspunse Calul. Sau furat, sau prins - spune-i cum vrei. Pe atunci eram doar un manz. Mama m-a avertizat sa nu ma indrept spre muntii din sud, din Archen si de mai departe, dar eu n-am ascultat-o. Si, pe Coama Leului, daca n-am platit scump pentru nebunia mea. In toti acesti ani, am fost rob al oamenilor, ascunzandu-mi adevarata natura si prefacandu-ma mut si natang, ca un cal obisnuit.'

— Dar de ce n-ai spus nimanui cine esti?

- Atata dram de minte am avut si eu. Daca s-ar fi aflat ca stiu sa vorbesc, as fi fost tarat prin iarmaroace si as fi fost pazit mai strasnic ca oricand. Mi s-ar fi spulberat orice sansa de evadare.

- Si de ce? incepu Shasta, dar Calul il intrerupse.

- Uite ce, zise el, hai sa nu ne mai pierdem vremea cu intrebari fara rost. Vrei sa stii cum este stapanul meu, Tarkaanul Anradin. Ei bine, e un om tare rau. Nu atat cu mine, caci un cal de lupta e prea scump ca sa nu-i porti bine de grija. Dar tu, mai bine ai muri in noaptea asta decat sa ajungi maine rob in casa lui.

- Atunci mai bine fug, zise Shasta palind.

- Da, mai bine, zise Calul. Dar de ce n-ai fugi impreuna cu mine?

- Si tu vrei sa fugi? intreba Shasta.

- Da, daca vii cu mine, raspunse Calul. E o sansa pentru amandoi. Vezi tu, daca eu fug fara calaret, oricine ma vede o sa-si spuna: „Cal fara stapan' si o sa fie pe urmele mele cat ai zice peste. Cu un calaret, as putea trece neobservat. Aici ma poti ajuta tu. Pe de alta parte, nici tu n-ai sa poti ajunge prea departe pe picioarele alea caraghioase ale tale (ce picioare absurde au oamenii!) fara sa fii prins. Dar daca mergi cu mine, n-o sa te poata ajunge nici un alt cal din tara asta. Aici iti sunt eu de ajutor. Apropo, banuiesc ca stii sa calaresti.

- A, da, bineinteles, spuse Shasta. Am calarit pe magar.

- Ai calarit pe ce? pufni Calul cu un dispret covarsitor. (Cam asta a vrut sa spuna, dar de fapt vorbele lui au sunat ca un fel de nechezat prelung; „Ai calarit pe ce-he-he-he'. Cand sunt enervati, caii vorbitori capata intotdeauna un accent mai apropiat de cel al cailor obisnuiti).

- In concluzie, relua el, nu stii sa calaresti. Asta e un dezavantaj. O sa trebuiasca sa te invat din mers. Daca nu stii sa calaresti, stii macar sa cazi?

- Banuiesc ca oricine stie sa cada, zise Shasta.

- Vreau sa spun, poti sa cazi si sa te ridici din nou, fara sa plangi, si iar sa incaleci, si iar sa cazi, si totusi sa nu-ti fie teama sa cazi din nou?

- O - o sa incerc, zise Shasta.

- Saracutul de tine, spuse Calul pe un ton mai bland. Am uitat ca nu esti decat un manz. Las' ca, in timp, scoatem noi din tine un calaret pe cinste. Oricum, n-o sa putem porni la drum pana nu se culca cei doi din coliba, intre timp, haide sa planuim ce avem de facut. Stapanul se indrepta catre nord, spre marea cetate Tashbaan, la curtea Tisrocului.

- N-ar trebui sa spui: „Fie ca in veci sa traiasca!'? il intrerupse Shasta putin socat.

- De ce? zise Calul. Eu m-am nascut in tinutul liber al Namiei. De ce sa folosesc graiul sclavilor si al nerozilor? Eu unul nu vreau ca Tisrocul sa traiasca in veci, si apoi nici nu va trai in veci, fie ca vreau eu sau nu. Si daca ma uit bine la tine, vad ca si tu te tragi din nordul cel liber. De acum inainte, intre mine si tine nu vreau sa mai aud vorbe din astea de robi! Si acum sa ne intoarcem la planurile noastre. Dupa cum ti-am spus, stapanul meu era in drum spre nord, spre Tashbaan.

- Asta inseamna ca noi trebuie s-o luam spre sud?

- N-as zice, raspunse Calul. Vezi tu, stapanul ma crede neghiob, ca toti ceilalti cai ai lui. Daca as fi fost un cal obisnuit si m-as fi trezit dezlegat, m-as fi intors

Intr-adevar acasa, la grajdul meu si la pasunea mea, inapoi la palatul lui, care se afla cale de doua zile spre sud. Acolo o sa ma caute, cu siguranta. Nici prin cap nu i-ar trece ca m-as putea indrepta singur spre nord. Si apoi, va banui probabil ca cineva din satul vecin l-a vazut calare, l-a urmarit si m-a furat.

- Ura! exclama Shasta. Atunci ne vom indrepta spre nord. Dintotdeauna mi-am dorit sa merg in nord.

- Nu-i de mirare, zise Calul. Chemarea sangelui care-ti curge prin vine. Sunt sigur ca te tragi din nord. Dar sa nu mai facem atata galagie. Cred ca se vor culca in curand.

- Ma duc sa vad, spuse Shasta.

- O idee foarte buna, zise Calul. Dar ia aminte sa nu fii vazut.

Se facuse mult mai intuneric acum si mult mai liniste. Singurul zgomot era al valurilor care se spargeau de tarm. Dar era un zgomot pe care Shasta nu-l mai lua in seama caci, de cand se stia, il auzise zi si noapte. Pe masura ce se apropia, deslusea coliba ce parea cufundata in intuneric, isi lipi urechea de usa din fata. Nu se auzea nimic. Se apropie de singurul geam al colibei si, dupa cateva clipe, auzi sforaitul subtire si atat de cunoscut al pescarului.

Daca totul iesea bine, nu avea sa mai auda niciodata acest sunet. Tinandu-si respiratia si simtindu-si inima putin grea, dar nu atat de grea pe cat era de bucuroasa, Shasta se indeparta prin iarba inspre grajdul magarusului. Pipai prin intuneric dupa locul unde se tinea de obicei cheia, descuie si gasi saua si capastrul Calului, care fusesera incuiate acolo pe timpul noptii. Se apleca si saruta magarusul pe nas.

- Imi pare atat de rau ca nu te putem lua si pe tine, zise el.

- In sfarsit te-ai intors, spuse Calul cand baiatul se inapoie. Incepusem sa ma intreb ce s-a intamplat cu tine.

- Ti-am adus lucrurile din grajd, zise Shasta. Imi spui cum sa le pun?

Pret de cateva minute, Shasta fixa atent saua, cu grija, ca sa nu zangane bucatile de metal intre ele, in timp ce Calul ii dadea instructiuni: „Strange chinga aia mai tare' sau: „Vezi ca e o catarama ceva mai jos' sau: „O sa trebuiasca sa scurtezi mult scarile.' Si cand totul fu gata, Calul zise :

- Trebuie sa avem frau doar asa, de ochii lumii, dar n-o sa-l folosesti. Leaga-l de oblancul seii: nu-l strange prea tare, ca sa-mi misc capul in voie. Si tine minte: nu trebuie sa-l atingi.

- Atunci, la ce slujeste? intreba Shasta.

- In mod normal, fraul se foloseste ca sa strunesti si sa conduci un cal, raspunse Bree. Dar cum in calatoria asta intentionez sa fiu eu cel care va conduce, te-as ruga sa-ti tii mainile pentru tine. Si mai e ceva. Nu accept sa te tii de coama mea.

- Dar daca nu ma tin nici de frau, nici de coama, atunci de ce o sa ma tin? intreba Shasta putin speriat.

- Din genunchi, ii zise Calul. Asta e secretul calariei. Ma prinzi intre genunchi si strangi cat poti de tare; stai drept, batos chiar, in sa, cu coatele pe langa corp. Si, apropo, ce-ai facut cu pintenii?

- I-am pus pe calcaie, bineinteles, zise Shasta. Atata lucru stiu si eu.

- Te poftesc sa-i scoti si sa-i pui in desaga. S-ar putea sa-i vindem la Tashbaan. Esti gata? Acum incaleca.

- Uuu! Esti groaznic de inalt, icni Shasta dupa prima incercare nereusita.

- Sunt doar un cal si nimic mai mult, veni raspunsul. Dar, dupa cum incerci sa te cateri pe mine, ai zice ca sunt mai degraba o capita de fan! E, asa e mai bine. Acum indreapta-ti spatele si tine minte ce ti-am spus despre genunchi. Si cand te gandesti ca eu, care am condus sarje de cavalerie si am iesit invingator la curse, am ajuns acum sa duc in spate un sac de cartofi! Dar asta e! Si-acum, hai sa pornim, incheie Calul chicotind, dar fara rautate.

Si astfel isi incepura cei doi drumul prin noapte. Cu mare grija, insa. Mai intai, Calul se indrepta spre un mic paraias care se varsa in mare putin mai la sud de coliba pescarului. Acolo avu grija sa lase in malul moale urme clare de copite, care pareau s*a se indrepte spre sud. Intrara apoi in apa, dar cand ajunsera pe la mijlocul pulului, Calul se intoarse si o porni in susul apei. Mersera tot asa, indepartandu-se de tarm, depasira coliba si intrara mai adanc in interior. Cautara apoi o portiune cu pietris, in care nu se puteau lasa urme, si iesira pe malul dinspre nord. Si, de acolo, o pornira tot inainte, spre nord, la pas, pana ce singurele repere ale lumii lui Shasta de pana atunci - coliba, pomul singuratic, grajdul magarului si limba de pamant - ramasera mult in urma, inghitite de noaptea laptoasa de vara. Urcara dealul si ajunsera pe coama neteda - aceeasi coama care fusese dintot-deauna hotarul universului lui Shasta. De partea cealalta, pana unde puteau zari prin umbrele noptii, se deschidea un tinut intins, de pamant si iarba; un tinut nesfarsit: salbatic, singuratic si liber.

- Ia te uita! exclama Calul. Ce de loc! Numai bine pentru un galop. Ce zici, incercam?

- O, nu, te rog, se ruga Shasta. Nu inca. Inca nu pot, te rog, Calule. Nici nu te-am intrebat cum te cheama.

- Breehy-hinny-brinny-huuhy-hah, spuse Calul.

- E prea greu de pronuntat, zise Shasta. Pot sa te strig doar Bree?

- Daca mai bine nu se poate, banuiesc ca trebuie sa accept, zise Calul. Pe tine cum te cheama?

- Ma cheama Shasta.

- Hm, zise Bree. Iata un nume cu adevarat greu de pronuntat. Dar ce spuneai de ideea unui galop? Daca ai sti e mult mai placut decat sa mergi la trap, pentru ca nu mai trebuie sa te salti si sa cobori tot timpul in sa. Tine-te strans cu genunchii si priveste drept inainte printre urechile mele. Nu te uita in pamant. Daca simti ca aluneci, strange mai tare din genunchi si indreapta-te mai mult de spate. Esti gata? Si acum la drum ! Spre nord, spre Narnia!

2. O AVENTURA LA MARGINE DE DRUM

Era aproape de amiaza a doua zi, cand pe Shasta il trezi ceva cald si moale care il mangaia pe obraz. Deschise ochii si se trezi privind fata prelunga a unui cal; nasul si buzele acestuia aproape ca le atingeau pe ale sale. Dintr-o data isi aminti de intamplarile palpitante ce avusesera loc cu o seara inainte si dadu sa se ridice in capul oaselor. Dar gemu adanc.

- Auu, Bree, icni el. Ma doare peste tot. Abia ma pot misca.

- Buna dimineata, micutule, zise Bree. Eram sigur c-o sa fii putin intepenit. Dar nu din pricina cazaturilor. Pai, n-ai cazut decat de vreo douasprezece ori si de fiecare data pe iarba proaspata si moale, pe care e o placere sa cazi. Una singura a fost mai rea, dar ai avut noroc cu tufa aceea de grozama. Iti spun eu, nu cazaturile sunt de vina, ci calaritul - nu-i usor de prima oara. Dar acum ce-ai zice de un mic dejun? Eu am si mancat.

- Ce mic dejun! De mic dejun imi arde mie acum? iti spun ca nu ma pot misca.

Dar Calul il imboldi delicat cu nasul si cu copita pana ce baiatul fu nevoit sa se ridice. Si apoi se uita in jur, sa vada unde se aflau, in spatele lor era o padurice, in fata, se intindea un covor de iarba, o pajiste larga, punctata cu flori albe, care cobora in panta domoala pana la buza unei falezei inalte si stancoase. Departe jos, la poalele falezei, se zarea marea, al carei freamat abia daca razbatea pana la ei. Shasta nu mai vazuse niciodata marea de la asemenea inaltime sau pe o asemenea intindere, si nici nu visase cate culori putea avea apa. De pe buza falezei se zarea, la dreapta si la stinga, tarmul serpuit. Se vedeau valurile repezindu-se in capetele promontoriilor, spuma alba care urca pe stanci, dar nu se auzea nimic caci faleza era inalta. Pe deasupra zburau pescarusi, iar din pamant se ridicau valuri tremurande de caldura; era o zi fierbinte. Dar ceea ce-i atrase imediat atentia baiatului fu aerul. Era ceva cu aerul, desi nu stia ce anume. Si dintr-o data isi dadu seama. Aerul nu mirosea a peste. Caci bineinteles, nici in coliba si nici printre plasele pescarului, Shasta nu scapase niciodata de mirosul de peste. Aerul cel nou era atat de dulce, iar viata de dinainte a baiatului parca atat de indepartata, incat, pret de cateva clipe, Shasta uita si de vanatai, si de durere si spuse :

- Bree, ziceai ceva de micul dejun?

- Ziceam intr-adevar, ii raspunse Bree. Cred ca e ceva de mancare intr-una din cele doua traiste. Sunt colo, agatate in copac, unde le-ai pus tu asta-noapte - sau mai bine zis azi-dimineata.

Cautara in traiste si rezultatul fu imbucurator - un pateu cu came, inca destul de proaspat, o mana de curmale uscate, o bucata de branza tare, o butelcuta de vin si niste bani; aproape patruzeci de arginti, ceea ce era mai mult decat vazuse Shasta vreodata.

Baiatul se aseza pe jos - cu mare chin si grija - se sprijini de trunchiul unui copac si incepu sa rontaie din pateu. Bree lua si el o gura de iarba, ca sa-i tina companie.

- Dar daca folosim banii nu inseamna ca furam? intreba Shasta.

- Mmm, mormai Calul ridicand capul, cu gura plina de iarba. Nu mi-am pus niciodata problema asa. Desigur, un cal liber si cuvantator nu are voie sa fure. Dar ceea ce facem noi nu cred ca e furt. Amandoi suntem prizonieri si captivi intr-o tara dusmana. Banii sunt prada de razboi. Si apoi, daca nu ne folosim de ei, n-avem cu ce sa cumparam de mancare pentru tine. Caci banuiesc ca nici tu, pentru ca esti om, nu mananci mancare naturala, precum iarba si ovazul.

- Nu pot.

- Ai incercat vreodata?

- Da, am incercat, dar nu-i chip sa inghit. Nici tu n-ai putea daca ai fi in locul meu.

- Ciudate fiinte mai sunteti si voi, oamenii, zise Bree. Shasta isi termina micul dejun (care a fost de departe cel mai gustos pe care-l mancase vreodata) si Bree ii zise:

- Inainte sa pui saua pe mine, da-mi voie sa ma tavalesc un pic prin iarba.

Ceea ce si incepu sa faca imediat.

- E bine. E grozav de bine, zise el, frecandu-si spatele de iarba moale si scuturandu-si toate cele patru picioare prin aer. Si tu ar trebui sa faci la fel, Shasta. Te racoreste nemaipomenit.

Dar Shasta izbucni in ras.

- Arati caraghios asa, pe spate, cu picioarele in aer! zise el.

- Ba n-arat deloc caraghios, replica Bree.

Dar in clipa urmatoare se lasa sa cada intr-o parte, inalta capul si privi lung inspre baiat, gafaind usor.

- Chiar crezi ca arat caraghios? intreba el ingrijorat.

- Da, arati, raspunse Shasta. Dar ce importanta are?

- Crezi ca tavalitul prin iarba e un lucru pe care caii cuvantatori nu-l fac niciodata, un giumbusluc prostesc pe care l-am invatat de la caii obisnuiti? Ar fi ingrozitor sa descopar, cand ajungem in Narnia, ca am capatat o multime de obiceiuri proaste, care nu se potrivesc cu conditia mea. Tu ce crezi, Shasta? Fii sincer cu mine si nu ma menaja. Crezi ca adevaratii cai liberi - caii cuvantatori - se tavalesc prin iarba?

- De unde sa stiu eu? raspunse Shasta. Dar in locul tau nu mi-as face atatea griji de pe-acum. Stai sa ajungem mai intai in Narnia. Cunosti drumul?

- Stiu cum sa ajungem la Tashbaan. De acolo, incepe desertul. N-avea grija, ne descurcam noi si cu traversatul desertului. Pai, incepand de acolo o sa avem tot timpul in fata muntii din nord. Iti dai seama? Spre nord, spre Narnia! Nimic nu ne va mai putea opri. Totul e sa trecem cu bine de Tashbaan. Dupa aceea o sa ma simt mult mai linistit. E mai putin primejdios daca ne tinem departe de orase.

- Nu putem sa ocolim Tashbaanul?

- Nu putem decat daca patrundem mult in interiorul tarii, si asta ne-ar scoate la campuri cultivate si la drumuri principale; si apoi, nici nu cunosc locurile pe-acolo. Nu, va trebui sa ne strecuram numai si numai de-a lungul tarmului. Aici, pe dealurile de coasta, n-o sa intalnim decat oi, iepuri, pescarusi si cativa pastori razleti. Si daca tot veni vorba, mai stam mult? Nu plecam?

Shasta se stramba de durere cand incaleca si se aseza din nou in sa. Dar Calul se purta bland cu el si merse in pas domol toata dupa-amiaza. Pe inserat coborara in vale, pe o poteca abrupta, si ajunsera la un sat. Shasta descaleca si intra in sat pe jos ca sa cumpere o paine, cateva cepe si niste ridichi. Calul rataci prin gradinile din jur si se intalni cu Shasta la capatul celalalt al satului. Acesta deveni planul lor pentru fiecare a doua noapte.

Pentru Shasta, zilele se scurgeau minunate, fiecare zi mai placuta decat cea dinainte, pe masura ce muschii i se intareau si cadea tot mai putin. Bree insa continua sa-i spuna ca se tine in sa ca un sac de faina. „Si chiar de n-ar fi nici o primejdie, micutule, tot mi-ar fi rusine sa fiu vazut cu tine la drumul mare.' Dar in ciuda observatiilor lui putin placute, Bree se dovedi a fi un profesor plin de rabdare. Nimeni nu te poate invata mai bine sa calaresti decat un cal. Shasta invata ce-nseamna sa mergi la trap, in galop mic, sa sari peste obstacole, si mai invata sa se tina in sa chiar si cand calul se oprea pe neasteptate sau facea intoarceri bruste la dreapta sau la stanga - manevre care, ii explica Bree, puteai fi nevoit sa le faci in orice clipa pe un camp de lupta. Desigur ca Shasta ardea de curiozitate sa afle despre razboaiele in care Bree il purtase pe nobilul Tarkaan. Si atunci, Bree se lasa induplecat si-i povestea despre marsuri fortate si traversari de ape repezi, despre sarje si ciocniri crancene intre corpuri de cavalerie dusmane - infruntari nemiloase in care caii luptau alaturi de cavaleri, fiind toti armasari aprigi si neinfricati, instruiti sa izbeasca cu copitele si sa muste, sa se ridice pe picioarele dinapoi la momentul potrivit, pentru ca greutatea calului impreuna cu greutatea calaretului sa se pravale ca un trasnet asupra dusmanului, in vuietul sabiei sau al securii. Dar Bree nu voia sa vorbeasca despre batalii atat de des pe cat ar fi vrut Shasta sa auda.

- Nu mai vorbi de razboaie, baiete, spunea el. Au fost razboaiele Tisrocului si le-am luptat ca rob si animal necuvantator. Dar sa vezi tu razboaiele Namiei cand am sa lupt ca un Cal liber printre ai mei! Acelea vor fi razboaie care merita povestite. Si acum spre nord, spre Narnia! Bra-ha-ha! Bruu huu!

Shasta invata repede ca la auzul acestor cuvinte trebuie sa se pregateasca de un galop.

Calatoreau de mai multe saptamani. Shasta pierduse socoteala golfurilor si a promontoriilor, a raurilor si a satelor pe care le lasasera in urma. Dar iata ca sosi o noapte cu luna, cand pornira la drum pe inserat, deoarece ziua si-o petrecusera dormind. Lasasera in urma dealurile de coasta si strabateau acum o campie larga, pe care, la vreo jumatate de mila spre stanga, se intindea o padure. Marea, ascunsa vederii de dune joase de nisip, era cam la aceeasi distanta, dar spre dreapta. Mersesera de vreun ceas, uneori la trap, alteori la pas, cand dintr-o data Bree se opri brusc pe loc.

- Ce s-a intamplat? intreba Shasta.

- S-s-sst! zise Bree, incordandu-si gatul si ciulind urechile. Nu auzi nimic? Asculta!

- Parca ar fi un alt cal - undeva intre noi si padurea de colo, spuse Shasta dupa ce asculta atent.

- Nu ar fi, ci este un alt cal, zise Bree. Asta nu-mi place.

- Poate-i doar un taran care a intarziat pe camp si se intoarce acasa, zise Shasta. Si casca.

- Nu-mi spune tu mie! fornai Bree. Un taran nu calareste asa. Si asta nu e pas de cal de tara. Nu auzi cum suna? Asta-i eleganta; cel care merge asa e un cal de rasa. Si are in sa un calaret adevarat, iti spun eu ce este, Shasta, baiatule. E un Tarkaan la liziera padurii. Si nu e pe calul lui de lupta - pasul e prea usor ca sa fie cal de lupta. E o iapa pursange, asta e.

- Oricum, orice ar fi fost s-a oprit acum, zise Shasta.

- Intocmai, spuse Bree. Si de ce s-ar opri atunci cand ne oprim si noi? Shasta, baiatule, cred ca cineva ne-a luat urma.

- Ce ne facem? intreba atunci Shasta in soapta. Crezi ca ne si vede sau doar ne aude?

- In lumina asta nu ne poate vedea, atata vreme cat stam linistiti, raspunse Bree.

- Dar uite! Se apropie un nor. Asteptam pana acopera luna si apoi o luam binisor la dreapta, in jos, spre malul marii. De-o fi mai rau si mai rau, ne pitim printre dune.

Asteptara cuminti pana ce luna disparu in spatele norului, dupa care, mai intai la pas si apoi in trap usor, o cotira inspre dune.

Norul era mai gros si mai intins decat paruse la inceput si in curand nu se mai vedea nimic in jur. Shasta tocmai isi spunea ca mult nu mai puteau avea pana la dune, cand inima-i sari din piept de spaima. Caci din intuneric tasni deodata un sunet ingrozitor; un raget prelung, sfasietor, melancolic si cu desavarsire salbatic. Dintr-o miscare, Bree facu cale-ntoarsa si o rupse la goana inapoi, in directia din care venisera.

- Ce-i asta? intreba Shasta.

- Lei! ii raspunse Bree intr-un suflet, fara sa-si domoleasca pasul si fara sa priveasca in urma.

Alergara intins, fara vorbe, pana ce ajunsera la un fir de apa larg si putin adanc. Il traversara in fuga si Bree se opri pe malul opus. Shasta observa ca tremura si era ud de sudoare.

- Cred ca apa ne-a sters urma, gafai Bree, cand reusi sa-si recapete oarecum suflul. Sa mergem putin la pas.

Si, in timp ce mergeau, Bree zise:

- Imi este foarte rusine de mine, Shasta. Ma sperii ca un cal prost din Calormen. E-adevarat. Nu ma simt deloc Cal Cuvantator. Nu-mi pasa de sabii, de sulite sau sageti, dar nu pot sa sufar creaturile astea. Hai s-o luam la trap.

Dar aproape imediat trapul se transforma in galop, caci ragetul tasni din nou din bezna, venind de data asta din stanga, dinspre padure.

- Sunt doi, mugi Bree, rupand-o la goana. Dupa alte cateva minute de galop frenetic, cand ragetele pareau a fi amutit, Shasta zise:

- Asculta! Celalalt cal alearga pe langa noi. E aici, foarte aproape.

- Cu atat mai b-bine, gafai Bree. E Tarkaan - are spada - protejeaza pe toti.

- Dar Bree! zise Shasta. Ca ne omoara leii sau ca suntem prinsi de Tarkaan e totuna. Pentru mine cel putin, e totuna. Or sa ma spanzure ca am furat un cal.

Leii il inspaimantau mai putin decat Tarkaanul pentru ca nu vazuse niciodata vreunul; insa Bree stia el ce stia.

Fomai drept raspuns, dar o coti totusi putin spre dreapta, in mod ciudat, celalalt cal se indeparta si el in partea opusa, in cateva clipe distanta dintre ei se mari considerabil. Dar nu trecu mult si ragetele spintecara din nou bezna, venind unul din dreapta si altul din stinga. Cei doi cai se apropiara din nou unul de celalalt. Leii, de asemenea. De fapt, cele doua fiare pareau ingrozitor de aproape si tineau pasul cu galopul cailor. La un moment dat, norul se risipi, iar luna, surprinzator de stralucitoare, lumina totul cu putere, ca in plina zi. Cei doi cai alergau acum unul langa altul, ca la curse. De altfel, mai tarziu Bree avea sa spuna ca o mai frumoasa cursa nici ca se vazuse vreodata in Calormen.

Shasta isi pierduse orice speranta si incepuse sa se intrebe daca leii te omoara repede sau daca mai intai se joaca cu tine, asa cum face pisica cu soarecele, si cat de dureros va fi. In acelasi timp (asa cum se intampla totdeauna in momentele cele mai cumplite) observa tot ce era in jur. Vazu astfel ca celalalt calaret era o persoana mica si slabuta, imbracata intr-o camasa de zale (care lucea in bataia lunii) si care calarea ca un adevarat cavaler. Barba insa nu avea.

La un moment dat, zari ceva neted si intins care lucea in fata lor, nu foarte departe. Dar pana sa se dumireasca ce e, se auzi ditamai pleoscaitul, si Shasta se trezi cu gura plina pe jumatate de apa sarata. Suprafata neteda si lucitoare se dovedi a fi un brat lunguiet al marii. Caii inotau, iar lui Shasta apa-i ajungea pana la genunchi, in spatele lor se auzi un raget turbat si furios si, privind in urma, Shasta zari conturul unei forme uriase de animal, latos si infricosator, culcat pe burta la marginea apei; dar era unul singur. „Probabil ca al doilea a renuntat,' isi zise el.

Dar si leul acesta parea sa-si fi pierdut cheful de a-i urmari; in orice caz, nu se arata deloc grabit sa intre in apa dupa ei. Caii continuau sa inoate, umar langa umar, si erau acum pe la mijlocul golfului. In fata se si vedea malul opus. Tarkaanul nu scosese inca nici un cuvant. „Dar va vorbi, sunt sigura, isi zise Shasta. De indata ce iesim pe mal. Ce-am sa-i zic? Trebuie sa inventez ceva

Tocmai atunci langa el se auzira doua voci.

- Ah, cat sunt de obosita, spuse una.

- Tine-ti gura, Hwin, si nu fi proasta, spuse cealalta. „Visez, isi zise Shasta in sinea lui. Puteam sa jur ca si celalalt cal vorbeste.'

Malul se apropia. Deja caii calcau pe fundul apei. Si nu dupa mult, cu apa siroindu-le de pe corp si de pe cozi si in scrasnetul pietrisului strivit sub patru perechi de copite, cei doi cai pasira pe malul celalalt al golfului. Spre uimirea lui Shasta, Tarkaanul nu dadu nici un semn cum ca ar vrea sa-l iscodeasca. Dimpotriva, nici macar nu-i arunca o privire, ci paru grabit sa-si vada imediat de drum. Dar Bree facu un salt inainte si bara calea celuilalt cal.

- Bruu-huu-hah! fornai el. Stati asa! Unde plecati? V-am auzit. Adevarat, va spun. N-are nici un rost sa va prefaceti, Doamna. Eu v-am auzit. Sunteti un Cal Cuvantator, un cal din Narnia, la fel ca mine.

- Si ce te priveste pe tine? se repezi bataios calaretul, ducand-si mana la minerul spadei. Dar vocea il trada.

- E doar o fata! exclama Shasta.

- Si ce daca sunt doar o fata? i-o reteza strainul. Tu ce-oi fi? Doar un baiat, si inca unul de rand si obraznic - un sclav probabil, care a furat calul stapanului.

- Ce stii tu, replica Shasta.

- Nu, micuta Tarkheena, baiatul nu e hot, interveni Bree. Daca e cineva aici care a furat, acela sunt eu. Eu l-am furat pe el. Si pentru ca ma intrebati de ce ma privestedoar nu credeti ca as putea sa trec pe langa o doamna din rasa mea in aceasta tara straina fara sa-i vorbesc? E un lucru cat se poate de firesc.

- Asa este, zise iapa.

- Mai bine ti-ai fi tinut gura, Hwin, spuse fata. Uite in ce bucluc am intrat.

- Nu stiu despre ce bucluc vorbesti, zise Shasta. Puteti pleca oricand doriti. Noi nu va impiedicam.

- Atata v-ar trebui, replica fata.

- Ce fiinte certarete sunt oamenii, zise Bree, adresandu-i-se lui Hwin. Sunt mai ceva decat catarii. Nu vreti sa incercam sa discutam rezonabil? Presupun, Doamna, ca povestea dumneavoastra este asemanatoare cu a mea. Capturata in tinerete - ani de sclavie printre locuitorii din Calormen, nu?

- Intocmai, Domnule, raspunse iapa cu un nechezat trist.

- Si acum probabil ca - ati fugit, nu-i asa?

- Spune-i sa-si vada de-ale lui, Hwin, zise fata.

- Nu, n-am sa-i spun, Aravis, raspunse Hwin prompt, dandu-si urechile pe spate. Suntem amandoua amestecate in povestea asta. Si sunt convinsa ca un nobil cal de lupta, cum este Domnul, nu ne va trada, incercam sa fugim, da, sa ajungem in Narnia.

- In Narnia! Si noi tot acolo mergem, spuse Bree. Nici nu era greu de banuit, imi inchipui. Un baietel in zdrente calarind (sau incercand sa calareasca) un cal de lupta in toiul noptii nu poate insemna decat ca e fugar. Si, daca-mi este permis, o, nobila Tarkheena! calarind singura, noaptea - imbracata in armura fratelui ei - si foarte doritoare sa fie lasata-n pace de toata lumea, nu poate decat sa starneasca banuieli. Daca n-am dreptate sa-mi spuneti ce vreti.

- Bine, bine, zise Aravis. Ai ghicit. Hwin si cu mine am fugit de-acasa. Incercam sa ajungem in Narnia. Si ce-i cu asta?

- Pai, daca-i asa, de ce n-am merge impreuna? spuse Bree. Sper, Doamna Hwin, ca veti putea accepta modestul ajutor si protectia pe care as putea sa v-o ofer in timpul calatoriei?

- De ce insisti sa vorbesti cu calul meu si nu cu mine? intreba fata.

- Sa-mi fie cu iertare, Tarkheena, raspunse Bree (cu o usoara aplecare pe spate a urechilor), dar felul acesta de a vedea lucrurile se potriveste numai celor din Calormen. Noi doi, Hwin si cu mine, ne tragem din Narnia cea libera. Si, daca-mi este ingaduit, faptul ca si nobila Tarkheena tot spre Narnia se indreapta, este un semn ca si ea isi doreste sa cunoasca aceasta libertate. Daca este asa, atunci de pe acum trebuie sa stiti ca Hwin nu va mai apartine. Tot atat de bine se poate spune ca inaltimea voastra apartine ei.

Fata deschise gura sa vorbeasca, dar se opri. Era limpede ca nu-si pusese niciodata problema astfel.

- Si totusi, spuse ea dupa un moment de tacere, nu vad de ce-am merge impreuna. Riscam sa atragem si mai mult atentia asupra noastra.

- Dimpotriva, mai putin, spuse Bree.

- Are dreptate, Aravis, adauga Hwin. E mai bine sa mergem impreuna. Asa, o sa ma simt si eu mai in siguranta. Noi nici nu prea stim care e drumul cel bun. Fara indoiala ca acest nobil cal de lupta stie mult mai multe decat noi.

Dar Shasta insista sa le lase sa plece.

- Hai sa ne vedem de drumul nostru, Bree, spuse el, si lasa-le pe ele sa-si vada de-al lor. Nu vezi ca nu ne vor?

- Ba va vrem, zise Hwin.

- Uite ce e, spuse fata. Nu ma deranjeaza sa merg cu tine, Domnule Cal-de-Lupta, dar cu baiatul asta ce e? De unde stiu eu ca nu e un spion?

- De ce nu spui mai degraba ca nu ma consideri vrednic de nasul tau? replica Shasta.

- Nu vorbi asa, Shasta, spuse Bree. Intrebarea Tarkheenei este foarte rezonabila. Ma pun eu chezas pentru baiat, nobila Tarkheena. A fost cinstit cu mine si e un bun prieten. Si apoi si el se trage cu siguranta ori din Narnia, ori din Tinutul Archen.

- Fie, atunci. Sa mergem impreuna, ceda Aravis. Dar lui Shasta nu-i mai arunca nici macar o privire. Era limpede ca pe Bree il voia alaturi de ea si nu pe el.

- Minunat! exclama Bree. Si acum, ca am pus acest brat de apa intre noi si acele oribile animale, ce-ar fi daca ne-ati scoate seile ca sa ne odihnim putin si sa ne ascultam apoi povestile, unu altora?

Zis si facut. Caii se apucara de pascut, in timp ce, din desaga ei, Aravis scoase cateva bunatati de mancare. Dar Shasta se imbufna si spuse „Nu, multumesc, nu-mi este foame.' Si apoi se stradui sa se poarte asa cum credea el ca se poarta oamenii pe la casele mari. Coliba unui pescar insa nu este locul cel mai potrivit pentru a deprinde bunele maniere, iar rezultatul fu absolut dezastruos. Constient ca nu se pricepe, Shasta se bosumfla si mai tare si deveni si mai stangaci. Caii insa pareau sa se inteleaga de minune, isi adusera aminte de aceleasi locuri din Narnia -„pajistile de deasupra Stavilarului Castorilor' si descoperira ca sunt veri de-al doilea. Ceea ce incorda situatia si mai mult intre cei doi copii, pana cand lui Bree ii veni o idee.

- Si acum, nobila Tarkheena, spune-ne povestea ta. Asa pe-ndelete si fara graba. Ma simt mult mai bine acum.

Aravis nu se lasa rugata de doua ori si incepu sa povesteasca, stand jos pe iarba, intr-o pozitie destul de teapana, si pe un ton mult diferit de cel obisnuit. Caci in Calormen, povestitul (indiferent daca povestile sunt sau nu adevarate) se invata, asa cum baietii si fetitele din Anglia invata sa scrie compuneri. Diferenta este ca toti vor sa auda povestile, in timp ce nu am auzit pe nimeni care sa vrea sa citeasca compunerile.

3. LA PORTILE CETATII TASHBAAN

Numele meu, incepu fata de indata, este Aravis Tarkheena, fiica a lui Kidrash Tarkaan, fiul lui Rishti Tarkaan, fiul lui Kidrash Tarkaan, fiul lui Ilsombreh Tisroc, fiul lui Ardeeb Tisroc, coborator din insusi semintia zeului Tash. Tatal meu este stapan peste provincia Calavar si unul dintre putinii care se bucura de ingaduinta de a sta incaltat si in picioare in fata Tisrocului insusi (fie ca in veci sa traiasca!). Cand mama mea a murit (pacea zeilor fie cu ea), tatal meu si-a luat o a doua sotie. Primul dintre fratii mei a cazut rapus in luptele cu rebelii de la hotarele de apus. Al doilea frate e doar un copil. Nenorocirea a facut ca eu sa nu ma bucur de bunavointa sotiei tatalui meu. Ba, mai mult, atat de mare i-a fost dusmania fata de mine, ca linistea nu-si putea gasi salas in sufletul ei, cata vreme eu traiam inca in casa tatalui meu. Si astfel, si-a pus in gand sa-l convinga pe tatal meu sa ma dea de sotie lui Ahoshta Tarkaan. Acest Ahoshta nu este defel de neam, dar in ultimii ani, prin lingusiri si viclenie, a izbutit sa castige bunavointa Tisrocului (fie ca in veci sa traiasca!), iar acesta l-a facut Tarkaan si stapan peste multe orase. Se zvoneste chiar ca Ahoshta are sa fie numit Mare Vizir cand moartea va chema la ea pe cel ce este acum Vizir. Si mai are Ahoshta peste saizeci de ani, o spinare cocosata si un obraz de maimuta. Dar toate acestea nu l-au impiedicat pe tatal meu, indemnat fiind de sotia lui si ispitit de avutia si de puterea lui Ahoshta, sa-i trimita acestuia soli si oferindu-ma in casatorie. Ceea ce Ahoshta nu a refuzat, ba a trimis chiar vorba ca nunta se va face in anul acesta, la mijlocul verii.

Cand am aflat aceasta veste, cerul s-a intunecat deasupra mea si m-am lasat pe patul meu si am plans o zi intreaga. Dar a doua zi m-am ridicat, m-am spalat pe fata, am poruncit sa se puna saua pe iapa mea, am luat cu mine un pumnal ascutit care a fost al fratelui meu si am pornit calare, singura. Si cand am fost indeajuns de departe de casa tatalui meu, intr-un luminis de padure unde nu sunt case de oameni, am descalecat si am scos pumnalul. Apoi mi-am desfacut vesmintele, dezgolind calea cea mai scurta pana la inima si m-am rugat la toti zeii ca de indata ce mor sa-mi ingaduie sa-l regasesc pe fratele meu. Si apoi am inchis ochii, am inclestat din dinti si am ridicat pumnalul sa-l implant adanc in inima. Dar inainte sa pot duce la bun sfarsit lucrul pentru care venisem, iapa mea a prins a vorbi cu glasul unei fiice a omului. Si iata ce mi-a spus : „O, stapana a mea, nu te pripi sa mori. Atat cat ti-e dat sa traiesti, norocul inca te mai poate gasi. Dar mortii de morti nu se pot deosebi.'

- N-am vorbit nici pe departe atat de frumos, murmura Hwin.

- Ssst, Doamna, ssst, spuse Bree, care asculta fascinat povestea. Tarkheena vorbeste precum nobilii mesteri povestitori din Calormen. Nici cel mai de pret vorbitor de la curtea Tisrocului nu ar putea grai mai bine. Spuneti mai departe, rogu-va, Tarkheena.

- Cand am auzit limba omului rostita de iapa mea, continua Aravis, primul gand a fost ca teama de moarte mi-a tulburat simturile pana intr-atat incat am inceput sa am vedenii. Si faptul m-a umplut de doua ori mai mult de rusine, caci cei din neamul meu nu trebuie sa aiba frica de moarte mai mult decat de muscatura unei ganganii. Si asta mai aprig m-a facut sa vreau sa ispravesc. Dar n-am putut, caci iapa mea s-a pus cu botul in calea pumnalului. Si din nou a pornit sa-mi vorbeasca, si numai adevaruri spunea, si ma dojenea precum o mama isi dojeneste fiica. Uimirea mea era atat de mare, incat am uitat de toate, si de Ahoshta, si de ce ma aflam acolo si am spus: „O, Hwin, cum de stii a grai precum o fiica a omului?' Si atunci Hwin mi-a povestit ceea ce cu totii stim, cei ce ne aflam aici in asta-seara, si anume ca in Narnia vietuiesc animale cuvantatoare. Si mi-a mai spus cum a ajuns ea, manz rapit, sa traiasca in tinuturile de aici. Si atat mi-a vorbit de codrii si de apele Narniei, de cetatile si de corabiile sale, pana cand n-am mai putut si am strigat: „in numele marelui Tash, al lui Azaroth si al lui Zardeenah, Zeita Noptii, simt in mine o mare dorinta de a cunoaste acest Taram al Narniei.'

- O, stapana mea, spuse atunci Hwin, daca te-ai afla in Narnia ai fi fericita, caci acolo nici o fecioara nu este tinuta sa lege casatorie impotriva vointei ei.

- Si am stat asa multa vreme vorbind intre noi, si inima mi s-a umplut din nou de nadejde, si m-am bucurat ca nu mi-am luat viata. Si atunci am hotarat sa fugim, Hwin si cu mine, si iata cum am facut. Ne-am intors la casa tatalui meu si eu mi-am imbracat cele mai vesele vesminte si am cantat si am dansat in fata tatalui meu si m-am prefacut nespus de bucuroasa de alegerea pe care el o facuse pentru mine. Si apoi i-am spus: „O, Tata preaiubit, da-i fiicei tale ingaduinta de a lua cu ea pe una din insotitoarele ei si de a intra in inima padurii, timp de trei zile si trei nopti, ca sa aduca jertfe lui Zardeenah, zeita Noptii si a Fecioarelor, asa cum se cuvine si cum fac fetele cand se apropie vremea sa-si ia ramas bun de la Zardeenah si sa se gateasca de nunta.' Iar tatal meu mi-a spus:

„O, Fiica a mea, lumina ochilor mei, iti dau ingaduinta sa faci precum doresti'.

Dar plecand din fata tatalui meu, l-am cautat pe cel mai batrin dintre robii lui, acela care este scrib al tatalui meu si care ma stie de cand eram prunc si ma salta pe genunchii lui, indragindu-ma mai mult decat aerul si lumina. Si cand l-am aflat, l-am pus sa jure ca-mi va pastra taina. Apoi l-am rugat sa-mi scrie o scrisoare. Iar el a plans si m-a rugat fierbinte sa-mi schimb hotararea, dar in cele din urma a zis: „Aud si ma supun'. Si a scris intocmai ce i-am spus eu. Apoi am pecetluit scrisoarea si am ascuns-o in san.

- Si ce spunea in scrisoare? intreba Shasta.

- Taci, copile, zise Bree. Strici toata povestea. O sa aflam despre scrisoare la vremea potrivita. Spune mai departe, Tarkheena, te ascultam.

- Am ales apoi o insotitoare care sa mearga cu mine in padure, am chemat-o si i-am poruncit sa ma scoale a doua zi, dis-de-dimineata. Si apoi m-am prefacut vesela si i-am dat sa bea vin; dar in cupa amestecasem prafuri care stiam ca o vor face sa doarma timp de o noapte si o zi. Am asteptat apoi pana ce somnul i-a cuprins pe toti ai casei, apoi m-am ridicat din pat si am imbracat armura fratelui meu, pe care o tineam in iatac, ca sa-mi aminteasca de el. In chimir am ascuns bani si cateva bijuterii, am luat de-ale gurii, cu mana mea am pus saua pe Hwin si am pornit la drum la a doua straja a noptii. Dar nu m-am indreptat spre padurea unde credea tatal meu ca am sa ma aflu, ci inspre nord, spre Tashbaan.

Timp de trei zile cel putin, stiam ca tatal meu nu ma va cauta, inselat fiind de vorbele pe care i le spusesem, in a patra zi, am ajuns la cetatea Azim B aida. Pentru cei ce nu stiu, cetatea se afla la o mare intretaiere de drumuri si este locul de unde vin si pleaca curierii Tisrocului (fie ca in veci sa traiasca), pe cai iuti, spre toate colturile imperiului. A putea trimite mesaje prin acesti curieri este o onoare data numai celor mai de seama dintre Tarkaani. M-am infatisat deci in fata mai-marelui curierilor, in Casa Mesageriei Imperiale din Azim Balda si iata ce i-am spus: „O, vrednice sol, iata aici o scrisoare de la unchiul meu Ahoshta Tarkaan catre Kidrash Tarkaan, stapanul Calavarului. Ia aici cinci galbeni si fa precum ti-am spus. Si mai-marele curierilor a zis: „Aud si ma supun'.

Scrisoarea era scrisa ca venind din partea lui Ahoshta si iata ce spunea :, Ahoshta Tarkaan catre Kidrash Tarkaan, pace iti aduc si salutul meu. In numele lui Tash, cel atotputernic si neindurator, iti fac cunoscut tie, ca pe cand ma indreptam catre casa ta pentru a pecetlui solia de nunta intre mine si fiica ta, Aravis Tarkheena, i-a fost placut norocului si zeilor sa mi-o scoata in cale chiar pe ea, pe fiica ta, in padurea unde adusese jertfe lui Zardeenah, dupa obiceiul fecioarelor. Si cand am aflat cine este, vrajit fiind de frumusetea si de cuviinta ei, m-am aprins de dragoste pentru ea. Si am simtit ca n-as mai fi putut deosebi ziua de noapte daca nu o iau de sotie chiar atunci, pe loc. Si asa, m-am grabit sa aduc jertfele cuvenite si am luat pe fiica ta de sotie in acelasi ceas in care am cunoscut-o. Si apoi am luat-o cu mine in casa mea. Si te rugam amandoi sa binevoiesti a veni aici de graba, ca sa ne bucuram impreuna; si tot asa, ia aminte sa aduci cu tine zestrea sotiei mele, de care am mare nevoie, avand mari cheltuieli de facut. Si pentru ca tu si cu mine suntem frati, trag nadejde ca nu te vei fi mainiat de graba cutare s-a facut nunta, vinovata de aceasta fiind doar iubirea arzatoare ce o am pentru fiica ta. Zeii sa te aiba in paza.'

De indata ce-am trimis scrisoarea, am parasit cetatea Azim B aida in cea mai mare graba, dar fara teama de a fi urmarita. Fara indoiala, mi-am spus eu, la primirea unei astfel de scrisori, tatal meu se va ingriji sa-i trimita mai intii raspuns lui Ahoshta sau se va duce chiar in casa lui. Trageam nadejde ca, pana sa se afle fapta mea, eu sa fiu departe de Tashbaan. Aceasta este povestea mea de la inceput si pana in aceasta noapte cand am fugit din calea leilor si v-am cunoscut dupa trecerea bratului cu apa sarata de mare.

- Si fata aceea ce-a patit - cea careia i-ai dat prafuri de dormit? o intreba Shasta.

- A fost biciuita, fara indoiala, pentru ca s-a trezit tarziu, raspuse Aravis cu raceala. Dar o merita - era doar o iscoada a sotiei tatalui meu. Ma bucura gandul ca a fost pedepsita.

- Nu mi se pare un lucru prea placut, zise Shasta.

- Nu am povestit toate astea ca sa-ti fac tie placere, i-o reteza Aravis taios.

- Si mai e ceva ce nu inteleg in aceasta poveste, insista Shasta Tu nu esti mare, vreau sa spun nu cred ca esti mai mare decat mine. Ba dimpotriva, cred ca eu sunt mai mare decat tine. Cum ai putea sa te mariti la varsta asta?

Aravis nu spuse nimic, dar Bree interveni imediat:

- Shasta, nu arata lumii cat esti de nestiutor, in marile familii, casatoriile au loc intotdeauna la aceasta varsta.

Shasta rosi pana in varful urechilor (desi lumina era slaba si nimeni nu observa) si se simti luat peste picior. Fu apoi randul lui Bree, la rugamintea lui Aravis, sa povesteasca pataniile prin care trecusera. Ceea ce Bree facu cu mare placere, desi lui Shasta i se paru ca insista mai mult decat ar fi fost nevoie pe numarul de cazaturi cu care se alesese el si cat de putin stia despre calarie. Bree rase cu pofta, dar Aravis nu zise nimic. Si cand Bree termina de povestit, gasira ca era de cuviinta sa se culce.

A doua zi, pornira toti patru la drum. Lui Shasta calatoria ii placuse mai mult inainte, cand nu erau decat el si cu Bree. Caci acum Calul discuta mai mult cu Aravis decat cu el. Bree traise multa vreme in Calormen, printre Tarkaani si cai de nobili, si cunostea o multime de oameni si de locuri pe care le stia si Aravis. Si ea spunea: „Dar daca ai luat parte la batalia de la Zulindreh inseamna ca l-ai vazut si pe varul meu, Alimash,' iar Bree raspundea: „O, Alimash! Cum sa nu! Era comandant peste carele de lupta. Din pacate, eu niciodata nu m-am impacat cu ideea de car sau cu genul de cai ce le trag. Adevarata cavalerie este cu totul altceva. Dar asta nu inseamna ca Alimash nu este un nobil cavaler. Dupa victoria de la Teebeth mi-a umplut desaga cu zahar.' Sau alteori incepea Bree: „in vara aceea am fost la lacul Mezreel,' si Aravis il completa: „Oh, la Mezreel! Am avut o prietena acolo, pe Lasaraleen Tarkheena. Ce loc minunat! Toate gradinile acelea si Valea celor O Mie de Parfumuri!' Bree nu voia sa-l excluda intr-adins pe Shasta din discutie, desi baiatul era cam de alta parere. Trebuie sa intelegeti insa ca doua persoane care au fost in aceleasi locuri si care au cunoscut aceiasi oameni nu se pot abtine, cand au prilejul, sa nu vorbeasca la nesfirsit despre ceea ce stiu. Nenorocirea este ca, daca te afli de fata, te simti intotdeauna dat la o parte.

Cat despre Hwin, aceasta era oricum sfioasa din fire, iar acum, in prezenta unui nobil cal de lupta cum era Bree, nu mai vorbea aproape deloc. Iar Aravis nu i se adresa niciodata lui Shasta decat daca nu avea incotro.

In curand insa mintea le fu ocupata de lucruri mult mai importante. Se apropiau de Tashbaan. Satele se inmultisera, iar drumurile erau tot mai pline de oameni. Acum cei patru fugari calatoreau numai noaptea, iar ziua stateau ascunsi. Si la fiecare popas discutau si se contraziceau despre ce si cum aveau sa faca odata ajunsi la Tashbaan, Gandul acesta ii speriase pe toti si fiecare se straduise sa-l alunge undeva in fundul mintii. Dar de acum nu mai puteau sa nu-l ia-n seama. Si cu fiecare discutie, Aravis devenise putin, doar putin, mai prietenoasa cu Shasta; caci e curios ce bine te intelegi cu cei din jur atunci cand pui ceva la cale impreuna cu ei, fata de atunci cand vorbesti nimicuri.

Bree fu de parere ca trebuia, inainte de toate, sa-si stabileasca un loc de intalnire pentru cazul in care s-ar fi ratacit unii de altii cand traversau orasul. Si cel mai bun loc, zise el, era langa Mormintele Vechilor Regi, care se aflau de partea cealalta a orasului, chiar de unde incepea desertul.

- Sunt ca niste viespare uriase de piatra, le explica el. N-aveti cum sa nu le vedeti. Si ce-i minunat e ca nici un locuitor din Calormen nu se incumeta sa treaca pe-acolo; locul, se spune, e bantuit de strigoi si oamenii se tem.

Aravis vru sa stie daca locul era intr-adevar bantuit. Dar Bree raspunse ca el, un cal liber din Nar-nia, nu credea in povestile astea din Calormen. Si atunci Shasta zise ca nici el nu se trage din Calormen si deci nici lui nu-i pasa daca locul e sau nu bantuit. Ceea ce era o mare minciuna desigur, dar vorbele lui produsera o puternica impresie asupra lui Aravis (desi pe moment o scoasera din sarite) si ca urmare, se grabi sa adauge ca nici pe ea n-o speriau strigoii, oricat ar fi fost de multi. Ramase deci stabilit sa se intalneasca la Morminte, de partea cealalta a Tash-baanului, ceea ce-i facu pe toti sa se simta foarte stapani pe situatie. Dar sentimentul fu de scurta durata, pana ce Hwin zise, incet si sfios, ca dupa parerea ei adevarata problema nu era unde sa se intalneasca dupa ce traversau orasul, ci cum anume il vor traversa, fara a atrage atentia.

- Scumpa Doamna, maine o sa lamurim toate aceste amanunte, o linisti Bree. Acum e vremea pentru un pui de somn.

Dar amanuntele se dovedira mai greu de lamurit decat crezusera. Tashbaanul era construit pe o insula in mijlocul unui rau; Aravis veni cu ideea ca ei sa traverseze raul inot, pe timpul noptii, in felul acesta ocoleau cu totul orasul. Dar Bree nu fu de acord, in primul rand, raul era foarte lat, iar Hwin nu ar fi putut inota pe o asemenea distanta, mai ales cu un calaret in spate. (Distanta era mare chiar si pentru el, dar Bree trecu repede peste acest aspect), in al doilea rand, pe rau aveau sa fie cu siguranta o multime de barci si de corabii de tot felul. Nu se putea sa nu-i vada cineva - doi cai traversand raul inot, noaptea.

Shasta intreba daca nu puteau merge mai in susul raului si sa-l traverseze pe unde albia era mai ingusta. Dar Bree ii spuse ca pe ambele maluri ale raului, pana departe in sus, se intindeau gradini si palate de vara.

Locul ar fi fost plin de Tarkaani si Tarkheene, iesiti sa se destinda prin gradinile palatelor sau dand petreceri pe apa. Era locul unde riscau cel mai mult sa intalneasca persoane care ar fi recunoscut-o pe Aravis sau chiar pe el.

- Atunci trebuie sa ne deghizam, zise Shasta.

Dupa parerea lui Hwin insa cel mai putin primejdios era sa traverseze orasul de la un capat la altul, de la o poarta la cealalta. Asta le-ar fi dat posibilitatea sa se ascunda in multimea de pe strazi. Dar ii placu si ideea lui Shasta cu deghizatul.

- Copiii trebuie sa fie zdrentarosi si sa arate ca niste sateni sau sclavi zise ea. Armura lui Aravis si ce mai avem le impachetam si le ducem noi in spate. Copiii se vor preface ca ne duc de darlogi, iar noi, ca suntem niste biete animale de povara.

- Scumpa mea! exclama Aravis putin zeflemitor. Cine crezi tu ca ar putea sa-l confunde pe Bree cu un animal de povara, indiferent cat de bine il deghizam!

- Asta cam asa e, zise Bree pufnind si plecandu-si urechile usor, usor de tot pe spate.

- Stiu ca nu este un plan foarte bun, insista Hwin. Dar cred ca este singura noastra sansa. De mult n-am mai fost tesalati si deci nu aratam chiar cum ar trebui sa aratam (cel putin eu stiu ca nu arat). Eu zic ca daca ne murdarim bine de noroi si mergem cu capetele plecate ca si cum am fi osteniti si lenesi - tarandu-ne copitele pe jos - avem toate sansele sa trecem neobservati. Iar cozile ar trebui taiate mai scurt: nu de tot, intelegeti voi, ci doar asa cat sa para incalcite.

- Vai, Doamna! izbucni Bree. V-ati gandit vreo clipa cat de ingrozitor ar fi sa ajungem in Narnia intr-o stare atat de jalnica?

- Eu zic, insista Hwin (care era o iapa foarte cu capul pe umeri), ca trebuie mai intai sa putem ajunge in Najnia.

Nimeni nu se arata foarte incantat de ideea lui Hwin, dar era cea mai buna din tot ce gasisera pana atunci. Planul nu era foarte usor de pus in practica, mai ales ca necesita si ceva furtisaguri, cum spunea Shasta, sau „rechizitionare', cum spunea Bree. Intr-o noapte, dintr-o gospodarie disparura cativa saci si din alta, niste funie. Dintr-un alt sat apropiat Shasta cumpara straie de baiat, zdrentaroase, pentru Aravis, si aparu cu ele triumfator cam pe la vremea cand se lasa seara. Ceilalti il asteptau ascunsi intr-un palc de copaci, la poalele unui deal impadurit. Toti aveau emotii, caci acesta era ultimul deal care-i despartea de orasul Tashbaan aflat, in vale, de partea cealalta.

- Cat mi-as dori sa-l fi traversat deja, murmura Shasta catre Hwin.

- Si eu la fel, si eu la fel, ii raspunse Hwin nelinistita, in noaptea aceea urcara coasta dealului, mergand prin padure, pe o poteca de padurari. Si cand iesira dintre copaci, pe coama dealului, zarira deschizandu-se la picioarele lor o vale sclipind de mii de luminite. Shasta nu avea idee cum arata un mare oras, si privelistea il sperie. Mancara de seara si copiii se culcara. Caii ii trezira insa foarte devreme a doua zi.

Stelele nu apusesera inca, iar iarba era ingrozitor de rece si de umeda. Zorile abia mijeau undeva departe spre est, pe cerul de la hotarul marii. Aravis intra in padure si se intoarse imbracata in straiele cele ponosite in care arata oarecum ciudat, isi impachetase lucrurile si le aducea in brate. Acestea impreuna cu armura, scutul, iataganul, cele doua sei si celelate piese pretioase din harnasamentul cailor au fost apoi puse in saci. Bree si Hwin aratau cat puteau de murdari si de neingrijiti. Mai ramanea doar sa li se taie cozile. Singura unealta cu care se putea face asta era iataganul lui Aravis, iar acesta fusese deja impachetat. Asa ca au trebuit sa desfaca din nou unul din saci ca sa-l gaseasca. Taiatul cozilor le lua ceva timp si fu destul de dureros pentru cai.

- Pe cuvantul meu! exclama Bree. Daca n-as fi fost un Cal Cuvantator, primeai o copita in fata de vedeai stele verzi! Parca era vorba sa tai coada, nu s-o smulgi, asa cum simt ca faci.

Dar, in ciuda luminii scazute si a degetelor amortite de frig ale copiilor, totul fu in cele din urma gata. Sacii plini fura legati pe spinarile celor doi cai, copiii apucara de funii (pe care caii le purtau in loc de capastru si darlogi) si pornira la vale, inspre oras.

- Si nu uitati, le spuse Bree. Incercam sa stam impreuna. Dar daca nu putem, ne intalnim la Mormintele Vechilor Regi. Cine ajunge primul ii asteapta pe ceilalti.

- Iar voi nu uitati unde va aflati, le zise Shasta cailor. Orice s-ar intampla, nu care cumva sa incepeti sa vorbiti.

4. PRIMA INTALNIRE

La inceput, Shasta nu vedea nimic in vale in afara de o pacla groasa din care tasneau ici si colo cateva cupole si turle ascutite; dar pe masura ce ziua crestea, iar ceata se risipea, incepu sa vada din ce in ce mai mult. Valea era strabatuta de un rau lat care se despartea in doua brate. Pe insula dintre cele doua brate se inalta orasul Tashbaan, una din minunile lumii. Orasul era inconjurat la baza de un zid masiv de piatra, mangaiat in permenenta de apele raului si intarit cu atat de multe turnuri incat Shasta renunta in curand la ideea de a le mai numara. Iar dincolo de zid, insula crestea ca un deal urias, pe ale carui coaste, de jos si pana in varf, la palatul Tisrocului si, mai sus, la Templul lui Tash, se ivea un talmes-balmes de case si cladiri asezate in trepte - terasa peste terasa, strada peste strada, drumuri in zigzag, scari abrupte marginite de portocali si lamai, acoperisuri cu gradini, balcoane, arcade adanci, alei marginite de coloane, foisoare inguste, creneluri, minarete, turle inalte si ascutite. Si cand soarele rasari din mare, razele sale scanteiara pe cupola de argint a tempului din varf. Shasta simti ca ameteste.

- Mergi, Shasta, nu te opri, il imboldi Bree.

Pe peretii vaii, de o parte si de alta a raului, se inghesuiau gradini atat de numeroase incat de departe valea parea impadurita. Dar cand te apropiai, vedeai cum de sub ramurile pomilor te priveau pe furis siruri de ziduri, imprejmuind casute albe. Shasta remarca imediat parfumul delicios de fructe si flori care plutea in aer. Nu trecu mult si se aflau jos in vale, printre gradini. Mergeau incet pe un drumeag drept si domol, marginit de-o parte si de alta de ziduri albe, peste care se aplecau coroanele pomilor.

- Ce loc minunat! exclama Shasta uimit.

- Ai dreptate, zise Bree. Dar si mai bine m-as simti daca ne-am afla de partea cealalta a orasului. Spre nord, spre Narnia!

In momentul acela, aerul rasuna de un sunet grav si prelung, care spori si spori pana ce valea intreaga fu cuprinsa de tremur. Era un sunet muzical, dar atat de puternic si de solemn incat era intrucatva infricosator.

- Sunt cornurile care anunta deschiderea portilor orasului, le spuse Bree. Mai avem putin si ajungem. Aravis, te rog sa mergi cu umerii cazuti si cu pasul mai greoi, incearca sa arati mai putin a printesa, inchipuie-ti ca de cand te stii ai fost lovita cu piciorul, ca ti s-au dat palme si ti s-a vorbit urat.

- Daca e pe-asa, zise Aravis, ce-ar fi sa incerci si tu sa mergi cu capul mai plecat, fara sa-ti arcuiesti gatul. Incearca sa arati mai putin a cal de lupta.

- Ssst, zise Bree, am ajuns.

Ajunsesera intr-adevar pe malul raului, de unde drumul se continua peste un pod sprijinit pe un sir de piloni arcuiti. Apa dansa vesela in lumina diminetii; in dreapta lor, inspre gura de varsare a raului se zareau cateva catarge. Nu erau singuri pe drum. Pe pod se mai aflau alti drumeti, cei mai multi sateni, cu cosuri pe cap sau tragand dupa ei magari sau catari impovarati de marfuri. Copiii se alaturara multimii, tinand caii strans langa ei.

- S-a intamplat ceva? ii sopti Shasta lui Aravis, pe al carei chip aparuse o expresie ciudata.

- Ce stii tu ! ii raspunse Aravis cam salbatic. Ce-ti pasa tie de Tashbaan? Eu insa as fi putut intra aici purtata pe o lectica precedata de soldati si urmata de sclavi, as fi putut merge la un ospat in chiar palatul Tisrocului (fie ca in veci sa traiasca) - nu sa intru asa, pe furis, ca un hot. Pentru tine e cu totul altceva.

Lui Shasta toate aceste ganduri i se pareau prostesti.

La capatul celalalt al podului zidurile orasului se inaltau uriase deasupra lor si portile de bronz erau date in laturi. Intrarea era larga, dar din pricina inaltimii parea ingusta. De o parte si de alta era strajuita de vreo sase soldati sprijiniti in sulite. La vederea lor, Aravis nu se putu stapani sa nu-si spuna: „Daca ar sti a cui fiica sunt, ar lua imediat pozitie de drepti si mi-ar da onorul'. Ceilalti insa nu-si doreau decat sa se poata strecura cat mai usor pe langa soldati. Din fericire, acestia nu-i oprira, insa unul dintre ei apuca totusi un morcov din cosul unui taran si azvarli cu el in Shasta, razand cu glas gros:

- Mai, argatule! striga el. O s-o iei pe coaja daca te prinde stapanul ca i-ai folosit calul de calarie ca animal de povara.

Shasta se sperie putin, caci asta arata ca oricine se pricepea cat de cat la cai nu se putea insela in privinta lui Bree.

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

- Uite asa mi-a poruncit stapanul! raspunse Shasta. Dar mai bine si-ar fi tinut gura, caci soldatul ii trase o palma care-l tranti aproape la pamant.

- Na, neispravitule, zise soldatul. Ca sa te inveti minte alta data cum vorbesti cu oamenii liberi. Dar acesta fu singurul incident. Reusira sa intre in oras fara alte necazuri. Shasta varsa doar putine lacrimi; bataia nu era ceva neobisnuit pentru el.

De partea cealalta a portilor, orasul nu mai era atat de impresionant cum parea de la departare. Prima straduta pe care mersera era strimta si in zidurile care o margineau de ambele parti abia daca erau taiate cateva ferestre. Strazile erau mult mai aglomerate decat se asteptase Shasta: sateni (in drum spre piata) care intrasera in oras o data cu ei, dar si sacagii, vanzatori de zaharicale, hamali, soldati, cersetori, copii zdrentarosi, gaini, caini fara stapan si sclavi in picioarele goale. Ceea ce te izbea imediat erau mirosurile - mirosul de oameni nespalati si de caini nespalati, amestecat cu miros de parfumuri, de usturoi, de ceapa si de mormane de gunoi care se inaltau peste tot.

Shasta mergea in fruntea grupului, dar Bree era cel care cunostea drumul si il ghida pe baiat prin mici smucituri ale nasului, in curand o luara la stanga si incepura sa urce o coasta abrupta a dealului. Aici aerul era mult mai racoros si mai respirabil, caci drumul era marginit de pomi, iar casele se intindeau numai pe partea dreapta; la stanga privirea le cobora peste acoperisurile caselor si ajungea pana jos la rau, ba chiar mai departe, in susul apei. Drumul se rasuci apoi in serpentina spre dreapta si contina sa urce. De fapt, incepusera sa urce serpuit, spre centrul orasului, care se afla in varful dealului. Nu dupa mult, ajunsera intr-o zona mai placuta a orasului, unde drumurile erau biine. Pe piedestaluri slefuite erau asezate statui marete ale zeilor si eroilor calormeni - figuri mai degraba impresionante decat placute privirii. Palmieri si alei marginite de coloane aruncau umbra pe deasupra strazilor fierbinti. Si dincolo de portile arcuite ale palatelor pe langa care treceau, Shasta vazu ramuri verzi, fantani racoroase si curti pavate cu iarba. Trebuie sa fie foarte placut inauntru, isi spuse el.

La fiecare cotitura a drumului Shasta spera sa scape de multime, dar multimea se incapatana sa tina pasul cu ei. Inaintau greu si din cand in cand erau nevoiti sa stea pe loc. Asta se intampla cand peste forfota multimii rasuna cate o voce puternica, strigand: Faceti loc! Loc! Loc! pentru Tarkaan sau pentru Tarkheena, sau pentru al cincisprezecelea Vizir, sau pentru Ambasador. Atunci multimea toata se lipea de ziduri si peste capetele lor Shasta putea zari uneori pe nobilul sau pe nobila pentru care se producea toata acea invalmaseala si care se legana tolanit in cate o lectica purtata pe umeri de patru sau uneori sase sclavi uriasi. Caci in Tashbaan exista o singura regula de circulatie care spunea ca oricine este mai mic in rang trebuie sa se dea la o parte din calea celui mai mare in rang, daca nu voia sa simta muscatura biciului sau lovitura unui maner de spada.

Insa cea mai groaznica dintre aceste opriri avu loc tocmai sus, pe ultima strada din varful dealului (mai sus de care se afla doar palatul Tisrocului).

- Loc! Loc! Loc! se auzi deodata o voce. Faceti loc pentru Regele Barbarilor Albi, oaspetele Tisrocului (fie ca in veci sa traiasca)! Faceti loc pentru delegatia de nobili din Narnia!

Shasta incerca sa se traga intr-o parte si sa-l faca si pe Bree sa dea inapoi. Dar nici un cal, nici chiar un Cal Cuvantator din Narnia, nu se poate da lesne indarat cu spatele. Si o femeie cu un cos foarte colturos, aflata chiar in spatele lui Shasta, ii infipse cu putere cosul intre umeri, ratoindu-se:

- Ia vezi pe unde calci! Pe cine crezi tu ca impingi asa?

Apoi altcineva il inghionti dintr-6 parte si, in zapacelala momentului, baiatul scapa funia lui Bree. Si apoi intreaga multime din spatele lui deveni atat de compacta si de nemiscata, incat Shasta ramase intepenit pe loc. Si uite asa se pomeni, fara voia lui, in chiar primul rand, de unde putea vedea bine grupul care cobora strada.

Era un grup cu totul deosebit de tot ce vazuse in ziua aceea. Crainicul care mergea in fata strigand „Loc, loc!' era singurul din Calormen. Si nu se vedea nici o lectica; intregul grup mergea pe jos. Era alcatuit cam din sase barbati cum Shasta nu mai vazuse niciodata pana atunci. Toti aveau pielea alba ca si el, si cei mai multi erau blonzi. Vesmintele le erau cu totul deosebite de cele ale locuitorilor din Calormen. Cei mai multi aveau picioarele dezgolite pana la genunchi. Purtau tunici colorate, in nuante frumoase, luminoase si puternice - verde-adanc, galben-vesel sau albastru-curat. In loc de turbane, purtau pe cap coifuri din fier sau argint, unele incrustate cu nestemate, unul dintre ele avand montate o pereche de aripioare de o parte si de alta. Cativa erau cu capul gol. Spadele care le atarnau la sold erau drepte si lungi, si nu curbate ca iataganele din Calormen. Si in loc sa para gravi si misteriosi, precum cei mai multi dintre calormeni, strainii inaintau in pas saltaret, leganandu-si bratele si umerii, discutand si razand intre ei. Unul mergea fluierand. Pareau gata sa lege prietenie cu oricine se arata prietenos si nici ca le pasa de cei imbufnati. Shasta isi spuse ca nu vazuse nimic mai frumos in viata lui.

Dar nu avu timp sa se bucure prea mult, caci chiar atunci se intampla un lucru ingrozitor. Conducatorul grupului de barbati blonzi arata dintr-o data inspre Shasta si striga cu voce tare:

- Uite-l! Uite-l pe fugarul nostru! si il apuca de umar.

In clipa urmatoare, Shasta primi o palma, dar nu una dureroasa, care sa-ti umple ochii de lacrimi, ci doar usturatoare, destul ca sa intelegi ca ai fost mustrat pentru o prostie facuta. Si apoi strainul clatina din cap si adauga:

- Rusine sa va fie, Domnul meu! Rusine! Regina Susan are ochii rosii de cat a plans. Cum! Sa lipsiti o noapte intreaga de acasa! Pe unde ati umblat?

Daca ar fi putut, Shasta ar fi tasnit sub burta lui Bree incercand sa se piarda in multime; dar barbatii cei blonzi il inconjurasera si il tineau cu putere pe loc.

Primul lui impuls fu, bineinteles, sa spuna ca el nu era decat un biet fiu de pescar si ca nobilul domn strain se insela si il lua drept altcineva. Apoi isi dadu seama ca ultimul lucru de care avea nevoie, cu toata acea multime imprejur, era sa inceapa sa explice cine este si pentru ce se afla acolo. Daca ar fi inceput, ar fi fost intrebat imediat de unde-si gasise calul si cine era Aravis - si atunci putea sa-si ia adio de-a mai putea iesi din Tashbaan. Urmatorul lui impuls fu sa se intoarca spre Bree si sa-i ceara ajutor din priviri. Dar Bree nu avea de gand sa dezvaluie acelei multimi ca era un Cal Cuvantator si statea acolo cu un aer prostanac. Cat despre Aravis, Shasta nici nu incerca sa se intoarca spre ea, de teama sa nu atraga atentia. Si nu mai era timp de gandire, caci conducatorul grupului de narnieni zise imediat:

- Peridan, apuca respectuos pe tanara noastra alteta de una din maini, iar eu am sa-l apuc de cealalta. Si acum sa ne continuam drumul. Regina, sora noastra, se va linisti de indata ce-o sa-l vada pe micul nostru fugar la adapost in casa in care suntem gazduiti.

Si astfel se prabusira toate planurile lor, inainte sa fi apucat sa ajunga macar la jumatatea orasului.

Shasta fu luat pe sus de un grup de necunoscuti, fara sa-si poata lua ramas bun de la ceilalti. N-avea nici cea mai mica idee ce i s-ar putea intampla mai departe. Regele Narniei - caci dupa cum i se adresau ceilalti era cu siguranta un rege - continua sa-l asalteze cu intrebari: unde fusese, cum iesise din palat, ce facuse cu hainele lui, si daca nu-si dadea seama cat fusese de neastamparat. Numai ca regele ii spuse „far'de-astamp'' in loc de neastamparat.

Shasta nu raspunse nimic, deoarece nu stia ce putea spune care sa nu fie periculos.

- Cum? Ati amutit? continua regele. Trebuie sa va spun din capul locului, Alteta, ca aceasta mutenie de caine batut se cuvine inca si mai putin unuia din neamul vostru decat chiar fapta infaptuita. Sa fugi o noapte de acasa poate trece drept o nazdravanie de baietas istet. Dar fiul regelui din Archen trebuie sa se mandreasca cu fapta lui, nu sa mearga cu capul plecat ca un sclav din Calormen.

Toata aceasta situatie era foarte neplacuta, caci Shasta simtea ca acest tanar rege era cel mai dragut adult pe care-l cunoscuse vreodata si i-ar fi placut sa-i faca o impresie buna.

Strainii il condusera - tinandu-l strans de ambele maini - de-a lungul unei strazi inguste si in jos pe niste scari scunde, apoi in sus pe alte scari pana la o intrare mare, taiata intr-un zid alb si strajuita in ambele parti de doi chiparosi inalti, de un verde-inchis. Dincolo de arcul intrarii, Shasta se pomeni intr-o curte-gradina. Un bazin de marmura, cu apa limpede, era alimentat de o mica fantana-tasnitoare care crestea din mijlocul sau. In jurul bazinului, pe un covor de iarba moale cresteau portocali, iar pe zidurile care inchideau gradina se intindeau trandafiri cataratori. Zgomotul, praful si multimea de pe strazi parura dintr-o data foarte indepartate. Traversara gradina si ajunsera la o intrare intunecoasa. Crainicul ramase afara. Strainii il condusera apoi pe un coridor lung, a carui pardosea de piatra ii racorea de minune talpile infierbantate, si urcara la etaj. Cateva clipe mai tarziu, Shasta se pomeni clipind in lumina unei incaperi mari si spatioase, cu ferestrele toate deschise inspre nord, ca sa nu patrunda soarele. Pardoseala era acoperita cu un covor cu cele mai frumoase culori pe care le vazuse Shasta vreodata, in care se afunda cu talpile, ca si cum ar fi calcat pe un pat moale de muschi. De-a lungul peretilor erau insirate divane joase, incarcate cu perne mari, si incaperea parea plina de oameni; oameni foarte ciudati, unii dintre ei, isi zise Shasta. Dar nu avu prea mult timp sa se gandeasca la asta, caci una dintre cele mai frumoase doamne pe care o vazuse vreodata se ridica in picioare si il cuprinse in brate, sarutandu-l:

- Corin! Corin! Cum ai putut sa-mi faci una ca asta? Mie, care ti-am fost cea mai apropiata prietena, dupa moartea mamei tale. Ce i-as fi spus eu augustului tau parinte daca ma inapoiam fara tine? Ar fi fost prilej de razboi intre Archen si Narnia, tinuturi prietene din zorii timpurilor. A fost urat, prietene, foarte urat din partea ta sa ne faci una ca asta.

„S-ar parea ca sunt luat drept printul acestui Archen, pe unde o mai fi si asta, isi spuse Shasta in sinea lui. Iar oamenii astia trebuie sa fie toti narnieni. Unde o fi adevaratul Corin?' Dar aceste ganduri nu-l ajutara cu nimic. Ramase mut ca mai inainte.

- Pe unde ai umblat, Corin? il intreba doamna, cu mainile inca sprijinite pe umerii lui.

- N-Nu stiu, se balbai Shasta.

- Ce ti-am spus eu, Susan, zise atunci Regele. N-am izbutit sa scot nimic de la el, adevar sau minciuna.

- Majestatile Voastre! Regina Susan! Rege Edmund! se auzi dintr-o data o voce: si cand Shasta se intoarse sa vada de unde vine, aproape ca-i sari inima din piept de uimire. Caci vorbitorul era una din acele fiinte stranii pe care le observase din coltul ochiului atunci cand intrase prima oara in incapere. Avea cam aceeasi inaltime cu Shasta. De la mijloc in sus semana a om, dar picioarele ii erau acoperite cu blana ca la tap, ba chiar aveau forma de picioare de tap. Avea copite de tap si o coada. Pielea ii era rosiatica, parul cret, avea o barbuta scurta si ascutita si doua cornite. Personajul era de fapt un Faun, dar Shasta nu vazuse asa ceva nici macar in desene si nu stia ca exista. Si daca ati citit cumva o carte care se numeste Sifonierul, Leul si Vrajitoarea, veti vrea poate sa aflati ca acesta era acelasi Faun Tumnus, pe care Lucy, sora Reginei Susan, il cunoscuse din chiar prima zi cand patrunsese in Narnia. Dar acum Faunul era mai batran, caci Peter, Susan, Edmund si Lucy domneau peste Narnia de mai multi ani.

- Majestatile Voastre, spuse el, Micul nostru Print are insolatie. Uitati-va la el! E ametit. Nu stie unde se afla.

Si atunci toata lumea inceta sa-l mai dojeneasca si sa-l mai iscodeasca si incepu sa se agite in jurul lui, fu culcat pe un divan, cu multe perne sub cap, si i se dadu sa bea serbet glasat dintr-o cupa de aur si i se spuse sa stea linistit.

Asa ceva nu i se intamplase lui Shasta in viata lui. Niciodata nu visase ca va ajunge vreodata sa stea intins pe ceva atat de comod cum era acel divan sau sa bea ceva atat de delicios cum era acel serbet, inca se mai intreba ce s-o fi intamplat cu Bree, Hwin si Aravis si cum avea sa reuseasca sa scape de aici ca sa-i intalneasca la Morminte, si ce se va intampla cu el cand o sa apara adevaratul Corin. Dar nici una din grijile astea nu mai pareau atat de chinuitoare acum, cand se simtea atat de bine. Si poate, cine stie, mai tarziu or sa apara si ceva bucate!

Intre timp, privea cu interes la ceilalti oameni din incaperea aerisita si racoroasa. Pe langa Faun mai erau doi pitici (o alta creatura pe care el n-o mai vazuse vreodata) si un Corb foarte mare. Restul erau toti adulti, dar tineri, si atat femeile, cat si barbatii aveau chipuri si glasuri mai placute decat majoritatea celor din Calormen. Si nu dupa mult, Shasta incepu sa devina atent la ce se vorbea in jurul lui.

- Si-acum, Doamna, o intreba Regele pe Regina Susan (doamna care-l sarutase pe Shasta), ce spui?

Stam in acest oras de aproape trei saptamani incheiate. Te-ai hotarat daca te vei casatori cu acest iubit al tau cu pielea maslinie, cu acest Print Rabadash, sau nu? Doamna clatina din cap.

- Nu, frate, spuse ea, nici pentru toate nestematele din Tashbaan.

(, Ja-auzi! isi zise Shasta. Desi sunt Rege si Regina, sunt de fapt frate si sora, nu sot si sotie.')

- Ce veste imbucuratoare, surioara, spuse Regele. Adevarat iti spun ca te-as fi iubit mai putin daca l-ai fi luat in casatorie. De cand au venit primii ambasadori ai Tisrocului in Narnia pentru a discuta aceasta casatorie, si chiar mai tarziu cand Printul a fost oaspetele nostru la Cair Paravel, a fost un mister pentru mine ca inima ta i-a aratat atata bunavointa.

- Au fost momente de nebunie, Edmund, raspuse Regina Susan, pentru care-ti cer iertare. Si cu toate acestea, cand a fost cu noi in Narnia, acest Print s-a aratat intr-o alta lumina decat aici, la Tashbaan. Caci va iau pe toti ca martori ai uimitoarelor fapte de vitejie pe care le-a infaptuit la marele turnir si la intrecerea pe care fratele nostru, Marele Rege, le-a organizat in cinstea lui si cat de bland si curtenitor s-a purtat cu noi timp de sapte zile. Dar aici, in orasul lui, ne-a aratat o alta fata.

- Ah! croncani Corbul. Exista un vechi proverb care spune: Pe urs, de vrei sa-l stii, in barlog vei iscodi.

- Adevarat graiesti, Gheara-Palida, spuse unul dintre Pitici. Si un alt proverb spune: Vino, stai in casa mea, si atunci ma vei afla.

- Da, zise Regele. L-am vazut pe Print asa cum este el de fapt: un tiran orgolios, sangeros si crud, care iubeste luxul si face numai ce-i place lui.

- Atunci, in numele lui Aslan, spuse Susan, sa plecam chiar astazi din Tashbaan.

- Ei, aici e-aici, surioara, zise Edmund. Caci a venit vremea sa-ti marturisesc tot ceea ce mi-a stat pe suflet de mai multe zile. Peridan, daca nu ti-e cu suparare, verifica la usa, sa nu fim ascultati. Nu-i nimeni? Bine, atunci. Trebuie sa vorbim in mare taina.

Asistenta deveni dintr-o data foarte serioasa. Regina Susan sari in picioare si se apropie de fratele ei.

- Edmund, exclama ea. Ce se intampla? iti citesc ceva ingrozitor pe chip.

5. PRINTUL CORIN

Scumpa mea sora si buna mea Doamna, incepu Regele Edmund, trebuie sa dai dovada de tarie. Caci, deschis iti spun, ne paste o mare primejdie.

- Ce s-a intamplat, Edmund? intreba Regina.

- Iata ce e, spuse Edmund. Nu cred ca vom putea parasi orasul atat de usor. Cata vreme Printul a tras nadejde ca-l vei accepta de sot, am fost tratati ca oaspeti de onoare. Dar pe Coama Leului, de-ndata ce va fi intampinat de refuzul tau categoric, nu vom mai fi decat niste prizonieri.

Unuia dintre Pitici ii scapa un fluierat ascutit.

- V-am avertizat, Majestatile Voastre, v-am avertizat, spuse Gheara-Palida, Corbul. Lesne de intrat, dar anevoie de iesit, asa cum a spus racul despre oala!

- L-am vazut pe Print azi-dimineata, continua Edmund. Nenorocirea face ca nu e obisnuit sa nu i se indeplineasca dorintele. Si e foarte deranjat de lungile tale amanari si de raspunsurile in coada de peste. Azi-dimineata a insistat foarte mult sa stie care este decizia ta. L-am amanat - incercand in acelasi timp sa-i mai domolesc sperantele - cu cateva glume usurele despre firea schimbatoare a femeilor si i-am dat de inteles ca cererea lui ar putea fi refuzata. Atunci a devenit furios si periculos, in fiecare cuvant pe care l-a rostit a picurat stropi de amenintare, desi purtarea lui a fost inca curtenitoare.

- Da, intari Faunul Tumnus. Acelasi lucru l-am observat si eu cand am luat cina cu Marele Vizir asta-noapte. M-a intrebat cum imi place Tashbaanul. Iar eu (caci nu-i puteam spune ca urasc fiecare piatra de aici si nici nu voiam sa-l mint) i-am raspuns ca, de la sosirea verii, inima-mi tanjeste dupa codrii umbrosi si plaiurile ondulate si racoroase ale Narniei. Atunci Vizirul m-a daruit cu un zambet strepezit si mi-a spus: Nimic nu te va impiedica sa dansezi din nou pe acele plaiuri, picior de tap; cu conditia sa ne lasi in schimb o mireasa pentru printul nostru.

- Vrei sa spui ca doreste sa ma ia de sotie cu de-a sila? exclama Susan.

- Ma tem ca da, surioara, spuse Edmund. Sotie sau sclava, ceea ce ar fi si mai rau.

- Dar cum se poate? Crede el, Tisrocul, ca fratele nostru, Marele Rege, ar suferi un asemenea afront?

- Sire, i se adresa Peridan, Regelui. Nu pot fi atat de nebuni. Ce cred ei, ca in Narnia nu exista spade si sulite?

- Din pacate, eu cred ca Tisrocul se teme prea putin de Narnia, zise Edmund. Noi suntem un tinut mic. Si micile tinuturi de la hotarul marilor imperii starnesc intotdeauna dusmania nobililor imperiului, incolteste in ei pofta de a le distruge, de a le inghiti- Se prea poate ca atunci cand Tisrocul a acceptat sa-l trimita pe Print la Cair Paravel ca petitor pentru tine, surioara, sa nu fi fost decat un prilej de-a ne cauta galceava. Cel mai probabil este ca nutreste dorinta de a ocupa Narnia si Tinutul Archen dintr-o singura miscare.

- Sa incerce numai, spuse cel de-al doilea Pitic. Pe mare suntem tot atat de puternici ca si el. Si, daca ne ataca pe uscat, va avea de traversat mai intai desertul.

- E adevarat ce spui, prietene, zise Edmund. Dar este oare desertul o adevarata piedica in calea lui? Ce spune Gheara-Palida, sfetnicul nostru?

- Candva cunosteam desertul destul de bine, spuse Corbul. Deseori l-am strabatut in zbor cand eram mai tanar (Shasta deveni din ce in ce mai atent). Si un lucru e sigur: daca Tisrocul alege drumul care trece prin oaza cea mare, nu va putea niciodata sa ajunga cu o armata numeroasa pana in Archen. Caci, desi ar putea innopta in oaza la sfarsitul unei singure zile de mars, izvoarele de apa care exista acolo ar fi neindestulatoare pentru a stinge setea tuturor ostenilor si a cailor. Dar mai exista un drum in afara de acela. Shasta deveni dintr-o data foarte atent.

- Pentru a gasi acest drum, continua Corbul, trebuie sa pornesti de langa Mormintele Vechilor Regi si sa mergi in directia nord-vest, in asa fel incat sa nu pierzi din ochi piscul dublu al Muntelui Pire. Dupa o zi si ceva de mers calare, se ajunge la gura unei vai pietroase, ingusta ca o crapatura. Cine nu stie poate sta chiar pe buza ei si sa nu-si dea seama ce ascunde. Poti chiar sa privesti in gura vaii, dar nu vei vedea nici iarba, nici apa - nimic imbietor. Dar, daca-ti strunesti totusi calul in aceasta vale, vei da pana la urma de un rau a carui albie te scoate direct in inima Tinutului Archen.

- Si oare armata Tisrocului cunoaste acest drum? intreba Regina.

- Prieteni, prieteni, spuse Edmund, ce rost au toate aceste vorbe de prisos? intrebarea nu este cine va iesi invingator in cazul unui razboi intre Narnia si Calor-men, ci cum sa salvam onoarea Reginei noastre si sa scapam cu viata din acest oras dracesc. Caci, chiar daca fratele meu, Marele Rege Peter, il va infrange pe Tisroc de mai multe ori la rind, gaturile noastre vor fi fost de mult taiate inainte sa apucam ziua aceea, iar gratioasa noastra Regina va fi devenit sotia sau mai degraba sclava acestui print.

- Dar suntem inarmati, Sire, spuse primul Pitic. Iar aceasta locuinta pare destul de usor de aparat.

- Nu ma indoiesc ca nici unul dintre cei prezenti nu ar ezita sa-si dea viata aparand intrarea in acest loc, iar dusmanii nu ar ajunge la Regina decat calcand peste cadavrele noastre, spuse Regele. Dar nu am face decat sa ne zbatem ca niste sobolani prinsi in capcana.

- Foarte adevarat, croncani Corbul. Aceste planuri de-a ne baricada si de-a lupta pana la ultimul om sunt bune ca subiecte de poveste, dar ele nu au avut niciodata sorti de izbanda. Dupa primele incercari nereusite, dusmanul pune intotdeauna foc la locuinta.

- Din cauza mea se intampla toate astea, zise atunci Susan izbucnind in lacrimi. Ah, daca n-as fi plecat niciodata de la Cair Paravel. Ultima noastra zi fericita a fost inainte de sosirea acelor soli din Calormen. Cartitele tocmai ne plantau o noua livada oh, oh

Si isi ingropa fata in palme, plangand amarnic.

- Curaj, Su, curaj, o imbarbata Edmund. Adu-ti aminte - dar ce se intampla cu tine, domnule Tum-nus? Caci Faunul se tinea cu ambele maini de cornite de parca incerca sa-si tina capul sa nu fuga si se rasucea pe loc ca macinat de o mare durere.

- Nu-mi vorbiti, nu-mi vorbiti, zise Tumnus. Incerc sa gandesc. Ma gandesc asa de tare ca abia mai pot sa respir. Asteptati putin, asteptati.

Urma un moment de tacere nelamurita dupa care Faunul isi inalta capul, trase aer adanc in piept, isi sterse fruntea si zise:

- Singura problema este cum sa ajungem jos la corabia noastra - cu niste provizii - fara sa fim vazuti sau opriti.

- Da, observa sarcastic unul dintre Pitici. Tot asa cum singura problema a cersetorului care ar calari e ca nu are cal.

- Stati putin, stati putin, zise agitat Domnul Tumnus. Nu avem nevoie decat de un pretext pentru a primi ingaduinta sa coboram astazi la corabie si sa incarcam cateva provizii.

- Si? intreba Regele Edmund nelamurit.

- Ei bine, continua Faunul, ce-ati zice daca Majestatile Voastre l-ar invita pe Print la un mare ospat, sa zicem pentru maine seara, la bordul corabiei noastre, Splendour Hyaline? Cuvintele invitatiei trebuie bine mestesugite, sa fie cat se poate de curtenitoare, dar fara sa angajeze cu nimic onoarea Reginei: doar atat cat sa-i dea Printului speranta ca Regina a inceput sa se induplece in hotararea ei.

- Iata un sfat cu adevarat intelept, Sire, zise Corbul.

- Si apoi, se aprinse si mai tare Tumnus, nu va mai fi de mirare pentru nimeni sa ne vada urcand si coborand de pe vas, caci ar sti ca ne pregatim de oaspeti. Cativa dintre noi vor trebui sa mearga prin bazar sa cumpere fructe, zaharicale si vinuri, ca si cum chiar am pregati un ospat. Si mai trebuie sa tocmim scamatori, jongleri, dansatoare si cantareti care sa fie la bordul vasului maine-noapte.

- Inteleg, inteleg, spuse Regele Edmund frecandu-si palmele.

- Si apoi, continua Tumnus, ne imbarcam cu totii in seara asta. Si de indata ce se lasa intunericul

- Ridicam panzele si scoatem vaslele! exclama Regele.

- Si iesim in larg! striga Tumnus, sarind in picioare si incepand sa danseze.

- Inspre nord, zise primul Pitic.

- Fugim acasa! Ura pentru Narnia si pentru nord! exclama celalalt pitic.

- Iar Printul se va trezi a doua zi de dimineata si va gasi colivia goala! adauga Peridan, batand din palme.

- O, Domnule Tumnus, draga Domnule Tumnus, zise Regina prinzandu-l de maini si invartindu-se cu el in pas de dans. Ne-ai salvat pe toti.

- Printul va porni dupa noi, observa un alt nobil, al carui nume Shasta nu-l auzise.

- Nu mi-e teama de asta, spuse Edmund. Am vazut toate corabiile lor de pe rau si printre ele nu se afla nici un vas de razboi si nici vreo galera rapida. Chiar mi-as dori sa ne urmareasca! Caci Splendour Hyaline poate scufunda orice vas care s-ar incumeta sa-i ia urma - presupunand ca ne-ar putea ajunge.

- Sire, zise Corbul. Sapte zile daca mai stam sa cugetam, tot nu vom gasi alt plan mai bun decat al Faunului. Si daca ne-am hotarat, hai sa ne ingrijim mai inainte de cuiburi si apoi de oua, asa cum spunem noi, pasarile. Cu alte cuvinte, haideti sa mancam si apoi sa ne apucam de treaba ce ne-asteapta.

La auzul acestor vorbe, toata lumea se ridica in picioare, usile se deschisera, iar nobilii si celelalte fiinte din incapere se dadura in laturi lasand loc pentru Rege si Regina. Shasta tocmai se intreba ce sa faca, dar Domnul Tumnus il linisti:

- Stati cuminte, Alteta. Va aduc eu indata ceva de mancare. Nu e nevoie sa va miscati pana nu suntem gata de imbarcare.

Shasta isi lasa capul inapoi pe perne si in curand ramase singur in incapere.

„Ce mi se intampla e de-a dreptul ingrozitor,' isi spuse el. Nu-i trecuse nici o clipa prin minte sa le spuna acestor namieni intregul adevar si sa le ceara ajutorul. Fiind crescut de un om aspru si zgarcit cum fusese Arsheesh, isi facuse un obicei de a nu spune nimic, daca se putea, oamenilor mari: era convins ca adultii intotdeauna strica sau te impiedica sa faci ceea ce vrei. Si se mai gandea ca Regele s-ar fi purtat frumos cu cei doi cai, deoarece erau animale cuvantatoare din Narnia, dar nu si cu Aravis, caci era din Calormen, si ar fi putut s-o vanda ca sclava sau sa o trimita inapoi la tatal ei. Cat despre el,„Nici in ruptul capului n-as avea curajul sa le spun ca eu nu sunt adevaratul-Print Corin, in orice caz nu acum, isi zise el. Le-am auzit toate planurile. Daca ar afla ca eu nu sunt unul de-al lor, n-as mai iesi viu din casa asta. Le-ar fi teama ca i-as trada Tisrocului. M-ar ucide. Dar daca apare totusi adevaratul Corin, o sa iasa totul la iveala si atunci ma vor ucide, cu siguranta.' Shasta nu avea, vedeti voi, nici o idee de cum se poarta oamenii nobili si liberi.

„Ce ma fac? Ce ma fac? isi repeta el intruna. Dar ia te uita - se inapoiaza fiinta cu picioare de tap.'

Faunul intra in camera, pe jumatate dansand, purtind pe brate o tava care era aproape cat el de mare. O aseza pe o masuta incrustata de linga divanul lui Shasta si apoi isi incrucisa picioarele de tap si se aseza direct pe covor.

- Acum, micul meu print, spuse el, mananca bine. O sa fie ultima ta masa in Tashbaan.

Era un ospat pe cinste, dupa obiceiul celor din Calormen. Nu stiu daca voua v-ar fi placut sau nu, dar Shasta a fost incantat. Se aflau pe tava languste si salata, becata umpluta cu migdale si trufe si un fel complicat facut din ficatei de pasare amestecat cu orez, stafide si nuci, apoi pepeni racorosi, jeleu de agrise si jeleu de dude si o multime de alte bunatati pregatite cu gheata. Era de asemenea si o carafa mare cu vin, din acela care se numeste „alb' desi, de fapt, este galben.

Si cat timp Shasta manca, bunul Faun, care-l credea inca ametit de soare, ii vorbi despre clipele minunate care asteapta atunci cand vor ajunge inapoi acasa, despre batranul lui parinte, Regele Lune, care domnea peste Tinutul Archen, si despre micutul castel unde locuia pe versantul de sud al trecatorii.

- Si nu uita, zise Domnul Tumnus, ca de ziua ta vei primi prima ta armura si primul cal de lupta. Si apoi Alteta Voastra va incepe sa invete cum sa manuiasca«ulita si cum sa se dueleze in turnir. Si in cativa ani, daca totul merge bine, Regele Peter i-a promis parintelui vostru ca el insusi va va unge Cavaler la Cair Paravel. Dar pana atunci o sa tot fie un du-te-vino intre Narnia si Archen, prin trecatoarea muntilor. Si nu uitati ca mi-ai promis ca vii sa stai cu mine o saptamana intreaga, cat tine Festivalul Verii, cand in inima padurii se aprind focuri, iar Faunii si Driadele danseaza pana-n zori. Si apoi, cine stie? - poate o sa-l vedem chiar pe Aslan !

Dupa ce baiatul termina de mancat, Faunul il indemna pe Shasta sa stea linistit acolo unde era.

- Nu ti-ar strica un puiut de somn, adauga el. Te scol eu cand vine timpul sa ne imbarcam. Si apoi, mergem Acasa. Spre nord, spre Narnia!

Lui Shasta atat de mult ii placuse masa si toate cate i le povestise Tumnus, ca atunci cand ramase singur gandurile lui luara o cu totul alta intorsatura, isi dorea acum ca adevaratul Print Corin sa nu apara decat cand era prea tarziu si ca el, Shasta, sa poata pleca pe corabie spre Narnia. Ma tem ca Shasta nu se gandea deloc la ce-ar fi patit adevaratul Corin daca era lasat in urma in Tashbaan. Il ingrijora putin gandul ca Aravis si Bree il vor astepta la Morminte. Dar apoi, isi zise: „Si ce pot face eu acum? Oricum, Aravis nu ma considera de nasul ei, asa ca poate foarte bine sa mearga mai departe si singura.' Shasta nu se puHj impiedica sa nu-si spuna ca era mult mai placut sa ajunga in Narnia pe mare decat sa-si croiasca drum greu prin desert.

Dupa ce-si spuse toate acestea, Shasta facu ceea ce cred ca ati fi facut si voi daca v-ati fi sculat foarte devreme dimineata, ati fi mers mult pe jos, ati fi trecut printr-o gramada de emotii si apoi vi s-ar fi dat o masa buna si v-ati fi aflat lungiti pe un divan, intr-o incapere racoroasa, unde nu se auzea nici un zgomot decat bazaitul ratacit al unei albine intrate pe fereastra deschisa. Shasta adormi.

Ceea ce-l trezi fu un zgomot neasteptat de obiect spart. Sari in picioare si privi in jur. Isi dadu seama imediat, dupa cum se schimbasera lumina si umbra din incapere - ca dormise cateva ceasuri bune. Observa de asemenea si de unde venise zgomotul care-l trezise: un vas scump de portelan care fusese pe pervazul uneia dintre ferestre era acum imprastiat in cioburi pe jos. Dar nu dadu mare atentie acestui lucru. Ceea ce-i atrase insa privirile fura niste degete agatate de pervazul ferestrei. Cineva atarnat de partea cealalta se tragea in sus, caci degetele erau crispate si albe la incheieturi. Apoi in cadrul ferestrei aparu un cap si o pereche de umeri si, cateva clipe mai tarziu, un baiat de varsta lui Shasta statea calare pe pervaz, cu un picior inauntru si altul in afara.

Shasta nu-si vazuse niciodata chipul intr-o oglinda. Dar, chiar daca l-ar fi vazut, poate nu si-ar fi dat seama ca celalalt baiat arata (in imprejurari normale) exact ca el. Acum insa acest baiat nu mai semana cu nimeni, caci avea un ochi complet vanat, un dinte lipsa, iar hainele (care fusesera cu siguranta minunate cand le imbracase) erau rupte si murdare. Fata ii era manjita cu noroi si sange.

- Cine esti tu? intreba baiatul in soapta.

- Tu esti Printul Corin? intreba Shasta.

- Bineinteles, raspunse celalalt, dar tu cine esti?

- Eu nu sunt nimeni, adica vreau sa spun, nimeni anume zise Shasta. Regele Edmund m-a prins pe strada si m-a luat drept tine. Presupun ca semanam. Pot sa ies pe unde ai intrat tu?

- Da, daca te pricepi la catarat, spuse Corin. Dar de ce te grabesti asa? Eu zic ca putem sa ne distram cu chestia asta de-a fi luati unul drept celalalt.

- Nu, nu, insista Shasta. Trebuie sa ne schimbam rolurile imediat. Ar fi ingrozitor daca Domnul Tum-nus ar intra acum pe usa si ne-ar gasi aici pe amandoi. A trebuit sa ma prefac ca sunt tu. Iar voi urmeaza sa plecati in noaptea asta - in mare secret. Si apoi unde ai intarziat atita?

- Un baiat de pe strada a facut o remarca necuviincioasa despre Regina Susan, zise Printul Corin, asa ca i-am dat un pumn si l-am trimis la pamant. A fugit urland si a intrat intr-o casa de unde a iesit fratele lui mai mare. Asa ca m-am batut si cu fratele mai mare. Si atunci s-au luat dupa mine si am fugit pana ne-am izbit de trei barbati mai in varsta cu sulite care se numesc Straja. Asa ca m-am batut si cu Straja pana ce m-au pus ei pe mine la pamant. Intre timp se facuse intuneric. Atunci Straja m-a luat sa ma inchida undeva. Dar pe drum i-am intrebat daca nu le-ar placea o carafa cu vin si ei mi-au spus ca de ce nu. Atunci i-am dus la un negustor de vinuri si le-am cumparat niste vin si s-au asezat cu totii si au baut pana ce au adormit. Mi-am zis atunci ca e vremea sa ma fac nevazut, asa ca am iesit tiptil afara unde l-am gasit iar pe primul baiat de la care pornise totul - si care se tinuse dupa noi. Asa ca i-am tras un pumn de l-am trimis iar la pamant. Dupa asta m-am catarat pe un burlan pana pe acoperisul unei case, unde am stat cuminte pana s-a luminat de ziua. De atunci mi-am gasit drumul inapoi pana aici. Ia zi, mai e ceva de baut?

- Nu, am baut eu tot, spuse Shasta, Si acum, arata-mi pe unde ai intrat. Nu e nici o clipa de pierdut. Ai face mai bine sa te intinzi pe canapea si sa te prefaci - dar nu se poate, cu toate vanataile astea si cu ochiul innegrit. Va trebui sa le spui adevarul, de indata ce eu ma fac nevazut.

- Cum crezi ca le-as putea spune altceva decat adevarul? intreba Printul cam manios. Si la o adica cine esti tu?

- Nu am timp sa-ti explic, spuse Shasta intr-o soapta disperata. Sunt un narnian, cred; cineva din nord, oricum. Dar toata viata am fost crescut in Calor-men. Iar acum vreau sa evadez, sa traversez desertul, impreuna cu un Cal Cuvantator numit Bree. Hai, spune-mi repede pe unde sa ies?

- Uite, zise Corin. Sari de la fereastra asta pe acoperisul verandei. Dar trebuie sa sari usor, pe varfuri, ca altfel se aude. Apoi o iei la stanga si te sui pe zidul de colo, daca esti bun la catarat. Mergi de-a lungul zidului pana la colt. De acolo sari pe mormanul de gunoi care o sa fie de partea cealalta a zidului si ai scapat.

- Multumesc, ii spuse Shasta, care era deja calare pe pervaz. Cei doi baieti se privira unul pe celalalt si dintr-o data simtira ca sunt prieteni.

- La revedere, spuse Corin. Si mult noroc. Sper din tot sufletul sa reusesti sa evadezi.

- La revedere, ii raspunse Shasta. Ai avut ceva peripetii, nu gluma.

- Nici pe departe ca ale tale, zise Printul. Haide, sari; usor, iti spun, adauga el in timp ce Shasta isi daduse deja drumul. Sper sa ne intalnim din nou in Archen. Du-te la tatal meu, Regele Lune, si spune-i ca esti un prieten de-al meu. Ai grija! Aud pasi; vine cineva.

6. SHASTA PRINTRE MORMINTE

Shasta alerga in varful picioarelor de-a lungul acoperisului. Acesta era incins si ii frigea talpile, in cateva clipe se catara pe zidul din capatul curtii si cand ajunse la colt se pomeni privind in jos spre o straduta ingusta si urat mirositoare. Lipit de zid era un morman de gunoi, exact asa cum ii spusese Corin. Inainte de a sari, Shasta privi in jur pentru a se orienta. Din cate isi dadu seama, se afla acum de partea cealalta a dealului-insula pe care era construit orasul, inaintea lui totul cobora in trepte, acoperis dupa acoperis, pana jos, departe, spre turnurile si crenelurile zidului de nord al orasului. Dincolo de ziduri se vedea raul si, pe malul celalalt, peretele vaii acoperit cu gradini. Dar dincolo de gradini incepea ceva ce el nu mai vazuse niciodata: o intindere gri-galbuie, plata si nemiscata ca o mare, care mergea pana unde vedeai cu ochii.

La orizont se zareau niste inaltimi albastrui, masive si colturoase, unele din ele cu varfuri albe. „Desertul! Muntii!' isi spuse Shasta.

Sari jos pe mormanul de gunoi si o lua la vale cat putu de repede pe straduta cea strimta. Aceasta se varsa intr-o alta, mai lata, unde erau mai multi oameni. Nimeni nu se obosi sa intoarca privirea dupa un baietel zdrentaros care alerga pe strada in picioarele goale. Cu toate acestea, Shasta se simtea nelinistit si framantat pana cand, dand un colt, zari in fata poarta orasului. Multi erau cei care voiau sa iasa, si Shasta se trezi inghiontit cand intr-o parte, cand intr-alta. Pe podul de dincolo de porti, multimea se preschimba intr-o procesiune inceata de oameni care inaintau in sir, unii dupa altii. Dar acolo, cu apa limpede curgand la dreapta si la stanga podului, aerul era minunat de curat fata de mirosurile, caldura si zgomotul din Tasbaan.

Odata ajunsa la capatul podului, lumea incepea sa se risipeasca; unii o luau la drepta, altii la stanga, de-a lungul malului raului. Shasta o lua insa drept inainte, pe un drumeag ce serpuia printre gradini si care nu parea a fi prea batut. Abia ce merse putin si se trezi singur pe drum. Cativa pasi inca si ajunse in varful peretelui inverzit al vaii. Acolo se opri si privi in jur. Era ca si cum ar fi ajuns la capatul lumii, caci iarba se oprea brusc la cativa pasi mai incolo si incepea desertul: o intindere cat vedea cu ochii de nisip neted, asemanator cu nisipul de la tarmul marii, numai ca ceva mai aspru, caci aici nisipul nu era niciodata ud. La orizont se ridicau muntii, care erau acum mai indepartati decat i se parusera lui mai devreme. Spre usurarea lui, Shasta vazu in stanga, la numai cinci minute de mers de unde sta acum, ceea ce erau cu siguranta Mormintele. Erau exact asa cum le descrisese Bree: un grup de pietre inalte, roase de vreme, semanand cu niste viespare, numai ca putin mai inguste. Aratau foarte negre si lugubre, caci soarele apunea chiar in spatele lor.

Shasta se intoarse spre vest si porni intr-acolo. Nu se putea stapani sa nu scotoceasca cu privirea dupa vreun semn al prezentei prietenilor lui, desi soarele ii batea drept in fata si il orbea. „Oricum, isi zise el, daca sunt aici ma vor astepta, fireste, de partea cealalta a Pietrei celei mai indepartate, si nu de partea asta, unde ar putea fi vazuti din oras.'

Erau cu totul vreo douasprezece Morminte, fiecare cu cate o intrare arcuita dincolo de care se deschidea un hau intunecat. Nu erau aranjate in nici un fel de ordine, asa ca Shasta le lua pe toate la rand, dand roata in jurul fiecaruia, ca sa fie sigur ca nu-i scapa nici un loc necercetat. Asta ii lua ceva timp. Dar nu gasi pe nimeni.

Aici, la marginea desertului, linistea era apasatoare; iar soarele apusese cu adevarat.

Deodata, din spatele lui, rasuna un sunet teribil. Inima ii sari din piept de spaima si isi musca limba ca sa nu tipe. In clipa urmatoare insa isi dadu seama ce se auzea: era sunetul care anunta inchiderea portilor orasului. „Nu fi prost, lasule, se certa singur Shasta. E acelasi sunet pe care l-ai auzit si azi-dimineata.'

Dar intre un sunet auzit in cursul diminetii, in tovarasia prietenilor tai, si care iti ingaduie sa patrunzi intr-un oras si acelasi sunet auzit la caderea noptii, care te vesteste ca ai ramas pe-afara, singur, e o mare diferenta. Si acum, ca portile orasului se inchisesera, Shasta isi dadu seama ca nu mai era nici o speranta sa soseasca si ceilalti la locul de intalnire, in noaptea aceea. „Fie n-au putut iesi din oras inainte de inchiderea portilor, isi zise el, fie au plecat mai departe fara mine. De Aravis nu m-as mira daca ar face asa ceva. Bree insa m-ar fi asteptat. Sunt sigur ca m-ar fi asteptat - Oare?'

In felul lui de-a o judeca pe Aravis, Shasta gresea din nou. Aravis era cu siguranta orgolioasa si fara ocolisuri in purtare, dar cand venea vorba de cuvantul dat era de neclintit. Pentru nimic in lume nu si-ar fi parasit un tovaras de drum, chiar daca nu-l placea.

Acum Shasta realiza ca va fi nevoit sa-si petreaca noaptea singur (se facea din ce in ce mai intuneric) si locul incepu sa-i displaca din ce in ce mai mult. Formele acelea mari si mute de piatra ii dadeau fiori. Shasta incercase din rasputeri sa nu se duca cu gandul la strigoi, dar gasea ca ii era din ce in ce mai greu sa nu o faca.

- Au! Au! Ajutor! tipa el deodata, caci chiar in momentul acela simti ceva atingandu-i piciorul. Cine n-ar tipa daca i-ar veni ceva pe la spate si l-ar atinge pe neasteptate; si mai ales intr-un loc ca acela si la o ora atat de tarzie, cand inima-i este cat un purice. Shasta era atat de ingrozit, ca in loc sa o rupa la goana ingheta pe loc. Orice era mai bine decat sa fie fugarit printre pietrele mormintelor de ceva la care nu indraznea sa se uite. Nu, Shasta facu lucrul cel mai cuminte cu putinta. Se intoarse si privi in spate. Si inima aproape ca-i plesni de usurare. Ceea ce-l atinsese nu era decat o pisica.

Lumina era prea slaba ca sa o poata vedea bine. Observa insa ca era o pisica foarte mare si foarte solemna. Ai fi zis ca traise de multi, multi ani singura printre Morminte. Ochii ei te lasau sa crezi ca stie taine de nimeni altcineva stiute.

- Pisi, pisi, incepu Shasta. Banuiesc ca tu nu esti o pisica cuvantatoare.

Pisica il privi si mai intens. Apoi se intoarse si se indeparta. Shasta, bineinteles, se lua dupa ea. Pisica il. conduse dincolo de Morminte, in locul de unde incepea desertul. Acolo se aseza cu spatele drept, cu coada rasucita in jurul picioarelor si cu fata indreptata spre adancul pustiului de nisip, spre Narnia si spre nord. Si ramase asa nemiscata de parca veghea la sosirea unui dusman. Shasta se intinse langa ea, cu spatele lipit de cel al pisicii si cu fata spre Morminte, caci atunci cand ti-e teama de ceva, nimic nu-ti da mai multa tarie decat sa privesti primejdia din fata si sa ai ceva cald si solid in spate. Cu siguranta ca voua nisipul nu vi s-ar fi parut foarte comod, dar de cateva saptamani Shasta dormise direct pe pamant si abia daca lua aminte la cat era nisipul de tare. Foarte curand adormi, desi chiar si in vis continua sa se intrebe ce s-o fi intamplat cu Bree, Aravis si Hwin.

Fu trezit brusc de un sunet pe care nu-l mai auzise niciodata pana atunci.,,Poate a fost doar un cosmar,' isi zise el. In acelasi timp realiza ca pisica disparuse si isi dorea ca ea sa nu fi plecat. Dar ramase nemiscat, fara sa deschida ochii, caci era sigur ca se va speria si mai tare daca se ridica in picioare si privea la Morminte si la pustiu; exact asa cum tu sau eu ne-am ghemui nemiscati, cu paturile trase peste cap. Dar sunetul se auzi din nou - era un strigat ascutit, prelung, sfredelitor - si venea din spatele lui, dinspre desert. Shasta fu nevoit sa deschida ochii si sa se ridice in capul oaselor.

Luna stralucea puternic. Mormintele - mult mai mari si mai aproape decat avusese el impresia- aratau gri in lumina lunii. De fapt aratau oribil, ca niste oameni uriasi, infasurati din cap pana-n picioare in vesminte lungi si gri care le ascundeau fata. Nu era o priveliste placuta pentru unul ce-si petrece noaptea singur, intr-un loc necunoscut. Dar strigatul se auzise din partea opusa, dinspre desert. Shasta fu nevoit sa se intoarca cu spatele la Morminte (ceea ce nu-i placu deloc) si sa scruteze cu privirea adancul pustiului intunecat. Urletul salbatic rasuna inca o data.

„Sper ca nu sunt tot lei', isi zise Shasta. Urletele insa nu prea semanau cu ragetele pe care le auzise in noaptea aceea cand se intalnisera cu Hwin si Aravis. Erau, de fapt, urlete de sacali, dar Shasta nu avea de unde sa stie. Si chiar de-ar fi stiut, tot n-ar fi fost placuta intalnirea cu un sacal.

Urletele sfasiau bezna iar si iar. „Orice ar fi, sunt multi', isi zise Shasta. „Si se apropie.'

Poate daca l-ar fi dus mintea ar fi luat-o printre morminte, inapoi catre rau, unde se aflau case si unde era mai putin probabil sa se apropie animalele salbatice. Dar mai era (sau credea el ca este) si problema strigoilor. Daca mergea acum printre Morminte insemna sa treaca pe langa acele intrari tenebroase sapate in Pietre; si cine stie ce putea sa iasa de acolo? Poate vi se pare caraghios, dar Shasta simti ca mai degraba risca intalnirea cu animalele salbatice. Apoi, pe masura ce urletele se apropiau tot mai mult, incepu sa se razgandeasca.

De fapt tocmai se pregatea s-o rupa la fuga cand deodata, intre el si pustiu, aparu un animal mare. Cum luna batea din spate, nu distingea decat o forma mare si neagra. Shasta nu-si putu da seama ce animal este, decat ca are un cap foarte mare si cu multa blana, si merge pe patru picioare. Animalul nu parea sa-l fi observat pe Shasta, caci se opri, isi intoarse capul inspre desert si dadu un raget al carui ecou se lovi de pietrele Mormintelor si paru sa zgaltaie nisipul de sub picioarele baiatului. Strigatele celorlalte creaturi amutira, si lui Shasta i se paru ca aude zgomot de picioare care se indeparteaza in fuga, speriate. Si apoi fiara se intoarse si privi catre Shasta.

- E un leu. Sunt sigur ca e leu, isi zise atunci Shasta. S-a sfarsit cu mine. Ma intreb daca doare tare. Ce bine ar fi daca s-ar termina odata. Ce s-o fi intampland cu oamenii dupa moarte. O-o-o-h! Iata-l ca vine!' Si baiatul inchise ochii si stranse din dinti.

Dar in loc de colti si de gheare, Shasta simti doar ceva cald asezandu-se la picioarele lui. Si cand deschise ochii, exclama:

- Dar nu e nici macar atat de mare pe cat credeam! E numai pe jumatate dar ce spun eu! E doar un sfert din cat mi s-a parut! Zau daca nu e chiar pisica!!! Probabil ca am visat ca era mare cat un cal.

Si intr-adevar, fie ca visase sau nu, ceea ce sedea acum intins la picioarele lui si il privea nelinistitor de fix, fara sa clipeasca, cu niste ochi imensi si verzi, era pisica, desi era una dintre cele mai mari pisici pe care le vazuse Shasta vreodata.

- Oh, Pisi, rasufla baiatul usurat. Dac-ai sti cat sunt de fericit ca te-ai intors! Am avut niste vise oribile.

Si se lungi din nou pe jos, spate in spate cu pisica, asa cum fusesera la inceputul noptii. Caldura animalului ii patrunse in tot corpul.

- Cat oi trai, zau daca am sa mai fac vreun rau vreunei pisici, zise Shasta, vorbind pe jumatate cu el, pe jumatate cu pisica. Am facut odata, stii. Am aruncat cu pietre dupa o amarata de mita fara stapan, care era aproape moarta de foame. Hei! Lasa-ma.

Pisica se intorsese catre el si il zgariase usor cu laba.

- Lasa-ma acum, spuse Shasta. Ai zice ca intelegi tot ce spun.

Si cu asta adormi la loc.

A doua zi dimineata, cand se trezi, pisica disparuse, soarele se ridicase pe cer, iar nisipul era fierbinte. Shasta se simtea foarte insetat. Se ridica de jos si se freca la ochi. Desertul era de o albeata dureroasa si, desi razbateau pana la el murmurele orasului, totul era neclintit acolo unde se afla el. Ca sa scape de soarele orbitor, isi intoarse privirea putin catre stanga si spre vest si zari muntii din capatul indepartat la desertului. Se vedeau atat de clar si de limpede ca pareau doar la o aruncatura de bat. Shasta observa mai ales un varf foarte inalt care se despartea in doua piscuri si isi zise ca acela trebuie sa fie Muntele Pire.„Daca e sa ne luam dupa spusele Corbului, aceea e directia in care trebuie sa mergem, isi zise el. Am sa fac un semn, ca sa nu mai pierdem vremea cand sosesc si ceilalti.' Shasta se apuca si sapa cu piciorul un sant adanc si drept in directia Muntelui Pire.

Urmatorul lucru, in mod evident, era sa faca rost de mancare si de apa. Shasta o porni inapoi printre Morminte - care acum i se pareau atat de familiare, incat baiatul se intreba cum de se pututse speria de ele - inspre gradinile de pe malul raului. Ici si colo zari cativa oameni prin jur, dar nu prea multi, caci portile orasului fusesera deschise cu cateva ceasuri in urma si multimea de dimineata era deja inauntru. Asa incat nu-i fu greu sa faca putina „rechizitionare' (cum ii spunea Bree). Asta a presupus sa sara gardul unei gradini si sa se intoarca cu trei portocale, un pepene, cateva curmale si o rodie. Dupa asta, cobori pe malul raului, ceva mai departe de pod, si isi potoli setea. Apa era atat de placuta incat Shasta isi dezbraca hainele fierbinti si murdare si se scalda; crescand la malul marii, Shasta invatase sa inoate de cand invatase sa si mearga. Cand iesi din apa, se lungi pe iarba si privi orasul - in toata splendoarea, puterea si maretia lui. Dar asta ii reaminti si de pericolele pe care le ascundea. Si imediat isi dadu seama ca poate ceilalti ajunsesera la Morminte cat se scaldase el („si sa vezi tu ca au plecat fara mine'). Asa ca se imbraca degraba si o rupse la fuga inapoi. Fugi atat de repede incat, atunci cand ajunse la Morminte, ii era din nou cald si sete, de parca nici nu bause si nici nu se scaldase.

Asa cum se intampla totdeauna cand esti singur si astepti pe cineva, ziua aceea parea sa dureze o vesnicie. Avea multe la care sa se gandeasca, dar cand stai si nu faci altceva decat sa te gandesti, timpul trece foarte incet. Shasta se gandi mult la narnienii pe care-i cunoscuse si in special la Corin. Se intreba ce se intim-plase cand descoperisera ca baiatul care statuse pe divan ascultandu-le toate planurile de evadare nu fusese adevaratul Corin. Nu-i facea placere sa se gandeasca la faptul ca toti acei oameni cumsecade il considerau o iscoada.

Dar, pe masura ce soarele urca incet-incet pe cer si apoi cobori spre apus, si nimeni nu sosi si nu se intampla nimic, Shasta incepu sa devina din ce in ce mai nelinistit, isi dadu seama ca atunci cand hotarasera sa se astepte unul pe celalalt la Morminte nimeni nu spusese si pentru cat timp. El nu putea astepta acolo la nesfarsit! in curind avea sa se lase din nou intunericul, si urma o alta noapte, ca si cea de ieri. Shasta incepu sa-si faca fel de fel de planuri, toate proaste, si in cele din urma il alese pe cel mai prost dintre ele. Se hotari sa astepte pana la caderea noptii si apoi sa se strecoare inapoi spre rau, sa fure atatia pepeni cati putea cara si sa porneasca singur inspre Muntele Pire, increzandu-se in directia pe care o indica santul sapat azi-dimineata in nisip. Era o idee nebuneasca si, daca Shasta ar fi citit tot atat de multe carti ca si voi despre calatoriile in desert, si-ar fi dat seama ca planul lui era gresit din capul locului. Dar Shasta nu citise nici fel de carte.

Inainte ca soarele sa dispara cu totul de pe cer, ceva insa se intampla. Shasta statea in umbra unuia dintre Morminte cand, ridicandu-si privirea, vazu doi cai venind spre el. Si imediat inima-i salta de bucurie, caci ii recunoscu pe Bree si pe Hwin. Dar entuziasmul i se stinse aproape pe loc. Aravis nu era cu ei. Caii erau condusi de un necunoscut, un barbat inarmat, imbracat ca un sclav important dintr-o familie de nobili. Bree si Hwin nu mai aratau a cai de povara, ci aveau capastrul si saua pusa. Ce insemnau toate astea? „E o cursa, isi zise Shasta. Cineva a prins-o pe Aravis si probabil a torturat-o, iar ea a dat totul in vileag. Acum vor sa ma faca sa ies din ascunzatoare si sa alerg in intampinarea lui Bree, ca sa ma prinda si pe mine! Si totusi daca stau ascuns as putea sa pierd si ultima sansa de a ma intalni cu ei. Ah, de-as sti ce s-a intamplat!' Si Shasta ramase amarat in ascunzatoare. Din cand in cand, mai arunca cate o privire pe dupa piatra, intrebandu-se ce anume ar fi putut face care sa nu fie primejdios.

- Taci din gura! M-auzi? Taci din gura! Trebuie sa ma ascunzi. Spune-le oamenilor tai.

- Dar, draga mea Incepu Lasaraleen fara sa-si coboare glasul. (Nu-i displacea catusi de putin sa atraga privirile; dimpotriva, ii facea chiar o mare placere.)

- Fa ce-ti spun sau nu mai vorbesc niciodata cu tine, ii suiera Aravis. Te rog, te rog grabeste-te, Las. E foarte, foarte important. Spune-le oamenilor tai sa

[text lipsa]

(„Fir-ar sa fie toti oamenii astia!', bombani Aravis in sinea ei).

- Loc! Loc! Faceti loc pentru Trakheena Lasaraleen! Imediat dupa el au aparut patru sclavi inarmati si apoi alti patru care duceau pe umeri o lectica ce se legana in tremur de perdele de matase si in clinchet de clopotei de argint, imprastiind in jur miros de parfum si flori. Lectica era urmata de sclave imbracate in straie frumoase, apoi de cativa randasi, mesageri, baieti de casa si alti asemenea. Si atunci Aravis a savarsit prima greseala.

O cunostea foarte bine pe Lasaraleen - asa cum, am putea spune, se cunosc doua foste colege de scoala - pentru ca locuisera adesea in aceeasi casa si fusesera la aceleasi ospete. Si Aravis nu se putu impiedica sa nu ridice ochii sa vada cum arata Lasaraleen, acum cand era maritata si devenise o foarte mare doamna.

Mare greseala. Ochii celor doua fete se intalnira. Si imediat, Lasaraleen se ridica in capul oaselor si striga cat putu de tare:

- Aravis! Ce cauti aici? Tatal tau

Nu era nici o clipa de pierdut. Fara sa ezite, Aravis dadu drumul Cailor, se prinse de marginea lecticii si se salta sus, langa Lasaraleen, soptindu-i furioasa la ureche:

[text lipsa]

7. ARAVIS IN TASHBAAN

Iata ce se intamplase de fapt. Cand Aravis l-a vazut pe Shasta luat pe sus de namieni si s-a trezit singura cu doi cai, care (din fericire) nu scoteau o vorba, nu si-a pierdut capul nici macar o clipa. L-a apucat pe Bree de funie si a ramas pe loc tinand ambii cai; si, desi inima-i batea sa-i sparga pieptul, nimeni nu observa nimic. De indata ce s-a indepartat grupul de nobili narnieni, Aravis a incercat sa mearga mai departe. Dar inainte sa poata face un pas, peste multime rasuna vocea unui alt crainic

prinda cei doi cai si sa-i ia cu noi. Lasa-n jos perdelele lecticii si du-ma undeva unde sa nu pot fi gasita. Si te implor, grabeste-te.

- Bine, bine, draga, zise Lasaraleen cu glasul ei lenes. Poftim. Si adresandu-se sclavilor, zise: Doi dintre voi sa prinda caii Tarkheenei. Si duceti-ma acasa. Draga mea, chiar crezi ca e bine sa lasam perdelele pe o zi ca asta? Vreau sa spun

Dar Aravis le trasese deja, inchizandu-se impreuna cu Lasaraleen sub un cort impodobit, parfumat, dar cam fara aer.

Nu trebuie sa fiu vazuta, spuse ea. Tatal meu nu stie ca sunt aici. Am fugit de acasa.

- Draga mea, dar ce palpitant, exclama Lasaraleen. Abia astept sa-mi povestesti. Nu te supara, draga, te-ai asezat pe rochia mea. Te deranjeaza daca te tragi mai incolo? Asa. Stii, e noua. Iti place? Am luat-o de la

- O, Las, te rog fii serioasa, spuse Aravis. Unde este tatal meu?

- Cum unde? Nu stii? E aici, bineinteles. A sosit chiar ieri in oras si intreaba de tine peste tot. Si cand te gandesti ca noi suntem aici amandoua si el nici ca banuieste! Totul e atat de amuzant!

Si se pomi pe chicotit. Aravis isi aminti ca intotdeauna prietenei ei ii placuse sa chicoteasca.

- Ba nu e deloc amuzant, spuse ea. E chiar ingrozitor de serios. Unde ma poti ascunde?

- Nici o problema, draga mea, spuse Lasaraleen. Te duc acasa. Sotul meu e plecat si nimeni n-o sa te vada. Pfiu! Nu e deloc aer cu perdelele trase. Vreau sa vad lumea de afara. Ce rost are sa porti o rochie noua daca mergi ferecata in lectica.

- Sper ca nu te-a auzit nimeni cand m-ai strigat pe nume, spuse Aravis.

- Oh nu, draga, bineinteles ca nu, spuse Lasaraleen cu gandul aiurea. Dar tot nu mi-ai spus ce crezi despre rochie.

- Si mai e ceva, continua Aravis. Trebuie sa le spui oamenilor tai sa se poarte foarte respectuos cu cei doi cai. Asta face parte din secret. Amandoi sunt Cai Cuvantatori din Narnia!

- I-auzi! exclama Lasaraleen. Ce interesant! Vai, draga mea, ai vazut-o pe regina barbarilor din Narnia? E oaspete la Tashbaan. Se spune ca Printul Rabadash e indragostit nebuneste de ea. De doua saptamani se organizeaza cele mai frumoase petreceri si vanatori si altele de felul acesta. Dar mie nu mi se pare atat de frumoasa cum se spune. Dar unii dintre barbatii narnieni sunt cu adevarat aratosi. Alaltaieri, am fost la un banchet, pe rau, si purtam

- Cum ii impiedicam pe oamenii tai sa vorbeasca si sa spuna ca ai in casa un oaspete imbracat in haine de cersetor? Vestea ar putea ajunge cu usurinta la tatal meu.

- Hai, fii buna si nu-ti mai face atatea griji, spuse Lasaraleen. O sa-ti dam imediat niste haine ca lumea. Iata ca am si ajuns!

Lectica se oprise si era coborata de pe umerii sclavilor. Cand perdelele fura date in laturi, Aravis se trezi intr-o curte-gradina foarte asemanatoare cu cea in care fusese dus Shasta cu cateva minute mai devreme, desi intr-o cu totul alta parte a orasului. Lasaraleen ar fi intrat direct in casa daca Aravis nu i-ar fi soptit agitata sa dea porunca sclavilor ca nu cumva sa vorbeasca de ciudatul oaspete al stapanei lor.

- A, da, iarta-ma, draga mea, mi-a iesit complet din minte, spuse Lasaraleen. Ia veniti aici, cu totii. Si tu, strajerule. Nimeni n-are voie sa plece din casa astazi, ne-am inteles? Si pe cine aud ca a spus cuiva de aceasta tanara doamna va fi mai intai batut pana la moarte, apoi ars de viu si apoi tinut pe paine si apa timp de sase saptamani. Am spus.

Desi Lasaraleen zisese ca moare de nerabdare sa auda povestea lui Aravis, nu se arata deloc grabita. Dintotdeauna ii placuse mai mult sa vorbeasca decat sa asculte, inainte de-a o lasa pe Aravis sa-i povesteasca, insista ca prietena ei sa faca o baie lunga si luxoasa (baile din Calormen sunt renumite), dupa care o imbraca in vesminte din cele mai bune. Tevatura pe care o facu pana sa aleaga o rochie aproape ca o scoase din minti pe Aravis. Asa fusese dintotdeauna Lasaraleen - preocupata mai ales de haine, petreceri si barfa. Pe Aravis, in schimb, o pasionau mai mult arcurile, sagetile, caii, caini si

Inotul. Va inchipuiti ca fiecare considera preocuparile celeilalte ca fiind caraghioase. Dar, dupa ce luara masa (alcatuita in special din feluri cu frisca, jeleu, fructe si gheata), intr-o minunata incapere cu coloane (care i-ar fi placut mai mult lui Aravis daca rasfatata maimutica a lui Lasaraleen nu s-ar fi zbantuit peste tot), se asezara la vorba si, in sfarsit, Lasaraleen o intreba pe Aravis de ce fugise de-acasa.

- Dar in fond, draga mea, de ce nu vrei sa te mariti cu Ahoshta Tarkaan? intreba Lasaraleen cand Aravis termina de povestit. Toata lumea vorbeste despre el. Sotul meu spune ca Ahoshta va ajunge unul din cei mai puternici oameni din Calormen. Tocmai a fost facut Mare Vizir, acum cand moartea l-a chemat la ea pe Axartha. Nu stiai?

- Nu-mi pasa. Nu pot sa-l sufar, spuse Aravis.

- Dar, draga, gandeste-te numai! Trei palate, dintre care unul e acela splendid de pe lacul de la Ilkeen. Siraguri peste siraguri de perle. Bai in lapte de magarita. Si, in plus, m-ai putea vizita atat de des.

- Din partea mea, poate sa-si pastreze perlele si palatele, zise Aravis.

- Intotdeauna ai fost o fata ciudata, Aravis, spuse Lasaraleen. Ce vrei mai mult decat atat?

In cele din urma, Aravis reusi s-o faca pe Lasaraleen sa inteleaga ca se afla la stramtoare. Ba chiar incepura sa faca tot felul de planuri. Caii puteau fi scosi foarte usor prin poarta de nord si dusi la Morminte. Nimeni nu ar fi oprit un randas bine imbracat, care duce la apa un cal de lupta si o iapa eleganta. Iar Lasaraleen nu ducea lipsa de randasi. Cu Aravis insa era mai dificil. Aceasta intreba daca nu putea fi dusa intr-o lectica cu perdelele trase. Dar Lasaraleen ii spuse ca lecticile erau folosite numai in oras si ca o lectica iesind pe poarta orasului nu va putea trece neobservata.

Dupa ce vorbira vreme indelungata - si asta pentru ca lui Aravis ii era greu sa-si faca prietena sa nu se abata de la subiect - Lasaraleen batu dintr-o data din palme si exclama:

- O, am o idee. Exista o cale de a iesi din oras, care nu duce prin poarta orasului. Gradina Tisrocului (fie ca in veci sa traiasca!). Stii, coboara drept la rau. Poarta de la capatul gradinii e folosita numai de oamenii palatului, bineinteles - dar, vezi tu, draga mea (aici chicoti putin din varful buzelor), noi suntem ca si oamenii palatului. Ai avut noroc ca m-ai gasit tocmai pe mine. Dragul nostru Tisroc (fie ca in veci sa traiasca!) este un om atat de bun. Suntem invitati la palat aproape in fiecare zi si este pentru noi ca o a doua casa. Imi sunt atat de dragi toti printii si printesele, iar pe Printul Rabadash pur si simplu il ador. Am intrare libera la oricare din doamnele palatului, la orice ora din zi sau din noapte. Si ma gandesc de ce nu am merge amandoua, dupa ce se lasa seara, si sa te ajut sa iesi prin poarta din fundul gradinii? Afara gasesti intotdeauna cateva barcute. Si daca suntem vazute

- Totul ar fi pierdut, zise Aravis.

- Draga mea, nu te pierde asa cu firea, spuse Lasaraleen. Voiam sa spun ca, daca ne prinde cineva, lumea o sa spuna ca e doar una din glumele mele nebune. Stii, mi-am facut deja o oarecare faima cu ele. Chiar acum doua zile - trebuie sa auzi asta, draga mea, e teribil de amuzant

- Am vrut sa spun ca totul ar fi pierdut pentru mine, spuse Aravis, putin sec.

- O -a!-da-acum inteleg ce vrei sa spui, draga mea. Atunci ai tu un plan mai bun?

Aravis nu avea si deci zise:

- Nu. Va trebui sa riscam. Cand putem pleca?

- O, in nici un caz in seara asta, spuse Lasaraleen. Nici sa nu te gandesti. In seara asta e un mare

ospat (de altfel, in cateva clipe va trebui sa incep sa-mi aranjez parul) si tot palatul va fi luminat ca ziua. Si va fi plin de oameni! Nu, nu putem merge decat maine seara.

Vestea n-o bucura prea mult pe Aravis, dar nu avea incotro; trebuia sa se multumeasca si cu atat. Dupa-amiaza se scurse foarte incet si Aravis se simti pe deplin usurata cand Lasaraleen pleca la palat, caci se saturase de chicotelile ei si de discutiile interminabile despre rochii si petreceri, despre nunti, logodne si scandaluri. Aravis se culca devreme si se simti bine: era atat de placut sa dormi din nou pe perne si intre cearsafuri.

A doua zi s-a scurs la fel de greu. Lasaraleen voia sa schimbe intreg planul si ii tot spunea lui Aravis ca Narnia este o tara cu zapada si gheata vesnica, unde locuiesc demoni si vrajitori si ca Aravis era nebuna ca voia sa mearga acolo.

- Unde mai pui ca mai calatoresti si impreuna cu un fiu de taran! zise Lasaraleen. Gandeste-te, draga mea! nu se cade!

Aravis se tot gandise la asta, dar era atat de plictisita de sporovaiala prosteasca a lui Lasaraleen incat pentru prima oara isi zise ca drumul alaturi de Shasta era cu mult mai placut decat viata mondena din Tash-baan. Asa ca se margini sa spuna:

- Uiti ca in Namia nici eu si nici el nu vom mai fi cine suntem aici. Si apoi, i-am fagaduit.

- Si cand te gandesti, insista Lasaraleen, aproape in lacrimi, ca, daca ai avea un pic de minte, ai putea fi sotia Marelui Vizir!

Aravis se hotari s-o lase in pace si se duse sa schimbe o vorba cu cei doi cai.

- Putin inainte de apusul soarelui o sa va duca un randas jos, la Morminte, le zise ea. N-o sa mai aveti nimic in spate. O sa fiti inseuati si cu capastrul pus. Dar va trebui sa luam ceva merinde in desaga lui Hwin, iar de saua ta, Bree, o sa legam un burduf de apa. Baiatul are porunca sa va lase sa va adapati bine pe malul opus al raului, la piciorul podului.

- Dupa care pornim spre nord, spre Narnia! sopti Bree. Ce ne facem insa daca pe Shasta nu-l gasim la Morminte?

- Il asteptam, bineinteles, spuse Aravis. Sper ca au avut grija de voi asa cum se cuvine.

- Niciodata n-am fost mai bine ingrijit, zise Bree. Dar daca sotul acestei Tarkheene care ti-e prietena si care chicoteste tot timpul il plateste pe grajdarul sef sa cumpere cel mai bun ovaz, atunci cred ca grajdarul sef il insala.

Aravis si Lasaraleen luara masa in incaperea cu coloane.

Doua ore mai tarziu, erau gata de plecare. Aravis era imbracata ca o sclava de soi dintr-o intr-o casa de nobili si purta un val peste fata. Daca cineva le oprea si le intreba ce-i cu ele, se hotarasera ca Lasaraleen sa raspunda ca Aravis este o sclava pe care o duce in dar uneia dintre printese.

Cele doua fete plecara pe jos. In cateva minute erau la portile palatului. Ofiterul strajerilor de la poarta o cunostea destul de bine pe Lasaraleen si le porunci ostenilor sa ia pozitie de drepti si sa dea onorul. Cele doua fete intrara imediat in Sala de Marmura Neagra. Aici dadura peste mai multi curteni, sclavi si alte persoane, dar asta le ajuta sa treaca neobservate. Traversara apoi Sala Coloanelor si Sala Statuilor si intrara pe coridorul cu arcade, trecand pe langa usile mari, din cupru batut, ale salii tronului. Tot ce se putea vedea in lumina slaba era cu adevarat magnific.

In curand iesira in gradina interioara care cobora in terase. Traversara gradina si ajunsera la Palatul Vechi. Se facuse deja destul de intuneric si se trezira strabatand un labirint de coridoare, luminate ici si colo de torte prinse cu inele de ziduri. La un moment dat, Lasaraleen se opri. Ajunsesera la o intretaiere de coridoare.

- Nu te opri, te rog, nu te opri, ii sopti Aravis, a carei inima batea de sa-i sparga pieptul si care avea impresia ca in orice clipa puteau da nas in nas cu tatal ei.

- Ia sa vedem zise Lasaraleen. Nu sunt absolut sigura pe unde o luam de aici. Cred ca o luam la stinga. Da, sigur e la stanga. Ce palpitant e totul!

O luara la stanga si intrara pe un alt coridor abia luminat si care se termina cu niste scari.

- E bine, spuse Lasaraleen. Sunt sigura ca ne aflam pe drumul cel bun. Mi-amintesc de treptele astea.

Dar in clipa urmatoare, din fata, vazura apropiindu-se palpaitul unei lampi. O clipa mai tarziu, de dupa un colt mai de departe, aparura umbrele a doi barbati mergand cu spatele si purtand luminari inalte. Si cine nu stie ca numai inaintea regilor mergi cu spatele. Aravis o simti pe Lasaraleen apucand-o de brat - sau mai bine zis ciupind-o de brat, cu gestul celui cuprins de o spaima de moarte. Lui Aravis i se paru ciudata spaima lui Lasaraleen din moment ce Tisrocul era un prieten atat de apropiat, dupa cum ii spusese, dar nu mai avu timp sa-si duca gandurile pana la capat. Lasaraleen se rasucise pe calcaie si o grabea inapoi pe scari. Mergeau in varful picioarelor bajbaind disperat de-a lungul zidului.

- Aici e o usa, ii sopti ea. Repede.

Intrara, inchisera usa foarte incet in urma lor si se trezira in cea mai adanca bezna. Dupa cum respira, Aravis isi dadu seama ca Lasaraleen era ingrozita.

- Tash sa ne ocroteasca! sopti Lasaraleen. Ce ne facem daca intra aici. Unde ne ascundem?

Sub picioarele lor se simtea un covor moale. Bajbaira prin intuneric si se lovira de un divan.

- Sa ne lungim in spatele lui, scanci Lasaraleen. Ah! Cit imi doresc sa nu fi venit.

Abia de era destul loc intre divan si peretele imbracat in draperie. Cele doua fete se ghemuira cat putura de bine. Lasaraleen reusi sa ocupe un loc mai bun si era complet ascunsa privirii. Dar fruntea lui Aravis se vedea din spatele divanului. Daca intra cineva cu o torta si privea inspre divan ar fi vazut-o. Dar pentru ca purta val, nu-ti dadeai imediat seama ca ceea ce se vede este o frunte si o pereche de ochi. Aravis se impingea disperata, incercand s-o faca pe Lasaraleen sa-i lase mai mult loc. Aceasta insa, egoista in panica ei, nu se clintea si o ciupea de picioare, in cele din urma se potolira si ramasera nemiscate, rasufland greu. Propria lor respiratie parea asurzitoare. Altfel, incaperea era cufundata intr-o liniste adanca.

- A trecut? intreba Aravis intr-o soapta abia auzita.

- C-c-cred ca da, incepu Lasaraleen. Dar bietii mei nervi Chiar atunci insa se auzi cel mai infricosator zgomot ce-ar fi putut sa se auda in clipa aceea: zgomotul usii care se deschide. Si apoi aparu lumina. Si pentru ca Aravis nu putea sa-si traga capul mai mult in spatele divanului, vazu cu ochii ei tot.

Mai intai intrara cei doi sclavi (muti si surzi, dupa cum bine ghici Aravis, si deci folositi la sfaturile cele mai de taina), mergand cu spatele si ducand in maini luminarile. Se postara in picioare unul la fiecare capat al divanului. Asta era bine, caci in felul acesta Aravis era ascunsa privirii. Ea se uita acum printre calcaiele sclavului asezat in fata ei. Urmatorul care intra fu un barbat in varsta, foarte gras, care purta o ciudata tichie inalta si ascutita, dupa care Aravis il recunoscu imediat ca fiind Tisrocul in persoana. Cea mai modesta bijuterie pe care o purta valora mai mult decat toate vesmintele si armele nobililor namieni luate impreuna: dar era atat de gras si atat de impodobit cu volane si pliscuri, si zorzoane, si nasturi, si ciucuri, si talismane, incat Aravis nu se putu abtine sa nu-si spuna ca moda vesmintelor din Narnia (cel putin pentru barbati) arata de mii de ori mai bine. In urma lui intra un tanar inalt, cu turban impodobit cu pene si pietre pretioase, iar la sold cu un iatagan in teaca de fildes. Parea foarte nervos, iar dintii ii luceau fioros in lumina luminarilor. Ultimul care intra fu un barbat scund, cocosat si zbarcit, in persoana caruia Aravis il recunoscu, cu un fior de sila, pe noul Mare Vizir, pe fagaduitul ei sot, Ahoshta Tarkaan.

De indata ce intrara in incapere, usa se inchise in urma lor. Tisrocul se aseza pe divan cu un oftat de usurare, tanarul se posta in picioare in fata lui, iar Marele Vizir se ploconi la pamant, sprijinit in coate si genunchi si cu fata ingropata in covor.

8. IN CASA TISROCULUI

- O tata al meu! O, lumina a ochilor mei! incepu tanaral, rostind cuvintele repede si cam fara convingere si nicidecum ca si cand Tisrocul ar fi fost intr-adevar lumina ochilor lui. Iti doresc sa traiesti in veci, dar tu pe mine m-ai distrus. Daca mi-ai fi dat cea mai iute galera atunci la rasaritul soarelui, cand am bagat de seama ca vasul blestematilor de barbari a disparut de unde era, as fi putut poate sa-i ajung din urma. Dar tu ai insistat mai intai sa trimit sa vada daca nu care cumva doar il mutasera in ape mai bune, de partea cealalta a capului. Si iata cum am pierdut o zi intreaga. Iar ei se afla acum prea departe - mult prea departe - ca sa mai trag nadejde ca-i pot ajunge! Nestematul cel fals, - si aici urma un sir de vorbe de ocara adresate reginei Susan, care nu ar arata frumos puse pe hartie. Ati inteles, fara indoiala, ca tanarul nu era altul decat printul Rabadash, iar nestematul cel fals era Susan a Narniei.

- Stapaneste-te, o, fiule, zise Tisrocul. Caci plecarea oaspetilor lasa o rana care este repede vindecata in inima unei gazde intelepte.

- Dar o vreau, striga Printul. Trebuie sa o am. Mor daca nu o am - inselatoare, mandra, inima haina de fiica de caine ce este! Somnul nu mi-l mai gasesc, mancarea nu mai are gust, iar lumina ochilor mi s-a intunecat din pricina frumusetii ei. Regina barbarilor trebuie sa fie a mea.

- Adevarat glasuieste unul dintre poeti, se auzi atunci vocea Vizirului, care-si ridica fata cam prafuita din covor, ca multa apa trebuie scoasa din fantana ratiunii pentru a stinge arsita inimii tinere.

Printul paru sa-si iasa din minti.

- Caine, striga el, incepand sa toarne la suturi bine tintite catre partile posterioare ale Vizirului. Sa nu indraznesti sa citezi din poeti in prezenta mea. Toata ziua n-am auzit decat maxime si versuri, si sunt satul.

Ma tem ca Aravis nu simti nici un pic de mila pentru Vizir.

Tisrocul parea absent. Abia dupa o lunga tacere, zise domol, ca si cum abia observase .ce se intampla:

- Fiul meu, inceteaza de a mai lovi in venerabilul si luminatul nostru Vizir: caci precum o nestemata ramane nestemata chiar si in gunoi de-i ingropata, tot astfel varsta si intelepciunea sunt trasaturi ce trebuie respectate chiar si in josnicele persoane ale supusilor nostri, inceteaza deci si spune-ne ce doresti si ce ne sfatuiesti.

- Doresc si te sfatuiesc, o, tata al meu, zise Rabadash, sa-ti aduni de-indata oastea invincibila si sa cuceresti tinutul Narniei cea de trei ori blestemata. Sa o treci prin foc si sabie si sa o alipesti imperiului tau fara margini, ucigandu-l pe Marele Rege si pe toti cei din casa lui, cu exceptia reginei Susan. Pentru ca pe ea trebuie sa o am eu de sotie, desi mai intai va primi o lectie de s-o tina minte.

- Intelege dar, o, fiule, spuse Tisrocul, ca nici o vorba de a ta nu ma va impinge sa pornesc razboi impotriva Narniei.

- Daca nu ai fi fost tatal meu, o, Tisroc nemuritor, spuse Printul scrasnind din dinti, as fi spus ca ai vorbit cu vorbele unui las.

- Iar daca tu nu ai fi fost fiul meu, o, Rabadash cel iute la manie, raspunse Tisrocul, viata ti-ar fi fost scurta, iar moartea foarte lunga din chiar clipa in care ai fi rostit astfel de vorbe. (Tonul calm si imperturbabil cu care vorbise Tisrocul ii ingheta sangele in vine lui Aravis.)

- Dar de ce, Tata al meu, zise Printul - de data asta pe un ton mult mai respectuos, de ce am sovai sa pedepsim Narnia mai mult decat am sovai daca ar fi sa spanzuram un sclav lenes sau sa trimitem un cal batran la taiere? Namia nu este nici cat a patra parte din cea mai mica provincie a imperiului, in nici cinci saptamani, o mie de cavaleri ar putea sa o supuna. Narnia este pentru imperiul tau ca o pata necuviincioasa pe un vesmant pretios.

- Fara indoiala, spuse Tisrocul. Aceste tarisoare barbare care isi spun libere (ceea ce inseamna puturoase, fara organizare si fara profit) sunt urate in ochii zeilor si in cei ai oamenilor cu judecata.

- Atunci de ce am suferit atata vreme ca o tarisoara ca Narnia sa ramana nesupusa?

- Afla, o, Print Luminat, zise atunci Marele Vizir, ca pana in anul in care augustul vostru parinte si-a inceput binecuvantata si vesnica sa domnie, tinutul Narniei era acoperit de gheata si zapada si peste el domnea o puternica vrajitoare.

- Stiu asta foarte bine, o, Prealimbutule Vizir, raspunse Printul. Dar mai stiu si ca vrajitoarea a murit. Iar gheata si zapada au disparut, asa incat Narnia este acum coapta, zemoasa si buna de cules.

- Iar aceasta schimbare, Preaanvatatule Print, a fost fara indoiala rodul puternicei magii a blestematilor care-si spun regii si reginele Narniei.

- Eu cred, zise Rabadash, ca este mai degraba o urmare a schimbarii pozitiei stelelor si un rezultat al lucrarilor naturii.

- Toate acestea, ii intrerupse Tisrocul, sunt pentru cei invatati sa hotarasca. Eu insa n-am sa pot crede niciodata ca o asa de mare rasturnare si uciderea vrajitoarei s-au putut infaptui fara ajutorul magiei. Si faptul nu e de mirare intr-un tinut in care locuiesc demoni ce iau forma de animale cuvantatoare ca omul si monstri pe jumatate oameni si pe jumatate animale. Si se stie ca Marele Rege al Narniei (fie ca zeii sa-l trasneasca!) este ajutat de un demon malefic cu aspect infricosator, ce apare cel mai adesea sub infatisarea unui Leu. In atari conditii, atacarea Narniei imi apare ca un fapt primejdios si nesocotit si nu voi sa-mi intind bratul acolo unde nu stiu de va fi retezat ori nu.

- Fericit este tinutul Calormen, zise Vizirul, ridicandu-si din nou fata din covor, pe al carui imparat zeii l-au binecuvantat cu darul prudentei! Adevar graieste Tisrocul cel Preaantelept si invatat. Este mare pacat ca nu putem culege o atat de mandra floare cum este Narnia. Mare a fost harul poetului care a spus dar in clipa aceea Ahoshta observa o zvacnire nervoasa a piciorului Printului si tacu brusc.

- Da, mare pacat, zise Tisrocul cu glasul lui gros si imperturbabil, in fiecare dimineata soarele imi pare stins si in fiecare noapte somnul imi este tulburat, cand imi amintesc ca Narnia este inca libera.

- O, tata al meu, zise atunci Rabadash, si daca ti-as arata o cale prin care sa-ti poti intinde bratul asupra Narniei si totusi sa-l poti retrage daca incercarea da gres?

- Daca imi arati o asemenea cale, o, Rabadash, vei fi cel mai bun dintre fiii mei.

- Atunci asculta-ma, Tata. In aceasta noapte, in chiar acest ceas, voi aduna doua sute de cavaleri si cu ei voi traversa desertul. Si in ochii tuturor va fi ca si cum tu nu ai stiinta de faptele mele. Maine dimineata voi fi la portile castelului Anvard din Archen. Ei sunt in pace cu noi si deci vor fi nepregatiti. Nici nu se vor trezi bine, si castelul va fi al meu. Apoi voi trece prin trecatoarea muntilor si nu ma voi opri decat in Namia, la Cair Paravel. Marele Rege nu este acolo; cand am plecat eu, el se pregatea de razboi cu uriasii de la hotarul de nord. Am sa gasesc castelul cu portile deschise si am sa intru.

Voi fi stapanit si curtenitor si voi varsa cat se poate de putin sange narnian. Si nu-mi va mai ramane decat sa stau si sa astept sosirea corabiei SplendourHya-line, care p aduce pe Regina Susan, imi prind pasarea fugara de cum pune piciorul pe uscat, o arunc in sa si nu ma mai opresc decat la Anvard.

- Se prea poate, Fiul meu, spuse Tisrocul, ca la rapirea femeii sa-ti pierzi viata fie tu, fie regele Edmund.

- Ei sunt o mana de oameni, zise Rabadash, iar eu voi porunci ostenilor mei sa-l dezarmeze pe Regele Edmund si sa-l lege. Astfel am sa-mi stapanesc dorinta fierbinte de sange, ca sa nu existe pricina de razboi intre tine si Marele Rege.

- Si daca Splendour Hyaline ajunge inaintea ta la Cair Paravel?

- Nu cred. Vantul e slab.

- Pana acum, Fiule Preaandraznet, zise Tisrocul, nu mi-ai spus decat cum vei face ca sa rapesti femeia barbara. Astept sa-mi arati cum ma ajuta pe mine planul tau ca sa cuceresc Narnia.

- O, Tata, poate nu ai inteles ca, desi eu si calaretii mei vom intra si iesi din Narnia cu iuteala unei sageti tasnite din arc, castelul Anvard insa va ramane pe veci in stapanirea noastra. Si atunci cand ai Anvardul, esti la portile Narniei. incetul cu incetul, numarul ostenilor din Anvard poate creste pana se strange o oaste cata frunza si iarba.

- Gandul tau bate departe si planul ti-e iscusit. Dar daca nu reusesti, cum imi mai retrag bratul?

- Vei spune ca am facut totul fara stirea ta. Ca am actionat impotriva vointei tale si fara binecuvantarea ta, impins fiind doar de violenta iubirii mele si de nesabuinta tineretii.

- Si ce facem daca Marele Rege ne cere sa o inapoiem pe femeia straina, pe sora lui?

- Fii linistit, Tata, nu o va cere. Caci, desi aceasta casatorie a fost stricata din toanele unei femei, Regele Peter este un om cu judecata si intelept, care nu va voi sa piarda onoarea si privilegiul de a se inrudi cu Casa noastra si de a-si vedea nepotul si stranepotul stand pe tronul imperiului Calormen.

- Asta nu se va intampla daca eu traiesc vesnic, asa cum, fara indoiala, ti doresti, zise Tisrocul cu glas inca si mai sec decat de obicei.

- Vom scrie, de asemenea, scrisori, o, Tata al Meu si Lumina a Ochilor Mei, continua Printul dupa o clipa de stanjenitoare tacere, scrisori ca venind din partea Reginei, in care vom vorbi de iubirea ei pentru mine si de dorinta ei de a ramane in Calormen. Este bine stiut ca femeile sunt schimbatoare ca vantul. Si chiar daca ei nu vor crede intru totul in vorbele acestor scrisori, tot nu vor indrazni sa se arate cu oaste la portile Tashbaanului ca sa o ia inapoi.

- O, luminate Vizir, spuse Tisrocul, impartaseste-ne din intelepciunea ta privitor la aceasta neobisnuita propunere a fiului nostru.

- O, nemuritor Tisroc, raspunse Ahoshta, puterea iubirii de parinte nu imi este necunoscuta si am auzit adesea spunandu-se ca fiii sunt, in ochii parintilor lor, mai pretiosi decat rubinele. Cum as putea sa vorbesc deschis despre un plan care poate primejdui viata acestui inflacarat Print?

- Ba sa poti, replica Tisrocul. Caci altfel repede vei descoperi ca a nu vorbi e la fel de primejdios.

- Ascult si ma supun, gemu Vizirul. Afla deci, Mult Preaanteleptule Tisroc, ca primejdia la care se expune Alteta Sa nu este atat de mare cat ar parea la prima vedere. Caci zeii nu-au binevoit a le da barbarilor lumina dreptei cumpaniri. Iar poezia lor nu este ca a noastra, impodobita cu folositoare aforisme si pilde, ci vorbeste doar despre iubire si razboi. Din aceasta pricina, nimic nu le va aparea mai nobil si mai demn de admiratie decat o intreprindere nebuneasca precum aceasta - au!

La auzul cuvantului „nebuneasca', Printul ii daduse din nou un sut.

- Stapaneste-te, Fiule, zise Tisrocul. Iar tu, venerabile Vizir, nu lua aminte la fiul meu si nu-ti lasa firul elocintei sa se destrame. Caci nimic nu se cuvine mai mult persoanelor alese si sobre decat sa indure micile neplaceri cu neclintita demnitate.

- Ascult si ma supun, zise atunci Vizirul, dar incet-incet se trase putin mai intr-o parte, ca sa-si indeparteze partile posterioare de piciorul lui Rabadash.

- Spuneam ca in ochii barbarilor nimic nu va aparea mai demn de iertare, daca nu chiar de respect, decat o astfel de intreprindere - hm! - indrazneata, si mai ales daca a fost stamita din dragostea pentru o femeie. Daca, din nenorocire, Printul cade in mainile lor, sunt convins ca nu-l vor ucide. Ba, dimpotriva, chiar daca Alteta Sa nu va reusi sa o rapeasca pe aleasa inimii lui, aceasta s-ar putea inmuia in refuzul ei, vazand barbatia si pasiunea de nestavilit a Printului.

- Ca bine spui, flecar batran, zise Rabadash. Foarte bine; ma intreb cum de ti-a trecut asa ceva prin scafarlia aia urata.

- Lauda stapanilor mei este aerul ce-l respir, zise Ahoshta. Si apoi, Slavite Tisroc, a carui domnie trebuie sa fie si va fi vesnica, cu ajutorul zeilor, nu este imposibil ca Printul sa cucereasca cetatea Anvard, precum a spus. Si atunci Narnia e a noastra.

In camera se lasa o tacere prelunga si atat de adanca incat cele doua fete abia indrazneau sa respire, in cele din urma se auzi vocea Tisrocului.

— Du-te, Fiul meu, si fa precum ai spus, zise el. Dar de la mine sa nu astepti nici sprijin si nici incurajare. Daca esti ucis, nu te voi razbuna. Daca esti azvarlit in temnita, nu eu te voi scoate. Si mai fe ceva: de esti invins ori invingator, ia aminte sa nu versi o picatura de sange nobil namian mai mult decat trebuie, din care pricina sa se iste razboi. Caci, de vei face asa, vei fi pe veci alungat din prezenta mea si locul iti va fi luat de urmatorul tau frate. Acum du-te. Fii iute ca vantul, nevazut si nestiut, si norocul sa mearga cu tine. Fie ca puterea lui Tash cel atotputernic si neindurator sa-ti calauzeasca palosul si lancea.

- Aud si ma supun, striga Rabadash, si, dupa ce ingenunche si saruta mainile tatalui lui, iesi din incapere alergand. Spre disperarea lui Aravis, care amortise in pozitia in care sta, Tisrocul si Vizirul ramasera pe loc.

- O, Vizirule, spuse Tisrocul, esti sigur ca nimeni in afara de noi nu stie de sfatul cel tainic pe care l-am tinut aici, in puterea noptii?

- O, stapane, zise Ahoshta, nimeni nu stie. Tocmai de aceea, eu am sfatuit, iar tu, in marea ta intelepciune ai acceptat, sa venim aici in Palatul Vechi, unde nu se tine niciodata sfat si unde nici unul din oamenii palatului nu are motiv sa vina.

- Asa sa fie, zise Tisrocul, caci cel ce ar avea stiinta ar muri in mai putin de un ceas. Iar tu, cumpatatule Vizir, la fel sa faci. Sterg din inima mea si din inima ta orice stiinta de planurile Printului. A plecat fara stirea sau ingaduinta mea si nu stiu unde s-a dus. Si totul doar din pricina inflacararii, a nelinistii si a neascultarii tineretii. Nimeni nu va fi mai uimit decat mine si decat tine cand va fi sa aflam de cucerirea Anvardului.

- Ascult si ma supun, zise Ahoshta.

- Si nici macar in strafundul inimii tale sa nu indraznesti sa-ti spui ca sunt cel mai nemilos tata care-si trimite primul nascut intr-o misiune ce-i va aduce aproape ca sigur moartea. Oricat de mult te-ar bucura un astfel de gand pe tine, care nu-l iubesti pe Print. Caci eu vad pana in strafundul sufletului tau.

- O, Tisroc nepretuit, zise Vizirul. Nimic nu-mi este mai drag pe lumea asta decat imi esti tu; nici Printul, nici viata, nici painea, nici apa, nici macar lumina soarelui.

- Simtamintele tale, zise Tisrocul, sunt drepte si iti fac cinste. Nici eu nu iubesc nimic mai mult decat maretia si puterea tronului meu. Daca printul reuseste, o sa avem tinutul Archen si, poate, cine stie, mai tarziu Narnia. Daca nu izbuteste - mai am optsprezece alti fii. Rabadash, cum e felul primilor nascuti, a inceput sa devina primejdios, in Tashbaan mai mult de cinci Tisroci au murit inainte de vreme din pricina ca primii lor nascuti, toti printi luminati, se saturasera sa-si astepte randul la tron. Mai bine sa-si racoreasca sangele printre straini decat sa muste degeaba din zabala aici. Si acum, venerabile Vizir, preaplinul de ingrijorare parinteasca ma indeamna la somn. Du-te si cheama muzicienii in camera mea. Dar inainte de-a te culca, intoarce cartea de iertaciune pe care am scris-o pentru cel de-al treilea bucatar. Simt in mine semnele unui inceput de indigestie.

- Ascult si ma supun, zise Marele Vizir. Si apoi, se tari de-a-ndaratelea pe coate si genunchi pana spre usa, se ridica in picioare, facu inca o plecaciune si iesi. Tisrocul insa nu se clinti de pe divan. Ramase acolo in tacere o vreme atat de indelungata incat Aravis crezu ca a atipit. Dar, in cele din urma, cu un mare scartait si un oftat adanc, isi ridica trupul imens, le facu semn sclavilor sa o ia inaintea lui cu lumina si iesi. Usa se inchise in urma lui, incaperea se cufunda din nou in intuneric, iar cele doua fete rasuflara din nou usurate.

9. STRABATAND DESERTUL

Ce ingrozitor! Ce ingrozitor de ingrozitor! scheuna Lasaraleen. Draga mea, mi-este atit de frica. Tremur toata. Uite, pune mana pe mine.

- Haide sa mergem, spuse Aravis, care tremura si ea. S-au dus spre palatul cel nou. Odata iesite din incaperea asta, o sa fim in afara pericolului. Dar am pierdut o gramada de timp. Du-ma cat poti de repede la poarta din fundul gradinii.

- Dar, draga, cum poti sa-mi ceri una ca asta! miorlai Lasaraleen cu glas subtire. Nu mai sunt in stare de nimic - in nici un caz nu acum. Sarmanii mei nervi! Nu, nu si nu: stam, ne linistim putin si apoi ne intoarcem.

- Cum adica ne intoarcem? intreba Aravis.

- Nu intelegi nimic. Nu ai nici un pic de mila, spuse Lasaraleen, incepand sa planga.

Aravis hotari ca nu era momentul sa se lase induiosata.

- Uite ce e! zise ea apucand-o pe Lasaraleen de brate si scuturand-o bine. Daca mai scoti un cuvant cum ca sa facem cale intoarsa si daca nu ma duci chiar acum la poarta aceea - stii ce-am sa fac? Am sa ies pe coridor si am sa incep sa tip. Si or sa ne prinda pe amandoua.

- Dar or sa ne o-o-omoare! se balbai Lasaraleen. N-ai auzit ce-a spus Tisrocul? (fie ca in veci sa traiasca!)

- Ba tocmai de aceea. Mai repede as vrea sa mor decat sa fiu nevoita sa ma marit cu Ahoshta. Asa ca haide, sa plecam acum.

- Cat poti fi de rea, spuse Lasaraleen. Si eu, care uite in ce stare sunt!

In cele din urma, Lasaraleen fu nevoita sa cedeze insistentelor lui Aravis si cele doua fete coborara din nou treptele de la capatul coridorului, traversara un alt coridor si iesira, in cele din urma, afara la aer. Se aflau acum in gradina palatului care cobora in terase pana jos la zidul ce imprejmuia orasul. Luna era sus pe cer si stralucea puternic. Si cum se intampla mereu cand esti in plina aventura, nu ai niciodata ragaz sa admiri locurile frumoase pe langa care treci. Ori esti prea incordat, ori esti prea grabit; asa se face ca Aravis, din tot ce era in jurul ei (desi mai tarziu si le aminti), nu ramase decat cu o impresie nedeslusita in care se amestecau parcele cenusii de iarba, fantani susurand molcom si umbrele inalte a sirurilor de chiparosi.

Nu le lua mult si ajunsera in fundul gradinii, la poalele zidului care se ridica inalt si amenintator in fata lor. Lasaraleen tremura atat de tare incat nu reusi sa descuie poarta. Aravis o deschise in locul ei. De partea cealalta era in sfarsit raul, sclipind argintiu in bataia lunii, un mic debarcader si cateva barcute.

- Ramai cu bine, ii spuse Aravis prietenei ei, si iti multumesc. Iarta-ma daca m-am purtat urat. Dar gandeste-te numai la situatia in care ma aflu!

- O, Aravis, draga mea, zise Lasaraleen. Nu vrei sa te razgandesti? Acum ca ai vazut ce om mare este Ahoshta!

- Om mare! exclama Aravis. Un nenorocit de rob plin de umilinta care saruta pantoful ce-l loveste, dar tine totul in el si spera sa se razbune indemnand-l pe oribilul acela de Tisroc sa planuiasca moartea propriului lui fiu. Ptiu!! Mai repede m-as marita cu spalatorul de vase din casa tatalui meu decat cu o asemenea creatura.

- O, Aravis, Aravis! Cum poti sa vorbesti asa; si tocmai despre cine, despre Tisrocul insusi (fie ca in veci sa traiasca!). Planul nu poate fi decat bun daca tocmai el s-a gandit sa faca asa!

- Ramai cu bine, spuse Aravis, si sa stii ca mi-au placut rochiile tale. Si casa ta. Sunt sigura ca o sa ai o viata minunata - dar eu nu sunt facuta pentru asa ceva. Hai, inchide poarta incet dupa mine.

Se rupse din imbratisarea afectuoasa a prietenei ei, pasi intr-una din barcute, o dezlega de mal si o clipa mai tarziu se afla in mijlocul raului, avand deasupra capului o luna adevarata, imensa si o a doua luna jos, reflectata adanc in apele raului. Aerul era proaspat si racoros si in timp ce se apropia de malul opus auzi tipatul unei cucuvele., A! Asa-i mai bine!' isi zise ea. Aravis traise cea mai mare parte a vietii ei afara din orase, la tara, si urase fiecare clipa petrecuta in Tashbaan.

Cand pasi pe mal se trezi in bezna, caci luna era ascunsa vederii de copacii inalti care cresteau pe povarnisul malului. Dar Aravis reusi sa gaseasca acelasi drumeag pe care-l gasise si Shasta, si ajunse, ca si el, in locul unde se termina iarba si incepea nisipul. Privi apoi spre stinga (cum facuse si Shasta) si vazu siluetele mari si negre ale Mormintelor. Si pe loc, inima lui Aravis, care altminteri era o fata curajoasa, se facu mica cat un purice. Si daca nu gasea pe nimeni! Si daca locul era bantuit de strigoi! Dar, cu toate temerile ei, Aravis isi impinse barbia inainte (si limba un pic in afara) si porni drept inspre Morminte. Era inca departe cand ii zari pe Bree, pe Hwin si pe randasul care-i adusese.

- Poti sa te intorci la stapana ta acum, ii spuse Aravis (uitand ca baiatul nu avea cum sa mai intre in oras pana a doua zi de dimineata, cand se deschideau portile). Ia aici niste bani pentru osteneala ta.

- Ascult si ma supun, zise randasul, si o rupse la fuga inspre oras, cu o viteza uimitoare. Nu era nevoie sa-i spui sa se grabeasca: gandul la strigoi il chinuise de cand sosise.

Cateva clipe, Aravis nu facu decat sa-i sarute si sa-i mangaie pe cei doi cai, pe bot si pe grumaz, la fel cum ar fi facut cu niste cai obisnuiti.

- Iata-l si pe Shasta! Laudat fie Leul! exclama Bree.

Aravis se intoarse, si iata, chiar din spatele ei, venea Shasta, care iesise din ascunzatoare in momentul in care-l vazuse pe randas indepartandu-se.

- Si acum, zise Aravis, nu mai avem nici un moment de pierdut. Si in cateva cuvinte, le povesti despre planurile lui Rabadash.

- Caini! Tradatori! fornai Bree scuturindu-si coama si lovind pamantul cu copita. Un atac la vreme de pace, fara provocare! Ei, las' ca-i stricam noi toate planurile. O sa ajungem acolo inaintea lui!

- Chiar crezi ca putem? intreba Aravis, saltindu-se in saua lui Hwin. Shasta isi dori sa poata incaleca si el atat de sprinten.

- Bruuu-huu! fornai Bree. Suie-te, Shasta. Mai intrebi daca putem! Cu un asemenea avans!

- Rabadash zicea ca pleaca imediat, zise Aravis.

- Asa spun totdeauna oamenii, zise Bree. Dar nu poti sa pui pe picioare o oaste de doua sute de calareti cu cai cu tot - sa iei apa, hrana, sa pregatesti armele si sa pregatesti caii de drum - in doar un minut. Acum in ce directie o luam? Spre nord?

- Nu, zise Shasta. Stiu eu in ce directie. Am sapat un sant. Va explic eu mai tarziu. O luam putin spre stinga. A! Uite santul.

- Fiti atenti, le zise Bree. Tot ce se spune de mersul in galop o zi si o noapte, fara oprire, sunt basme. Nu se poate face. De aceea, noi o sa mergem la trap si la pas: la trap marunt, urmat de scurte plimbari la pas. Si cand mergem la pas, ii rog pe Aravis si pe Shasta sa descalece si sa mearga si ei pe jos. Ne-am inteles? Esti gata Hwin? Si acum, la drum! Spre nord, spre Narnia!

La inceput totul a fost minunat. Trecusera deja destule ceasuri din noapte pentru ca nisipul sa se racoreasca de caldura pe care o primise in timpul zilei. Aerul era curat, placut si proaspat, in bataia lunii, pustiul de nisip din jurul lor si pana hat departe, lucea ca o apa neteda sau ca o uriasa tava de argint. Nu se mai auzea nimic in afara de zgomotul pe care-l faceau copitele celor doi cai. Pe Shasta chiar il prinsese somnul si mai-mai c-ar fi adormit daca, din cand in cand, nu trebuia sa descalece si sa mearga pe jos.

Si mersera asa vreme indelungata. Sosi apoi un ceas cand luna disparu de pe cer, lasandu-i intr-o bezna deasa de s-o tai cu cutitul. Dar nu se oprira, ci mersera mai departe si, dupa alte cateva ceasuri, Shasta baga de seama ca putea vedea din nou capul si gatul lui Bree. Incet-incet, tinutul neted si plat dimprejurul lor deveni din nou vizibil. Totul parea nemiscat; intreg tinutul parea mort. Pe Shasta il prinsese bine oboseala si incepuse sa i se faca frig, iar buzele-i erau uscate. Si in tot acest timp, nu se auzea decat scartaitul pieii de la sa, zanganitul bucatilor de metal, zgomotul copitelor - dar nu Clop-cataclop, cum s-ar fi auzit pe pamant tare, ci mai degraba Buf-budubuf peste nisipul uscat.

In cele din urma, dupa ceasuri nesfarsite de mers, pe dunga orizontului, departe in dreapta, aparu o dara lunguiata de cenusiu-palid urmata de o alta dara rosiatica. Sosise in sfarsit dimineata, dar era o dimineata muta, fara un ciripit de pasare care sa o intampine. Acum, Shasta era fericit cand trebuia sa mearga pe jos, caci ii era foarte, foarte frig.

Si apoi soarele rasari brusc si totul se preschimba intr-o clipa. Din cenusiu nisipul deveni galben si stralucitor, ca presarat cu mii de diamante, in stanga lor, peste nisip, se intindeau umbrele lor uriase, care alergau langa ei. Piscul dublu al Muntelui Pire, care se zarea departe in fata, straluci si el in bataia primelor raze ale soarelui si Shasta baga de seama ca deviasera putin din directia cea buna. „Mai la stanga, mai la stinga,' striga el. Insa cea mai imbucuratoare priveliste era cea pe care o lasau in urma, unde, daca te uitai, zareai Tashbaanul ramas deja mic si indepartat.

Mormintele abia se mai distingeau, inghitite de umbra acelei movile, cu coastele ca dintii de ferastrau, pe care se afla orasul Tisrocului. Toata lumea se simti dintr-o data mai bine.

Dar nu pentru multa vreme. Caci, desi Tashbaanul, cand il vazusera prima oara, parea departe, pe masura ce ei inaintau, orasul refuza parca sa dispara. Shasta renunta sa mai priveasca in urma, caci avea senzatia ca stateau pe loc. Cu cat crescu ziua, lumina soarelui deveni o pacoste. Stralucirea nisipului ii ranea ochii: dar Shasta stia ca nu trebuie sa-i inchida. Trebuia sa-i mijeasca si sa nu-si dezlipeasca privirea de pe Muntele Pire, mentinandu-i pe ceilalti in directia cea buna. Dupa lumina stralucitoare, urma arsita. Shasta o simti pentru prima oara cand, descalecand ca sa mearga pe jos, fierbinteala nisipului il izbi drept in fata, ca tasnita din gura unui cuptor aprins. A doua oara a fost si mai rau. Dar a treia oara, atingand nisipul cu talpile goale, Shasta scapa un tipat de durere si sari iute inapoi in sa.

- Imi pare rau, Bree, zise el cu respiratia taiata. Nu pot sa merg. Ma arde la picioare.

- Da, sigur, gafai Bree. Ar fi trebuit sa ma gandesc la asta. Acum stai in sa. N-avem ce-i face.

- Tie ce-ti pasa, ii zise Shasta lui Aravis, care mergea pe jos, alaturi de Hwin. Tu ai pantofi in picioare.

Aravis nu zise nimic, dar se uita la el cam de sus. Nu spun ca a facut-o intr-adins, dar de uitat asa s-a uitat.

De oprit insa nu s-au oprit, ci si-au continuat mersul cand la trap, cand la pas, cand iar la trap, si metalul clinc-clinc-clinc, si saua scart-scart-scart, si miros de cal incins, si miros de corp incins, si arsita orbitoare, si durere de cap. Si tot asa, ceas dupa ceas. Nici Tash-baanul nu se indeparta, nici muntii nu se apropiau. Nimic nu mai exista in afara de clinc-clinc-clinc si scart-scart-scart, miros de cal incins, miros de corp incins.

In atari conditii, incerci tot felul de smecherii inutile ca sa faci timpul sa treaca mai repede. Si mai incerci foarte tare sa nu te gandesti la nimic de baut -la un serbet rece servit intr-un palat din Tashbaan, la o apa limpede de izvor galgaind cu glas gros, ca de lut, ori la un lapte rece, batut, si potrivit de consistent. Fireste insa, cu cat incerci sa nu te gandesti, cu atat numai la asta te gandesti.

Si iata ca, la un moment dat, dadura peste ceva diferit - un pinten de stanca ce crestea din nisip, avand vreo patruzeci si cinci de metri lungime si vreo treizeci de picioare inaltime. Stanca facea doar putina umbra, caci soarele era chiar deasupra ei. Dar cei patru se inghesuira pe micutul petec de umbra, unde mancara ceva si baura putina apa. Nu e usor sa adapi un cal dintr-un burduf de apa, dar Bree si Hwin se pricepeau sa-si foloseasca buzele. Dar nici caii si nici copiii nu-si putura potoli setea pe deplin. Nimeni nu scotea o vorba. Caii erau inspumati si respirau cu zgomot. Copiii erau palizi.

Dupa un scurt popas, pornira din nou la drum. Aceleasi sunete, aceleasi mirosuri, aceeasi arsita orbitoare. La un moment dat, umbrele lor incepura sa cada in dreapta si prinsera a se lungi tot mai mult peste nisip, pana departe, inspre hotarul de rasarit al lumii. Soarele se apropia incet de apus. Si, slava Domnului, cand a disparut in spatele orizontului, a luat cu el si lumina aceea nemiloasa, desi nisipul continua sa dogoreasca cu aceeasi putere. Patru perechi de ochi scrutau zarea dupa vreun semn al vaii despre care vorbise Corbul Gheara-Palida. Dar nu se vedea nimic, decat pustiul neted si intins. Ziua se prefacuse in seara, pe cer rasarisera stelele, dar caii inca galopau, in timp ce copiii continuau sa salte in sa, vlaguiti de sete si de oboseala. Abia dupa rasaritul lunii, s-a auzit glasul harait si ragusit al lui Shasta, a carui gura era complet uscata :

- Uite! Acolo e!

Si nu gresea. In fata si putin la dreapta incepea in sfarsit un povarnis: un coboras ingust, strajuit de-o parte si de alta de movile stancoase. Caii erau mult prea obositi ca sa vorbeasca, ci doar cotira spre dreapta si, cateva clipe mai tarziu, coborau in gura strimta a vaii. Aici era mai neplacut decat afara, in desert. Valea era ingusta ca o crapatura si lasa sa patrunda doar putin aer si lumina. Coborasul era abrupt si adanc, iar stancile de pe margini se facura tot mai inalte si mai semete. Apoi dadura de primele urme de vegetatie -plante cu tepi asemeni cactusilor si iarba aspra, din cea care te inteapa la degete daca o atingi, in curand copitele cailor incepura sa calce pe pietris in loc de nisip. La fiecare cot al vaii - si erau multe astfel de coruri - asteptau infrigurati sa dea de apa. Caii erau la capatul puterilor, iar Hwin, gafaind si impleticindu-se, ramasese in urma lui Bree. Incepuse sa-i cuprinda disperarea, cand in sfarsit dadura de un pic de mal si de un firicel de apa care serpuia printre petice de iarba mai buna si mai moale. Iar firicelul deveni un izvoras si izvorasul, un paraias marginit de tufisuri, si paraiasul, un riulet si, in cele din urma, sosi un moment (dupa mai multe clipe de deznadejde decat as putea sa descriu) cand Shasta, care, cazuse intr-un fel de picoteala ametita, realiza ca Bree se oprise, iar el aluneca din sa. In fata lor era o mica cascada ce cadea intr-un bazin larg. Caii erau in apa, cu capetele plecate, si beau cu nesat. „O-o-o-h!' exclama Shasta si se lasa sa cada din sa direct in apa care-i ajungea pana la genunchi, isi vari capul sub cascada. A fost probabil cea mai minunata clipa din viata sa.

Zece minute mai tarziu, au iesit cu totii din apa (cei doi copii fiind aproape uzi leoarca) si au inceput sa priveasca in jur. Luna era acum destul de sus pe cer pentru ca razele ei sa se furiseze pana jos in vale. Ambele maluri ale raului erau imbracate in covor de iarba moale si dincolo de iarba se intindeau copaci si arbusti, mergand pana la poalele peretilor de stanca. Fara indoiala, toata vegetatia aceea invaluita-n umbra ascundea tufe cu minunate flori mirositoare, caci intregul crang mustea de racoare si de imbatatoare parfumuri. Si din ascunzisul frunzelor rasuna un sunet pe care Shasta nu-l mai auzise niciodata - cantecul unei privighetori.

Erau prea franti de oboseala ca sa vorbeasca sau sa manance. Caii se lungira pe jos, fara sa mai astepte sa li se scoata seile. Copiii la fel.

Dupa vreo zece minute, Hwin cea grijulie zise:

- Nu trebuie sa adormim. Nu trebuie sa ne pierdem avansul fata de Rabadash.

- Da, zise Bree incet. Nu trebuie sa adormim. Doar ne odihnim putin.

Shasta realiza (pret de o clipa) ca vor adormi cu totii daca el nu se ridica in picioare si nu face ceva ca

sa-i impiedice sa atipeasca. Trebuia cu orice pret sa faca ceva. Shasta era decis sa sara in picioare si sa-i indemne sa porneasca mai departe. Uite, chiar acum; o clipa doar mai zabovea; o clipa doar

Si foarte curand, luna stralucea, iar privighetoarea canta peste un grup de doi cai si doi copii care dormeau dusi.

Prima care se trezi fu Aravis. Soarele era sus pe cer. Pierdusera orele racoroase ale diminetii.

- E numai vina mea, se certa Aravis furioasa. Sari in picioare si incepu sa-i trezeasca pe ceilalti. „Cine poate cere unei perechi de cai, fie ei si cuvantatori, sa mai stea in picioare dupa o zi cum a fost cea de ieri. Iar baiatului, nici atat; ce instruire are el? Eu insa ar fi trebuit sa stiu mai bine.'

Ceilalti se trezira ametiti si buimaciti de somnul adanc pe care-l dormisera.

- Hopa sus! - bruu-huu! exclama Bree. Am adormit cu saua pe mine? N-am sa mai fac asta niciodata. E foarte incomod.

- Haide, haide, miscati-va, spuse Aravis. Am pierdut jumatate de dimineata. Nu mai putem pierde nici o clipa.

- Ca ziua sa incepa bine e necesara mai intai o gura de iarba, zise Bree.

- Ma tem ca nu mai putem astepta, insista Aravis.

- Da' de ce atata graba? intreba Bree. Doar am strabatut desertul, nu?

- Da, dar n-am ajuns inca in Archen, spuse Aravis. Si trebuie sa ajungem acolo inaintea lui Rabadash.

- O, cred ca avem un avans considerabil, zise Bree. Doar am luat-o pe o scurtatura, nu? Shasta, n-a spus el Corbul acela ca drumul e mai scurt pe-aici?

- N-a spus ca drumul ar fi mai scurt, raspunse Shasta. A spus doar ca e mai bun, pentru ca te scoate la un rau. Daca oaza cealalta se afla la nord de Tash-baan, ma tem ca drumul pe care am luat-o noi e chiar mai lung.

- Oricum, nu putem pomi la drum pe stomacul gol, spuse Bree. Te rog, scoate-mi zabala, Shasta.

- Bree, fii intelegator t-te rog, zise atunci Hwin, sfioasa. Si eu simt ca nu mai pot. Dar adu-ti aminte! Cand ai in sa un calaret (cu pinteni si alte alea), nu esti oare obligat sa pornesti la drum indiferent daca te simti sau nu odihnit? Caii gasesc intotdeauna in ei puterea de-a merge mai departe. V-vreau s-sa spun acum ca suntem liberi, n-ar trebui sa ne straduim mai mult? Caci tot ce facem acum pentru Narnia facem.

- Daca-mi permiteti, Doamna, i-o reteza Bree foarte de sus, cred ca dintre noi toti, eu sunt cel care se pricepe cel mai bine la expeditii si marsuri si la cat si ce anume poate face un cal.

La asta Hwin nu mai zise nimic, fiind, ca mai toate iepele de rasa, o fire emotiva si blanda si nu prea bataioasa, in realitate insa ea avea perfecta dreptate, si daca Bree ar fi fost calarit de un Tarkaan care sa-l imboldeasca la drum, ar fi gasit in el puterea de a mai galopa intins pret de cateva ceasuri bune. Dar cand ai fost sclav si ai fost fortat sa asculti de porunca, descoperi ca iti pierzi puterea de a te forta singur daca nu te mai obliga nimeni. Si asta nu e bine.

A trebuit deci sa astepte ca Bree sa termine de mancat si de baut apa. Neavand incotro, Hwin si copiii se pusera si ei pe mancat si baut. Se apropia de amiaza cand se urnira din loc. Si chiar si atunci Bree refuza sa se grabeasca, ci lua lucrurile mai putin in serios decat cu o zi inainte. Cea care iuti pasul grupului fu de fapt Hwin, desi era mai slabuta si mai ostenita decat Bree.

Valea, cu raul ei cafeniu si racoros, cu covorul ei de iarba si muschi, cu florile salbatice si rododendronii ei, era un loc atat de placut incat te imbia la pas domol.

10. PUSTNICUL DE LA HOTARUL DE SUD

Dupa cateva ceasuri de mers, valea se largi si cei patru drumeti putura vedea ce se intinde in fata lor. Raul pe care-l urmasera se varsa intr-un alt rau, mult mai lat, mai mare si mai involburat, care curgea de la stanga spre dreapta, indreptandu-se catre est. Pe malul de dincolo se deschidea un tinut imbietor, cu dealuri molcome si unduioase, care mergea chiar pana la poalele Muntilor de Nord. La dreapta se vedeau piscuri ascutite si stancoase, cu versantii acoperiti pe alocuri de zapada. La stanga, pana unde vedeai cu ochii, se ingramadeau povarnisuri acoprite de pini, coaste abrupte, chei inguste taiate in munte si piscuri albastrui. Shasta nu mai stia care este Muntele Pire. In fata lor, intre doi pinteni de stanca, se deschidea o sa impadurita. Aceasta era cu siguranta trecatoarea care unea Tinutul Archen de Narnia.

- Bruu-huu-huu! Iata nordul, Nordul cel vesnic verde! necheza Bree.

Si, fara indoiala, tinutul deluros de la poalele muntilor parea mai verde si mai proaspat decat orice isi putusera inchipui vreodata ochii crescuti in sud ai lui Aravis si Shasta. Toti se simteau grozav de bine in timp ce-si croiau drum spre locul de intalnire a celor doua rauri.

Raul cel mare, care izvora dintre piscurile inalte de la capatul de apus al muntilor, era mult prea repede si prea involburat ca sa poata fi trecut inot. Incepura sa-i cerceteze malurile, cand in sus, cand in jos, si gasira in cele din urma un vad, unde apele erau mai putin adanci si pe unde se putea trece. Vuietul apei, varte-jurile izbindu-se de gleznele cailor, vajaitul aerului proaspat si tare, si puzderia de libelule care dansau deasupra apei il umplura pe Shasta de un ciudat sentiment de emotie.

- Prieteni, suntem in Archen! ii anunta Bree cu mandrie, improscand solemn cu apa in timp ce pasea pe malul dinspre nord. Cred ca raul pe care tocmai l-am trecut se numeste Sageata Cotita.

- Sper ca am ajuns la timp, murmura Hwin. Incepura apoi sa urce, incet si in zigzag, caci dealurile erau inalte, iar coastele abrupte, inaintau ca printr-un imens parc, lipsit de case si de drumuri. Din loc in loc cresteau pilcuri de copaci, prea rari ca sa formeze cranguri. Shasta, care traise pana atunci intr-un tinut ierbos unde copacii erau putini, nu mai vazuse niciodata atat de multi arbori si atat de feluriti. El nu stia sa-i deosebeasca, dar voi, daca ati fi fost acolo, ati fi recunoscut cu siguranta stejari, fagi, mesteceni albi, scorusi si castani dulci. De prin desisuri tasneau iepuri care fugeau din calea lor, ba chiar vazura, la un moment dat, o intreaga turma de cerbi lopatari disparand printre copaci.

- E o incantare! exclama Aravis.

Cand ajunsera pe culmea primului deal, Shasta isi intoarse capul si privi in spate. Nu se vedea nici urma de Tashbaan; desertul, cu exceptia vaii adanci si inguste pe unde venisera ei, se intindea, neted si plat, pana departe la orizont.

- Ia te uita!, zise el deodata. Ce-o fi asta?

- Ce anume? intreba Bree, intorcand capul. Hwin si Aravis facura la fel.

- Acolo, uite! zise Shasta aratand cu degetul. Pare fum. O fi vreun incendiu?

- As zice, mai degraba, o furtuna de nisip, spuse Bree.

- De unde furtuna, ca nu prea bate vantul, observa Aravis.

- O, priviti! exclama deodata Hwin. In mijlocul vartejului straluceste ceva. Uite, uite! Sunt coifuri si armuri. Si se misca: vartejul se misca incoace.

- Pe Tash! exclama Aravis. E oastea lui Rabadash!

- Intocmai, zise Hwin. Exact de ce ma temeam. Repede! Trebuie sa ajungem la Anvard inaintea lor. Si fara alt cuvant, se intoarse si o rupse la fuga inspre nord. Bree porni in urma ei cu mare viteza.

- Haide, Bree, haide, ii striga Aravis peste umar. Dar de ajuns nu pareau sa ajunga nicaieri, caci dincolo de fiecare deal era inca o vale, si apoi inca o cuhne, si tot asa pana unde vedeai cu ochii; si, desi stiau ca merg oarecum in directia cea buna, n-aveau nici cea mai mica idee cat mai era de mers pana la Anvard. Din varful celui de-al doilea deal, Shasta privi din nou in urma. Norul de praf disparuse, in schimb observa pe malul indepartat al raului Sageata Cotita o masa neagra, miscatoare, ca o uriasa armata de furnici. Cautau fara indoiala un vad.

- Sunt la rau! striga el salbatic.

- Repede! Repede! striga la randul ei Aravis. Degeaba am venit daca nu ajungem inaintea lor la Anvard. Haide, Bree, haide. Doar esti un cal de lupta!

Shasta se abtinu cu greu sa nu strige si el aceleasi indemnuri; dar se gandi: „Bietul de el! Face si el ce poate', si isi tinu gura. Cei doi cai faceau, intr-adevar, tot ce credeau ca le sta in putinta. Dar una e ce crezi si alta e ce poti cu adevarat. Bree si Hwin galopau acum umar langa umar. Hwin era aproape la capatul puterilor.

In clipa aceea insa starea lor de spirit fu complet rascolita de un zgomot care tasni pe neasteptate din spate. Nu, nu era zgomotul pe care se asteptau sa-l auda - tropot de copite si zanganit de arme, amestecat, poate, cu strigatele de lupta ale ostenilor din Calormen. Dar Shasta il recunoscu imediat. Era acelasi raget prelung pe care-l auzisera in noaptea aceea cu luna, cand se intalnisera cu Aravis si Hwin. Bree recunoscu si el ragetul. Ochii i se inrosira si urechile i se culcara pe spate. Si atunci descoperi ca nu galopase deloc repede - in orice caz, nu atat de repede pe cat putea. Shasta simti imediat schimbarea. Acum Bree chiar ca dadea tot ce putea, in cateva clipe o depasira pe Hwin.

- Nu e drept, isi zise Shasta. Am crezut ca macar aici vom scapa de lei!

Isi intoarse capul si privi peste umar. Totul era cat se poate de limpede. Pe urmele lor venea un animal urias, roscat, cu corpul lasat la pamant, ca o pisica ce se taraste pe burta atunci cand simte un caine strain prin preajma. Animalul se apropia de ei cu fiece secunda.

Privi din nou in fata si zari ceva ce nu-i spuse nimic pe moment si la care nici nu se gandi. Drumul le era barat de un zid neted de aproape zece picioare inaltime, in mijlocul acelui zid era taiata o poarta. Iar in mijlocul portii deschise, sta un barbat inalt, cu picioarele goale, sprijinit intr-un toiag drept. Purta o camasa lunga pana-n pamant, de culorile toamnei. Barba-i ajungea pana la genunchi. Shasta vazu toate astea intr-o clipa, dupa care se rasuci si privi din nou in urma. Hwin era aproape incoltita. Leul incerca s-o prinda de picioarele din spate. Pe chipul ei albit de spuma si cu ochii mariti nu se mai citea decat o cumplita disperare.

- Opreste! zbiera Shasta in urechea lui Bree. Trebuie sa ne intoarcem. Trebuie s-o ajutam!

Mai tarziu, Bree avea sa sustina ca el n-a auzit cuvintele lui Shasta ori ca n-a inteles ce voiau sa spuna; si cum era, in general, un cal foarte cinstit, trebuie sa-l credem pe cuvant.

Shasta isi scoase atunci picioarele din scari, le trecu pe flancul stang al calului, ezita o oribila fractiune de secunda si sari. Impactul a fost atat de dureros incat mai ca-l lasa lat; dar pana sa realizeze cat de tare se lovise, Shasta se ridica de jos si porni, imple-ticindu-se, sa-i vina in ajutor lui Aravis. In viata lui nu facuse asa ceva si nici acum nu stia de ce-o face.

Unul din cele mai sfasietoare sunete din lume, tipatul unui cal, scapa de pe buzele lui Hwin. Aravis sta aplecata in fata, peste grumazul iepei, si parea ca incearca sa-si traga spada. Toti trei - Aravis, Hwin si leul - erau acum foarte aproape de Shasta. Dar inainte sa ajunga langa el, leul se ridica pe picioarele din spate - mai mare decat ai fi crezut ca poate fi un leu - si o izbi pe Aravis cu laba dreapta. Shasta ii vazu ghearele imense. Aravis tipa si se clatina in sa. Leul ii sfasiase umerii. Shasta, pe jumatate innebunit de groaza, se napusti inspre fiara. Nu avea nici o arma, nici macar un bat sau o piatra, incepu sa strige prosteste, asa cum strigi la un caine. „Du-te de-aici! Du-te de-aici!' O fractiune de secunda, se pomeni privind drept in gura larg deschisa a animalului. Apoi, spre uluirea baiatului, leul, inca ridicat pe labele din spate, cazu brusc in fata, se dadu o data peste cap, se ridica de jos si o rupse la goana.

Shasta nu crezu nici un moment ca plecase de tot. De aceea se intoarse si incepu sa fuga inspre poarta din zidul cel verde pe care abia acum isi aminti ca-l vazuse. Hwin, pe jumatate lesinata, tocmai intra impleticindu-se pe poarta. Aravis era inca in sa, dar spatele ii siroia de sange.

— Intra, copila mea, intra, spunea batranul cu barba si camasa lunga. Apoi, catre Shasta, care sosi alergand si gafaind: Intra si tu, fiule.

Shasta auzi poarta inchizandu-se in urma lui. Strainul cu barba o ajuta pe Aravis sa descalece.

Se aflau intr-o imprejmuire larga si perfect rotunda, inconjurata de un zid inalt, imbracat in muschi verde. Imediat in fata, Shasta vazu un bazin sapat in pamant, plin ochi cu apa. Suprafata apei era nemiscata ca o oglinda. La un capat al bazinului, umbrindu-l complet cu ramurile lui, era cel mai falnic si mai maret copac pe care-l vazuse vreodata Shasta. Dincolo de bazin, mai departe, era o coliba scunda, din piatra, si acoperita cu paie, dupa moda veche. De undeva se auzi un behait si, privind intr-a-colo, baiatul zari cateva capre in capatul celalalt al curtii. Pamantul neted era complet acoperit cu iarba marunta.

- Sunt-sunt-sunteti Regele Lune al Tinutului Archen? • gafai Shasta.

Batranul clatina din cap.

- Nu, raspunse el cu glas linistit, eu sunt Pustnicul de la Hotarul de Sud. Si acum, fiul meu, nu mai pierde vremea cu intrebari de prisos, ci asculta ce-ti spun. Aceasta domnita este ranita. Caii sunt vlaguiti, in chiar clipa asta, Rabadash cauta un vad pe malul raului Sageata Cotita. Daca pleci chiar acum, mai ai timp sa-l instiintezi pe Regele Lune.

Shasta numai ca nu lesina la auzul acestor cuvinte, caci se simtea neinstare de-a mai face un pas. Si ceva in interiorul lui se razvratea impotriva unei cerinte atat de crude si de nedrepte, cum i se pareau a fi vorbele Pustnicului. Baiatul inca nu invatase ca cine face o fapta buna primeste drept rasplata o alta insarcinare, de doua ori mai grea si mai anevoie de infaptuit. Dar tot ce spuse fu :

- Unde il gasesc pe Rege?

Pustnicul se intoarse si arata cu toiagul inspre capatul opus al curtii.

- Uite, zise el. Acolo este o alta poarta, fata-n fata cu cea pe care ai intrat. Iesi pe acolo si tine-o drept inainte; dar numai drept inainte, indiferent ca ajungi la pajiste sau stanca, la pamant moale sau aspru, la teren ud sau uscat. Stiinta mea imi spune ca asa il vei gasi pe Regele Lune - mergand tot inainte. Dar trebuie sa fugi; nu trebuie sa te opresti din fuga.

Shasta incuviinta, alerga la poarta dinspre nord si disparu in spatele ei. Pustnicul se intoarse apoi catre Aravis, pe care in tot acest timp o sprijinise cu bratul sting si, ducand-o cand pe picioarele ei, cand in brate, disparu cu ea in interiorul colibei. Trecu mult timp pana iesi din nou afara.

- Si acum, verii mei, le spuse el cailor, este randul vostru.

Si fara a mai astepta raspuns - pe care oricum nu l-ar fi primit, caci caii erau mult prea franti ca sa vorbeasca - le scoase capastrul si seile. Apoi ii tesala mai bine decat orice randas din grajdurile Regelui.

- Gata sunteti, verii mei, zise el. Acum uitati totul si incercati sa va linistiti. Aveti aici apa si iarba din belsug. O sa primiti si terci cald dupa ce mulg caprele, care-mi sunt tot veri, ca si voi.

- Domnule, incepu Hwin, care-si regasise glasul, va trai Tarkheena? A ucis-o leul?

- Eu, care prin stiinta mea cunosc prezentul, raspunse Pustnicul zambind, stiu insa prea putin din ce ascunde viitorul. De aceea, nu pot spune despre nimeni - barbat, femeie ori animal din lumea asta -de va mai fi in viata la apusul soarelui. Dar sa nu ne pierdem nadejdea. Se prea poate ca domnita sa traiasca atat cat ii e dat sa traiasca cuiva de varsta ei.

Cand Aravis isi reveni din lesin se trezi lungita pe burta, pe un pat scund si nemaipomenit de moale, intr-o incapere racoroasa si aproape goala, cu peretii din piatra netencuita. Nu putea intelege de ce statea pe burta; dar cand incerca sa se rasuceasca, isi simti ranile usturatoare si fierbinti, isi aminti ce se intam-plase si intelese si de ce era in pozitia aceea. Se intreba din ce era facut acel pat atat de moale si elastic. N-avea de unde sti ca era facut din iarba-neagra (din care se fac cele mai grozave saltele), pentru ca nici nu vazuse si nici nu auzise vreodata de planta asta.

Usa se deschise si intra Pustnicul, aducand un vas mare de lemn. Il aseza cu grija jos si se apropie de pat.

- Cum te simti, copila mea? intreba el.

- Ma arde foarte tare spatele, parinte, ii raspunse Aravis. Dar altfel nu am nimic.

Pustnicul se lasa in genunchi langa ea, ii puse o palma pe frunte si apoi ii lua pulsul.

- Nu ai febra, spuse el. O sa te faci bine. Cred ca o sa te poti ridica chiar maine din pat Dar acum, bea asta

Aduse vasul de lemn si i-l duse la buze. Aravis nu se putu abtine sa nu se strambe cand gusta, caci laptele de capra are un gust izbitor pentru cine nu e obisnuit cu el. Dar lui Aravis ii era sete si reusi sa-l bea pana la fund. Se simti imediat mult mai bine.

- Acum, copila mea, poti sa dormi linistita, zise Pustnicul. Ranile iti sunt spalate si bandajate. Sunt rani adanci, desi nu mai adinei decat niste muscaturi de bici. Tare ciudat acest leu care v-a atacat, caci, in loc sa te prinda, sa te traga din sa si sa-si bage coltii in tine, s-a multumit sa te zgarie doar pe spate. Ai zece zgarieturi deschise, dar nici una prea adanca ori primejdioasa.

- Asa! exclama Aravis. Semn ca am fost foarte norocoasa.

- Fiica mea, spuse Pustnicul, traiesc in aceasta lume de o suta noua ierni si inca nu am aflat ce este acela Noroc. Exista un talc in povestea ta care-mi este inca ascuns: dar, daca ne este dat sa-l cunoastem, fii sigura ca ni se va descoperi.

- Si cum ramane cu Rabadash si cu cei doua sute de osteni ai lui? intreba Aravis.

- Ma indoiesc ca vor sa trece pe-aici, raspunse Pustnicul. Cu siguranta au gasit un vad mai la est de noi. De acolo vor incerca sa mearga drept spre Anvard.

- Sarmanul Shasta! spuse Aravis. Are mult de mers? Oare ajunge la timp?

- Are toate sansele, zise batranul.

Aravis se lungi la loc pe pat (de data asta intr-o parte) si zise:

- Am dormit mult? Mi se pare ca se lasa seara. Pustnicul privi prin singurul ochi de geam al colibei, care dadea spre nord.

- Acesta nu e intunericul noptii, zise el dupa o clipa de tacere. Coboara nori de la Piscul Furtunii. De acolo ne vine vremea rea. La noapte o sa fie o ceata deasa.

A doua zi, cu exceptia spatelui care inca o mai durea, Aravis se simti atat de bine, incat dupa micul dejun (terci de ovaz cu lapte gras) Pustnicul ii ingadui sa se ridice din pat. Aravis iesi imediat afara si se duse sa vada caii. Vremea se schimbase si intreaga imprejmuire era plina de soare, ca o imensa cupa verde. Locul era linistit, tacut si plin de pace.

Hwin ii iesi in intampinare si o saruta afectuos.

- Dar Bree unde e? intreba Aravis dupa ce vorbira putin de sanatate si de cum dormisera noaptea trecuta.

- Acolo, spuse Hwin aratand cu nasul catre capatul indepartat al imprejmuirii. Ar fi bine sa vorbesti cu el. Nu stiu ce are. Nu pot sa scot o vorba de la el.

Se dusera impreuna si-l gasira pe Bree stind jos cu fata la zid. Desi le auzise venind, nu-si intoarse capul si nu rosti o vorba.

- Buna dimineata, Bree, incepu Aravis. Cum te simti in dimineata asta?

Bree mormai ceva ce nimeni nu intelese.

- Pustnicul spune ca Shasta a ajuns probabil la timp la Regele Lune, continua Aravis. Se pare ca am reusit in misiunea noastra, inca putin si suntem in Narnia, Bree!

- N-am sa vad Namia niciodata, zise Bree cu glas scazut.

- Nu ti-e bine, dragul meu Bree? intreba Aravis. Calul isi intoarse in sfarsit capul inspre ea. Era tras

la chip, cum numai un cal poate fi.

- Ma intorc inapoi in Calormen, spuse el.

- Poftim? zise Aravis. Inapoi la scalvie?

- Da, zise Bree. Nu sunt bun decat de sclav. Cum as putea sa-mi arat fata printre caii liberi din Narnia? Eu, care am parasit o iapa, o fata si un baiat in ghearele leilor si am fugit ca vantul ca sa-mi salvez propria-mi piele nenorocita!

- Fiecare dintre noi a fugit cat a putut de repede, zise Hwin.

- Shasta n-a fugit! fornai Bree. Sau daca a fugit, a fugit inapoi, cum era normal. De asta imi este cel mai rusine. Eu, care ma consideram un adevarat cal de lupta si ma laudam cu o mie de batalii, am fost rusinat de un baietel - de un copil, de un manz, care nu a atins in viata lui o spada si care n-a avut parte de educatie si de exemple bune.

- Stiu, zise Aravis. Si mie imi este rusine, Bree. Shasta s-a purtat admirabil. Amandoi am gresit fata de el. Eu cel putin, de cand ne-am intalnit, nu l-am privit decat cu dispret. Si iata ca acum el s-a dovedit a fi cel mai bun dintre noi toti. Insa cred ca e mai corect sa ramanem si sa ne cerem scuze decat sa ne intoarcem in Calormen.

- Tie ti-e usor sa vorbesti, spuse Bree. Tu nu te-ai facut de rusine. Dar eu am pierdut totul.

- Bunul meu cal, se auzi atunci glasul Pustnicului, care se apropiase de ei fara zgomot, calcand peste iarba moale si plina de roua. Bunul meu cal, nu ai pierdut nimic decat ingamfarea. Nu, nu, varul meu. Nu-ti da urechile pe spate si nu-ti scutura coama la mine. Daca te simti cu adevarat atat de rusinat precum ziceai acum cateva clipe, trebuie sa inveti sa asculti de sfat. Intamplarea asta te-a ajutat sa vezi ca nu esti atat de nemaipomenit pe cat te obisnuisesi sa crezi, traind printre cai mai simpli decat tine. Nu spun ca nu esti mai destept si mai curajos decat ei. Nici n-ai fi putut sa nu fii. Dar asta nu inseamna ca si in Narnia vei fi la fel de grozav. Atata vreme cat vei recunoaste ca nu esti cu nimic mai deosebit decat altii, vei fi un cal foarte bun care va lua lucrurile asa cum sunt. Si acum, daca vreti sa ma urmati, verii mei, sa mergem la bucatarie sa vedem cum stam cu jumatatea cealalta de terci.

11. NEDORITUL TOVARAS DE DRUM

Dupa ce iesi pe poarta, Shasta incepu sa urce o panta cu iarba si arbusti pitici, care-l scoase la un palc de copaci. Mintea-i era golita de ganduri si de planuri: stia doar ca nu trebuie sa se opreasca din alergat si asta ii era suficient. Picioarele ii tremurau, simtea o durere ascutita in coaste si de pe frunte-i picurau broboane de sudoare care-l usturau la ochi si-l orbeau. Nu era prea sigur pe picioare si de mai multe ori fu cat pe-aci sa-si suceasca gleznele calcand pe pietre.

Copacii se indesisera acum, iar luminisurile erau pline de ferigi. Soarele coborase fara ca aerul sa se racoreasca. Era una din acele zile inabusitoare, mohorate, cand mustele par sa fie de doua ori mai numeroase decat de obicei. Multe poposeau chiar pe fata lui Shasta, dar baiatul nu incerca sa le dea la o parte - avea alte griji mult mai urgente.

Deodata auzi sunetul unui corn - dar nu solemn, cum fusese cel de la Tashbaan, ci un sunet jucaus: Ti-ri-ti-ti! in clipa urmatoare, Shasta iesi din desis si se pomeni in mijlocul unui grup numeros de oameni, pe o poienita larga, marginita de pomi.

Numeros parea la prima vedere, in realitate insa grupul era alcatuit din vreo cincisprezece-douazeci de nobili, toti in vesminte verzi de vanatoare, si toti cu cate un cal. Cativa erau calare, altii erau pe jos, si-si tineau caii de darlogi. In centrul grupului, cineva tinea scara unui alt barbat care voia sa incalece. Iar cel care voia sa incalece era unul dintre cei mai veseli si mai rotofei Regi din cati pot exista, cu obrajii rumeni si o luminita jucausa in priviri.

De cum il zari pe Shasta, Regele uita de incalecat, fata i se lumina si, intinzandu-si bratele catre baiat, striga cu glas puternic, ca izbucnit din fundul pieptului:

- Corin! Fiul meu! Pe jos si in zdrente! Ce

- Nu, gafai Shasta, scuturand din cap. Nu sunt Printul Corin. Se-se-semanam, stiu vazut pe Alteta Sa la Tashbaan trimite salutari.

Regele il privi cu nedumerire.

- S-sunteti R-Regele Lune? intreba Shasta, inca gafaind. Si apoi fara sa mai astepte raspuns, continua: Nobile Rege - ca vantul - Anvard - inchideti portile - sosesc dusmanii - Rabadash si doua sute de calareti.

- Esti sigur de asta, baiete? intreba unul dintre ceilalti cavaleri.

- Cu ochii mei, raspunse Shasta. I-am vazut. Am venit intr-o fuga de la Tashbaan.

- Pe jos? intreba cavalerul, ridicand putin dintr-o sprinceana.

- Caii - la Pustnic, zise Shasta.

- Nu-l mai iscodi, Darrin, spuse regele. Vad pe chipul lui ca graieste adevarul. Trebuie sa ne grabim, domnilor. Poftim un cal, baiete. Stii sa calaresti repede, prietene?

Drept raspuns, Shasta puse un picior in scara calului si in clipa urmatoare era in sa. In ultimele saptamani facuse asta de o mie de ori cu Bree, si modul in care incaleca acum se deosebea mult de cum incalecase in acea prima noapte cand Bree ii spusese ca se suie in sa de parca s-ar catara pe o capita.

Inima i se umplu de mandrie sa-l auda pe lordul Darrin spunandu-i Regelui:

- Baiatul asta are stofa de cavaler, Sire. Pun chezas ca-i curge sange nobil in vine.

- Da, dar al cui sange ii curge prin vine, asta-i intrebarea zise Regele. Si se uita din nou la Shasta, lung, foarte lung, si in ochi i se citea o expresie ciudata, fixa, aproape flamanda.

Grupul de cavaleri se pusese in miscare cu pas iute. Shasta statea bine in sa, dar era cam nedumerit in ceea ce privea fraiele. Nu stia ce sa faca cu ele, caci nu le folosise niciodata cata vreme calarise pe Bree. Asa ca se uita pe furis la ceilalti (asa cum facem si noi la petreceri simandicoase, cand nu stim ce cutit sau ce furculita sa folosim) si incerca sa faca intocmai. Dar de indraznit, nu indrazni sa struneasca calul. Spera ca acesta sa mearga dupa ceilalti. Animalul era insa un cal obisnuit, nu un Cal Cuvantator, si-si dadu repede seama ca baiatul pe care-l ducea-n spate nu avea nici biciusca si nici pinteni si nu era de fapt prea stapan pe situatie. De aceea, nu trecu mult si Shasta se trezi in coada grupului.

Mergea totusi destul de repede. Scapase de muste si aerul care-i mangaia acum fata era minunat, isi recapatase in sfarsit suflul. Si izbutise sa-si duca misiunea la bun sfarsit. Acum, pentru prima oara de cand ajunsese la Tashbaan (cat de demult i se parea asta!), Shasta incepu sa se simta bine.

Privi in sus sa vada cat de aproape se afla de munti. Dar spre dezamagirea lui nu-i vazu deloc. Vazu doar o involburare cenusie care se rostogolea inspre ei. Shasta nu mai fusese niciodata intr-un tinut muntos si privelistea-l surprinse. „E un nor, isi spuse el, un nor care coboara, inteleg. Aici la deal, omul se simte cu adevarat in cer. O sa pot sa vad cum e un nor pe dinauntru. Ce grozav! De multe ori m-am intrebat.'

Departe spre stanga si putin in spatele lui, soarele se pregatea sa apuna.

Calareau acum, cu mare viteza, pe un drum de pamant. Calul lui Shasta era insa tot in coada grupului. De cateva ori, la cotituri, Shasta ii(pierdu din ochi pe ceilalti, caci drumul era acum marginit de padure pe ambele parti.

Apoi fu ca si cum ar fi intrat pieptis in ceata sau ceata ii inghiti cu totul. Lumea deveni brusc cenusie. Shasta nu-si inchipuise niciodata cat poate fi de rece si de umed in interiorul unui nor; si nici cat de intuneric. Caci, aproape imediat, cenusiul se transforma in negru.

Din fruntea coloanei, cineva sufla din cand in cand in corn si de fiecare data sunetul se auzea tot mai indepartat: Shasta ramasese cu mult in urma grupului, dar se linisti cu gandul ca-l va zari la urmatoarea cotitura. Dar cotitura veni si nu vazu pe nimeni. De fapt, de vazut nu se mai vedea nimic. Calul mergea acum la pas. „Haide, calule, hai,' il indemna Shasta. Apoi, de undeva, de foarte departe, se auzi sunetul cornului. Bree ii spusese intotdeauna sa-si tina calcaiele departe de corpul lui, si in mintea lui Shasta se formase ideea ca daca isi infige calcaiele in coastele unui cal se intampla o grozavie. Acum i se paru o ocazie buna sa incerce si sa vada.

- Uite ce e, calule, spuse el, stii ce-am sa fac, daca n-o iei din loc? Am sa-mi infig calcaiele in coastele tale, asta am sa fac.

Calul insa nu dadu nici un semn de neliniste. Asa ca Shasta se aseza bine in sa, stranse din genunchi, stranse din dinti si lovi calul in coaste cat putu de tare.

Singurul rezultat fu ca animalul o pomi intr-un fel de trap usor, pret de cativa pasi, dupa care iar incetini. Se lasase intunericul si cornul amutise. Tot ce se-auzea erau stropii de apa care picurau neincetat de pe ramurile copacilor.

„Undeva tot ajungem noi, banuiesc, chiar si asa la pas, isi zise Shasta. Sper numai sa nu dau de Rabadash si de ai lui.'

Si merse tot asa, incetisor-incetisor, o vreme care i se paru tare indelungata, incepuse sa urasca acel cal si i se facuse foarte foame.

La un moment dat ajunse la o rascruce. Tocmai se intreba care din cele doua drumuri mergea la Anvard, cand tresari speriat. De undeva din urma se auzi ropot de copite. „Rabadash!' isi zise Shasta. N-avea cum sa stie pe ce drum o va apuca oastea Printului., JDar daca eu o iau pe unul, poate am norocul ca el sa o ia pe celalalt, isi zise Shasta. In orice caz, la rascruce nu pot sa raman, c-or sa ma prinda cu siguranta.' Descaleca si, apucand calul de darlogi, o lua repede pe drumul din dreapta.

Ropotul de copite se apropia cu repeziciune. Nu trecu mult si Shasta realiza ca oastea se apropia de rascruce. Astepta cu sufletul la gura sa vada pe ce drum o s-o ia.

Dintr-o data se auzi o comanda:

- Pe loc, stai! urmata de un valmasag de zgomote diverse - nari rasufland adanc, copite batand pamantul, zabale muscate, grumazuri batute usor cu palma. Apoi se auzi un glas:

- Atentie la mine! Ne aflam in apropiere de Anvard. Nu uitati porunca primita. Maine in zori, cand intram in Narnia, nu care cumva sa ucideti mai mult decat este nevoie. De data asta, o picatura de sange narnian cantareste mai mult decat un litru de sange calormen. Dar, adevarat va spun, numai de data asta. Zeii ne vor trimite si un ceas mai fericit cand veti primi porunca sa nu mai ramana nimic in viata in intreg tinutul dintre Cair Paravel si Pustiul de Vest. Dar Namia nu e inca a noastra. Aici, in Archen, lucrurile stau altfel. Ca sa cucerim cetatea Regelui Lune, n-avem trebuinta decat de iuteala. Si aici sa va vad de ce sunteti in stare. Cetatea trebuie sa fie a mea in mai putin de un ceas. Si, de va fi, a voastra va fi. Totul va fi al vostru; eu, pentru mine, nu vreau nimic, dnorati-mi toti barbatii barbari dintre zidurile ei pana la pruncul nascut ieri, si restul va ramane voua sa-l impartiti cum va e voia - femeile, aurul, bijuteriile, armele si vinul. Pe cine voi vedea ezitand la portile cetatii va fi ars de viu. Si acum, in numele lui Tash cel atotputernic, cel neindurator - inainte!

Cu un ropot asurzitor, oastea se puse in miscare si Shasta respira usurat. O luasera pe drumul celalalt.

Shasta se mira cat de mult dura pana ce trecu intreaga oaste, caci, desi toata ziua vorbise si se gandise la „doua sute de cavaleri', nu-si daduse seama cat de multi inseamna asta. Treptat insa zgomotul se stinse si Shasta se trezi din nou singur, si in urechi ii rasuna doar picuratul stropilor care cadeau de pe ramurile copacilor.

Acum stia care era drumul catre Anvard, dar nu se mai putea duce intr-acolo: ar fi insemnat sa cada drept in mainile ostenilor lui Rabadash. „Ce sa fac?' se intreba el. Dar incaleca iar pe cal si o lua in jos pe drumul pe care-l alesese, nadajduind ca va da de un bordei unde sa poata cere adapost si hrana. O clipa ii trecu prin minte sa se intoarca la Aravis si la cei doi cai, dar nu mai stia pe unde sa o ia.

„Drumul asta trebuie sa duca si el undeva', isi spuse Shasta.

Depinde insa si ce inseamna acest undeva. Pana una alta, drumul nu parea sa duca decat la alti si la alti copaci, din ce in ce mai multi, mai intunecati si mai uzi, si la aer tot mai rece. Un vant ciudat si inghetat sufla ceata pe langa el, dar n-o risipea. Daca ar fi fost obisnuit cu tinuturile muntoase, Shasta si-ar fi dat seama ca ajunsese foarte sus - poate chiar in varful trecatorii. Dar Shasta nu stia nimic despre munti.

„Cred ca nu a existat vreodata fiinta mai lipsita de noroc decat mine, isi zise el. La toti le merge bine numai mie nu. Ia, de pilda, acei domni si doamne din Namia ei au scapat cu bine din Tashbaan, eu am ramas in urma. Aravis, Bree si Hwin stau frumusel la caldura in casa batranului Pustnic; eu a trebuit sa fiu trimis cu treburi. Regele Lune si oamenii lui au ajuns la castel si au ferecat de mult portile in calea lui Rabadash; eu am ramas iar pe-afara.'

Si fiind foarte obosit si nemancat, Shasta se simti cuprins de o deznadejde atat de adanca, incat pe obraji prinsera a i se rostogoli lacrimi grele.

Ce puse capat amaraciunii sale fu o sperietura de moarte. Dintr-o data Shasta isi dadu seama ca nu era singur. Altcineva sau altceva mergea alaturi de el pe acelasi drum. Bezna era atat de deasa ca nu se vedea nimic, iar Lucrul (sau Persoana) pasea atat de incet incat abia se auzea. Ce-i atrase insa atentia baiatului fu rasuflarea foarte adanca a nevazutului sau tovaras de drum. Parea ca e rasuflarea unei fiinte uriase. Mai mult decat atat, Shasta habar n-avea de cat timp era insotit, caci nu devenise constient de rasuflarea de langa el decat treptat-treptat. Socul acestei descoperiri fu teribil.

Brusc, baiatul isi aminti ca mai demult auzise vorbindu-se ca in tinuturile din nord locuiesc uriasi. De groaza isi musca buza. Dar acum, cand avea cu adevarat motiv sa planga, lacrimile ii secasera,

Lucrul (sau Persoana) continua sa paseasca atat de incet alaturi de el incat in sufletul lui Shasta incolti speranta ca totul nu fusese decat o inchipuire a mintii. Si era aproape convins de asta cand, din mijlocul intunericului, rasuna un oftat prelung si adanc. Asta nu mai era inchipuire! Pe mana lui stinga, cu degetele inghetate, Shasta simtise rasuflarea calda a acelui oftat.

Daca ar fi fost ceva de capul calului - sau daca el ar fi stiut sa-i dea de cap - Shasta ar fi riscat totul si ar fi rupt-o la fuga intr-un galop nebun. Dar baiatul stia ca acel cal e imposibil de urnit din loc. Asa incat continua sa mearga la pas, iar tovarasul sau nevazut continua sa-l insoteasca si sa respire alaturi el. Pana la urma, Shasta nu mai rezista.

- Cine esti? intreba el, aproape in soapta.

- Unul ce a asteptat mult ca tu sa vorbesti, raspunse Lucrul. Glasul cu care vorbise nu era puternic, ci foarte adanc si solemn.

- Esti - esti un urias? intreba Shasta

- Poti sa-mi spui urias, raspunse Vocea Solemna. Dar nu sunt ca fiintele pe care voi le numiti uriasi.

- Nu te vad, zise Shasta, dupa ce scruta adanc intunericul. Apoi (caci o alta idee si mai ingrozitoare ii incoltise in minte) adauga aproape intr-un tipat:

- Doar nu esti - nu esti ceva mort, nu? Pleaca de-aici, te rog - te rog. Ce rau ti-am facut eu? Ah! Sunt cel mai nefericit om din lume!

Inca o data simti rasuflarea calda a Lucrului pe mana si pe fata.

- Poftim, zise acesta, asta nu e rasuflarea unui strigoi. Spune-mi ce ai pe suflet si te necajeste.

Pe Shasta il linisti rasuflarea aceea calda: si se porni sa povesteasca despre el cum nu-si cunoscuse niciodata parintii si cum fusese crescut cu asprime de un pescar. Si apoi povesti cum fugise de-acasa si cum ii fugarisera leii si cum trebuisera sa se arunce in apa ca sa scape; si despre toate cate patise in Tashbaan si despre noaptea petrecuta printre morminte, cand dinspre desert au urlat la el fiarele salbatice. Si apoi povesti despre arsita si setea pe care o indurasera la traversarea pustiului si cum fusesera atacati de un alt leu care-o ranise pe Aravis, tocmai cand erau aproape sa ajunga la destinatie. Si ii mai spuse cat de mult trecuse de cand pusese ceva in gura.

- N-as spune ca ai fost urmarit de ghinion, zise Vocea Solemna.

- Nu crezi ca a fost ghinion sa dam peste atat de multi lei? intreba Shasta.

- A fost un singur leu, zise Vocea.

- Cum adica unul singur? Nu ti-am spus ca au fost cel putin doi in prima noapte, si

- A fost unul singur; dar iute de picior.

- De unde stii tu?

- Eu am fost leul. Si Shasta ramase cu gura cascata, neinstare sa mai scoata un cuvant, in timp ce Vocea continua:

- Eu am fost leul care te-a obligat sa te intalnesti cu Aravis. Eu am fost pisica ce te-a insotit printre casele mortilor. Eu am fost leul care a gonit sacalii de langa tine in timp ce dormeai. Eu am fost leul care a dat cailor forta fricii ca sa ajungeti la timp la Regele Lune. Si tot eu am fost leul de care nu-ti mai amintesti, dar care a impins barca in care te aflai tu, un prunc aproape de moarte, spre tarmul unde un om sta treaz in miez de noapte ca sa te gaseasca.

- Atunci tu ai ranit-o pe Aravis?

- Da, eu.

- Dar de ce?

- Copile, zise Vocea, eu iti spun povestea ta, nu pe a ei. Nimanui nu-i spun alta poveste decat pe a lui.

- Cine esti? intreba Shasta.

- Eu insumi, raspunse Vocea, foarte jos si foarte grav si pamantul se cutremura sub picioarele lor; si din nou „Eu insumi', cu glas tare, limpede si vesel; si o a treia oara „Eu insumi', intr-o soapta abia soptita, care venea parca de pretutindeni, ca un fosnet de frunze.

Acum Shasta stia ca Vocea nu era a unei fiinte care-l va manca si nici a unui strigoi. Se simti cuprins de un fel de tremur, cu totul diferit decat pana atunci. Si, cu toate acestea, isi simtea inima bucuroasa.

Ceata se facea, din neagra, cenusie, si, din cenusie, alba. Fenomenul incepuse probabil mai demult, dar cat timp vorbise cu Lucrul, Shasta nu mai observase nimic in jur. Acum, albul-laptos deveni un alb-stra-lucitor; Shasta incepu sa clipeasca. Undeva in fata putea auzi ciripit de pasari, isi dadu seama ca noaptea era pe sfarsite. Deslusea acum coama, urechile si botul calului. Din stanga ii invaluia o lumina aurie. Shasta crezu ca e soarele.

Intoarse capul si atunci vazu pasind alaturi de el, mai inalt decat calul, un imens Leu. Calul nu parea deloc inspaimantat sau poate ca nu-l vedea. Lumina cea aurie radia dinspre Leu. Imaginea era de o frumusete si o maretie cum nu s-au mai vazut.

Din fericire, Shasta traise pana atunci in sudul tinutului Calormen si nu auzise ce se soptea la Tash-baan despre infricosatorul demon din Narnia care lua infatisarea unui leu. Si desigur nu stia nici povestile adevarate despre Aslan, marele Leu, fiul imparatului-de-peste-mari, Regele peste toti Marii Regi din Narnia. Dar ii fu destul sa priveasca o data la chipul Leului, ca se lasa sa alunece din sa si se pravali la picioarele acestuia. De vorbit nu putea vorbi, dar nici nu simtea nevoia, si apoi stia ca orice cuvinte sunt de prisos.

Marele Rege peste toti regii isi lasa capul in jos, spre el. Coama sa imprastia o mireasma ciudata si patrunzatoare, care-l invalui cu totul. Leul il atinse cu limba pe frunte. Shasta isi ridica ochii si, pentru o clipa, privirile lor se intalnira. Apoi imediat, stralucirea palida a cetii si stralucirea aprinsa a Leului se contopira intr-un vartej de maretie, care se inalta iute si disparu. Shasta se trezi singur, cu calul, pe un deal inverzit sub un cer albastru. Aerul rasuna de ciripitul pasarilor.

12. SHASTA IN NARNIA

Oare am visat?' se intreba Shasta. Dar nu, era imposibil sa fi visat, caci iata, in iarba, langa el, Shasta vazu urma, mare si adanca, lasata de laba dreapta, din fata a Leului. Era impresionant sa te gandesti la cat de mare trebuie sa fi fost fiinta care putuse lasa o astfel de urma. Dar nu numai marimea urmei era neobisnuita. Caci, iata, chiar sub ochii lui, Shasta vazu cum pe fundul acesteia incepe sa se stranga apa. Foarte repede, urma se umplu, apa dadu pe-afara si curand prin iarba serpuia un mic izvoras, care prinse a curge in vale, pe langa Shasta.

Baiatul se apleca si bau - cu nesat - dupa care se stropi pe fata si isi scufunda capul in apa. Izvorul era rece ca gheata si limpede asemenea, cristalului si Shasta se simti racorit. Apoi se ridica in picioare, isi scutura apa din urechi si isi dadu parul ud peste cap. Apoi privi in jur.

Dupa cate se parea, era inca dimineata devreme. Soarele abia rasarise din spatele padurii din vale, departe spre dreapta. Tinutul care se intindea in jurul lui era absolut nou pentru el. Se afla intr-o vale inverzita, presarata cu copaci, printre trunchiurile carora zari sclipirea unui rau care curgea cumva spre nord-vest. In departare se zareau dealuri abrupte, ba chiar stancoase, desi mult mai marunte decat muntii pe care-i vazuse ieri. Apoi incepu sa-si dea seama unde se afla. Se intoarse si privi in spate si intelese ca povarnisul pe care sta era parte a unui lant de munti mult mai semeti.

„A! Acum inteleg, isi zise Shasta. Acestia trebuie sa fie muntii inalti care despart Narnia de Tinutul Archen. Ieri eram de partea cealalta. Probabil ca asta-noapte am strabatut trecatoarea. Ce noroc ca am nimerit-o! - de fapt n-a fost noroc, a fost El. Iar acum sunt in Narnia.'

Se rasuci din nou pe calcaie si scoase saua si capastrul calului:

- Desi sa stii ca esti un cal absolut ingrozitor, zise el. Calul incepu sa pasca, nepasator la cuvintele baiatului. Era limpede ca animalul acesta avea o parere foarte proasta despre Shasta.

„Ce bine dac-as putea manca si eu iarba! se gandi Shasta. N-are nici un rost sa ma intorc la Anvard. Castelul e sub asediu. Mai bine cobor in vale si poate gasesc ceva de mancare.'

Asa ca o lua la vale (calcand cu talpile goale prin roua aproape dureros de inghetata) si merse pana ce ajunse la o padure. Printre copaci serpuia un fel de poteca si abia ce o apuca pe acolo, cand auzi o voce plina si putin ragusita, zicandu-i:

- Buna dimineata, vecine.

Shasta intoarse capul sa vada cine ii vorbise si zari o fiinta mica, plina de tepi si cu o fata neagra, care tocmai iesise dintre copaci. Era mica pentru o persoana, dar foarte mare pentru un arici, ceea ce si era de fapt.

- Buna dimineata, raspunse Shasta. Dar eu nu sunt un vecin. De fapt sunt strain de aceste locuri.

- A! exclama Ariciul intrebator.

- Am sosit de dincolo de munti - din Archen, cred ca stii.

- A! Tinutul Archen, spuse Ariciul. E grozav de departe. N-am fost niciodata.

- Si cred, spuse Shasta, ca ar trebui sa stiti ca cetatea Anvard este chiar acum asediata de o banda de salbatici din Calormen.

- Nu mai spune! exclama Ariciul. Ei ca sa vezi! Si se spune ca acest Calormen e incredibil de departe, tocmai la capatul lumii, dincolo de o mare de nisip.

- Nu-i chiar atat de departe pe cat se crede, spuse Shasta. Dar n-ar trebui sa facem ceva? N-ar trebui sa-i spunem Regelui vostru?

- Da, desigur, desigur, trebuie neaparat sa facem ceva, zise Ariciul. Dar vezi tu, eu tocmai ma duceam acasa la culcare. A, iata, un vecin!

Ultimele cuvinte fusesera adresate unui imens iepure de culoarea biscuitelui, care rasarise undeva langa poteca. Ariciul ii spuse imediat ce aflase de la Shasta si iepurele fii intru totul de acord. Vestea era cu adevarat extraordinara si desigur, desigur, cineva trebuia neaparat sa-i spuna altcuiva in scopul de a se lua oarece masuri in acest sens.

Si o tinura tot asa. La fiecare cateva minute, li se alaturau alte si alte vietati, unele sosind dintre ramurile de deasupra, altele iesind de sub picioarele lor, din casute subterane, in cele din urma grupul numara cinci iepuri, o veverita, doua cotofene, un faun cu picioare de tap si un soarece, care vorbeau toti in acelasi timp si erau toti de aceeasi parere cu Ariciul. Adevarul e ca in epoca de aur care urmase dupa moartea Vrajitoarei si sfarsitul iernii, cand la Cair Paravel domnea Marele Rege Peter, micul popor din padurile Narniei ducea un trai atat de fericit si atat de lipsit de primejdii, incat devenise cam rupt de realitate.

In cele din urma insa sosira si doua fiinte cu simt practic. Una era un Pitic Rosu, care raspundea la numele de Duffie. A doua era un cerb de o desavarsita frumusete si noblete, o creatura cu ochii mari si umezi, corpul patat si picioare atat de zvelte si de gratioase incat ai fi zis ca le poti frange cu doua degete.

- In numele Leului! urla Piticul de indata ce auzi vestea. Si daca e asa, pentru ce stam aici si sporovaim degeaba? Dusmani la Anvard! Trebuie dat de veste la Cair Paravel. Trebuie stransa oastea. Narnia trebuie sa sara in ajutor Regelui Lune.

- A! zise Ariciul. Dar vezi tu, n-o sa-l gasiti pe Marele Rege la Cair. Este plecat in nord; se lupta cu uriasii. Si daca tot veni vorba despre uriasi, dragi vecini, asta mi-aduce aminte de

- Cine duce vestea? il intrerupse Piticul. E cineva aici mai iute picior decat mine?

- Eu sunt iute, spuse Cerbul. Care e mesajul? Cati calormeni?

- Doua sute. Sub comanda Printului Rabadash. Si

Dar Cerbul plecase - sarind cu toate patru picioarele in aer - si intr-o clipita ii vazura codita alba disparand printre copacii din departare.

- Ma intreb unde s-o fi ducand el, zise un Iepure. Sa stiti ca Marele Rege nu e la Cair Paravel.

- Dar este Regina Lucy, zise Duffle. Si apoi Dar ce-i asta? Ce se intampla cu Omul? Pare cam verde la fata. Vai de mine, e gata sa lesine. Poate ca-i mort de foame. Cand ai mancat ultima oara, baiete?

- Ieri dimineata, spuse Shasta cu glas slab.

- Vai de mine! Sa mergem, sa mergem, zise atunci Piticul, aruncandu-si imediat bratele vanjoase in jurul mijlocului lui Shasta ca sa-l sprijine. Vecinilor! Ar trebui sa ne fie rusine! Baiete, tu vii cu mine. Un mic dejun e mai sanatos decat o mie de vorbe!

Si cu nemaipomenita zarva, bombanindu-se singur pentru neglijenta lui, Piticul o lua din loc cu mare viteza, pe jumatate conducandu-l si pe jumatate spri-jinindu-l pe Shasta, sa nu cada. Mersera- mai adanc in |; padure si putin la vale. Era un drum mai lung decat j avea nevoie Shasta in acel moment si picioarele j incepura sa-i tremure. Dar nu dupa mult, iesira din desisul padurii pe coasta inverzita a unui deal. Acolo era o casuta maruntica, cu usa de la intrare deschisa si cu cosul fumegand. Si cand ajunsera in dreptul intrarii, Duffle striga:

- Fratilor! Avem un musafir la micul dejun!

Si imediat, amestecat cu sunetul unui sfarait, narile lui Shasta adulmecara un miros pur si simplu delicios. Un miros pe care nu-l mai simtise niciodata pana atunci, dar pe care sper ca voi il cunoasteti: mirosul de oua cu costita si ciuperci puse la prajit intr-o tigaie.

- Ai grija la prag, baiete, ii spuse Duffle o secunda prea tarziu, caci Shasta se si izbise cu fruntea de pragul de sus al usii, care era mult prea scund pentru el. Acum, stai jos aici, continua Piticul. Masa e cam scunda pentru tine, dar si scaunul e mic. Asa. Uite aici terci de fulgi de ovaz si lapte gros si dulce si uite si o lingura.

Pana termina Shasta terciul de ovaz, cei doi frati ai Piticului (pe care-i chema Rogin si Bricklethumb) ii pusera in fata o farfurie cu oua, costita si ciuperci, apoi o cana de cafea, lapte cald si paine prajita.

Totul era nou si necunoscut pentru Shasta, caci mancarea din Calormen era mult diferita. Nici nu stia ce sunt feliile acelea maronii, pentru ca nu mai vazuse paine prajita, niciodata. Si nici ce este chestia aceea galbena si moale care se intinde pe painea prajita, pentru ca in Calormen se manca mai mult ulei decat unt. Si casa era mult diferita. Nu semana nici cu coliba pescarului Arsheesh, intunecoasa, imbacsita si mirosind a peste, dar nici cu saloanele cu coloane si covoare ale palatelor din Tashbaan. Tavanul era scund si in jur totul era din lemn, si mai era un ceas cu cuc si o fata de masa cu patratele alb cu rosu si un vas cu flori de camp si perdelute la ferestrele mici, cu geam gros. Nu era usor sa folosesti cani si farfurii si tacamuri facute pentru pitici. Asta insemna ca portiile erau foarte mici, dar erau foarte numeroase, in asa fel incat farfuria si cana lui Shasta erau pline in permanenta si in fiecare moment. Piticii ziceau: „Da-mi si mie untul' sau: „O alta cana de cafea', sau: „As mai vrea niste ciuperci' sau „Ce-ar fi sa mai prajim niste oua?' Si cand in sfarsit mancara pe saturate, cei trei Pitici trasera la sorti cine sa spele vasele. Ghinionul fu al lui Rogin. Si atunci, Duffle si Bricklethumb il dusera pe Shasta afara si se asezara cu totii pe o bancuta lipita de peretele casutei, isi intinsera picioarele, rasuflara usurati si cei doi Pititei isi aprinsera pipele. Roua diminetii se risipise si vremea era insorita si calda; daca n-ar fi batut usor vantul, ar fi fost chiar o zi prea fierbinte.

- Si acum, Straine, ii zise Duffle, sa-ti arat tara. De aici se poate vedea aproape tot sudul Narniei. Noi suntem tare mandri de aceasta priveliste. Uite acolo, departe in stanga, in spatele acelor dealuri, se vad Muntii de Apus. Si dealul acela rotund din dreapta ta se numeste Dealul Mesei de Piatra. Si imediat in spatele

Dar in momentul acela fu intrerupt de zgomotul unui sforait. Shasta adormise, vlaguit de calatoria din timpul noptii, urmata de acel excelent mic dejun. Si vazand ca Shasta adormise, cei doi Pitici, grijulii, incepura sa-si faca tot felul de semne unul altuia cum ca sa-l lase sa doarma. Si atata isi susotira si dadura din cap, si se ridicara de pe bancuta, si se indepartara mergand pe varfuri, ca l-ar fi trezit cu siguranta, daca baiatul n-ar fi fost atat de ostenit.

Dormi bine cam toata ziua si se scula la tanc pentru masa de seara. Paturile din casa erau mult prea mici pentru el, dar piticii ii incropira pe podea o saltea din iarba, in noaptea aceea, Shasta dormi bustean si fara vise. A doua zi dimineata, tocmai isi terminasera micul dejun cand de afara rasuna un sunet ascutit si furtunos.

- Trompete! strigara Piticii in cor si impreuna cu Shasta navalira afara sa vada ce se intampla.

Trompetele rasunara din nou - un sunet nou pentru Shasta. Nu era un sunet puternic si solemn, asemeni cornurilor de la Tashbaan, si nici vesel ori jucaus cum fusese cornul de vanatoare al Regelui Lune, ci era un sunet limpede, ascutit si grandios. Sunetul venea dinspre padurile din est si, nu dupa mult, i se alatura un tropot de copite. Cateva clipe mai tarziu, aparu fruntea coloanei.

Mai intai aparu Lordul Peridan, calarind un cal murg si purtand marele stindard al Narniei - un leu rosu pe camp verde. Shasta il recunoscu imediat. Apoi sosira trei cavaleri, calarind umar langa umar, doi pe cai de lupta si unul pe un ponei. Pe caii de lupta erau Regele Edmund si o doamna cu parul blond si trasaturi luminoase, care purta coif si camasa de zale. Peste piept avea trecut un arc, iar intr-o parte ii atarna o tolba plina cu sageti. („Regina Lucy', ii sopti Duf-fle.) Dar cel de pe ponei era Corin. In urma lor aparu grosul oastei: cavaleri pe cai obisnuiti, cavaleri pe Cai Cuvantatori (care acceptau sa fie calariti la ocazii speciale - ca in cazul unui razboi), urmati de centauri, de ursi aspri si morocanosi, de Caini Cuvantatori din cei foarte mari. In coada coloanei veneau sase uriasi. Pentru ca in Narnia traiesc si uriasi buni. Dar, desi stia ca sunt de partea cui trebuie, lui Shasta ii veni greu sa se uite la ei de la inceput; exista lucruri cu care trebuie sa te obisnuiesti mai intai.

Cand fruntea coloanei ajunse in dreptul casutei, iar Piticii incepura sa faca plecaciuni adanci, Regele Edmund striga:

- Si acum, prieteni, e vremea pentru un popas si o gustare!

Si dintr-o data aerul se umplu de larma — cavalerii descalecara, traistele cu merinde se deschisera si peste toate se ridica zgomot de voci. Si in mijlocul acestei fierberi, Shasta se pomeni cu Corin, care sosi alergand si, apucandu-l de maini, striga:

- Tu aici! Deci ai reusit sa scapi pana la urma! Daca ai sti cat ma bucur. Ce-o sa ne mai distram! Si zau c-am fost norocosi. Abia ce am intrat ieri-dimineata in port la Cair Paravel, ca in intampinare ne-a iesit Chervy, Cerbul, care ne-a spus ca Anvardul este atacat. Nu crezi

- Cu cine sta de vorba Alteta Voastra? il intrerupse Regele Edmund, care tocmai descalecase.

- Nu-l recunoasteti, Sire? zise Corin. E dublul meu: baiatul pe care l-ati confundat cu mine la Tashbaan.

- Dublul tau, intr-adevar! exclama Regina Lucy. Semanati ca doi gemeni. Asta e minunat.

- Va implor, Majestatea Voastra, incepu Shasta catre Regele Edmund, va implor sa ma credeti ca nu v-am tradat. Pe cuvant ca nu. A fost o incurcatura ca am ajuns sa va ascult planurile. Dar nici o clipa nu m-am gandit sa le dezvalui dusmanilor vostri.

- Stiu ca nu ne-ai tradat, baiete, ii zise Regele Edmund, punandu-si mana pe capul lui Shasta. Dar daca nu vrei sa te creada lumea un tradator, alta data incearca sa nu mai asculti lucruri care nu te privesc. Dar acum totul a trecut cu bine.

Dupa asta, locul se umplu de atata zarva, voci si agitatie incat Shasta ii pierdu din ochi pe Corin, pe Edmund si pe Lucy. Dar Corin nu era baiatul care sa stea multa vreme nevazut si neauzit si nu dupa mult Shasta il auzi pe Regele Edmund exclamand:

- Pe Coama Leului, Alteta, asta e prea de tot! N-o sa va potoliti niciodata? Sunteti mai mare pacoste decat o oaste intreaga pusa laolalta! Mai repede m-as intelege cu un regiment de barzauni decat cu Alteta Voastra!

Shasta isi croi drum prin adunare pana unde il zari pe Edmund, care arata foarte furios, si pe Corin, care arata putin rusinat, si pe un Pitic ciudat, care era asezat pe jos si facea fete-fete. Doi fauni tocmai ii scosesera armura.

- Daca as fi avut sticluta cu licoarea tamaduitoare la mine, spunea Regina Lucy, n-ar fi fost nici o problema. Dar Marele Rege mi-a interzis s-o iau cu mine la

razboi. Mi-a spus s-o pastrez numai pentru cazuri de mare primejdie!

Ce se intamplase de fapt? De indata ce Corin vorbise cu Shasta, el fusese tras de cot de un ostean din armata, de un Pitic pe nume Thombut^-

- Ce e, Thornbut? intrebase Corin.

- Alteta Voastra, raspunse Thornbut, tragandu-l intr-o parte. Drumul nostru de astazi ne va duce prin trecatoare drept la castelul tatalui vostru. S-ar putea sa fim pe campul de lupta chiar in noaptea asta.

- Stiu, spuse Corin. Nu-i grozav?

- Grozav sau nu, zise Thornbut, eu am porunca de la Regele Edmund sa nu care cumva sa o las pe Alteta Voastra sa intre in lupta. O sa puteti sa priviti, si asta e de-ajuns pentru ochii inca tineri ai Altetei Voastre.

- Ce prostie! izbucni Corin. Bineinteles ca am sa lupt. Uite, si Regina Lucy o sa lupte in regimentul arcasilor.

- Majestatea Sa va face precum ii e voia, zise Thornbut. Dar Alteta Voastra este in grija mea. Fie imi dati cuvantul dumneavoastra solemn, de print, ca veti sta cu poneiul langa mine - nici macar cu un pas mai in fata - pana cand va voi da voie sa plecati - asa cum mi-a poruncit Majestatea Sa - fie va trebui sa stam cu mainile legate, ca doi prizonieri.

- Iti dau una de te trimit la pamant daca incerci sa ma legi, zise Corin.

- As vrea s-o vad pe Alteta Voastra incercand, zise Piticul.

Asta fu indeajuns pentru un baiat cu firea lui Corin si, in clipa urmatoare, el si cu Piticul se napustira unul asupra celuilalt. Ar fi fost o lupta egala, caci, desi Corin avea bratele mai lungi si era mai inalt, Piticul era mai mare in varsta si mai vanjos. Dar nu apucara bine sa se ia la tranta (asta-i dezavantajul cand te bati cu cineva pe un teren in panta), cand Thronbut avu nenorocul sa calce pe o piatra, piatra se rostogoli si Piticul cazu in nas. Si cand incerca sa se ridice de jos, descopri ca isi sucise glezna atit de tare incat cel putin doua saptamani de acum inainte nu va mai putea nici sa mearga si nici sa calareasca.

- Uite ce a facut Alteta Voastra, zise Regele Edmund. Ne-a lasat fara un ostas valoros in pragul unei batalii.

- Ii iau eu locul, Sire, spuse Corin.

-Pfiu! exclama Edmund. Nimeni nu se indoieste de curajul Altetei Voastre. Dar un baiat pe campul de lupta nu este un pericol decat pentru ai lui.

In momentul acela Regele fu chemat in alta parte, si Corin, dupa ce se scuza adanc in fata Piticului, alerga la Shasta si ii sopti repede:

- Uite aici un ponei si armura Piticului, imbrac-o pana nu baga cineva de seama.

- De ce? intreba Shasta.

- Cum, de ce? Ca sa lupti in batalie, bineinteles! Nu vrei?

- O - a, ba da, cum sa nu, se balbai Shasta. Dar nici o clipa nu-i trecuse prin cap sa faca asa ceva, si incepu sa simta fiori pe sira spinarii.

- Asa, spuse Corin. Trage-o peste cap. Acum pune-ti spada. Va trebui insa sa ramanem mai in urma oastei si sa facem cat mai putin zgomot. Dupa ce incepe batalia, or sa fie toti mult prea ocupati ca sa ne mai ia in seama.

13. BATALIA DE LA ANVARD

Pe la ora unsprezece, armata era in picioare si gata de mars. Inaintau spre vest, avand muntii in stanga. Corin si Shasta mergeau in urma coloanei, imediat in spatele uriasilor. Lucy, Edmund si Peridan discutau acum planul de lupta si, desi Lucy intreba la un moment dat: „Pe unde o fi aiuritul acela de Print?', Edmund se multumi sa-i raspunda:

- Aici in prima linie nu e, si asta e bine. N-avem timp de el acum.

Shasta ii povesti lui Corin toate peripetiile prin care trecuse si ii spuse cum un cal il invatase sa calareasca si de aceea nu prea stia ce sa faca cu fraiele. Corin ii spuse atunci la ce folosesc acestea si ii mai istorisi cum scapasera din Tashbaan pe mare.

- Si unde e Regina Susan?

- La Cair Paravel, spuse Corin. Ea nu e ca Lucy, care e tot atat de viteaza ca un barbat sau in orice caz ca un baiat. Regina Susan e mai degraba o doamna. Nu-i place sa mearga la razboi, desi trage foarte bine cu arcul.

Poteca pe care urcau se ingusta tot mai mult si in dreapta lor se deschise o rapa care devenea din ce in ce mai abrupta, in cele din urma, a trebuit sa mearga in sir, unul in spatele celuilalt, pe langa buza unei prapastii. Shasta se cutremura la gandul ca el strabatuse acelasi drum fara sa stie, cu o noapte inainte. „Dar bineinteles, isi spuse el, nu era nici un pericol pentru mine. De aceea a stat Leul tot timpul in stanga mea. Statea de fapt intre mine si marginea prapastiei'.

Apoi poteca o lua la stanga si spre sud, indepartandu-se de marginea rapei si inaintind printre copaci. Armata incepu sa urce pieptis prin trecatoare. Privelistea ar fi fost cu siguranta minunata daca terenul ar fi fost deschis; dar padurea de pe marginile drumului era deasa si nu se vedea nimic, in afara, poate, de cate un pinten urias de stanca ce tasnea ici si colo pe deasupra copacilor si de cativa vulturi rotindu-se pe cerul albastru de deasupra.

- Le miroase a batalie, spuse Corin, aratand inspre pasari. Stiu ca le pregatim un festin.

Lui Shasta insa asemenea vorbe nu-i miroseau deloc a bine.

Dupa ce trecura de culmea trecatoarei si incepura sa coboare, ajunsera la teren mai deschis. De aici Shasta putea sa vada intregul Tinut Archen, albastrui si cetos, care se intindea la picioarele lui, ba i se paru chiar ca zareste putin din pustiul de nisip de mai departe. Dar soarele, care mai avea probabil vreo doua ore pana sa apuna, ii batea in ochi si Shasta nu vedea prea bine.

Aici armata se opri si se desfasura intr-o singura linie. Trecura cateva minute bune pana ce isi ocupara toti locurile. Un intreg detasament de Animale Cuvantatoare periculoase, pe care Shasta nu le observase pana atunci si care erau mai ales din familia felinelor (leoparzi, pantere si altele asemenea) se indreptara pasind incet si maraind gros, spre flancul stang. Uriasii fura trimisi in dreapta. Dar inainte de a-si ocupa pozitiile, uriasii pusera jos ceva ce dusesera pana atunci pe umeri si se asezara o clipa. Si atunci Shasta vazu ca ceea ce dusesera in spate si ceea ce-si puneau acum erau cate o pereche de cizme: urate, grele, acoperite cu tinte si care le urcau pana la genunchi. Dupa ce se incaltara, uriasii isi aruncara pe umeri batele enorme si isi ocupara locurile care le fusesera date. Arcasii, in frunte cu Regina Lucy, formau ariergarda si ii puteai vedea indoindu-si arcurile si zbarnaindu-le corzile ca sa verifice cat sunt de intinse. Si oriunde te intorceai vedeai oameni strangand chingile, punandu-si coifurile, scotandu-si spadele si aruncandu-si mantiile pe pamant. Nimeni nu mai scotea o vorba. Era un moment grav si incarcat. „Am incurcat-o - de data asta chiar ca am incurcat-o, isi zise Shasta'. Apoi de departe se auzira altfel de zgomote: larma, strigate si un bufnit constant.

- E berbecele, ii sopti Corin. Rabadash incearca sa darame poarta.

Chiar si Corin arata serios acum.

- De ce nu da odata semnalul Regele Edmund? zise acesta. Nu mai am rabdare. Si apoi mi-e frig.

Shasta dadu din cap, sperand ca nu arata atat de inspaimantat pe cat se simtea.

Si in sfarsit se auzi goarna! Armata se puse in miscare - la trap - cu stindardul fluturand in vant. Trecura de o culme scunda si acum, la picioarele lor se deschise intreaga priveliste a campului de lupta. Un castel mic, cu multe turnulete si cu portile in directia lor. Din pacate nu era imprejmuit cu un sant cu apa, dar portile erau ferecate, iar grilajul cu tepi era coborat. Sus pe ziduri se puteau vedea niste puncte albe, care erau chipurile aparatorilor. Jos, la poalele castelului, vreo cincizeci de calormeni loveau portile ritmic cu trunchiul unui copac. Dar dintr-o data scena se schimba. Grosul oastei lui Rabadash astepta sa ia cu asalt portile. Dar Printul vazu armata narniana coborand dealul. Calaretii lui erau cu siguranta foarte bine instruiti, caci lui Shasta i se paru ca in cateva clipe doar, la poalele dealului ii astepta un sir intreg de osteni calare, gata sa-i infrunte.

Si dintr-o data armata Narniei pomi in galop. Distanta dintre cele doua armate se micsora cu fiecare secunda. Coborau repede, tot mai repede. Cu spadele trase, cu scuturile ridicate pana la nas, cu toate rugaciunile spuse si cu toti dintii inclestati. Shasta era cumplit de inspaimantat. Dar deodata in minte ii rasari un gand: „Daca dai inapoi acum, vei da inapoi tot restul vietii tale. Acum ori niciodata.'

Si cand cele doua armate se ciocnira, totul se petrecu cu atata repeziciune incat Shasta nu intelese mai nimic din ce se intampla in jurul lui. Totul nu era decat o invalmaseala ametitoare si un vacarm asurzitor. Spada ii zbura foarte repede din mana. Si, nu stiu cum, dar reusi sa-si innoade Miele. Si apoi simti ca aluneca din sa. Apoi vazu o sulita zburand catre el. Se lasa brusc in jos sa se fereasca si cazu de pe cal. Isi zdreli pumnul stang de armura altcuiva, si apoi

Dar nu are nici un rost sa va descriu lupta prin ochii lui Shasta; baiatul nu intelese mai nimic din ce se intampla si cu atat mai putin propriul lui rol. Ca sa va pot povesti cum s-a desfasurat batalia, ar fi bine sa ne intoarcem inapoi, la mai multe mile departare de locul faptelor, in schitul unde Pustnicul de la Hotarul de Sud sedea si privea in adancul bazinului cu apa limpede, de sub pomul cel falnic, avandu-i langa el pe Bree, pe Hwin si pe Aravis.

Caci in acest bazin privea Pustnicul, atunci cand voia sa stie ce se petrece in lumea de dincolo de zidurile verzi ale schitului lui. Acolo, ca intr-o oglinda, vedea uneori ce se petrece pe strazile oraselor aflate cu mult mai la sud de Tashbaan sau ce vapoare trag la Redhaven in indepartatele Sapte Insule, sau ce talhari ori animale salbatice misuna prin intinsele paduri dinspre Apus, intre Pajistea Felinarului si Telmar. Si toata ziua, astazi, Pustnicul nu parasise marginea bazinului, nici macar ca sa manance ori sa bea, caci stia ca in Archen se petrec lucruri de mare insemnatate. Aravis si Caii priveau si ei in adancul bazinului. Nici vorba ca bazinul era vrajit: caci, in loc sa reflecte imaginea copacului si a cerului de deasupra lui, in strafundurile lui se miscau incontinuu umbre nedeslusite si colorate. Dar ei nu intelegeau ceea ce vedeau. Numai Pustnicul intelegea, si din cand in cand le spunea ce se intimpla. Cu putin inainte ca Shasta sa intre in prima lui batalie, Pustnicul prinse a vorbi astfel:

- Vad unu-doi-trei vulturi care se rotesc pe cerul de langa Piscul Furtunii. Unul e cel mai batran dintre toti vulturii. Nu ar fi iesit daca nu simtea ca se pregateste o batalie, il vad rotindu-se iar si iar, privind in jos, cand spre Anvard, cand spre est, dincolo de Piscul Furtunii. A! Acum vad cu ce s-au indeletnicit toata ziua Rabadash si oamenii lui. Au taiat si au curatat de ramuri un copac falnic si iata-i ca ies cu el din padure, ducandu-l ca pe un berbece. Ceva tot au invatat din nereusita asediului de aseara. Ar fi fost mai intelept ca Rabadash sa le dea porunca sa ciopleasca scari. Dar asta ar lua prea mult timp si Printul e nerabdator. Nebun ce este! Ar fi trebuit sa se intoarca inapoi la Tashbaan imediat dupa atacul nereusit de aseara. Reusita planului lui se baza doar pe iuteala si surpriza. Acum oamenii lui fixeaza berbecele in pozitie. Ostenii Regelui Lune trag cu arcul din spatele zidurilor. Cinci osteni calormeni sunt la pamant: dar nu vor cadea multi. Si-au ridicat scuturile deasupra capetelor. Rabadash le porunceste ceva. Impreuna cu el stau cei mai de incredere nobili din Calormen, toti Tarkaani feroce din provinciile de est. Pot sa le vad chipurile. Iata-l pe Corradin de la Castelul Tormunt, pe Azrooth si pe Chlamash, si pe Ilgamuth cel cu buza despicata, si mai vad un Tarkaan inalt cu barba rosie

- Pe Coama Leului, fostul meu stapan, Anradin! exclama Bree.

- S-s-st, zise Aravis.

- Acum a inceput berbecele. Ce zgomot asurzitor ar fi daca s-ar auzi! Ploua cu lovituri: nici o poarta nu poate rezista la nesfarsit. Dar stati! Ceva a speriat pasarile de langa Piscul Furtunii. Iata, a aparut o multime. Stati Inca nu vad. a! acum vad. Coama dealului din est este innegrita de calareti. Daca vantul ar desfasura stindardul acela, as sti cine sunt. Dar oricine ar f i a trecut coama dealului si a inceput sa coboare. Aha! Am vazut stindardul. Narnia! Narnia! E leul cel rosu. Coboara acum in galop navalnic. Pot sa-l vad pe Regele Edmund. Impreuna cu arcasii e o femeie. O!

- Ce e? intreba Hwin cu respiratia taiata.

- Pisicile au tasnit din flancul srang.

- Pisici? intreba Aravis.

- Pisici mari. Feline. Leoparzi si altele asemenea, spuse Pustnicul nerabdator. Vad. Vad. Pisicile strang cercul si vor sa atace caii ostenilor care nu sunt calare. Buna miscare. Caii sunt ingroziti. Pisicile au navalit printre ei. Dar Rabadash si-a strans randurile si are vreo suta de calareti care ies in intampinarea armatei din Narnia. Nu-i mai despart decat o suta de iarzi. Cincizeci, il vad pe Regele Edmund, pe nobilul Peridan. Mai vad inca doi care nu sunt decat copii. Ce-o fi fost in mintea Regelui sa-i lase sa intre in lupta? Zece iarzi - armatele s-au ciocnit. Uriasii narnieni fac minuni a! dar unul a cazut sagetat in ochi, presupun, in mijloc e o invalmaseala fara seaman. Pot sa vad mai multe in flancul stang. Uite-i din nou pe cei doi baieti. Pe coama Leului! Unul e Printul Corin. Celalalt seamana cu el ca doua picaturi de apa. E Shasta! E Shasta al vostru! Corin se lupta ca un barbat. A ucis un dusman. Acum se vede mai bine in mijloc. Rabadash a fost cat pe-aci sa-l intalneasca pe Edmund, dar i-a despartit din nou valmasagul de osteni

- Ce face Shasta? intreba Aravis.

- O, prostutul! mormai Pustnicul. Prostut curajos ce este! Habar n-are ce sa faca. Nu se foloseste deloc de scut. E complet expus. Habar n-are ce sa faca cu spada. O, acum si-a amintit. O roteste salbatic in aer mai-mai sa-i reteze capul poneiului. Ba chiar o sa i-l taie daca nu e atent. Nu mai are spada. I-au zburat-o din mana. E o crima sa trimiti un copil in batalie; nu tine piept nici cinci minute. Lasa-te-n jos, prostutule - vai! a cazut.

- E mort? intrebara toti trei intr-un suflet.

- N-am de unde sa stiu, spuse Pustnicul. Pisicile si-au facut treaba. Toti caii fara calareti au fost ucisi sau au scapat: dusmanii nu mai au cum sa bata in retragere. Pisicile se indreapta acum catre mijlocul inclestarii. S-au napustit asupra celor care manuiesc berbecele. Au oprit berbecele. Bine! bine! Portile se deschid dinauntru: o sa aiba loc o iesire. Au iesit primii trei. E Regele Lune, intre fratii Dar si Darrin. In spate ii vad pe Tran si Shar, si pe Cole cu fratele lui Colin. Au iesit zece-douazeci - aproape treizeci de osteni. I-au incoltit pe calormeni din spate. Regele Edmund manuieste grozav spada. Tocmai i-a retezat capul lui Corradin. Multi calormeni si-au aruncat armele la pamant si fug inspre padure. Cei care au ramas sunt impresurati. Uriasii strang randurile din dreapta - Pisicile vin din stanga - Regele Lune e in spate. A mai ramas o mana de calormeni care se lupta spate in spate. Tarkaanul tau a cazut, Bree. Lune se lupta cu Azrooth; Regele pare sa castige - Regele rezista - Regele a castigat. Azrooth e la pamant. Regele Edmund e la pamant - nu, e in picioare. Se lupta acum cu Rabadash. Se lupta chiar la poarta castelului. Mai multi calormeni s-au predat. Darrin l-a ucis pe Ilgamuth. Nu vad ce s-a intamplat cu Rabadash. Cred ca e mort, sprijinit in picioare de zidurile castelului, dar nu sunt sigur. Singurii care se mai lupta sunt Chlamash cu Regele Edmund. Restul au pus armele jos. Chlamash s-a predat. Batalia s-a sfarsit. Oastea lui Rabadash a fost cu desavarsire infranta.

Cand Shasta a cazut de pe cal crezuse ca i-a sosit sfarsitul. Dar caii, chiar si in mijlocul unei batalii, calca mult mai putin pe oameni decat s-ar crede. Dupa vreo zece minute absolut inspaimantatoare, Shasta si-a dat seama ca in jurul lui nu mai era nici un cal batand pamantul cu copitele si ca larma (caci era inca multa larma) nu mai era cea a unei batalii. Se ridica in capul oaselor si privi in jur. Chiar si el, care stia atat de putin despre batalii, intelese ca victoria apartinea in mod limpede ostilor din Archen si Narnia. Singurii calormeni care mai erau in viata erau prizonieri, portile castelului erau larg deschise, iar Regele Lune si Regele Edmund isi dadeau mana pe deasupra berbecelui. Nobilii si ostenii din jurul lor vorbeau aprins, gafait, dar in mod evident fericiti. Si apoi, deodata, vocile toate se unira intr-una singura si aerul se cutremura de un imens hohot de ras.

Shasta se ridica de la pamant, simtindu-se neobisnuit de intepenit, si alerga in directia castelului sa vada de ce se radea cu atata pofta. Si atunci ochilor lui i se dezvalui o priveliste cu adevarat caraghioasa. Nefericitul de Rabadash parea agatat pe peretele castelului. Nu atingea pamantul si dadea salbatic din picioare. Camasa lui de zale se ridicase si statea acum stransa sub brate, acoperindu-i fata pe jumatate. De fapt arata ca un om surprins in timp ce-ncearca sa-si traga peste cap o camasa teapana, putin cam strimta. Din cate s-au povestit dupa aceea (si fiti siguri ca s-a vorbit mult de intamplarea asta), iata ce se petrecuse. La inceputul luptei, unul dintre uriasi incercase, fara succes, sa-l zdrobeasca pe Rabadash cu cizma sa cu tinte, incercarea daduse gres, caci uriasul nu reusise sa-l striveasca pe Rabadash asa cum voise, il agatase totusi cu una din tintele cizmei si ii rupsese zalele asa cum ai spinteca o camasa. Astfel ca, atunci cand Rabadash se intalnise cu Regele Edmund la portile cetatii, tunica lui de zale era rupta la spate. Si cand Edmund il impinse tot mai aproape si mai aproape de zid, Rabadash sarise sus pe o piatra de temelie si de acolo, de la inaltime, il potopise cu lovituri pe Edmund. Dar apoi, gasind ca aceasta pozitie pe deasupra multimii il facea o tinta tocmai buna pentru sagetile arcasilor narnieni, se hotarase sa sara din nou jos. Dar, facand aceasta, voise sa arate - si fara indoiala ca o clipa a aratat - maret si infricosator, asa cum se pregatea sa sara, urland: „Trasnetul lui Tash se pravale asupra voastra'. Din nefericire insa, in fata, la picioarele lui era o multime de osteni si nu era loc. Asa ca fu nevoit sa sara cumva in laturi. Si atunci, in cel mai frumos mod pe care vi l-ati putea imagina, spintecatura din tunica de zale se agata intr-un carlig prins in zid. (Acum multi ani, prin acest carlig era trecut un inel de care se priponeau caii). Si astfel Rabadash s-a trezit agatat de perete, ca o carpa atamata la uscat, si cu toata lumea prapadindu-se de ras la vederea lui.

-Da-majos, Edmund, urla Rabadash. Da-majos si lupta-te cu mine ca un rege si un barbat; sau daca esti prea las sa faci asta atunci omoara-ma pe loc.

- Cu placere, zise Regele Edmund, dar Regele Lune il opri.

- Cu voia Majestatii Voastre, ii zise Regele Lune lui Edmund, nu faceti asta. Apoi, intorcandu-se spre Rabadash, zise:

- Alteta, daca mi-ati fi trimis provocare acum o saptamana, sunt sigur ca n-ar fi existat supus al Regelui Edmund, de la Marele Rege pana la cel mai marunt Soarece Cuvantator, care sa nu o accepte. Dar prin faptul ca ati atacat cetatea la vreme de pace, fara provocare, ati aratat ca nu sunteti cavaler, ci un tradator, unul care merita mai degraba sa fie biciuit de calau decat sa-si incruciseze spada cu o persoana de onoare. Dati-l jos, legati-l si duceti-l inauntru pana ne vom face cunoscuta voia.

Maini puternice ii smulsera spada lui Rabadash si acesta fu luat si dus pe sus in castel, tipand si amenintand, blestemand si chiar plangand. Caci, desi nu se temea de cazne, nu suporta sa fie umilit, in Tashbaan, toata lumea il luase intotdeauna foarte in serios.

In acel moment, Corin alerga inspre Shasta, il prinse de mana si incepu sa-l tarasca inspre Regele Lune.

- Uite-l, Tata, uite-l, striga el.

- Da, uita-te in sfarsit si pe tine, zise Regele cu glas aspru. Ai intrat in batalie, impotriva cuvantului dat. Cine a mai vazut un baiat care sa-i franga astfel inima parintelui sau! La varsta ta, s-ar potrivi mai bine o nuielusa pe spinare decat o spada in mana! Dar toata lumea, inclusiv Corin, putea vedea ca Regele era foarte mandru de el.

- Cu ingaduinta va cer, nu-l mai sfaditi, Sire, zise arunci nobilul Darrin. Printul Corin nu ar fi fiul Majestatii Voastre daca nu v-ar semana intru totul. Mai tare v-ar fi suparat daca ar fi fost sa-l certati pentru vina de a nu fi curajos.

- Bine, bine, mormai Regele. O sa trecem cu vederea de data asta. Si acum

Ceea ce se intampla apoi il surprinse pe Shasta mai mult decat orice i se intamplase pana atunci. Se pomeni deodata cuprins intr-o imbratisare de urs de catre Regele Lune si sarutat pe ambii obraji. Apoi Regele il puse din nou jos si zise:

- Stati aici, baieti, unul langa altul, si lasati-i pe curteni sa va priveasca. Ridicati capul. Acum, domnii mei, priviti bine la amandoi. Mai are cineva vreo indoiala?

Dar Shasta tot nu intelese de ce lumea privea lung la el si la Corin si nici pentru ce ovationau.

14. CUM A DEVENIT BREE UN CAL MAI INTELEPT

A cum trebuie sa ne intoarcem la Aravis si la **cei doi Cai. Privind in adancul bazinului, Pustnicul putu sa le spuna ca Shasta nu fusese nici ucis si nici ranit grav, caci il vazu cum se ridica de jos si ce primire calduroasa ii facuse Regele Lune. Dar cum putea doar sa vada, fara sa auda, nu stia ce se vorbea. O data ce batalia lua sfarsit si incepusera discutiile, nu mai avea nici un rost sa mai priveasca in adancul bazinului.

A doua zi de dimineata, in timp ce Pustnicul era in casa, cei trei discutara ce aveau de facut.

- M-am saturat sa stau aici, zise Hwin. Pustnicul a fost foarte bun cu noi si ii sunt adanc recunoscatoare. Dar am inceput sa ma ingras ca un' cal rasfatat; mananc toata ziua si nu fac nici un pic de miscare. Haideti sa plecam mai departe, spre Narnia.

- O, nu astazi, Doamna, zise Bree. Eu nu m-as grabi. N-ar fi mai bine s-o lasam pentru alta zi?

- Trebuie sa-l vedem mai intai pe Shasta, sa ne luam ramas bun - si sa ne cerem iertare, spuse Aravis.

- Exact! zise Bree cu mare entuziasm. Exact ce voiam sa spun si eu.

- Bineinteles, spuse Hwin. Bauniesc ca Shasta e la Anvard. Normal ca o sa trecem pe-acolo sa-i spunem la revedere. Dar Anvard e in drumul nostru. De ce sa nu pornim imediat? Pana una alta, in Narnia voiam sa ajungem, nu?

- Banuiesc ca ai dreptate, zise Aravis ganditoare. Incepuse sa se intrebe ce va face ea in Narnia dupa ce ajunge acolo, si se simtea putin singura.

- Desigur, desigur, zise Bree cu graba. Dar nu e nevoie sa ne grabim, daca intelegeti ce vreau sa spun.

- Nu, nu inteleg ce vrei sa spui, insista Hwin. De ce nu vrei sa plecam?

- M-m-m, bruu-huu, mormai Bree. Cum nu intelegeti, Doamna - e un eveniment important - sa revii in tara ta - sa intri in societate - in societatea cea mai inalta - e atat de important sa facem impresie buna - n-as zice ca aratam chiar cum ar trebui sa aratam, nu sunteti de aceeasi parere?

Hwin izbucni intr-un ras zgomotos.

- E vorba de coada, Bree! Acum inteleg. Vrei sa astepti pana-ti creste coada la loc! Dar noi nici nu stim daca in Narnia se poarta cozile lungi. Zau, Bree, esti la fel de vanitos ca Tarkheena aceea din Tashbaan!

- Chiar ca esti caraghios, Bree! adauga Aravis.

- In numele Leului, Tarkheena, nu sunt deloc caraghios, spuse Bree indignat, imi place sa ma respect si sa-i respect pe cei ca mine, asta e tot.

- Bree, spuse Aravis, pe care nu o prea interesa lungimea cozii lui, mai de mult am vrut sa te intreb ceva. De ce juri mereu in numele Leului si Pe Coama Leului! Am crezut ca nu-ti plac leii.

- Nu-mi plac, raspunse Bree. Dar cand vorbesc de Leu, de acel Leu, ma refer bineinteles la Aslan, la marele eliberator al Narniei, cel care a gonit Vrajitoarea si Iama. Toti namienii jura pe el.

- Dar e un leu adevarat?

- Nu, cum sa fie! exclama Bree cu voce putin socata.

- In Tashbaan se spune ca este, raspunse Aravis. Si daca nu este un leu, atunci de ce-i spui leu?

- Esti prea tanara ca sa poti intelege, zise Bree. Iar eu nu eram decat un manz cand am plecat din Narnia, asa ca nici eu nu stiu prea bine de ce.

(Bree statea cu spatele la peretele verde in timp ce vorbea si Aravis si Hwin stateau cu fata la el. Vorbea pe un ton putin superior si cu ochii pe jumatate inchisi; de aceea nu observa expresia schimbata care aparu pe fetele lui Hwin si Aravis. Si aveau si de ce sa ramana cu gurile cascate si cu ochii mariti, pentru ca, in timp ce Bree vorbea, vazura un leu imens sarind pe zid din partea cealalta; era aidoma unui leu obisnuit numai ca avea o culoare mai aprinsa si era mai mare, mai frumos si mai infricosator decat orice alt leu pe care-l vazusera vreodata. Si, aproape imediat, leul sari jos pe pamant si se apropie de Bree pe la spate. Pasea fara zgomot. Hwin si Aravis n-au fost in stare sa scoata nici un sunet si au ramas incremenite pe loc.)

- Fara indoiala, continua Bree, cand se vorbeste despre el ca fiind un Leu, oamenii vor sa spuna doar ca e puternic ca un leu si (impotriva dusmanilor nostri, desigur) la fel de fioros ca un leu. Sau ceva de genul acesta. Chiar si o fetita ca tine, Aravis, poate intelege ca ar fi destul de absurd sa presupui ca Aslan este un leu adevarat. Ar fi chiar o lipsa de respect. Daca ar fi un leu, ar trebui atunci sa fie un Animal ca noi toti ceilalti. Pai, nu? (Si aici Bree incepu sa rida.) „Daca ar fi un leu, ar trebui sa aiba patru picioare, o coada si Mustati! Ai, oooh, huu-huu! Ajutor!

Pentru ca, de cum rosti cuvantul Mustati, una din mustatile lui Aslan il gadilase in ureche. Bree tasni drept in capatul celalalt al curtii si acolo se intoarse si privi in urma; zidul era prea inalt ca sa-l sara si nu mai avea unde fugi. Aravis si Hwin tresarira si facura un pas inapoi. Urma o clipa de adanca, de foarte adanca tacere.

Apoi Hwin, desi tremura toata, scoase un nechezat scurt, ciudat, si se apropie de Leu.

- Va rog, spuse ea, sunteti atat de frumos. Puteti sa ma mancati daca vreti. Prefer sa fiu mancata de dumneavoastra decat hranita de oricine altcineva.

- Scumpa mea fiica, zise atunci Aslan, sarutand-o regeste pe nasul ei catifelat si nelinistit. Stiam ca nu vei intarzia sa vii la mine. Fericita vei fi.

Apoi isi inalta capul si vorbi cu glas patrunzator.

- Si acum, Bree, zise el, apropie-te, cal amarat, mandru si speriat ce esti. Mai aproape, fiule. Nu indrazni sa nu indraznesti. Atinge-ma. Miroase-ma. Uite labele mele, uite coada, uite mustatile. Sunt un Animal.

- Aslan, spuse Bree cu glas tremurat, ma simt ca un prost.

- Fericit este calul care stie ca nu stie cata vreme este inca tanar. La fel si Omul. Apropie-te, Aravis, fiica mea. Uite! Labele mele sunt moi. De data asta n-am sa te ranesc.

- De data asta, domnule? intreba Aravis.

- Eu am fost cel ce te-a ranit, zise Aslan. Eu sunt singurul leu cu care v-ati intalnit in timpul calatoriei voastre. Stii de ce te-am zgariat?

- Nu, domnule.

- Zgarieturile de pe spatele tau, fiecare dintre ele, durere pentru durere, sange pentru sange, sunt aidoma muscaturilor de bici pe care le-a primit sclava mamei tale vitrege, din pricina prafurilor pe care i le-ai dat tu ca sa adoarma. Trebuia sa simti durerea pe care a simtit-o si ea.

- Inteleg, domnule. Ma intreb

- Intreaba-ma, draga mea, spuse Aslan.

- Va mai suferi si alt rau din pricina mea?

- Copila, spuse Leul, eu iti spun povestea ta, nu pe a ei. Nimanui nu-i spun alta poveste decat pe a lui. Apoi scutura din cap si vorbi cu o voce mai blinda.

- Bucurati-va, micutilor, spuse el. Ne vom rein-talni in curand. Dar inainte de asta veti primi un alt oaspete. Si zicand acestea, leul sari din nou pe zid si disparu de partea cealalta.

Ciudat, dar nici unul dintre cei trei nu simti dorinta de a vorbi unul cu celalalt dupa plecarea Leului. Fiecare se indrepta intr-o alta parte a curtii inverzite si se plimba, fiecare cu gandurile lui.

O jumatate de ceas mai tarziu, cei doi Cai fura chemati in spatele casei sa manance ceva bun, pregatit de Pustnic, iar Aravis, care inca se mai plimba si mai cugeta, tresari surprinsa cand de dincolo de poarta se auzi sunetul strident al unei trambite.

- Cine-i acolo? intreba ea.

- Alteta sa Regala Printul Cor al Tinutului Archen, se auzi o voce de partea cealalta.

Aravis trase zavorul si deschise poarta, tragand-o incet in laturi sa le faca loc strainilor sa intre.

Primii care intrara fura doi osteni cu halebarde care isi ocupara pozitiile de o parte si de alta a intrarii. Apoi intra un crainic insotit de purtatorul trambitei.

- Alteta Sa printul Cor al Tinutului Archen doreste o audienta la Doamna Aravis, zise Crainicul. Apoi impreuna cu trambitasul se trasera in laturi si facura o plecaciune, ostenii salutara si in poarta aparu printul in persoana, insotitorii lui se retrasera, inchizand poarta dupa ei.

Printul facu o plecaciune, o plecaciune tare stangace pentru un Print. Aravis facu si ea o plecaciune in stilul obisnuit in Calormen (care nu este deloc asemanator cu al nostru) si o facu foarte bine caci, desigur, fusese bine instruita. Apoi ridica capul si privi la Printul din fata ei.

Si vazu ca acesta nu era decat un baiat. Avea capul gol si pe frunte parul lui blond era prins intr-un cerc foarte, foarte subtire de aur. Tunica de deasupra era din batist alb si fin, care lasa sa se vada tunica de un rosu-aprins pe care o purta pe dedesubt. Mana stanga ce se odihnea pe teaca smaltuita a spadei era infasurata intr-un bandaj.

Aravis privi de doua ori la chipul Printului si exclama uimita, „Shasta!'

Baiatul rosi imediat pana in varful urechilor si incepu sa vorbeasca foarte repede.

- Uite ce e, Aravis, sper ca n-ai sa crezi ca m-am deghizat asa (si am venit cu trambitas si cu toti ceilalti) ca sa te impresionez sau ca sa-ti arat ca sunt altul sau altceva de felul asta. Pentru ca eu as fi vrut sa vin in hainele mele cele vechi, dar mi-au fost arse, si tatal meu a spus

- Tatal tau? intreba Aravis.

- Se pare ca Regele Lune este tatal meu, zise Shasta. Nu era prea greu de ghicit, dupa cat de bine seman cu Corin. Suntem gemeni, intelegi? A, si numele meu nu este Shasta, ci Cor.

- Cor este un nume mai frumos decat Shasta, spuse Aravis,

- Asa e obiceiul in Archen, ca fratii sa aiba nume asemanatoare, zise Shasta (sau Printul Cor, cum ar trebui sa-i spunem de acum inainte). Dar si Darrin, Cole si Colin si asa mai departe.

- Shasta - vreau sa spun Cor, incepu Aravis. Nu! Lasa-ma sa vorbesc. Trebuie neaparat sa-ti spun ceva. Imi cer scuze ca m-am purtat atat de urat cu tine. Dar sa stii ca mi-am schimbat parerea despre tine inainte de a afla ca esti Print, pe cuvant ca da: mi-am schim-bat-o atunci cand te-ai intors din drum si ai infruntat Leul.

- Sa stii ca Leul acela nu voia deloc sa te omoare, spuse Cor.

- Stiu, zise Aravis dand din cap. Ramasera nemiscati o clipa cand intelesera ca amandoi stiau despre Aslan.

Deodata Aravis isi aminti de mana bandajata a lui Cor.

- Dar uite! exclama ea. Am uitat! Ai fost in batalie. Esti ranit?

- O simpla zgarietura, spuse Cor, si pentru prima oara vorbi putin superior. Dar imediat izbucni in ras si zise: Daca chiar vrei sa stii, nici macar nu e o rana adevarata. Mi-am zdrelit pielea asa cum se poate zdreli orice prost care nu s-a apropiat in viata lui de un camp de lupta.

- Dar ai fost totusi acolo, insista Aravis. Trebuie sa fi fost grozav.

- N-a fost deloc cum imi inchipuiam eu, spuse Cor.

- Dar Sha - Cor, adica - inca nu mi-ai spus nimic despre Regele Lune si despre cum ai aflat cine esti.

- Haide sa ne asezam, zise Cor. Pentru ca e o poveste destul de lunga. Si, apropo, Tata e grozav. As fi tot atat de fericit - sau aproape - sa stiu ca e tatal meu, chiar daca nu ar fi rege. Si chiar daca urmeaza sa mi se intample tot felul de lucruri ingrozitoare, printre care si ceva ce se numeste Educatie. Dar tu vrei sa auzi povestea. Ei bine, Corin si cu mine suntem gemeni. Si la o saptamana dupa ce ne-am nascut, am fost dusi, se pare, la un centaur batran si intelept din Narnia, ca sa fim binecuvantati sau ceva de felul asta. Iar centaurul acesta era un profet, asa cum sunt cei mai multi dintre centauri. Ai vazut vreodata vreun Centaur? Erau cativa in lupta de ieri. Sunt niste fiinte deosebite, dar nu pot sa spun ca ma simt inca in largul meu printre ei. Iti marturisesc, Aravis, sunt o gramada de lucruri ciudate cu care va trebui sa te obisnuiesti in aceste tinuturi din nord.

- Da, te cred, spuse Aravis. Dar continua cu povestea.

- Ei bine, de indata ce ne-a vazut, se pare ca Centaurul s-a uitat la mine si a spus: „Va sosi o zi cand acest baiat va salva Tinutul Archen din cea mai mare primejdie care-l va ameninta vreodata'. Tatal si Mama mea erau bineinteles foarte fericiti. Dar mai era cineva acolo care nu era la fel de fericit. Acesta era un nobil, pe nume Bar, care fusese candva Cancelarul Tatalui meu. Dar se pare ca gresise cu ceva - facuse o lapidare de bani sau ceva de genul asta - partea asta n-am prea inteles-o - si Tata a trebuit sa-i ia functia. Dar nu patise nimic altceva si primise ingaduinta de a trai mai departe in Archen. Dar trebuie sa fi avut un suflet foarte hain, acest Bar, caci mai tirziu s-a aflat ca fusese un spion in solda Tisrocului si ca trimisese o multime de informatii secrete la Tashbaan. Asa ca, de indata ce-a auzit ca eu am sa salvez Archenul dintr-un mare pericol, s-a hotarat sa scape de mine. A reusit sa ma rapeasca (nu stiu exact cum) si a mers de-a lungul raului Sageata Cotita pana la tarmul marii. Pregatise totul dinainte, si acolo il astepta o corabie pe care erau oamenii lui. Asa ca au ridicat ancora si au iesit in larg de indata ce acesta s-a suit cu mine la bord. Dar Tata a aflat de fapta, desi nu chiar la timp, si a pornit in urmarirea lui cat a putut de repede. Corabia era deja in larg cand Tata a ajuns pe coasta, si a vazut-o depar-tandu-se. Tata s-a imbarcat atunci pe unul din vasele lui de razboi in mai putin de douazeci de minute.

Trebuie sa fi fost o cursa pe cinste. Sase zile au urmarit corabia lui Bar si in a saptea zi au atacat-o. Si s-a incins o adevarata batalie pe mare (ieri-seara mi s-a povestit mult despre ea) de la zece dimineata pana la apusul soarelui. Bar a cazut rapus. Dar unul dintre oamenii lui a povestit ca in dimineata aceea, stiind ca va fi invins, Bar ma daduse in grija unuia dintre cavalerii lui care plecase cu mine intr-o barca. Barca a disparut insa fara urma. Dar a fost aceeasi barca pe care Aslan (care se pare ca e in spatele a tot ce se intampla) a impins-o la mal, la locul potrivit, ca sa ma gaseasca Arsheesh. Mi-as dori sa stiu numele cavalerului, pentru ca s-a lasat sa moara de foame ca sa ma tina pe mine in viata.

- Banuiesc ca Aslan ar spune ca asta e povestea altcuiva, spuse Aravis.

— Da, uitasem, zise Cor.

- Ma intreb cum se va realiza profetia, spuse Aravis, care va fi pericolul cel mare de la care vei salva Archenul.

- Pai, spuse Cor putin stanjenit, toti par sa creada ca profetia s-a si implinit.

Aravis batu din palme.

- Pai, sigur! exclama ea. Ce prostata sunt. Si ce grozav! Nu cred sa fi existat primejdie mai mare pentru Archen decat atunci cand Rabadash a trecut raul Sageata Cotita impreuna cu cei doua sute de osteni ai lui, iar ta nu ajunsesesi inca la timp cu vestea. Nu te simti mandru?

- Mai degraba putin speriat, spuse Cor.

- Si acum ai sa traiesti la Anvard, observa Aravis putin cu jind.

- O! spuse Cor, aproape ca am uitat sa-ti spun de ce am venit. Tata vrea sa vii sa locuiesti cu noi. A spus ca la curte (ei ii spun curte, dar nu stiu de ce) nu a mai existat nici o doamna de cand a murit Mama. Te rog sa vii, Aravis. O sa-ti placa de Tata - si de Corin. Ei nu sunt ca mine; ei au fost binecrescuti. Nu trebuie sa-ti fie teama ca

- O, mai taci din gura sau chiar ca ne certam, zise Aravis. Bineinteles ca am sa vin.

- Si acum, hai sa vedem Caii, spuse Cor.

Intalnirea dintre Bree si Cor a fost plina de bucurie si Bree, care era inca sub impresia emotiilor traite mai devreme, fu de acord sa plece cu totii imediat spre Anvard; a doua zi, el si cu Hwin vor putea pleca mai departe spre Narnia. Toti patru isi luara un foarte calduros ramas bun de la Pustnic si ii promisera ca-l vor vizita in curand. Pe la amiaza erau gata de plecare. Caii se asteptasera ca Aravis si Cor sa se suie in sa, dar Cor le spuse ca, in afara de cazurile de razboi, cand toti trebuia sa faca ce stiau mai bine, in Narnia sau Archen nimanui nu i-ar fi trecut prin cap sa calareasca un Cal Cuvantator.

Asta ii aminti bietului Bree cat de putine stia despre obiceiurile din Narnia si ce gafe putea face. Asa ca, in timp ce Hwin mergea alaturi de el visatoare si fericita, Bree devenea, cu fiecare pas, tot mai nelinistit si mai temator.

- Haide, Bree, il imbarbata Cor. E mult mai rau pentru mine decat pentru tine. Eu am sa primesc educatie. O sa trebuiasca sa invat sa citesc si sa scriu si sa mai invat apoi heraldica, dansul, istoria si muzica, in timp ce ta vei galopa si te vei tavali prin iarba de pe dealurile Narniei cat e ziua de lunga.

- Tocmai asta e, mormai Bree. Oare Caii Cuvantatori se tavalesc prin iarba? Si daca descopar ca nu se tavalesc prin iarba? E un obicei la care eu nu pot sa renunt. Tu ce crezi, Hwin?

- Eu am sa ma tavalesc oricum ar fi, raspunse Hwin. Si nu cred ca-i va pasa cuiva de te tavalesti sau nu.

- Mai e mult pana la castel? il intreba Bree pe Cor.

- Dupa urmatoarea cotitura ajungem, raspunse printul.

- Bine, spuse Bree, atunci am sa ma duc sa ma tavalesc chiar acum: s-ar putea sa fie ultima ocazie. Asteptati-ma un minut.

Trecura mai bine de cinci minute pana cand Bree se ridica de jos, rasufland greu si avand bucati de feriga pe spinare.

- Acum sunt gata, spuse el cu o voce imens de trista. Condu-ne, Print Cor, spre nord, spre Narnia!

Dar arata mai degraba ca un cal care merge la inmormantare decat ca unul ce se intoarce in sfarsit acasa, in libertate, dupa multi ani de robie.

15. RABADASH CEL CARAGHIOS

Urmatoarea cotitura a drumului ii scoase dintre copaci si acolo, pe o pajiste intinsa si verde, cuibarit la poalele unei culmi impadurite care-l adapostea de vantul din nord, se inalta castelul Anvard. Era o cetate foarte veche, cladita din piatra calda, de culoare maroniu-rosiatica.

Pana sa ajunga in dreptul portilor, in intampinare le iesi Regele Lune, care nu arata nici pe departe asa cum isi inchipuise Aravis ca trebuie sa arate un rege. Purta vesminte vechi si roase, deoarece pana atunci hranise cainii, impreuna cu responsabilul pentru vanatoare, si se oprise un moment doar sa se spele pe maini. Dar plecaciunea cu care o intampina pe Aravis, in timp ce o lua de mana, era demna de un imparat.

- Micuta mea doamna, zise el, iti dorim un foarte calduros bun-venit. Daca scumpa mea sotie ar fi fost in viata, te-am fi putut intampina poate cu mai mare ceremonie, dar cu aceeasi bunavointa. Mi-a parut rau sa aud de necazurile care te-au gonit din casa tatalui tau si care nu-ti pot aduce decat amaraciune in suflet. Fiul meu Cor mi-a povestit peripetiile prin care ati trecut impreuna si despre bravura de care ai dat dovada.

— El a fost cel brav, Domnule, spuse Aravis. S-a napustit asupra unui leu ca sa ma apere.

- Cum asa? intreba Regele Lune, si chipul i se lumina. Povestea asta n-am auzit-o.

Si atunci Aravis ii istorisi totul. Iar Cor, care voia foarte mult ca povestea sa fie cunoscuta, desi simtea ca nu se cadea s-o istoriseasca chiar el, nu se putu bucura de ea atat de mult cat ar fi vrut, ba chiar se simti stanjenit. Dar pe Rege povestea il incanta nespus de mult si in urmatoarele saptamani o povesti la atat de multa lume incat Cor isi dori ca intamplarea sa nu fi avut niciodata loc.

Apoi Regele se intoarse catre Hwin si Bree si se purta cu ei la fel de politicos ca si cu Aravis. Le puse o multime de intrebari despre familiile lor si despre unde locuisera in Narnia inainte de a fi furati. Caii erau cam muti, caci nu erau obisnuiti ca Oamenii -Oamenii mari, adica - sa le vorbeasca de la egal la egal. Cu Aravis si cu Cor fusese altceva.

In curand de la castel sosi si Regina Lucy. Regele Lune se intoarse catre Aravis si ii zise:

- Draga mea, aici este o scumpa prietena a casei noastre, care s-a ingrijit ca apartamentele tale sa fie gata de oaspeti mai bine decat as fi putut-o face eu.

- V-ar placea sa le vedeti? zise Lucy sarutand-o pe Aravis. Se placura imediat una pe alta si in curand plecara impreuna vorbind despre dormitorul lui Aravis si despre budoarul lui Aravis si despre ce haine ii plac si despre tot felul de lucruri despre care vorbesc de obicei fetele in astfel de ocazii.

Dupa pranz, pe care-l luara afara pe o terasa (si la care servira carne rece de pasare, placinta cu carne de vanat, vin, paine si branza), Regele Lune incrunta din sprancene, ofta prelung si zise:

- Hei, prieteni! Mai avem inca de vazut ce facem cu amaratul acela de Rabadash.

Lucy statea la dreapta Regelui si Aravis la stanga lui. Regele Edmund statea la un capat al mesei si nobilul Darrin la capatul celalalt. Peridan, Cor si Corin erau de aceeasi parte a mesei ca si Regele.

- Majestatea Voastra ar fi perfect indreptatita sa-i taie capul, zise Peridan. Un asemenea atac miselesc il pune in rand cu ucigasii.

- Ai perfecta dreptate, spuse Edmund. Dar chiar si un tradator se poate indrepta. Eu cunosc unul care a facut-o. Si cazu adanc pe ganduri.

- Daca-l omoram pe Rabadash, va fi greu sa evitam un razboi cu Tisrocul, zise Darrin.

- Nu-mi pasa de Tisroc, zise Regie Lune. Puterea lui sta intr-o oaste numeroasa si n-o sa poata traversa pustiul cu atatia osteni. Ce ma tulbura este ca eu nu am inima sa ucid cu sange rece (fie chiar si tradatori). Daca-i taiam gatul in timpul luptei, mai era cum era -dar acum e altceva.

- Dupa parerea mea, spuse Lucy, Majestatea Voastra ar trebui sa-i mai dea o sansa. Lasati-l sa plece daca fagaduieste ca de acum incolo va fi cinstit. Poate ca se va tine de cuvant.

- Asa cum si maimutele vor deveni cinstite, surioara, spuse Edmund. Dar, in numele Leului, daca isi mai calca o data fagaduinta, ma rog sa fie la un astfel de ceas si intr-un astfel de loc incat oricare dintre noi sa-i poata lua capul in dreapta batalie.

- Incercam, zise atunci Regele.

Si apoi catre unul din servitori:

- Trimite dupa prizonier, prietene.

Rabadash fu adus in fata lor in lanturi. Daca te uitai la el ai fi zis ca si-a petrecut noaptea intr-o temnita infioratoare, fara apa si paine; in realitate insa fusese tinut intr-o incapere destul de confortabila si i se daduse o cina bogata. Dar pentru ca era negru de suparare si mult prea furios ca sa se atinga de mancare si pentru ca-si petrecuse noaptea batand incaperea in lung si-n lat, urland si blestemand, nu era de mirare ca nu arata prea bine.

- Alteta Voastra stie fara sa i se mai spuna, incepu Regele Lune, ca dupa legea pamantului si dupa legile prudentei am fi mai mult decat indreptatiti sa va luam capul. Cu toate acestea, tinand seama de tineretea voastra si de urata crestere, lipsita de duiosie si de curtenie, pe care ati primit-o in tara robilor si a tiranilor, suntem dispusi sa va dam drumul nevatamat cu cateva conditii: mai intai, sa

- Blestemat sa fii, caine barbar! izbucni Rabadash. Crezi ca voi sta aici sa-ti ascult conditiile? Nici prin cap sa nu-ti treaca! Vorbesti de buna crestere si de mai stiu eu ce. E usor, nu, sa vorbesti asa unui om legat in lanturi! Desfa-mi aceste legaturi injositoare, da-mi o spada si sa vedem atunci care dintre voi mai indrazneste sa stea la discutii cu mine.

Aproape toti nobilii sarira in picioare si Corin striga:

- Tata! Lasa-ma sa-i dau un pumn, te rog!

- Liniste! Majestatile Voastre! Domnii mei, striga Regele Lune. Oare suntem atat de putin intelepti incat sa ne lasam jigniti de cuvintele unui fanfaron? Corin, stai jos sau parasesti aceasta masa. O rog pe Alteta Voastra sa ne asculte din nou conditiile.

- Nu accept conditii de la barbari si vrajitori, zise Rabadash. Unul sa nu indrazneasca sa se atinga de mine. Fiecare insulta pe care mi-ati adus-o va fi scump platita cu suvoaie de sange ce vor inrosi Narnia si Archenul impreuna. Cumplita va fi razbunarea Tisrocului: chiar si asa. Dar ucideti-ma, si parjolul si caznele la care vor fi supuse aceste provincii vor intra in legende ce vor ingrozi lumea pentru o mie de ani de acum inainte. Luati aminte ! Luati aminte! Luati aminte! Trasnetul lui Tash se pravale din cer!

- Si ramane vreodata agatat intr-un cui inainte de-a ajunge pe pamant? intreba Corin.

- Rusine sa-ti fie, Corin. Niciodata sa nu batjocoresti un om care e mai slab decat tine. Fie atunci precum doresti, Alteta.

- Of, Rabadash, amaratule! ofta Lucy.

In momentul urmator, Cor se intreba de ce toata asistenta se ridica in picioare si ramane nemiscata. Si el facu la fel, bineinteles, si atunci vazu de ce. Aslan era printre ei, desi nimeni nu-l vazuse venind. Rabadash tresari speriat in timp ce corpul imens al Leului se aseza intre el si acuzatorii lui.

- Rabadash, spuse Aslan. Baga de seama. Sfarsitul iti este foarte aproape, dar poti inca sa-l eviti. Lasa deoparte mandria (ai de ce sa fii mandru?) si mania (cine a gresit primul?) si accepta mila acestor buni regi.

Atunci, Rabadash isi dadu ochii peste cap, isi deschise gura intr-un ranjet de rechin, lung, schimonosit si lipsit de veselie, si isi misca urechile in sus si-n jos (oricine poate invata sa faca asta daca exerseaza). Gasise metoda asta foarte eficienta in Calormen. Cand se schimonosise astfel, cei mai curajosi tremurasera, oamenii obisnuiti se aruncasera cu fata la podea, iar cei sensibili lesinasera. Dar ceea ce nu realiza Rabadash este ca nu e greu sa-i inspaimanti pe cei pe care stii ca-i poti fierbe de vii in clipa in care dai porunca. In Archen insa aceste strambaturi nu pareau deloc amenintatoare; dimpotriva, Lucy crezu ca lui Rabadash i se facuse rau.

- Demon! Demon! Demon! tipa Printul. Te cunosc. Esti demonul cel rau al Narniei. Esti dusmanul zeilor. Afla cine sunt eu, oribila fantasma. Eu sunt coborator din Tash cel atotputernic, cel neindurator. Blestemul lui Tash sa cada asupra ta. Strafulgerat vei fi de o ploaie de scorpioni. Muntii Narniei vor fi prefacuti in pulbere

- Ai grija, Rabadash, spuse Aslan linistit. Sfarsitul ti s-a apropiat: este chiar aici la usa; a ridicat zavorul.

- Sa se prabuseasca cerul, zbiera Rabadash. Sa se deschida pamantul! Focul si sangele sa inece lumea! Dar n-am sa dau inapoi pana ce n-o voi fi tarat de par in palatul meu pe regina barbara, pe fiica de catea

- Ceasul a sosit, zise Aslan. Si Rabadash vazu, spre groaza lui, ca toata lumea incepe sa rada.

Nu se puteau abtine, in tot acest timp, Rabadash nu incetase sa dea din urechi si, de indata ce Aslan spuse: „Ceasul a sosit!', urechile lui incepura sa se preschimbe. Se lungira, se ascutira si se acoperira cu o blana cenusie. Si, in timp ce toata lumea se intreba unde mai vazusera astfel de urechi, chipul lui Rabadash incepu de asemenea sa se preschimbe. Se lungi, se ingrosa in varf, ochii i se marira, nasul ii intra in fata (sau poate ca fata ii crescu si se preschimba in bot) si se acoperi tot de blana cenusie. Iar bratele i se lungira si ii ajunsera pana la podea: numai ca nu mai erau maini, erau acum copite. Si astfel se trezi Rabadash ca sta pe patru picioare, hainele-i disparura si toata lumea radea din ce in ce mai tare (pentru ca nu se mai puteau abtine). Ceea ce fusese candva Printul Rabadash se preschimbase, fara gres, intr-un magar. Nenorocirea fu ca vorba nu-i disparu tot atat de repede pe cat i se schimbase infatisarea, asa incat, atunci cand isi dadu seama ce i se intampla, Rabadash prinse a tipa:

- O! Nu in magar! Ai mila! Macar fa-ma un cal -un c-cahal-ahal, si vorbele i se preschimbara intr-un zbierat de magar.

- Acum asculta-ma, Rabadash, zise Aslan. Judecata va fi indulcita cu mila. Nu o sa fii tot timpul un Magar.

La auzul acestor cuvinte, magarul isi indrepta urechile in fata - si totul era atat de caraghios incat lumea rase inca si mai tare. Incercau sa se abtina, dar incercau degeaba.

- Pentru ca l-ai invocat pe Tash, zise Aslan, in templul lui Tash te vei vindeca. La marea Sarbatoare de Toamna din acest an trebuie sa stai in fata altarului lui Tash din Tashbaan, si acolo, sub privirile oamenilor, iti vei pierde forma de magar si toti te vor recunoaste ca Printul Rabadash. Dar de acum inainte, cat traiesti, daca te indepartezi mai mult de zece mile de marele

templu din Tashbaan, te vei transforma la loc in magar. Si pentru a doua schimbare nu mai exista leac.

Urma o scurta tacere si asistenta incepu sa se miste si se uitara unul la celalalt ca sculati din somn. Aslan disparuse. Dar aerul si iarba pareau ca stralucesc si inimile lor erau pline de bucurie, ceea ce insemna ca nu visasera. Si oricum in fata lor statea magarul.

Regele Lune era un suflet din cale-afara de milos si, la vederea dusmanului sau in aceasta stare nefericita, isi uita de suparare.

- Alteta Voastra, zise el. Imi pare nespus de rau ca lucrurile au ajuns atat de departe. Alteta Voastra stie ca nu noi am dorit asta. Desigur, vom avea grija sa ajungeti cu bine la Tashbaan pentru - aaa - leacul prescris de Aslan. Veti primi cele mai bune ingrijiri ca pentru cineva de rangul vostru - veti calatori cu cea mai buna corabie de animale si vi se vor da morcovi si fan din cel mai proaspat

Dar un raget asurzitor si o lovitura bine tintita catre una din straji ii dadu clar de inteles Regelui ca toate aceste oferte politicoase erau foarte prost primite.

Si astfel, ca sa scapam de el, ar fi mai bine sa termin povestea lui Rabadash. A fost imbarcat imediat spre Tashbaan si dus in Templu cu ocazia Festivalului de Toamna, unde s-a transformat din nou in om. Bineinteles insa martori au fost patru sau cinci mii de oameni si povestea n-a putut fi tainuita. Si dupa moartea tatalui sau, Rabadash a devenit la rindul lui Tisroc, ba inca unul dintre cei mai putin razboinici pe care i-a cunoscut vreodata Tinutul Calormen. Si asta pentru ca, neindraznind sa se indeparteze mai mult de zece mile de Tashbaan, el n-a putut sa mearga in fruntea ostii si nici nu voia ca Tarkaanii lui sa castige faima in razboi pe cheltuiala lui, caci asa ajung Tis-rocii sa fie rasturnati din tron. Dar, desi motivele lui erau egoiste, cumintenia lui Rabadash facu viata micilor tinuturi din jurul Calormenului mult mai usoara. Insa supusii lui nu au uitat niciodata ca Rabadash a fost candva un magar, in timpul domniei lui si in prezenta lui era numit Rabadash cel Aducator de Pace, dar dupa ce muri, si in spatele lui, i se spunea Rabadash cel Caraghios. Daca va uitati intr-o istorie buna a Tinutului Calormen (poate gasiti una la biblioteca locala), acesta e numele sub care-l veti gasi. Si pana astazi, in scolile din Calormen, daca cineva face ceva din cale-afara de prostesc, i se spune„Rabadash al doilea'.

Dar sa ne intoarcem la Anvard, unde toata lumea s-a simtit usurata ca a scapat de Rabadash si ca astfel puteau incepe a sarbatori cu adevarat, in noaptea aceea se organiza un imens ospat, pe pajistea din fata castelului, la lumina tortelor si a lunii. Si vinul a curs suvoi, si s-au spus povesti, si s-au facut glume. Si la un moment dat s-a lasat tacerea, si in mijlocul grupului de mese au iesit muzicantii regelui impreuna cu Poetul Regelui. Aravis si Cor se asteptau sa se plictiseasca, deoarece singura poezie pe care o cunosteau era cea obisnuita in Calormen, si voi stiti acum cum era aceasta. Dar la primul acord al viorilor, amandoi simtira ca sar de pe scaune. Poetul canta vechea legenda a Frumosului Olvin care s-a luptat cu Uriasul Pire pe care l-a transformat in stanca (de unde originea Muntelui Pire - cel cu piscul dublu - caci fusese un Urias cu doua capete) si astfel a castigat mana Domnitei Liln. Si Poetul abia ce termina ca cei doi si-ar fi dorit sa inceapa din nou. Si, desi nu putea canta, Bree povesti insa lupta de la Zalindreh. Si Lucy istorisi (desi toti cunosteau povestea, in afara de Cor si de Aravis, dar voiau sa o auda din nou) povestea Sifonierului si cum sosisera pentru prima oara in Nar-nia Regele Edmund, ea, Regina Susan si Marele Rege Peter.

Si nu dupa mult, era si de asteptat, Regele Lune zise ca era timpul ca cei tineri sa mearga la culcare.

- Si maine, Cor, adauga el, vei veni cu mine sa cercetam castelul si zidurile de aparare ca sa inveti unde-i este taria si care-i sunt slabiciunile: caci tu il vei avea in paza cand eu nu voi mai fi.

- Dar Corin va fi Rege, Tata, nu eu, zise Cor.

- Nu, fiule, zise Regele, tu esti urmasul meu. Coroana este a ta.

- Dar eu nu o vreau, zise Cor, mai degraba as vrea sa

- Nu e nici dupa voia ta si nici dupa a mea, Cor, zise Regele. Este legea pamantului.

- Dar daca suntem gemeni, suntem amandoi de aceeasi varsta.

- Nu, spuse Regele, unul dintre voi e primul nascut. Tu esti mai mare decat Corin cu douazeci de minute. Si trag nadejde ca vei fi mai de incredere decat el, desi asta nu e anevoie de facut. Si se uita la Corin cu o sclipire jucausa in priviri.

- Dar, tata, nu poti sa alegi tu pe cel care sa-ti fie urmas la tron?

- Nu, Regele trebuie sa asculte de lege, caci legea il face pe Rege. Nu ai mai multa putere sa scapi de coroana decat are o straja sa fuga din postul sau.

- Of, dar eu nu vreau deloc coroana, zise Cor. Corin - imi pare tare rau. Nu mi-as fi inchipuit ca venirea mea are sa te indeparteze de tron.

- Ura! Ura! exclama Corin. Nu mai trebuie sa fiu Rege. O sa raman print. Numai printii se distreaza.

- Si mare adevar graieste fratele tau, Cor, mai mare decat isi poate inchipui, zise Regele Lune. Caci iata, sa fii rege inseamna sa fii primul la atac si ultimul la retragere, si cand foametea bantuie tara (asa cum se intampla in anii rai) sa porti vesminte subtiri si sa razi cel mai tare pe deasupra celei mai saracacioase mese din intreg regatul.

Si, in timp ce mergeau sus la culcare, Cor il intreba din nou pe Corin daca nu puteau face ceva ca sa schimbe aceasta situatie. Dar Corin zise:

- Daca mai scoti o vorba despre asta, iti dau un pumn de te trimit la podea.

Ar fi frumos sa incheiem povestea spunand ca cei doi frati nu s-au mai certat niciodata dupa aceea, dar ma tem ca nu ar fi adevarat, in realitate, s-au certat si s-au batut la fel de des cat e de asteptat sa se bata si sa se certe doi baieti de varsta lor. Si toate bataile lor fie s-au incheiat, fie au inceput cu Cor, care era trimis la podea. Caci, desi, dupa ce au crescut si au devenit dibaci in manuirea spadei, Cor s-a dovedit a fi cel mai primejdios dintre ei doi pe un camp de lupta, nimeni insa, nici din Narnia si nici din Archen, nu-l putea intrece pe Corin la lupta cu pumnul. De aceea si primi porecla de Corin Pumn de Fier. Si toata lumea cunostea fapta lui de curaj, impotriva Ursului cel Decazut de pe Piscul Furtunii, care era de fapt un Urs Cuvantator care revenise la obiceiurile ursilor obisnuiti, intr-o zi de iarna, cand zapada acoperea inca dealurile, Corin se catara pana in barlogul lui, pe versantul dinspre Narnia a Piscului, si il tinu in pumni timp de treizeci si trei de runde, fara arbitru. Dupa asta, ursul, care nu mai putea vedea cu nici un ochi, isi revizui adanc comportamentul.

Si Aravis continua sa se certe (ba chiar sa se si paruiasca din cand in cand) cu Cor, dar dupa fiecare cearta se impacau repede. Asa incat, atunci cand s-au facut mari, erau atat de obisnuiti sa se certe si sa se impace, incat s-au casatorit, ca sa poata continua sa se certe si sa se impace intr-un cadru mult mai potrivit. Si dupa moartea Regelui Lune, au devenit Rege si Regina peste Tinutul Archen, iar Ram cel Mare, cel mai renumit dintre regii Archenumi, a fost fiul lor. Bree si Hwin au trait si ei fericiti, pana la adanci batraneti, in Narnia, si amandoi s-au casatorit, dar nu unul cu altul. Si nu trecea o luna fara ca unul sau amandoi sa nu traverseze trecatoarea si sa nu vina in vizita la prietenii lor de la Anvard.

NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA

CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.

Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.

Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.