Ioan dan - taina cavalerilor

IOAN DAN

TAINA CAVALERILOR

Iubitului meu parinte,

fiu al nordului. Urmas al dacilor liberi. Mostenitor de drept si de fapt al pamanturilor aparate de Gelu si Menumorut. Mostenitor legal al tuturor nazuintelor bunilor si strabunilor sai. Mostenitor al dragostei de neam. Curat la suflet ca aerul aspru al nordului.

I o a n   D a n

Acolo unde apa Sasarului intalneste dulce prag de campie, se ridica pe vremuri o frumoasa cetate cunoscuta sub numele de Raul Femeilor. Impins dintr-o parte de puterea aspra a Dealului Florilor, primit molcom in potolita campie, Sasarul isi domoleste goana de copil zurbagiu, parca mirat. Apa, curata ca zambetul pruncului, descopera pietrele si nisipul de pe fund, a caror culoare bate cand verde, cand catre galben-roscat, cu sclipiri ciudate. Nestiutor si navalnic, Sasarul spala sanul muntilor si aduce la vale graunte de aur. Secole de-a randul, oamenii de prin partea locului au cernut nisipul in ciururi si au adunat cu migala pretiosul metal. Cantand uimitor de subtire, Sasarul nu lua seama la manoasa ocupatie, asa cum pruncul nu stie ca zambetul sau si sclipirea de diamante a ochilor incalzeste inimile celor varstnici.

Mai tarziu, cetatea si-a luat numele de Baia Mare, dupa minele de aur din imprejurimi. Asezata la rascrucea drumurilor din nord, cetatea isi acoperea spatele cu taria muntilor si isi odihnea picioarele mari in campie. Vechiul drum care serpuia printre codrii falnici de la Dealul Solovanului catre Muntii Gutin si peste ei, in frumoase incolaciri, facea buna legatura cu Sighetul. In fata cetatii Baia Mare, el se bifurca fie spre Dej si chiar mai departe, catre Cluj, fie prin Tara Oasului, pe sub dealuri cu vii si livezi, prin campii vestite pentru roadele lor, pana dincolo de Satu Mare.

Avand o asezare atat de binecuvantata, Baia Mare isi tragea seva bogatiilor pe vechile drumuri ale nordului. In zilele de targ soseau acolo carele Maramuresului incarcate cu cergi mitoase, lucrate in vaile Izei si Viseului, barbante grele ca viteii de lapte, cu vestita branza de la Ieud, Sapanta, Stramtura, sau tocmai de sus, de la Borsa. Mandrele cioplituri in lemn de prin Muntii Rodnei, sau merele galben-roscate, batute in coaja cu suflet de soare aspru, blanuri scumpe de jder, de sobol sau de vidra.

Din Tara Oasului, vesnic invaluita in legende, alte care aduceau panze de in si de canepa, grau curat si lucios ca lacrima de mama, coserci mari cu struguri galbui, placuti la vedere ca pruncii despuiati, piersici cat pumnul, al caror parfum delicat amintea dulcele san de fecioara, pere cu aroma pacatoasa, desfranata si imbietoare ca sarutul ibovnicei. Acolo se vindeau cutite cu plasele de os, rod al mesterilor faurari din Apa, din Seini ori din Calinesti. Butoaiele pantecoase cu vin auriu inchegau prietenii sau aspre incaierari, iar tuica din pragul Maramuresului, buna de leac pentru sufletul trist, ori de chef pentru voinici, putea sa oblojeasca un zmeu.

Pe drumul Dejului veneau carduri de cai falnici, cu ochii rai, cu pielea vesnic infiorata ca oglinda lacului maturat de vant, crescuti la Satu Lung, la Ileanda, ori pe valea Chiuarului. De la cetatea Ciceu, ­ vestite pietre de moara ferecate in obezi, pistoale lucrate la Cluj, armuri si arme taioase tocmai de la Bistrita Nasaudului.

Din munti, sau chiar mai aproape, din Dealul Florilor, aurul scormonit cu migala, cobora fara incetare prin marile tainite ale cetatii. Bogatia in aur a Muntilor Maramuresului sedea la cumpana cu cea a vestitilor Apuseni. Atrasi de mira­ jul pretiosului metal, aventurieri de toate neamurile veneau pe acele meleaguri, se pierdeau prin paduri nesfarsite, dar putini mai luau drumul indarat; fie ca se omorau intre ei, fie ca picau sub mainile grele ale asprilor barbati din nord.

In seara zilei de 8 februarie a anului 1600, un calaret intra prin poarta de sud a cetatii Baia Mare. Ostenii de garda ii cercetara hartiile, apoi il slobozira. O jumatate de ceas mai tarziu, calatorul se opri in fata unei case inconjurate de arbori si ziduri mari. Intunericul nu adunase in punga lui adanca toata lumina zilei, astfel ca proaspatul musafir al cetatii recunoscu fara greutate ceea ce cauta. Casa, mult retrasa catre fundul curtii, avea zabrele de fier groase cat funiile si usi de stejar cu ferestre mici, parca anume facute ca sa tina stavila buna in caz de asediu.

Satisfacut de rezultatul observatiilor sale, calaretul descaleca sprinten si batu cu teava pistolului in poarta. De undeva de printre copaci, aparu un barbat intre doua varste, nu prea mare la trup, dar temeinic aplecat spre desfraul grasimii. Ochii lui malaieti il privira pe cel din ulita cu vadita plictiseala, apoi grasunul se retrase, hotarat a-si cata de treburi.

—Hei, omule! grai strainul inciudat. Ai auzit ca am batut in poarta?

—Cum te vad si cum ma vezi.

—Atunci, poate ca te ajuta mintea sa te intrebi de rostul acestei batai.

—Nu, domnule, raspunse grasunul. Daca ai fi venit la vreme de lumina, m-as fi aplecat peste zid sa te intreb ce doresti. Fiindca cei care bat pe la porti, totdeauna doresc ceva. Dar noaptea nu stam de vorba cu nimeni. Asteapta sa se faca ziua.

—Inca nu-i noapte, rase cel de la poarta.

—Ah, ah, domnule! zambi grasunul. Peste zid o mai fi ceva lumina. De cand e lumea exista lumina dincolo de ziduri, insa aici, te asigur ca-i noapte de-a binelea. D-aia ziceam ca pana maine…

—O noapte in ulita? Esti nebun, omule! se rasti vizitatorul.

Grasunul il privi gales, apoi raspunse cu frumoasa cumpatare a glasului:

—Nu zic ba. Poate ca am ceva sminteala de minte, dar nu mai rea decat a domniei-tale, care te incumeti in asemenea vremuri tulburi sa bati la poarta de crestin taman in faptul serii. Adio, domnule. Daca ai ceva treburi aici, nu-i nici o graba pana maine.

—Bine! se invoi necunoscutul schimband tactica. Pari sa fii un om intelept. Cunosti valoarea unui ducat de aur.

Vadit interesat, grasunul se apleca peste zid si raspunse cu chibzuiala:

—O cunosc, domnule. Ducatii nu prea se inghesuie in buzunarele mele, insa cu cat le duci dorul mai arzator, cu atat le stii mai bine puterea.

—Drace! grai necunoscutul. Frumoasa judecata. Asta imi dovedeste ca ducatul meu va gasi in domnia-ta un stapan vrednic.

Zicand acestea, arunca moneda peste zid. Zgomotul ei la atingerea cu piatra suna in urechile grasunului ca un cantec de heruvimi, dar acesta nu se lasa ispitit de muzica, ci prinse aurul cu indemanare si-l strecura in ascunzisurile hainei.

—Care e numele domniei-tale? intreba strainul.

—Clement.

—Esti prietenul lui Zablije?

—Nu, domnule, majordomul.

—Aha! Stapanul e acasa?

—Uneori.

—Mai sa fie! Si cum as putea sa aflu?

—Greu, foarte greu, raspunse Clement. Mai treci pe aici. Acum nu-mi amintesc…

—Poate ca ar fi mai usor sa incalec zidul si sa-ti ard vreo doua scatoalce. Astea intotdeauna improspateaza memoria.

—Adevarat, domnule! recunoscu majordomul. Aveti dreptate in privinta acestei metode, pe care am aplicat-o si eu adesea, cu rezultate frumoase. Totusi, mi-e teama ca planul domniei-tale ar avea ceva cusururi. Pistolul meu e dat naibii. Doamne iarta-ma! Ia foc din te-miri-ce. Daca incaleci zidul si ramai doar olog, inseamna ca te-ai nascut in zodie buna. Mai bine stam la taclale pana  se face ziua. Ti-as putea vorbi ceva despre geneza, fiindca povestea cu marul lui Adam inca nu a fost lamurita. Sunt multi cuviosi patriarhi care cred ca Adam ar fi gustat nu din mar, ci din sanul Evei…

—La dracu! il intrerupse musafirul. Ispraveste cu aiurelile astea si nu uita ca am si eu un pistol!

—Nici o clipa, dar nu vei trage. Esti strain de locurile acestea. Ba cred chiar ca te feresti a vorbii tare, ceea ce-mi dovedeste ca nu doresti un scandal. Vad ca esti voinic. Mai vad ca fata domniei-tale, destul de ingrijita, ca sa zic asa, arata sa nu fii om de rand…

—Omule! isi pierdu strainul rabdarea. Zablije nu va fi prea incantat afland ca ma tii la poarta.

—Iar aveti dreptate, zambi Clement. Va atrag totusi atentia ca stapanul meu ma plateste prost, si daca nu-i jumulesc pe cei ce-l cauta, risc sa mor sarac.

—Mda! murmura cel de la poarta aruncand inca un ducat peste zid. Ai fi acum in stare sa-ti vestesti stapanul?

—Fara tagada, zise Clement plin de bunavointa. Eu cu cat sunt mai greu, cu atat alerg mai iute. Pana la ziua ajung sigur in fata stapanului.

Strainul duse mana la pistol, un gest aprig, dar se razgandi la fel de iute.

„Va trebui sa am rabdare pana intru in ograda, gandi el. Abia pe urma il cotonogesc. Un scandal in strada nu-mi convine, fiindca as putea atrage strajile”.

—Ai nevoie de o noapte intreaga pentru a face cativa pasi? intreba cu blandete.

—Nu, rase majordomul, am nevoie de inca un ducat ca sa prind destula greutate.

Obtinand cea de a treia moneda, Clement ocoli cladirea masiva de piatra, catre o usa dosnica. Intrarea din fata slujea numai seniorului casei, sfintia-sa parintele Zablije. Grasunul majordom trecu prin salonul frumos luminat, unde bustenii mari cat omul trosneau veseli in caminul imens. Din camera alaturata razbeau mirosuri gingase de unsori aromate, care aratau ceasul potrivit pentru masajul de seara al stapanului. Parintele Zablije sedea intins pe o masa lunga, iar doi slujitori priceputi ii ungeau trupul. Pantecul sau, rotunjit binisor, contrasta cu umerii largi, ce se potriveau mai degraba unui luptator decat cuviosului calugar. Cel de-al treilea slujitor, marunt si obez, tinea in maini un evantai urias, pe care il misca deasupra stapanului intr-o dulce alintare, chiar daca nu-si avea rostul pe vreme de iarna.

Auzind zgomotul usii, Zablije intoarse nasul mare, coroiat ca un plisc de soim si grai cu suava lenevie:

—Ah, Clement, Clement! Cand vei invata oare ca e mare pacat sa-ti tulburi stapanul ce se ingrijeste de partea lui pamanteasca?

—Iertare, sfintia-ta! murmura grasunul majordom. Numai unele treburi grabnice ma aduc aici la ceas nepotrivit. Se afla afara un calaret care doreste sa te vada.

—Un calaret? bombani Zablije nemultumit. Doar stii ca seara nu primim oaspeti. Spune-i, fiule, sa mai treaca pe la noi! Se va gasi candva un prilej sa ne coboram privirile cucernice asupra lui. Sa-i mantuim sufletul pacatos prin impreunarea degetelor, sau prin ridicarea ochilor catre cer. Iar daca duhul raului va starui in sufletul sau, il vom atinge cu un os din spinarea sfantului Veniamin. Du-te, fiule! Gandurile noastre au luat drumul cugetului inalt.

„Sa te ia naiba, Doamne iarta-ma! socoti Clement, satul de izmenelile stapanului. De cand ai prins ceva cheag de bani, iti dai niste ifose mai mari decat ale printilor.”

Apoi grai cu frumoasa plecaciune:

—Sfintia-ta, omul vine de la drum si pare incarcat cu aur.

Auzind asemenea vorbe, Zablije sari sprinten de pe masa, imbraca un halat, ii concedie cu un gest pe cei trei slujitori si zise fara a se arata prea grabit:

—Adu-l, fiule!

Clement parasi incaperea, dar nu se repezi in intampinarea strainului, ci in directie opusa.

„Daca-i deschid poarta aluia din ulita, se gandi el, imi rupe cateva coaste inainte de a-i spune ca ne bucura vizita. Mai bine il trimit pe fratele Gaspar, care aduce la corp cu mine, chiar daca picioarele lui se arata ceva mai scurte. Iar daca trupul sau se va alege cu ceva ponoase, ne vom ruga pentru grabnica lui tamaduire.”

Zablije isi primi oaspetele in salon. Privirea lui, alunecoasa ca argintul-viu, il masura pe strain temeinic, in vreme ce pe fata i se asternu un zambet ingaduitor, asa cum se cuvenea unui cuvios calugar. Si chiar atunci cand isi recunoscu musafirul, infatisarea lui nu se schimba cu nimic.

—Ah, Zablije! rase strainul privindu-l cu ochi de cunoscator. Pari un adevarat print. Oare tinutul acesta plin de aur si-a coborat harurile asupra ta? Locuinta cu mobila scumpa, multimea slujitorilor, toata bogatia din jurul tau arata ca duci o viata plina de huzur. Te-ai lepadat oare de rasa calugareasca?

Placut impresionat de uluirea acestuia, Zablije ridica ochii catre cer intr-o prefacuta umilinta, dar grai cu tonul unui mare senior, fandosindu-se in fel si chip.

—Ia loc, domnule Samuel! Au trecut patru ani de la ultima noastra intalnire. E drept ca in acesti ani am ajuns la o stare buna si ca am lepadat rasa monahala, insa e tot atat de drept ca sufletul nostru a ramas aplecat spre cele sfinte. Iar bunurile din jur ne aduc scarba, chiar daca le folosim pentru netrebnica viata pamanteasca. Sunt cativa ani de cand veniturile mari nu ne mai ingaduie sa locuim intr-o chilie, fiindca in mijlocul bogatiilor sufletul se poate apleca mai vartos catre ganduri inalte, lipsindu-ne de chemari lacome.

—Sa nu o luam razna, dragul meu! zambi ironic musafirul. Acum un an nu aveai o lescaie. Se implinesc doua luni de cand ai cumparat casa si tot ce e in jurul tau.

Zablije isi retinu o tresarire, insa incruntarea brusca a ochilor ii tradara uimirea. Strainul, ager in priviri, observa marunta schimbare si continua sa zambeasca.

—De unde stii? intreba gazda inabusindu-si un cascat printr-o frumoasa acoperire cu palma.

—Ei, la naiba! Chiar daca nu te-am vazut de multa vreme, m-am interesat mereu de sfintia-ta, asa cum se cuvine intre prieteni.

—Inseamna ca prietenia te-a adus aici, iscodi Zablije.

—Da si nu. Am venit mai degraba sa-ti propun un targ din care vom castiga amandoi.

—Un targ? Un castig? Dar am destul, domnule, raspunse calugarul, precaut. Acum, doar gandurile pioase au cautare la noi. Ba mai mult: cred ca am putea sa te ajutam cu ceva rugaciuni adanci.

Samuel batu tarapanaua pe masa cu varful degetelor, spre disperarea gazdei, care prinse in ochii lui o sclipire de batjocura. Tacura cateva clipe, studiindu-se, apoi musafirul spuse bland:

—Nu ai mare lucru, Zablije. Si zau ca nu e cazul sa te ascunzi de un prieten vechi. Acum doua luni dispuneai de o mie de ducati. Ca orice om intelept, ti-ai depus aurul la marele negustor Petreus. Cumpararea casei, a mobilierului, plata servitorilor si alte cheltuieli te-au lipsit de noua sute si ceva de ducati. Astfel ca la ceasul acesta mai dispui doar de saizeci sau saptezeci. Peste cateva luni vei fi stramtorat si va trebui sa-ti iei ramas bun de la viata asta de huzur.

Vorbele lui Samuel il uluira cu totul.

—Adevarat! recunoscu el dupa indelunga chibzuiala, intrebandu-se de scopul vizitei lui Samuel. Ma mira totusi ca stii asemenea lucruri. Daca nu ai ceva haruri necurate, inseamna ca numai o minune te-a ajutat.

—Minune? rase musafirul bine dispus. Credeam ca ma cunosti mai temeinic. Dar nu despre asta doresc sa discutam. Ce-ai zice daca ti-as oferi cinci sute de ducati?

Zablije ciuli urechile, iar ochii ii sclipira lacomi. Apoi, fata lui isi recapata aerul cucernic.

„Samuel are nevoie de serviciile mele, gandi el. Ei bine, sa le vindem cat putem de scump. Dupa suma, pare sa fie ceva tare primejdios. Dar oricat ar fi primejdia de mare, banii acestia m-ar scoate din toate nevoile. Cine ofera cinci sute de ducati e departe de a fi om cu stare mijlocie, ceea ce inseamna ca ar mai putea adauga ceva peste. Deci, sa nu ne pripim.”

Ghicindu-i gandurile, oaspetele ii rase in fata, iar cuvintele lui il naucira cu totul pe Zablije.

—Daca lucrurile se vor desfasura cu buna randuiala, sa stii ca ma las jumulit. La asta te gandeai adineauri.

—Nu, minti calugarul, nu la asta, ci la faptul ca domnia-ta nu oferi niciodata nimic fara sa ceri. Ce doresti in schimbul acestei sume?

—Esti sigur ca nu ne aude nimeni?

—Sigur, poti sa vorbesti. Slujitorii s-au retras in casa cea mica, dupa cum e obiceiul cand primesc oaspeti. Asa  ca nu mai ramane decat sa aflu ce doresti in schimbul ducatilor.

Samuel sezu putin in cumpana, sa-si aleaga cuvintele cu grija, apoi spuse:

—Eu nu vreau nimic, dar cineva doreste moartea lui Mihai, principele Transilvaniei si al Tarii Romanesti.

Daca s-ar fi despicat peretii in clipa aceea, Zablije nu ar fi fost mai uluit. Isi privi musafirul cand cu un ochi, cand cu altul, parca hotarat a descoperi la el ceva semne de nerozie.

—Glumesti, balbai palid.

—N-am timp de saga, dragul meu.

—Si cine-i persoana care doreste moartea lui Mihai-voda?

—Asta o poti afla numai daca facem targul.

—Ah, domnule Samuel! grai Zablije. Mi-e teama ca nu sunt omul potrivit. Nu uita ca te afli in fata unui calugar aplecat spre cele sfinte.

—Ei, la naiba! il intrerupse oaspetele. Ai fost slujitor al bisericii, dar calugarii te-au alungat dintre ei. S-a aflat ca anul trecut ai incercat sa-l ucizi pe Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. Dupa cum vezi, viata ta nu are secrete pentru mine. Alta e pricina. Ti-e frica.

—Adevarat! recunoscu Zablije. Acesta este cuvantul. Sa stii ca taica Zablije nu da cu piciorul unei afaceri promitatoare, dar nici nu e destul de natang ca sa intre in gura lupului. Si ce lup! Mihai-voda stie sa-si apere pielea chiar mai bine decat cred unii. Si zau ca e cazul sa mi-o apar si eu, mai ales ca nu am alta de schimb. In urma cu ani, cand a scos Tara Romaneasca de sub turci, acestia au incercat in fel si chip sa-l omoare. Emirul Ibrahim, care crezuse ca l-a prins in cursa pe valah, a pierit sub mana calaului. Dupa ce a cucerit Transilvania, nobilii au cautat si ei sa-l omoare prin viclesug. Ei bine, Petre Huszar, conducatorul complotului, a cazut sub cutitul cavalerului Cae Indru. Pe vremea cand erai in cardasie cu Rocco Perisini, cel ce ravnea la scaunul de domnie al Tarii Romanesti, ai incercat sa-i iei viata marelui principe. Si care a fost rezultatul? Perisini si-a gasit moartea sub spada lui Ducu cel Iute, iar domnul Cae Indru a avut bunatatea sa te ierte. Nu, prietene, nu facem targul. Mi-e teama sa ma bag intr-o astfel de afacere paguboasa. Am o piele gingasa, de care ma simt foarte legat. Ar fi o prostie sa o pun la bataie, chiar daca azi ma aflu stramtorat de bani. Domnii Cae Indru, Costache Caravana, Chirila Zece Cutite, Ducu cel Iute, Sile Adormitu, parintele Grasa, Nita Prastie, Tufanel, Toroipan si Galusca stau la panda in jurul principelui, ca niste dulai care adulmeca cea mai mica urma de primejdie. Iar dintre coltii lor, putini au scapat cu viata.

—Mda! zambi oaspetele. Voi cauta in alta parte. La nevoie, voi oferi o mie de ducati.

—O mie? murmura fostul calugar ca dus pe ganduri. Cu asemenea avere si cu ce am acum, as duce-o zece ani in huzur, dar mi-e frica.

—Atunci, sa nu mai vorbim despre asta. Voi gasi pe cineva sa faca lucrarea pentru o mie cinci sute.

—Iesus-Maria! se clatina Zablije. O adevarata comoara. Pacat ca mi-e frica.

—Mare pacat! grai musafirul ridicandu-se. Ei, la revedere, prietene. M-as fi bucurat sa inchei afacerea cu tine, vazandu-te atat de stramtorat. Si zau ca nu-mi parea rau daca-ti ofeream chiar doua mii!

—Sfanta Lucretia! ingaima fostul calugar. Asteapta, domnule! Ce te grabesti asa?

—Timpul meu e masurat.

—Ah, ah! se vaicari Zablije cu toata sinceritatea, destul de rara la un om ca el. Dai navala peste mine la ceas de pioasa pregatire pentru odihna de noapte. Imi propui un complot care ma nauceste si nu-mi lasi ragaz de chibzuiala adanca. Nu cunosc nimic din planul domniei-tale. Ba mai mult: nici nu-ti trece prin minte sa mi-l arati inainte de a primi consimtamantul meu. Oricat ai fi de grabit, oricat de mare este taina planului, nu-mi poti cere sa ma hotarasc inainte de a-l cunoaste. Noi doi am lucrat mult impreuna si totdeauna cu folos. Intre noi nu a incaput niciodata tradarea. De fapt, acesta ar fi macar unul dintre temeiurile pentru care ma cauti. Iar daca mi-ai pomenit de gandul de a-l rapune pe Mihai-voda, nu vad ce te-ar opri sa-mi spui si restul. Si chiar de nu ne vom intelege, doar stii ca tainele altora stau in mintea mea ca intr-un mormant.

„Asa este, gandi Samuel. Nici eu nu m-as baga intr-o afacere primejdioasa inainte de a cunoaste amanunte.”

Il privi adanc pe fostul calugar, apoi se hotari. Cata in buzunarul de la piept si scoase o cutie nu mai mare ca doi galbeni pusi unul peste altul.

—Iata, zise el, aici se afla un praf alburiu. L-am adus de la Genova si ma costa o suta de ducati. S-ar zice ca e cea mai strasnica otrava din cate se cunosc. Pusa intr-un cazan cu mancare, cantitatea aceasta poate omori o suta de oameni. Peste doua saptamani, adica in ziua de douazeci si doi, Mihai-voda va pleca din Alba-Iulia spre Sibiu. In arsenalul din Sibiu se toarna saizeci de tunuri. Principele doreste sa le vada si, ca de obicei, va fi insotit de domnii Indru, Costache, Ducu, Chirila, Sile Adormitu, parintele Grasa si ceilalti dulai de care te sperii. Pe timpul cardinalului Andrei Báthory erai un obisnuit al palatului princiar. Deci nu-ti va fi greu sa te descurci in imensa cladire.

—Ah, domnule Samuel! murmura fostul calugar. De departe, toate lucrurile par simple. Daca privesti muntii de la distanta, ai convingerea ca poti urca sprinten pana pe crestele lor. Abia cand ajungi in fata stancilor drepte iti dai seama de neajunsuri. Toate coridoarele, incaperile si intrarile palatului stau in paza strajilor. Nimeni nu calca acolo dupa pofta inimii.

—Stiu, aproba Samuel. D-aia te-am ales pe tine. Esti unul dintre putinii oameni care cunosc bine interiorul palatului.

—Dar asta nu ajuta cu nimic. Strajile nu-mi vor ingadui sa fac macar un pas dincolo de poarta. Ma vor lua la intrebari si voi sfarsi prin a fi arestat.

—Crezi? Ei bine, domnul Cae Indru iti va inlesni intrarea acolo.

—Indru? sari Zablije, descumpanit doar o clipa. Sa nu-mi spui ca l-ai cumparat cu aur pe nepotul principelui, fiindca n-am puterea sa te cred.

—Of, Zablije, mereu ma intrerupi! Ai stiut vreodata ca Indru are un frate? Ca fratele ii seamana leit, chiar daca e mai in varsta cu unsprezece ani?

—Nu.

—Te cred. Putini stiu. Pe frate il cheama Dumitrascu si e un biet nebun care se vrea domn al Tarii Romanesti. Sigismund Báthory l-a pescuit de undeva in Silezia, uimit de asemanarea lui cu Indru. Acest Dumitrascu te va introduce in palatul princiar.

—Dumitrascu? se mira Zablije. Stiam ca Petru Cercel, fostul domn al Tarii Romanesti, a avut un singur fiu, pe Marcu, sau, cum isi zice el azi, Cae Indru.

—Stii putin, sfintia-ta, grai Samuel. Petru Cercel a avut trei copii. Pe Dumitrascu, pe Marcu si o fiica, nascuta in capitala Frantei. Despre fata nu s-a aflat mare lucru. Pare a fi mladita dintr-o dragoste tainuita. Cercel a pomenit desre ea inainte de moarte.

—Nu-i de mirare, murmura fostul calugar. Petru era un barbat frumos si a locuit multa vreme la Paris. Acolo, poate sa se fi incurcat cu vreo doamna de la curtea Frantei.

Apoi se lumina brusc.

—Daca lucrurile stau asa, inseamna ca Dumitrascu are drepturi inaintea lui Cae Indru asupra scaunului domnesc din Tara Romaneasca. De ce nu-l folositi pe el? Cu asemenea infatisare, ar gasi un prilej sa se apropie de Mihai-voda si sa-l ucida. In felul acesta, drumul spre domnie i-ar fi deschis.

—Ti-am spus ca-i nebun, il intrerupse oaspetele. Boala il apuca rar, ce-i drept, dar nu poti pune temei pe un om cu mintea ravasita. Ne vom multumi sa te introduca in palat.

—Poate, murmura Zablije ganditor. Dar daca Dumitrascu se va intoarce impotriva noastra? Daca va da totul in vileag?

—Asta nu, nu, draga Zablije. Acum sapte-opt ani, Dumitrascu a lucrat impotriva lui Mihai-voda, insa fara folos. Acum i s-a promis scaunul de domnie al Tarii Romanesti.

—Totusi, nu sunt lamurit. Sa zicem ca Dumitrascu va fi luat drept Cae Indru. Ca vom intra in palat. Si care-i castigul?

—Mare castig, raspunse oaspetele. Dupa lupta de la Selimbar, principele Mihai nu s-a simtit prea bine cu sanatatea. Unele lovituri grele capatate acolo si-au aratat rautate mai tarziu. Felcerul Zimmermann il trateaza cu ceva leacuri. Un borcan cu astfel de leacuri se afla intotdeauna pe masa de langa patul principelui. Va fi destul sa amesteci praful acesta cu ceea ce vezi in borcan.

—Si daca Mihai-voda nu se va atinge de leacuri?

—O! rase oaspetele. Nu-l cunosti, dragul meu. Omul acesta nu lasa nimic la intamplare. Iar acum, dupa ce ti-am lamurit planul meu, nu mai ramane decat sa batem palma.

—Ar mai fi vreme pentru asta, se codi Zablije. Intai ar trebui sa stabilim suma care mi se cuvine, fiindca ce mi-ai spus…

—Esti lacom, sfintia-ta, grai Samuel aspru.

Fostul calugar nu lua seama la observatiile acestuia. Ridica nasul ca o lama de cosor, inchise un ochi, isi impreuna mainile intr-un gest cucernic si gandi:

„Stie ca sunt singurul om in stare sa descurce aceasta afacere. Doua mii de ducati reprezinta o avere la care n-as fi visat niciodata. M-as fi invoit chiar si cu jumatate din suma, iar daca ma cercetez bine, poate chiar cu un sfert. Totusi, ar fi pacat sa nu mai ciugulim ceva. Cred ca pungasul acesta castiga de doua ori pe atat, sau poate chiar mai bine.”

—Trei mii, prietene drag, suiera Zablije mangaindu-si fata.

Samuel tresari si-i raspunse intunecat:

—Doua. Aceasta e suma de care dispun.

—Macar doua mii opt sute, milostivule!

—Doua.

—Poate doua mii cinci sute, suflet bun de crestin, zise intinzand mainile a binecuvantare.

—Doua.

—E ultimul tau cuvant, frate scump?

—Ultimul.

—Fie, talharule! marai Zablije transpirat. Cine da aurul?

—Ieremia Movila domnul Moldovei si Sigismund Báthory fostul principe al Transilvaniei.

—Unde il primesc?

—Iata o hartie pentru o mie de ducati. Restul – dupa ce se va ispravi lucrarea. Te voi astepta la hanul Lumina Zorilor din Teius.

—Pot sa te mai intreb ceva?

—Chiar te rog.

—Ce urmareste Sigismund?

—Scaunul principatului Transilvaniei.

—Dar Ieremia Movila?

—Scaunul Tarii Romanesti, in care ar vrea sa-l aseze pe fratele sau Simion Movila.

Zablije il privi mirat, iar intrebarea lui veni destul de firesc:

—Parca ziceai ca domnia aceasta i-a fost promisa lui Dumitrascu.

—Da, asa ziceam, zambi Samuel. Promisa, e tocmai cuvantul care trebuie. Dar de la promisiune la fapta, drumul se arata lung.

—Inteleg, murmura Zablije. Dumitrascu se va alege cu praful de pe toba. Totusi, el ramane o amenintare. Vazandu-se pagubit, ar putea vorbi despre asasinarea lui Mihai-voda.

—Ar putea, dar nu o va face. Cum iti inchipui ca am lasa noi in viata un astfel de martor?

Zablije inchise un ochi. Era un tic al sau in momentele de uimire.

—Vrei sa zici ca pe Dumitrascu il asteapta…

—Da, asta vreau sa zic. Iar sarcina iti revine tie. La Alba-Iulia veti calatori cu o trasura. Si tot cu ea va veti si intoarce. Ei bine, cred ca nicaieri nu exista prilej mai bun pentru o lovitura de cutit decat in trasura. Asta se va petrece intre Alba-Iulia si Teius. Uciderea lui Dumitrascu iti aduce inca doua sute de ducati.

—Dar si eu voi fi un martor nedorit, se lumina brusc fostul calugar. Cime imi garanteaza ca voi ramane in viata?

—Eu! Am lucrat mult impreuna si iata ca esti mai sanatos ca oricand. Si vom mai lucra, draga Zablije. Daca pe Dumitrascu l-as fi angajat din vointa mea, l-as fi aparat de necazuri. Totdeauna mi-am aparat oamenii. Poate-i un cusur al meu ca stiu sa fiu loial chiar in afaceri necurate.

Gazda recunoscu in sinea lui temeinicia acelor vorbe. Stia ca Samuel are astfel de calitati.

—Totusi, nu pricep un lucru, zise el. De unde pana unde prietenia lui Ieremia Movila cu Sigismund Báthory?

—Ah! rase oaspetele. Domnul Moldovei s-ar face prieten si cu Dracul. E dornic de marire si putere. Sigismund ii aduce aur si osti din Polonia. Azi, lucreaza frumos impreuna, dar maine cine stie ce va fi? De va ajunge Sigismund principe al Transilvaniei, Movila poate sa-si ia ramas bun de la scaunul sau de domnie. Insa primejdia e mai apropiata azi. Ieremia stie ca principele Mihai pregateste o intrare cu osti in Moldova. Si mai stie ca nu l-ar putea opri. Mihai doreste unirea valahilor de pretutindeni. De va ramane in viata, o va face, fiindca in ultimii sapte ani s-a dovedit cel mai mare general din Europa. Ai fost la Selimbar, Zablije?

—Am fost si te rog sa ma crezi ca am privit lupta cu ochi de cunoscator. Sedeam pe Dealul Gregori, si ma uitam foarte mirat. Ca numar, ostile erau la fel. Cam treizeci de mii de oameni avea cardinalul Andrei Báthory si tot pe atat Mihai-voda. Ostile comitatelor, imbracate in zale, tunurile mari de sub zidurile Sibiului, pozitia buna ocupata de principele Andrei ma incredintau ca armata lui Mihai-voda va ingenunchea in mai putin de un ceas. Ca va fi un macel cum nu s-a vazut prin acele parti. Dupa noua ceasuri de lupta, cand oamenii lui Andrei Báthory si toata floarea nobilimii din jurul lui se spulberasera cu totul, am crezut ca visez urat.

—Da, aproba Samuel ingandurat. Am fost si eu acolo. Putini au crezut intr-o victorie a celor din Tara Romaneasca. Stii care a fost secretul ei?

—Nu, recunoscu Zablije.

—Te cred. Mihai a venit cu osti usoare, fiindca a inteles, inaintea altor generali, ca cele greoaie, imbracate in zale si armuri, si-au cam trait traiul. Adica au inceput sa moara o data cu aparitia armelor de foc. Acesta a fost secretul victoriei. Unirea celor doua tari romane sub un singur conducator i-a uimit pe multi. Imperiul austriac si-a dat seama ca are in Mihai-voda un vasal prea puternic. Marea nobilime a Transilvaniei, uluita si invinsa langa zidurile Sibiului, s-a pomenit peste noapte cu un principe din neamul valahilor. Polonii, care visau o granita cu turcii pe Dunare, si-au vazut planurile spulberate. Iar turcii pricep abia acum ca au gresit aplaudand intrarea lui Mihai in Transilvania. O tara a valahilor unita sub un astfel de general inseamna scaderea influentei turcesti spre nord si spre apus. Asa stand lucrurile, prevad mari necazuri pentru viteazul principe. Daca nu vom reusi noi, in viitoarele luni se vor gasi altii care vor plati in aur uciderea lui Mihai-voda. Amenintarile stau atat de mari peste el, incat de va scapa din incercarea noastra nu-i va fi de nici un folos. Principele nu va apuca viu sfarsitul iernii. Asta ti-o spun fiindca stiu multe.

—Dupa caldura vorbelor, ma mir ca-i doresti moartea.

Oaspetele surase.

—Nu o doresc, dragul meu. Il admir. Oameni ca el se nasc rar. Poate o data la cateva sute de ani. Din pacate, inte­ resele mele nu se potrivesc cu ale lui. Am patruzeci de ani si sunt sarac. Daca as fi slujit la curtea acestui principe, m-as fi bucurat poate de onoruri, insa aur nu gasesti la el. Si-a risipit intreaga avere spre folosul tarii.

—Totusi, o seama de cavaleri il slujesc fara plata.

—Adevarat, dar ei sunt valahi. Eu n-am tara. Nici nu stiu unde m-am nascut.

—Grea treaba! zise calugarul, atent la gandurile sale.

—Foarte grea! incuviinta Samuel. Daca izbandesti, esti un om facut. Sigismund va uita raul ce l-ai incercat anul trecut asupra lui. De va ajunge iar principe al Transilvaniei vom lucra impreuna pentru el. Si m-ar mira daca nu te va face episcop.

—Dumitrascu stie ca este nepotul lui Mihai-voda?

—Cum naiba sa nu stie? Doar a luptat impotriva lui pentru scaunul de domnie al Tarii Romanesti.

—Dar despre Cae Indru a aflat ceva?

—Nu. El il cunoaste numai sub numele de Marcu. Acum opt ani, cei doi frati s-au despartit cu dusmanie. Dumitrascu a plecat spre apus, purtand in umar o rana lasata de spada lui Indru.

—De ce s-au duelat?

—Fiindca Indru si-a dat seama ca Mihai-voda este cel mai bun, cel mai potrivit dintre ei pentru domnia din Tara Romaneasca.

—Mda! si unde il intalnesc pe Dumitrascu?

—Am eu grija, raspunse oaspetele. Dar ia spune-mi, de ce tii unsprezece slujitori?

Fostul calugar se incrunta doar o clipa, apoi raspunse cu sinceritate:

—Domnule, multimea lor ma desfata. Cand ies in ulita, sunt un nimic. Acest lucru ma ustura. D-aia in casa la mine vreau sa fiu rege.

—E un fel de a vedea lucrurile, admise musafirul. Totusi, am aflat ca printre ei ar fi si o femeie trupesa. O femeie langa un fost calugar care mai are chemari spre lucrarile sfinte ma mira.

—Dar nu-i nimic de mirare, domnule. Cu ea discut , seara, despre facerea lumii.

Samuel isi retinu un zambet. Numai ochii lui inteligenti licarira usor spre veselie.

Tacura. Zablije lua doua pahare si le umplu cu tuica. Prin coridorul slab luminat se strecura o umbra. Nelinistit ca un animal care simte primejdia, Samuel deschise usa, dar coridorul era pustiu. Jaraticul din camin murea treptat. Afara se iscase un vant din senin si palmuia ferestrele cu zgomot aspru. Curand, lumanarile de seu inchisera ochii. Noaptea sarise peste hotarul ei de mijloc.

Jupanul Franz Moser slujise pe vremuri intr-o ostire a carstosilor, unde isi castigase o mare faima prin puterea glasului sau. Acel soi de ostire, ocrotita de cativa sfinti cu reputatie mondiala, castigati pentru nobila cauza de catre Oficiul de impresariat al iezuitilor, pornea la lupta racnind cantece pioase, din care nu lipseau Cristos a inviat sau frumoasele cuvinte „Si ne iarta noua gresalele noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri”. In astfel de ocazii, sabiile taiau spornic, mantuindu-i pe cei potrivnici printr-un cucernic „Amin”. Painea cea de toate zilele venea singura din prada de razboi, astfel ca bravii osteni isi asigurau viata vesnica prin frumoase acumulari pe pamant. Cand agerimea bratelor se mai domolise, jupanul Moser socotise ca ar fi vremea sa lase balta asemenea lucrari sfinte, fiindca o data cu trecerea anilor capatase mare dragoste pentru pielea lui tabacita de timp. Socoteala inteleapta si fireasca, daca ne gandim ca oamenii n-au simtit niciodata vreo dulce chemare pentru viata de apoi. Dupa indelungata chibzuiala, fostul ostean lepada straiele vechi si se facu hangiu. Dar nu inainte de a cere sfatul unui preot iezuit. Sfantul barbat ii talmaci, in schimbul a doi ducati de aur,  ca hangii totdeauna s+au bucurat de trecere in cer, dandu-i pilda chestia cu vinul de la nunta din Cana Galileii. Pentru opt florini, Moser mai primi cateva iertaciuni scrise, care il mantuiau in caz de pamantesti greseli cu ceva parte femeiasca, de injuraturi numai la adresa sfintilor mici, fiindca ceilalti aveau alt tarif, si de pacate cu darul bauturii. Hanul sau, Trandafirul Galben, aparu langa poarta de rasarit a Sibiului, fiind binecuvantat adesea de trecatori, osteni si localnici. Opt dintre fostii lui tovarasi de arme il urmara in noua indeletnicire, dovedindu-se slujitori harnici. Vadul nu era rau, dar castigurile slabeau de la o zi la alta. Cei noua carstosi isi uitau adesea rolurile de hangii si coborau in pivnitele mari, unde inchinau evlaviosi nenumarate oale cu vin. Cand ieseau de acolo, cantand focos Cristos a inviat, purtand in maini scaunele de lemn sau masive reteveie, putini musterii mai ramaneau intregi daca picioarele lor nu se aratau destul de agere. La trezie, carstosii regretau aplecarea spre vechile deprinderi, si deveneau gazde primitoare, cu toate ca asemenea schimbare tinea destul de putin.

In ziua de douazeci si doi februarie, cam la vremea deschiderii hanului, doi calareti isi indemnau caii prin campia de la marginea cetatii. Cel din stanga avea picioarele scurte ca butucii, pantecul cat o papornita plina, ochii nitel bolbosati, parca a mirare, nasul mic, arcuit in sus, iar capatana in forma de sfera fara stirbituri. Astfel ca de la distanta arata limpede a doi harbuji pusi in cumpana unul peste altul. Imbracamintea, din postav bun, lucrata la jupanul Izidor Cipai din Brasov, ii adusese croitorului mare faima, fiindca putini ar fi putut sa imbrace cu eleganta un astfel de trup. Spre deosebire de stapan, armasarul se bucura de toate harurile unui animal evlavios, crescut numai in posturi si rugaciuni. Trupul sau arata ca o covata pusa pe pirostrii. Botul prea ingust pentru un animal obisnuit, urechile prea mari chiar la un magar de rasa, mustatile lungi si rare ca la patriarhi ii completau partea dinainte, implinind un tot maret in nemaipomenita lui slutenie. Iar daca stapanul, adica domnul Costache Caravana, il botezase cam sugubat Zambilica, fata de atatea haruri, numele nu mai avea nici o importanta. Putini ar fi dat pentru Zambilica pretul a doua gaini, dar si mai putini erau aceia care ii cunosteau adevarata valoare.

Al doilea calaret, cunoscut sub numele de Sile Adormitu, parea construit numai din ascutimi de mare calitate. Pornind de la spada uriasa, ochii privitorului se opreau cu vadita admiratie asupra nasului in forma de piron indoit la mijloc. Apoi, la fata adusa inainte ca un bot de vulpe, la capatana in forma de para cu coada in sus, acoperita de un smoc de par rosu, la dintii mari, uimitor de albi si ascutiti, peste care buzele tuguiate ca un cascat de catar uitau adesea sa se inchida.

Cei doi calareti, plecati in toiul noptii din Alba-Iulia, parca isi pierdusera glasurile pe drum. Gerul aspru adunase promoroaca in barbile lor, iar caii aratau la fel de posaci ca si stapanii. Cu toate ca facusera atata cale impreuna, Costache nu-si privise tovarasul nici macar in treacat. Poate ca si ceata era de vina. Dar cand soarele incepu sa-si arate zimtii, rotofeiul se intoarse vesel in sa, hotarat a-i spune cateva cuvinte. Insa nu cele de la inceput ii venira pe buze, ci cu totul altele, a mirare. Sub ochiul lui Sile staruia o pata vinetie cat un ou de curca.

—Pe cele trei potcoave pierdute de Zambilica! grai Caravana plin de incantare. De multa vreme n-am mai vazut o vanataie atat de strasnica. Si creste frumos ca laptele gata sa dea in fiert. Daca nu te-a carpit cumva un urias, imi vine sa cred ca numai o copita de magar poate sa faca asemenea isprava binecuvantata.

—Vai, domnule Costache! facu Sile mangaindu-si umflatura cu dragoste parinteasca. Totdeauna am pus pret pe agerimea ochiului vostru, iar spiritul se arata la voi adanc, plin de talcuri. D-aia spun ca ati nimerit destul de aproape in chestia cu palitura de magar. E drept ca nu un magar a fost cel ce mi-a adus un astfel de pocinog, dar e tot atat de drept ca ea se trage de la o palitura de buhai. Si cum intre cele doua dobitoace distanta n-ar fi prea mare, ma bucur din toata inima ca ati dibacit cauza necazului meu.

—Un buhai? se mira Costache.

—Asa cum ati auzit, aproba Adormitu.

—Mare mirare! Zau ca nu tin minte a fi aflat ca buhaiul paleste cu picioarele.

—Ah, domnule! facu Sile, suparat de-a binelea. Am pomenit eu ceva de picioarele buhaiului?

—N-ai pomenit, recunoscu grasunul, insa nu-mi pot inchipui o intalnire intre capatana ta si cea a buhaiului. Ar fi ca si cum s-ar ciocni un ou de un harbuz.

—Domnule! se vaicari Sile. Pe mine nu m-au dus gandurile catre descoperiri atat de adanci, de intelepte, ci mi s-a nazarit ca mi-a cazut in cap un munte cu stanci, cu brazi, cu izvoare si cu pasari.

—De ce taman cu pasari?

—Fiindca de atunci imi ciripeste ceva in scafarlie.

—O fi, grai sententios rotofeiul. Totusi, e greu sa pricep daca nu-mi dai unele lamuriri.

—Stiu, ofta Sile, dar vezi domnia-ta ca haina de cavaler ma opreste sa vorbesc despre o dragoste tainuita.

—C-un buhai?        

—Nu, domnule. Nu, pacatele mele. Cu o doamna.

—As! raspunse viclean Costache. Haina de cavaler te opreste dor de a te lauda cu dragostea unei doamne.

—Credeti? se lumina Adormitu.

—Ei, ei, fiule! Doar nu ti-o spune un ageamiu.

—Atunci, nu-mi ramane decat sa vorbesc. Va amintiti, domnule, ca aseara a venit un carstos cu vorba de la Franz Moser, care va poftea la Sibiu in mare graba?

—Ca acum.

—Domnia-voastra ati zis: „Ce dracu vrea Moser de ma zoreste asa? Doar stie ca maine voi fi in garda principelui, pe drumul ce duce la Sibiu. Trebuie ca s-a intamplat ceva. Dar in seara asta nu plec, fiindca-i ziua Zambilicai. Implineste cinspe ani. Insa dupa miezul noptii…”

—Sile! il intrerupse Costache manios. Asa cum ai luat-o, nu ispravesti intr-o saptamana.

—Indata, domnule. Indata ajung la cele de cuviinta. Va amintiti ca mi-ati dat doi zloti sa-l cinstesc pe carstos?

—Fara tagada.

—Ei, d-aici porneste intreaga tarasenie. Poate nu stiti ca ma aflu in vorba cu una Sabina. A de tine buhaiul cetatii Alba-Iulia. Una care aduce la trup cu domnia-voastra, insa fundul ei ar fi mai mare cu o jumatate de plita boiereasca. O porumbita data naibii. Poate ca ziua-i mai nasoala la chip decat domnia-voastra, insa noi ne vedem mai mult noaptea. Are si ceva maruntis pus deoparte, asa ca stiti cum e osteanul fara cuibar singur pe lumea asta. E drept ca vechile mele ganduri sunt indreptate spre Leana, fata jupanului Calapar, dar asta-i alta socoteala. Aseara, dupa ce am luat cei doi zloti, m-am cinstit cu carstosul la hanul Pivnita Sardului. Daca-mi dadeati numai un zlot, n-as fi cazut peste asemenea pocinog. Imbatranesc si nu mai tin dincolo de o galeata de rubiniu. P-orma am plecat de la han pe vreo unspe carari. Am intrat in curtea aleia de-i zice Sabina si tin minte ca era ceva luna. Adica, nu. Luna am dibacit-o dupa ce m-a palit buhaiul. Era ceva luna, insa am gresit casa cu grajdul. In grajd – intuneric bezna. Zic: „Puicuto, a venit taticu. Sunt eu, nen-tu.” Astept nitel si parca aud un muget. Fac eu: „Esti cam ragusita in seara asta”. Apoi, tac si ascult. Nimic. Intind mana si simt sub deste ceva care aduce a bot. Pe urma, un corn. Zic: „Ai oaspeti?” Nimic. Eu vorbesc, eu aud. Ma cuprinde mania. Mai pipai o data botul si-i arz o laba peste ochi, asa, ca sa ma stie cu drepturi mai vechi. Apoi, simt ca se rastoarna grajdul peste mine, vaz ca e luna afara si ma ridic din mijlocul bataturii. Trag spada si zbier: „Domnule, ai pumnul greu. Recunosc. Numai un astfel de pumn m-a putut arunca atat de departe. Dar uzurparea si palitura merita o partida de scrima chiar aici pe loc.” Si cum sedeam asa bataios, numai ce apare buhaiul. O namila cat doi cai de povara la un loc. Intai am crezut ca am vedenii. Apoi mi-a trecut chercheleala intr-o clipa, fiindca in cealalta ajunsesem la gard si am zburat peste el tocmai la vreme. In spatele meu duduia pamantul. Dar putere sa merg nu mai aveam. M-am lipit de gard, gata sa-mi dau duhul. Luna era grozav de frumoasa, iar zapada scanteia de-ti lua vederile. M-am ghemuit bine in umbra gardului ferindu-ma de privirile a doi barbati ce umblau iute si-mi pareau cunoscuti. Unul era domnul Cae Indru. Celalalt – parintele Zablije. Se fofilau amandoi cu multa fereala. Au trecut fara sa ma vada lucru de care m-am bucurat mult, fiindca nu tineam sa ma arat intr-o asemenea stare de umilinta.

—Drace! rase Costache. Cred ca in clipa aceea erai la fel de facut ca atunci cand ai intrat in curte. Prietenul Cae nu a parasit palatul princiar aseara. Stiu ca a stat de taina cu Mihai-voda pana tarziu. Iar pramatia de Zablije, de mult si-a luat picioarele la spinare de prin partile astea.

—Se poate, domnule, aproba Sile. Dupa vorbele pe care ai avut bunatatea sa mi le spui, nu mai incape indoiala ca eram grozav de cherchelit.

—Absolut, incuviinta rotofeiul. Si mie mi se intampla sa am ceva nazariri cand trec  dincolo de o galeata de vin bun. Cat despre vanataie, o dregem noi la hanul lui Moser. O fleica proaspata de vitel, pusa pe locul vatamat, parca ia totul cu mana.

Tacura. Caii se indemnau singuri pe sub poarta cea mare a cetatii Sibiului.

Auzind zgomot in curte, jupanul Moser iesi la vedere, dar fata lui nu arata obisnuita veselie, ci mai degraba o crunta mahmureala, intregita de un cucui superb, care se ridicase intre frunte si crestet ca o galusca.

—Ah, Moser! se minuna Costache cu vocea lui pitigaiata. Azi intalnesc numai oameni insemnati la faptura. De mult nu te-am mai vazut atat de frumos la chip. Iar gogoasa aia care ti se ridica pe capatana ca un cep de butoi iti aduce un aer trufas…

—Nu rade, domnule! il intrerupse hangiul, ale carui buze se miscau parca strepezite de macris. Azi ma aflu eu intr-o stare jalnica, dar maine poti cadea domnia-ta sub ceva pocinog. D-aia nu-i bine sa ne bucuram de durerile altora.

—Ai suparari? se interesa Caravana grijuliu.

—Nu, nu suparari, ci numai unele dureri ale trupului. Si toata chestia mi se trage de la un musteriu. Unul Clement. Picase la han ieri cam pe la pranz. Toalele ponosite, fata nu tocmai aleasa si gloaba de sub el m-au facut sa-l privesc fara interes. Pagubosi din astia misuna peste tot. Trag pe la hanuri fara un chior in punga. Dupa o saptamana, ori le tabacesti spinarea, ori spui: „Sa fie pomana pentru morti!” Ma uit lung la el si zic: „Mestere, vezi-ti de drum!” Zice: „Drumul meu e numai pana aici, la Trandafirul Galben.” Zic: „Vezi sa nu fie ultimul. Eu am obiceiul sa rasucesc bunatatea de gat aluia care ma pagubeste”. Omul nu raspunde, insa baga mana in buzunar si scoate opt ducati de aur. Ma lasa o vreme sa ma uit la ei cum se uita sarpele la broasca, apoi ii ascunde. Graiesc: „Domnule, poruncesc indata sa-ti duca armasarul in grajd, iar daca vrei sa stai la noi o luna sau doua…” „Lasa!” ma intrerupse el. „Pentru gazduire iti platesc separat. Chestia e daca vrei sa castigi ai opt ducati.” Fac eu cam natang: „Domnule, daca nu-mi ceri in schimbul lor sa omor jumatate din populatia Sibiului, daca nu-mi pretinzi sa ma spanzur cu propria-mi cingatoare, daca nu doresti sa dau foc hanului, nu vad ce m-ar impiedica sa te ascult.” „O, nici vorba despre astfel de cazne! zice el. Vreau doar sa mi-l aduci aici pe domnul Costache Caravana. Am o treaba cu domnia-sa.” Ma ia gura pe dinainte si-i spun: „Domnul Costache soseste maine la Sibiu alaturi de maria-sa principele Mihai”. „Stiu, zice el, dar eu vreau sa-l intalnesc cel tarziu maine dimineata in zori.” I-am luat cei opt ducati si am trimis un carstos dupa domnia-ta. Opt ducati! Castigul hanului pe o luna. O asemenea afacere trebuia cinstita. Asa ca am intrat in pivnita cu ceilalti carstosi. Cand am iesit de acolo, opintindu-ne vocile in cuvioase imnuri, musteriii se ospatau fara sa ne simta lipsa. Apoi am tabarat peste ei, manati de cucernice imbolduri. Mie imi picase in fata unul maruntel. O jumatate de om. O starpitura. Un slabanog ca o ciusca uscata. Ii ard una cu piciorul de masa ce mi se nimerise in mana, dar starpitura sare ca un titirez si nimeresc alaturi. Mai dau o data, insa tot fara folos. Apoi da el cu pumnul si simt cum imi cade tavanul in cap. De mirare, m-a apucat behaiala. Ma scol, il iau de piept si-mi aleg din ochi un perete de care sa-l sleiesc. Dar jumatatea de om se strecoara cu umarul sub mine, ma prinde cu mainile pe dupa gat si ma arunca peste cap cat colo. Taman pe mine, care ologesc un catar dintr-un pumn.

—Si Clement unde-i? intreba Costache, stapanindu-si rasul.

—Pe Sfantul Pancratiu! se lumina hangiul amintindu-si de bogatul client. Drept inainte, pe coridor, domnule. A treia usa pe stanga. Numai de o mai fi ramas intreg dupa harmalaia de aseara.

—Ia te uita! exclama Costache cand dadu cu ochii de fostul calugar. Oare sa te fi apucat dorul de mine sau de Zambilica?

—Nu, domnule, grai acesta cu mare blandete. Domnia-ta ai fi ultimul dintre oamenii asupra carora as cugeta cu placere.

—Frumos raspuns, Clement! surase grasunul. In zilele noastre sunt putini cei ce spun ce gandesc. Dupa intalnirea de anul trecut, cand am avut cinstea sa te dobor de pe Stanca Diavolului cu un foc de pistol, sunt sigur ca nu ai chemari de dragoste pentru mine. Te rog sa ma ierti! Hm! Vreau sa zic in privinta pistolului. Tintisem la piept fara sa stiu ca purtai niste zale. Poate ma socoti cumva pagubit si ai dori sa mai incercam o data fara zale. Daca e asa, pistolul meu va repara ponoasele de atunci.

—Vai, vai, domnule! se tangui fostul calugar. Iti arde de saga, chiar daca nu-i vremea potrivita. Sunt grabit.

—Nimic mai usor decat sa-ti iei talpasita.

—Asta nu. Am facut drum lung pana aici, tocmai pentru a te intalni.

—Da, da, spuse Costache ganditor. Cred ca ai temeiuri adanci daca ai risipit atata aur pentru asta. Ducatii nu cred ca se inghesuie prea tare in punga unui biet calugar. De ce nu ai venit la Alba-Iulia?

Clement surase.

—Fiindca nu sunt de ajuns de natarau. La Alba-Iulia mi-as fi riscat viata. Nu zambi, domnule! Stiu eu ce spun.

—Poate, dar nu inteleg. Noi nu prea avem ce ne spune.

—Crezi? La Alba-Iulia as fi avut prilejul nefericit sa-l intalnesc pe Zablije, sau chiar pe Samuel.

Auzind numele celor doi, Caravana isi infrana o tresarire. „Ce cautau oare acesti oameni in Alba-Iulia? Cu siguranta ca nu lucrari tocmai curate. Unde apar ei, se isca necazuri. Daca acest calugar a cheltuit opt ducati pentru o intalnire cu mine, gresesc sa cred ca a facut-o numai de dragul de a ma vedea cat sunt de frumos in saua Zambilicai. Unul ca el aduna greu opt ducati si se desparte si mai greu de o astfel de suma. Deci e limpede ca urmareste un castig. In rest, ramane sa aflam.”

—Inseamna ca te feresti de Zablije si de Samuel, zambi Costache.

—Ca de foc, domnule.

—Curios! Stiam ca esti omul de incredere al lui Zablije.

—Am fost.

—Dar ce cauta cei doi in Alba-Iulia?

—Pai tocmai asta as vrea sa-ti spun.

—Atunci, da-i drumul.

—Ar mai fi un amanunt, domnule.

—Care?

—Vreau plata buna.

—Pentru atata lucru?        

—Pentru atata, si zau ca merita! Viata lui Mihai-voda se afla azi la mare cumpana.

—Viata principelui? incremeni Costache.

—Asa cum ai auzit, domnule. Azi sta in puterea mea sa o apar daca voi fi bine platit. Apoi, dovedindu-li-se vinovatia, Zablije si Samuel vor cadea in mainile voastre.

—La naiba! ingana Costache precaut. De ce nu ai ramas in cardasie cu Zablije? Dupa cate stiu, pe vremea cardinalului Andrei ati lucrat numai impreuna.

—Adevarat! L-am slujit, si de fiecare data m-am ales cu mai nimic. Zablije e lacom. In loc de asociat, m-a facut majordomul sau. Dupa cum vezi, sunt un om sarac si vreau sa profit macar acum. O ocazie ca asta nu-mi pica de doua ori in viata.

„Nu cred ca minte o iota, socoti Caravana. Iar daca stau sa ma gandesc bine, intre ceea ce spune Clement si nazaririle lui Sile Adormitu ar fi o legatura. Inseamna ca el a vazut limpede si nu era atat de afumat pe cat am crezut. Dar Sile sustinea ca Zablije s-ar fi aflat in tovarasia lui Cae Indru. Totusi, prietenul meu nu a parasit aseara palatul princiar. Asta inseamna ca insotitorul lui Zablije era un barbat care aduce la chip cu Indru.!”

—Spune-mi suma!

—Usor, domnule! bombani Clement. Nu ma lua iute tocmai acum, cand incerc o lucrare chibzuita. Sunt opt zile de cand l-am parasit pe Zablije, care nu era un stapan bun, dar nici rau. Pentru slujba pierduta vreau o suta de ducati.

—S-a facut, aproba Costache nerabdator. Altceva?

—Poate nu stii ca viata mea sta in cumpana de cum am intrat in legatura cu domnia-ta. Cred ca taina aceasta ma poate duce la pierzanie. Va trebui sa fug departe de aici. M-am gandit sa merg la Praga, unde am ceva cunoscuti, dar drumul e lung, iar acolo printre straini, esti pe jumatate ingropat in mizerie. Cunoscutii nu vor sa stie de tine daca esti sarac. D-aia ziceam ca macar doua sute…

—Ii vei avea.

—Apoi, binele pe care i-l fac lui Mihai-voda trebuie rasplatit atat pe pamant, cat si in cer. Asa ca macar o suta…

—Asculta, Clement! se infurie Costache. Daca te mai lungesti la vorba, cred ca se aranjeaza si chestia cu cerul, chiar mai degraba decat crezi. Mie spune-mi suma cu toptanul si nu te mai invarti in jurul cozii!

—Prea bine, domnule! consimti fostul calugar, fara sa fie impresionat de mania lui Costache. Cinci sute de ducati ar fi tocmai suma…

—Asa mai merge, aproba Caravana, socotind ca nu e cazul sa-l sperie. Astept sa vorbesti. De va fi cu folos, primesti aurul chiar azi.

Precaut, Clement deschise usa pentru a se incredinta ca sunt singuri, apoi incepu sa povesteasca despre targul dintre Zablije si Samuel. Cand ispravi, celalalt fluiera usor.

—Esti sigur de tot ce-mi spui? zise privindu-l adanc.

—Absolut, domnule Caravana. In noaptea aceea am ascultat la usa lui Zablije.

—Mda! Parca ai un cal bun.

—Am.

—Atunci, nu mai ramane decat sa te imbraci. Mergi cu mine la Alba-Iulia.

—Nici in ruptul capului! se impotrivi fostul calugar.

—Ti-e frica de cei doi?

—De ei si de altii. Oamenii lui Sigismund si ai lui Ieremia Movila ma vor cauta si in gaura de sarpe. Daca voi fi vazut alaturi de voi, se va sti ca am lucrat impotriva lui.

—Imbraca-te fara grija! te voi apara de orice neajunsuri.

—Nu, domnule! se impotrivi Clement. Mie imi dai ducatii acum, asa cum mi-ai promis. Stiu ca ma vei apara azi, dar eu nu de ziua de azi ma tem, ci de cea de maine. Asa ca, ma incred in cuvantul domniei-tale si astept ducatii.

—Pai asta si vreau, nataraule! Mergem chiar acum la marele negustor Izu Klein, care ma va imprumuta de cinci sute de ducati. Si sa stii ca vei fi de doua sute cincizeci de ori mai bogat decat mine, fiindca toata averea mea se ridica la doua monezi de aur. Dar, fiecare cu norocul lui. Si sa nu mai lungim vorba. De la negustor pornim impreuna la Alba-Iulia. Daca ce mi-ai spus se dovedeste intocmai, esti liber in clipa urmatoare. Cred ca si tu ai gandi la fel. Pe incredere nu se fac astfel de afaceri.

Un sfert de ceas mai tarziu, Clement si Costache intrara in pravalia marelui negustor sibian.

O sanie sprintena, trasa de cai focosi, aluneca pe drumul dintre Alba-Iulia si Sibiu. Trei sute de calareti, osteni dupa straie si arme, formau alaiul cuvenit unor inalti demnitari. Zapada, groasa de vreo doua palme, inghetase peste noapte. Dar cand iesi soarele, scoarta ei se transforma intr-o oglinda uriasa, a carei putere fulgera ochii drumetilor. Barbatii din sanie discutau despre fara graba. Cel din dreapta, mai varstnic, era Mihai, principele Transilvaniei si al Tarii Romanesti. De sub cusma lui, data pe spate si impodobita cu pene de cocor, parul carunt pe la tample se revarsa aspru, a neoranduiala, dupa cum adia vantul. Fruntea inalta, brazdata de cute adanci, arata pragul de toamna al vietii principelui. Din vreme in vreme, cutele se adunau intre ele ca la sfat de taina. Umerii largi, prinsi intr-o bunda albastra, se ghiceau rotunzi si puternici. Ochii, usor obositi de neodihna, urmareau frumosul peisaj parca absenti. Insotitorul sau, mult mai tanar, nu purta palarie sau cusma, sfidand frigul cu harurile varstei. Parul bogat, cazut pe frunte, daruia chipului frumos, cu linii moi si prelungi, un aer de adolescenta. Ochii molateci, usor adormiti, contrastau vizibil cu tineretea sa. Inalt peste limita obisnuita, spatos ca si tovarasul sau, tanarul avea totusi ceva aparte. Brate lui zdravene se incheiau parca din greseala cu palme si degete delicate ca ale femeilor. De sub pelerina usor data intr-o parte iesea la iveala un brau de piele, in care sedeau infipte sapte cutite. Omul era Cae Indru.

—Frumoasa vreme, nepoate; exclama principele, mare iubitor de iarna aspra. Mi-ar fi placut sa facem o vanatoare prin padurile Apusenilor. Cred ca nu sunt multe locuri in lume atat de bogate in vanat. Din pacate, vremea nu ne ingaduie asemenea desfatare. Iata ca sunt aproape patru luni de cand am unit Transilvania cu Tara Romaneasca si n-am prins inca ragaz de liniste.

—Si nu vom prinde nici in viitoarele patru, zambi Cae. Unirea romanilor din cele doua tari e ca un taciune aprins in ochii unor vecini. In vara, Curtea Imperiala din Praga nu s-au opus planului nostru de cucerire a Transilvaniei. Acum, solii imparatului ne pretind sa parasim principatul si sa-l lasam in seama comisarilor imperiali.

—Asa este! incuviinta Mihai-voda. Mi-ar place totusi sa nu vorbim azi despre aceste lucruri. Maine seara vom face sfat de taina. Maine… Dar ce vad?

In zare se miscau cu repeziciune cateva puncte. Curand, acestea crescura, dovedindu-se a fi trei calareti aprig intinsi la drum.

—Cel din frunte pare a fi Costache Caravana, murmura principele. Il recunosc dupa nastrusnicul sau armasar. Mare mirare! Pe Costache il credeam in suita noastra.

—Asa ar fi trebuit, raspunse Indru. Stiu ca aseara a primit o scrisoare de la un prieten din Sibiu. Socot ca era ceva grabnic, fiindca a plecat acolo in toiul noptii, fara a ne da de veste. Abia la ziua am aflat. Imi ingaduiti sa stau de vorba cu el cateva clipe?

—Cu draga inima.

Sania se opri in mijlocul campiei. Costache il saluta de departe pe Mihai-voda, apoi se trase la adapostul calului, alaturi de Cae Indru.

—Ce vesti, prietene? intreba tanarul, mirat de purtarea lui Caravana.

—Proaste. S-a urzit un complot impotriva principelui? Calul tau vad ca e slobod langa Chirila. Va trebui sa incaleci. Prezenta ta la Alba-Iulia e mai mult decat necesara. Toarna-i o minciuna lui voda si grabeste-te.

Auzind astfel de vorbe, Indru simti parca un cutit in inima si se innegura la chip doar o clipa. Apoi se reculese si se lumina printr-un zambet frumos, iar cand ajunse langa sanie, fata ii radia de fericire.

—Pari vesel, nepoate, observa principele privindu-l atent.

—Adevarat, doamne! grai tanarul cu prefacuta bucurie. Costache m-a vestit adineauri ca fratele meu Dumitrascu ma asteapta la Alba-Iulia.

—Zau? A aflat Caravana asemenea lucru tocmai la Sibiu?

Cae simti ironia, dar se prefacu a nu pricepe si ingaima:

—Maria-ta, pe Dumitrascu nu l-am vazut de opt ani. V-as cere ingaduinta sa ma intorc din drum.

Principele isi retinu o exclamatie de mirare, iar vorbele lui sunara destul de linistit.

—Mda! Nepotul nostru Dumitrascu da in sfarsit ceva semne de viata. Sunt opt ani de cand n-am mai auzit nimic despre el. Alearga, dragul meu! Alearga sa-ti vezi fratele! Maine va fi o placere sa-l intalnesc. Pacat ca azi nu-mi pot ingadui asemenea desfatare.

Cae se indeparta ingandurat. In ultimele cuvinte ale lui voda staruia o aluzie fina la faptul ca si el ar fi putut amana cu o zi intalnirea de la Alba-Iulia. Isi cunostea bine unchiul si stia ca e greu sa-l pacalesti. Glasul puternic al principelui il scutura din gandurile acelea.

—Domnule Chirila, pofteste in sanie!

In vreme ce Cae, Costache, Sile si Clement isi struneau caii la drum intins, Chirila Zece Cutite incerca sa ghiceasca adevaratul motiv care il intorsese din drum pe Indru. Dar nu numai Chirila isi punea astfel de intrebari, ci si Mihai-voda. El intuise prefacuta veselie a tanarului.

„Cae nu m-ar fi parasit in aceasta calatorie pentru nimic in lume, gandi el. Cred ca s-a intamplat ceva. Peste tot vede numai primejdii asupra vietii mele. Daca s-a intors din drum, inseamna ca sunt unele temeiuri mai puternice decat intalnirea cu Dumitrascu. Asta ar fi amanat-o cateva ceasuri. Iar grasunul Costache, care de obicei abia asteapta sa ne povesteasca vreo patanie hazlie, s-a ferit de sania noastra. Apoi, toata povestea e cusuta cu ata alba. Ce zor are Costache sa-l insoteasca pe Cae la intalnirea cu Dumitrascu? Mai degraba cred ca s-a intamplat ceva rau la Alba-Iulia.”

Se apropia ceasul pranzului. Soarele capatase puteri. Zapada isi mai pierduse din asprime. In zare se profilau turnurile cetatii Sibiului. Alaturi de principe, Chirila Zece Cutite parea adancit in contemplarea frumosului peisaj. Doar incruntarea sprancenelor ii dezmintea starea. Era un tanar inalt, cu linii aspre in colturile gurii, cu fata severa, chiar daca ochii stralucitori ii aduceau ceva caldura.

Ceata calaretilor, condusa de Cae Indru intra ca o furtuna in Alba-Iulia. Cateva minute mai tarziu, cei patru descalecara in fata peronului mare al palatului princiar. Cativa slujitori grabira a prinde caii, in vreme ce Indru, Costache si Sile navalira spre usa. Dar cand ajunsera aproape de ea, le iesi inainte capitanul Jager, comandantul garzilor palatului.

—O clipa, domnilor! zise acesta, mirat ca-i vedea acolo tocmai cand ii stia in alta parte.

—N-avem vreme, Jager, grai aspru Cae. Aici se savarseste un complot. Ia masuri sa nu iasa nimeni din palat fara stirea mea! Iar omul acesta – arata cu mana spre Clement – sa ramana sub paza!

—Ati aflat despre complot? se minuna capitanul.

Auzindu-i cuvintele, Indru ramase o clipa inlemnit la capatul scarilor interioare. Apoi veni incet spre comandant, si-l privi in fata.

—Dupa vorbele rostite, inseamna ca stii si domnia-ta.

—Stiu, zambi Jager. Ba mai mult: am indepartat orice primejdie. Ma mir totusi cum de ati putut sa aflati despre complot in drumul vostru catre cetatea Sibiului. Daca mi-ati putea da unele lamuriri…

—Alta data, capitane. Acum, eu astept lamuriri.

—Prea bine, domnule! se inclina comandantul. Poate sa fi trecut doua ceasuri de la plecarea principelui spre Sibiu, cand a venit la mine un ostean sa-mi spuna ca v-ati intors din drum. E drept ca stirea m-a descumpanit, dar cum nu aveam caderea a va cere lamuriri, l-am slobozit, catandu-mi de treburi. O jumatate de ceas mai tarziu, un alt ostean din paza coridoarelor care duc la apartamentele princiare veni la mine intr-un suflet. „Capitane, mi-a zis el, inaltimea-sa Cae Indru va pofteste grabnic in odaia de noapte a mariei-sale Mihai… Dar…” ingaima el. „Dar ce?” „Domnule, grai osteanul, precaut, nu stiu daca se cade. Parca e ceva necurat la mijloc. L-am zarit doar o clipa, insa cred ca nu ar fi el. Parca are alt aer, iar cele doua cute din colturile gurii nu-i puteau apare peste noapte.” „Pe cine l-ai zarit doar o clipa?” „V-am spus, domnule. Pe cavalerul Cae Indru.”

Mi-a venit sa rad, socotindu-l natarau pe ostean. Apoi am pornit impreuna. Cand am deschis usa odaii, n-am avut nici o indoiala ca n-ai fi domnia-ta. Tineai un pistol in mana, iar pe dusumea, cu fata in jos, sedea culcat un barbat voinic. „Esti capitanul garzilor?” m-a intrebat cel care semana la chip cu domnia-ta. „O stii la fel ca si mine” am ras, convins ca-i o gluma. „Abia acum stiu”, s-a incruntat omul acela.

Dupa aceea s-a intors catre barbatul de pe dusumea si i-a poruncit, naucindu-ma cu totul: „Scoala-te, Zablije! Esti in mainile garzilor palatului princiar.”

Zic: „Domnule, de n-am ceva slabiciuni la lucrarile mintii, atunci cu siguranta ca ar fi cazul sa-mi dati unele lamuriri, fiindca altfel, gandurile mele o iau razna. Pana in clipa asta nu am priceput o iota din tot ce se petrece aici.

A ras auzindu-ma, apoi mi-a grait: „Numele meu e Dumitrascu. Sunt nepotul lui Mihai-voda.”

Vorbele lui m-au facut sa-l privesc adanc. Osteanul cu ochii mai sprinteni decat ai mei avusese dreptate. Barbatul din fata mea arata sarit peste varsta voastra. Iar cele doua cute adanci din colturile gurii, stiam ca va lipsesc. M-am balbait rau cand i-am spus: „Domnule, daca sustii ca esti nepotul principelui, n-am nici un motiv sa nu te cred, mai ales ca aduci atat de mult la infatisare cu inaltimea-sa Cae Indru.”

Zice uimit: „Cae Indru? Am auzit despre acest nume pomenit cu respect pe la curtile regale din Europa. Se spune despre el ca ar fi cel mai mare spadasin din cati se cunosc azi. Dar lumea mai infloreste cateodata. Se zice ca are niste cutite pe care le arunca atat de dibaci, incat nimeni nu l-a vazut gresind o tinta. Ca e siret ca vulpea si adanc la chibzuiala ca batranii intelepti. Din pacate, n-am avut placerea sa-l cunosc. E drept ca fratele meu mai mic imi seamana la chip si la statura, insa…

„Pai tocmai asta e, l-am intrerupt eu. Domnul Marcu nu mai poarta acest nume de vreo opt ani, folosindu-l pe cel de Cae Indru.

A fost randul lui Dumitrascu sa ramana incremenit de uimire. Tresarirea domniei-sale s-a aratat atat de mare, incat l-am crezut. Cand si-a revenit, mi-a zis cu o voce schimbata: „Iata ca te-ai dumirit in privinta mea. A mai ramas doar sa-ti lamuresc prezenta noastra aici. Te rog sa iei aminte la tot ce vei auzi, fiindca vreau ca vorbele mele sa ajunga la unchiul nostru. In ultimele doua luni am locuit la Iasi, ca musafir al lui Ieremia Movila. Fusesem recomandat acolo de catre Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. M-am bucurat de multa atentie si cinstire. Ieremia si Sigismund imi aminteau adesea ca se lucreaza pentru asezarea mea in scaunul de domnie al Tarii Romanesti. Vorbeau cu mine deschis, stiind ca in urma cu opt ani ma aratasem potrivnic unchiului meu. Atunci as fi dorit scaunul de domnie, dar acum nu ma atrage, atata vreme cat acolo e stapan Mihai-voda, care s-a dovedit un mare general al timpului nostru. M-am prefacut a le arata recunostinta, fara sa le dezvalui gandurile mele, fiindca intrasem la banuiala. Era limpede ca urmareau un complot. Cei doi, impreuna cu solul Poloniei, contele Taranowski, imi aratau o simpatie atat de siropoasa, incat am simtit ca ma vor unealta lor impotriva lui Mihai-voda. Acum zece zile mi-au promis din nou scaunul de domnie al Tarii Romanesti si chiar al Transilvaniei, cu conditia sa ajut la asasinarea unchiului nostru. Am acceptat, aratandu-ma bucuros. Atunci a aparut un oarecare Samuel, barbat distins si ager la minte. El mi-a spus ca aduc la chip cu cineva dintre marimile de la Alba-Iulia si ca nu am alta sarcina decat a intra cu Zablije in palatul princiar.” „Totusi, nu inteleg”, am replicat eu. „Rabdare, domnule!” zambi Dumitrascu. Vezi borcanul acela de pe masa de noapte a principelui?” „Da”. „In el sunt niste leacuri.” „Leacuri? rase el. Or fi fost capitane. Adica mai sunt si acum, numai ca otrava turnata acolo de Zablije, in loc sa tamaduiasca, ucide.” „Glumiti?” „Nu prea, domnul meu. Daca ai la indemana un animal care nu-ti face prea mare trebuinta, putem incerca leacurile acestea.”

L-am lasat pe Zablije sub paza buna si am iesit in spatele palatului, unde tineam niste porci pentru hrana garzilor. Am ales un porc voinic si i-am dat mancare amestecata cu o lingurita din continutul borcanului. Vreun sfert de ceas animalul se arata la fel de vioi si de pofticios. Eram pe punctul de a-i spune domnului Dumitrascu sa-mi dea alta lamurire pentru prezenta lui in odaia princiara, cand porcul se opri brusc din miscari, iar dupa o clipa a cazut ca trasnit. Abia in momentul acela am inteles bine toata grozavia situatiei. I-am propus domnului Dumitrascu sa intram in palat, amintindu-i ca va avea o frumoasa intalnire cu voi. M-a refuzat zambind trist, aratandu-se dintr-o data grabit. Ne-am strans mainile si am ingaimat unele multumiri, dar nu le-a luat in seama, ci m-a intrerupt. „Capitane, ai putea sa ma indatorezi cu un cal bun?”

Zic: „Domnule, ar fi mult prea putin fata de cat va datoram.”

Zice: „Stai, ca nu e totul! Mi-ar mai trebui doi ducati. La ceasul acesta sunt atat de stramtorat, incat nu ma pot lipsi de ei.” „Vai, domnule! m-am necajit eu. Poate vreti sa ziceti o suta, si tot ar fi prea putin. Intamplarea face sa dispun de aceasta suma, cu care va stau la dispozitie.” „Nu, nu! se impotrivi el. Doi ducati imi ajung.” „Asa sa fie, domnule! m-am invoit eu. Totusi, nu inteleg un lucru. Daca imi cereti un cal, cu ce ati calatorit pana aici?” „Asa e! rase el. Uitasem. Am venit cu o trasura condusa de Zablije. O gasesti la hanul Pivnita Sardului.” „Dar ea va apartine acum.” „Crezi? Pe unde voi trece eu, trasura nu-mi foloseste. Va trebui sa ma grabesc, fiindca viata mea a intrat in mare pericol. Ieremia si Sigismund nu au nevoie de martori la aceasta afacere necurata, ca sa nu mai vorbim despre razbunare.” „Ramaneti aici, domnule. Aici veti fi ferit de primejdii.” „Stiu, dar nu pot. Unele interese ma cheama grabnic in alta parte. Si asa am intarziat destul la curtea din Iasi.”

I-am dat un cal din grajdurile princiare si doi ducati de aur. Era tot ce puteam face pentru el.

—In ce parte a plecat? se interesa Cae Indru.

—Asta pot sa v-o spun fara greseala, fiindca l-am insotit pana dincolo de Mures, pe drumul care duce catre Blaj. M-am simtit onorat sa-l conduc pana acolo.          

Cae le facu semn celorlalti sa-l astepte si porni spre odaia lui. Cand ajunse acolo, cazu in genunchi si bolborosi:

—Iti multumesc, Doamne, ca m-ai ferit a ridica mana impotriva fratelui meu!

Vazandu-se sub paza ostenilor, fostul calugar cata cu teama spre Caravana. Dar aceasta se risipi iute, fiindca rotofeiul cavaler ii striga prietenos:

—Clement!

—Aici, domnule.

—Mi se pare ca la hanul Pivnita Sardului s-ar afla o trasura fara stapan.

—S-ar putea, raspunse acesta intr-o doara, insa nu vad legatura…

—In schimb, o vad eu. Mergi cu osteanul acesta si pune stapanire pe ea! Daca peste doua ceasuri mai esti in Alba-Iulia, s-ar cuveni sa ma razgandesc. Si poate o voi face.

—N-am sa va dau acest prilej, domnule.

Cateva minute mai tarziu, Cae Indru reveni langa prietenii sai. Pe fata lui, parca daltuita frumos, nu se putea citi nimic din marile framantari prin care trecuse.

—Prieteni, sa-i multumim cerului ca totul s-a ispravit cu bine, grai bucuros tanarul cavaler.

—Hm! facu rotofeiul Costache. Sa-i multumim, chiar daca ne asteapta o goana indracita. Hora abia acum porneste.

—Nu pricep, se mira Cae.

—Te cred. Ce nu stia Dumitrascu, ce nu stiti voi, stiu eu. Samuel s-a aflat sau se mai afla in Teius, la hanul Lumina Zorilor. Acolo si-a dat intalnire cu Zablije.

—Samuel? murmura Cae. Ah, omul acesta e prea siret ca sa nu-si fi luat zborul! Dar nici noi nu suntem chiar de lepadat. Pe cai, prieteni!

Vremea cazuse dincolo de amiaza. Soarele, bland, zambea caldut pe fiecare streasina. Stropii de apa cadeau molcom de pe acoperisuri, in cadenta unui cantec placut. Fumul iesea din cosuri in caiere mari, ce se subtiau vizibil, ca si cand fusul purtat de maini nevazute ar fi carat din el cu toata nadejdea.

In vreme ce Dumitrascu se indeparta pe drumul Blajului, un calaret intra grabit in curtea hanului Lumina Zorilor, din targul Teius. Cateva minute mai tarziu, strabatu sala cea mare de la parter, sari cate trei trepte deodata pana la primul etaj si deschise usa unei odai frumoase, fara a mai ciocani, asa cum s-ar fi cuvenit. Locatarul incaperii, un barbat inalt si spatos, cu parul negru despartit in carare, cu ochii verzi si fata palida, nu era altul decat Samuel, conducatorul complotului de la Alba-Iulia.

—Ei tinere! grai el fara sa ridice vocea. Nu-mi plac oamenii care dau buzna.

—Nici mie, domnule, raspunse flacaul. Numai graba m-a facut sa uit buna randuiala. Asa cum mi-ai poruncit, i-am asteptat pe Dumitrascu si Zablije cam la jumatatea drumului dintre Alba-Iulia si Teius. Ma ascunsesem frumos in padure. Dibacisem un loc de unde vedeam pana departe, fara a putea fi zarit de cine stie ce trecatori. Acum mai bine de un ceas eram tocmai pe punctul de a iesi din ascunzatoare, fiindca se ivisera doi calareti care semanau cu cei asteptati. De departe, mi s-a parut totusi ca unul dintre ei poarta haine de ostean. M-am ferit a iesi la vedere, si bine am facut. La putina vreme, calaretii au ajuns in dreptul meu, facandu-ma sa ma minunez. Unul era domnul Dumitrascu. Dar al doilea, fara putinta de tagada, purta o frumoasa imbracaminte de capitan. Cat despre sfintia-sa parintele Zablije, nici pomeneala. Ceva mai incolo, calaretii au cotit spre dreapta, mistuindu-se pe drumul din padure ce duce spre Mures. Mi-am zis ca nu strica sa mai zabovesc putin, in credinta ca s-ar putea sa apara si sfintia-sa. Apoi, nu cred sa fi trecut un sfert de ceas, cand l-am zarit pe capitan intorcandu-se singur spre Alba-Iulia. Atunci mi s-a nazarit ca ceva nu ar fi in regula si m-am grabit incoace.

Samuel il asculta fara sa clipeasca. Doar fata lui capata mai multa paloare.

—Dumitrascu era cumva priponit in lanturi?

—Nu, domnule. Mai degraba cred ca cei doi discutau amical.

—Bine, multumesc! Aduna oamenii! Trebuie sa parasim hanul inainte de a se implini un sfert de ceas.

„Iata, socoti Samuel, toata afacerea asta pare sa ia o intorsatura urata. Oare ce sa fie  la Alba-Iulia? Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca o tradare din partea lui Dumitrascu. Doar el a parasit liber cetatea. Zablije o fi cazut in mainile garzilor, sau chiar mai rau. Dar acum nici nu poate fi vorba sa ma interesez de cele petrecute in palatul princiar. Mai degraba trebuie sa pun distanta mare intre mine si Alba-Iulia. Daca cei de acolo au aflat de incercarea noastra, inseamna ca vor veni sa ma caute. Ma mir ca nu au facut-o pana acum. Ce-i drept, Dumitrascu nu stie desre prezenta noastra aici, insa prevederea e mama intelepciunii. Mai ales ca stie Zablije. Daca nu e mort, s-ar putea sa vorbeasca despre mine. Deci, nu e timp de pierdut.”

Cand iesi din han, cei cinci insotitori ai sai il asteptau, gata de drum. Caii, odihniti si satui, parasira Teiusul in galop, urmand vechea calea care duce la Aiud. Cerul se acoperea treptat si batea vantul. Un vant caldut, prevestitor de furtuna. Dupa ce targul ramase mult in urma, Samuel dadu ordin de oprire. Insotitorii isi domolira caii, privindu-l mirati. Dar mirarea lor crescu si mai mult cand ii auzira porunca:

—Voi trei – si-i arata cu degetul pe rand – tineti drumul spre Cluj! Iata cinci ducati. Aurul ajunge sa va descurcati bine pana la Suceava. Noi trei vom veni mai tarziu in urma voastra. Unele treburi ne fac sa mai zabovim.

Samuel ii urmari cu privirea pana ce se pierdura in zare.

„Asa e mai bine, socoti el. Sacrific trei, pentru a salva trei. De fapt, poate ca au norocul sa scape de o eventuala urmarire. Hangiul si slujitorii de la Lumina Zorilor stiu ca am pornit in aceasta parte. De va fi vreo urmarire, ea se va face numai impotriva celor trei. Acum a sosit momentul sa ne abatem din drum. Vom trece Muresul, apoi peste dealuri ajungem in calea Blajului. Si mare mirare sa nu-l prindem pe Dumitrascu.

Multumit peste masura de intorsatura favorabila a lucrurilor, fostul calugar Clement isi ingadui un ceas la hanul Pivnita Sardului. Dupa ce intra in stapanirea frumoasei trasuri, il cinsti pe ostean cum se cuvine, apoi ocupa o masa centrala, iar gustarile alese si vinurile de soi nu intarziara sa apara.

„Grozav e sa fii pricopsit! constata fostul calugar. Doar misti o spranceana, si se gaseste cineva sa te intrebe daca ai vreo dorinta. Insa prea multumit nu sunt. Marea mea prostie sta in faptul ca am cerut putin. Cred ca mi-ar fi dat o mie de ducati. Dar asta e. Oamenii saraci totdeauna se sperie de sumele mari.”

In vreme ce Clement filozofa adanc de unul singur, trei calareti iesira din Alba-Iulia in goana mare a cailor. Vant Salbatec, voinicul armasar al lui Cae Indru, o luase mult inaintea celorlalti. Cu toata varsta inaintata, Zambilica mesteca aprig din picioarele lui nefiresc de subtiri, spre bucuria lui Caravana.

„Chiar daca nu ne aflam in fata, gandi el, fiindca nu s-a pomenit cal sa-l intreaca pe Vant Salbatec, pozitia noastra in planul al doilea nu-i deloc pacatoasa. Iata ca Sile Adormitu inoata in urma, parca a paguba.”

Vechile paduri din dreapta si din stanga drumului spre Teius aratau incremenite sub bruma de zapada. Cerul cazuse in jos, aplecat greu peste dealuri.

Vazandu-i pe calareti, hangiul de la Lumina Zorilor iesi in prag bucuros de noi oaspeti. Dar cum cei trei nu se aratau hotarati a descaleca, entuziasmul lui cazu brusc. Incerca totusi sa-i ademeneasca, pomenindu-le despre ceva tuica fiarta care poate ologi un voinic, sau despre minunatele vinuri de Aiud, ale caror miresme au facut adesea moarte de om.

La auzul acestora, Cae Indru isi aminti cu nostalgie de Cristache Mutu, proprietarul hanului Privighetoarea de Aur, din Bucuresti. El lansase moda de laudare a bauturilor si bucatelor. Dar Cristache era un poet. Fumoasele lui com­ paratii incantau inima. In aceasta privinta, hangiul de la Lumina Zorilor se dovedea un natarau.

—…ca sa nu mai vorbim despre Tamaiosul de Cistei, care-ti face mintea chisalita, continua hangiul.

—Ah, nu, nu jupane! slobozi Cae un hohot mare de ras. Alta data poate sa-ti calcam pragul, insa nu dupa aceste asemenea indemnuri, ce pun pe goana chiar un musteriu inrait.

—Domnule, nu-i vina mea, raspunse omul cam acru. Sunt un hangiu bun. Cel putin asa spune lumea. Dar vezi domnia-ta ca nu fiecare se naste cu haruri aplecate spre poezie. Stiindu-mi astfel de lipsuri, acum cateva luni am angajat un poet, sa ma invete a vorbi frumos despre vinuri. Era cam dezbracat, asa cum au fost totdeauna cei chivernisiti cu astfel de haruri, iar trupul sau arata atat de cazut sub pacatul slabiciunii, incat straiele atarnau pe el ca pe un trunchi geluit peste masura.

Zic: „Domnule, invata-ma taina cuvantului dulce, spre a putea slavi crestinestile bauturi!”

Zice: „Jupane, da-mi ragaz de intremare trupeasca. Cel care a spus ca poetul canta frumos cand e flamand a fost un mare natarau. Lipsa de hrana mi-a sleit puterile cugetului.”

Am recunoscut ca era un dram de adevar in cele spuse si l-am poftit sa se ospateze cu tot ce aveam mai bun. La o saptamana, i-au revenit culorile in obraji. In cea de-a doua, straiele de pe el au inceput sa se intinda. In a treia, au plesnit pe la cusaturi. In a patra, arata ca un cimpoi. In a cincea, m-a prins teama ca o sa-i plesneasca o doaga.

Zic: „Domnule, poate ca a venit vremea…”

Zice: „Jupane, cine a spus ca poetul prea ghiftuit poate sa cante frumos a fost un magar. Osanza prea multa mi-a naclait mintea.”

L-am alungat chiar in ziua aceea, si iata-ma lipsit de harul cuvantului subtire la adresa vinului bun, incheie hangiul cu amaraciune in glas.

—Mda! isi retinu Cae un zambet. Va trebui sa cauti alt poet. Dar despre asta vom vorbi alta data. Acum as vrea sa stiu daca niste calatori, sositi aici ieri sau azi-dimineata, se mai afla in han.

—Greu, domnule, foarte greu, raspunse hangiul, cam descumpanit. Si ieri, si azi am primit multi calatori. Doar daca vorbiti cumva despre cei sase calareti care ne-au parasit, apucand drumul Aiudului. Nu sunt mai mult de trei ceasuri de cand au pornit in mare graba.

—Cum arata conducatorul celor sase?

—Uite ca nu-mi amintesc, zise hangiul cu viclenie.

Cae scoase un ducat de aur si grai cu parere de rau:

—Pacat!

Arunca apoi moneda in sus, o prinse cu indemanare si o ascunse in buzunar.

—Domnule! facu hangiul, cam dezamagit. Ati mai putea scoate o data ducatul acela, pentru a-mi limpezi gandurile?

—Mai mult chiar; ti-l daruiesc.

—Ah, ah, domnule! zambi hangiul. Parca mi s-a luat o panza de pe ochi. Omul acela era inalt, spatos, cu ochii verzi, cu parul negru despartit in carare si fata palida.

„Samuel, gandi tanarul. Va fi tare greu sa-l prindem. E siret ca un vulpoi batran.”

—A cazut aici ceva zapada peste noapte?

—Putin, dar a cazut.

—Ai putea sa-mi arati ceva urme ale cailor celor sase? intreba si scoase inca o moneda.

—Fara gres, se inviora jupanul. Caii acestora i-am adapostit in grajdul cel mic. Alti cai nu au mai fost acolo.

Cae sari din sa, vadit interesat. Hangiul il conduse in fata grajdului, socotindu-l cu ceva hiba la minte daca se interesa de urmele unor cai. Pe drumul Aiudului treceau zilnic o multime de calareti, ale caror semne in zapada se invalmaseau fara noima. Dar cum isi primise ducatii, facu unele temenele adanci si-si cata de treburi. Costache Caravana veni aproape de prietenul sau.

—Vezi ceva deosebit in urmele acestor potcoave? il intreba Indru.

—Nu prea, recunoscu grasunul privindu-le cu mare atentie. In privinta citirii urmelor n-as zice ca sunt un natarau, dar tu si Ducu cel Iute ma intreceti cu mult.

—Chiar nu vezi nimic?

—De! grai Costache precaut. Parca ar fi ceva.

—Du-te si priveste urmele lasate de caii nostri!

Caravana porni agale. Cand reveni, paru la fel de nelamurit. Apoi, ochii ii stralucira ciudat.

—Pe salvarii lui Mahomed! Am ghicit. Potcoavele astora au cinci coltare, iar ale cailor nostri – doar trei.

—Asta e, prietene! aproba Indru.

Incalecara si-si vazura de drum. Zapada scartaia aspra sub copitele cailor. Din vreme in vreme, Indru sarea din sa, atent la urmele proaspete. Insa acestea erau multe si-l faceau adesea sa zaboveasca, spre disperarea lui Costache. Dupa un timp, tanarul dadu semn de oprire undeva intre Teius si Aiud.

—Va trebui sa ne intoarcem, murmura Cae preocupat.

—Sa ne intoarcem? bombani Costache. Dar, dragul meu, daca ne intoarcem inseamna sa lasam balta aceasta urmarire.

—Nici gand. Vezi ceva schimbat?

—Ce sa vad in asemenea harmalaie de urme?

—Daca ai privi cu mai multa atentie, poate ca n-ar fi greu sa observi un lucru de mare insemnatate. In fata noastra nu se mai afla decat trei calareti de-ai lui Samuel.

—Pe toti dracii! se posomori Caravana. Sa nu-mi spui ca ceilalti si-au luat zborul!

—Nu chiar zborul, dar pe aproape. Ajunsesem sa pun la indoiala istetimea lui Samuel. Doar trebuia sa-si inchipuie ca va fi urmarit. Abia acum vad greseala noastra. Samuel s-a abatut undeva pe alta cale, cu doi dintre oamenii sai. Pe ceilalti trei, care se afla in fata noastra fara indoiala, s-a gandit sa-i sacrifice pentru a se salva el. Numai un prost ar fi apucat un drum cunoscut de niste eventuali urmaritori. Samuel nu prea are astfel de cusururi.

Pornira indarat, mult mai incet decat venisera. Dupa vreo jumatate de ceas, oprira din nou. Urmele a trei calareti ce parasisera drumul se vedeau lamurit in zapada si staruiau peste camp. Se tinura pe partia lor pana dincolo de Mures, iar cand ajunsera pe creasta dealului numit prin acele parti Zaresul, fata lui Cae se posomori dintr-o data.

—Stii ce ma tulbura? il intreba pe Costache.

—Stiu, grai rotofeiul. Samuel a intrat in drumul Blajului. Acelasi drum calcat de Dumitrascu ceva mai devreme.

—Da, asa e! Dumitrascu se afla in mare primejdie.

—Poate ca da, poate ca nu, murmura Costache.

—Adica ce vrei sa spui?

—Ma gandesc la faptul ca am putea gresi. Daca Samuel goneste acum spre Cluj?

—Tu ai fi facut-o, banuind ca vei fu urmarit?

—Nu.

—Atunci, sa nu mai vorbim despre asta.

O data cu sosirea noptii, in lungul Tarnavei Mari se porni un vant aspru, taios, ce alunga norii grei, astfel ca cerul isi limpezi fata si se ridica inalt ca in toiul verii. Aparura stele, iar zapada inghetata parea captusita cu un strat de argint vechi, a carei sclipire staruia domoala, calma. Alungati de ger, putinii trecatori umblau iute pe ulitele Mediasului. Luminile din spatele ferestrelor se stingeau pe rand. Numai la hanul Steaua, luminile multe, glasurile vesele, ce razbeau pana departe cand se deschidea usa cea mare, aratau o seara placuta. Jupanul Stössel, un sas inalt, slabanog si uscat la chip, avea bauturi bune, mancaruri alese si slugi harnice. Vestea despre curatenia hanului ajunsese pana departe, sporindu-i musterii. Acolo nu trageau numai drumetii ocazionali, ci si localnicii, buni cunoscatori ai vinurilor de soi.

Poate sa fi fost ceasurile noua sau zece. Cativa cheflii racneau spornic un cantec deocheat. Localnicii isi aruncau vorbele de duh peste mese. Ceva femei trupese, cu ochii vicleni si palma grea, ii prosteau de-a binelea pe niste drumeti ageamii. La o masa laturalnica, un barbat inalt, cu fata dulce, prelunga, cu ochii adanci, ganditori, gusta rar dintr-o pulpa afumata. Peste imbracamintea de catifea neagra purta o pelerina captusita cu piei de vidra. De sub pelerina iesea la vedere o spada cat toate zilele, al carei maner, cizelat cu mare arta, arata lucratura de mester priceput la fineturi. Infatisarea aleasa, straiele de pret si o pelerina atat de scumpa s-ar fi cuvenit sa atraga dupa ele mandre bijuterii, foarte la moda pe vremea aceea. Dar falnicul barbat era lipsit de asemenea podoabe, chiar daca in degetul sau staruia un inel nu prea mare, insa cu o piatra uimitor de frumoasa.

Un ceas mai tarziu, strainul parasi masa si urca scarile de lemn spre odaia lui. In mersul sau nu se vedea graba, cu toate ca pasul ii era hotarat si sigur. Doar un ochi atent ar fi remarcat, poate, oboseala ce pusese stapanire pe el dupa un calarit indelungat. Deschise usa cu vadita plictiseala si tresari. In odaia sa se aflau trei barbati. Unul dintre ei era Samuel.

—Intra, domnule Dumitrascu! il pofti acesta! Iata ca lumea nu-i chiar atat de mare. Nu, nu te intoarce! Pistoalele mele rar bat alaturi. Iar acesti flacai zdraveni stiu sa umble elegant cu o spada.

—A, voi erati? zambi Dumitrascu in timp ce inchidea usa. Intreaga seara am simtit sa sunt urmarit. Zau ca nu ma asteptam sa fiti voi. Dar de vreme ce-i asa, n-am incotro. Insa trei impotriva unuia nu prea arata a incercare barbateasca. Ma bucur totusi ca nu sunteti mai multi. Cu trei adversari m-am batut de cateva ori, si dupa cum vedeti, sunt destul de teafar.

—Te cred, domnule, grai Samuel fara asprime. In familia voastra nu prea am intalnit fricosi. Din pacate, cu tradatorii nu ne batem, ci ii doboram fara mila.

—Tradatori? se mira Dumitrascu. In cazul acesta, nu este vorba despre mine si zau…

—Ma tem ca este, il intrerupse Samuel. I-ati tradat pe Ieremia Movila, pe Sigismund Báthory, pe contele Taranowsky, pe Zablije si pe mine. Cam multi, domnule.

—Da, aproba Dumitrascu, nu tocmai putini. Domnia-ta si Zablije nu contati. Sunteti doi ucigasi pe plata. Iar Ieremia, Sigismund si Taranowski au dorit sa ma faca partas la o crima impotriva unchiului meu. Deci nu poate fi vorba de o tradare.

—V-au fagaduit scaunul de domnie al Tarii Romanesti.

—Pielea ursului din padure, zambi Dumitrascu. Mi-au fagaduit ceva ce nu era al lor, ca sa nu mai vorbim despre faptul ca Ieremia urmareste scaunul acesta pentru fratele sau, Simion Movila. Deci, iata cine a tradat.

—Dar v-ati invoit, domnule.

—Sigur. Numai asa puteam sa-l feresc de primejdie pe unchiul nostru si sa-l fac a intelege gandurile lui Ieremia si Sigismund.

—Inseamna ca nebunia voastra a fost de ochii lumii, zambi Samuel mirat.

—Asa cred si eu, surase Dumitrascu, fiindca nu tin minte sa fi avut vreo astfel de boala. Dar socot ca am vorbit destul, zise tragandu-si spada cu un gest fulgerator.

—O clipa, domnule! il opri Samuel, fara dusmanie in glas. Viata domniei-tale nu-i amenintata cu nimic. As fi putut sa te ucid acum un ceas in grajd, cand ti-ai cautat calul sa vezi daca are destule graunte. Eram la un pas de domnia-ta si zau ca nu stiu sa umblu cu un cutit bun.

—De ce n-ai facut-o, intreba Dumitrascu surprins.

—Pricini ar fi vreo trei. Intai, nu prea am ce razbuna. Din momentul in care s-a descoperit complotul, nu mai sunt in slujba lui Ieremia si Sigismund. Ba mai mult: nici nu-mi trece prin cap sa ma intorc in Moldova.       

—Inteleg.

—Nu intelegi, domnule! zambi Samuel. Daca actiunea condusa de mine sfarsea prin uciderea lui Mihai-voda, nimeni nu ar fi aflat din ce parte a venit lovitura.

—Dar stiam eu.

—Adevarat! Insa domnia-ta nu ai mai fi fost in viata la ceasul acesta. Il insarcinasem pe Zablije cu o lovitura de cutit. Acum cand lucrurile au luat o alta intorsatura, de ce m-as razbuna? Nu am o astfel de fire, mai ales ca nu-mi aduce nici un castig. De fapt, nu m-as fi intors in Moldova, chiar daca imi reusea lovitura impotriva principelui. M-as fi multumit sa trimit acolo un emisar, cu capatana domniei-tale, care sa-mi aduca restul de ducati ce mi se cuveneau. Cei mari si puternici n-au nevoie niciodata de martori.

—Pricep, se lumina Dumitrascu. La Iasi, nu te-ar fi asteptat nimeni cu bratele deschise.

—Cam asa ceva, incuviinta Samuel.

—Si care ar fi al doilea motiv pentru care mi-ati crutat viata? Fiindca imi vorbeati de vreo trei.

—E o poveste intreaga. Acum sapte ani, domnul Cae Indru, fratele vostru, m-a iertat intr-o imprejurare nefericita. Azi am prilejul sa-i intorc binele. Iar cel de-al treilea sta in prevedere. Daca sunt urmarit si prins, uciderea voastra ar insemna si a mea. Daca traiti prin bunavointa pe care v-o arat, atunci mai sunt sperante pentru mine. Dar a mai ramas o bagatela. Un lucru de nimic. V-as ramane indatorat daca mi-ati povesti ce s-a peterecut azi in palatul princiar din Alba-Iulia.

Dumitrascu trase un scaun si se aseza, apoi ii lamuri intreaga intamplare.

—Domnule, zise Samuel dupa o vreme, am pierdut din nou. Nu totul, dar mult. De fapt, pierd intr-una de cand ma stiu. Norocul nu a facut niciodata casa buna cu mine.

—E vina voastra, murmura Dumitrascu, fiindca v-ati ferit sa lucrati pentru o cauza dreapta.

—Poate, dar cauzele drepte rar aduc aur. Ele sunt slujite mai mult din dragoste sau din alte imbolduri. Sunt putini cei care isi pun intreaga lor viata in slujba neamului sau al oamenilor. Si zau ca adesea poti sa le plangi de mila. Timpul trece, iar lumea ii da uitarii.

—E un fel de a vedea lucrurile, conchise Dumitrascu. Mai degraba…

Isi intrerupse vorba si cata iute spre usa, tocmai cand aceasta fu imbrancita cu putere. Cae Indru, Costache Caravana si Sile Adormitu, umar langa umar pe coridor parca formau un zid.

—Samuel, stai pe loc! porunci Cae. Vechile mele cutite lovesc iute. Nene, pofteste spre noi!

—Dar nu sunt amenintat cu nimic, raspunse Dumitrascu.

—Intrati, domnilor! ii invita Samuel fara a-si pierde cumpatul. E drept ca ma uimeste aparitia voastra tocmai acum, cand ma gandeam ca goniti pe drumul Clujului in cautarea mea. Si e tot atat de drept ca prezenta voastra nu am dorit-o nici o clipa, insa de vreme ce ati venit…

—Ajunge, domnule! i-o reteza Indru. De data asta nu mai poate fi vorba de iertare.

Apoi, fata i se lumina brusc. Ochii, subtiri ca la vreme de soare mult, il invaluira pe Dumitrascu intr-o privire calda. Bratele tanarului se desfacura in laturi, gata a-si cuprinde fratele. Celalalt pasi nesigur spre el. Dar cand ii vazu ochii si gesturile graitoare, primi imbratisarea cu aceeasi dragoste cu care ii era oferita. In urma cu opt ani se despartisera dupa o cearta ce insemna atunci o ruptura definitiva. Acum, nici nu se mai gandeau la ea. Vremea lucrase bine in acest sens. Nu discutara intre ei, fiindca ceea ce aveau sa-si spuna cerea ragaz de timp si lipsa de ascultatori.

—Samuel, rosti Cae intorcandu-se, va trebui sa incrucisezi spada cu mine. Acum sapte ani ti-am daruit viata dintr-o pornire pe care nu mi-am putut-o lamuri. Imi pare rau ca-ti amintesc acest lucru. Intre niste cavaleri nu s-ar cuveni. Din pacate, imprejurarea de fata o cere. As putea sa te ucid pe loc, dar iata ca din nou ma incearca un sentiment de slabiciune pentru domnia-ta. Asa stand lucrurile, iti mai ofer o sansa.

Cae isi retinu alte vorbe, fiindca, spre uimirea tuturor, Samuel surase. Nimic din infatisarea sa nu trada vreo urma de teama. Iar vorbele lui marira uimirea celorlalti.

—Propunerea voastra ma onoreaza, domnule Indru. Sunt sigur ca in alte imprejurari as fi primit-o cu placere, chiar daca nu as fi avut prea multe sanse de a iesi viu dintr-o astfel de disputa. Azi insa, nu voi incrucisa spada cu a voastra. E drept ca sunt un spadasin bun. Ca pe vremea cand traia Rocco Perisini faceam multe partide amicale cu el, si rar se intampla sa castige. Iar dupa cum stiti, Perisini a fost candva o forta in arta lucrului cu spada. Totusi, cu voi nu ma bat. Sunteti mai bun, domnule Indru. Ar fi curata sinucidere. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca m-as dovedi lipsit de intelepciune, atata vreme cat am o cale mai buna de a iesi din mainile voastre.

—Tare nu-mi vine a crede! interveni Caravana.

—Asteptati, domnule! Am putinta de plata. Voi plati pentru viata mea si pentru cea a lui Zablije. Cat ii priveste pe slujitori, nici nu merita sa discutam. Asupra lor nu cad amenintari, de vreme ce nu-mi cunosteau planurile.

—Cred ca nu ne intelegem, il intrerupse Cae.

—Nu va faceti griji, continua acesta sa surada. Va stiu inteligent si cu multa aplecare spre lucrurile practice. Luandu-mi viata, razbunarea voastra ar putea fi satisfacuta. Dar iata ca nu poate fi vorba despre o razbunare, cata vreme incercarea mea nu a izbutit.

—Destul, domnule! il opri tanarul. Daca acum sapte ani as fi ascultat de glasul ratiunii, azi nu mai erai o primejdie pentru Mihai-voda. A te lasa liber inseamna o noua amenintare de complot.

—La fel as vorbi si eu, riposta Samuel mai linistit decat se asteptau ceilalti. Primejdiile nu trebuie oprite niciodata la jumatatea drumului, ci curmate fara pic de zabava. Totusi, eu am mai multe de oferit. Iar de veti chibzui adanc, sunt sigur ca vom cadea la invoiala. Am puterea sa va platesc trei mii de ducati.

—Ii voi lua singur.

—Cam greu. Va trebui sa-i gasiti. As zice, deci, doua mii de ducati pentru Zablije si o mie pentru mine.

—Zablije valoreaza mai mult? rase Cae.

—Nu, dar pentru el, greu as mai putea oferi ceva.

„Ciudat, gandi tanarul. Omul acesta are ceva deosebit. E o pramatie dintre cele mai mari, insa ma uimeste felul sau de a fi. Sentimentele de cinste si prietenie sunt greu de gasit la asemenea soi de oameni. Totusi, le are. Iata ca a incercat sa-l scoata din mainile noastre pe Zablije, oferind doua mii de ducati. Altul l-ar lasa sa piara, oprindu-si aurul. Poate aceasta latura buna a sufletului ma atrage spre Samuel. Pacat ca nu a lucrat alaturi de noi.

—Ne pierdem vremea cu el, interveni Sile.

Cae privi catre istetul Costache Caravana, iar acesta, parca adormit pe scaun, grai molcom:

—Samuel ofera ceva pentru a-si salva viata. Pana acum am auzit despre niste aur care nu-i va aduce scapare. Dar iata ca nu stim ce va propune in continuare. Poate ca va aduce asemenea pret incat sa merite atentia noastra. Vorbeste, domnule Samuel!

Prizonierul ii multumi printr-o aplecare a capului si zise:

—Pe vremea cand locuiam la Constantinopol, picase peste mine un mare necaz. Injunghiasem un turc de rang mare. Garzile m-au prins tocmai la timp. Ma astepta moartea prin sugrumare. Pana la judecata m-au inchis intr-o fortareata din care numai cei cu judecata slaba isi inchipuiau o evadare. Ei bine, stiti cu cine am stat atunci inchis in fortareata? Cu printul Petru Cercel, parintele vostru si al domnului Dumitrascu.

Cei doi frati il privira fara sa scoata o vorba. Pe fetele lor nu se putea citi nici uimire, nici interes, dar Samuel nu-si pierdu cumpatul, chiar daca intelese ca ei nu credeau un cuvant din spusele lui.

—Intr-o seara, continua el, cand parintele vostru se astepta sa fie strangulat si aruncat in apele adanci ale Bosforului, mi-a vorbit despre voi si despre sora voastra.

—Sora noastra? murmura Cae cu un aer distrat.

—O sora? se mira Dumitrascu.

—Gogosi! striga Sile. Ai cam luat-o pe aratura, cu gandul sa ne prostesti.

—Asteapta, Sile! il dojeni Caravana. Am hotarat sa-l ascultam pe domnul acesta pana la capat. Vestea m-a surprins.

—Si pe mine, zise Cae privind prin fereastra de parca ar fi vazut cine stie ce. Tu ce crezi, nene?

—Sunt la fel de mirat. Atat de mirat, incat nu cred un cuvant din vorbele auzite. Numai ceva dovezi ar putea lamuri lucrurile.

—N-am dovezi, domnilor, grai Samuel cu aceeasi liniste. E drept ca acum trei saptamani i-am povestit acest lucru lui Zablije, dar asta nu-i o dovada. Si nici nu stiu altceva in afara de faptul ca sora voastra s-a nascut in capitala Frantei, unde tatal vostru a locuit multa vreme. Ba mai mult: s-ar putea sa nu fie adevarat. Petru Cercel era bolnav, cuprins de fierbinteli si rostea o groaza de cuvinte fara noima.

Cae intui ca in vorbele omului exista un dram de sinceritate.

—De ce nu mi-ai spus lucrul acesta acum sapte ani, cand ti-am daruit viata? intreba el privindu-l tinta.

—Fiindca atunci nu eram silit sa platesc pret de rascumparare. De fapt, am asteptat mereu sa te imbogatesti pentru a-ti putea vinde taina. Dar domnia-ta, cu toate ca l-ai mostenit pe fostul cancelar Iojica, esti departe de a fi bogat. Ai daruit aurul pentru intretinerea ostilor Tarii Romanesti.

—As vrea sa te cred, rosti Cae ingandurat.

—Incercati, murmura acesta, mai ales ca taina despre care v-am pomenit nu intra in pretul de rascumparare.

—Inseamna ca poti plati mai mult?

—Foarte mult, domnule Indru. De cand ma stiu, pierd mereu. Se pare ca am capatat ceva rutina in aceasta privinta, iar azi, stiu sa pierd elegant. Am lucrat intr-un complot care trebuia sa-mi aduca cinci mii de ducati. Complotul a esuat prin interventia neasteptata a domnului Dumitrascu.

—Gresesti! zambi Cae. Fratele nostru l-a impiedicat doar cu cateva ceasuri inainte de a o face noi. Stiam despre complot.

—Stiati? tresari Samuel, pentru prima oara in seara aceea. Dar e aproape cu neputinta.

—„Aproape” ar fi tocmai cuvantul nimerit, interveni Costache.

Si dupa ce il privi o clipa cu ochii sai cam spalaciti, in care Samuel citi o slaba urma de ironie, Caravana continua siret:

—Dovada cea mai buna ca am stiut despre el sta in faptul de a ne afla aici, si nu la Sibiu, unde ne-am prefacut a merge. Iata deci, domnule, ca cineva dintre stapanii care te-au bagat in aceasta incurcatura a tradat la timp.

Samuel tacu o vreme, descumpanit, incercand sa-si adune gandurile. Era limpede ca fara o tradare, Costache, Indru si Sile s-ar fi aflat la Sibiu, nu in Medias.

—Domnilor! rosti dupa un timp. Zablije nu a facut-o. Pun mana-n foc pentru el. Movila, Sigismund si contele Taranowski au finantat complotul. Deci, fiecare dintre ei era interesat sa reuseasca. Nu mai inteleg nimic, mai ales ca domnul Dumitrascu nu stia despre prezenta noastra la Teius. Poate daca mi-ati da ceva lamuriri.

—Asta nu, rase Caravana, multumit ca ii starnise banuieli impotriva fostilor stapani.

—Atunci nu mai ramane decat sa continuam tratativele, se inclina Samuel. Movila, Sigismund si Taranowski au prevazut si un eventual esec al misiunii mele la Alba-Iulia.

—Au prevazut? se mira Caravana, ciulind urechile.

—Da. De indata ce se va afla la Iasi despre nereusita, o solie se va pune pe picioare, pentru a porni curand spre hanul tatarilor. Solia va purta scule de pret, a caror valoare trece de douazeci de mii de ducati. Iar aceasta inseamna abia jumatate din cat i se ofera hanului pentru o calcare cu hoardele sale in Tara Romaneasca.

—In ce scop? il intrerupse Indru.

—Nu prea greu de ghicit. Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai, pazeste acum granitele Tarii Romanesti, dar cu slabe puteri. El se bizuie doar pe cinci mii de osteni. Polonii nu aproba azi o miscare cu osti moldovene asupra muntenilor. Nu o aproba pe fata, fiindca se tem de austrieci si de turci. Ei asteapta unele evenimente prielnice. Dar daca hanul trimite douazeci de mii de nogai asupra lui Patrascu-voda, lucrurile se schimba cu totul. Nimeni nu-i poate invinui pe moldoveni si poloni. Si zau ca nu vad cine-i va opri pe nogai. Deci e limpede cp Mihai-voda va trebui sa paraseasca Alba-Iulia, in fruntea ostilor sale, pentru a apara Tara Romaneasca. Ei bine, iata un moment prielnic lui Sigismund Báthory. Transilvania, fara osti si fara principe ii va cadea la picioare.

—Ai dovezi? il intreba Costache, ale carui priviri scanteiau ca otelul batut proaspat.

—Nu, domnule. Timpul va dovedi. Taina nu am aflat-o de la cei interesati, ci am ajuns la ea printr-o intamplare. Ieremia, Sigismund si Taranowski nu erau nebuni sa-mi incredinteze asemenea planuri. Propun sa ma tineti inchis pana cand solia va pleca din Iasi. Domniile-voastre aveti puterea sa aflati astfel de lucruri, mai ales ca Altin, solul hanului, se afla la curtea Moldovei.

—Da, da! murmura Indru mai mult pentru sine. Oamenii mei m-au instiintat despre prezenta lui Altin la Iasi. Chiar ma intrebam care i-ar fi rostul acolo.

Tacu, dar mintea ii lucra cu infrigurare, cautand sa gaseasca o fisura in spusele lui Samuel. Dupa o vreme, ridica fruntea. Ochii lui pareau din nou pe jumatate adormiti.

—Nu te inchidem, domnule, zise privind undeva peste Samuel. Din contra, esti liber de indata ce ispravim discutia. Ba mai mult; cei trei mii de ducati pe care i-ai oferit pentru viata ta si a lui Zablije, poti sa-i pastrezi.

—O clipa, Cae! se amesteca grasunul Costache. Oare putem pune temei pe vorbele acestui om? Daca se va intoarce la Iasi?

—Ar fi drumul lui de pe urma, riposta Indru. Dupa nereusita de aici, cei trei vor cauta sa scape de asemenea martor. Se intoarse catre fratele sau. Esti bogat, nene?

In ochii lui Dumitrascu se ivi o luminita hazlie cand ii raspunse:

—Daca viata si sanatatea sunt bogatii, atunci da.

—Sile! porunci tanarul. Cere-i hangiului cele de trebuinta pentru o scrisoare!

La putina vreme, Cae semna un ravas adresat marelui negustor sibian Izu Klein.

—Iata, nene, grai el intinzandu-i hartia, domnul Klein iti va inmana cinci mii de ducati.

—Oare nu te stramtorezi cu aceasta suma? intreba Dumitrascu.

—Nu.

—Dar semnatura ta e pentru sase mii de ducati.

—Adevarat! raspunse tanarul cu nepasare. Atat ii voi plati candva domnului Klein.

—Esti asa de bogat?

Cae slobozi un hohot mare de ras, apoi spuse ridicand din umeri:

—Cine datoreaza noua mii de ducati, asa cum e cazul meu, nu se poate numi sarac chiar daca in punga lui gasesti doar opt galbeni.

—Frumoasa judecata! zambi Dumitrascu. Eram si eu candva ca tine, liber si fara griji multe. Azi am o familie. Locuiesc la Viena, unde cativa creditori se dau de ceasul mortii crezandu-ma disparut. Cu jumatate din ce mi-ai imprumutat, voi scapa de ei. M-as bucura daca ai prinde ragaz de timp sa ma cauti. Ai doi nepoti si o cumnata.

—Ah, nene! raspunse tanarul cu o unda de tristete in glas, pe care celalalt abia o intui. In ultimi sapte ani nu am avut parte de ragaz. De-l voi prinde, nimic nu ma va opri sa te caut. Dar sa lasam asta! isi inabusi un oftat. Graba ta e fireasca daca ai lipsit atatea luni de langa ai tai. Cred ca e bine sa pleci grabnic. Pana la Sibiu nu-i drum lung. Izu Klein iti va inmana o scrisoare pentru plata ducatilor la Viena. E mai bine asa. Sa iei aur de la el doar atat cat sa-ti ajunga pana acasa.

—Ma poate plati la Viena? intreba Dumitrascu uluit.

—Fara indoiala.

—Domnule Indru, se amesteca in discutie Samuel. Plecand spre Apus, drumul meu va fi tot prin Viena. As putea oare lasa ducatii mei la acel negustor si sa-i primesc unde imi va fi voia?

—Absolut.

—Atunci, daca domnul Dumitrascu nu are nimic impotriva, vom calatori impreuna. E mai bine cand sunt mai multi. Iar acesti slujitori ne vor fi de mare folos. Cat despre Zablije…

—Va fi liber cat de curand, incheie discutia tanarul cavaler.

O jumatate de ceas mai tarziu, Dumitrascu isi imbratisa fratele si sari sprinten in saua calului. Curand, patru calareti se mistuira pe drumul care duce printre dealuri si paduri, printre iazuri cu papuris mult, catre cetatea Sibiului. Era miezul noptii. Vantul se repezea ca un apucat pe ulucul dintre dealuri si isi rupea dintii in lutul galbui-auriu. Copacii dezgoliti de frunze tresareau din somn si gemeau ca batranii sub povara anilor multi.

Costache, Cae si Sile incalecara la randul lor si pornira catre Alba-Iulia, in trapul domol al cailor.

—Oare n-ai gresit, slobozindu-l pe Samuel? rupse tacerea Caravana. E pentru a doua oara cand il lasi sa scape.

—As zice ca n-am gresit, raspunse Cae ganditor. Ba cred ca i-am ramas datori. Chestia cu tatarii merita mult mai mult.

—Daca o fi adevarata.

—Din pacate, este. Ti-o spun fiindca stiu unele lucruri. In aceasta privinta, Samuel nu a mintit nici macar un cuvant.

—Atunci, nu stam prea bine.

—Adevarat, nu prea bine.

—Si nu te-ai gandit la nimic?

—Ba m-am gandit, zambi Cae. De va iesi dupa placul meu, cei ce vor rade la urma nu vor fi Taranowski, Sigismund si Ieremia.

Tacura. Undeva, la o margine de padure, urlau lupii. Caii, infiorati, isi iutira mersul.

Inserase. Ninsoarea se cernea bogata peste Alba-Iulia si era cald. Fulgii cadeau mari, pufosi, in rotiri largi, ca zborul fluturilor. In aer – nici o adiere. Totul parea incremenit. Casele inalte si zvelte la vreme de vara se chirceau cuminti sub invelisul alb. Ningea molcom. Lumina din ferestre descoperea dansul fulgilor. Un dans lin, tacut, ca valsul fara melodie. Cerul capatase un aer de sarbatoare, iar pamantul parca oficia un ritual al tacerii.

In curtea palatului princiar, ostenii manuiau lopetile si croiau partii. Lipit de fereastra odaii de lucru, Mihai-voda privea afara. Uneori zambea observand harjoana tinerilor care pornisera o adevarata batalie de bulgari. Pe ziduri se schimbau strajile. Incepea veghea de noapte. Principele parasi fereastra si se aseza in fata caminului, unde bustenii trosneau veseli. Lumina flacarilor salta jucausa de-a lungul peretilor incarcati de panoplii, ori tocmai sus pe tavanul aurit, cu bogate ornamente. Jilturile moi, capitonate, fusesera scoase din odaie, fiind inlocuite cu scaune simple din lemn de stejar. Blanurile inutile, ce se incurcau candva in picioarele musafirilor, luasera acelasi drum, dimpreuna cu o multime de obiecte nefolositoare, iar incaperea castigase in simplitate si maretie. Tonul ei mai sobru, mai aerisit, se potrivea cu noul principe.

Aproape de usa, capitanul Jager astepta incremenit, sa i se vorbeasca. Barba sa roscata parea aprinsa de bataia luminii. Obrajii bucalati aratau o sanatate de fier, chiar daca taria anilor pusese in ei ceva din obisnuita pecete.

—S-a intamplat ceva, Jager? intreba principele amintindu-si de el. Esti unul dintre putinii care au dreptul sa intre aici fara a se anunta. Asta o stim amandoi la fel de bine. Totusi, nu ma pot lauda ca m-ai vizitat prea des.

Sprancenele comandantului tresarira. Era oare o dojana in vorbele principelui?

—Maria-ta! grai el. Un slujitor bun nu-si tulbura stapanul decat atunci cand este cazul s-o faca.

—Bine spus! aproba Mihai privindu-l cu interes. Si socoti ca azi s-a ivit un astfel de prilej.

—Asa este, doamne! Mi-ar fi placut sa vin cu vesti bune. Totdeauna purtatorii unor asemenea vesti sunt primiti cu placere. Din pacate, noutatile mele nu sunt prea bune. Ba cred ca se arata grozav de proaste.

Mihai intui ca Jager nu stia cum sa inceapa si isi cauta cuvintele cele mai potrivite. Isi retinu un zambet si-l lasa sa rataceasca in doi peri printre ele, pana cand socoti ca bietul comandant a dat in fiert si ca putin mai lipseste sa o ia razna.

—Ei, ei, domnule! il dojeni fara asprime. De cand vorbesc ostenii in dodii? Da-i drumul cum iti vine in minte? De gresesti, vedem noi la urma.

—Doamne! se incrunta Jager nemultumit. Ieri s-a incercat asasinarea voastra.

—Ei, asa mai merge! isi retinu principele o tresarire, spre mirarea lui Jager, care nu mai stia ce sa creada. Asa, capitane! Ai inceput bine si cred ca vei sfarsi la fel de frumos. Osteanul trebuie sa fie totdeauna scurt si limpede in ceea ce rosteste. Astept, domnule.

Zicand acestea, se indeparta putin de lumina focului si ramase nemiscat, parca absent, in vreme ce Jager ii povesti intr-o limba cam pestrita, inflorita cand cu exclamatii nemtesti, cand cu slabele lui accente romanesti. Dupa un sfert de ceas, Mihai cunoscu aproape tot ce se putea sti despre complotul ce fusese indreptat asupra sa.

—Multumesc, Jager! spuse mai ganditor decat ar fi vrut sa arate. Unde sunt Cae si Costache Caravana?

—Acum un ceas dormeau. S-au intors de la drum cam spre ziua. Cand au intrat in palat, domnul Indru mi-a poruncit sa-l pun in libertate pe pramatia de Zablije.

—Crezi ca a facut bine?

Jager se indrepta batos si inalta fruntea cu mandrie.

—Maria-ta, am slujit sub trei principi, iar azi, cu voia voastra, sunt tot comandant al garzilor. Daca mi-am pastrat slujba, asta se datoreaza faptului ca execut fara sovaiala si-mi pun intrebari putine.

—Rau, Jager! zambi principele. Omul e facut sa gandeasca. Ce-i drept, cand gandesti, viata nu-i chiar atat de usoara pe cat ne dorim. Iata douazeci de ducati. Ii meriti. Ah, inca ceva. Nimeni nu trebuie sa stie ca mi-ai vorbit despre complot.

Comandantul garzilor parasi incaperea, fericit ca scapase de greaua povara. „Ciudat om! socoti el. Fostii principi ai Transilvaniei, Sigismund si Andrei Báthory, ma apreciau tocmai pentru ca nu-mi puneam intrebari. Apoi, imi daruieste aur fara a-mi pretinde unele lucruri care nu-mi sunt pe plac. Dar cel mai mult m-a uimit faptul ca nu a sarit in sus, de groaza, cand i-am povestit despre incercarea de asasinat. Sigismund si Andrei tremurau, ziua si noaptea, pentru viata lor.”

Lumina flacarilor staruia pe fata lui Mihai, descoperindu-i cele mai mici trasaturi. Parea calm, linistit, iar singura lui preocupare se arata indreptata spre trosnetul placut al bustenilor. Doar cutele adunate pe fruntea inalta dezminteau aparenta sa aplecare spre destinderea fireasca dinaintea noptii.

„M-a cuprins oare batranetea? se intreba el. Inima poate ca a ramas tanara, insa corpul a capatat o anumita greutate. Un anumit calm prevestitor de incetineala. Am sarit peste patruzeci de ani fara a prinde de veste. Oare cand am incaruntit?”

Porni sa se plimbe in jurul odaii. Incerca sa se scuture de ganduri, insa ele nu-l parasira. Venisera chiar mai multe, iar ordinea lor nu era dintre cele obisnuite lui.

„Parca ieri m-am asezat in scaunul de domnie al Tarii Romanesti. Parca ieri am scos tara de sub turci. Doamne, ce putini erau in jurul meu la vremea aceea! O mie cinci sute de osteni. Cu ei am pornit lupta impotriva Imperiului turcesc. Victoriile noastre de la Giurgiu, Harsova, Silistra, Putinei, Serpatesti, Calugareni si din alte parti au ramas undeva printre vechile bucurii ale inimii. Ei, pe toti dracii! se opri brusc si manios. Doar nu sunt batran. Trupul acesta batut de soare, de ploi, de seile cailor, de nopti albe sau de lovituri in lupte mai poate inca mult. Omul imbatraneste abia cand nu mai are visuri. Cand nu mai crede si nu mai spera in nimic. Si mai ales, cand se simte fara rost. Dar eu n-am timp de batranete. Mai am atatea de facut. Ce putini erau in jurul meu acum sapte ani! Cativa boieri ca fratii Buzesti, Zamfirescu, Mihalcea, Udrea, aga Leca si Baicoianu. Si dragii mei cavaleri Cae Indru, Chirila Zece Cutite, Ducu cel Iute, Costache Caravana si Nita Prastie. Cae a venit langa mine sub nume de imprumutat. Nu stiam cine este si de unde se trage. Vedeam doar ca se arata una dintre mintile cele mai luminate ale neamului nostru, iar iscusinta armelor si viclenia lui ne-au ajutat in multe lupte. Abia la Calugareni, cand cazuse aparandu-mi viata, am aflat ca numele lui e Marcu si imi este nepot. Hazliul Costache Caravana s-a lipit de noi fara a cere plata, si iata ca de sapte ani alearga neobosit in slujba neamului. Cand il privesti la chip, ai zice ca nu face casa buna cu harurile cugetului adanc. Dar istetimea lui ne-a uimit adesea. Pe Chirila l-am intalnit in Parang. El mi-a vorbit pentru prima oara despre unirea neamului. El a ridicat faimoasa noastra oaste a Bucegilor si a instruit-o ca un mare general. Vorbea putin si aspru, asa cum ii este firea. Abia la Selimbar, cand cazuse strapuns pe la spate de o sabie vicleana, cand se lupta intre viata si moarte, am aflat ca este fiu de domn, cu aceleasi drepturi la scaunul Tarii Romanesti ca si Indru, ca si noi. Ducu, acea spada iscusita, care i-a trimis in lumea dreptilor pe multi dusmani ai neamului, s-a apropiat de noi sfios, ca un ucenic nepriceput. Dar cine i-ar fi stat inainte? De unde vine, cine este? nu stim. Adica stim. El e una dintre minunile romanesti, cum spune Cae Indru. Iar eu as zice: romanii au tare multe minuni ca Ducu. Pacat ca nu-i stim numele adevarat! Cred ca nici un rege, nici un imparat nu se poate mandri, ca mine, cu astfel de prieteni. Sunt neobositi si tari ca fierul. Oare vor sti candva urmasii ca au existat astfel de inaintasi? Cred ca vor sti. Vor intelege. Numai cu astfel de barbati, neamul nostru a dainuit aici in rasarit si la margine de Balcani, ca o insula latina.”

Se aseza iar in fata focului.

„Iata ca dusmanii care nu ne-au putut ingenunchea pe campul de lupta incearca azi cu lucruri mai viclene. Folosesc otrava. Acum inteleg drumul tainic al lui Costache la Sibiu. Acum stiu de ce s-a intors Cae la Alba-Iulia. E a cincea oara cand prietenii mei imi salveaza viata. Sau macar atata stiu eu. De la ei, greu scoti o vorba. Va trebui sa ma grabesc. Iesirea noastra de sub turci a fost primul pas. Unirea Tarii Romanesti cu Transilvania, al doilea pas. Acum, vrem inca unul. Poate cel mai greu. Vrem intregirea neamului prin readucerea Moldovei la trupul tarii. Scrisorile miilor de patrioti moldoveni care ne asteapta si intuiesc unirea, ne obliga sa fim de doua ori mai chibzuiti decat ne-am propus. De-i vom dezamagi, urmasii nu ne vor ierta nici in mormant. Dar va fi greu. Polonii au mari interese in Moldova cea neasemuit de bogata. Iar drumurile de negot ce coboara de la Liov catre Marea Neagra sunt in mainile lor. Ce usoara ar fi unirea neamului dintr-o tara saraca! Usoara, fiindca lupii nu dau niciodata ocol stanii fara oi. Ieremia Movila s-a vandut polonilor. Pacat! Va fi foarte greu sa-l alungam. S-a incuscrit cu ei si s-a inconjurat cu ostile lor. Osti mari, vrednice in lupta. Ne vom pregati temeinic si in mare taina. Doar trei patru ani daca mai traiesc, vor fi destui pentru ca unirea tuturor romanilor sa ramana peste veacuri. Daca pumnalul sau otrava dusmanilor nu ma vor ajunge, as vrea sa vad unirea neamului si sa ma bucur de ea. Abia cand vom fi puternici, intr-o singura tara, cu o singura oaste si cu aceleasi legi peste tot, sa incep a ma odihni. Sa dam ragaz lucrului pe pamanturile noastre bogate. Sa prinda iar cheag vechile noastre mestesuguri. Sa ridicam orasele si satele catre belsug. Sa nu ne mai fie teama de cotropitori. Cu cati au venit peste noi, unii se mira ca am dainuit ca neam. Dar ei nu pricep harurile noastre. Adica intelepciunea, vitejia si dragostea de pamant. Multe neamuri care au trecut pe aici au disparut aproape fara urma, fiindca le-a lipsit unul dintre aceste haruri. Nu vitejia si nici intelepciunea, ci dragostea de pamant. Ele nu s-au legat de mormintele mosilor si stramosilor, ci si-au cautat painea aiurea. Ii vom alunga pe poloni din Moldova chiar daca ostile lor vor fi mai mari. Ii vom bate, fiindca ei lupta pentru jaf, iar noi, pentru apararea vetrei strabune. Pentru sfintele morminte ale mosilor si stramosilor nostri.”

Se intrerupse din gandurile lui. Clucerul Ieremia Baicoianu, un tanar inalt si spatos, cu fata dulce, asprita de o veche taietura de iatagan, aparu in prag si astepta nehotarat, vazandu-l pe principe aplecata catre ganduri.

—Ce-i, Baicoiene?

—Au venit, maria-ta.

—Toti?

—Toti.

—Atunci, pofteste-i!

Clucerul deschise usa. Cae, Costache, Ducu, Chirila, Zamfirescu, Udrea, Preda Buzescu, aga Leca, Mihalcea, Nita Prastie si parintele Grasa pasira in odaie si se aliniara in lungul peretilor.

La un semn al lui Preda Buzescu, musafirii salutara adanc, maturand covorul cu palariile, si strigara din toata inima:

—Traiasca Mihai Patrascu, principe al Tarii Romanesti si al Transilvaniei!

—Dimpreuna cu voi! raspunse, mirat ca buzele lui Chirila nu rostira frumoasa urare.

Apoi continua:

—Prieteni, sfatul nostru de taina poate incepe. Ar dori cineva sa vorbeasca inainte de a o face noi?

—Eu, maria-ta, grai Chirila cu asprime, in timp ce toate privirile se intoarsera catre el.

„Ah, la naiba! isi inabusi principele o exclamatie. Contrar obiceiului, Chirila se arata dornic de vorba si parca pornit impotriva noastra.”

—Te ascultam, prietene, zambi el.

—Maria-ta, raspunse acesta incruntat, nu-mi place salutul rostit adineauri.

—Zau? Ce hiba are?

—Nici o hiba, dar cunosc unul mai necesar.

—Interesant! continua Mihai sa zambeasca. Sa auzim, domnule!

—Traiasca Mihai Patrascu, print al romanilor de pretutindeni!

Zambetul se sterse brusc de pe buzele principelui. Cateva clipe ramase ingandurat, surprins, ca si cand Chirila i-ar fi ghicit gandurile.

—Pe ce temeiuri sta salutul domniei-tale?

—Pe neajunsuri, maria-ta. De ce se amana alungarea lui Ieremia Movila si a polonilor din Moldova?

—Drace! rase Mihai, privindu-l cu dragoste. Pana azi nu m-a infruntat nimeni atat de aspru. M-am gandit la asta, Chirila. Noptile mele de veghe nu au alta cauza. Dupa urarea ta, ar fi trebuit sa fim de mult in Moldova. Asa-i?

—Intocmai, maria-ta.

—Dar iata ca timpul nu lucreaza astazi cu noi. Desavarsirea unirii dintre Tara Romaneasca si Transilvania cere timp. Dusmanii nu ne dau ragaz. Ei inteleg ca vom deveni puternici prin unire. Sigismund Báthory si Ieremia Movila s-au unit impotriva noastra. Ba mai mult: ii platesc pe tatari sa vina, in primavara, peste Tara Romaneasca.

Indru se uita spre Caravana, uimit ca unchiul sau aflase chestia cu tatarii. Grasunul ii raspunse printr-un semn tainic.

—Zvonuri, interveni Preda Buzescu.

—Zvonuri? se incrunta principele. Stii tu sa ne fi bizuit candva pe zvonuri? Nita!

—Porunca, doamne! raspunse lunganul.

Mihai privi cateva clipe cu adanca placere. Fata tanarului, prelunga, osoasa, cu umerii obrajilor proeminenti, cu ochii mici, dar sprinteni ca de viezure, cu buza de jos vesnic rasfranta parca a batjocura, forma un tot ce avea farmecul sau.

—Nita! porunci din nou. Adu-l pe capitanul Soare!

In vreme ce lunganul parasea incaperea, principele vorbi in continuare.

—Acum o luna am hotarat sa intram cu osti in Moldova, cam pe la mijlocul toamnei viitoare. Insa din nou timpul nu tine cu noi. Dupa victoria noastra de la Selimbar, domnul Basta, generalul Imperiului Austriac, s-a apropiat de hotarele noastre. El s-a asezat intre Crisuri, cu optsprezece mii de osteni in zale. Daca ne vom arata potrivnici imparatului Rudolf, Basta ne poate ataca mai iute decat ne gandim. Iata ca Imperiul Austriac se vrea stapan aici, chiar daca nu a miscat un deget pentru alungarea Báthorylor. Chiar daca tara e a noastra. E ceea ce au facut tarile mari asupra celor mici, de cand e lumea. Scrisorile aduse de comisarii imperiali sunt cand amenintatoare, cand pline de linguseli si promisiuni. Imparatul s-a aratat dispus a-mi darui domeniul Königsberg din Silezia, care aduce un castig anual de optzeci de mii de taleri. Aceasta, in schimbul renuntarii mele la scaunul de domnie al Transilvaniei. Turcii, mirati ca nu am intrat sub suzeranitatea lor dupa victoria de la Selimbar, au pus pe picioare, la Daud, treizeci de mii de ieniceri si spahii. Nu ne ameninta direct, dar gandurile lor le stim. La cel mai mic semn de slabiciune vor veni peste noi. Ieremia Movila tine azi, opt mii de calareti poloni, sase mii de cazaci pe plata si patru mii de calareti moldoveni. Ian Pototki, vestitul staroste de Camenita, pare sa fie adevaratul conducator de la Iasi. Prea multe osti pentru ganduri curate asupra noastra. Nobilimea Transilvaniei nu ne iubeste si conspira, gata a se razvrati. Ce stavila avem noi? Doua mii de osteni la Cluj, patru mii in Alba-Iulia, doua la trecatorile spre Moldova, cinci mii la Bucuresti si patru mii in Muntii Bucegi. Adica, un total de saptesprezece mii. Aurul ne lipseste, ostile nu sunt platite de doua luni, iar fagaduielile imparatului s-au dovedit vorbe goale. Iata, prietene Chirila, de ce nu-i chiar cum doresti. De fapt, cum ne dorim cu totii. Niste oameni chibzuiti ar incerca, oare, acum un atac asupra strainilor din Moldova?

—Nu, doamne! sari aga Leca.

—Nu! Intari Buzescu. Moldova nu-i azi pe puterile noastre. Altii dupa noi, poate, vor readuce si Moldova la trupul tarii.

Cutele de pe fruntea principelui se adancira treptat, dar nimeni nu reusi sa-i ghiceasca dezamagirea provocata de vorbele celor doi.

—Tu ce crezi, Udreo?

—Stiu eu? grai vechiul ostean ridicand din umeri. Felul acesta de a umbla cu gandul printre itele incurcate ma sleieste de puteri. Mai bine sa vorbeasca prietenul Cae. Adesea, el a vazut mai clar decat altii.

—Asa, asa! striga Zamfirescu.

—Vad ca parerile sunt impartite, zambi Cae. Vechii mei prieteni Leca si Preda Buzescu ar dori sa ne oprim aici si sa desavarsim unirea celor doua tari. Parerile lor nu sunt lipsite de intelepciune. Principele ne-a aratat primejdiile din jurul nostru. Multe primejdii, dar a fost candva altfel? Ne-am intalnit aici, nu pentru o discutie oarecare, ci pentru a gasi impreuna solutiile cele mai bune. E destul, oare, sa spunem? Stam pe loc si desavarsim unirea cu Transilvania. Ar fi prea putin. Eu cred ca ea se poate face din mers, tocmai pentru ca nu avem timp de pierdut. Stiu ca nu-i usor, mai ales ca trebuie sa grabim intrarea noastra in Moldova. As zice ca cel mai potrivit ar fi in luna mai…

—Ei, ei, ce vorbeste omul acesta? il intrerupse Buzescu.

—Asteapta, Predo, asteapta! il domoli Mihai.

—Ostile noastre nu sunt platite de doua luni, relua Cae. Le vom plati. Negustorii din Sibiu sunt dispusi sa ne imprumute optzeci de mii de ducati, pentru care pretind o suta. Am dus tratative cu ei in aceasta privinta.

—Si cand le vom intoarce datoria? intreba Leca.

—In toamna. De asta ma ingrijesc eu. Va trebui sa mai strangem osti.

—Avem destule, interveni Mihalcea. Si asa ne dau destula bataie de cap cu cheltuiala peste puterile noastre.

—Alungarea lui Ieremia si a polonilor din Moldova nu-i o joaca, riposta Cae. Vom intalni acolo mii si mii de prieteni, de oameni dornici ca Moldova sa revina la trupul tarii, dar si osti mari, frumos pregatite de lupta. Domnilor, ii privi el pe rand. In tot ce a faptuit omul maret de-a lungul veacurilor, a existat in primul rand un dram de indrazneala. Daca n-ar fi fost aceasta indrazneala, cu putine realizari s-ar fi putut mandri lumea azi. Numai chibzuiala nu ajunge. Sa punem si noi un sambure de indrazneala in marea noastra incercare de unire a neamului romanesc. Fara asta nu se poate. Daca ne vom tot uita la amenintarile din jurul hotarelor, daca vom chibzui mereu asupra feluritelor greutati, nu vom ajunge departe. Iubim chibzuiala, dar amintiti-va ca acum sapte ani ne-am ridicat impotriva Imperiului Turcesc doar cu o mie cinci sute de osteni. Atatia aveam cand am taiat garnizoana turceasca din Bucuresti. Abia pe urma am putut aduna oastea cea mare a tarii. Oare nu era atunci un sambure de indrazneala in toata incercarea noastra? Chiar emirul Ibrahim ne-a strigat plin de mirare: „Dar sunteti nebun, efendi! Cu o mie cinci sute de osteni va ridicati impotriva unui imperiu?” Iata ca am iesit de sub turci. Daca ne-am fi gandit atunci ca acum, am plati si azi tribut turcilor. Copiii nostri ar sluji si azi in ostile de ieniceri. Fetele si femeile noastre ar fi carate si azi in robia turcilor. Sa fi pierdut noi, oare, acel sambure de indrazneala? Parca nu-mi vine a crede.

—Sa ma ia naiba, asa e! se entuziasma Zamfirescu. Eu sunt pentru intrarea in Moldova.

—Fie! murmura Leca.

—N-am incotro, rase Preda Buzescu.

—Despre asta vom vorbi in curand, continua Cae. Acum, amenintarea vine de la tatari. Daca solii lui Ieremia si Sigismund vor ajunge la tatari, acestia vor veni la primavara peste Tara Romaneasca. De ne batem cu ei, vom zadarnici planurile noastre asupra Moldovei. Altin nepotul hanului, se afla la Iasi. Ieremia si Sigismund ii ofera douazeci de mii de ducati pentru acest atac. Si inca douazeci dupa.

Principele rase mirat ca nepotul sau stie astfel de lucruri. Apoi intreba:

—Ce altceva am putea face?

—De asta ma ocup eu, zambi Indru. Solia nu va ajunge la tatari.

—Grozav! spuse Mihalcea cu neincredere in glas. Crezi ca solia va fi formata din doi-trei oameni? Iar cu o oaste, cat ar fi ea de mica nu te vad calatorind prin Moldova impanzita de poloni.

—Nu te ingriji de asta, Mihalcea! interveni Costache. Poate vor fi cincizeci, o suta, sau chiar mai multi…

Caravana nu-si continua vorba, fiindca intrara in odaie Nita Prastie si capitanul Soare.

—Va mai amintiti de mine, maria-ta? saluta moldoveanul adanc.

—De dusmani si de prieteni ne amintim totdeauna, zambi principele. In luptele de la Putinei si Serpatesti, erai in fruntea a o mie de calareti moldoveni trimisi de Aron-voda. Si nu te-am vazut niciodata la spatele lor.

Barbatii din jurul mesei il privira cu interes, ca pe o veche cunostinta. Tanarul capitan nu era un om voinic. Statura lui marunta, bratele ca de adolescent, umerii nu prea largi aratau o slaba putere, iar pentru un ostean, ca el, aducea a cusur. Doar un ochi dibaci ar fi remarcat in mersul sau niste unduiri elastice ale corpului. Fata prelunga, cu ochii razatori, parul cazut pe frunte in slaba randuiala ii mareau aerul de tinerete, chiar daca Soare implinise douazeci si opt de primaveri.

—Nita mi-a vorbit despre domnia-ta, grai principele.

—Atunci as mai adauga putine, raspunse capitanul. Doamne, la Iasi, Sigismund, Ieremia si contele Taranowski au pus la cale o calcare a tatarilor in Tara Romaneasca. De cand se stie neamul nostru, nu a fost o astfel de necuviinta. Auzind asemenea lucru, o parte dintre capitani au stat impotriva, dar fara folos. Capitanul Vasile a cazut sub topoarele garzilor. Clucerul Dumitru si-a aflat moartea sub o lovitura vicleana de pumnal. Capitanul Sbarcea cred ca a scapat spre Focsani. Eu am razbit pana aici, dar nu mi-a fost usor. De doua ori am iesit de sub urmarirea garzilor. La Piatra, l-au ucis pe unul care aducea la chip cu mine. Asta au facut-o polonii, fiindca ostenii din garzile noastre ma cunosteau si nu ar fi cazut spre asemenea greseala. Am trecut muntii, insa am picat in mainile prietenului Nita. Nici pasarea nu trece pe langa oamenii lui Nita fara ca el sa prinda de veste. Se petrec necazuri mari in Moldova. Ieremia s-a vandut cu totul si nu mai stie de rosturile tarii. Cine-i banuit ca va poarta ganduri bune, cine isi arata nadejdea ca veti uni Moldova cu restul tarii, e haituit fara mila. Sunt fericit ca am scapat, fiindca abia acum pot lucra pentru folosul neamului. M-am odihnit doua zile la Sibiu, iar acum sunt gata sa intru in slujba voastra.

—Pe cele patru potcoave noi ale Zambilicai! sari Costache. Ai trecut cumva pe la hanul Trandafirul Galben?

—Am avut aceasta placere, grai Soare cam nedumerit.

—Atunci, domnia-ta l-ai altoit pe jupanul Hans Moser?

—Nu cine stie ce, mustaci capitanul.

—De necrezut, murmura Costache. Moser face parte din tagma uriasilor. Nu mi-as fi inchipuit sa-l razbeasca unul de statura domniei-tale. Fiindca, hm! Fiindca as zice ca nu prea esti daruit cu prea mare voinicie.

—Adevarat! raspunse acesta sagalnic. Dar sa stii, domnule Caravana, ca le-am venit de hac unora mai ceva decat Moser. Insa nu-i meritul meu. Cu ani in urma, am invatat de la un tatar arta luptei cu corpul. Omul calatorise prin Asia si zau ca m-a uimit cu priceperea lui. Asta s-a intamplat acum patru ani, in satul Slobozia, pe Nistru. Vreo douazeci de tatari intrasera in sat cu gandul de a lua cu ei cateva moldovence. Eu tocmai trageam acolo, in fruntea a patru sute de calareti. I-am prins pe tatari si, fiindca pacatul lor de a se simti atrasi catre frumoasele noastre fete nu mi se parea prea mare, i-am altoit nitel cum se cuvine si i-am slobozit. Ramasese la urma un batraior, lipsit de harurile puterii. Ma uit la el si-i zic: „Ia-o din loc, taica! Nu se cuvine ca tinerii sa ridice mana asupra bunicilor, chiar daca ti s-ar cade o tranta.” Zice: „Incearca, fiule! Poate ca oi fi in stare sa-i razbun eu pe ceilalti”. Vorbea frumos in graiul nostru si-mi era mila de el. L-am rugat sa plece teafar, dar nu am reusit sa-l conving. Asa ca l-am prins cu nadejde, hotarat sa nu dau prea tare cu el. Insa nu stiu ce naiba a facut cu mainile, fiindca m-am pomenit cu nasul in iarba, iar el in picioare, parca se uita undeva pe cer. Ostenii mei se tineau de burta din cauza rasului. De trei ori la rand am incercat sa-l dobor. De trei ori m-a busit de credeam ca mi-a sunat ceasul de pe urma. L-am oprit in slujba, cu plata mare din simbria mea. Acum, stiu si eu cam cat stia batranul. E o metoda de lupta in care nu voinicia are spor, ci cunoasterea unor lovituri sau apucari fara gres.

—Parca nu-mi vine a crede, spuse Leca, ce se mandrea cu o statura falnica.

—Domnule, zambi Soare, va stau la dispozitie cand doriti.

—A, nu! Nu vreau sa fac schilodirea unui prieten, se apara Leca. Chiar anul trecut am busit patru zdrahoni pana cand i-am lasat lati. D-aia nu doresc sa-mi pun mintea cu domnia-ta.

—Acest lucru ar trebui sa-l spun eu, i-o intoarse capitanul, spre hazul celorlalti.

Iute si aprig la fire, aga Leca se inrosi de manie, balbaindu-se:

—Ai vrea acum?

—Daca maria-ta principele nu vede nimic rau in asta, as vrea.

—Doamne! se inturna Leca. Ingaduie-i vechiului tau slujitor sa-l atarne pe moldovean, cu nadragii, tocmai sus, in panoplia de colo.

—Maria-ta! rase capitanul. Va rog si eu de ingaduinta.

Principele, mare iubitor de intreceri voinicesti, facu un semn de aprobare, minunandu-se de indrazneala moldoveanului. Ceilalti se grabira sa traga masa si scaunele catre pereti, astfel ca locul din mijloc ramase destul de mare. Leca isi lepada uriasa pelerina verde, apoi se pregati sa faca acelasi lucru cu haina, dar vorbele lui Soare il oprira la jumatatea gestului.

—Domnule, grai el cu modestie, pastrati haina! Cazatura voastra s-ar putea sa fie mai rea decat o doresc eu. Haina va poate apara de unele vatamaturi ale corpului.

—Apa! Apa, ca mor! behai Leca nauc. Adica vin, ca n-avem apa.

Lua o carafa si o goli pe jumatate dintr-o sorbitura adanca. Apoi vorbi iar:

—Omul acesta are ceva hiba la cutiuta de minte. Acum, nu mai am nici o mila pentru el.

—Ei, pe dracu! se supara Costache. Ispraviti cu vorbaria si incaierati-va odata, fiindca mai avem si alte treburi!

Leca il privi o clipa urat. Soare se multumi cu o ridicare din umeri. Venira unul langa altul. Capitanul abia ii ajungea cu crestetul pana la piept, dar nu se sinchisi de asta. Isi desfacu picioarele in laturi, aduse bratele in fata, ca si cand s-ar fi agatat la o tranta, si astepta calm, cu privirile pironite in ochii lui Leca. Se facu liniste. Barbatii catau nedumeriti spre cei doi. Fulgerator, Leca intinse mainile spre mijlocul capitanului. Apoi se petrecu ceva uluitor. Soare parca nici nu se fortase macar, iar Leca zacea intins cu nasul in imensul covor de Kesan. Sezu nemiscat cateva clipe, fara a izbuti sa-si retina un geamat. Se ridica greu.

—Drace! ofta simtind ca nu are aer destul. Nu domnia-ta m-ai pus jos. Cred ca am alunecat din nebagare de seama.

—Asa cred si eu, raspunse capitanul cu toata seriozitatea.

—Aiurea! se entuziasma Costache. Te-a busit limpede ca lumina zilei.

—Atunci, mai incercam o data, mormai Leca descumpanit. De data asta voi fi mult mai atent.

—Ar fi bine, Leca, interveni principele. Ar fi bine sa fii mai atent, altfel, felcerul Zimmermann va avea de lucru cu tine.

Leca isi retinu o injuratura. Incerca sa-l paleasca pe capitan intre ochi, dar minune: Soare il intoarse prin aer si-l slobozi ca pe-un sac de graunte.

—Mai incercati o data! striga Costache frecandu-si palmele de placere.

Nauc, Leca privi in jur, isi potrivi mustata, ce-i intrase in gura, se ridica greoi, asemenea pruncului care invata sa mearga, si raspunse cu mare oboseala in glas:

—Incearca tu! Mie imi ajunge si am sa fiu multumit daca nu mi-a plesnit vreo coasta, fiindca dreapta nu-mi mai da ascultare. Crezi ca-i rupta? se intoarse catre capitan.

—Rupta-nerupta, tot un drac! bombani Costache, nemultumit ca lupta se incheiase atat de repede.

—Nu-i rupta, domnule, raspunse capitanul cu aer de cunoscator. Are ceva scranteala, dar unele frectii bune o pun in cateva zile pe rosturile ei.

—Soare! grai principele. Ceva mai devreme hotarasem a te primi in slujba noastra cu cinci ducati pe luna. Acum, dupa ce ne-ai aratat astfel de haruri, cred ca chiar zece ar fi putin. As dori sa ne inveti arta acestui soi de lupta.

—Chiar mai mult, raspunse acesta. Pot sa ma apar de un jungher sau de o sabie.

Ochii oaspetilor crescura mari, a mirare, dar nu-l mai contrazisera, convinsi ca moldoveanul acela cu ochii veseli, razatori, era departe de a fi un laudaros.

Sfatul de taina lua sfarsit. Boierii parasira odaia ingandurati. Doar Cae, Costache, Ducu si Chirila mai zabovira acolo, retinuti de principe.

—Cand vei porni spre Iasi, nepoate?

—Maine, inainte de a se face ziua.

—Te-ai gandit la insotitori?

—M-am gandit. Noi patru, parintele Grasa si Sile.

—Cam putini, pentru o treaba atat de grea.

—Multi am bate la ochi.

—Mda! Va trebui sa te lipsesti de Ducu si de Costache. Cu ei am o treaba ce nu sufera amanare. Doctorul Pezzen, primul-sfetnic al curtii imperiale din Praga, ne-a trimis o scrisoare ce ne-a mirat mult. El ne vesteste ca imparatul Rudolf se arata dornic sa o cunoasca pe domnita Florica, fiica noastra.

—De unde pana unde? facu Chirila surprins.

—Nimic mai simplu, domnilor. In toamna, zugravul nostru Petru Armeanul a prins pe panza chipul domnitei. Dupa lupta de la Selimbar, i-am trimis imparatului cateva daruri, printre care se afla si panza amintita. Doctorul Pezzen arata in scrisoare ca Rudolf ar fi indragostit de chipul copilei noastre. Va inchipuiti, prieteni, ce ar insemna pentru neamul nostru o astfel de inrudire? Am ramane cu un singur dusman, cu turcul, iar pe turc am stiut totdeauna sa-l batem. Vom avea osti si ragaz pentru consolidarea tarii. Dar astea sunt visuri. Totusi, merita sa incercam.

—Si daca domnita Florica se opune? intreba Caravana.

—Inca nu stim. Ea mi-a scris ca e gata sa mearga la Praga. Apoi, fie cum va da Dumnezeu! In drumul acesta lung si nu lipsit de primejdii, o vor insoti Ducu si Costache Caravana.

—Mi-e greu sa renunt la ei, observa Indru.

—Stiu, insa nu am de ales. Mi-ar fi placut sa o paziti cu totii, dar treburile cu tatarii nu le putem lasa balta.

—Cand vom porni, doamne? se interesa Ducu.

—Ar fi bine, maine in zori. Domnita Florica se afla acum la mosia noastra de langa Pitesti. Gresesc. Mosia asta i-am daruit-o nepotului Cae. Ai fost pe acolo, nepoate?

—Nu, zambi acesta.

—Asa e! murmura principele cu vadita amaraciune in glas. Pentru noi, nu am avut vreme in ultimii sapte ani. Si nici nu stiu cand vom avea. Hotarasem sa te cunun dupa Boboteaza, cu frumoasa castelana din Obreja. Dar iata ca unele lucrari mari ne-au impiedicat. Pe contesa Stela Beckembauer nu am mai vazut-o de la Craciun. Drace! M-am obisnuit sa-i zic asa, in loc de Stela Cristu. Dar tu cand ai vazut-o?

—In urma cu vreo doua saptamani, maria-ta.

—Sa mergi dimineata pana la Obreja! Ar fi pacat sa nu-ti iei ramas bun, mai ales ca Obreja e la un ceas calare de Alba-Iulia.

—Am trecut pe acolo azi-dimineata inainte de ivirea zorilor, insa nu era ceas potrivit pentru o vizita. Credeam ca voi merge in seara asta, dar sfatul nostru de taina a inceput mai tarziu decat am sperat. La ziua, va fi greu. Zorii vor trebui sa ma prinda pe drum. Apoi, sunt unele pregatiri. Doar daca mi-ati ingadui acum…

—Buna hotarare! il intrerupse principele. Chirila va avea grija de pregatiri. Iar maine inainte de a se face lumina te va astepta dimpreuna cu Grasa si Sile, in satul Cistei. Sunteti liberi, domnilor!

Tinerii cavaleri parasira incaperea tacuti, fiecare cu gandurile lui.

—Mergi cu mine, Costache? intreba Cae.

—Merg, raspunse grasunul, multumit de asemenea invitatie. Drumul nostru va fi impreuna pana la Blaj. Acolo ne despartim. Ducu ma va astepta alaturi de ceilalti. Pregatiri n-am. Doar sa pun saua pe Zambilica. O sa incerce unele mofturi, dar grajdul din Obreja nu-i cu nimic mai slab ca cel de aici. Ce zici de capitanul Soare? I-a facut lui Leca mana altoi.

Principele ramase in odaia de lucru. Semna cateva scrisori, le puse pecetea, apoi ofta si se lasa obosit pe spatarul scaunului.

„Oare soarta neamului depinde de un lucru atat de marunt? se intreba el. De o casatorie?”

Isi trecu mainile prin par si ramase nemiscat. Jaraticul clipea din ce in ce mai rar, inainte de a se transforma in taciune.

„Ca viata omului! Arde, da caldura, apoi caldura se risipeste si ramane marturie doar cenusa”.

Un sfert de ceas mai tarziu, doi calareti se strecurau ca niste naluci prin padurea care se oprea brusc, domolita de apa Muresului. Trecura pe gheata, ce pocnea sub copitele cailor, si apucara drumul spre Obreja. De departe luminile de pe zidurile castelului abia se vedeau licarind.

„ — Ce naiba caut eu cu asta pe coclauri la vreme de noapte? murmura Caravana privind spatele lui Indru. Nici Zambilica in zilele lui proaste nu-i mai natarau ca el. O fi mare spadasin. O fi mai istet ca noi in alte rosturi, dar in dragoste, sa dai si sa fugi. Biata fata! Il asteapta de sapte ani. Parca principele trebuie sa-i rostuiasca lui casatoria? O ia, si gata. De Boboteaza, putea sa trasneasca si sa fulgere. Daca avea ceva ganduri de insuratoare, ne-ar fi luat pe mine, pe Chirila si pe Ducu, sa-i fim martori. Se cununa in capela din Obreja, si gata. Ca doar nu dureaza cununia cat postul Craciunului. Auzi! Cea mai frumoasa fata din Transilvania tanjeste dupa unul ca el. Sa fi fost eu in locul ei, de mult eram maritata cu contele Teleki. Omul o iubeste, a cerut-o de nevasta in cateva randuri, e bogat, frumos, tanar, chiar daca nu-i atat de viteaz ca Indru. Parca de spada si de cutite are nevoie o fata? Insa ea, uite, Doamne, ca nu-l place pe Teleki. Sta dupa toanele astuia. Nu zic eu ca nu o iubeste, dar se chinuiesc amandoi. El se teme s-o incurce in casatorie, fiindca viata ii sta mereu in cumpana. Ah, pe capastrul Zambilicai! Cine-i ferit azi de primejdii? E drept ca la el se arata mai mari. Iata ca maine porneste la drum. Si va fi pe drumuri saptamani. Ba s-ar pute sa nu se mai intoarca viu. Totusi, nu-i bine. Mai devreme, ne spunea ca in tot ce a infaptuit maret, omenirea a pus si un dram de nebunie. Poate ca si in dragoste ar trebui pus un dram de nebunie. Daca tot stai sa te gandesti la greutati, nu faci nimic. Iata ca puteau fi casatoriti de vreo sase-sapte ani. Iata ca el n-a murit pana azi. Le-a lipsit doar dramul de nebunie.”

Urcara pe o coama de deal. Castelul, ascuns o vreme de privirile lor, aparu deodata ca o pata uriasa. Fost candva proprietate a baronului Albert de Szentiváni, frumosul domeniu trecuse, cu ani in urma, sub stapanirea contelui Hans Beckenbauer. Se zvonise atunci ca baronul ceruse o suma ce i-ar fi luat piuitul celui mai inrait cumparator. Ca Beckenbauer acceptase suma fara sa clipeasca. Dar pacalitul fusese cel ce vanduse. Castelul domina imprejurimile cu zidurile sale mari, cu minunata pozitie, ce se ridica in panta asemenea unui piept deasupra apelor Tarnavei. Miile de iugare de pamant generos, viile bine ingrijite, sarea aflata din belsug pe dealurile dinspre Craciunel si frumoasa crescatorie de cai aduceau venituri vrednice de luat in seama. Putini stiau ca Hans Beckenbauer si sora sa se numesc in realitate Ion si Stela Cristu. Ca nu sunt sasi. Ca venisera acolo in slujba lui Mihai-voda, care isi dorise un om de incredere in apropierea fostului principe Sigismund.

Ajunsera la poarta castelului din Obreja. Comandantul garzilor ii recunoscu si trimise dupa majordomul Kraus. Acesta veni grabit pe picioarele lui scurte, trudindu-se aprig. Pantecul sau, umflat ca un harbuz ascuns in haine, se cutremura la fiecare calcatura.

—Iesus-Maria! exclama vesel cand dadu cu ochii de oaspeti. Fiti bineveniti in Obreja!

Apoi gandi.

„Nu ma grabesc sa-mi anunt stapanii. Surpriza si bucuria contesei vor fi atat de mari, incat merita sa risc o mustrare din partea domnului conte. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca si slujitorii au uneori toanele lor. Fiindca oameni suntem cu totii. Ar fi suficient sa luam exemplu de la magar. Magarul nu se urneste din loc atunci cand ii vine pe chelie, macar de l-ai jupui de viu. Domnul conte se arata neinduplecat cand calcam regula. Dar ce placere si variatie ar mai fi in viata daca am pastra cu sfintenie chiar toate regulile?”

—Poftiti, domnilor! Calcati pe aceste minunate dale de marmura, bucurandu-ne auzul! Ati picat cum nu se poate mai bine. Uneori ne culcam o data cu gainile, dar azi nu-i tarziu. In sufragerie ard lumanarile multe, iar masa e intinsa regeste. Avem…

Se intrerupse si deschise usa mustacind. Contele Beckenbauer salta o spranceana a suparare, apoi fata i se lumina intr-un zambet larg. Teleki se ridica surprins de langa Stela, careia ii arata o superba bijuterie. Tanara castelana isi retinu cu greu un tipat mare de bucurie. Costache facu un pas catre masa, dar se opri la al doilea. Prezenta lui Teleki il nemultumi profund. Felul in care ii gasise, aproape lipiti unul de altul, era mai graitor decat bucuria contesei. Cae ramase pironit in prag, cu un zambet spart, ofilit dintr-o data. Ochii lui se subtiara, iar glasul capata parca o modulatie aparte. Dar nici inteligentul Beckenbauer, nici rafinatul Teleki nu observara scurta schimbare. Doar Stela o intui si pali brusc.

—Iata ce inseamna sa pici musafir la un ceas nepotrivit, grai Cae sagalnic, in timp ce saluta adanc. Mi se pare ca stricam o conversatie agreabila. Adica o seara inceputa frumos.

—Nici vorba, domnilor! zambi Beckenbauer, salutand la randul sau. Vizite ca ale domniilor-voastre, le-am dori cat mai dese. Iar ceasul? Ceasul nu conteaza pentru niste gazde ca noi, care nu ne bucuram de prea multi oaspeti. Luati loc, domnilor! Kraus, ingrijeste sa se aduca tacamuri!

—In cazul acesta, ne-ati luat o piatra de pe inima, raspunse Cae. Ne aflam doar in trecere pe aici, altfel nu am fi indraznit.

—Regretul nostru ar fi fost foarte mare, spuse tanara castelana. Adesea ati trecut prin apropiere fara a ne vizita. Insa totdeauna cu treburi grabnice, adauga indulcind dojana.

Cae nu o privi decat in treacat. Si din nou Stela intui ca ceva nu ar fi in regula. Poate ca prezenta lui Teleki nascuse banuieli in mintea logodnicului sau. De trei ori venise la ei in ultimele luni si de trei ori il intalnise acolo pe Teleki. Iar faptul ca acesta se ridicase de langa ea surprins, uluit, ar fi putut intari banuiala. Aceasta constatare o fulgera scurt, ca un junghi. Intai se nelinisti. Apoi o cuprinse mania. Avea el oare dreptul sa o banuiasca? Ochii ei cenusii ca otelul lucira o clipa mai taios decat ar fi vrut. Dar nici Cae, nici ceilalti nu remarcara gandurile ce i se citeau pe fata.

—Ma bucura intalnirea cu domniile-voastre, grai Teleki zambind curtenitor. Sunt in trecere prin Obreja. M-am oprit aici… adica am venit aici, in drum spre Hateg, unde am o frumoasa crescatorie de cai. Poate nu atat de mare ca a domnului Beckenbauer, inca cu exemplare strasnice. Am venit aici cu gandul de a trata un schimb de iepe de prasila. Maine plec…

Se opri brusc, fiindca isi dadu seama de greseala. Ceea ce spunea el aducea a justificare. Niciodata nu i se intamplase o astfel de gafa si abia acum observa in ochii lui Cae o scurta sclipire ironica. Doar contele Beckenbauer era strain de cele ce se intamplau. Atent la pregatirile slujitorilor, ce intrasera cu tacamuri si tavi grele, ii scapase marunta conversatie care adusese in aer un sambure de raceala.

—M-ar bucura sa ma vizitati o data la Hateg, incerca Teleki sa repare greseala, indreptand conversatia pe fagas mai bun. Am un cal de patru ani. Doar Vant Salbatec, frumosul vostru armasar, i-ar tine piept la galop. As vrea sa vi-l vand. Ce-i drept foarte scump. Adica, in schimbul unei vizite pe care o asteptam de mult. Am tot sperat sa ma cautati o data.

Cae nu apuca sa-i raspunda, fiindca se amesteca Beckenbauer.

—Luati loc, domnilor!

—Pe saua Zambilicai! raspunse Costache printr-o exclamatie obisnuita lui. Regretam, domnule conte. Asa cum va spunea adineauri prietenul Cae, suntem doar in trecere. Venim de la Sighisoara si trebui sa ajungem grabnic la Alba-Iulia. Misiunea noastra ne lipseste de placerea pe care ne-o oferiti. Am intrat doar… doar pentru cateva clipe.

Castelanul, plin de tact si de intelepciune, banui ca Indru se abatuse din drum manat de dor. Astfel ca dupa un minut de gandire spuse, fara a-si ascunde mahnirea sincera:

—Da. Sperasem ca veti ramane la noi macar pana maine. Totusi, cred ca mai puteti zabovi un sfert de ceas. Acum o saptamana am cumparat din Sibiu o panza frumos lucrata in ulei. Ea reprezinta niste flori de liliac atat de maiestrit zugravite, incat parca simti nevoia a te apleca spre ele pentru a te imbata de mirosul suav. In vreme ce noi vom ciocni impreuna un pahar cu vin, o rog pe sora noastra sa-i arate domnului Indru frumosul tablou. Niciodata nu am cumparat un lucru atat de gingas.

Stela intelese manevra fratelui si se ridica grabnic, fericita ca-i oferea prilejul de a fi singura cu iubitul ei. De fapt, intelesera cu totii. Tanara castelana iesi in intampinarea lui Cae. Se intalnira la scarile de marmura ce duceau la primul etaj. Ea isi plecase ochii pentru a nu i se vedea bucuria, dar nu inainte de a-l cuprinde pe tanar intr-o privire scurta, fugara, ca o parere.

„A mai slabit, gandi ea. Mereu pe drumuri, la vreme buna sau rea, noaptea si ziua, fara odihna. Ochii lui sunt obositi. M-a privit o clipa nedrept. Poate ca in clipa aceea a alungat din ei oboseala. Hainele lui totdeauna fara cusur arata mai neingrijite, chiar daca frumoasa camasa alba straluceste de prospetime. Nu mai are timp pentru el si nici pentru mine. Ne vedem rar. Si atunci numai din fuga ca niste cunoscuti care nu au ce sa-si spuna. Doar un sfert de ceas impreuna! De ce atat de putin? De ce ne dusmaneste timpul? As vrea sa-l alint. Sa-i mangai parul razvratit. I s-au spuzit buzele de frig. Inseamna ca a umblat mult. Ca a rabdat de frig. Ma doare inima cand il privesc. In toata lumea asta, numai pe mine ma are. Doar mie imi dau lacrimile cand ii vad fata trasa si zambetul obosit. Nu-mi spune nimic dintr-ale lui, dar ii citesc in suflet.”

Calca alaturi de el si astepta din clipa-n clipa sa o sarute. Sa o cuprinda cu bratele. Purta o rochie de culoarea cerului, stransa pe talie si cu maneci largi. Parul ei roscat cadea in valuri si-i acoperea umerii. Formele aplecate spre linii dulci, frumos alungite, se ghiceau usor in fiecare pas. Fata prelunga, cu trasaturi delicate, obrajii ca niste petale, cu o rosata placuta spre umerii lor, si mai ales aerul ei vioi o aratau sub varsta majoratului, chiar daca avea sa implineasca in curand douazeci si trei de ani.

Se oprira in fata superbei panze. Ea ii vorbi ceva despre pictorii vremii, in timp ce gandurile ii rataceau aiurea.

„De ce nu ma saruta? tresari ea. De ce nu foloseste micul nostru ragaz? E gelos? Doamne-Dumnezeule! Oare unul dintre cei mai inteligenti oameni ai neamului poate sa fie orb? De ce nu se uita in ochii mei? Oare anii de cand il astept nu sunt o chezasie?”

O cuprinse un sentiment de mandrie ranita. Apoi, vorbele ei devenira tot mai calme. Mai pline de raceala. Coborara in sufragerie ca doi straini. Nici o vorba de repros nu aparuse intre ei. Dar fiecare simti gheata din inima celuilalt.

Curand, portile mari se inchisera in urma celor doi calareti. Caii se intinsera in goana pe zapada inghetata, ce pocnea scurt sub copite.

„Iata cat tine credinta unei fete frumoase, gandi Caravana oftand. Iar zvonurile despre desele vizite ale contelui Teleki in Obreja isi arata rostul. Da. Iata ca un cavaler de salon, un fustangiu ca Teleki, are mai multa cautare decat cel mai desavarsit barbat din cati cunosc eu. Si nu cunosc tocmai putini. Cae se arata mai tacut ca mormantul. Naiba stie ce o fi in mintea lui. Dar mi-a placut. A fost in gand cu mine. Nu ramai intr-o casa unde esti al doilea. Putin a lipsit sa-i iau la injuraturi. Ei da, sunt furios cum n-am fost de mult. Sa ma ia naiba de nu le pun foc! Praf si pulbere sa se aleaga de castelul lor! Bietul meu prieten! Ce rau faceam daca renuntam sa-l intovarasesc! Sa fi fost eu femeie si sa fi avut un iubit ca el, cred ca… cred ca… Zambilico! Sa te ia dracul de zurbagiu! Misca din pirostrii pana nu-ti ard vreo doua sa ma pomenesti!”

Auzind pentru prima oara in cincisprezece ani glasul manios al stapanului si simtind pentru prima oara impunsatura aspra a pintenilor, slutul armasar se intinse la drum cu toata nadejdea. Dar Indru parca zbura inaintea lor.

—Ei, Cae! striga Costache cu glasul nespus de bland. Asteapta-ne, dragul meu! Poate ca lucrurile nu stau asa cum gandim noi. Adica… vreau sa spun… poate… Uite, sa vezi tu ca-i trag o mama de bataie Zambilicai. S-a facut lenes. De fapt, ar trebui sa-l schimb, dar nu ma indur. De cincisprezece ani suntem impreuna. Auzi? O stii pe aia cu doi turci si doi romani?…

Tacu, fiindca vorbele lui se pierdeau in vant. Calul prietenului sau abia se mai zarea printre primii copaci din marginea Muresului.

Primavara debutase timpuriu. O ploaie bogata spala zgura iernii si o cara la vale catre paraiele ce se umflasera, gata sa dea din albii. Apoi iesi soarele. Era cald. Pamantul se zvanta iute pe dealurile din jurul Pitestilor. Prin vai incoltise iarba, iar gazele amortite peste iarna pornira in recunoastere. Dinspre sud adia un vant caldut, molcom. La hanul „Doi miei” un barbat marunt, gras, transpirat, sedea la o masa plina de bunatati. O pulpa rumenita frumos, parca ceruita, ceva paine de casa, proaspata, cu coaja crapata ca a gorunului batran, doua funii de trandafiri oltenesti piparati ca portile iadului si o cana cu vin auriu, al carui parfum delicat aducea a suflet de sfant, dadeau mesei un aer sarbatoresc. Barbatul infuleca domol. Nimic din gesturile lui nu arata pripeala. Din vreme-n vreme, sugea cumpatat vinul din cana, dand ochii peste cap cu crestineasca evlavie, in timp ce hangiul astepta alaturi, smerit, cu o galeata plina.

Cand movila de pe masa disparu fara urma, jupanul gasi de cuviinta sa-i propuna musafirului cateva ceasuri de odihna.

—Domnule Caravana, facu el, aplecandu-se adanc, dupa asemenea desfatare a trupului s-ar cuveni un pat bun, sub asternutul caruia am presarat busuioc. In asemenea mirosna placuta, somnul e curat si domol ca al pruncului care s-a saturat la sanul mamei.

—Ai mestesug la limba, observa musafirul suierandu-si cuvintele. Ah, pe salvarii lui Mohamed, abia mai vorbesc! Sunt ca sarpele dupa ce a inghitit o prada peste puterile lui. Au trecut cinci zile de cand nu m-am mai ospatat asa regeste, fiindca eu si Ducu cel Iute am gonit incoace ca niste aratari. Ce vin e asta?

—Lacrima de Dragasani, domnule.

—Nu-i tocmai slab.

—Asa cred si eu, insa are o hiba. La prima cana te aspreste si te invioreaza de parca ai fi nou nascut. La a doua cana iti limpezeste gandurile si isi arata gustul nitel amarui. La a treia, iti taie picioarele de la genunchi, chiar daca te simti mai usor ca fulgul. La a patra ti se pare apos, lipsit de haruri. La a cincea ramai damblagiu. La a sasea, mai prinzi putere ca sa vorbesti in dodii sau sa plangi. La a saptea iti piere graiul si ramai nauc.

—As vrea sa o vad si pe asta, zambi Costache cunoscandu-si puterile. Ia toarn-o pe a cincea!

—Domnule, grai cumpanit hangiul, poate e mai bine sa urcam in odaia voastra. Se nimereste azi a fi lipsit de slujitorii mei, plecati cu ceva treburi. Singur nu ma incumet sa va car pe trepte la deal, asa cum nu m-as potrivi sa urc un butoi plin pe o stanca. Doar daca intre timp soseste domnul Ducu…

—La naiba! il intrerupse grasunul. Ducu poate sa pice dintr-o clipa in alta. Dar n-am nevoie de el si nici de tine, fiindca pasul meu va fi la fel de sigur.

—Prea bine, domnule! consimti jupanul. Poftim cea de-a cincea cana si fie cum o vrea Dumnezeu! Pana azi n-am intalnit bautori sa stea pe picioarele lor dupa o astfel de masura.

Costache il privi ironic si bau fara sa clipeasca. Apoi intepeni ca prin farmec. Hangiul cata spre el descumpanit, scarpinandu-se la ceafa. Dar Caravana isi birui slabiciunea. Se ridica grav, impozant, batu din aripi, gata a-si lua zborul catre primul pas, calca de parca ar fi avut un picior mai scurt si cazu la pieptul gazdei, ca un berbec ce luase drept adversar un perete. Facu o noua sfortare, iar hangiul se cruci cand il vazu cum urca de-a busilea pe scarile de lemn. Un sfert de ceas mai tarziu, Costache se trezi in pat si murmura ca de pe alta lume.

—Toarn-o p-a sasea!

Insa hangiul disparuse ganditor. „Nu ma asteptam sa aiba atata putere, socoti el. Eu n-as fi reusit sa ma ridic dintr-o astfel de stare. Bietul Costache! Asta-i singura lui distractie. Mancare buna si un vin ales. Cam putin pentru un barbat ca el. Ar fi putut sa aiba o casa, nevasta, nepoti… Insa el a ales alt drum, in slujba neamului. Iar un asemenea drum greu si primejdios te lipseste de alte bucurii.”

Tresari. Ducu cel Iute intra grabit in sufrageria imensa. Ochii ii straluceau ciudat. Cat despre mers, nu era dintre cele mai sigure, semn ca pe unde umblase, bautura i-a fost la indemana.

—Unde-i Costache? intreba aspru, dorind sa para mai treaz decat ii ingaduia starea.

—In odaia voastra, domnule. Se odihneste dupa ce a gustat aprig din vinul nostru cel mai ales.

Cand intra tanarul in incapere, Caravana deschise un ochi somnoros si intreba mai mult de forma:

—Ai vazut-o pe domnita Florica? 

—Am vazut-o, raspunse Ducu morocanos, dar lucrurile s-au incurcat rau de tot.

—Adica, s-a razgandit si nu mai doreste sa mearga la Praga?

—Mai rau, prietene.

Costache se ridica intr-un cot, scuturandu-se ca un cal naravas.

—Ce poate fi mai rau decat asta?

—Multe, raspunse Ducu. Insa e bine s-o luam pe bucatele. Il stii pe domnul Chihaia?

—Cum dracu sa nu-l stiu. Unul slabanog ca o grinda tinuta la soare. Candva era comandant de garda la palatul domnesc.

—Intocmai! aproba tanarul. Acum asigura paza domnitei Florica. Un barbat ca el, uns cu toate alifiile, se pricepe sa o fereasca de primejdii. Nici soarecele nu se strecoara acolo fara stirea lui. Ei bine, cand m-a vazut domnul Chihaia, am crezut ca-l apuca damblaua de placere.

Zice: „Domnule, au trecut cateva luni de cand n-am mai avut o vizita atat de inalta. Eu sunt un om subtire, iar aici m-am prostit de-a binelea, fara a avea cu cine sa schimb niste cuvinte frumoase. Ostenii mei sunt harnici si nu lipsiti de harurile intelepciunii, insa nu stau la taclale cu ei, fiindca am stirbi disciplina. D-aia ma gandesc sa inchinam cate-o oala cu vin. Asemenea eveniment trebuie cinstit ca intre doi oameni aplecati spre fineturi. Pe dealurile din jur sunt niste vii care dau un vin negru, ce te ridica din mormant dupa prima cana. Domnita Florica e inconjurata numai de tinere fete, una mai frumoasa ca alta. Dar cu ele ce sa discut? Daca as avea cu vreo douazeci de ani mai putin, eheee…”

Zic: „Alta data, domnule Chihaia. Invitatia voastra ma onoreaza ca si cuvintele frumoase, insa acum sunt grabit. Trebuie sa-i vorbesc domnitei. Am un mesaj din partea principelui Mihai”.

„Ah, ah! se caina el. O clipa, m-a incercat bucuria, vazandu-te.”

Zic: „Domnule, poate asa din fuga, am putea ciocni totusi o oala cu vin.”

Auzindu-mi vorba, s-a luminat la chip si m-a condus intr-o pivnita unde racoarea te lua pe sus. Vinul era cu adevarat strasnic. Dupa cateva inghitituri, am simtit o caldura molcoma, ce se strecura in trup ca o alintare. Cand am ispravit ce era in oala i-am multumit frumos si m-am ridicat, amintindu-i de misiunea mea.

Zice: „Cu invoiala voastra, as ramane sa mai incerc un rand. Mergeti in casa fara mine, domnule! Stiu ca sunteti un cavaler desavarsit, asa ca nu-mi fac griji in privinta voastra”.

„Dar nu o cunosc pe domnita, spun eu cam descumpanit. N-am avut fericirea s-o vad.”

„Lasa! mi-o intoarse el. Fetele te vor conduce la domnita si mare lucru de nu-ti va ramane inima la una dintre ele. Eu te astept aici, in Sfanta Sfintelor. Sa stii ca vinul altfel isi sloboade aromele in pivnita. Grabeste solia pe cat poti si pofteste sa-mi tii tovarasie. Abia astept sa aflu noutati de la Alba-Iulia.”

L-am lasat acolo. Vazuta de afara, casa nu parea cine stie ce incapatoare. Abia dupa ce am intrat mi-am dat seama ca-i cat o ograda. Dar inainte de asta, bat in usa de la intrare, ca orice crestin cu frica lui Dumnezeu. Dupa cateva clipe, apare in usa o zana cu sortulet alb, daruita de risipa cerului cu o claie de par inelat si blond, care adaposteste o fata ca spuma de mare si niste ochi dintr-aceia de te baga in racori dupa ce te-au scos de pe jaratic.

Zice: „Mataluta ai batut?”

Ma uit la ea ca ursul la fagure si murmur pierdut: „Eu, puicuto”.

Intai se incrunta nitel, apoi zambeste si-mi arata niste dinti albi, frumosi, care pot innebuni o duzina de ingeri tamaiati impotriva pacatului cu gandul si cu fapta.

„Pe cine cautati? ma intreaba, si-i joaca ochii ca la veverite.”

„Pe mataluta, zic. Eu sunt Fat-frumos si ma dau in vant dupa zane.”

Rade, iar cand incepe sa ciripeasca si sa ma masoare lung din priviri, chiar Paris, renumitul zurbagiu ce a starnit razboiul troian, ar ramane cu gura cascata si s-ar lepada de frumoasa Elena, de Afrodita si de inca vreo doua-trei zeitati palide.

„Eu nu prea sunt zana, zice ea, desteptandu-ma din contemplare, iar domnia-ta abia ai putea ocupa aici o slujba de zmeu, insa numai cu leafa pe jumatate. Fiindca zmeii au fost totdeauna harnici la fapte si slabi de gura.”

Am simtit arsura pentru lauda mea datorata mai mult vinului decat firii. M-am tinut totusi bine si i-am raspuns, uitandu-ma in ochii ei cum se uita vulpea la pui:

„Pacat, zana draga! Roluri de zmeu n-am jucat pana acum. Totusi, daca ma gandesc bine, parca te-as fura macar pentru o noapte. Gandeste-te ce grozav ar fi! O noapte in palatul zmeului.”

Apoi bag de seama ca ochii i se umplu dintr-o data de manie. Roseste. Ii sta bine si parca as saruta-o. Dar cuvintele ei ma palesc aspru ca o maciuca:

„Cei ce fura fetele doar pentru o noapte, abia daca ar putea ajunge randasii zmeilor. Ca randas, poate ca ti-ai gasi un rost. Insa nu prin partile astea, unde umbla fetii-frumosi si zmeii adevarati. S-ar putea sa te calce careva dintre ei, din greseala, ca pe-un scaiete. Si ar fi pacat, fiindca de randasi totdeauna a fost lipsa.”

„Ei, ei! ma supar eu. Ai limba ascutita si plina de venin ca muma-padurii. Ar trebui sa-ti raspund la fel, dar iata ca nu-mi pot lua ochii de la mijlocelul dumitale, care cred ca n-a fost inca strans de mana de voinic. Cat despre mine, pesemne ca mi-ai facut vraji. Iar dupa cum bag de seama, ceva nu-i in regula cu chipul domniei-tale. Cred ca daca te-ai da de trei ori peste cap, m-as pomeni aici cu Baba Cloanta.”

Se uita la mine numai foc si vapaie, apoi graieste:

„Destul, domnule! Suntem chit. Mi-ai zis si ti-am zis. Pe cine cauti?”

Mi-a parut rau pentru vorbele mele naroade, cauzate de vinul domnului Chihaia, astfel ca i-am raspuns cu mult respect:

„Pe domnita Florica. Am un mesaj grabnic din partea principelui nostru Mihai.”

„Dar cine esti domnia-ta?”

„Ducu cel Iute.”

O clipa, face ochii mari, ma cantareste cu privirea, apoi ma pofteste intr-un salon cat hanul asta cu imprejmuire cu tot si-mi face semn spre o canapea in stare sa adaposteasca trei calareti cu cai si cu harnasamente. Am ramas singur. „Grozava fata! gandesc. Poate cam iute de limba, insa ea a inceput. Dumnezeule, ce fata! Daca stie sa si gateasca, inseamna ca nebuna de pronie a cerului, uneori cam nechibzuita, si-a investit o groaza de capital in ea.”

La putina vreme, usa se deschide, iar zana imi face semn sa intru intr-o odaie mai marunta, dar luminoasa si cu mobila de mare pret.

„Vorbeste, domnule Ducu! zice ea. Te ascult.”

Glasul ei e mai bland. Se vede ca i-a trecut supararea. Incep sa rad.

„Cu domnia-ta as vrea sa vorbesc toata viata, si de data aceasta nu mai glumesc. Dar trebuie sa o vad pe domnita Florica.”

„Pai o vezi, domnule, zambeste ea. Eu sunt domnita Florica.”

Tu ma stii, prietene Costache, ca n-am palit niciodata in fata primejdiei. Ca n-am tremurat de teama in razboaie. Insa de data asta, am simtit ca mi se moaie picioarele.

Ma balbai: „Sortul acela alb… adica… vreau sa zic… fiindca d-aia credeam…”

Zice, nitel ironic: „Sortul? Da. Faceam cozonaci, domnule Ducu.”

„Fir-as al naibii! am gandit eu. Sa ma ia naiba!”

Cand am plecat de acolo cred ca eram nauc de-a binelea. Asa se face ca am intrat iar in pivnita, unde domnul Chihaia ma astepta ca pe sfintele moaste.

—Mda! mormai grasunul Costache. Dar nu mi-ai spus daca se invoieste sa mearga la Praga.

—Asa e! tresari Ducu din gandurile ce-l impresurau. Merge. Va lua cu ea doua tinere insotitoare.

—Atunci, nu-i timp de zabava.

—Nu prea. Peste un ceas pornim amandoi spre Bucuresti. Va trebui sa-i catam pe Tufanel, Toroipan, Ciripoi, Galusca, Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal. Maine vom fi cu totii aici si, dimpreuna cu domnul Chihaia, insotim trasura domnitei.

—Oare nu vom fi prea putini? Drumul pana la Praga e lung, si primejdiile se pot arata adesea.

—Stiu, dar nici noi nu suntem de lepadat.

Tacura. Razele soarelui patrundeau prin fereastra ca niste ate oblice, parca vesele, parca nerusinate, pipaind dusumeaua.

Cand Caravana si Ducu intrara in Bucuresti, seara se asternea domoala deasupra campiei. Caldura isi subtiase puterile. Din cosurile caselor, fumul rabufnea iute, semn ca noaptea isi aducea prinosul ei de raceala. Cei doi manara caii spre palatul domnesc. Strajerii ii primira bucurosi, dar aflara si unele vesti proaste. Patrascu-voda, fiul principelui Mihai, plecase din zori cu ceva oaste catre Calafat, unde intrasera cateva palcuri de turci la obisnuita prada de primavara. Palatul domnesc ramasese in paza boierului Anghel. Acesta ii primi destul de morocanos. Era un barbat inca voinic la cei aproape saizeci de ani.

—Pari suparat, domnule, grai Caravana salutandu-l ca pe-un vechi si bun cunoscut.

—Sunt, raspunse Anghel cu neprefacuta amaraciune. Nicolae Patrascu-voda mi-a lasat aici numai opt sute de calareti. Socot ca a luat prea multa oaste cu el. Dunarea ea doar la patru ceasuri calare de Bucuresti, iar iscoadele spun ca dincolo de apa s-au ivit cam la cinci-sase mii de ieniceri. S-ar putea sa fie un siretlic. Se prefac a iesi dupa jaf intr-o parte si ataca in alta. Daca se vor abate incoace, cu ce-i oprim?

—Si n-ai luat nici un fel de masuri?

—Cum dracu sa nu iau? Doar nu sunt cu cas la gura. De la pranz am adunat sub arme patru sute de tineri. Pana in zori voi ridica numarul lor la o mie. Insa nu avem arme decat pentru jumatate. Am trimis doua sute de calareti in panda la Giurgiu.

—Inseamna ca bucurestenii pot dormi linistiti.

—Stiu eu? Turcii sunt mari luptatori. Apoi, o ostire de ieniceri e altfel instruita. Cred totusi ca nu va fi nimic. Dar inca nu v-am intrebat de scopul vizitei.

—Acum mi-e mai greu, interveni Ducu. Nu-i unul prea placut. Am vrea sa-ti cerem cativa osteni dintre cei mai buni. Mi-e teama insa ca pe cei pe care ii cautam au plecat cu Patrascu-voda.

—Vorbiti cumva despre tinerii Tufanel, Toroipan, Galusca si Ciripoi? Stiu ca anul trecut i-ati folosit adesea.

—Da, domnule, la acestia ne gandim.

—Aveti noroc. Sunt cu totii in paza la poarta de sud a orasului. As vrea eu sa va fiu pe plac, insa nu cred ca ma pot lipsi de ei. Sunt osteni vechi, cu multa experienta. De oamenii buni, totdeauna te desparti greu.

—Ti-am ramane foarte indatorati, starui Caravana. Domnita Florica va face un drum la Praga. Drum lung si uneori nu lipsit de greutati, ca sa nu zic vorbe mai mari.

Auzind de domnita Florica, batranul comandant se imbuna dintr-o data si zambi.

—Am inteles. Voi trimite sa-i aduca. Unde sa va caute?

—La hanul Privighetoarea de Aur.

Cei doi parasira palatul domnesc fericiti ca norocul nu le-a stat impotriva. Un sfert de ceas mai tarziu, iesira din Ulita Mare si se oprira la capatul unei fundaturi, langa o poarta de lemn temeinic ferecata in zavoare. Zidul inalt ce imprejmuia ograda si casa il lipseau pe trecator de o priveliste asupra interiorului. Costache batu in poarta, iar aceasta se deschise mai repede decat se asteptau.

—Ce doriti, domnilor? intreba un slujitor, cu o ghioaga cat toate zilele.

—Vrem sa vorbim cu jupanul Isaia, raspunse Costache.

—Cam greu, remarca celalalt. Ceasul nu-i tocmai potrivit. Cine sunteti?

—Caravana si Ducu.

—Ei, dracie! se minuna slujitorul. Nu v-am recunoscut pe intuneric. Poftiti! Jupanul va fi fericit sa va vada.

Poarta se inchise dupa ei, cu pocnet sec de zavoare. In curte, intunericul parea chiar mai adanc decat dincolo de zid. Lepadara caii si intrara intr-o incapere frumos luminata. Jupanul Isaia, marunt, indesat, cu ochii mici si cu priviri blajine, cu gesturi de paracliser, ii pofti sa se aseze.

—Un vin, o tuica, niste faguri? ii imbie negustorul.

—Ah, nu, jupane! il intrerupse Caravana. Suntem grabiti.

—Atunci, nu-mi ramane decat sa va ascult. Cu ce va pot fi de folos?

—Cu ceva galbeni. Avem de facut un drum lung. Pramatia de vistiernic din Alba-Iulia ne-a dat doar cincizeci de ducati. Adica sa-i pui pe o masea.

—Cat?

—Cred ca doua sute ar fi tocmai suma care ne lipseste. Insa o vrem degraba.

—Eu numai pe graba lucrez. Ce-mi lasati in schimb?

—Nimic.

REFERAT: Fantazie literara - capacitatea artistilor de a inventa REFERAT: Liviu Rebreanu – creator al romanului romanesc modern - evolutia romanului romanesc

Negustorul se posomori dintr-o data si se scarpina in barba, ganditor. Caravana, care nu se astepta la unele greutati, spuse aspru:

—Sa mergem, Ducule! Vom gasi in alta parte.

—Am spus eu ca va refuz? bombani Isaia. Nu cred sa fi pronuntat asemenea cuvant. Din pacate, afacerile mele au slabit mult. Cand voi primi cei doua sute patruzeci? Fiindca trebuie sa am si eu partea mea.

—Nu stim, grai Costache cu toata sinceritatea.

—Mai, sa fie! tresari negustorul. Cine ar incheia oare o afacere atat de proasta? Insa daca ma gandesc bine, cu voi n-am fost niciodata in pierdere. Cuvantul vostru va fi o chezasie pentru mine. Unde sa va trimit galbenii?

—La hanul Privighetoarea de Aur, dar cel tarziu pana la miezul noptii.

A doua zi pe la ceasurile zece, o trasura frumoasa parasi Pitestii, pe drumul care duce spre Valcea. La spatele ei, noua calareti isi manau caii in trap intins. Domnita Florica, imbracata barbateste cu pantaloni de postav stransi pe picior si ascunsi la partea de jos in cizme scurte, imblanite la tureci, cu o frumoasa tunica albastra, rascroita la talie, stralucea alaturi de tinerele insotitoare. Imbracamintea de drum ii scotea in evidenta trupul subtire, cu linii armonioase si bine implinite. Iar culoarea albastra a tunicii aducea haruri noi chipului sau cu pielea alba, frageda, cu umerii obrajilor usor aprinsi, incadrati de parul blond, ce cadea pe umeri in valuri. Vremea era linistita, calduta, cerul inalt si limpede. Drumul nu se arata prea bun, dar tineretea fetelor biruia vesela desele hurducaturi. Cele doua insotitoare purtau aceeasi imbracaminte ca si domnita. Doar tunicile lor se deosebeau la culoare. Cea marunta de statura, al carei chip era brun, stralucitor ca al unei creole, cu parul bogat ridicat in coc pentru a mai castiga ceva inaltime, alesese o tunica verde. Era Irina Zamfirescu, sora mai mica a marelui boier. Ultima dintre ele, Dana Mihalcea, fiica vestitului capitan al principelui Mihai, nu era nici bruna, nici blonda. Parul sau castaniu arata scurt si pieptanat baieteste. Ochii caprui, neastamparati si vesnic purtatori de luminite sagalnice, pareau bunul ei cel mai de pret, chiar daca fata prelunga, cu linii dulci, era deosebit de atragatoare. Ea alesese o tunica visinie.

La rastimpuri, razbea din trasura cate-un hohot de ras.

—Vai, domnita! grai Dana usor imbufnata, cu toate ca ochii o tradau. Iata ca nu stim mare lucru despre insotitorii nostri.

—Ah, asa e! se lumina bruneta. Pe Chihaia il cunoastem ca pe un cal breaz, dar ceilalti? Despre domnul Ducu cel Iute am auzit lucruri care intrec orice inchipuire. Se pare ca-i un mare spadasin, cu toate ca infatisarea blajina…

—De multe ori infatisarea insala, o intrerupse Dana. Iata-l de pilda pe domnul Costache Caravana. Arata el a vestit luptator? Cand l-am vazut, mi-am zis ca o fi noul nostru vizitiu. Cat despre tanarul Ducu, merita sa-l privesti mai de aproape. Luat asa trasatura cu trasatura, ai zice ca nu l-ar trage ata spre purtare vitejeasca. Dar e tot atat de drept ca trupul frumos, cu linii prelungi si elastice, il arata iute la gesturi.

—Ei, ei! o dojeni bruneta. Cred ca mergi cam departe, daca nu cumva te-a prins un fior tot meditand la harurile tanarului Ducu.

—Cine stie? raspunse Dana izbucnind in ras. Daca o fi asa, va trebui sa te multumesti cu domnul Costache.

—Ce zici, domnita? mustaci bruneta. Dana a reusit sa faca impartelile de cuviinta. Ca sa fiu dreapta, continua Irina, mie nu-mi displac grasunii. Insa nici asa sa n-o luam. Domnul Costache depaseste cu mult preferintele mele. Deci, ma voi lipsi de el, mai ales ca in urma lui calareste un tanar caruia binecuvantarea cereasca i-a dat harurile cu multa risipa. Care o fi numele lui?

—Tufanel, raspunse domnita Florica zambind. Ah, sunteti lacome, fetelor! Mie nu mi-ati lasat mai nimic.

—Ei, cum nu, domnita? facu Dana cu suava marinimie. Sunt acolo in spate niste domni de toata lauda. Spre deosebire de Irina, eu am memoria buna si le-am retinut numele. Cel trupes ca si Costache e Galusca. e croitorul care il poate imbraca cat de cat omeneste poate fi socotit facator de minuni. Vai, vai! Dupa chipul vostru incruntat, imi dau seama ca nu intruneste chiar toate conditiile. Alaturi de el, simpaticul Toroipan pare nitel batut in cap. Numai asa as intelege ca gatul sau nu-i mai lung de trei degete. Care fata din lume ar face o asemenea alegere? Daca vrei sa-l cuprinzi pe dupa gat, unde plasezi mainile? Mare pacat! Ar mai fi tanarul Ciripoi. Ah, nu! Daca va incruntati, trec la ceilalti. Adica la cine? Ca nu au mai ramas decat domnii Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal. Dar astia nu merg decat pe roluri de bunici. Da! Se pare ca nu v-a mai ramas nimic. Insa nu-i vina noastra. Cine se scoala de dimineata, departe ajunge!

—De unde stiti voi ca nu m-am sculat inaintea voastra? rase domnita privindu-le pe rand.

—Ah, ah! strigara Irina si Dana intr-un glas. Atunci, sigur ca ai si ales. Pe cine oare?

—Secret, fetelor.

Irina o privi printre gene si intreba:

—Nu cumva pe domnul…?

—Nu.

—Dar nici nu stii la cine ma gandeam.

—Pai tocmai asta e.

Rasera si batura din palme ca niste copii. Un ras limpede, plin de tinerete. De fapt, asa si erau. Irina, cea mai varstnica dintre ele, inca nu implinise nouasprezece ani.

Tarziu dupa pranz, facura popas intr-un sat mare, frumos resfirat pe ulucul dintre doua dealuri. Hanul era cunoscut prin imprejurimi si avea cai de schimb. Mancara acolo. Vazand oaspeti de neam ales, jupanul asternu fete curate pe mese, iar gratarul imens incepu sa fumege cu sarg. Domnita Florica ii pofti la masa pe Chihaia, Ducu si Costache. Acestia se asezara fara a-si arata nemultumirea. Alaturi de tinerele fete, cei trei erau osanditi la aspra cumpatare. Soarele isi domolise puterea. Afara, slujitorii hanului schimbau caii.

—Poate ar fi bine sa oprim aici, propuse domnita Florica. Sunt aproape sase ceasuri de cand ne aflam pe drum. Domnule Tufanel, opreste-i pe slujitori de la schimbul cailor.

—Asta nu! interveni Ducu mai aspru decat ar fi dorit. Stai pe loc, Tufanele!

Obisnuita sa porunceasca si auzind vorba taioasa a tanarului, domnita pali brusc. Apoi, o roseata puternica ii cuprinse obrajii, iar ochii ii scanteiara de manie. Reusi totusi sa-si stapaneasca glasul, cu acel har atat de caracteristic in marea ei familie.

—Domnule Ducu, spuse cu multa raceala, oamenii iti recunosc niste merite pe care noi nu le pretuim mai putin. Mi-e teama insa ca azi intreci masura calitatii ce o ai aici. Am pornit spre Praga la indemnurile parintelui nostru, dar nu la cheremul domniei-tale. Ai sarcina de a ne asigura paza, nu de a ne porunci. Te rog sa te ocupi numai de ceea ce ti se cuvine! Altfel, voi fi nevoita sa renunt la serviciile dumitale.

Tanarul o asculta fara sa clipeasca. Mania nu i se citea pe fata. Numai Costache i-o dibaci, dupa felul in care zambea. In schimb, domnita ii socoti zambetul drept provocare si hotari sa curme pe loc asemenea obraznicie.     

—Domnule Chihaia, continua ea, te rog sa iei comanda grupului nostru! Experienta, varsta si modestia domniei-tale te recomanda din plin! Cat despre domnul Ducu, ar fi bine sa nu uite ca este slujitorul tatalui nostru.

—Hm! batu in retragere vechiul ostean.

—Vad ca sovai, constata foarte mirata.

—Domnita! interveni Ducu mai calm decat era. Eu voi pleca in cinci minute, dar ar fi bine sa lamurim cateva lucruri atat spre folosul vostru, cat si spre al meu.

—Te ascult, domnule, raspunse cu un aer mai potolit, chiar daca nu vad ce ai mai putea spune dupa o astfel de purtare.

—Intai, as vrea sa aflati ca eu nu sunt slujitorul principelui Mihai, ci al neamului nostru. Niciodata principele nu mi-a poruncit si nu m-a platit pentru vreo slujba. In ceea ce priveste drumul nostru, azi, maine si poate in zilele urmatoare vom avea timp frumos. Adica bun pentru a ne misca iute. Dar cat va tine timpul frumos acum, la inceput de primavara? Pana la Praga sunt mult peste o mie de mile germane. Vor fi ploi si timp aspru. S-ar putea sa intampinam ape iesite din matca lor. Trecerea prin vaduri e adesea primejdioasa si cere timp. Am dorit sa facem acest drum in mai putin de doua saptamani. Apoi, trebuie sa ne gandim la numarul zilelor pe care le vom petrece acolo si la cel de intoarcere. Prezenta lui Caravana si a mea la Alba-Iulia e dorita grabnic. Domnii Cae Indru si Chirila Zece Cutite sunt plecati pentru multa vreme, iar in jurul principelui se urzesc unele comploturi. Iata pentru ce am dorit sa ne grabim. Imi pare rau ca nu avem vreme de o plimbare. Cine nu si-ar dori-o? Drum bun, domnita! La revedere, domnilor!

Porni spre usa, insa nu reusi sa ajunga acolo, fiindca vocea domnitei il opri la vreme.

—O clipa, domnule Ducu! grai cu o nuanta de blandete care il facu sa tresara, lucru ce i se intampla destul de rar. Mi-e teama ca ne acomodam greu. Chiar de la prima noastra discutie de ieri, rosi ea, lucrurile nu au decurs asa cum am fi dorit. Cuvintele domniei-tale m-au lamurit in privinta grabei firesti, astfel ca nu ne vom da in laturi de la putina osteneala. Te rog sa uiti acest moment neplacut!

Ar fi vrut sa spuna mai multe, dar mandria o opri sa pronunte scuzele ce s-ar fi cuvenit.

O jumatate de ceas mai tarziu, convoiul isi urma drumul in trapul intins al cailor. Innoptara la marginea unui catun. Gazda, gospodar harnic, avea o casa cu cateva odai incapatoare si curate. Una o ocupara barbatii, iar cea mai frumoasa fu pregatita pentru fete. La ziua, tinerele primira cateva galeti cu apa calda. In vreme ce se spalau, bruneta spuse, parca mai mult pentru sine:

—Cu astfel de paza, in noptile viitoare putem dormi fara griji.

—Nu inteleg, zambi domnita Florica.

—Te cred, fiindca n-ai observat un lucru. Domnul Costache Caravana a dormit lungit langa pragul nostru.

—Ah, la atata grija nu ma asteptam!

—Nici eu, continua bruneta, insa nu e totul.

—Nu e totul? Adica ce vrei sa spui?

—Nu mare lucru. Domnul Ducu a dormit afara sub fereastra noastra.

—Glumesti. Pe asemenea racoare a noptii?

—Asa se pare. Avea totusi o suba uriasa, pe care nu i-am vazut-o in timpul zilei. Cred ca-i a gazdei.

Pornira inainte de rasaritul soarelui. Din vreme-n vreme, domnita Florica se intorcea catre mica fereastra din spatele ei si cata ganditoare spre minunatii lor insotitori.

Ducu isi mana calul alaturi de cel al lui Costache. Mergeau tacuti, ceea ce nu-i placea grasunului. Incerca sa infiripe o conversatie cu el. Tanarul raspundea rar si cam anapoda. Caravana il privi mai atent. Pe fata prietenului sau aparea cand o incruntare, cand un zambet, cand acea cadere pierduta sub apasarea gandului.

„Sa ma ia naiba daca nataraul asta nu-i indragostit! socoti el. Dar de care dintre ele? Nu cumva de domnita Florica? Doamne-Dumnezeule! Sper sa aiba macar atata minte. Nu, nu se poate. Ea e harazita imparatului Rudolf. Si chiar de nu se va marita cu Rudolf, e prea sus pentru bietul meu prieten. La naiba! se manie el. Nici o imparateasa nu-i prea mult… Insa cred ca eu nu sunt in toate mintile. Cine stie la ce se gandeste el?”

Soarele scanteia frumos in zapada de pe varfurile muntilor. Pe la poale, un vant caldut infoia firele de iarba, parca sarutandu-le din mers.

Era pe vremuri o frumoasa padure intre Tutora si Bogdanesti. De fapt, ea se continua cu mici intreruperi pana la Cahul, urmand malul rasaritean al Prutului. Copacii ei vechi cat veacurile ori nenumaratele hatisuri adaposteau multe animale salbatice. Lupii, mistretii, zimbrii, caprioarele, jderii, ursii mari la trup sau vulpile cu mersul chibzuit veneau in zori sa se adape din apele Prutului, adesea curate ca cerul de vara. Putini erau cei ce cunosteau drumurile prin uriasa padure. Putini stiau rosturile raspantiilor si scurtaturile potecilor. Dar si mai putini se incumetau sa calce prin acele locuri lipsiti de arme si de insotitori. Fiindca nu numai animalele de prada isi aveau tainul din viata celor nechibzuiti, ci si alte primejdii. Palcuri de lotri bateau potecile si hatisurile nesfarsite. Insa cel mai mare dintre neajunsuri ramanea drumul, parca simplu la prima vedere. Apoi, sutele de raspantii il faceau adesea pe om sa se invarteasca in loc, sa nimereasca in fundaturi, ca intr-un labirint. Sau sa-si incerce norocul mergand la nimereala ceasuri si zile de-a randul. Mai erau smarcurile, adevarate capcane ce inghitisera multe trupuri de pribegi.

In ziua de opt martie, cu putin inainte de pranz, un palc format din o suta douazeci si doi de calareti intra pe unul dintre drumurile padurii. In ultimele doua saptamani, vremea fusese atat de frumoasa prin acele parti, incat viorelele isi scosesera petalele de culoarea cerului printre frunzele uscate. Dar ochii calaretilor nu catau spre aseme­ nea desfatare a sufletului. Inarmati cu sabii sau iatagane, cu buzdugane si pistoale, cu arcuri si sageti, imbracati in pelerine lungi ori in blanuri, ca de drum lung, strasnicii calareti mergeau in trapul cailor. Erau grabiti. Cativa cai cu samare pe ei duceau merinde pentru oameni si animale. Un barbat inalt, ce purta mandre straie de capitan, si un altul ceva mai scund calareau in fata convoiului si discutau intre ei. Bun cunoscator al drumului din padure, cel inalt isi arunca privirile din fuga pe la raspantii, pricepea ceva semne tainice si alegea directia fara sminteala.

—Vremea tine cu noi, capitane Arvinte, grai ma­ runtelul.

—Adevarat, spatare Sacowicz! raspunse celalalt. Acum e frumos, dar in nord a plouat. Apele au iesit mai putin la deal, parca a mirare, insa mari pe la Bogdanesti, Cahul si tocmai jos pe la Vadul lui Isac. Iar in partea de sud a campiei Bugeacului, pamantul musteste de-a binelea. Calareti veniti acum cateva zile de prin partile acelea ne-au spus ca nu-i chip de umblat. Vom merge impreuna pana la Targu Saratei. De-acolo, eu ma las cu ostenii in jos catre Bogdanesti. Dar pe domnia-ta te-as sfatui sa tai drumul de mijloc prin campia Bugeacului. De la Saratei o iei spre rasarit pana la cotul pe care il face raul Botna. Din locul acela pana la satul Chitcani nu-i mult de mers. Acolo veti gasi barci mari, care sa va treaca peste Nistru pana la satul Slobozia. Apoi, drumul va fi mai lesnicios catre asezarile tatarilor.

—Sfatul domniei-tale mi se pare intelept, aproba Sacowicz. De fapt, drumul acesta mi se pare mult mai scurt decat cel din sud. Ca sa nu mai vorbim despre campia uscata de soare, prin care caii nostri vor calca mai sprinteni.

—Asa cred si eu. Veti intalni totusi unele smarcuri, astfel ca ocolurile va vor lua timp. Apoi, socot ca sunteti cam putini. As putea sa va dau vreo zece calareti de-ai mei. Stiu ca duceti scule de pret, a caror valoare trece de douazeci de mii de galbeni. Daca acestea nu vor ajunge la hanul tatarilor, veti avea mari necazuri. In Bugeac umbla palcuri de lotri. Dincolo de Nistru, o seama de tatari care nu-i mai dau ascultare hanului ratacesc dupa prada.

—Nu te ingriji domnia-ta de asta! grai spatarul, cu aer trufas. Suntem douazeci si doi de oameni caliti. Unspre­ zece cavaleri poloni alesi pe spranceana si unsprezece tatari. Armele noastre, chibzuiala si iscusinta ne ingaduie sa umblam fara teama.

„Ce rusine! gandi mahnit capitanul Arvinte. Niciodata nu s-a pomenit ca o solie a Moldovei sa fie formata din poloni si tatari. Sacowicz, tocmai din aceasta cauza mi-a refuzat ostenii. Doreste sa ma umileasca. Ieremia Movila nu are mandrie si nu-si iubeste neamul. S-a dat de partea polonilor, iar pentru marirea sa nu se sfieste sa-i cheme pe tatari impotriva Tarii Romanesti. Niciodata nu s-a vazut astfel de tradare.”

Departe in spatele convoiului, patru calareti se tineau pe urmele lasate proaspat. Cae Indru calarea in fata. Chirila il urma la cateva lungimi, iar Sile si parintele Grasa pastrau o buna distanta unul de altul. Chipul tanarului Indru arata mai intunecat ca altadata. „Iata, socoti el, ruptura dintre mine si Stela Cristu s-a facut cam tarziu, ce-i drept, insa la vreme. Ea si-a inchipuit ca sunt gelos pe contele Teleki. Pacat ca ma cunoaste atat de putin! Dar nu-i de mirare. Nici istetul meu prieten Costache nu a ghicit ca pornisem catre Obreja hotarat sa fac aceasta ruptura. In toamna ma amagisem fara rost. Credeam ca dupa unirea Transilvaniei cu Tara Romaneasca va incepe o perioada de liniste. Ca intrarea in Moldova va fi o simpla desfasurare de osti. M-am inselat crunt. Lucrurile stau chiar mai rau decat inainte. Otrava si pumnalul il ameninta azi pe principe, iar maine pe noi. Nobilii Transilvaniei ne urasc si cauta sa ne piarda. Ei nu s-au sfiit sa-l atace in toamna pe Costache. Ieremia Movila in cardasie cu polonii si cu Sigismund e puternic si a inceput sa muste. Turcii, vechii nostri dusmani, sunt mai cinstiti decat crestinii. Ei nu au incercat asupra noastra otrava si pumnalul. Drumul acesta la tatari s-ar putea sa fie fara intoarcere. Oricat de mult o iubesc pe Stela, oricat ma iubeste ea, nu puteam sa fac pasul spre casatorie. La toate acestea am meditat inainte de a pleca la Obreja. Dupa purtarea mea rece, sper ca durerea ei sa fie mai mica. M-au prins niste ganduri negre. Niciodata nu am avut presimtiri rele si nu am crezut in astfel de lucruri. Acum, parca sunt altul. Cand am iesit din Alba-Iulia, m-am uitat la case, la biserici, la drumuri si mi-a venit in minte ca n-am sa le mai revad. Ei, la naiba! Nu asta are importanta acum. In fata noastra sunt o suta douazeci si doi de osteni. Patru oameni va fi greu sa-i doboram pe toti. Din pacate, nu putem da indarat. Ieremia, Sigismund si Taranowski sunt vicleni. Stiu unde sa loveasca. Dar sper sa avem si noi un cuvant de spus. Iar daca nu pier, daca Stela va mai avea rabdare un an sau doi, poate va iesi soarele si pentru mine. Ah, visuri, visuri!

Privi indarat. Chirila Zece Cutite salta in sa incruntat cum ii era felul. Sile Adormitu motaia. Parintele Grasa isi imboldi calul si veni mai aproape. Fata lui prelunga, plina de zbarcituri, parea trasa la darac. Trupul – uscat, ciolanos, fara pic de osanza – arata ca iesit de sub teasc.

—Ce-i parinte? intreba tanarul.

—Nu mare lucru, domnule. Mi-e foame. Dupa cum stii, eu sunt un cugetator. Dar in astfel de treburi nu lucrez cu tot corpul, ci numai cu harurile gandului. Insa gandul o ia razna daca simt un fel de lesin sub furca pieptului. Adineauri, stomacul meu a inceput o chelalaitura de mai mare jalea.

—Esti de parere sa ne oprim si sa ne ospatam?

—Vai, domnule! Ti-am spus doar ce simt, nu ce vreau.

Ajunsera intr-o zona de smarcuri si ochiuri de apa. Urmele de copite se pierdeau la marginea unei balti. Stufarisul, calcat din loc in loc, le arata limpede drumul parcurs de osteni. Uneori, apa ajungea pana la piepturile cailor. Lipsiti de acele semne, ar fi intrat in namoluri fara iesire. Dupa vreo trei-patru ceasuri, smarcurile ramasera in spatele lor. Intrara din nou in padure. Caii erau obositi de atata vanzoleala. Soarele cazuse catre asfintit. Undeva in fata, auzira glasuri. Isi domolira caii si ramasera nemiscati. Inaintea lor, zgomotul nu parea sa se departeze. Cae le facu semn sa descalece. Lepada armasarul si porni printre copaci. In padure se lasa racoarea. Apoi umezeala baltilor isi facu simtita prezenta, iar intunericul veni mai repede decat s-ar fi asteptat ei. Se aflau sub muchia unui deal. Un fel de ruptura cu copacii cazuti in urma cine stie carei furtuni. Absenta indelungata a lui Cae produse neliniste. Apoi, se pomenira cu el alaturi.

—Tocmai ne faceam griji, spuse parintele Grasa, respirand usurat.

—Si nu fara temei, murmura tanarul. Padurea e un adevarat labirint. Daca nu nimeream coasta aceasta cu copacii cazuti, va intalneam abia maine in zori, fiindca nu m-as fi incumetat sa umblu aiurea. Ostenii au pus tabara de noapte nu tocmai departe de aici. Va trebui sa ne intoarcem. Nechezatul cailor ar putea sa ne tradeze prezenta. Am reusit sa ma apropii de tabara si sa ascult discutia dintre cativa osteni. Vor porni la drum odata cu lumina zorilor. Dar se vor desparti cam dupa un ceas. O suta de osteni cu capitanul lor vor cobori spre Bogdanesti. Ceilalti douazeci si doi vor poposi un ceas in Targu Saratei, iar de acolo au de gand sa taie campia Bugeacului catre cotul Botnei. Deci, solia va fi formata doar din douazeci si doi de oameni. Unsprezece poloni si unsprezece tatari. Acum, parca mi s-a luat o piatra de pe inima. Prea erau multi.

—Si asa sunt destui, zise Grasa. Partea proasta cred ca se arata in numarul nostru mic.

Pornira indarat si ocolira dealul. Alesera un loc de popas pe o mica ridicatura de pamant, parca lipita dealului ca un adaos. Mancara tacuti. Padurea incremenise. Rar se auzea cate un fosnet. Frunzele uscate aratau in locul acela ca un adevarat covor. Caii isi mestecau grauntele, dar la fiecare fosnet se opreau, isi ridicau capetele, isi ridicau capetele, ciuleau urechile si ramaneau o vreme infiorati.

Primul sezu de paza parintele Grasa. Ceilalti se culcasera pe culcusuri de frunze. Lumina noptii era slaba. Parca se inno­ rase, dar nu a ploaie. Norii erau inalti si nu se legau intre ei.

„Ce vremuri! gandi parintele Grasa. Candva ma lafaiam in paturi cu perne de puf si invelitori de matase. Oameni de seama isi disputau prietenia mea. Slujitori harnici catau sa-mi ghiceasca dorintele. Azi stau la panda intr-o padure ca o capcana uriasa. Am un titlu de marchiz si o sabie care stie inca sa muste ca vipera. Cu asemenea haruri, in Apus m-as fi umplut de aur si stralucire. De zece ani, in fiecare primavara ma hotarasc sa plec acasa. Dar vine toamna si aman mereu. Iata ca nu mai sunt tanar. Ce draci au pus oare stapanire pe mine? Dorul de aventura? Poate, dar asta are o limita. Aventura merge pana pe la treizeci-patruzeci de ani. Daca nu sunt din cale-afara de natarau, cred ca a picat peste mine ceva nebunie. Venisem in Transilvania doar pentru o luna sau doua. Ma atragea mirajul Rasaritului. La noi pe Valea Loirei, se spunea ca ar trai aici o lume de barbari ce nu stiu inca sa vorbeasca, parosi la trup si adapostiti prin pesteri si vagauni. La dracu! Apusul nu-i cu nimic inaintea Transilvaniei. Dar am vazut destul. Daca scap cu viata din nebunia acestui drum, am sa ma intorc acasa. Pe tinerii acestia ii inteleg. Isi pun viata in primejdie pentru neamul lor. Eu ma aflu in treaba doar de dragul prieteniei.”

Isi curma gandurile si trase aer mult in piept.

„Drace! socoti el. Parca staruie prin padure un miros de fum. Prea sunt eu uns cu toate alifiile ca sa raman linistit! Un vulpoi ca mine greu sade in cumpana, chiar in fata lucrurilor marunte.”

Il trezi pe Cae.

—Simti ceva in aer?

Tanarul se ridica si facu vreo cativa pasi. Un curent subtire parca aducea cu el miros aspru.

—Sa fie de la osteni? il iscodi Grasa.

—Nu. Ei sunt in fata. Curentul vine din spatele nostru. Trezeste-i pe ceilalti! eu plec sa dau de rostul mirosului.

Cu aceasta, se mistui printre copaci, iar Grasa ramase mirat ca nu-i aude pasii. Cae mergea fara graba. Fiecare miscare o chibzuia adanc. La astfel de treburi, doar Ducu i-ar fi fost egal. Drumul se lasa in panta catre smarcuri. Ajunse intr-o rariste. Printre copacii uriasi din locul acela, fumul staruia mai puternic. Ocoli raristea si zari un ochi de apa, iar in stanga, pe o mica ridicatura, un foc vesel raspandea lumina puternica. La marginea apei, sapte cai motaiau in picioare.

„Curentul de aer adie dinspre balta, gandi Cae. Deci nu-i pericol sa ma simta caii.”

In jurul focului, trei barbati discutau domol. Alti patru sedeau lungiti alaturi.

—S-a cam facut vremea sa mergem peste ei, grai un barbos urias. Cei din fata noastra nu pot fi decat negustori.

—Nu, nici vorba, il intrerupse unul subtirel. Daca erau negustori, se lipeau de grupul ostenilor. Care negustor chibzuit s-ar feri de o astfel de paza? Cred mai degraba ca au aceleasi rosturi ca si noi. Pun ramasag ca sunt iscoade din ceata lui Pinten. Daca incercam un atac asupra lor, mare mirare sa nu ne pomenim cu toata ceata peste noi!

—Prostii! grai cel de-al treilea. Pe cine sa iscodeasca cei patru? Pe osteni? Ati dat in mintea copiilor. Asta e!

—Poate vor sa le fure ceva cai, vorbi din nou subtirelul.

—Esti narod de-a binelea! Ostenii lui Arvinte au paza mare. Iar daca te apropii de cai, acestia se agita ca nu te mai gandesti decat la goana. Va spun eu ca sunt niste fugari, care n-au curajul sa se apropie de grupul ostenilor. Se tin dupa aia, fiindca singuri nu s-ar descurca prin padure. Daca mergem acum peste ei, ii luam din somn ca din oala.

—Sunt fugari, se amesteca in discutie unul dintre cei tolaniti. Altfel, nu s-ar fi intors din drum sa faca popas departe de osteni.

—Trebuia sa-i atacam atunci, spuse uriasul.

—Totdeauna ai fost neghiob, riposta cel tolanit. Daca se aparau cu pistoalele, zgomotul ajungea pana la tabara lui Arvinte. Si am fi avut de lucru cu ostenii, care ne-ar fi cautat cateva zile. Destul cu vorbaria fara rost! Ii atacam dupa miezul noptii, cand somnul e greu. Atunci e momentul prielnic. Ocolim Rapa Ursului si-i luam din somn cu jungherele. Au cai frumosi, arme bune si poate ceva aur. Gherman si Iota vor sta de paza la cai. Ceilalti cinci vom porni spre ei cam peste trei ceasuri.

Cae isi retinu un fluierat de mirare. Parasi ascunzatoare si se retrase. Mersul sau lin parea o adiere.

Nu era luna, dar cerul parca se mai luminase. Cinci barbati se strecurau printre copaci pe drumul parcurs de Cae cu cateva ceasuri mai devreme.

—Trebuie sa facem un ocol, murmura subtirelul, altfel, ne simt cai alora.

Ceilalti aprobara. Aveau deprinderea padurii si a atacurilor de noapte. Si stiau bine cat de sensibili se arata caii cand simt om strain pe aproape. Undeva razbi grohait puternic si zarva mare.

„Mistretii, socoti subtirelul. Cred ca vulpea le-a furat un purcel. Sau chiar ursul. Nici o fiara nu se incumeta sa-i atace direct pe mistreti.”

Se facu liniste. O pala de vant scutura crengile de sus ale padurii si trecu printre ele ca un vaiet. Racoarea noptii infiora caii. Cinci umbre ajunsera la marginea tapsanului. Cativa pasi mai incolo, se zarea ceva ce aducea a patru mogaldete intinse una langa alta. Lotrii nu dadura navala, ci inaintara chibzuiti. Pripeala putea sa le strice planurile. Abia cand ajunsera foarte aproape isi dadura seama ca jos erau patru pelerine facute sul. Incremenira o clipa. Apoi sarira in laturi mirati, dar era prea tarziu. Vestitele cutite ale lui Cae si Chirila bazaira prin aer si se infipsera adanc. Le raspunsera doua racnete. Alte doua cutite fulgerara scurt. Parintele Grasa iesi de dupa o tufa si-i bara drumul celui de-al cincilea. Lotrul il simti la vreme, insa fara folos. Grasa fanda lung cu uriasa lui sabie si-i strapunse pieptul. Gemetele durara putin, fiindca Sile dadu ultimele lovituri acolo unde era cazul.

„Magnific! gandi Grasa amintindu-si de iuteala cu care cei doi isi aruncara cutitele. Mda! Ar trebui sa invat si eu ceva din arta lor.”

—Cred ca zgomotul s-a auzit pana in tabara ostenilor, spuse Chirila, iar in glasul sau se simti neliniste.

—Nu, prietene, grai Cae. Suntem prea departe. In schimb, cred ca a ajuns la cei doi lotri.

—Pacat!

—Nu prea, raspunse tanarul. Ei cred ca strigatele de moarte au fost ale noastre. Acum asteapta linistiti intoarcerea sotilor.

—In cazul acesta, va trebui sa mergem peste ei.

—La asta ma gandeam si eu, aproba Cae.

Isi adunara cutitele risipite, le stersera de hainele celor cazuti si le asezara in tecile lor. Apoi pornira la drum cu multa fereala. Padurea dormea tihnita. O pasare de noapte tipa scurt undeva in apropiere. Ii auzira falfaitul aripilor. Curand, linistea starui din nou. Cei doi lotri sedeau langa foc. Flacarile se mai domolisera. Pamantul din jur mirosea a parjolit. Nu vorbeau intre ei. Sedeau tacuti, cu urechile la panda. In spatele lor se ridicara doua umbre, iar cutitele pornira in acelasi timp.

Soarele molcom zvantase pamantul. Iarba proaspata, nu prea mare, dar de un verde stralucitor, plesnea de sanatate trufasa. Cerul inalt si limpede, cu putini nori alburii ca o spuzeala spre apus, prevestea o zi frumoasa. Douazeci si doi de calareti saltau in sei la trap usor prin campia Bugeacului. Mergeau in grup strans, asa cum ii sfatuise capitanul Arvinte. Palcuri de lotri misunau adesea prin acele parti si nu se sfiau sa-i atace chiar pe ostenii razletiti de convoaie. Caii lor erau sprinteni, vesnic odihniti. Baltile cu stufaris mult, ce se iveau ici-colo, ofereau lotrilor ascunzatori trainice. Putini s-ar fi incumetat sa-i urmareasca prin baltile inselatoare.

Calatorii oprira la vremea pranzului intr-o margine de padure. Sacowicz, vechi ostean, controla felul in care erau hraniti caii si porunci sa se imparta merindea pentru oameni. Altin, nepotul hanului, se retrase cu oamenii sai la o parte si manca ganditor. Era inalt si bine legat. Fata usor smolita, avea trasaturi aspre, dar nu lipsite de frumusete. Buza de jos usor rasfranta si barba patrata aratau o fire voluntara. Nici un dram de osanza nu staruia pe trupul sau, iar muschii se ghiceau puternici sub invelisul hainelor. Manca fara graba, cu o anumita cumpatare, ce nu ar fi scapat unui ochi atent. In schimb, sotii lui infulecau lacomi fara griji.

Dupa ce sfarsi ceasul de odihna, Sacowicz dadu semnal de plecare. Ocoluri mari in jurul smarcurilor dese ii faceau sa zaboveasca mai mult decat s-ar fi gandit.

„Va trebui sa innoptam in campie, socoti spatarul, plin de nemultumire. Am mai trecut pe aici la vreme de vara. Atunci, drumul mi s-a parut altfel. Acum regret ca nu am luat ceva osteni de la Arvinte. Ei cunosc locurile astea mai bine decat noi.”

Catre seara, cand vizibilitatea scazu simtitor, patru calareti aparura ceva mai aproape de grupul lui Sacowicz.

—Cred ca noaptea ii va prinde pe drum, isi dadu cu parerea Sile Adormitu. N-am mers cine stie ce. D-aia cred ca Botna isi face cotul spre rasarit, undeva departe in fata noastra.

„Daca vor pune tabara de noapte in campie, va fi pe voia mea, chibzui Cae. Aici i-am putea ataca mai usor. Dincolo de Nistru s-ar putea sa se insoteasca fie cu alti tatari ce bat drumurile cu caii lor iuti, fie cu ceva osteni din Chitcani sau Slobozia. Pacat ca nu le stim poruncile primite la Iasi.”

Noaptea se lasa repede. Aerul devenise mai rece, mai aspru. Mergeau incet. Urmele celor din fata nu se mai vedeau. Cae sarea adesea din sa, incercand sa le afle. Tresarira. Departe de ei rasari lumina unui foc.

—Sunt nechibzuiti de-a binelea, grai Chirila.

—Ce te face sa crezi asta, domnule? intreba Grasa.

—Faptul ca lumina focului ii poate da de gol. Orice om obisnuit cu campia stie ca un foc se zareste departe.

—De gol catre cine? Ei n-au aflat ca sunt urmariti. Nici nu le trece prin minte asemenea lucru.

—Adevarat! Dar cred ca Arvinte l-a prevenit pe Sacowicz in privinta lotrilor. Ceea ce fac ostenii acolo aduce a nechibzuinta.

—S-ar putea sa fie focul unor lotri. Sacowicz o fi acum undeva departe.

—Nu-i foc de lotri, interveni Cae. Ei ar fi observat convoiul ostenilor si s-ar fi ferit a le atrage atentia. Ma mira totusi Altin. Un razboinic tatar stie ce primejdie inseamna lumina unui foc. Poate ca Altin nu se amesteca in treburile spatarului, iar acesta se simte prea puternic. El nu-si poate inchipui ca sunt cete de lotri ce numara peste patruzeci de oameni.

Isi domolira caii si facura popas. In stanga lor crestea ceva papuris inalt, bine uscat. Apa de la tulpinile lui se evaporase. Pamantul, crapat din lipsa de umezeala, parea construit cu dale imense.

—Domnilor, grai Cae, locul acesta e cum nu se poate mai nimerit. Vom priponi caii aici. Iar dupa cum socot, ei n-au nevoie de paza. Luati cutitele si sabiile fara teci! Ma veti insoti pana la jumatatea distantei dintre noi si focul de colo.

Cei patru barbati lasara intregul bagaj in adapostul vremelnic. Pornira tacuti. Mergeau repede, fara a lua seama la zgomotul marunt al pasilor. Pe masura ce inaintau, focul se vedea mai lamurit. Zarira oameni in jurul lui. Intunericul staruia des. Pe deasupra campiei pornise o adiere molcoma ca un suspin. Se oprira si ramasera multa vreme nemiscati. Focul scazuse, dar ei stiau ca trebuie sa mai astepte doua-trei ceasuri. Timpul trecea greu. Flacarile dispareau treptat. Apoi nu se mai vazu nimic. Tarziu, Cae ii intinse sabia lui Sile si murmura:

—Acum e vremea sa plec. Pana la cei din fata noastra nu cred sa fie mai mult de trei sute de pasi. De va fi sa ma ratacesc la intoarcere, voi scoate un tipat de bufnita. Sa-mi raspunzi, prietene Chirila!

Intunericul il invalui repede. Chirila, Grasa si Sile incercara sa-i auda pasii, dar tot ce putura prinde fu suieratul vantului, care se intetise. In spatele lor, stuful gemea aspru.

Trecuse un ceas, ori poate numai o jumatate, cand cei trei se pomenira cu Indru alaturi. Grasa nu-si putu retine un murmur de admiratie. Oricine s-ar fi ratacit pe asemenea intuneric.

—Avem noroc, spuse Cae. De fapt, prevazusem acest lucru. Tatarii nu dorm dimpreuna cu polonii. Ei n-au facut niciodata popas de noapte in aceeasi tabara cu crestinii. Altin a ales un loc printre niste salcii, cam la cincizeci-saizeci de pasi alaturi de poloni. Tatarii au lasat un singur om de straja, iar polonii doi. Tabara e asezata foarte aproape de cotul raului Botna. Doar la o aruncatura de bat. Daca s-a nimerit sa vedem focul, aceasta e numai datorita faptului ca salciile inca n-au frunze.

—Si ce-ai hotarat? intreba Chirila.

—Pornim indata, raspunse Cae. Strajile s-au schimbat cand eram eu acolo. Inseamna ca noaptea a sarit peste hotarul ei de mijloc. Intai il atacam pe Altin. Am dibacit locul unde doarme. Mi-a fost destul de greu. Tatarii au somnul usor si auzul ascutit. Stiam insa ca cei de rang mare nu se odihnesc dimpreuna cu ceilalti, ci totdeauna in mijloc, sau intr-o parte. Altin si-a gasit culcus langa trunchiul unei salcii.

—Cum naiba l-ai recunoscut pe intuneric, domnule? se minuna Grasa.

—Nu prea greu, zambi Cae. Dupa cum ati observat cu totii la Iasi, Altin poarta un turban alb foarte frumos. Ceilalti tatari – caciuli din blana de miel. Dar sa ne intoarcem la ceea ce avem de facut. Vom merge grupati pana la malul Botnei. Vantul puternic acopera orice zgomot. Cerul cred ca se va lumina curand. Norii au inceput sa curga spre apus. Deci, va trebui sa ne grabim.

Vorbira multa vreme in soapta. Cae le arata planul sau cu toate amanuntele. El stia ca cea mai mica greseala le poate aduce pierzania. Ceilalti il ascultau uimiti. Exista poate un dram de nebunie in ceea ce spunea el, dar nu aveau de ales. Un asemenea prilej bun s-ar fi ivit destul de greu dincolo de Nistru.

O jumatate de ceas mai tarziu, patru umbre se mistuiau printre salciile din lungul Botnei, ca niste pareri. Cae mergea in fata. Uneori, ramaneau nemiscati. Apoi porneau iar, fara nimic pripit in gesturile lor. Sus, crengile salciilor lipsite de frunze gemeau sub puterea vantului, ca batranii sub povara anilor multi. Dinspre apele Botnei se strecura la rasul pamantului o spuza de pacla, a carei umezeala staruia puternic. Asa cum prevazuse tanarul cavaler, norii cadeau catre apus, iar cerul ceva mai limpede aduse putina lumina.

La un semn al lui Cae, Grasa si Sile ramasera lipiti de trunchiul scorburos al unei salcii. Se aflau la cativa pasi de tabara tatarilor. Straja acestora motaia ceva mai incolo, invelit intr-un cojoc mare. Indru si Chirila facura ultimii pasi. Erau langa tanara capetenie a tatarilor. Altin se trezi din somn. O mana aspra ii astupase gura, iar un varf de cutit isi dovedea prezenta printr-o apasare usoara si rece pe gatul sau. Muschii tatarului se incordara o clipa, gata de lupta.

—Stai cuminte, Altin! ii sopti Cae la ureche.

Recunoscand graiul valah, pe care-l stia bine, capetenia intreba tot in soapta:

—Cine sunteti?

—Numele meu e Cae Indru.

—O! exclama acesta surprins. Si ce doriti? Daca nu m-ati lovit in somn, inseamna ca nu aveti ganduri impotriva mea.

—Asa este! murmura Indru. Cu voi nu avem nimic, ci numai cu polonii.

In vreme ce purtau astfel de discutie, Altin se lasa legat, iar mainile lui Chirila umblau iute si cu multa pricepere.

—Cheama straja! ii porunci Cae. Dar nu vorbi tare, daca ti-e draga viata! Spune-i sa-i scoale pe ceilalti si sa ramana cu totii linistiti. Nimic rau nu se va intampla cu voi.

Auzind chemarea lui Altin, omul veni repede. Cand ajunse doar la cativa pasi, scoase o exclamatie de mirare. In aceeasi clipa, cutitul apasa ceva mai puternic gatul capeteniei. Era un moment greu. Daca straja scapa un tipat de alarma, sansele lor de a ramane in viata ar fi scazut simtitor.

Altin ii porunci tatarului sa scoale oamenii fara zgomot. Insa buimac de cele ce se intamplau, acesta facu asa cum i se poruncise, iar dupa cateva minute, cei zece sedeau turceste in fata capeteniei. Sile Adormitu il schimba pe Cae.

—Altin, sopti tanarul, domnul acesta nu stie de gluma. Daca unul dintre oamenii tai scoate un tipat sau incearca sa se ridice, vei muri in aceeasi clipa.

Tatarul intelegea bine primejdia in care picase. Dar mai ales, auzise lucruri mari despre tanarul de langa el. Numele lui Cae Indru era mai cunoscut la tatari decat cel al sultanului turcilor. Mari iubitori de a inflori lucrurile, acestia creasera adevarate legende pe seama lui Indru si a prietenilor sai.

Altin le vorbi cateva clipe oamenilor, pomenind numele cavalerului si ceva despre iataganele lui zburatoare. Tatarii scoasera usoare exclamatii de mirare si-l aprobara.

Cae, Chirila si Grasa disparura printre salcii. Lumina noptii crestea repede. Apele Botnei cantau molcom, frecandu-se de maluri. Ziua, cantecul apelor pare vioi. Dar noaptea, el are ceva aparte, ca un tanguit molcom. Cele doua straji ale polonilor sedeau pe o buturuga si discutau domol. Caii se odihneau in stanga, iar ostenii – la cel mult zece pasi. Doua umbre se ridicara in spatele strajilor. Doua cutite fulgerara scurt. Cae si Chirila cunosteau bine felul acela de a lovi. Niste nepriceputi s-ar fi multumit numai cu lovitura, fara sa banuiasca racnetele de moarte sau zbaterea corpului. Dar Cae si Chirila astupara gurile celor doi in aceeasi clipa si se lasara peste ei. In jurul lor, doar zgomotul vantului staruia cu putere.

„Au mai ramas noua”, gandi Cae.

Dupa cateva momente de asteptare, Indru, Chirila si Grasa pornira catre cei care dormeau. Cutitele straluceau in mainile lor. Alaturi, caii simtira miros de sange si se vanzoleau aspru. Trei umbre se aplecara in acelasi timp. Trei gemete mari cutremurara campia. O clipa mai tarziu, cei sase poloni sarira in picioare, gata de lupta. Erau osteni vechi, caliti in incaierari. Doua cutite fulgerara prin aer asemenea trasnetului.

„Au mai ramas patru, socoti Cae. Acum, sunt ai nostri.”

Isi trecu sabia in mana dreapta si para la timp o strapungere din fata. Adversarul scapa o injuratura, dar nu mai avu timp de un nou atac, fiindca se prabusi, cu o rana adanca la gat. Parintelui Grasa ii picase la indemana spatarul Sacowicz. Chirila se descurca bine cu un zdrahon, iar Cae lucra chibzuit, aparandu-se de loviturile unui tanar ager in miscari ca Ducu cel Iute in zilele lui bune.

—Ah, mon Dieu, ce placere! spuse Grasa, adanc satisfacut. Lucrezi frumos, domnule. De multa vreme n-am intalnit un adversar atat de bun si o sabie atat de viguroasa.

—Ai sa-i simti indata ascutimea, ticalosule! scrasni Sacowicz.

—Pe sfanta Cecilia! se burzului Grasa. Te previn ca sabia domniei-tale s-a incrucisat cu aceea a unui marchiz. In fata rangului nostru ar trebui sa ai respectul cuvenit. Ma injuri? Fie! Ah, nu! Nu, domnule! Furia te face sa te indepartezi de arta scrimei. Poftim! Incepusesi frumos si credeam ca vom face o partida strasnica. Iata ca te-ai dezechilibrat. Cine n-ar profita de o astfel de clipa? Am fost profesor de scrima si ma pricep. Acum e o simpla joaca sa-mi strecor sabia sub garda domniei-tale, care e mult prea sus.

Tacu, plin de nemultumire. Sacowicz cazuse si nu mai dadea semne ca s-ar putea ridica.

—Fir-ar sa fie! bombani Grasa manios. Incepusem atat de bine…

Adversarul lui Chirila picase strapuns dupa cateva asalturi. Doar Cae si sprintenul cavaler din fata sa mai continuau lupta.

—Ai invatat la scoala buna, domnule, spuse Indru admirativ.

—Ce folos? raspunse tanarul polon cu amaraciune. Iata ca sunt ranit in umar de sabia unui lotru.

—Gresesti, cavalere! Numele meu e Cae Indru, iar domnii acestia sunt Chirila Zece Cutite si parintele Grasa.

—Ah, atunci n-am nici o sansa… Stiu ca sunteti un mare spadasin, dar si un ucigas de rand. Haina de cavaler nu vi se cuvine, de vreme ce cutitele voastre au lovit in cei ce dormeau.

—Nu aveam de ales, domnule, riposta Cae. Suntem patru impotriva a douazeci si doi. Pentru binele neamului nostru, am hotarat ca nimeni sa nu scape cu viata din aceasta solie.

—Dar n-ati ales lupta cavalereasca decat in final. Nu acesta e drumul unui cavaler, domnule Indru.

—As putea sa va spun acelasi lucru. Voi sunteti ucigasi de rand. Solia voastra urmarea sa-i aduca pe tatari peste Tara Romaneasca. Ar fi murit mii de oameni nevinovati. Cum ai fi procedat, domnule, daca noi am fi mers la tatari sa-i aducem peste tara voastra?

Tanarul tacu si para la timp o laterala. In vorbele lui Indru era multa dreptate. Apoi grai:

—Domnule, eu sunt ostean si ma supun unui ordin.

—Adevarat! Dar osteanul nu-i un obiect, ci o minte care gandeste. Ce cautati voi aici unde sunt pamanturi romanesti? Acum e randul nostru sa-i aducem pe tatari impotriva voastra si nu vad cine ne-ar invinui. Exista la noi un proverb frumos: „Cine sapa groapa altuia…”

—Il cunosc, striga polonul. Si imi dau seama ca nu voi ramane in viata, fiindca am inceput sa pricep jocul vostru. Ucide-ma, domnule! Adineauri mi-ai doborat cel mai bun prieten. Daca raman viu, te voi cauta pretutindeni, in scop de razbunare. Ah, iata ca sunt ranit din nou!

—Nu, n-am sa te ucid. Peste cativa ani vei fi un mare spadasin, si te rog sa ma crezi ca am ochi pentru asta. Vei fi poate cel mai bun spadasin al Poloniei, iar tineretii domniei-tale i se poate ierta o greseala. In viitor, sa te bati, domnule, pentru neamul vostru! Atunci vei fi mare si ca om.

Zicand acestea, ii smulse sabia din mana cu o laterala puternica. Tanarul cavaler ramase in picioare, descumpanit. Sangele razbise din umar prin frumoasa tunica cenusie.

—Nu-i rusine sa fii invins de marele Cae Indru, spuse dupa o vreme abatut. Numele meu este Tadeus Sapieha.

Cei trei prieteni se privira tacuti. Oboseala ii cuprindea lin pe la incheieturi. Se scuturara de moleseala trecatoare si catara in bagajul lui Sacowicz un anumit lucru. Cateva minute mai tarziu, pornira spre tatari, dimpreuna cu Tadeus.

—Sile, dezleaga-l pe Altin! porunci Cae.

Adormitu ii taie legaturile intr-o clipa, iar capetenia se ridica fara sa spuna o vorba. Il privi pe Indru cu uimire neascunsa, ca in fata unei minuni. Fiindca minune era ceea se intamplase la marginea Botnei. Prezenta lui Tadeus ii dovedea ca tabara polona cazuse.

„Alah e mare! gandi el. Tot ce am auzit maret despre acesti ghiauri paleste in fata ispravilor de adineauri. Daca as avea astfel de prieteni, multe s-ar putea face pentru neamul nostru. Sau, poate gresesc. Poate ca si noi avem astfel de oameni, insa n-am stiut sa-i vedem.”

—Altin, grai Cae, porunceste vitejilor tai sa ingroape mortii! Malul Botnei e nisipos. Deci, se poate lucra doar cu mainile. Armele, caii si toate sculele polonilor trec in stapanirea voastra. Iar noi amandoi avem o vorba.

Se departara impreuna printre salcii. Ajunsera intr-un loc frumos, deasupra apelor raului. Vantul nu contenise o clipa, astfel ca norii alungati de taria lui dezvelisera cerul curat ca bobul de roua in zori.

—Mi-e sufletul greu, murmura Cae. Am ucis oameni care nu aveau putinta de aparare. Dar nu am avut de ales, fiindca nu viata mea era in primejdie, ci existenta neamului romanesc. Iar in astfel de situatii, mila nu are ce cauta in sufletul nostru.

Tatarul il asculta ingandurat.

—Te cunosc din auzite, Altin, continua tanarul. Stiu ca esti un razboinic viteaz si mai ales una dintre marile minti luminate ale poporului nogai. Ti-ai desavarsit cunoasterea vietii la scolile din Apus. Putini tatari au avut un astfel de prilej. Nici chiar hanul nu se poate mandri cu asemenea lucru. Sunteti un popor mare si harnic la razboaie. Insa nu veti dainui ca neam. Voi nu v-ati legat de rodul pamantului si de asezari trainice, ca alte popoare. Traiti din jaf. Cu toate ca sunteti puternici, turcii va poruncesc, iar megiesii va platesc unele calcari fara rost. Cei mai buni fii ai vostri mor in razboaie nedorite de nimeni. Asezarile voastre cad spre risipa. Noi lucram pamantul si ne bucuram de roadele lui. O facem de mii de ani, si iata ca dainuim aici ca o insula latina in rasaritul Europei.

Altin tresari uimit. Ce-i spunea cavalerul acesta erau tocmai gandurile sale cele mai tainice. Cae stia ca loveste fara greseala spre inima tatarului. El intuise ca un om cult, care vazuse atatea popoare si asezari minunate in apus, are puterea sa priveasca in viitor.

Tacura multa vreme, fiecare cu gandurile lui. Zorile erau inca departe, iar ei mai aveau multe de discutat. Cerul impodobit cu stele parea mai prietenos decat in faptul serii, chiar daca raceala dinspre ziua cuprinsese campia ca un fior.

—Imi lipseste puterea, ofta Altin.

—Iti lipseste azi, insa maine poti lupta pentru dobandirea ei.

—Greu.

—Tot ce se capata greu are trainicie. Numai lucrurile fara valoare se obtin usor. Ti-as putea oferi prietenia noastra. Poate ca nu-i mult, dar nici putin. Am la mine darurile purtate de Sacowicz catre hanul vostru. Ele vor ajunge acolo.

—Nu inteleg, tresari Altin. Oare faci jocul lui Ieremia Movila, Sigismund si Taranowski? Atunci, pentru ce toata munca?

—Nici vorba, zambi Cae. Numai ca rostul soliei se va schimba. Sculele acestea, a caror valoare trece de douazeci de mii de ducati, vor fi pretul platit de noi pentru intrarea voastra cu osti in Polonia, cam pe la sfarsitul lunii viitoare. Pricepi?

—Allah e mare, iar voi intelepti! murmura tatarul. Iata ca nu v-ati multumit a distruge solia aceasta, ci loviti cu multa judecata. Frumoasa razbunare!

—Nu razbunare, Altin. La sfarsitul lunii viitoare, ostile noastre se vor misca spre Moldova. Polonii vor fi prea ocupati a va face fata, astfel ca vom avea liniste din partea lor. Te miri poate ca am atata incredere a-ti dezvalui asemenea secrete. Dupa ce vom uni Moldova, cu restul tarii, se pare ca vom deveni vecinii vostri cei mai apropiati dinspre apus. Deci, prilej sa te sprijinim in gandurile tale. Sunt sigur ca te-ai gandit sa-i dai alt rost poporului tatar.

—Adevarat ! recunoscu Altin cu aceeasi sinceritate ce o ghicise la celalalt. M-am gandit adesea, dar hanul e puternic si nu vede alta viata mai buna. El stie doar ce a apucat de la inaintasi. As vrea ca tatarii sa se lege de pamanturi si sa-si dureze asezari trainice. Sa inflorim unele mestesuguri, iar ziua de maine sa o asiguram din agoniseala noastra, nu din jafuri. Insa totul e vis.

—Intre vis si realizare, puntea o face vointa omului si truda sa. La sfarsitul lui aprilie te voi sprijini cu zece mii de ducati. Suntem saraci si nu putem mai mult.

—Da, am nevoie de aur. Cu ajutorul sau, as putea incropi o mica oaste. Ce doresti in schimbul prieteniei si ducatilor? Fiindca cine ofera, totdeauna asteapta ceva.

—Asa este! rase Cae. Ne vom continua drumul impreuna. Solia voastra va ajunge la marele han ca din partea principelui Mihai, care-i va plati inca pe cat ii ducem acum, daca isi porneste hoardele peste Tara polonilor. Tie nu-ti cer numai tacerea pentru ce s-a intamplat, ci sa-i spui hanului ca Ieremia Movila s-a unit cu principele Mihai si ii sunt vecini prietenosi. Insa polonii, prin Sigismund si Taranowski, vorbesc rau despre tatari si vor cauta sa-i calce cu puterea ostilor, inainte de sfarsitul primaverii. Si inca nu-i totul. Te vei intoarce la Iasi. Il vei anunta pe Ieremia Movila ca hanul pregateste atacul asupra Tarii Romanesti, dar i-a oprit zalog pe solii polonilor, pana cand isi va capata restul de aur. Gandeste-te bine, Altin! Nu-mi raspunde grabnic. Esti un tanar intelept. Socot ca visurile tale in privinta tatarilor se apropie de alte noastre. Eu iti ofer sprijin marunt, dar sigur. Cine ofera mai mult decat se cuvine, sau decat poate, totdeauna da putin sau nimic.

—Te cred, cavalere, murmura Altin, insufletit dintr-o data. Si ma bucur ca voi avea in voi niste vecini de nadejde. Am simtit ca-mi vorbesti deschis. Numai soarta v-a scos in calea mea. Acum incep sa sper. Stiu cat valorati, iar adineauri, planul domniei-tale m-a uimit. Putine minti dintre cele mai mari ar fi putut intoarce lovitura pregatita la Iasi. Da-mi mana, odata cu prietenia ta!

Discutara multa vreme, dornici sa se cunoasca mai bine. Si pe masura ce gandurile se dezvaluiau fara ocol crestea increderea intre ei. Cand zorile mijira, cenusii la inceput, fata lui Altin, stralucea ca arama batuta proaspat.

—Cine sunt oamenii care te insotesc? se interesa Cae.

—Prieteni buni, cavalere. Din gura lor, nimeni nu va afla ce s-a intamplat aici in campie. Ma mira totusi ca mi-ai aratat incredere chiar de la inceput.

—M-am gandit mult la asta, rase Cae. Am aflat cate ceva despre domnia-ta si despre firea pe care o ai.

—Da, da, vezi departe, zambi Altin.

Se ridicara si pornira spre tabara umar langa umar. Sile si Grasa adusesera caii ceva mai devreme. Acum dormeau. La cativa pasi de ei, Chirila veghea cu vestitele lui cutite la indemana. Soarele se ridica din stufaris cu zambetul rece al zorilor. Pe malul apusean al Botnei, nimic nu arata sa fi fost vreo lupta.

Ridicara tabara cand soarele saltase de vreo trei sulite. Vantul se juca in coamele cailor parca mai bland, parca mai caldut.

In cea de-a cincisprezecea zi, convoiul domnitei Florica ajunse aproape de tinta calatoriei. Numarul insotitorilor sai crescuse inainte de a parasi granita Transilvaniei. Din porunca principelui Mihai, douazeci de osteni, saisprezece dansatori si opt cantareti se unisera cu ceilalti, aproape de cetatea Lipovei. Cateva zile cu ploi marunte le ingreuiasera drumul prin manoasa pusta a Ungariei Superioare. Apoi, timpul devenise frumos. Cele trei fete priveau pline de incantare mandrul peisaj din apropierea orasului de Aur. Departe pe culmile muntilor mai staruiau petice de zapada. Prin vai, localnicii iesisera la arat. In urma plugurilor, aburii nu se ridicau in fuioare subtiri, ci se tarau la rasul pamantului, mangaind si sarutand brazdele. Paraiele umflate tipau ca pruncii la joaca, iar vegetatia de pe maluri, infrunzita timpuriu, isi da ifose ca la inceput de vara. La trecerea convoiului, oamenii faceau semne prietenesti. Fetele se grabeau sa raspunda.

„Tara frumoasa cu oameni primitori si harnici, gandi domnita Florica. Linistea de aici parca-i mai multa decat prin alte parti. O lume de basm, de liniste si poate de fericire. Am privit de-a lungul drumului case, biserici si castele. Unele sunt vechi cat veacurile. Feriti de navalitori si razboaie multe, oamenii isi pastreaza temeinic sfintele urme ale trecutului. La noi, putine lucruri raman. Noi n-am avut ani fara razboaie. Adesea, ne-am pus foc satelor, pentru a face pustiu dinaintea dusmanului. Imi plac lucrurile vechi fiindca au in ele ceva tainic. Ceva din sufletele celor ce le-au faurit. Am scris o poezie despre un urcior. L-am gasit in pamantul mosiei de langa Pitesti. L-am curatat si m-am gandit multa vreme la el. Poate ca are o suta de ani, sau doua, ori poate chiar mai mult. Pe o parte are desenat un flacau cu arcul pe umar. Pe cealalta – un zimbru. Cine o fi framantat oare lutul urciorului? Dar mai bine sa-mi amintesc poezia.

In forma vasului de lut

Atatea ganduri vechi au incaput

Atatea mangaieri si lacrimi si sudoare

Atatea zambete sau glasuri trecatoare

Atatea vraji si urme de descant

Cuprinse toate-n bulgari de pamant.       

De-ti pleci auzul la urciorul vechi

Nimic n-o sa-ti rasune in urechi.

N-o sa-ti graiasca pojghita de lut

Nici macar gandul cel de la-nceput.

Apleaca-ti sufletul peste urcior

Si pipaie-l cu degetul usor!

Urciorul o sa-si rupa vraja veche

Si o sa-ti spuna tainic la ureche

Povesti cu vechi flacai si duse fete.

Poate ca or fi si greseli. Daca ar auzi-o, dascalii mei ar zambi. Dar ce stiu ei ce ganduri zburatacesc prin mintea unei fete?”

Caravana si Tufanel plecasera de doua zile inaintea convoiului, pentru a anunta sosirea domnitei la palatul Hradčany. Catre pranz, drumetii vazura in departare casele orasului Praga, iar mai aproape – un palc de calareti.

„Cred ca sunt vreo trei-patru sute”, socoti Ducu.

Tanarul nu se inselase. Curand, patru sute de cavaleri se desfacura pe marginile drumului. Dintre ei iesi un calaret inalt, cu fata prelunga, stafidita ca un pergament, cu palarie neagra de postav si cu straie de aceeasi culoare, bine stranse pe corp. Calul sau alb calca nervos si se indemna greu la mers obisnuit. Omul era imparatul Rudolf al doilea. Alaturi de el calareau arhiducele Matthias, Costache Caravana si Tufanel.

Trasura domnitei intra in frumosul cordon al cavalerilor, apoi se opri. Imparatul descaleca parca mai sprinten decat il arata varsta. Ajunse langa trasura. Fetele il privira sfioase. Il salutara cu multa gratie, chiar daca hainele lor baietesti nu se aratau tocmai potrivite.

—Vizita voastra, printesa, e o cinste pentru curtea imperiala din Praga, spuse Rudolf, galant, in nemteste.

—Si pentru noi, si pentru neamul nostru, raspunse domnita.

Imparatul ii oferi bratul si facura cativa pasi impreuna.

„Pe sfanta Cecilia! socoti el, e mai frumoasa decat o arata panza lui Petre Armeanul! Iar tinerele insotitoare vor face multe victime la Praga. Sper ca arat destul de bine. Tinuta in negru ma avantajeaza si imi da un aer distins, tocmai prin lipsa bijuteriilor. Bine ca-i domnul Tufanel aici! Am sa-i arat acestei copile ceva din priceperea noastra in lupta cu bata. Adica nu. Sa-l ia naiba pe domnul Tufanel! E prea mare in soiul acesta de lupta si m-ar lasa in umbra. Anul trecut m-a si atins de vreo doua ori, chiar daca nu se cadea sa o faca. As fi putut sa-l decorez daca-mi lasa intaietate. Maine o sa gasesc unul mai putin priceput.”

—Ati calatorit bine? se interesa grijuliu.

—Destul de bine, maria-ta.

—Domnul Costache Caravana imi spunea ca ati avut unele neplaceri intr-un han de langa Bratislava.

—Nu cine stie ce, zambi domnita Florica. Un cavaler trecator ca si noi prin acele frumoase locuri ne-a adresat cateva necuviinte. Apoi, intre slujitorii lui si ostenii nostri s-a iscat o mica incaierare. Totul a durat destul de putin. Cand am parasit hanul, cavalerul cu pricina primea ingrijiri. Sabia domnului Ducu ii facuse o spartura in umar. Am privit lupta prin fereastra si mi-a fost teama pentru viata comandantului nostru. Cavalerul acela manuia sabia ca un turbat.

—Domnul Ducu se afla in suita voastra? se lumina Rudolf. Iata ca nu l-am vazut.

—E comandantul convoiului.

—Ah, ah, exclama el razand. Cavalerul a picat pe maini bune. Iar daca a scapat numai cu o impunsatura slaba, inseamna ca domnul Ducu a fost generos.

—Il cunoasteti?

—Am avut aceasta placere. Anul trecut, la palatul Hradčany, ne-a dat cateva lectii de scrima. Dar e vremea sa ne intoarcem. Voi calari alaturi de trasura voastra, incheie galant.

—Daca as fi avut un cal, mi-ar fi placut altfel, indrazni tanara.

—Stiti sa va tineti in sa?

—De la varsta de cinci ani.

Imparatul se intoarse inviorat de placuta veste si spuse cateva cuvinte. Patru sute de tineri descalecara in aceeasi clipa, smulgandu-i un zambet. Alesera un cal sprinten, iar norocosul cavaler lua loc in trasura intre Irina si Dana. Stralucitorul alai se puse in miscare. Mai morocanos ca oricand si poate ceva mai aprins la fata, Ducu incerca sa fie curtenitor cu mandrii cavaleri si isi indemna calul undeva cat mai spre coada convoiului. In ziua aceea, domnita Florica nu-i adresase macar o privire.

In marea sala de bal a palatului Hradčany, luminile infrumusetau inzecit podoabele, chipurile si minunatele vesminte ale oaspetilor. Se aflau acolo cele mai de seama personalitati ale celor doua curti imperiale din Viena si Praga. Iar alaturi de acestea, ­ germani inalti, blonzi, inteligenti si sobri. Engleji cu fetele simpatice, lungi de un cot si ochii aplecati spre ironie. Frantuji sprinteni la vorba si plini de duh. Spanioli oachesi, frumosi si buni de gura. Italieni fermecatori, cu voce mare, gata sa rada din te-miri-ce. Unguri bine facuti, cu privirile indraznete, focoase. Cehi spatosi, mucaliti, cu ochii veseli. Inalti monahi, trimisi ai Sfantului Scaun. Mari prelati ai Manastirii Strahov din Praga. Slovaci sprinteni la glume ca argintul-viu. Femei brune sau balaie, tinere sau trecute, agere sau sfioase. Dar sarea si piperul o aduceau in acea seara trimisii valahilor, despre care se dusese vestea in toata Praga. Era acolo in sala de bal o lume pestrita ce se foia prin fata tronului cu smeritele plecaciuni si chibzuite vorbe, insa dincolo de tron, fetele isi recapatau stralucirea, trufia, veselia sau buna dispozitie.

—Printesa valaha Florica Patrascu! anunta major­ domul.

Discutiile se intrerupsera. Sute de priviri se indreptara spre tanara de la Dunarea de Jos. Inalta, sprintena la mers si plina de gratie in miscari, pasi prin culoarul viu, constienta ca fiecare gest ii va fi cantarit de rafinatii curteni… Purta o rochie de matase inflorata, cu fiong, cu manecile scurte pana deasupra cotului, cu ferezia tivita intr-o superba blana de samur, care-i da o eleganta neintrecuta. Singura ei podoaba era un medalion de aur, ce infatisa chipul dragului sau parinte. Fata ii stralucea de prospetime, iar ochii aveau ceva din candoarea pruncilor.

Facu in fata imparatului o plecaciune adanca, a carei gratie desavarsita nu era cu nimic mai prejos decat a printeselor din Apus. Rudolf o pofti sa sada alaturi, lucru total potrivnic etichetei. Observand asemenea minune, contele Ioan Khevenhiller, ambasadorul imparatului la Madrid, tusi sec, dar stapanul sau nu-l baga in seama.

„Lucrurile sunt incurcate rau, gandi Khevenhiller. Regina Maria de Spania nu va fi prea incantata ca fiul ei s-a indragostit de aceasta copila valaha. Imperiul nu are nevoie de o alianta atat de slaba.”

—Ai ramas pe ganduri, domnule conte, se apropie arhiducele Matthias.

Khevenhiller tresari. Inteligentul Matthias, despre care se spunea ca ar fi cea mai luminata minte a imperiului, nu-i scapa nimic.

—Adevarat! rosti contele in soapta. N-am mai vazut o astfel de incalcare a etichetei la Hradčany.

—Eh, dragul meu! rase arhiducele, bine dispus. Multumeste cerului ca o vezi azi in premiera.

—Dar nu asta ma nelinisteste. Regina m-a trimis aici cu porunca sa-i recomand mariei-sale fratelui vostru pe fiica arhiducelui Carol.

—Nu-i prea aratoasa, zambi arhiducele. Ba as zice ca are o tartita care se misca in mers, ca la rate.

—E de neam ales, riposta Khevenhiller, observand ca nu va avea un aliat in fratele imparatului.

—Stiu, insa Rudolf nu se insoara cu neamul ei, ci cu ea. In ce o priveste pe domnita Florica, nu cred ca are seaman la frumusete. Si zau ca oamenii ar trebui sa se mai insoare si din dragoste!

—Ce poate aduce aceasta copila imperiului nostru? intreba ambasadorul cu o nuanta de dispret in glas.

—Mult, domnule, grai arhiducele ceva mai sever. Un singur general mare avem azi in Europa. Iar acela e tatal ei. Inrudit cu noi, principele Mihai va face ordine in granita de rasarit si de sud a Imperiului Austriac. Numai el ii poate bate pe turci. Ai auzit despre victoria sa de le Calugareni?

—Am auzit, dar asta a fost cu multi ani in urma.

—Asculta, Khevenhiller! murmura arhiducele retinandu-si mania in fata vederilor inguste ale ambasadorului. Aici in palatul Hradčany putini se gandesc limpede la ziua de azi si foarte putini la cea de maine. Politica noastra e destul de slaba. N-am reusit sa facem ordine macar intr-o provincie ca Transilvania. Ne lipsesc oamenii proaspeti si limpezi in gandire ca principele Mihai. Maine… maine turcii vor veni peste noi si nu vad cum ii vom opri, fiindca marea noastra putere e doar o spoiala. De nu-l vom folosi pe acest mare general al timpului nostru, de nu-l vom ajuta, va pieri in mai putin de un an. Nu te mira, domnule conte! Stiu multe lucruri. Va fi asasinat fie de turci, fie de poloni, fie de nobilii din Transilvania, sau chiar de agentii imperiului nostru. De va muri el, noi vom pierde cel mai mult. De va trai si de va gasi sprijin la noi, el ii va scoate pe turci din Europa. O tara de viteji ca cea a valahilor va fi chezasie ca nimeni nu va trece cu amenintare spre noi. Sa-i spui aceste vorbe mamei noastre, Maria de Spania!

—Le voi spune, sopti impresionat ambasadorul. Dar Spania e departe, iar din departare, totdeauna se vede altfel.

Cu aceste vorbe se despartira. Celalalt frate al imparatului, arhiducele Maximilian, urmarise de la distanta discutia si cauta sa-l agate grabnic pe Khevenhiller. El deduse ca cei doi discutasera despre o eventuala casatorie a lui Rudolf cu frumoasa valaha. Mai stia ca ambasadorul sosise de la Madrid cu o seara inainte si avea credinta ca aduce unele porunci ale mamei lor. Il ura pe Rudolf din toata inima fiindca-si dorea coroana imperiala. Il ura si pe Matthias in aceeasi masura, din cauza dragostei pe care acesta o nutrea fata de imparat. Dar stia sa-si ascunda sentimentele si mai ales sa astepte, dovedindu-se un curtean dintre cei mai rafinati. Dispunea de o avere fabuloasa pentru acele vremuri si de multa influenta la imperiu.

—Ei, ce surpriza, domnule conte Khevenhiller! se prefacu bucuros si surprins. E o placere sa intalnesc un mare ambasador al neamului nostru si un vechi prieten. V-am dus dorul in ultima vreme. Ba chiar ne gandeam ca acolo, pe meleagurile insorite ale Spaniei, ati uitat de noi.

Cuvintele lui cam umflate nimerira cum nu se poate mai bine. Khevenhiller era vanitos. Asemenea laude picau peste sufletul sau ca roua pe flori. Iar faptul ca arhiducele il numise prieten intrecea cu mult cele mai aiurite visari ale sale. Si fiindca se dovedea un ins destul de marginit, raspunse cu toata sinceritatea:

—Alteta, nimeni din neamul meu nu s-a bucurat de o prietenie atat de inalta.

—Sa nu exageram, dragul meu, surase arhiducele simtind ca nimerise in plin. Se pare ca la curtea din Madrid te bucuri de o protectie si de o prietenie mult mai inalte. Regina Maria de Spania te socoteste confidentul ei. Cel putin asa graiesc frumoasele ei scrisori catre mine. Dar sa lasam asta. Nu ti se pare ca imparatul a cazut sub mrejele frumoasei printese din Valahia? Pe toti ne-a surprins vizita ei aici.

—Tocmai asta ma pune in incurcatura, spuse contele. Spania doreste o casatorie cu fiica arhiducelui Carol.

Maximilian ciuli urechile si isi inabusi o exclamatie de surpriza. Apoi, juca tare, cu toate ca inca nu avea atuurile trebuincioase:

—Mi-e teama ca ne vom opune, draga Khevenhiller. Fiica arhiducelui Carol nu e pe placul nostru. Cel putin eu si fratele Matthias ne vom opune.

—Chiar asta imi spunea alteta-sa adineauri, grai ambasadorul fara sa priceapa incotro vaslea Maximilian. Arhiducele crede ca o inrudire cu principele Mihai va fi un castig pentru Casa de Austria.

In ochii celuilalt aparu un licar ironic, dar ambasadorul nu-l remarca. Era prea fericit ca se afla intr-o companie atat de ravnita.

—Da, da, murmura arhiducele, parca inveselit de o idee. Mi-ar face placere sa dejunam amandoi maine in palatul meu. Vom depana amintiri si imi vei vorbi despre iubita noastra mama. Apoi, despre curtea din Madrid. Te astept pe la noua. Stiu ca esti un povestitor neintrecut. Ce crezi ca urmareste Spania prin alianta cu arhiducele Carol?

—E un secret, alteta, tresari Khevenhiller. Numai imparatul are drepturi sa cunoasca astfel de lucruri.

—Asa, asa! zambi Maximilian. Imi place ca stii sa pastrezi un secret. Deci, pe maine, dragul meu.

Domnul Szantó, un ungur chipes, ce se dovedi conducator al petrecerilor, veni in fata suveranului.

—Cu ce incepem, domnule? se interesa Rudolf, bine dispus.

—Cu dansuri.

—Prevad ca va fi o seara incantatoare, grai imparatul aplecandu-se catre Florica. Cei mai nobili curteni ai nostri abia asteapta deschiderea acestui bal pe care il dam in cinstea voastra. Cunoasteti dansurile noastre, printesa?

—Le cunosc, maria-ta, raspunse tanara, spre totala uimire a acestuia.

—Atunci, voi avea bucuria primului dans.

Maximilian isi roti privirile prin sala imensa. Intr-un colt, lipiti de fereastra, Ducu si Costache Caravana discutau incet. Cand aparu arhiducele langa ei, il salutara adanc, chiar daca nu erau prea incantati. Acesta le raspunse cu o aplecare a capului si-i masura incruntat.

—Mi se pare ca voi l-ati capturat anul trecut pe domnul Otto, trimisul nostru catre regretatul principe Andrei Báthory.

Ducu era destul de catranit in seara aceea si se pregati sa-i raspunda taios, dar istetul Costache i-o lua inainte si grai cu multa miere in glas:

—Asa este, maria-ta! Noi suntem abia doi dintre cei care au facut-o, dar am gandit ca ne atragem nu supararea voastra, ci doar un zambet de ingaduinta.

—Ingaduinta? tresari arhiducele, neplacut surprins. Nu, domnilor! Voi pune sa va aresteze, insa nu acum, fiindca nu doresc sa stric o seara minunata.

—Sunt sigur ca veti regreta de indata asemenea gest, continua grasunul privindu-l calm, aproape sagalnic.

—Cu niste lotri nu am ce regreta, i-o intoarse aspru Maximilian.

—Maria-ta, cuvantul nu ni se potriveste, isi retinu Costache un gest manios. Suntem soli aici, iar imparatul nu va fi prea multumit afland cuvintele voastre de ocara.

Ochii arhiducelui scanteiara, parca dinaintea unei explozii. Nimeni n-ar fi indraznit o astfel de infruntare. Caravana intui ca Maximilian nu are puterea sa-i aresteze acolo fara a-l infrunta pe imparat, dar banui ca-i va urmari la intoarcerea catre casa. Asa ca, vorbi la fel de mieros.

—Maria-ta, domnul Otto purta o scrisoare a voastra catre fostul principe Andrei Báthory. In scrisoare se dezvaluiau toate secretele tratativelor noastre purtate cu imparatul, ceea ce aduce a tradare. Ei bine, ne-am luat unele masuri. De vom avea neajunsuri, acea scrisoare va ajunge in mainile imparatului, spre totala noastra parere de rau. Va iubim prea mult pentru a va casuna un astfel de necaz. Dar cred mai degraba ca amenintarea voastra e o gluma. Stim ca iubiti gluma, iar noi o gustam din plin.

Ochii arhiducelui se subtiara o clipa, apoi starui in ei o urma sagalnica. Avea mare stapanire de sine si pricepuse ca valahii nu se temeau de el. Ba din contra, prin scrisoarea aceea compromitatoare erau mai puternici.

—O gluma, domnilor! zambi el. Acesta e cuvantul. Si pentru a va arata bunavointa noastra, va poftesc maine sa pranzim impreuna. Voi trimite o trasura sa va aduca la palatul meu. La revedere, domnilor.

Se indeparta, cu un mic semn amical. Daca cei doi i-ar fi vazut scurta fulgerare a privirilor, poate s-ar fi ingrozit. Maximilian trecu mai departe, zambind cunoscutilor ce se aplecau adanc, fericiti ca au fost luati in seama.

Cand se ispravi dansul, imparatul se aseza satisfacut si-l intreba pe Szantó:

—Ce urmeaza, domnule?

—Cu ingaduinta mariei-voastre, grai maestrul de ceremonii, o mica surpriza. Domnul Costache Caravana m-a vestit ca principele Mihai a trimis la Praga ceva dansatori si cantareti valahi.

—Sa-i vedem, sa-i vedem! se entuziasma Rudolf. Printesa ne spune ca valahii au dansuri frumoase. Sper totusi sa nu le intreaca pe ale noastre.

Cateva minute mai tarziu, douazeci si patru de barbati intrara in sala balului, imbracati in port romanesc. Vestitii vioristi si tambalagii Cotae, Gusa Dulce, Zamfir, Buzau, dimpreuna cu marele gurist Dodu si alti ortaci la fel de buni, insa mai putin cunoscuti, primira incuviintarea sa-si struneasca cele unelte de cantat. Sarba de la Breaza, cu puritatea ei fara seaman, rasuna pentru prima oara la palatul Hradčany. Saisprezece tineri frumosi la trup si ageri in miscari se prinsera frateste, dar nu pornira. Irina si Dana le facura semn ca vor sa intre in dans. Din nou Gusa Dulce ataca furtunos inceputul. Din nou tinerii ramasera pe loc la un gest al domnitei Florica.

—As dori sa dansez pentru voi, maria-ta.

Emotionat, imparatul aplauda din toata inima. Apoi se facu liniste. Duci si ducese, marchizi si marchize, baroni si baronese, conti si contese, inalti prelati sau calatoriti ambasadori se impinsera cu gratie, se calcara pe picioare zambind frumos, dornici sa fie cat mai aproape de tinerii dansatori valahi. Sprinteneala dansului ii amutise.

Cand reveni langa tronul imperial, imbujorata ca vestitele noastre mere rosioare, domnita Florica paru inzecit mai frumoasa. Aplauze mari ii rasplatira pe dansatori, chiar daca o seama de curteni strambara din nas, socotind dansul acela cam vulgar. Tinerii valahi se trasera mai la o parte si apucara fiecare cate-o bata.

—Vor sa ne arate o lupta? se interesa Rudolf, vadit contrariat.

—Nu, maria-ta, zambi Florica. Nu o lupta, ci Calusul, regele dansului romanesc. Sper ca flacaii nostri vor fi la inaltimea lui.

Tacura. Gusa Dulce facu un semn graitor si porni cantecul, hotarat sa se spanzure de nu va iesi bine. Falosi ca imparatii, iuti ca scanteile, aprigi ca in lupta, mari in chiote, oltenii incremenira asistenta. Imparatul se ridicase pe jumatate, dar uita sa incheie miscarea. Curtenii ce strambasera din nas priveau uluiti. Ramasesera nemiscati, lipiti unul de altul, parca zugraviti pe o panza. Sub picioarele sprintene ale valahilor, tari ca fierul, sub batele lor din lemn de corn, dalele de marmura ale palatului imperial pareau gata a se desface in mii de bucati. Totul incremenise in jurul flacailor, iar Gusa Dulce prinsese aripi alaturi de ortacii sai. Niciodata rafinatii curteni nu vazusera un dans atat de graitor, de energic, de sprinten. Dansatorii pareau un singur trup. Trupul ritmului. Cand se sfarsi, nu rasunara aplauzele grabnice. Doar un suspin general trecu asemenea unui fior prin marea sala din Hradèany. Apoi, marii nobili isi uitara frumoasele ranguri si aplaudara si strigara din toata inima.

—Cum ati spus ca se numeste dansul acesta? o intreba imparatul, respirand agitat.

—Calusul, maria-ta. Se pare ca-i cel mai vechi dans al neamului meu. Cu mii de ani in urma, stramosii daci il foloseau, poate mai frumos ca noi.

—Da! murmura imparatul. Parca are o vraja in el. Simteam nevoia sa-mi misc picioarele dupa tact. Abia acum incep sa-i cunosc bine pe valahi. Cu ani in urma, auzisem de la fostul principe Sigismund Báthory ca ati fi niste salbateci. Mici la trup si parosi, cu picioarele strambe si lipsiti de cunoasterea graiului omenesc. Anul trecut am vazut aici, in persoana cavalerilor Cae Indru, Ducu cel Iute si Chirila Zece Cutite, adevarati feti-frumosi. Iar purtarea lor si imbra­ camintea eleganta nu aratau cu nimic mai jos decat al gentilomilor Apusului. Cat despre inteligenta, mi-as dori asemenea sfetnici. Si iata ca in Valahia cea clevetita pe nedrept gasesc cea mai desavarsita copila din cate am vazut pana azi.

—O, maria-ta! rosi domnita Florica. La noi sunt multe fete care ma intrec. Se pare ca logodnica domnului Cae Indru ar fi ca frumusete si desavarsire tot ce au visat oamenii de-a lungul timpului.

„Drace! gandi ambasadorul Frantei scuturandu-se din inmarmurire. Voi parasi Praga cat de curand, pentru a-i povesti regelui nostru Henric despre aceste minuni. Dansul valahilor imi arata vigoarea acestui popor frate de ginta cu noi. Da, asemenea oameni vigurosi au putut sa dainuie peste veacuri acolo in rasarit si nu vad cine i-ar ingenunchea vreodata. Anul trecut, aici la Hradčany am trait un cosmar. Domnii Cae Indru si Ducu cel Iute i-au invins pe cei mai buni spadasini ai nostri.”

—Ce urmeaza, domnule Szantó? intreba Rudolf.

In locul maestrului de ceremonii, se grabi sa vorbeasca domnita.

—Maria-ta, urmeaza un dans romanesc in care pot sa se prinda toti oaspetii din sala.

—Toti? se mira imparatul.

—Absolut, dar are niste reguli. Dansul se numeste Perinita. La Perinita, dansul se desfasoara in cerc. La mijlocul cercului, un dansator singuratec va purta in mana o basma sau o batista. El poate alege din sala sau din cerc pe oricine, pentru a-i fi partener. Apoi, ingenuncheaza impreuna si se saruta, iar cel intrat proaspat preia basmaua sau batista, in timp ce primul revine printre dansatori. Dar, poate n-am explicat prea bine, asa ca noi romanii vom face o demonstratie.

Gusa Dulce porni Perinita; arcusul parca prinsese aripi in mana lui. Domnita Florica scoase batista si incepu sa danseze gratios in mijlocul cercului. Oaspetii priveau cu mare interes. In timp ce se misca in dulcele ritm, ochii ei cautau nerabdatori. Apoi iesi din cerc si merse cu pas hotarat catre una dintre ferestre. Inima lui Ducu se opri o clipa, fiindca in cea urmatoare, mana domnitei se afla intr-a lui. Intrara in cerc si ingenuncheara. Tanarul cavaler simti pe obraz arsura sarutului ei. Totul se petrecuse parca in vis. Ducu prelua batista inca nauc, dar frumosul dans se opri brusc.

—Sper ca nu vi se pare prea greu, murmura tanara valaha.

—Uluitor! striga Rudolf. Valahia e o tara a minunilor. Ah, ne prindem in dansul acesta cu speranta ca mandrele doamne si domnite nu ne vor uita!

—Perinita are o lege, zambi Florica. Ea desfiinteaza deosebirile de rang. Cel mai umil slujitor poate sa aleaga orice marime.

—Iesus-Maria! murmura imparatul, nehotarat. Oare e bine?

—Noi nu vedem nimic rau in asta.

—Nici noi, se amesteca razand arhiducele Matthias. Mai ales ca eticheta se desfiinteaza doar pe durata dansului. Gasesc chiar ca-i atragator. Cateva minute sa fim toti egali, iar plata unui sarut nu-i totdeauna de neglijat.

Intai se facu un cerc. Irina si Dana mai formara unul. Romanii se amestecara cu nobilii. Unii dintre acestia erau inca nehotarati. Dar destul de curand, marea sala se umplu de cercuri. Se dansa cam la nimereala, fiecare dupa cum il taia capul. In schimb, sarutarile mergeau struna. Dana Mihalcea il alese pe ambasadorul Frantei. Dupa ce primi sarutarea si i-o intoarse cu foc, rotofeiul reprezentant al lui Henric al patrulea chibzui astfel: „Am s-o aduc in cerc pe cealalta valaha. De fapt, nu mi-ar strica sa incerc chiar la printesa. Adica nu. Narodul de Rudolf s-ar face foc. E indragostit ca un tap batran. In fond, de ce sa se supere, daca asa-i jocul? Ei, nu! Imparatul, sau ceasornicarul, fiindca-i mai mult ceasornicar decat imparat, nu uita sa-si plateasca politele. Acum doi ani m-a prins ca trisam la carti. Naiba stie cum imi cazuse cartea din maneca. Dupa o saptamana m-a invitat in sala de arme, la o partida de ciomege. Daca era cu sabia, ii aratam eu lui pe dracul. Insa la bata nu ma pricep, in vreme ce el e as. M-a batut ca pe hotii de cai. In cateva randuri m-a atins atat de rau, incat am simtit ca vechea mea boala de guta nu ma mai supara, fiindca loviturile imi aduceau in fata ochilor stele verzi. Induram croiala cu bata si ma cazneam sa exclam admirativ, desi prin gura imi umblau niste injuraturi cu care as fi putut castiga un razboi. Nu cred sa fi uitat pe cineva din familia imparatului, pana dincolo de a saptea spita. Mai bine o aleg pe frumoasa contesa Lisse von Bad.”

Dar nu avu norocul sa o gaseasca libera, cu toate ca umblase dupa ea ceva mai devreme, cum umbla mielul dupa oaie. Lisse von Bad nu avea ochi pentru el. Il descoperise pe Tufanel-fiul, cu care petrecuse candva cateva nopti pline de incantare.

—Ah, frumosul meu Adonis! ofta iesindu-i inainte. A trecut un an de cand iti duc dorul.

Lisse nu gresea cu nimic in aprecieri. Imbracat intr-o frumoasa tunica verde, cu camasa alba ca laptele, inalt, cu umerii largi, cu dintii ca margaritarul, Tufanel intrecea in stralucire multi gentilomi cu faima si rasfatati ai femeilor. Trecuta cu putin de treizeci de primaveri dupa spusele ei si cu mult peste patruzeci dupa spusele altora, contesa Lisse nu arata rau. Chiar daca se ingrasase putin, gratia piciorului nu scazuse, iar fata, ajutata de bune ingrijiri, arata asa cum si-ar fi dorit-o multe femei mai tinere.

Domnita Florica se strecura mladie pe sub nasul imparatului, apoi se prefacu a se indeparta, tinandu-l ca pe jaratic. Reveni langa el si-i puse batista pe dupa gat. Intrara in cerc. Ea se aseza in genunchi. El ezita o clipa. Apoi isi aduna curajul si cazu langa frumoasa valaha. Sarutul ei pe obraz il buimaci, cu toate ca se asteptase sa-l primeasca.

Gusa Dulce intrerupse dansul. Transpiratia ii curgea siroaie pe frunte. Darnic, arhiducele Matthias ii arunca o punga nu tocmai usoara. Gusa Dulce o prinse din zbor si i-o trecu lui Cotae. Acesta o arunca spre Zamfir, iar de acolo zbura catre Buzau si, din mana-n mana, ajunse la primul-usier al salii, spre mirarea imparatului si a celorlalti.

—Nu inteleg, murmura Rudolf.

—Nici eu, marturisi arhiducele. De cand lumea, cantaretii primesc rasplata din partea stapanilor.

—Cantaretii da, dar nu solii unui popor, grai Gusa Dulce cam fudul.

Ar fi primit el aurul cu draga inima si l-ar fi impartit cu ortacii, insa Costache Caravana, care prevazuse ca li se vor arunca bani la Hradčany, ii povatuise ca nu primeasca, fiindca acesta va fi numarul lor cel mai tare.

—Ce mai avem in program, domnule Szantó? se interesa Rudolf.

—Perinita! strigara sute de voci, acoperind-o pe cea a maestrului de ceremonii.

Intr-un colt indepartat al incaperii, Costache si Ducu sedeau ingandurati. Alaturi de ei incepuse din nou Perinita. Oamenii dansau si se sarutau fara griji.

—Ce zici, Ducule, intreba sagalnic grasunul, mergem la pranzul arhiducelui Maximilian? Cand sunt langa el, parca simt o vipera strecurata sub camasa.

—Mergem, zambi Ducu. Nu cred ca va incerca ceva impotriva noastra.

—Stiu eu? rase Costache. Sa incerce, si vedem noi pe urma.

In alta parte a salii, contesa Lisse von Bad se juca indrazneata cu un nasture de la tunica lui Tufanel.

„Il iau acasa pe Adonis, gandi ea. Bijuteriile mele vor fi iar in pericol. Acestui Adonis ii place sa-si aleaga si sa ia. Mie imi place de el, iar bijuterii am mai multe decat mi-am dorit.”

Tufanel era trist. Trecuse pe la casa frumoasei Eva manat de dragoste. Dar tanara cehoaica se maritase de cateva luni, astfel ca toata stralucirea de la Hradčany i se parea palida.

Intr-o dimineata frumoasa cu soare mult, dincolo de Nistru coborau pe langa apa saisprezece calareti. Barbatii din fruntea micului grup erau Cae Indru si Altin. Drumul nu se dovedea prea usor, fiind nevoiti sa ocoleasca adesea mari intinderi de smarcuri. Padurile cu copacii marunti, desi, cu maracinis mare puneau stavila grea celor ce se incumetau prin acele parti. Dupa pranz, lasara mult in urma apele Nistrului si intrara intr-o campie curata, cu pamantul manos, dar nelucrat. Mergeau domol, in sir indian, fiecare cu gandurile lui. Locurile erau deosebit de primejdioase. O seama de tatari care fugisera din hoarda cea mare si nu-i mai dadeau ascultare hanului umblau aiurea dupa jaf. Uneori, se ridicau pana catre Obertin, sau treceau apa spre Balti si Dorohoi, de unde se intorceau cu prazi bogate. Ascunsi in limanul Nistrului, unde greu i-ar fi dibacit cineva, traiau din belsug pana cand foamea ii scotea de prin zonele de apa si papuris.

Intrara intr-o valcea frumos inverzita. Cae ridica mana in semn de oprire. Sari din saua lui Vant Salbatic si privi pamantul atent. Urmele a doi cai se vedeau lamurit in iarba, iar dara lor se continua catre un tapsan.

—Nu-i o jumatate de ceas de cand au trecut pe aici, murmura tanarul.

—Ce te face sa crezi? intreba Altin, care se pricepea destul de bine la citirea urmelor.

—Iarba calcata nu si-a uscat inca mustul, cu toate ca soarele-i puternic.

—Allah e intelept, grai Altin, iar tu ager la vedere si chibzuit ca vulpea! Asa este! Doi calareti au zabovit aici.

—Doi calareti n-au ce sa ne casuneze, interveni parintele Grasa.

—Daca ar fi niste lotri obisnuiti, poate, zise Indru. Insa iata ca acestia sunt tatari.     

—Cititi cumva in stele? se minuna Grasa.

—Nu, nu in stele, zambi Cae, ci in aceste urme. Nicaieri nu vad semn de coltar. Deci e limpede ca sunt doi cai nepotcoviti. Numai tatarii incaleca astfel de cai. Apoi, urmele lor mici arata ca sunt cai marunti, de stepa.

—Crezi ca ar putea fi primejdiosi pentru noi?

—S-ar putea, raspunse tanarul ganditor. Tatarii niciodata nu umbla singurateci. Poate ca dincolo de tapsan se afla si ceilalti.

—Dar suntem cu Altin, domnule.

—Eu n-am prea mare putere aici, grai capetenia. Daca-i vorba de vreun palc fugit din hoarda cea mare, socot ca-i mai bine sa-l ocolim inainte de a fi prea tarziu.

Cae porni spre culmea tapsanului. Cand ajunse aproape de varf, se tranti in iarba si merse taras. Privirile lui agere scormonira imprejurimile, insa nu remarcara nimic. Departe la picioarele tapsanului, care se prelungea in panta domoala, curgea un parau mare. Dincolo de parau incepea o padure cu copaci inalti.

„Prea multa liniste, socoti el. Iar cei doi calareti ma pun pe ganduri. Urmele lor duc spre paraul de colo. Cred ca ar fi mai chibzuit sa ocolim padurea.”

Reveni langa ai sai si dadu semnal de pornire, dar nu urcara pe tapsan, ci se atinura de-a lungul valcelei. Curand, terenul deveni mai neted decat si-ar fi dorit drumetii. Undeva la un colt de padure, doua perechi de ochi negri urmarira mersul micului grup.

—Sunt vreo cinci hoarde prin partile acestea, zise Altin. Cea mai insemnata e a lui Marza. Unii spun ca numarul oamenilor sai trece de cinci-sase sute. Adesea, hoardele se razboiesc intre ele fie pentru vreo prada, fie pentru a stapani cele mai bune ascunzatori.

—Hanul nu stie despre ele? se interesa Cae.

—Stie, dar nu le ia in seama. De fapt, ele ne dau siguranta ca nici o iscoada vrajmasa noua nu poate sa treaca pe aici. Si cred ca acesta-i motivul pentru care hanul le lasa a-si cata de treburi. Apoi, ar mai fi faptul ca aceste hoarde se hranesc singure, iar dusmanii cand vin peste noi, intai de ele se lovesc.

—Totusi, nu inteleg un lucru. Inseamna ca Sacowicz cu solia lui nu ar fi putut razbi pe aici fara a cadea in mainile acestora.

—Asa e! raspunse Altin cu blandete. Insa nu uita ca la Slobozia am fi luat cu noi o suta de oameni pe plata si nu am fi urmat acest drum, ci unul drept spre rasarit, pana aproape de apa Bugului. Si abia pe urma ne-am fi lasat in jos catre vatra hoardei noastre.

—Atunci, de ce ai ales aceasta cale? isi retinu Cae o vorba mai aspra.

—Allah e mare! zambi Altin. Voi veti fi viitorii mei prieteni. Iar daca va fi asa, vreau sa stiu pe ce ma pot bizui. Ce am auzit despre voi sunt numai vorbe necontrolate de mine. E drept ca i-ati doborat pe oamenii lui Sacowicz, iar acest lucru mi-a intarit parerea ca sunteti viteji si vicleni, dar pe mine ma veti ajuta impotriva hanului. Deci e firesc sa va incerc puterile cu tatari.

—S-ar putea sa cazi in mainile lor.

—Alah e bun! Voi fi rascumparat.

„Fir-ar sa fie! socoti Indru. E un om invatat, insa judeca altfel decat noi. Asiaticii astia ma uimesc. Niciodata nu poti sa prevezi ce e in mintea lor. Sa fie oare o cursa a lui Altin? Oare nu m-am increzut prea repede in el? Am sa-l tin sub observatie.”

—Si daca vom pierde sculele de pret pe drum?

—Alah e chibzuit! spuse Altin. Inseamna ca asta-i dorinta lui.

„Daca tatarii sunt in padure, nu se poate sa nu ne fi observat, se socoti Indru. Iar daca stiu de prezenta noastra, de ce intarzie sa ne atace? Iata ca nu reusesc sa inteleg. Totusi, va fi o lupta. In asemenea caz, pe cine pot sa ma bizui? Altin si oamenii lui nu-mi dau destula incredere. S-ar putea intoarce chiar impotriva noastra. Cavalerul Tadeus Sapieha merge spre insanatosire cu rana lui din umar, dar nu stiu ce ganduri are. Cred ca nu prea prietenesti. Inseamna ca doar noi patru sa ducem tot greul. Cam putini. Totusi, de ce nu ne ataca tatarii? Sa nu ne fi vazut? Sau cei doi sunt niste iscoade si asteapta sa le soseasca intariri? Poate ca n-ar strica sa stim sigur.”

Isi mana calul langa cel al lui Chirila si vorbira cateva clipe in soapta. Apoi, Cae le striga celorlalti:

—Ne intoarcem din drum. Goniti caii cu toata nadejdea! In mai putin de un ceas, vom fi iar in mica padure de langa smarcuri. Si sa nu va uitati in urma cu nici un pret!

Pornira in goana mare. Cae si Chirila calareau in urma convoiului. Altin in frunte. Ghicise manevra acestuia si zambea in barba-i scurta, ca de tap. Caii nu erau cine stie ce istoviti si alergau frumos. Lasara valceaua in urma, apoi sesul limpede, neted ca palma. Intrara intr-o rapa. Cae si Chirila isi domolira armasarii. Ceilalti isi continuara drumul catre smarcuri.

—Aud tropot in spatele nostru, zise Chirila. Dar nu de cai multi.

Cae aproba printr-o aplecare a capului. Isi pregatira vestitele cutite si asteptara bine ascunsi dupa un cot al rapei. Din locul acela ii vedeau pe oamenii lor indepartandu-se grabnic. Un minut mai tarziu, doi tatari intrara navalnic in mica adancitura. Chirila si Cae le barara drumul cu caii. Animalele urmaritorilor se ridicara speriate in doua picioare. Tatarii nu mai avura vreme de arcuri, fiindca se pomenira inhatati din sei. Se rostogolira cu doi zdrahoni deasupra lor. Dupa cateva clipe, sedeau inghesuiti in fundul rapei, lipsiti de putinele lor arme.

—Stiti limba valaha? intreba Chirila.

—Eu stim, raspunse unul dintre ei.

—Din ce hoarda sunteti?

—Noi estem osteni de la Marza. Voi ghiauri spurcati estem. Aici, numai Marza stapan. El omoara la voi.

—Sau noi pe el, se rasti Chirila.

—A-ia-iai! exclamara cei doi razand. Spanzurat murim la tine si la el. Marza mare viteaz estem si multi osteni.

—Care e numele tau? il intreba Cae pe cel mai negricios.

—Eu Cedin. Dar tu?

—Cae Indru.

Cei doi tresarira, uluiti de-a binelea. Catara descumpaniti spre Cae si Chirila, apoi Cedin intreba:

—Cae Indru cel cu iatagane zburatoare?

—Da.

—Si ortacul tau?

—Chirila Zece Cutite.

Cei doi fluierara atat de uimiti, incat uitara de spaima. Insa dupa primele clipe, pe fetele tatarilor se strecura indoiala.

—Nu credem la voi, spuse Cedin.

Cae nu-i raspunse. Iesi in marginea rapei si privi peste campie. Nicaieri nu se zareau calareti. Cand reveni, ii zise lui Cedin:

—Vezi radacina aceea de colo?

—Vedem, vedem. Insa tare departe.

In clipa urmatoare, cutitul tanarului fulgera prin aer si se infipse in mica radacina.

—Alah, Alah! exclamara tatarii.

—Unde e Marza? intreba Cae.

—Aproape estem, vorbi Cedin. Cand soarele cade pe Nistru, Marza si osteni de la el venim la tapsan. Acolo estem intalnire. Facem rugaciune. Maine sarbatoare la noi. Vineri estem.

Tanarul il privi atent si i se paru ca spune adevarul. Sovai cateva clipe inainte de a vorbi. Ii incoltise in minte un plan, care nu i se paru tocmai rau.

—Ia-ti calul, Cedin! ii porunci. Du-te si-l asteapta pe Marza! Dupa rugaciunea de la asfintitul soarelui, sa-i spui ca-l astept aici! Am o treaba cu el. Dar sa vina singur. Nimic rau nu i se va intampla. Il astept aici cand va fi intuneric. Daca vine pe lumina, nu ma gaseste.

—Auzit, auzit, spuse Cedin. Voi drepti. Voi nu lucram cu viclenie. La noi estem cantec mare de la Cae, Chirila, Ducu si Caravana. Multe vorbe bun estem.

Cateva clipe mai tarziu, Cedin se departa in goana mare. Cei doi prieteni il priponira cu franghii pe ortacul sau, apoi iesira din rapa.

—Crezi ca-i bine ce faci? intreba Chirila.

—Sper, zambi tanarul. Dar e vremea sa pleci dupa ceilalti.

—Nu pot sa te las singur.

—Trebuie, prietene. Ceilalti au nevoie de un conducator. Ramaneti in padure! Acolo sunteti mai feriti decat in camp deschis. Iata punga cu darurile pentru han. Daca nu ma arat pana la miezul noptii, cauta alt drum spre hanul tatarilor! Si atentie la Altin! Inca nu stim ce hram poarta. Va trebui sa ne convingem inainte de a ajunge la hoarda cea mare, unde vom fi in mainile lui.

—Poate i-ai aratat incredere prea devreme.

—La asta ma gandeam si eu, murmura Cae.

Soarele picase peste paduri. Pe tapsanul de langa valcea, sase sute de tatari isi faceau rugaciunile de seara. Vestitul Marza uitase de calcari si se jaf. Buzele lui murmurau numele lui Alah, iar gandurile se calatoreau spre cele sfinte. Nu era mare de statura, dar bine cladit. Ceafa groasa, parca plesnea de vigoare. Muschii bratelor jucau sub haina stramta. Purta un cercel de aur si se arata foarte mandru de asemenea podoaba. Alaturi de el, cei sase conducatori de palcuri isi rosteau rugaciunile cu evlavie si pocainta. La spatele lor, sute de capete asezate in scara pe muchia tapsanului se aplecau spre pamant, si strigau numele lui Alah. Vazuti astfel, cine si-ar fi inchipuit salbaticia lor? In lupta erau cruzi si neinduplecati. Mila nu salasluia in sufletele lor. Stiau doar un singur lucru: ca trebuie sa ucizi pentru a nu fi ucis.

Semnele inserarii erau pe aproape. Tatarii aprinsera focuri in valcea si tocmira straji. Cedin si cele sapte capetenii discutau aprins.

—Caii lor ne-ar prinde bine, grai prima capetenie. Apoi, pentru astfel de razboinici vestiti se plateste rascumparare in aur mult.

—Nu! se rasti Marza, nelipsit de harul cugetului adanc. Daca ma cauta, ghiaurul Cae Indru are un scop. Intai va trebui sa vedem despre ce-i vorba. Cei pripiti, totdeauna au de pierdut. Esti sigur ca-i el? il privi pe Cedin.

—Fara tagada, stralucitorule! Iataganul sau zburator umbla de parca are aripi si nu cade alaturi de tinta.

—Noi suntem puternici si multi, vorbi a doua capetenie. Cred ca-i mai bine sa-i prindem. Si abia la urma hotaram in privinta lor.

—Nu-i bine! zise a treia capetenie. Razboinicii aceia ar putea sa ne ucida multi oameni. Spun unii ca sageata se abate din drumul ei catre Cae Indru.

—Prostii! rase Marza. Iata ca incepe intunericul. E vremea sa plec. Omul acela nu vine la noi cu ganduri ascunse. In privinta cinstei, i-a mers faima ca si cea de mare viteaz.

Innoptase. Cerul nu se arata bogat in lumina, cum fusese cu o noapte inainte. Cae parasi rapa. Se aseza la o oarecare distanta de ea, atent la fiecare zgomot marunt. Din tabara nogailor se ridicau limbi de foc, semn ca fiii stepelor nu aveau griji in privinta unor eventuali dusmani. Urechea fina a tanarului deslusi tropotul unui cal.

„Vine singur, chibzui el, dupa ce asculta lipit de pamant. In spatele lui pare a fi liniste. Dar sa nu ne pripim.”

Ramase nemiscat, intins in iarba proaspata, al carei miros usor amarui il inviora. Trecura cateva minute. Un calaret singuratec navali pe langa el in directia rapei. Asculta din nou lipit de pamant. Nimic nu arata vreo miscare dinspre tabara nogailor.

Marza descaleca sprinten la marginea rapei, mirat ca nu-l intampina nimeni.

„Parca miroase a tradare si…”

Nu-si continua gandurile. O umbra aparu langa el fara zgomot, apoi auzi o voce:

—Alah cu tine, Marza!

—Alah e mare! grai Marza.

Se asezara turceste. Cae manevra in asa fel, incat sa fie cu spatele spre rapa. In caz de atac, s-ar fi rostogolit intr-o clipa pe povarnisul ei. Calm din fire, Marza nu porni sa vorbeasca. Tacura o vreme. Cu tot intunericul noptii, erau destul de aproape unul de altul pentru a observa orice miscare nelalocul ei. Cae cunostea bine obiceiurile tatarilor si stia ca un sef mare foarte rar deschidea o discutie. Astepta. Marza se foi o vreme nemultumit. Daca vorbea primul, insemna ca-i recunoaste celuilalt intaietatea. Dar aici, el era stapan. Trecu o jumatate de ceas.

—Ce doreste ghiaurul de la noi? intreba cu dusmanie.

—Alah fie cu tine! raspunse Cae blajin. Am auzit ca esti un mare viteaz.

—Asta nu-i un raspuns, il repezi tatarul.

—Asteapta, Marza! grai tanarul cu multa asprime, stiind ca in felul acesta va trebui sa-i vorbeasca. Iarna v-a sleit proviziile pentru oameni si cai. Poate veti porni in prada pe Nistru la deal, dar nu-i bine.

—Asta hotaram singuri.

—Stiu, insa tu ia aminte la vorbele mele! Sus pe Nistru, polonii au strans osti mari. In Moldova se misca alte osti. Deci va fi greu pentru voi.

—Niciodata nu va fi usor.

—Si asta stiu. Ce-ai zice, Marza, daca te-as chema sa lupti sub comanda noastra?

—Impotriva cui?

—Vei afla la vremea stabilita.

—Si care va fi castigul?

—Fiecare ostean va primi trei cai, o vita, doua oi si zece galbeni. Iar capeteniile – de cinci ori pe-atat. La asta se adauga prada voastra de razboi.

—Ai tu atata putere?

—Am. Stii ca sunt un sef mare. In privinta razboiului sa nu-ti faci griji! Vei lupta sub comanda lui Mihai-voda, si stii ca el nu pierde batalii.

—Adevarat! recunoscu Marza. Si cand se va petrece razboiul?

—Intai, sa te invoiesti.

Tatarul tacu un timp. Un razboi alaturi de Mihai-voda insemna totdeauna izbanda, iar prazile nu puteau fi mici.

—Fie! murmura el.

Aflase, Marza ca pe Nistru la deal umbla ceva osti polone. Apoi, iscoadele sale ii adusesera vestea ca prin Moldova se misca alte osti mari. Cetatile moldovene de pe Nistru isi triplasera oamenii, astfel ca era greu de iesit in prada.

—Asculta, Marza! spuse Cae ceva mai prietenos, ghicindu-i gandurile. Stii unde-i Vadul Lupilor?

—Fara tagada. La doua ceasuri calare de Slobozia.

—Asa este. Sa ma astepti acolo in prima zi a lunii mai! Ai putea sa vii cu o mie de buzdugane?

—As putea. Acum am sase sute cincizeci de luptatori. Atunci voi avea o mie. Dar de unde stiu ca nu-i o cursa ori o pacaleala?

—In zori vei primi trei sute de ducati arvuna.

—De ce nu acum?

—Fiindca razboinicii mei poarta aurul, iar ei nu sunt aici.

—Ii putem lua singuri.

—Cam greu. Ai auzit despre noi si stii ce putem.

—Numai pentru asta ati venit aici?

—Nu, marturisi tanarul. Nici nu-mi trecuse prin minte. Sunt in drum spre han cu o solie. Gandul acesta mi-a venit abia dupa ce am prins iscoadele voastre. O lupta intre oamenii tai si ai mei ne-ar pagubi pe toti.

—Nu se stie. Pentru voi am lua rascumparare buna. Ce-mi promiti in mai, cu ce avem in mana…

—Nu ne ai in mana, rase Cae. Vestitele noastre iatagane zburatoare pot dobori multi tatari.

—Dar nu pe toti.

—Adineauri te-ai invoit.

—Insa n-am jurat.

—Deci, nu ne intelegem?

—N-am spus asta. Da-mi o mie de ducati in zori!

—Nu-i am. Ti-am spus ca n-am venit pregatit a discuta cu voi. Dar cuvantul meu cred ca ajunge, dimpreuna cu garantia lui Altin, care-i prietenul meu.

—Altin e aici? se mira Marza.

—Da.

—Fie! aproba tatarul. Jur pe Alah ca vom fi la intalnire in prima zi a lui mai. Tu pe ce juri?

—Jur pe Dumnezeul nostru! Mai vreau sa juri, Marza, ca nu ne vei ataca la dus si la intors de la marele-han.

Acesta se supuse. Mai zabovira o vreme unul in fata altuia, asa cum se cuvenea dupa o discutie. Nogaiul ar fi avut o intrebare pentru a sti impotriva cui va merge la razboi, dar nu o puse. Alaturi de nebiruitul Mihai-voda, nu mai avea importanta cu cine se va bate. Numai castigul conta, iar acesta era mare. Se ridicara.

—Maine in zori, eu si Altin vom veni in tabara voastra cu aurul, spuse Cae.

Marza isi prinse calul.

—Asteapta! ii porunci cavalerul. Am aici un razboinic de-al vostru. Il slobod indata.

Putin mai tarziu, doi calareti se pierdura in intuneric.

Zorile nu se aratau prea limpezi. Timpul cadea incruntat spre ploaie. Norii se fugareau fara astampar, iar aerul devenise rece. La margine de valcea, Altin si oamenii sai isi pornisera vechile rugaciuni. Sus pe tapsan, sute de nogai catau spre rasarit, maturand pamantul cu fruntile. Ceva mai la o parte, crestinii asteptau rabdatori. Trecu o jumatate de ceas. Nepotul hanului isi incheie gandurile pioase si se opri.

„Cae Indru e cu adevarat puternic si de neinvins, gandi el. Cine si-ar fi inchipuit ca va trece de Marza fara lupta? Are frumoase haruri de conducator. Eu nu prea le am. Numai visurile mele sunt mari.”

Urcara amandoi pe tapsan. Deasupra focurilor mari se frigeau berbeci intregi, hrana mult apreciata de fiii stepelor. Capetenia hoardei le iesi inainte si-l saluta intai pe Altin. Sezura direct pe pamant, iar Cae puse alaturi straita cu cei trei sute de ducati.

—Sa ma incred in vorbele ghiaurului? il intreba Marza pe Altin.

—Fara sovaiala, raspunse acesta.

Cateva minute mai tarziu, micul grup al soliei porni la drum. Spre seara, ajunsera intr-o padure ce parea ca n-are hotar. La intrarea in padure era o mica movila. Facura loc de popas alaturi de ea. Asezarile marelui han Ghazi Ghirai incepeau dincolo de padure. Aprinsera foc intr-un parau secat. Sile imparti ratiile de carne. Indata dupa cina, Altin si oamenii lui isi catara culcus separat. Chirila si Cae mai sezura de taina.

—Ramai aici, prietene! grai Indru. Daca nu ma intorc in doua zile, inseamna ca am fost prins in cursa de Altin si vei chibzui cum va fi mai bine sa scapi.

—Greu, raspunse Chirila. Intre han si Ieremia exista o intelegere mai veche. Domnul Moldovei ii plateste tribut. Rodul a sapte sate din Bugeac a trimis lui Ghazi Ghirai in fiecare an. Ca sa nu mai vorbim despre miere si multe capete de vite. La randul lor, polonii ii fac mari daruri hanului. De vei pica in mainile lui, el te va preda fie polonilor, fie lui Ieremia.

—Ma va preda lui Ieremia, rase Cae, fiindca de la el va lua pret mai bun. Insa fiii domnului moldovean sunt trei: Constantin, Alexandru si Bogdan. Te-as sfatui sa-l prinzi pe Constantin. El are multi prieteni in Polonia. Moldovenii si polonii se vor grabi sa faca un schimb intre mine si fiul lui Ieremia. Sper totusi sa nu ajungem pana acolo. Azi-dimineata, Altin ar fi putut sa ma piarda in fata lui Marza. E drept ca unul dintre cutitele mele i-ar fi luat viata, insa nu a facut-o. Vor ramane cu tine parintele Grasa si Tadeus Sapieha. Ocupa-te de rana tanarului polon! Pare un om de mare cinste si poate una din cele mai mari sabii ale neamului sau. Dar, atentie sa nu fuga! Ar putea sa ne dea peste cap toate planurile pentru care am lucrat atata.

Vremea se indreptase din nou. Era soare si cald. In campia Dasovului, iarba crescuse frumoasa. Mii de cai marunti isi aflau hrana acolo. Vechea asezare Oceacov isi pierdea inceputurile in negura timpului. Locuintele vechi ca si cele noi aveau acelasi material de constructie, lemnul. Marile paduri din jur folosisera adesea in acest scop. Oceacov nu era nici cetate, nici oras, nici sat. Mai degraba avea din toate cate ceva. Metereze inalte de pamant si palancuri groase de lemn imprejmuiau asezarea. Cele cateva mii de locuitori, in majoritate tatari, se ocupau cu negotul de cai, vite, oi, aramuri aduse de peste mare, sei, cojoace si chiar cu vanzarea si cumpararea de sclavi. Cea mai de seama cladire ce putea fi vazuta in partea de sud a Oceacovului era ocupata vremelnic de marele-han. Aerul dulce si bland din Crimeia ar fi putut intretine frumoase plantatii de pomi, dar ei lipseau cu desavarsire. Localnicii nu aveau astfel de ocupatii. Pamantul manos al imprejurimilor aducea putine bucate, fiindca putini se legasera de el cu toata nadejdea.

Calatorii nimerira acolo in zi de iarmaroc. Strazile si asa inguste, devenisera neincapatoare pentru negustori si cumparatori. Tranzactiile se faceau de obicei la marginea de sud a Oceacovului, dar intreaga asezare parea plina pana la refuz de cai, vite, oi si oameni.

Palatul era inconjurat de palancuri cu palisade din loc in loc. Trei randuri de straji puneau stavila negustorilor straini sau localnici, care doreau sa ajunga cu marfurile lor pana la Ghazi-Ghirai. Altin si oamenii lui isi facura loc in fata, lovind fara mila in dreapta si stanga. Fara astfel de lovituri n-ar fi fost chip de inaintare.

Strajile il recunoscura pe nepotul hanului si-l slobozira intr-o curte destul de curata si foarte mare. Conducatorul ostenilor trimise vorba in palat. La putina vreme, Altin si Cae fura poftiti in interiorul palatului. Sile si ceilalti nogai ramasera afara.

Inainte de a intra, Indru privi imprejurimile cu aer de cunoscator. Sutele de osteni erau chezasie ca nimeni nu poate umbla pe acolo dupa pofta inimii. Le deschise un tatar marunt ce nu purta arme, insa alaturi de el, sase razboinici sedeau gata sa intervina. Tanarul se ploconi adanc in fata lui Altin. Pe Cae nu-l invrednici cu astfel de atentii. Intrara intr-o incapere frumos impodobita cu scoarte si covoare de pret. Patru dintre osteni pornira dupa ei. Un barbat chipes, imbracat in straie lungi, cernite, lipsit de podoabe, veni langa ghiaur si-i ceru armele. Cae se desparti cu mare parere de rau de vestitele lui cutite. Un tatar scund pasi dinaintea lor, deschise o usa si anunta vizita lui Altin. Un covor lung ducea catre fundul ultimei incaperi pana langa un tron aurit, sau chiar de aur. In stanga tronului, doua femei, tinere dupa gesturi, ardeau ierburi frumos mirositoare. De-a lungul peretilor staruiau panoplii cu arme castigate in razboaie. Ghazi-Ghirai nu sedea pe tron, ci turceste alaturi. Era singur, lipsit de curteni. Arata batran si obez. Pantecul i se revarsa intre picioare ca un sac plin de graunte. Mustatile, lungi, cazute, aveau spic alb. Doar ochii isi pastrau vigoarea. Erau sprinteni si adanci, inchisi la culoare. Cei doi tineri aflasera ca hanul picase sub ceva crunte dureri ale pantecului. Numai asa se explica raceala cu care-i primise.

Cae il saluta cavalereste, dupa moda Apusului. Altin se prosterna si-i saruta varfurile incaltarilor, tivite cu fir de aur. Apoi ramase pe genunchi si vorbi mult in limba nogailor.

„Dupa uitatura, n-as zice ca hanul se prapadeste de dragul meu, gandi Cae. Cine stie ce-i spune Altin. Pacat ca nu le cunosc graiul!”

Ghazi-Ghirai asculta linistit. Cand punea intrebari, ochii lui se fixau incruntati asupra tanarului ghiaur.

—Ai o scrisoare pentru noi? intreba hanul, si traduse Altin.

—Am.

Tanarul isi desfacu haina si scoase un ravas cu pecetea principelui Mihai. Ghazi il cerceta atent, apoi grai cu mirare:

—Nu vad pecetea lui Ieremia Movila.

—Asa e, stralucitorule? se inclina Indru. Azi, Ieremia Movila e abia sfetnicul principelui. Asa suna invoiala dintre ei, spre binele neamului.

Hanul si Altin mai discutara multa vreme aprins.

—Da-mi darurile! ceru nepotul lui Ghirai.

Indru ii intinse o punga destul de modesta, dar stralucirea frumoaselor bijuterii inveseli brusc fata rotunda a lui Ghazi-Ghirai. Acesta le cantari indelung, jucandu-le dintr-o palma in alta, si uita de cei doi. Cand isi aminti, le facu semn sa se retraga. Parasira incaperea urmati de cele patru straji. Cae primi armele cu un suspin de satisfactie. Un minut mai tarziu, ajunsera in curte, unde Sile ii astepta destul de nelinistit. Cei zece tatari plecasera. Pe strazi, vuietul iarmarocului parca isi slabise puterea. Cativa prieteni iesira inaintea lui Altin zgomotosi, plini de veselie. Curand, nepotul hanului ii parasi si le facu semn celor doi sa-l urmeze.

Locuinta acestuia se afla in aripa de apus a asa-zisului palat. Nu era mare, dar frumos inzestrata cu mobilier bun si blanuri multe. Cativa robi le adusera apa intr-un cazan de arama. Dupa ce-si spalara mainile, se asezara la masa si gustara cu pofta din pulpele de berbec bine rumenit in spuza. Carnea de oaie gasea frumoasa pretuire la fiii stepelor. Altin manca ingandurat.

„Greu a fost, socoti el. Pe drum, totul mi s-a parut usor. Abia in fata unchiului meu mi-am dat seama ca tot ce ticluisem dimpreuna cu Indru sedea slab in picioare. Dar hanul e bolnav si a scapat multe lucruri neclare, ce nu le-ar fi trecut cu vederea alta data. Apoi, e lacom. Vederea bijuteriilor parca i-a intunecat mintile. La inceput mi-a vorbit aspru. Abia tarziu am priceput ca in urma cu trei saptamani primise daruri de pret din partea hatmanului Zamoyski. I-am spus ca totul e spoiala si minciuna. Ca Zamoyski doreste o stapanire polona de la marea de miazanoapte pana la Marea Neagra, pentru a fi puternic asupra turcilor. Atunci m-a crezut si mi-a marturisit ca aflase prin iscoade ca ceva osti polone coborasera pana langa Soroca. Chiar se intrebase de rostul lor. Cae nu ar fi reusit singur. Daca stau si ma gandesc bine, cred ca niciodata nu s-a pomenit mai mare inselatorie ca cea pusa la cale de prietenul meu. Cui i-ar fi trecut prin minte sa abata lovitura moldovenilor si polonilor impotriva acestora? Are minte de mare conducator. Iata pe ce oameni se bizuie principele Mihai. Cred ca alaturi de ei voi ispravi cu puterea hanului, fiindca tatarii isi merita un destin mai bun.”

Se intrerupse din ganduri. Indru nu-l intrebase inca nimic. Poate ca o clipa se indoise de prietenie. Simtise acest lucru la intalnirea cu Marza. Dar Indru nu avea de unde sa stie ca Marza si hoarda lui erau prietenii sai. Ca totul fusese o incercare. Acum putea fi linistit.

—Asta-seara primim raspunsul hanului, zise Altin. Dar stiu de pe acum ca peste trei saptamani va trimite impotriva polonilor douazeci de mii de luptatori. Cel putin asa am inteles din vorbele sale. In cincisprezece aprilie vom fi la Balta. O saptamana mai tarziu, vor fi atacate Barul si Camenita, iar la sfarsitul lunii – Liovul.

—Iti multumesc, Altin! zambi tanarul.

—Lucrez pentru neamul meu, raspunse tatarul cu modestie. Hanul se socoteste stapanul Rasaritului, insa el nu pricepe ca lucreaza in slujba altor popoare. Asa a apucat, asa face. Va trebui sa vina o vreme cand puterea noastra sa fie in folosul nostru.

—L-ai vestit pe han ca te intorci impreuna cu noi?

—Da. Era chiar bucuros stiindu-ma langa cei care dau restul de plata. E lacom si nu vede altceva.

In zori, Oceacovul era linistit dupa iarmarocul petrecut cu o zi inainte. Unsprezece tatari si doi crestini isi goneau caii odihniti spre apus.

—Te-ai indoit vreo clipa de prietenia mea? intreba Altin.

—M-am indoit, recunoscu Indru.

—Stiam, rase acesta. Dar ce nu stii tu e legatura mea cu Marza. Chiar daca picam in mainile hoardei n-ar fi insemnat mare lucru. Marza e unul dintre oamenii care lucreaza pentru mine. Si te rog sa ma crezi ca nu-i singurul. Domnia marelui han se apropie de sfarsit. Imi inchipui cum va turba de furie cand va afla inselatoria noastra.

—Partea grea nu s-a ispravit, spuse Cae. Ne vom desparti in apropiere de Cotul Botnei. De locul unde ne-am intalnit. Noi vom taia campia Bugeacului catre Braila. Tu si oamenii tai va ridicati pe Botna in sus, spre Iasi. Ii vei spune lui Ieremia Movila ca hanul porneste asupra Tarii Romanesti la inceputul lui mai. Dar, neincrezator in ghiauri, i-a oprit zalog pe poloni pana cand isi va primi restul de plata.

Pe deasupra lor trecu un card de cocori. Cerul curat ca sticla isi primea frumoase podoabe. Tipetele cocorilor dadeau zilei un aer de sarbatoare. O spoiala de ceata imbraca zarile ca o parere in matasea ei delicata.

Doua ceasuri mai tarziu, Chirila, Grasa si Tadeus Sapieha le iesira inainte. Chirila ghici dupa fata limpede a prietenului sau ca totul se desfasurase cu bine. Isi imboldira caii. Iarba se culca, palita sub copitele agere. Lasat in voia lui, Vant Salbatec isi incerca puterile si zvacni dintre ceilalti ca o furtuna. Cae respira adanc aerul placut al diminetii. O clipa, se gandi la Stela Cristu, iar inima ii tresari ca o vietate haituita din culcusul ei. Curand, imaginea se sterse. Gandurile tanarului teseau alte planuri.

Imparatul Rudolf parca intinerise in ultimele zile. Convenise cu tanara printesa valaha sa se intalneasca pe la ceasurile opt. Dar era abia in zori, iar timpul se calatorea mai incet ca oricand. Imbraca straie de culoare deschisa, uimindu-si slujitorii obisnuiti cu tinuta lui in negru. Se ingriji multa vreme in fata oglinzii si fredona voios. Cand se implini sorocul de intalnire, iesi din odaia sa de lucru sprinten, cuprins de mare veselie.

Domnita Florica purta acelasi costum de calarie pe care i-l vazuse la sosire.

„Curios, gandi Rudolf, nu hainele ii dau stralucire, ci gratia ei de a le pune in valoare. De obicei, oamenii arata bine datorita hainelor.”

Ii oferi bratul si spuse:

—Am cateva lucruri de pret. Uneori, ele sunt o desfatare a sufletului meu. Putini le vad, si poate mult mai putini le inteleg. Am sa va arat aceste comori.

Scoase o cheita si se indrepta catre o usa mascata de draperii bogate. Cateva clipe mai tarziu, urcara treptele unei scari in spirala. Sus incepea un coridor nu prea larg. Din coridor intrara intr-o incapere spoita in alb. Pe cei patru pereti inalti atarnau saptesprezece tablouri in ulei.

—Iata o parte din comorile mele, murmura el, parca plin de evlavie. Cele saptesprezece panze sunt opera unui singur pictor. Numele lui e Peter Bruegel cel Batran. Sunt treizeci si unu de ani de cand marele pictor a parasit viata pamanteasca. In alta zi am sa va arat cateva panze ale inaintasului sau Hieronymus Bosch. Dar sa revenim la Bruegel. Originea lui e germanica, asa cum este a noastra, chiar daca ucenicia si anii lui de munca cei mai fertili s-au petrecut la Anvers. Cat a trait, Bruegel nu a fost socotit un mare pictor. Nici azi nu i se acorda prea multa importanta. Dar peste o suta de ani, lucrurile vor fi in favoarea lui. In panzele sale descoperim un umor robust si multa sinceritate. Stiti prin ce-i mare Bruegel?

—Nu. Am auzit despre el de la Petre Armeanul, dar nu stiu.

—Va cred. Nimeni nu stie. Eu am ajuns la aceasta descoperire dupa ce i-am privit panzele zile intregi. Nu stiam ce ma atrage spre arta lui. Acum stiu. Bruegel traieste prin robustete, sinceritate si candoare. Insa nu-i totul. El a reusit sa se libereze de disciplina religioasa atat de riguroasa si inchistata. Eu n-am reusit sa-mi liberez sufletul si nici viata de toate zilele. Puterea bisericii sta deasupra mea ca o stanca. Nu Maria de Spania, mama noastra, nu fratii mei si nici alta putere hotarasc asupra imperiului, ci biserica, ale carei ite nevazute le simt in fiecare clipa. Ah, am ajuns la marturisiri nedorite!

Era sincer. Domnita intui acest lucru si-l privi dintr-o data cu alti ochi. Omul acesta arata departe de a fi un nevolnic in gandire, asa cum ii mersese vestea. Poate ca uneori devenea laudaros, dar cine se putea mandri ca-i deasupra cusururilor omenesti? Poate ca nu se liberase complet de puterea bisericii, dar sinceritatea si aplecarea lui catre veselie il apropiau fara sa stie de ceea ce considera el maret in arta lui Bruegel.

—Iata o panza ce reprezinta intoarcerea cirezii. Miscarea calma, amurgul bland iti dau o senzatie de liniste interioara. Priviti aceasta Nunta taraneasca! Aici, sinceritatea pare mai puternica, iar robustetea chipurilor ma uimeste. Ori Tara trandavilor, panza incarcata cu umor apropiat de caricatura. Uneori, panzele lui parca indeplinesc in pictura un rol de bufon. Iata, printesa, ca in lume nu sunt numai razboaie. Cate s-ar putea realiza de ar fi liniste! Va marturisesc deschis, lucru pe care nu l-am facut in fata altcuiva, ca nu ma atrage coroana imperiala. Nu sunt nascut pentru a fi imparat. Dar oamenii fac adesea tocmai ce nu le este pe plac. Pentru mine nu se afla bucurie mai mare decat atunci cand agentii mei ma instiinteaza ca au gasit o noua comoara iesita din mana omului. Ma bucura un ceas care merge bine, sau chiar o gluma pe socoteala noastra. Daca mi-ati fi sotie, ati putea oare sa ma iubiti?

Sedeau unul in fata celuilalt si se priveau mirati de usurinta cu care ajunsesera la astfel de intrebari.

—M-as stradui, raspunse tanara palind usor. As putea sa fiu o sotie buna.

—Nu sunt prea tanar si nici prea frumos. Mai degraba am unele cusururi. Iar orgoliul se afla printre ele la loc de cinste. Dar m-as stradui sa fiu un sot bun. Insa nu depinde de noi. Alte puteri hotarasc in aceasta privinta. Aveti, printesa, vreo dragoste tainuita? continua el abia soptit.

—Am, grai Florica palind din nou.

—Si nu v-ar sta oare in calea casatoriei cu noi?

—Nimic nu ma va opri, raspunse ea cu asprime.

Rudolf se ridica pe varfuri si cobori de pe perete frumoasa panza Nunta taraneasca. O facu sul si i-o intinse.

—De comorile acestea ma despart greu, spuse bland, dar pentru voi o fac plin de bucurie. Pastrati aceasta panza, printesa. De va fi o casatorie intre noi, panza va ajunge iar pe vechiul ei loc. De nu va fi, locul gol va semana cu sufletul meu.

Parasira incaperea lipsiti de veselia cu care venisera. Dana si Irina o asteptau in curte, alaturi de o superba trasura cu sase cai albi. Douazeci de cavaleri tineri incalecara la aparitia ei. Rudolf porni hotarat spre interio­ rul palatului. Consiliul fusese fixat pentru ora zece si era aproape unsprezece. Trasura cobori in panta catre Vlatava, strajuita de mandrii cavaleri. Ceasul de la bazilica Loreta batu de unsprezece. Ciocanelele din mecanismul sau produsera o minunata melodie ceha.

In micuta dar cocheta sala de consiliu se aflau patru barbati. Cel de langa fereastra, cu ochii visatori, blanzi, era arhiducele Matthias. Alaturi, arhiducele Maximilian cata sa-si ascunda nerabdarea privind parca absent pe deasupra parcului ce se vedea bine din acel loc. La celalalt capat al incaperii, doi prelati cu matanii in maini, cu haine simple si lipsiti de podoabe sedeau nemiscati, parca aplecati spre ganduri pioase.

La aparitia imparatului, se ridicara cu totii si asteptara sa fie poftiti a lua loc.

—Khevenhiller, intra Rudolf direct in subiect, ne-a adus povete de la Maria de Spania pentru o logodna cu fiica arhiducelui Carol. Totusi, gandurile noastre sunt indreptate spre printesa valaha Florica Patrascu. Ce aveti de spus?

—Putine, maria-ta, grai cel mai scund dintre prelati. Domnul Khevenhiller a primit la Madrid niste porunci pentru voi. Daca ambasadorul a schimbat poruncile cu povete, se face vinovat dinaintea voastra…

Aluzia preotului era evidenta. Lovea in Khevenhiller, pentru a nu-l ataca direct pe imparat, care schimbase de fapt importanta cuvintelor.

„Dar de unde stiu preotii ceea ce s-ar cuveni sa cunoasca numai Rudolf? se intreba Matthias. Cred ca mama noastra i-a instiintat din vreme. Si iata ca biserica e impotriva vointei fratelui meu. Ticalosii acestia au puteri mai mari decat imparatii. De cateva sute de ani, ei conduc din umbra destinele popoarelor Europei.”

Apoi vorbi rastit:

—Destul, parinte! Ambasadorul nu are ce cauta in discutia noastra. O iubim si o respectam pe Maria de Spania ca mama, dar e bine sa se stie ca Imperiul Austriac nu s-a aplecat ca vasal al Spaniei. Asa stand lucrurile, primim povete cu draga inima, insa nu luam seama la porunci. Aici, numai vointa noastra conteaza.

—Si a lui Dumnezeu, murmura bland al doilea prelat.

Matthias intui din nou unde batea preotul. Dorise a le aminti ca biserica hotaraste.

„Ah, dragul meu frate! gandi el. Esti mic si neputincios in fata astora. Cine stie ce urmaresc mama si biserica de-l sustin pe arhiducele Carol?! Noi nu stim. Daca te impotrivesti, ei pot pune la cale comploturi, razmerite si chiar razboaie.!

—Asa este, parinte! spuse Matthias. Vointa lui Dumnezeu totdeauna a fost plina de dreptate si dragoste de oameni. Oare exista bucurie mai mare pentru Cel Atotputernic decat atunci cand doi oameni se unesc din dragoste? Dupa cate stiu, inima imparatului e daruita copilei din Valahia. Deci iata ca va fi pe voia bunului Dumnezeu.

Arhiducele Maximilian pricepu ca fratele sau ii cam incuiase cu mare finete pe cei doi prelati. Cu toata inteligenta sa sclipitoare, nu vedea un raspuns convenabil, care sa darame cele spuse de Matthias. Prelatii simtira si ei acelasi lucru si socotira ca in viitor va fi necesar sa se mai scurteze din putere acestui dusman fatis al bisericii.

—Numai rugaciunile ne duc spre adevar, grai cel mai scund dintre prelati. Rugaciunile Mariei de Spania au fost ascultate dinaintea Marelui Parinte Ceresc si el i-a aratat calea cea buna. Iar aceasta cale se indreapta spre fiica arhiducelui Carol. Prezenta la Praga a copilei din Valahia nu-i placuta lui Dumnezeu si se arata injositoare arhiducelui Carol. Credem ca trimiterea ei acasa, chiar azi, ar arata marea intelepciune si bunatate a slavitului nostru imparat.

Rudolf tacuse, constient ca Maria de Spania apelase la ajutorul bisericii pentru a-si impune vointa. Auzind vorbele prelatului, fata sa palida se inrosi de manie, iar vorbele ce-i venira se transformara in strigate.

—Destul, sfintiile-voastre! Felul in care va strecurati printre vorbe nu ne este pe plac. Am crezut ca voi nazuiti spre adevar, nu spre rastalmaciri convenabile unui joc pe care nu-l cunosc si nu vreau sa-l cunosc. Printesa valaha va parasi Praga cand va dori ea, sau voi porunci eu, fiindca eu sunt imparat si nu voi.

—Dar peste imparati sta puterea dumnezeiasca, aminti cu prefacuta smerenie prelatul cel inalt.

Maximilian isi chibzuise rolul cu multa viclenie. Cand ispravi Rudolf, grai cu voce calma, domoala, parca anume aleasa catre impaciuire:

—Dumnezeu conduce destinele oamenilor, dar sa nu uitam ca imparatul nostru este unsul sau pe pamant.

—Cu atat mai mult el trebuie sa se supuna puterii ceresti, il intrerupse primul prelat, bucuros ca-i venise apa la moara. Imparatul trebuie sa fie o pilda pentru credinciosi.

—Adevarat! raspunse cu chibzuiala Maximilian. Nu negam acest lucru, insa stim ca unsul lui Dumnezeu are puteri mai mari decat ceilalti crestini. Deci, nu-i putem nesocoti dorintele.

—Noi nu, dar voia lui Dumnezeu este superioara oricarei nazuinte omenesti, interveni prelatul mai scund.

Matthias pricepu jocul neloial al lui Maximilian. Acesta se prefacea a-i tine parte imparatului, ajutandu-i pe cei doi prelati sa gaseasca raspunsuri convenabile.

—Domnilor, grai el aspru, il amestecati pe Dumnezeu in fiecare fraza, cu gandul de a pune piedici. Oare cugetul nu va indeamna nici o clipa catre adevar? Cu ce-i mai placuta cerului fiica arhiducelui Carol decat copila valaha? Aceasta-i intrebarea. Mi se pare ca in dosul vorbelor, biserica are unele interese. Daca ati venit aici cu astfel de ganduri, sper ca imparatul sa va indeparteze din drumul sau. Aici e o treaba laica, nu una bisericeasca.

—Ah, frate! raspunse Maximilian prefacandu-se intristat. Nu dorim o ruptura intre tron si biserica. Regretam sincer pornirea voastra, care se datoreaza unei manii de moment. Scopul nostru e sa gasim o cale convenabila pentru toti.

„Matthias e alaturi de mine cu tot sufletul, chibzui Rudolf. Maximilian se arata mereu dusmanos. Iar acesti prelati fac jocul mamei noastre, urmarind unele interese pe care nu le cunosc. Printesa Florica mi-e draga. M-as putea ridica impotriva mamei si a bisericii, renuntand la coroana imperiala. Dar copila valaha a venit aici pentru a se marita cu imparatul Imperiului Austriac, nu cu un Rudolf oarecare. Din dragoste nu ma ia, ci numai in folosul neamului sau. Sunt destul de copt ca sa inteleg acest lucru, chiar daca ea ar deveni o sotie buna. Deci, va fi mai bine sa nu fac ruptura cu biserica si cu mama. Daca n-as mai fi imparat, in locul meu ar veni Maximilian, al carui suflet crud, lipsit de mila si intelegere, ar aduce multe suferinte popoarelor noastre. Dar nici nu pot sa cedez de la bun inceput. De o voi face, biserica va sta mereu deasupra mea cu alte pretentii. Am sperat ca voi gasi intelegere. Pacat! Iata ca sunt mai neajutorat decat ultimul dintre supusii mei.”

—Am inteles, domnilor, zise fara a-si arata mahnirea. Vointa bisericii si a mamei noastre inclina favorabil catre fiica arhiducelui Carol. Fratele Maximilian doreste acelasi lucru. Doar Matthias mi-a stat alaturi cu dragoste. Ei bine, n-am nici un raspuns. Voi medita la propunerile, sau mai bine zis la aluziile ce mi s-au facut. In ce o priveste pe printesa valaha, ea va fi oaspetele nostru in continuare. Si nu vad cu ce s-ar simti ofensat arhiducele Carol, cata vreme nu-i datoram nimic. Sunteti liberi, domnilor!

Rudolf parasi primul odaia, intrebandu-se:

„Oare nu renunt prea usor la tanara valaha? Ar trebui sa ma bat pentru ea, dar nu cu armele de azi, fiindca adineauri m-am aratat nechibzuit. Mi-am dezvaluit gandurile pus pe harta. Poate ca n-ar strica sa-i daruiesc bisericii cateva sute de mii de taleri, iar pe Maximilian sa-l trimit la Viena, cu o misiune mai indelungata.”

Cei doi preoti iesira din Hradčany si luara drumul spre manastirea Strahov. Mergeau domol, cu pasul masurat, asa cum le sade bine unor umili slujitori ai celor sfinte.

—Rudolf se arata indaratnic, murmura cel mai inalt dintre ei.

—Ca totdeauna, raspunse scundul.

—Poate ca Maximilian ar fi mai potrivit in locul lui.

—Nu! il intrerupse celalalt, aproape brutal. Maximilian doreste coroana imperiala si se arata plin de bunavointa fata de noi. Insa daca ar ajunge imparat, ne-ar sta mai greu impotriva. Va trebui totusi sa-i dam o lectie lui Rudolf. E vremea sa ne simta iarasi puterea.

Doua ceasuri mai tarziu, prin poarta manastirii Strahov iesira opt calareti, ce purtau o scrisoare adresata Mariei de Spania. In urma lor, alti calareti ii duceau instructiuni arhiducelui Carol.

Maximilian porunci sa-i vina trasura si porni spre palatul sau, unde avea sa pranzeasca in compania celor doi valahi.

Nu mica fu surpriza lui Ducu si Caravana intrand in palatul arhiducelui Maximilian. Domnul Otto, fostul lor prizonier, le iesi inainte si-i saluta usor afectat, asa cum ii era felul.

—Ce placere si cinste! spuse privindu-i ironic. Anul trecut am fost oaspetele domniilor-voastre. E drept ca nu mi-am dorit-o, dar gazduirea a fost la inaltime. Azi, noi va suntem gazde. Poftiti, domnilor! Maria-sa arhiducele va asteapta.

Banuitor din fire, Costache ii zambi acestuia, intrebandu-se:

„Ce dracu urmareste narodul de Otto, amintindu-ne despre patania lui din vara? Oare ce se ascunde in vorbele lui?”

Mai putin impresionat, Ducu il privi rece, si pasi alaturi, fara a-si chinui mintea cu presupuneri. Urcara o scara de marmura acoperita cu covor gros. Multimea slujitorilor imbracati cu risipa spre eleganta fara cusur, peretii acoperiti cu panze ale unor maestri cunoscuti, tavanele aurite pe fond albastru, maiestrele incrustatii de mana ale mobilierului, zeci de statuete si vaze ornamentate cu migala aratau ceva din fabuloasa avere a arhiducelui. Intrara intr-o incapere uriasa, cat o sala de arme, care nu se potrivea cu caldura celorlalte, fie datorita simplitatii mobilierului, fie marimii ei neobisnuite. O masa de stejar lunga cat postul Craciunului, scaune drepte, fara ornamentatii, cateva panoplii si un tablou ce-l reprezenta pe stapanul palatului erau toate podoabele incaperii. Covoarele in tonuri inchise, calme, nu reuseau sa indulceasca atmosfera de raceala.

Maximilian veni curand, afisand placerea de a-si primi oaspetii. Usile mari fura date in laturi, iar slujitorii se grabira a infata masa si a aduce pranzul. Vasele simple din portelan de mare calitate, tacamurile de argint cu minuscula gravura ce reprezenta o coroana cu initialele lui Maximilian dedesubt, paharele lipsite de obisnuitele floricele, in ton cu vesela, aratau gustul rafinat al gazdei. Iar faptul ca nu se servira raritati, ci mancaruri obisnuite, intregi aceasta parere a musafirilor.

Arhiducele parea sincer preocupat a-si intretine oaspetii. Le povesti cu lux de amanunte despre o superba vanatoare, facuta in iarna prin padurile Boemiei, unde Rudolf si Matthias reusisera sa doboare niste lupi cat viteii. Ducu si Caravana faceau observatii marunte, sau puneau intrebari, insufletind povestirea.

Cand se ispravi pranzul, slujitorii stransera de pe masa si lasara doar paharele si o frumoasa carafa cu vin. Erau singuri. Maximilian inchina in sanatatea lor. Cei doi ii raspunsera la fel. Tacura un timp. Arhiducele privea in pahar, parca incercand sa-si adune gandurile. Pe fata lui frumoasa, cu trasaturi delicate, aparu un zambet.

—Domnilor, grai el, dupa cum stiti, sunt al doilea om al imperiului. Deci, puterea mea nu-i chiar de neglijat. M-ati infruntat anul trecut si va rog sa ma credeti ca putini au avut o astfel de indrazneala. Iar cei care au facut-o, au ramas destul de pagubiti. As vrea sa discutam deschis, fiindca nu-mi plac dulcegariile si cred ca nici voua. Nu v-am poftit aici cu ganduri de rafuiala. Am cu totul alte planuri in privinta domniilor-voastre. Aseara eram manios si v-am vorbit mai aspru decat ar fi trebuit. Sa uitam asta! Va cer doua lucruri: Intai, sa-mi inapoiati scrisoarea adresata anul trecut fostului principe Andrei Báthory. Atunci eram impotriva voastra. Azi nu mai sunt. Ce suma doriti in schimbul acelei scrisori?

—Nu ne-am gandit sa o vindem, raspunse Ducu usor incruntat, insa cu sinceritate, pe care celalalt o simti.

—Da. Asta dovedeste ca sunteti oameni de mare cinste. Otto al meu se bucura aici de multa trecere si-i platit regeste. Totusi, el nu s-ar fi sfiit sa ne ceara aur pentru ea. Daca nu v-ati gandit voi, ma gandesc eu. Azi, acea scrisoare nu va mai face trebuinta. Sa zicem ca va ofer in schimbul ei o mie de ducati.

Costache il privi fara sa clipeasca la auzul aceste sume uriase apoi grai cumpatat:

—Pentru mine si prietenul meu, suma e prea mare. Dar pentru neamul nostru, care are mare nevoie de aur, ea se arata mai mult decat marunta. Scrisoarea nu-i a mea sau a lui Ducu, ci a poporului valah. Deci, cu el tratati prin noi.

„Hm! socoti Maximilian. Inteligent fel de a pune problema! Cine si-ar putea inchipui ca intr-o capatana ca a astuia sta atata intelepciune?”

—Aveti dreptate! spuse el marinimos. Daca se intampla sa cumpar o scrisoare de la neamul valahilor si nu de la voi, atunci pretul e cu totul altul. Ofer cinci mii de ducati. Va convine suma?

—Da! zise Ducu. E mai mare decat ne-am fi asteptat. Sunteti generos, maria-ta. Ramane doar sa lamurim amanuntele.

—Nu sunt amanunte, raspunse arhiducele cu toata sinceritatea, rara la unul ca el. Poruncesc indata sa va aduca aurul. Iar scrisoarea va ajunge la mine cand si cum veti crede de cuviinta. Increderea mea in cinstea domniilor-voastre e desavarsita.

„Ce oameni! gandi el. Stiu ca amandoi sunt saraci. Ca in afara de cai si arme nu au nimic. Totusi, s-au gandit sa duca ducatii in zestrea Valahiei. Cati dintre oamenii nostri ar face una ca asta? Otto si altii ca el imi sunt devotati cu trup si suflet atata vreme cat ii platesc. Daca as fi un simplu Maximilian, sarac, nu m-as bucura de serviciile lor.”

—Maria-ta, propuse Caravana cu multa chibzuiala, ne plac lucrurile clare. Va propunem ca domnul Otto sa ne insoteasca pana la Lipova. Acolo, va primi scrisoarea voastra. Mai aproape nu avem cum, fiindca ea acolo se gaseste.

—Fie! hotari Maximilian bine dispus. Da n-am ispravit, domnilor. Iata ultimul dintre planurile mele in privinta voastra: Cavalerul Cae Indru e o minte luminata, lucru de care m-am convins la tratativele purtate cu voi anul trecut. Spada lui se pare ca nu are egal in Europa, iar vitejia si chibzuiala lui nu sunt cu nimic mai prejos decat celelalte haruri ale sale. Domnul Chirila Zece Cutite, acel tanar aspru la vorba, siret si ager la mana cand arunca faimoasele cutite, valoreaza cat toti slujitorii mei la un loc. Marele spadasin Ducu cel Iute, loial pana dincolo de pragul vietii si sprinten la gandire ca argintul-viu, lasa cu mult in urma faima unor vestiti cavaleri ai Apusului. Domnul Costache Caravana, viclean ca vulpoiul batran si chibzuit ca patriarhii, pune in umbra multe minti de seama, ce se apropie de desavarsire. Poate ca nu le-am aratat chiar toate calitatile, fiindca imi lipseste darul vorbirii frumoase, dar ii cunosc si cred ca-i destul. Ei bine, vreau ca acesti cavaleri sa vina in slujba mea. M-am gandit mult la asta si stiu ca am nevoie de ei. Adunati la un loc, valoreaza cat o armata. Dar si plata lor va intrece orice inchipuire. Ofer fiecaruia dintre ei doua sute de ducati, pe luna. Un capitan de-al nostru e platit cu sapte ducati, si dupa cum cred ca stiti, putini ajung capitani. Domnilor, ganditi-va mult inainte de a-mi raspunde!

„Cu asemenea slujitori, socoti el, m-as putea apropia de coroana imperiala. Mihai-voda e mare prin calitatile sale, dar mai ales prin oamenii din jurul sau. Insa, pe cat sunt ei de saraci, nu-i plateste prea bine. Cu acesti tineri care lovesc fara sminteala, care nu stiu ce-i frica si-si cumpanesc actiunile cu inteligenta neintrecuta, voi reusi sa-i dau viata vechiului meu gand.”

—Ei, ce spuneti, domnilor? se trezi din visare.

—Intai va multumim pentru frumoasele pareri, grai Ducu zambind pentru prima oara in ziua aceea.

—Apoi?

—Apoi e mai greu, murmura Costache scarpinandu-se in crestet.

„Trebuie sa-i raspund cu bagare de seama, chibzui el cu recunoscuta-i siretenie. Ii promitem fara a ne lega de el prin cuvant. In felul acesta, daca nu ni-l facem prieten, cel putin ocolim un dusman dintre cei mai rai.”

—Greu, de ce? intreba Maximilian, care crezuse ca vor sari in sus de bucurie. Cati cavaleri n-ar fi dorit sa intre in slujba sa? Apoi, stia ca aurul straluceste pentru toti oamenii la fel.

—Fiindca nu putem lua o astfel de hotarare in numele altora, spuse Caravana privindu-l tinta, cu ochi limpezi ca de prunc.

—Dar puteti lua pentru voi.

—Adevarat, insa nu acum! surase grasunul. Unele treburi in slujba neamului ne tin legati vreo cateva luni. Abia in vara ne putem gandi la generoasa voastra propunere. In aceeasi situatie sunt domnii Chirila si Cae.

—Pot astepta cateva luni, raspunse arhiducele devenind banuitor, dar se pare ca nu va intereseaza o astfel de slujba.

—Maria-ta, interveni Ducu, pricepand jocul grasunului, oferta voastra a venit pe neasteptate. Cine-si poate hotari viitorul in cateva clipe? Apoi, m-ai sunt unele greutati. Cae Indru si Chirila sunt printi ai valahilor. Deci, egali in marime cu voi.

—Niste printi intr-o tara mica nu-s mai mari decat generalii unui imperiu, grai Maximilian, convins ca cei doi discutau cu toata seriozitatea. In slujba mea sunt conti, marchizi, baroni si generali. Domnii Cae si Chirila poate vor considera ca-i putin. In acest caz, nimic nu ma opreste a-i chema langa noi ca prieteni. Iar de vor fi unele daruri din partea mea, asemenea gesturi se fac intre prieteni.

—Mi-ati luat o piatra de pe inima, se amesteca grasunul Costache. Aici era greul cel mare si nu indrazneam sa vi-l spun. Cred ca va trebui sa largiti cercul prietenilor, cu tanarul Ducu. Se pare ca si originea lui e foarte inalta.

—Nu vad nimic impotriva, consimti Maximilian bucuros. Va fi destul sa-mi spuna rangul ce-l poarta. Dar voi, domnule Caravana?

—Cu mine e mai simplu. Eu nu sunt decat cavaler.

—Ma bucura cinstea voastra, se entuziasma arhiducele. Veti fi primul nostru slujitor si nimic nu ma va impiedica, dupa o vreme, sa va fac prieten, investindu-va cu un titlu nobiliar. Am asemenea putere. Deci; pe cand raspunsul vostru, domnilor?

—La sfarsitul lui iulie, propuse Caravana, multumit ca nu se legase cu nimic.

—Asa sa fie! rase Maximilian, convins ca mirajul aurului ii va aduce langa el.

Dupa aceste vorbe, se ridica si-l striga pe Otto. Acesta veni curand, ploconindu-se.

—Pregateste cinci mii de ducati! porunci arhiducele.

Scapatatul conte Otto se inclina din nou si alerga sa indeplineasca ordinul.

„La naiba! gandi Costache. Asta-i randas, nu prieten.”

Tufanel se razletise de micul grup si se odihnea in bratele frumoasei Lisse von Bad. Ramasi de capul lor, Galusca, Toroipan, Ciripoi, Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal umblau prin Hradčany fara rost. Cele trei curti ale palatului li se pareau niste custi cu zabrele. Nu aveau bani, si aceasta era partea cea mai neagra a maniei lor. Ducu si Caravana ar fi putut sa le daruiasca cativa florini, dar nu o facusera, lasandu-i in cumpatarea cazarmii. Acestia mancasera alaturi de osteni ceva bucate dulci, care nu erau pe placul lor. Cat despre udatura pentru desfatarea gatlejurilor insetate, nici pomeneala. Asa se facea ca umblau fara rost, lovindu-si plini de fudulie cele custuri de la sold, in vreme ce printre buzele subtiate de amaraciune ieseau niste injuraturi blajine si cuminti, in stare sa puna pe goana o ceata de ucigasi. Nimeni nu-i invitase la bal sau in preajma inaltelor marimi de la Hradčany. Nimeni nu se gandise la cumplita lor sete. Ajunsi in fata catedralei Sfantul Vit, isi potolira limbile si se inchinara cu smerenie. Dar cum trecura de ea, sprintenele injuraturi romanesti revenira mai ardeiate, iar dintre toti, cel mai al dracului se arata Tufanel-tatal. Marunt si pricajit, cu palaria lui mare si noua venita peste ochi, de sub care aparea din vreme-n vreme o fata ingusta, asemanatoare cu un bot de nevastuica, pasea maret in mania sa, chiar daca vazut de la cativa pasi nu se stia cat din trup i se adaposteste in cizme si cat in palarie. Ciripoi-tatal, scund ca si varul sau, avea unele haruri in plus. Nasul negricios, in forma de ridiche de iarna, iesea ca un cep de sub palarie, iar trupul sau arata mai gros cu cateva degete. Spada enorma pentru asemenea corp, insa frumos prinsa la sold, venea taras uneori dupa el, mai ales in clipele cand lipseau privitorii ocazionali ce i-ar fi putut admira tinuta.

Amandoi verii calcau umar langa umar, opintindu-si uneori palariile catre cefe prin frumoase lovituri cu palma, dar fara folos. Noile lor acoperisuri fusesera facute pe capatani de uriasi, iar cei doi se puteau felicita ca pusesera intre ei si vechii proprietari distanta de la Bucuresti la Praga. Fostii posesori ai mandrelor straie se pomenisera intr-o dimineata aspra numai in camasi si izmene, fiindca avusesera neprevederea sa traga la un han din gura pietei Zece Mese si sa nu incuie usa peste noapte. Rar faceau verii astfel de ispravi, dar totdeauna cu chibzuiala si in scopuri bune. Primisera vorba de la Costache seara pe la zece pentru a se infatisa dinaintea lui pana a nu se revarsa de ziua, in vederea unui drum lung. Cumpanisera o jumatate de ceas, observand ca vechile lor straie nu se potriveau unor mari negustori. Capitalul lor fusese investit in ceva linguri de lemn, astfel ca nu exista decat o singura iesire. Apoi batura la casele cumetrilor Zavaidoc si Limba, carora le lasara in seama afacerile cu linguri, sucitoare si blaturi pentru lipii. Un ceas mai tarziu, se imbracasera intr-o ulita dosnica, dardaind sub racoarea noptii si lepadand vechile hante. In zori, calareau cumpatati catre Pitesti, alaturi de Caravana si Ducu, ale caror zambete nu le remarcara.

Auzind superbele injuraturi, ce intrasera in repertoriul clasic nu mult dupa aparitia graiului pe Pamant, opt unguri, osteni ai palatului imperial dupa straie si arme, se apropiara grabnic. Slujisera cu ani in urma in Transilvania, la curtea fostului principe Sigismund, si graiau binisor limba valaha. Vechi osteni, obisnuiti cu injuratura aleasa, dibacira ca au in fata lor cativa distinsi pomenitori de origini si lucrari sfinte, iar cum corespondenta celor auzite nu era cu nimic mai slaba decat in maghiara sau nemteasca, asteptara atenti la vreo noutate. Fiindca la injuraturi, aproape totdeauna apar noutati, sau elegante stilizari.

—Domnilor, grai cel mai varstnic dintre osteni, numele meu e Balogh. Se intampla sa cunoastem limba valaha, si dupa cate pricep, aveti unele pricini de suparare.

—Mari, cavalere, spuse Ciripoi-tatal salutand cam in doi peri, fiindca nu reusise a dibaci unele rosturi ale invartirii mainii cu palaria. Am avutara o punga cu zece florini.

—Si douazeci de ducati, interveni Tufanel-tatal, socotind ca nataraul de var spusese o suma prea mica.

—La care s-ar cuveni sa pomenim si cei patruzeci de taleri, adauga Ciripoi-tatal marinimos, facandu-i pe osteni sa-i priveasca uimiti.

—Plus optzeci de grosi, afirma varul cu hotarare.

—Ca sa nu mai pomenim despre cei o suta saizeci de aspri, murmura Ciripoi-tatal candid.

—Cat despre cele doua inele…

—Si patru pietroaie frumos lucitoare…

—Iesus-Maria! il intrerupse Balogh. Sper ca nu vi s-a furat asemenea avere.

—Nu, grai Tufanel-tatal cu suprema nepasare. N-am avutara astfel de paguba.

—Atunci, e bine.

—As! Varul nostru, aici de fata, a aruncatara punga in garla. Totdeauna face asa cand e pilit.

—In ce?

—In Valtava, interveni Galusca, simtind ca cei doi intindeau prea tare coarda. Cavalerul Ciripoi-tatal, hm! Scuzati, domnilor! Era cam facut.

Ostenii scuzara cu draga inima, desi nu le venea sa creada astfel de nazdravanie.

—Asteptam niste slujitori ai nostri, continua Galusca. Ei ne vor aduce maruntis pentru a putea merge sa se desfatam gatlejurile. Din pacate, randasii nostri cam intarzie, incheie viclean.

—Oho! rasera ostenii. Se pare ca sunteti insetati rau. Ieri ni s-au platit lefile. Daca nu va este cu suparare, am fi in stare sa facem cinste. Cunoastem o carciuma cu bauturi aspre.

—Care slujitori asteptam noi? intreba Toroipan, fara sa priceapa jocul.

Dar nu-i raspunse nimeni. Gazde si invitati pornira alaturi pe strada ce cadea in panta catre Valtava. Mergeau atat de sprinteni, incat greu s-ar fi tinut cineva dupa ei. La putina vreme, sedeau unii in fata altora si gustau dintr-un rachiu nabadaios. La prima cana ciocnira cumpatati si schimbara intre ei o mie de gingasii. La a doua, legara prietenie vesnica, pecetluita cu pupaturi ce aducea a pocnet de pistol. La a treia devenira duiosi, iar cei mai slabi de inima varsara cateva lacrimi in amintirea cine stie carei intamplari. Carciumarul isi freca palmele, bucuros de asemenea musterii, si se invartea in jurul unei plite incinse, gata sa aduca la masa obisnuitele gustari. Mustaciosul Balogh si sotii sai atacara frumosul cantec O, szivem. Ceilalti ascultara cuprinsi de desfatare. La a patra cana, domnii Galusca si Toroipan dadura ochii peste cap, tuguiara buzele groase cat pumnul si-si opintira vocile spre mandra cantare Fetelor, lasati galeata. Afoni ca niste berbeci surzi, isi modulau glasurile cand spre dulcele viers ce aducea a raget de magar jupuit de viu, cand spre fluturarea inaripata a godacului in zi de Ignat. Verii, ale caror bune urechi muzicale nu puteau indura astfel de osanda, tresarira ca intepati de streche si-i indemnara pe unguri catre ceva mai sprinten. Carciumarul ii privi melancolic pe cei doi cantareti, invartind in mainile mari o tigaie cat un dos de iapa.

—Ah, pe sfanta Matilda! murmura el pierdut. Asemenea ragete nu pot suporta. Daca le zdrobesc boturile  celor doi cu o singura lovitura ca trasnetul…

Dar nu-si duse gandurile pana la capat. Soata lui, mai lipsita de ureche muzicala decat un card de capre, simti dulci furnicaturi in madulare si frumoase chemari catre caldura viersului, asa ca-si dadu drumul cu unele triluri, ce-i pusera pe ganduri chiar pe rabdatorii osteni.

Apoi se ispravira cantecele, spre linistea tuturor, fiindca hangiul, cu indelungata sa experienta, socoti ca gustarile curma aplecarea catre rasfaturi vocale si puse dinaintea lor cele bucate. Galusca se inturna catre mustaciosul Balogh si grai cu maretia crancena a omului cherchelit:

—Mi-ati placut, domnule Balogh. Asta e! Poate mai dai un rand, fiindca un cavaler subtire… ca domnul Costache Caravana e bun cu noi. E ca fratii. Prieten, bre nea Balogh. Adica ce mai… Costache e abia randasul nostru… ca atata avem, ba mustata…

Dar Galusca nu-si continua vorbele pline de ifos. Caravana si Ducu intrara in carciuma. Vazandu-i, grasunul batu cu palma in masa si striga aspru:

—Neispravitilor, v-am spus sa nu va atingeti de bautura!

Galusca tresari, neplacut surprins. Prin vorbele sale, cavalerul stricase tot ce cladise el in fata ostenilor. Hotarat sa dreaga ce se mai putea, se ridica asemenea unui pendul si zise:

—Scuzati, domnilor! Omul acesta e crita.

Dupa asemena vorbe, se prabusi peste un scaun, oarca lovit cu leuca. Bratele cavalerului il prinsera la timp.

Asezat pe o culme de deal, vechiul castel Krivoklat avea una dintre cele mai frumoase pozitii din jurul orasului Praga. Construit in veacul al unsprezecelea, ca un castel de vanatoare, devenise peste ani o strasnica fortareata. Dar sub domnia lui Rudolf isi pierdu stralucirea militara si adapostea adesea oaspeti de seama ai imparatului. Lucrat in stil gotic, infrumusetat cu mii de ornamente la exterior, acoperit cu tigla rosie, cocheta pe asemenea inaltimi, inconjurat de parcuri si paduri vechi, castelul era un loc incantator de odihna.

In cea de-a treia zi, Rudolf isi muta oaspetii la Krivoklat, dornic a-i oferi domnitei placerea ce o aducea linistea de acolo. Spre deosebire de Hradčany, la Krivoklat lipseau garzile multe, galagioase si toata forfota obisnuita intr-un palat imperial. Cativa slujitori imbatraniti in slujbe umblau cumpatati prin imensul castel. Doar tinerele cameriste, vesele si sprintene la mers, faceau nota a parte cu rasul lor zglobiu, sau cu frumoase cantece, care in loc sa alunge linistea, parca o intareau.

Domnita Florica ocupa un apartament elegant, aflat in aripa de nord. De acolo privea adesea varfurile copacilor cu coroane bogate, ce coborau in scara pana devale. Odaia ei de noapte, mare cat o ograda, nu avea obisnuita raceala datorata spatiului. Mobilierul si ornamentele ii aduceau farmecul necesar. Patul enorm, imbracat in matasuri de culoarea cerului, un camin strajuit de ingeri sapati in piatra, ferestrele nu prea largi, dar inalte, acoperite cu draperii grele, minunatele covoare lucrate de mana pe fond albastru, tavanul in ton, zugravit cu mare migala de mesteri cehi sau slovaci, aduceau un tot plin de desavarsire. Alaturi, o micuta camara de baie, cocheta prin simplitatea ei, intregea frumosul confort.

Dana si Irina primira, dupa preferintele lor, o singura incapere, nu departe de cele ale domnitei. Prin cosurile bucatariilor razbi din nou fumul gros, animatia pe coridoare spori, semn ca viata la Krivoklat se trezise ca in timpurile lui bune.

Dornic sa fie alaturi de tanara valaha, imparatul veni calare, insotit de putini cavaleri, si ramase la castel pana tarziu. Slujitorii asternura masa intr-o sufragerie mica. Ducu si Costache fura poftiti la masa alaturi de imparat, de domnita Florica si un tanar capitan ceh, frumos ca arhanghelii. Rudolf se dovedi un fin povestitor, Costache mucalit peste masura, Ducu inclinat spre ironia spumoasa, placuta, iar cehul – stapan al unui ras plin de vigoare. Sezura acolo multa vreme, intr-o atmosfera limpede si vioaie.

Cand soarele cazu dintr-o parte peste copaci, Rudolf se ridica grabit si cu parere de rau vizibila. Rar i se intampla sa petreaca intr-o astfel de companie plina de sinceritate, unde cuvintele cu talc si scop ascuns nu apareau in conversatie. Petrecuse cateva ceasuri incantatoare, dar treburi grabnice il asteptau la Hradčany.

Tarziu dupa cina, Ducu veni in odaia de noapte a domnitei. Anuntata de Dana, Florica il astepta destul de mirata, fiindca se despartisera doar cu o jumatate de ceas mai devreme. Erau singuri si parca o anumita stinghereala se asternu intre ei.

—S-a intamplat ceva, domnule Ducu?

—Nu, murmura acesta rotindu-si privirile prin incapere, fara a arata graba.

—Atunci, nu vad rostul vizitei voastre aici, grai ea cu asprime. O astfel de prezenta in odaia noastra de noapte nu o pot privi cu placere. Daca ati venit fara motiv, cutezanta voastra aduce a nebunie si va injoseste haina de cavaler.

Ducu o asculta fara sa clipeasca, chiar daca asprimea cuvintelor il facu si mai palid.

—N-am spus ca nu exista un motiv, grai el cu blandete. Iar motivul se arata atat de mare, incat va trebui sa-mi petrec noaptea in odaia voastra.

Intelegandu-l gresit, mania o facu sa-si muste buza pana la sange, in vreme ce o rosata usoara ii invaluia umerii obrajilor.

—Nu mai ascult nici un cuvant, spuse cu voce mare. Iesi, domnule! Mi s-a parut ca esti un om de seama al neamului nostru, dar te dovedesti un ticalos

Ducu ii privi ochii in flacari si raspunse linistit:

—Nu e ceea ce credeti, domnita, si va conjur in numele principelui Mihai sa ma ascultati.

Auzind numele parintelui sau, ce parea o chezasie pentru purtarea lui Ducu spre lucruri nobile, Florica isi infrana mania cu acea stapanire atat de cunoscuta in neamul lui Patrascu. Reusi chiar sa vorbeasca fara asprime.

—Te ascult, domnule. Sper ca vorbele domniei-tale sa-mi dovedeasca a ma fi inselat in pareri.

—Nu sunt prea multe de spus, murmura el. Aseara am fost poftit in palatul arhiducelui Matthias. Fratele imparatului mi-a vorbit despre unele primejdii ce s-ar putea arata impotriva voastra. Ieri, dupa ce ati pornit cu trasura sa vizitati frumusetile orasului Praga, imparatul, arhiducii Maximilian si Matthias, dimpreuna cu doi inalti reprezentanti ai bisericii, au facut laolalta sfat de taina.

Apoi ii povesti tot ce aflase de la Matthias ca se discutase acolo. Cand tacu, ea il privi ingandurata si intreba:

—Sa fie oare puterea bisericii mai mare decat a imparatului?

—Arhiducele asa crede.

—Curios. La noi e altfel. Totusi, nu vad ce amenintari stau deasupra mea.

—Poate nici una, raspunse Ducu. Dar dupa felul in care imparatul s-a aratat potrivnic, Matthias se teme de o razbunare a bisericii. Apoi, sunteti un obstacol in calea fiicei arhiducelui Carol. Daca biserica inlatura acest obstacol, drumul spre casatoria ei cu Rudolf poate fi netezit. Aceasta ar fi amenintarea de care se teme Matthias.

—Si ce-i de facut?

—Un singur lucru: ziua, eu sau Costache vom fi nelipsiti de langa voi. La masa, vom gusta din bucatele care vi se aduc. Iar noaptea, eu voi veghea langa patul vostru. V-am adus aici intreaga, frumoasa si plina de sanatate. Doar moartea m-ar impiedica sa va feresc de primejdii.

In ochii ei luci o flacara ce se stinse repede. Il privi pe Ducu mahnita ca-i adresase cuvinte nemeritate si tacu o vreme. Cand vorbi, glasul ei paru mult mai prietenos.

—Nu se cuvine ca un cavaler sa-si petreaca noaptea in odaia unei fecioare, rosti cu fata aprinsa. Asemenea situatie mi-ar scoate nume rau. Apoi, aceasta incapere are incuietori bune, iar gratiile ferestrelor sunt de netrecut. Cred ca va faceti griji fara rost, domnule Ducu. Cine ar avea inima sa-i aduca necazuri unei biete copile?

—Asa ma gandeam si eu, recunoscu tanarul. Dar temerile arhiducelui Matthias ma nelinistesc. Va inchipuiti ca un om ca el nu m-ar fi instiintat daca nu ar fi avut temeiuri.

Argumentele lui erau vrednice de luat in seama. Domnita Florica le cumpani indelung, apoi spuse hotarata:

—Chiar de vor fi primejdii, nu pot sa va primesc in odaia mea de noapte. Sunt convinsa ca purtarea voastra ar fi desavarsita, dar nu pot. Nu se cade astfel de lucru.

—Ar mai fi o cale, vorbi tanarul privind-o zambind. V-ar conveni sa vin aici dimpreuna cu Caravana?

—Credeti ca nu exista altceva mai bun?

—Cred.

—Atunci, nu ma pot opune. V-as ruga doar sa-mi ingaduiti o jumatate de ceas pentru pregatirea de noapte.

—Ma gandisem la asta. Acum plec sa-l aduc pe Costache. Stiti sa folositi un pistol?

—Destul de bine.

Ducu scoase arma si o puse pe pat, apoi iesi, multumit ca planul lui reusise. Stiuse ca va intampina greutati. Privi cu bagare de seama in lungul coridorului, dar acesta era pustiu.

Domnita Florica ramase cateva clipe cu ochii atintiti asupra pistolului.

„Nu sunt dorita aici, gandi ea. Rudolf pare un om bun, insa incep a pricepe ca nu el hotaraste destinul sau. Daca vorbele domnului Ducu se adeveresc, inseamna ca atat eu, cat si ai mei ne-am pripit venind la Praga. Sau poate ca nu ne-am pripit. Suntem datori sa incercam totul pentru folosul neamului. Ducu! ofta ea. De cate ori ne intalnim, parca pune cineva samanta de vrajba intre noi. Adesea i-am aruncat vorbe de ocara, nemeritate. Sunt navalnica la manie, ca si tatal meu. Dar el are puterea sa se stapaneasca. Eu nu am destula. Daca domnul Ducu ar fi luat seama la cate i le-am spus, ar fi putut sa ma lase in plata Domnului. Insa nu-si pune el mintea cu o copila. Se pare ca-i foarte calit. Oare iubeste pe cineva? Are el vreo dragoste tainuita? Dupa cat e de chipes, greu imi vine sa cred ca a scapat pana acuma din mrejele fetelor. Oare sa nu fi simtit ca mi-e drag? In seara balului de la Hradèany m-am gandit numai la el. De fapt, inima mea a tresarit din ziua primei noastre intalniri, care a inceput cu o cearta. De-ar sti el ca numai din dorinta de a-l saruta am propus sa se cante Perinita la Hradčany! Noi femeile stim uneori sa ne folosim de siretlicuri. Acesta e unul din harurile noastre. Sau poate ca e o arma a noastra in dragoste, fiindca de cand lumea, barbatul trebuie sa dea tonul, iar noi sa asteptam cu rabdare hotararea lui. Fara iscusinta, fara siretenie, nu l-am putea sili pe cel drag sa deschida ochii mai atent asupra noastra. Iar fata care nu foloseste asemenea haruri e o naroada. Fiecare fata are datoria sa lupte, cu armele ei, pentru dragoste. Daca lasam totul numai in seama barbatilor, acestia ar putea sa treaca mai departe fara a observa adevarata dragoste. Cand a ingenuncheat langa mine pe dalele de marmura de la Hradèany, am simtit o ameteala usoara si dulce. Cand m-a sarutat pe obraz m-am pierdut cu totul si putin a lipsit sa ma agat de gatul lui nerusinata si iubitoare. De va fi cazul, ma voi casatori cu Rudolf in folosul neamului si-i voi fi o sotie buna, dar inima mea va ingheta pentru totdeauna.”

Afara se pornise o pleasna de vant. Crengile copacilor sarutau obloanele castelului cu aplecari domoale. Undeva in interior, un orologiu batu molcom de zece ori.

Trecuse de miezul noptii. O noapte calma, cu vant slab si cu o bruma de lumina, ce se strecura neindestulatoare pentru draperiile ferestrelor. Furata de somnul greu, daruit cu haruri mari celor tineri, domnita Florica adormise. Respiratia ei usoara, ca de copil, nu se auzea, ci numai nelinistea pruncului care viseaza si se intoarce in somn. Asezati pe covor la capatul patului, Costache si Ducu vegheau. Auzul lor ager prindea murmurul slab al vantului de afara sau blandele dezmierdari ale copacilor ce se aplecau cu gratie catre ferestre. La indemnurile celor doi cavaleri, domnita desfacuse obloanele, astfel ca slaba lumina a noptii desfata odaia dupa puteri. Greu se puteau deslusi obiectele din odaie. Dar ochii lor se obisnuira curand cu umbrele incaperii. Nu discutau intre ei. Sedeau nemiscati, ca si cand ar fi facut parte din mobilier.

Dana si Irina dormeau in odaia lor, alaturata apartamentului domnitei. De fapt, era un fel de a spune ca dormeau. Se culcasera destul de tarziu, dar numai Dana cazuse intr-un somn adanc, odihnitor. Irina era treaza. Poate ca atipise o clipa, insa unele ganduri de neliniste staruiau puternice asupra ei. Copila cu chip brun, stralucitor ca al unei creole, cu parul bogat ridicat in coc, pentru a mai castiga ceva inaltime, plangea. Lacrimi grele cadeau molcom de-a lungul obrajilor si udau perna. Gandurile ei umblau neastamparate catre frumosul Tufanel. Osteanul ce semana cu Adonis, dupa cum spunea Lisse von Bad, nu observase nimic in ochii ei. Il stia prins in mrejele baronesei, iar gelozia, a carei putere nu o cunoscuse pana atunci, ii apasa sufletul.

Dana se trezi brusc. Ramase nemiscata si auzi suspinele Irinei. Intinse degetele si simti lacrimi.

—Doamne-Dumnezeule! grai tanara Mihalcea. Crezi ca-i ora potrivita pentru plans?

—Dar cine-ti spuse ca plang? se smiorcai Irina surprinsa. Mi-au dat lacrimile, insa ele se datoreaza unui vis. Cine stie ce am visat?!

—Pe mine nu ma duci, murmura prietena prinzand-o dragastos cu bratele. Noaptea trecuta ai pomenit in somn numele domnului Tufanel.

—Zau? se mira Irina.

—Hai nu te mai preface! Cred ca nu esti in toate mintile. Domnul Tufanel e un simplu ostean, iar neamul sau nu e prea de soi. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca-i un muieratic…

—Nu ma priveste pe mine ce face domnul Tufanel.

—Etete, maa! Pe cine vrei sa prostesti? Te-ai sculat asa, plangand. Mare minune! Uite ca mie nu mi se intampla. Daca-l iubesti, ceea ce zic eu  ca nu prea se cade, atunci bate-te pentru dragostea ta. Si nu te mai miorlai la miezul noptii, ci ziua! Iar acum, hai sa ne culcam! Domnul Tufanel n-are habar ca-l iubesti. Arata-i, soro! Si nu te mai perpeli ca o naroada!

O saruta si-i mangaie fata. Micuta Irina se stranse la pieptul ei, parca cerand sprijin. Incercara sa adoarma din nou, insa nastrusnicul somn devenise indaratnic.

In odaia domnitei era liniste atat de adanca, incat s-ar fi parut ca e goala. Afara, vantul isi oprise respiratia, iar padurile tacura din cantat. Aproape de camin razbi un zgomot slab ca o parere. Apoi, ingerii sculptati se rotira in loc. La spatele lor aparu lumina palida a unei faclii indepartate, astfel ca nu avu tarie asupra incaperii. Doua umbre iesira din spatele ingerilor si intrara in odaie. Pasii lor nu se auzeau pe covorul moale. Umbrele inaintara fara graba spre patul domnitei Florica. Dupa felul in care umblau prin intunericul de acolo, cunosteau bine rosturile incaperii. Nimic nu era pripit in gesturile lor. Domnita Florica murmura ceva in somn. Apoi, totul se linisti. Alte umbre venira usor catre primele. Cutitele lui Ducu si Costache lovira in aceeasi clipa. Doua racnete infioratoare sparsera linistea castelului.

—Ce-a fost asta? tresari Irina agitata.

—Cine poate sti? murmura Dana, strangandu-se mai aproape de prietena ei.

Ducu simti o arsura in umar, dar nu-i dadu importanta. Ajunse dintr-un salt la patul domnitei si-i puse mana la gura.

—Sa nu tipi! o ruga el. Totul e in ordine.

Costache intra pe usa cascata in perete. La picioarele lui incepeau treptele unei scari de piatra. Ceva mai jos, lumina o faclie agatata in perete. Dupa un moment de chibzuiala, se intoarse langa prietenul sau.

—Ce se intampla aici? intreba Florica.

—Ceea ce doream sa nu fie, raspunse Ducu. Acum pericolul a trecut. Va rog sa ramaneti linistita. Noi mai avem unele treburi, dar ne intoarcem curand.

Ridicara amandoi cele doua trupuri lipsite de viata si incepura sa coboare pe scara in spirala, ce parea ca nu se mai ispraveste. Cand trecura pe langa faclie, o luara cu ei. Apoi lepadara mortii. Era si timpul, fiindca greutatea lor ii istovise. Dupa o vreme, cand crezura ca intrasera intr-un put fara fund, scara se ispravi intr-un coridor fara panta. Din peretii de piatra picurau stropi de apa. Mersera o buna bucata de drum si dadura de alte trepte. Acestea erau insa mai putine ca primele. Picaturile cadeau din tavan cu zgomot sinistru in linistea desavarsita. Mirosul de mucegai scazu brusc. Din fata patrundea aerul racoros al noptii.

—Iesirea cred ca e undeva pe aproape, sopti Ducu. S-ar putea ca ceva oameni de-ai alora sa astepte acolo.

Tavanul si peretii aratau mai uscati. Afara se zarea cerul. Aerul curat ii cuprindea inviorator. Iesirea era destul de stramta. Un capac de lemn, cu muschi si iarba pe el, fusese impins alaturi. Prin imprejurimi era liniste. Ceva maracinis bogat le bara calea. Se aflau intr-o rapa, iar in jur nu se vedea loc bun de urcus, chiar daca peretii nu se aratau prea inalti. Dupa o vreme de incercari, ramasera pe ganduri. Cei doi coborasera pe undeva. Apoi gasira o scara de franghie, atarnata de un copac. Deci, acela era drumul. Urcara destul de usor. Erau la poalele dealului. Deasupra lor, castelul arata ca o pata uriasa.

—Ceva mai jos de aici e un drum, sopti Costache. Va trebui sa coboram pana la el, fiindca ce-i doi n-au venit cu aripi.

Ducu isi urma prietenul. Rana din umar il supara din ce in ce mai rau. Ramasera nemiscati. Sforaitul unui cal razbi pe aproape. Iesira la marginea drumului. Un barbat cu pelerina se plimba agitat in jurul unei trasuri.

—Incearca tu! murmura tanarul. Am o intepatura in umar si ma misc mai greu.

Costache facu un semn de aprobare. Nu era la primul sau atac la vreme de noapte. Cu toata grasimea sa, Caravana se misca usor, sprinten. De data aceasta, lumina il ajuta mai bine. Acoperit de umbra copacilor, ajunse in spatele celui de langa trasura. Facu un salt, iar cutitul sau lovi de moarte. Racnet nu razbi in noapte, fiindca mana cea libera a grasunului astupase gura omului cu multa indemanare. Dupa cateva clipe, cand socoti ca nu ar fi cazul de o noua lovitura, lua trupul celui cazut si urcara amandoi spre rapa. Costache parea neobosit. Cobori trupul de-a lungul franghiei si ajunse curand la deschizatura prin care iesisera. Arunca mortul in coridor, apoi se intoarse catre prietenul sau.

—Ia sa vedem rana!

Ii desfacu haina si-si strecura mana grasuta pe sub camasa. Naclaita de sange, aceasta se lipise de umar. Caravana rupse frumoasele mansete ale tanarului si facu un tampon, il puse pe rana si-i zise:

—Tine tamponul cu mana. Fetele noastre te vor obloji mai bine. Acum e vremea sa mergi la domnita Florica. Eu voi pune capacul pe locul lui si ma intorc la trasura. O voi duce departe de locul acela. Am de gand sa o ascund undeva, iar caii sa-i las slobozi. Cand vor miji zorii, voi incerca sa sterg toate urmele de afara. Poate sa fie ceva sange pe covorul din odaia domnitei. Sa te ocupi de ele!

Ducu aproba fara sa scoata o vorba. Apoi lua faclia si facu drumul de intoarcere. O usoara slabiciune il cuprinse. Rana nu parea cu multa rautate, dar sangerase puternic. Cand ajunse aproape de odaie, scoate un strigat usor:

—Sunt eu, domnita.

—Ati sosit la timp, domnule Ducu, murmura Florica cu glasul slab. Mi-a fost teama. Si credeam ca nu va mai intoarceti. Au trecut doua ceasuri de la plecarea voastra. Au vrut sa-mi ia viata?

—Nu. Gandul lor era indreptat spre o rapire.

Tanarul lumina odaia cu faclia adusa. Trase perdelele pentru a nu se vedea in afara, apoi aprinse lumanarile multe. Florica vazu pete de sange pe covor si-si acoperi ochii. Dar Ducu nu avea timp sa se ocupe de ea. Deschise usa, merse pe coridorul pustiu si batu in cea a fetelor. Tinerele insotitoare ale domnitei nu dormeau. Racnetele de la miezul noptii le alungase somnul. Dupa ce recunoscura glasul cavalerului, deschisera usa. Ducu le ruga sa se imbrace si sa-l urmeze. Cateva minute mai tarziu, erau cu totii in odaia domnitei. In vreme ce Irina si Dana ascultau inmarmurite cele spuse de Florica, tanarul isi facu de lucru in jurul buclucasilor ingeri. Incerca in fel si chip sa inchida usa, dar aceasta nu se supunea. Apoi se auzi un tipat slab al Irinei.

—Esti ranit, domnule Ducu.

—Nu cine stie ce.

In aceeasi clipa, Florica sari din pat, uitand ca nu are o tinuta convenabila, si ajunse din doi pasi langa el. Mainile ei desfacura camasa cu multa pricepere, chiar daca degetele tremuratoare ii atingeau fata, parca datorita neatentiei.

Trecuse un ceas. Incercarile cavalerului se dovedira cu folos. Dibaci mecanismul care intorcea ingerii pe vechiul lor lacas. Usa era inchisa din nou. Fetele stersera petele de pe covor atat cat putura de bine. Daca n-ar fi fost rana lui Ducu, nimic nu ar fi aratat semnele celor petrecute acolo. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ca in spatele ingerilor se afla o usa. Chiar ochiul cel mai dibaci nu ar fi remarcat-o. Vremea trecea greu, fiindca somnul nu se mai putea apropia de cei din odaie. Fetele se cuibarisera in pat, una langa alta. Asezat pe un scaun, Ducu astepta ivirea zorilor. Pusese mobilier mult in dreptul ingerilor, astfel ca nimeni nu ar fi putut intra pe acolo fara greutate si zgomot tare.

—Aveti dureri, domnule Ducu? intreba Florica cu voce mai joasa decat de obicei.

—Putine, dar sunt obisnuit. La ziua voi intra pe mainile pricepute ale prietenului Costache.

—Poate ar fi bine sa va intindeti alaturi de noi. Loc e destul.

—Nici aici nu mi-e rau.

Fetele sarira din pat si-l culcara silit. Alaturi, mana domnitei se lipi de el ca din intamplare. Furat de moliciunea asternutului, tanarul atipi. Dana si Irina nu rezistara nici ele somnului si oboselii. Doar Florica ramase treaza. Urechea ei la panda prindea respiratia usoara a celui drag.

„Oare doarme adanc? se intreba ea.

Astepta multa vreme. O ispitea un gand. O pornire careia simtea ca nu-i poate pune stavila. Se apleca domol ca o parere, si-si lipi buzele de ale lui, cu timide opriri. Ducu se misca in somn, iar inima ei ingheta o clipa. Reveni in vechea pozitie, folosind zeci de precautii. Ochii ii straluceau ca diamantele slefuite frumos. Era in ei parca un strigat de triumf al bucuriei.

Ducu se trezi in zori. Lumina zilei luase locul palidelor lumanari. Domnita si fetele pusesera buna randuiala in odaie. Apoi trecusera alaturi. Costache Caravana tocmai sosise si era gata sa se ocupe de rana.

—Pe zabala Zambilicai! murmura grasunul. Slaba palitura de cutit! Pramatia care ti-a adus un astfel de pocinog a dat la nimereala. Bine ca s-a intamplat asa. Bine ca ai incaput pe mainile unui om priceput a tamadui sparturile de piele. Am fiert niste buruieni. Te-am mai oblojit eu o data cu astfel de leacuri. Cand le pun pe rana, sunt alinatoare si placute ca mangaierea mamei. Oblojeala asta te tamaduieste chiar daca ai fi cu un picior in groapa.

Spala rana cu rachiu aspru, apoi lipi peste ea o fiertura de frunze si radacini, ce semanau cu cele ale cartofilor. Usturimea fu atat de cumplita incat Ducu isi musca pumnul, ca sa nu sloboada un racnet ce ar fi cutremurat palatul din temelii.

—Cred ca nici n-ai simtit, grai Costache plin de ifose. Poate nu am eu prea multe haruri, dar aici sunt facator de minuni. Mi-a mers vestea ca am mana usoara ca a fetei la prima intalnire de dragoste si ca repar fara dureri. Ei, gata. In cateva zile, spartura se astupa si nu mai ai pricini de vatamare trupeasca. Ti-am adus alte haine si o camasa. Imbraca-te!

—Ce-ai facut afara? intreba Ducu.

—Treaba destul de buna. Am ocolit dealul si am iesit din drumul castelului. M-am strecurat cu trasura pe o cale de padure, mai rea decat ma asteptam. Apoi am deshamat caii si am pravalit frumoasa trasura intr-o rapa. M-am intors tarziu. Sa fie o jumatate de ceas de cand am intrat prin poarta cea mare a castelului. Cumplita noapte! Cine sa fi aranjat gazduirea domnitei tocmai in apartamentul acesta? Daca stau sa judec bine, nu cred ca sa fi fost o simpla intamplare.

—Majordomul. Am intrebat-o pe Florica. El i-a recomandat, cu caldura, odaia in care ne aflam.

—Sa fie oare in slujba celor ce au incercat rapirea copilei?

—Greu de spus. Nu avem nici o dovada impotriva lui.

—Pe fesul lui Mahomed! exclama grasunul. Nu-mi place castelul asta, nici de frica. In fiecare slujitor am sa vad azi un dusman. Fiecare ungher ma va face sa fiu atent. Abia astept sa plecam de aici.

—Asta va fi maine in zori. Nu ne putem ingadui sa prelungim o vizita care pune in pericol libertatea sau chiar viata domnitei.

—Asa este! Si ce crezi ca ar trebui sa facem acum?

—Sa mergem la micul dejun, zambi Ducu. Apoi il vom astepta pe imparat. Dupa cate am inteles ieri, va fi oaspetele nostru la masa de pranz. Dar pana atunci nu ne vom clinti din preajma domnitei.

Un sfert de ceas mai tarziu, pornira dimpreuna cu fetele catre cocheta sufragerie. Afara, aerul diminetii se incalzise placut. Razele soarelui se dezmierdau in ferestre, nerusinate si vesele.

La ceasul pranzului, Rudolf, insotit de arhiducii Maxilimian si Matthias isi facura aparitia la Krivoklat, inconjurati de putini slujitori. Copitele cailor neastamparati rasunau placut pe dalele de piatra de la intrare. Ziua se arata frumoasa, cu caldura molcoma, lipsita de uscaciunea din timpul verii. Slujitorii intinsera masa pe o minunata terasa. Locul acela domina parcul si padurea din jur. Copacii batrani, cu coroane mari, parca ingenuncheasera in fata maretiei castelului. In timpul pranzului, imparatul se prinse la glumele celorlalti si privea adesea in ochii domnitei, mai luminosi ca cerul de primavara. Chiar Maximilian, de obicei morocanos, povesti cateva intamplari hazoase, fapt ce-i spori farmecul. Doar sprintenul Matthias paru ceva mai ganditor. El observase ca valahii, recunoscuti pentru veselia lor, erau mai potoliti.

—Domnule Ducu, spuse el intr-un moment de liniste, mi se pare ca dreapta nu va foloseste azi. Arata cam teapana, iar stanga voastra nu are indemanarea celeilalte. Apoi, nu ma pot dumiri. Ati gustat din toate bucatele aduse tinerei printese valahe. Sa fie oare acesta un obicei mai vechi, sau unele lucruri va silesc la prudenta?

Toate privirile se intoarsera catre tanar. Mai ales imparatul se arata contrariat.

—Maria-ta, raspunse tanarul zambind nitel ironic, asa cum ii era firea, as prefera sa vorbesc despre asta cand vom fi mai putini.

—Sunt unele temeiuri aplecate spre rau? intreba imparatul incruntandu-se usor.

—Sunt.

—Atunci, amanam dupa pranz. Pacat! Ziua incepuse atat de frumos, iar linistea de aici ne indemna spre ganduri vesele.

Ispravira pranzul tacuti, fiecare cu gandurile lui. Indata dupa pranz, Costache, Chihaia si aghiotantul imparatului iesira cu fetele in parc. In jurul mesei ramasera doar arhiducii, imparatul si Ducu.

—Va ascultam, domnule! porunci Rudolf, asteptandu-se la cine stie ce necazuri marunte.

Dar pe masura ce tanarul povestea intamplarile de peste noapte, uimirea si incruntarea sa se aratau mai mari. Matthias zambea, socotind ca parerile nu-l inselasera. In schimb, Maximilian era uluit. Simtise de la bun inceput ca biserica isi avea tainul ei in incercarea de a o rapi din Krivoklat pe frumoasa valaha.

„Ah, socoti el, inaltii prelati lovesc fara sovaiala! Aceasta e prima lor incercare, dar nu si ultima. Sunt puternici si hotarati. Cat despre Caravana si Ducu, prevederea lor ma uimeste. Adica nu. Niste oameni ca ei, greu pot fi pacaliti. Da! Cu ei, cu prietenii lor ca slujitori si cu puterea bisericii la spatele meu, voi dobandi tronul imperial. Biserica noastra duce, din umbra, o politica a ei, condusa de la distanta de mama noastra. Maria de Spania doreste ca Imperiul Austriac sa domine Rasaritul si sa-si intinda aripile cat mai larg. Un biet printisor ca Mihai, ce se vrea rege al Valahiei, va fi maturat din drum cu un simplu bobarnac. Chiar daca-i atat de departe, mama noastra domneste de fapt aici prin puterea nevazuta a bisericii. Maria de Spania ia hotarari la Madrid, iar noi ne supunem, fiindca suntem mai slab organizati decat biserica. Fratele Rudolf e moale si nehotarat. El cedeaza de fiecare data, cu toate ca o face bombanind. Nu am nimic impotriva cuceriri Rasaritului. Ba as spune ca-i in intentia noastra, dar de voi ajunge imparat, voi distruge puterea bisericii dintr-o singura lovitura. Doar cateva capete dintre cele mai mari ar fi destul sa cada sub loviturile viitorilor mei slujitori valahi. Totul facut in taina si cu multa chibzuiala. Totusi, e bine sa luam partile bune din politica mamei noastre. Ea se arata dusmanoasa lui Mihai-voda, fiindca vede in el un mare general. Daca Mihai prinde ceva cheag in Transilvania si poate chiar in Moldova, o tara a valahilor sub un astfel de conducator poate fi un obstacol de netrecut in calea noastra spre rasarit. In calitatea de viitor imparat, va trebui sa-mi netezesc de pe-acum drumul catre rasarit. Ei bine, ma voi alia cu biserica impotriva lui Mihai. Puterea lui trebuie sa cada grabnic, iar la primul pas vom pune granite pe muntii de catre Moldova. Al doilea pas va fi pe Nistru si pe Dunare. Abia atunci vom fi puternici impotriva turcilor.”

Isi intrerupse gandurile. Ducu ii invita sa le arate coridorul secret. Revenira tarziu din vizita subterana. Fata imparatului nu mai era manioasa, ci ganditoare. Simtea puternica mana a mamei sale, care dorea unirea lui cu fiica arhiducelui Carol. Simtea apasarea aspra a bisericii si se socotea marunt, fara pic de putere. Nu avea dovezi impotriva cuiva. Cavalerii morti nu-i spuneau nimic dupa infatisare. Nimeni nu-i cunostea cine sunt si de unde vin. Nimeni nu reclamase lipsa lor si era convins ca nici nu o va face. Doar un lucru statea in picioare: atacul impotriva frumoasei copile din Valahia.

—Domnule Ducu, grai Rudolf cumpanindu-si cuvintele cu grija, regretam din inima aceasta intamplare si sper sa o uitati. Traim vremuri grele, cand nici imparatii nu sunt scutiti de necazuri. V-ati aratat hotararea de a parasi Praga maine in zori. Eu v-as ruga sa mai ramaneti doua zile. Adica, atat cat ii trebuie pictorului nostru Frans Franken pentru a ispravi panza pe care a inceput sa zugraveasca minunata faptura a printesei Florica. Vom anunta la Hradčany data plecarii voastre spre Valahia, dar asta nu inseamna ca eu am renuntat la casatoria mea cu Florica Patrascu. Voi duce aici o adevarata batalie in acest scop, iar cand totul va fi dupa voia noastra, va voi pofti din nou. L-am trimis pe domnul Pezzen ca sol al nostru in Transilvania. Insa nu cu mainile goale, ci cu o suta de mii de taleri. Aceasta e suma cu care il sprijinim pe Mihai-voda ca vasal si nou guvernator al principatului. Ii purtam ganduri frumoase, chiar daca impotriva sa ne vin multe plangeri din partea nobilimii si a comisarului nostru Ungnad. Ii daruim bani pentru intretinerea ostilor, dar nu-i ingaduim o intrare cu armele in Moldova fiindca le-am dat asigurari polonilor in aceasta privinta.

Dibaciul Ducu simti arsura ultimelor cuvinte, insa nu-si arata nemultumirea, ci vorbi cu multa viclenie.

—Maria-ta, va multumim pentru inalta voastra bunavointa si va asigur ca vom fi vasali credinciosi. Nu stiu daca principele Mihai s-a gandit la o intrare cu osti in Moldova, dar stiu un lucru: Moldova e a valahilor moldoveni.

—Asa este! recunoscu imparatul prinzandu-se in capcana tanarului.

—Ma bucura intarirea voastra, maria-ta. Si e limpede ca polonii nu pot hotari soarta unei tari ce nu e a lor.

Imparatul nu era un ageamiu sa nu inteleaga aluzia. Vorbele tanarului ii aratau cu mare finete ca nici Imperiul Austriac nu poate hotari soarta Moldovei. Tusi incurcat si-l afurisi in gand pe Ducu. Matthias zambi. Inteligenta tanarului ii facea placere. In schimb, Maximilian sari in ajutorul lui Rudolf.

—Polonii doresc liniste la granita lor de sud, spuse el, lasand a se intelege ca si Imperiul Austriac vrea acelasi lucru la granita din rasarit.

—Adevarat! se inclina Ducu. Doresc o liniste atat de mare, incat ostile lor au impanzit Moldova. Generalul imperial Basta, care sunt sigur ca a venit ca prieten al valahilor si s-a asezat cu ostile intre Crisuri, ar trebui sa fie nelinistit de intrarea polonilor in Moldova.

Ducu intepa cu eleganta, dar Rudolf nu mai lua seama la finetea iluziilor, fiindca stirea se dovedea mai puternica.

—Sunteti sigur de prezenta ostilor polone acolo? intreba surprins.

—Noi nu vorbim decat pe lucruri sigure, maria-ta.

—N-am fost instiintat, murmura ganditor imparatul. Socot insa ca-i vorba de ceva mercenari ai garzilor lui Ieremia Movila. Poate despre asta vorbiti.

—Nu, zambi tanarul. Ieremia tine azi opt mii de calareti moldoveni, sase mii de cazaci pe plata si patru mii de calareti poloni, sub comanda lui Ian Pototki, starostele de Camenita.

—Multa oaste!

—Multa, maria-ta, pentru ganduri linistite! Avem stiri sigure ca polonii doresc sa ocupe intreaga Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania. Intelegerea cu Imperiul Austriac le da ragaz de liniste pentru a-si desavarsi puterea.

—Domnule, interveni Maximilian cu asprime, punem la indoiala nu cuvintele voastre, ci faptul ca dati crezare unor zvonuri fara temei. Ne vom informa. Apoi, ne mira ca nu cunoasteti intentiile lui Mihai-voda de a intra in Moldova. Generalul Basta ne-a dat de stire in aceasta privinta.

—Basta? rase Ducu. Se pare ca-i un general bun. El petrece de cateva luni in compania unor nobili ce urmaresc o razmerita in Transilvania. Petrece si ne ameninta, dar nu si-a instiintat imparatul despre cele ce se intampla in Moldova.

—Maria-ta! se amesteca arhiducele Matthias. Oamenii mei mi-au adus unele stiri despre prezenta ostilor polone in Moldova.

—Si de ce nu ne-ai spus? intreba incruntat imparatul.

—Fiindca nu stim numarul lor. In schimb, stim ca Mihai-voda a cucerit Transilvania fara sprijinul nostru si s-a inchinat ca vasal cu toata sinceritatea. Altul in locul sau, poate ca nu ar fi facut-o. As propune sa nu aprobam intrarea lui Mihai-voda in Moldova. Sa nu o aprobam fatis, dar sa-l indemnam a o face pana nu va fi prea tarziu. Sa folosim aceeasi viclenie cu care lucreaza polonii.

—Avem un tratat, spuse Rudolf nehotarat.

—Si-l vom respecta pe fata, rase Maximilian.

El intuise temeinicia argumentelor lui Matthias.

—Ne vom mai gandi, murmura imparatul.

„E mai bine asa, socoti Maximilian. Mihai-voda poate intra in Moldova stricand planurilor polonilor. Dar vom avea grija sa nu-l lasam pe valah a prinde puteri.”

Cand umbrele serii se inganau cu ultima vlaga de lumina, inaltii oaspeti parasira castelul Krivoklat, mai ingandurati decat venisera. Doar slujitorii pareau a se bucura de farmecul bland al inserarii.

Doua ceasuri mai tarziu, Maximilian il primi in palatul sau pe un cucernic prelat ce raspundea la numele de Peter. Un ins marunt la trup, cu fata frumoasa si ochii migdalati, acoperiti adesea de gene mai mult decat s-ar fi cuvenit.

—Domnul cu voi, maria-ta! grai Peter strecurand intre degetele grasute un sirag de matanii ieftine.

—Ati venit repede, zambi arhiducele aratandu-i un loc bun de sezut.

—Totdeauna alergam la chemarea voastra, raspunse prelatul cu simplitate. Suntem datori a asculta poruncile voastre.

Nimeni nu si-ar fi putut inchipui ca umilul Peter dispunea de puteri mult mai mari decat Maximilian. Ca la o simpla porunca a sa, mii de slujitori ai bisericii s-ar pune in miscare fara intrebari, fara a cere lamuriri. Ca multi dintre inaltii demnitari ai Imperiului Austriac isi datorau rangurile unor lucrari facute din umbra de catre umilul Peter. Arhiducele stia. Aflase de mult ca biserica e mai bine organizata decat puterea administrativa. Si se intreba adesea daca Maria de Spania e in slujba ei, sau o conducea tainic.

—V-am poftit la noi, spuse Maximilian, pentru a primi binecuvantarea voastra asupra acestui vin rar, adus din podgoriile de la Melnik. Nadajduiesc sa-l gustam impreuna. Alte scopuri nu avem decat sa adancim o prietenie mai veche. Ma apasa unele ganduri ce merita a le discuta intre noi, fiindca biserica are puterea de a pastra tainele altora.

Peter zambi cu bunavointa. Aluzia la unele destainuiri era vizibila, dar oaspetele nu-si arata graba de a asculta vorbele arhiducelui, chiar daca degetele sale ramasera o clipa nemiscate pe siragul de matanii.

—Vinul, grai el, e lasat oamenilor pentru desfatare cumpatata.

Ciocnira impreuna, iar Maximilian ii povesti cele intamplate la Krivoklat si toata discutia ce se purtase acolo. Ocoli insa cu grija stirile despre intentia lui Mihai de a intra in Moldova.

Peter aflase in zori ca incercarea de rapire a printesei Florica esuase. Acum stia totul si era nedumerit. Isi trimisese acolo cei mai buni oameni ai sai. Daca nu ar fi fost dovezile, i-ar fi venit greu sa creada ca acestia cazusera sub cutitele lui Ducu si Caravana.

—Ma bucur pentru printesa valaha, zambi el cu bunatate. Daca rapirea avea loc, cine stie ce necazuri ar fi asteptat-o?! Dar vad ca are in jurul ei oameni de nadejde.

„Ce pramatie! gandi Maximilian. Se preface a nu sti nimic. In afara de biserica, cine ar fi avut oare interes a o rapi pe copila din Valahia? Dar sa ne prefacem si noi.”     

—Asa este, sfintia-ta! Domnii Ducu si Caravana sunt mai isteti decat vulpoii batrani.

—Mda! De ce-i trimite imparatul o suta de mii de taleri lui Mihai-voda? intreba Peter schimband vorba.

—Pentru ca vasalul nostru sa-si plateasca ostile si sa-si mareasca puterea in principatul Transilvaniei.

—E bine oare?

—Nu cred ca-i bine. Mihai e un mare general. De va prinde puteri, el nu se va sfii sa-si intinda granitele mai mult decat credem noi azi. Iar maine, Imperiul Austriac nu va mai avea un cuvant de spus in Rasarit.

Peter pleca tarziu, multumind frumos pentru vinul bun. Ajuns la Strahov, se incuie intr-o odaie cu doi dintre cei mai apropiati colaboratori ai sai. Nimeni nu afla ce au discutat acolo cucernicii prelati. Doar un singur lucru era sigur: Zece calareti iesira din Strahov cu o scrisoare catre doctorul Pezzen. Iar in acea scrisoare i se poruncea inaltului sol sa nu-i inmaneze lui Mihai-voda cei o suta de mii de taleri. Si cu adevarat, aurul acela nu ajunse niciodata in mainile principelui valah. Avea oare Peter puteri mai mari decat imparatul? Cel putin asa arata supunerea lui Pezzen. Alti calareti pornira spre Madrid, cu vesti noi pentru Maria de Spania. Cine si-ar fi inchipuit ca acolo, in insorita Spanie, se luau hotarari in vederea asasinarii principelui valah?

La Krivoklat, oaspetii valahi erau gata de plecare spre tara. Vremea frumoasa, buna pentru drum lung si mai ales primejdiile prin care trecuse domnita Florica se aratau temeiuri dintre cele mai mari pentru o intoarcere grabnica. Imparatul Rudolf, arhiducii Maximilian si Mathias, dimpreuna cu patru sute de cavaleri, sosisera la castel in zori. Noua trasura a domnitei astepta langa poarta cea mare. Ducu si Chihaia vegheau la buna randuiala a ultimelor pregatiri.

Imbracata in aceeasi tunica de culoarea cerului, Florica se plimba pe o alee a parcului, sprijinita de bratul curtenitor oferit de Rudolf. Vorbele dintre ei erau destul de putine si nu chiar cele trebuincioase. Imparatul isi facuse multe planuri cu privire la ceea ce s-ar cuveni sa rosteasca, dar nimic din ele nu mai statea in picioare. Incerca fata de frumoasa copila o timiditate de care nu se putea dezbara. Se oprira sub coroana unui copac. Rudolf o privi indelung, iar pe chipul sau staruia o vizibila parere de rau. Era hotarat sa lupte pentru tanara valaha, dar avea presimtirea ca nu se vor mai intalni. Scoase din buzunar, cam neindemanatic, ceva bijuterii de mare pret. Un colier, o bratara si o brosa. Le cantari o vreme in palma, catandu-si cuvintele potrivite. Apoi grai cu vocea usor tremuratoare:

—As fi vrut sa vi le ofer ca dar de nunta. Din pacate, va trebui sa amanam asemenea ganduri si sper sa nu treaca vreme prea indelungata. Candva, am platit pentru ele douazeci si cinci de mii de taleri. Acum, sunt hotarat sa vi le vand. Mi se pare totusi ca sunt un imparat sarac, zambi el, de vreme ce platesc atat de putin pentru ceea ce voi cere in schimb.

Cu toata inteligenta ei sclipitoare, Florica nu-si putu retine o incruntare usoara, socotind ca-i va pretinde un sarut. Si putin lipsi sa nu-i vorbeasca aspru. Dar se insela. Ochii imparatului catau spre frumosul ei par blond.

—Ce ar putea sa ofere o copila saraca? facu ea un efort sa zambeasca.

—Mult, spuse Rudolf.

—Credeti ca gestul ar avea eleganta cuvenita?

—Cred. E vorba despre o suvita din parul vostru.

—O suvita? respira ea usurata. Dar nu am cu ce sa o tai.

—In schimb, am eu.

—Inseamna ca ati premeditat asta?

—Nu putem nega, rase el, parca inviorat dintr-o data.

Cutitul taie cu delicate atentii. Obrajii lui Rudolf, de obicei palizi, se inrosira placut, iar fata sa deveni aproape frumoasa. Cuprinsa de un gand greu de lamurit, Florica se ridica pe varfuri si-l saruta pe amandoi obrajii. Rudolf incremeni. Parca i se oprise inima si incerca o betie dulce.

Costache Caravana, care pandea prin apropiere, gata sa intervina la caz de primejdie asupra domnitei, se opri locului si facu ochii mari.

„Fir-as al naibii! baigui el. Daca n-am chiorat in ultima vreme, daca n-am ceva albeata la amandoi ochii, inseamna ca aia de colo se pupa. Sa fiu al naibii dimpreuna cu Zambilica! Chiar asa e! Adica, nu. Ea-l pupa. El sta ca un natarau. Pe traista cu ovaz a Zambilicai! Sa-mi fi facut mie una ca asta Dar credeam ca-l place pe Ducu. Nimeni nu a observat mai bine decat mine privirile dulci, usor aprinse ale domnitei cand aparea prietenul meu. Mare-i gradina lui Dumnezeu! Sunt mai natarau decat mi-am inchipuit si ma pricep la muieri, ca magarul la muls oile.”

O jumatate de ceas mai tarziu, oaspetii valahi pornira la drum. Trei sute de cavaleri isi aliniara caii frumos si salutara cu sabiile la iesirea din Krivoklat. Apoi se grupara in spatele convoiului. Alti o suta calareau la trap usor dinaintea valahilor. Florica si Rudolf saltau sprinteni in seile a doi minunati cai albi. Arhiducii Matthias si Maximilian se intretineau veseli cu Ducu si Costache.

—Va asteapta drum lung, zise Matthias.

—Nu cine stie ce, raspunse Costache. Pentru noi, distanta de la Bucuresti la Praga e mai mare decat invers.

—Nu inteleg, rase Maximilian.

—In schimb, mi se pare ca eu am prins ideea din zbor, chicoti Matthias. Plecand din Bucuresti spre Praga, valahii au adaugat mereu departarile. Dar la intoarcere, le scad.

—Asa e, maria-ta! zambi Costache.

Maximilian prinse a discuta cu Rudolf si Florica. Ducu profita de aceasta ocazie si murmura spre Matthias:

—Ati avut dreptate cand ne-ati facut atenti asupra unor primejdii ce s-ar putea indrepta impotriva domnitei si va multumim din suflet. Fara ajutorul vostru, poate ca s-ar fi intamplat un mare necaz.

—Faptul ca am prevazut aceasta nu ma bucura, zise Matthias. Mi-ar fi placut sa ma insel. As fi dorit sa nu aveti la noi astfel de neajunsuri. Biserica noastra si Maria de Spania nu va iubesc. Ar fi bine sa va ganditi la asemenea lucruri. Victoria voastra de la Selimbar, uluitoare in felul ei, si gandul printului Mihai de a uni neamul valahilor v-au adus dusmanii mari, fiindca se urzesc aici alte planuri in privinta partii de rasarit a Europei. Si poate ca nu numai aici. In ce priveste casatoria imparatului cu frumoasa copila valaha, sa nu va faceti iluzii. Stiu ca pentru voi asta ar insemna mult, foarte mult. Dar, spre adancul nostru regret, ea nu se va infaptui niciodata. V-as sfatui chiar sa luati unele masuri de prevedere pe drumul de intoarcere. Prin frumusetea ei fara egal, printesa valaha reprezinta o primejdie pentru cei care au alte ganduri asupra fratelui Rudolf.

Arhiducele schimba vorba, observand ca Maximilian trage cu urechea la discutia lor.

—Da, domnule Ducu! rase el. Vorbiti o nemteasca fara cusur.

—Nu-i vina mea, grai tanarul, ce prinse ideea din zbor. Mi-am petrecut cativa ani la Viena.

Aghiotantul imparatului facu semn de oprire. Mandrii cavaleri se aliniara pe marginile drumului si salutara cu sabiile pentru ultima oara. Aparatorile cailor si armele calaretilor straluceau ca niste oglinzi in bataia soarelui. Maximiliam surase, gandindu-se ca nimeni nu i-ar fi stat lui in cale la o astfel de casatorie. Rudolf isi lua ramas bun de la Florica, murmurand cu multa eleganta a vorbei:

—Curtea din Praga pierde azi scurta stralucire adusa de voi.

—Dar nu-i pagubita, zambi domnita, fiindca i-a ramas una mult mai mare. Aceea a imparatului sau.

In vreme ce Florica lua loc in trasura alaturi de Dana si Irina, Rudolf se intoarse catre Ducu si Costache.

—Domnilor, grai el, va admiram pentru felul in care privegheati asupra printesei voastre si nu ne indoim ca ea va fi la fel de-a lungul drumului ce va asteapta. Zece dintre cavalerii nostri va vor insoti pana la granita Transilvaniei si vor intra sub porunca voastra. Iar pentru a intari gandurile bune ce vi le purtam si a rasplati, macar in parte, frumosul devotament, aghiotantul meu va va inmana cate o mie de ducati. La revedere, domnilor!

Ducu si Caravana primira banii fara fasoane si chiar cu recunostinta, fiindca exista in aceasta privinta o datina. Imparatul putea darui fara pricina de jignire.

Curand, micul grup se pierdu pe drumeagul ce taia in doua o veche padure de brad. Vazandu-l pe Otto ca intovaraseste convoiul valahilor, Matthias cata spre Maximilian intrebator. Acesta intui privirea si raspunse cu tact:

—L-am insarcinat pe contele Otto, dimpreuna cu opt slujitori, sa-i conduca pe oaspeti pana aproape de cetatea Lipovei. Drumul nu lipsit de primejdii ne-a indemnat sa le aratam aceasta prietenie.

Matthias nu-i raspunse, ci cata ingandurat dinaintea sa. El nu avea de unde sa stie ca fratele sau le platise lui Ducu si Costache cinci mii de ducati pentru o scrisoare ce l-ar fi putut compromite grav.

Ducu si Costache calareau in fata, bucurosi ca puneau distanta intre ei si curtea imperiala de la Praga. Totusi, grijile lor erau multe. Stiau ca ele nu vor disparea decat atunci cand o vor vedea pe domnita din nou acasa printre ai lor.

—Iata, zise grasunul Caravana, suntem mai bogati decat ne-am fi putut inchipui. Am plecat la drum cu aur imprumutat si ne intoarcem ca niste printi. Unul dintre cavalerii ce ne insotesc m-a instiintat ca va plati, din porunca imparatului, toate cheltuielile ce vor fi pana la granita Transilvaniei. Avem sapte mii de ducati. Va trebui sa-i dam lui Isaia doua sute patruzeci. Apoi ii mai sunt dator negustorului sibian Izu Klein cinci sute de ducati. Adica, suma pe care mi-a luat-o Clement. Asta inseamna ca ne mai raman sase mii patru sute saizeci de ducati.

—Nu prea esti tare la socoteli, rase Ducu. Sapte sute patruzeci din sapte mii inseamna sase mii doua sute saizeci.

—Crezi? chicoti grasunul. Se vede treaba ca nu ti-am pomenit despre cei doua sute de ducati gasiti in trasura pramatiilor ce ne-au dat de furca la Krivoklat.

—Asa e! recunoscu Ducu. N-ai pomenit. De fapt, cu atat ne-am ales in drumul nostru la Praga. Cinci mii de ducati vor intra in mainile vistiernicului Dumitrache. Tara are mai mare nevoie de ei decat noi. O mie patru sute saizeci ii vom imparti cu bravii nostri cantareti, dansatori si osteni, fara a uita sa le facem parte prietenilor Cae, Chirila, Sile, Nita Prastie si parintele Grasa. Nici ei, nici noi nu avem leafa.

—Bine gandit! aproba Costache. Oare sa fi reusit Cae in drumul sau la tatari?

—Cred ca da.

—Si daca s-au prapadit?

—Ar fi cea mai mare nenorocire pentru noi si neamul nostru.

Tacura, furati de ganduri. Purtata de cai harnici, trasura se misca sprintena. Domnita Florica sedea cu ochii inchisi, dar nu dormea, asa cum s-ar fi crezut, ci medita asupra celor petrecute in ultimele zile. Nici fetele nu aveau porniri spre o discutie. Le incerca dorul de tara.

„Rudolf e un om de treaba, insa cam neajutorat, gandi domnita Florica. El nu si-a putut impune vointa. Ma iubeste fara tagada. Am simtit lucrul acesta. Totusi, era speriat si nehotarat. S-a obisnuit cu o viata tihnita, plina de liniste, lipsita de griji. Nu-i place sa lupte. Cedeaza usor, de dragul de a-si pastra linistea. Sa fi fost parintele meu in locul lui Mi-e sufletul greu ca nu am putut sa fac mai mult pentru neamul nostru. Cred ca tata a sperat in priceperea mea. Din cate il cunosc pe imparat, casatoria lui cu mine nu va avea loc niciodata. Mi-e sufletul greu, dar simt ca ma incearca bucuria de a-mi fi pastrat dragostea pentru Ducu. Doamne-Dumnezeule! se opri brusc din ganduri. Despre ce dragoste-i vorba? El nu stie ce-i in inima mea, iar eu stiu prea putine despre viata lui. Oare care i-o fi numele adevarat? Fiindca cel de acum se vede ca-i de imprumut.”

In cea de-a paisprezecea zi, calatorii trasera la un han din apropierea Lipovei. Soarele cazuse usor dincolo de amiaza. Hangiul le vorbi drumetilor in graiul romanesc, vaitandu-se ca localul sau mic nu poate cuprinde atatia oaspeti. Doar daca o parte dintre ei ar consimti sa doarma in fanul din poiata.

Cavalerii imparatului Rudolf se despartisera de valahi cu cateva ceasuri mai devreme. Numai Otto umbla nehotarat in jurul lui Costache, sperand inca sa capete scrisoarea stapanului sau. Avea totusi unele nelinisti. Oare se vor tine de cuvant cavalerii valahi? Caravana parca-i ghici gandurile.

—Domnule conte, iata scrisoarea arhiducelui Maximilian.

Cu aceste vorbe, scoase hartia din buzunar si i-o intinse.

—Ati avut scrisoarea asupra voastra la Praga? intreba Otto uluit.

—Da, rase Costache. M-a incercat aceasta placere.

—Pe Sfanta Cecilia! gandi Otto. Sunt nebuni, iar noi ­niste natarai fara seaman!”

Un sfert de ceas mai tarziu, isi lua ramas bun de la valahi si porni molcom indarat, alaturi de cei opt slujitori. Doar hangiul ii privi cu nostalgie, socotind ca pierde noua guri de voinici.

Oaspetii mancara in micuta sufragerie si-si domolira setea, cumpatati, cu minunate vinuri de Lipova, atat de frumos, laudate candva de jupanul Cristache Mutu.

Plecara in zori. Fetele lor erau vesele. Cotae, Buzau, Gusa Dulce, Dudu si ceilalti pornira sa cante cu foc. Galusca si Toroipan tresarira fericiti, apoi isi opintira glasurile in dulce viers ce semana a raget. Popasurile se rarira vizibil, semn ca doreau cu totii sa ajunga mai grabnic acasa. Cand plecasera catre Praga, padurile abia erau in mugur. Acum, podoaba lor verde aducea locurilor un aer de tinerete si prospetime.

Erau din nou la Pitesti. Oboseala drumului greu si lung lasase urme pe chipurile lor. Doar Caravana parea neobosit. Darui celor patruzeci si patru de dansatori, cantareti si osteni cate zece ducati de aur. Suma frumoasa intrecea cu mult asteptarile oamenilor. Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal ramasera incremeniti cand grasunul cavaler le inmana cate douazeci de ducati.

—Ar fi bine sa treceti pe la Brasov inainte de a merge la Bucuresti, ii povatui el. Il gasiti acolo pe croitorul nostru Izidor Cipai. El o sa va faca niste straie mai acatarii. Astea, hm, e cazul sa le lepadati pe undeva.

Cei doi il privira chioras, intrebandu-se daca domnul Costache mirosise ceva in legatura cu imbracamintea de pe ei.

Curand, in curtea frumoasei mosii nu mai ramasera decat Costache, Ducu si Tufanel. Domnita Florica ii pofti sa ramana acolo peste noapte, dar cei doi cavaleri erau zoriti sa porneasca degraba spre Alba-Iulia. Undeva, langa zaplazul din curte, Irina Zamfirescu sedea de taina cu Tufanel.

—Domnule, grai ea cu viclenie, sunt o copila nestiutoare. Ai putea oare sa ma inveti a ma tine in saua unui cal?

—N-ar fi prea greu, raspunse tanarul. Din pacate, maine in zori voi fi pe drum. Ortacii mei au plecat adineauri. Daca maine nu ma intorc in garda palatului din Bucuresti, se vor ivi pricini de suparare.

—Ah, asa e! murmura cu tristete Irina.

Apoi, luminata de un gand, zise cu prefacuta sovaiala:

—Ce-ar fi sa incercam chiar acum? Mi-e teama de cai, dar cu domnia-ta sper sa am curajul inceputului.

Nestiind incotro bate frumoasa fiica a marelui boier Zamfirescu, Tufanel zambi ingaduitor, si porni alaturi de ea catre calul sau gata insauat. Nu-i trecu prin minte ca fiica unui boier nu se poate sa nu stie a calari frumos. Aceasta era doar o datina a pamantului.

—E grozav de inalt, se sperie ea. Si nu vad cum as putea ajunge in sa. Doar daca ai avea bunatatea sa ma ajuti.

—Nu-i greu. Bagati piciorul in scara si va prindeti cu mainile de sa.

—Vai, domnule, sunt atat de mica

Tufanel o prinse in bratele lui puternice si o ridica atat cat era necesar, insa Irina facu o miscare aparent gresita, aluneca si ramase atarnata de gatul lui, in vreme ce fata ei frageda se odihnea pe barba nerasa de multa vreme.

Tufanel incremeni o clipa. Dar cum in familia sa nu se pomenise vreun descendent neghiob, lipsit de harurile inteligentei, pricepu grabnic, iar buzele lui agere nu sezura spre natanga nepricepere. Irina ii raspunse cu tot focul indelungatei asteptari, intrebandu-se intr-o fulgerare scurta daca pamantul e departe de talpile ei. Apoi, se desprinse cu un gest de manie si grai aspru:

—Cum indraznesti, domnule?

—Indrazneala nu-i a mea, domnita, murmura el, aiurit de dulceata sarutului. Cred ca ispita a fost mai mare decat puterile gandului nostru.

Speriat de mania ei, vru sa o aseze cu picioarele pe pamant, insa intentia nu-i reusi, fiindca Irina uitase pesemne a-si lua mainile din jurul gatului. Sedea atarnata departe de pamant si era convinsa ca nici o putere din lume n-ar dobora-o de acolo. Se lipise de pieptul lui Tufanel, ca iedera de zid in toiul verii.

—Sa-ti iei sarutul indarat, domnule! murmura, fericita ca tanarul nu-i vedea fata in flacari.

Tufanel nu se lasa poftit de doua ori. Ii cauta gura micuta, lacoma si nu reusi sa priceapa ca bratele ei devenisera tari ca otelul in jurul gatului puternic, dar totusi gat, nu fier.

Costache Caravana, caruia nu-i scapa niciodata nimic, privi spre cei doi din locul unde era, mijindu-si ochii ca prin luneta, si gangavi nauc:

—Drace! Nu se afla sarut pe lume la care sa nu fiu prezent. Fiindca, sa ma ia naiba, asta fac aia de colo! Mare minune! Micuta Irina parca-i catarata pe un turn de biserica. Cum naiba o fi ajuns acolo? Cu asa mandrete de fata si cu asemenea zestre, lui Tufanel i-a pus Dumnezeu mana-n cap. Cat despre mine, nimeni pe lumea asta nu cata a-mi starni fiori de dragoste. E drept ca sunt cam slut. E drept ca-l intrec pe Zambilica in timiditate, insa e tot atat de drept ca inima mea e la fel de frumoasa ca a oricaruia si ca tanjeste dupa dragoste ca iarba dupa roua diminetii. Din pacate, muierile nu vad la inceput frumusetea inimii, ci numai a chipului.

Ofta si-si vazu de treburi, fara a presimti ca foarte curand va da piept cu o dragoste mai nabadaioasa decat i-ar fi trecut prin minte in visarile lui cele mai nastrusnice. Puse seile pe calul sau si al lui Ducu, apoi intra in casa. Insa nu inainte de a mai privi o data catre cei doi. Totusi, nu vazu mare lucru. Parca presimtind ca sunt observati, Tufanel si Irina trecusera dincolo de cal.

Ducu sedea ganditor pe canapeaua ce-l adapostise vremelnic doar cu cateva saptamani inainte. Prin mintea lui treceau imagini de la prima intalnire cu fiica principelui Mihai. Se vedea de la o posta ca era profund nemultumit. Purtarea lui de atunci nu fusese cea mai potrivita. Isi amintea fiecare cuvant usturator al domnitei. Vinul lui Chihaia parca-i furase mintile.

Florica intra in odaie gatita cu aceeasi rochie din prima zi. Nici sortul alb nu lipsea. Sortul acela blestemat care incurcase lucrurile.

—Domnule Ducu, zambi ea sagalnic, regret ca plecati in seara aceasta. Stiu ca treburi grabnice va cheama, asa cum stiu ca fetii-frumosi nu vor mai umbla pe aici multa vreme.

„La naiba! gandi el. Ma impunge din nou, insa merit. Ea n-a uitat purtarea mea neghioaba.”

Ar fi vrut sa-i raspunda la fel de ironic, dar Costache intra in odaie si pricepu intr-o clipa ca nimerise acolo ca Ieremia cu oistea-n gard. Incerca sa se retraga, dar prea tarziu.

—Domnilor, mi se pare ca trebuie sa ne luam ramas bun, spuse domnita fara a-si arata nemultumirea; o parte dintre planurile ce si le facuse cu viclenie cadeau prin aparitia lui Costache.

Ducu se ridica. Ar fi ramas acolo chiar ca randas daca asta ar fi fost dorinta ei si mai ales daca datoria nu l-ar fi indemnat la drum.

—As vrea sa va multumesc pentru grija ce mi-ati purtat, continua ea.

Zicand acestea, il saruta pe Costache pe amandoi obrajii. Apoi se intoarse catre Ducu, in vreme ce fata ii palea vizibil. Il saruta intai pe un obraz, dar un gand viclean si greu de stapanit duse al doilea sarut, ca din intamplare, pe coltul gurii.

Costache era departe de a fi chior. Dupa ce scutura vraja sarutului ce-l stapani o clipa, minti cu seninatate:

—Ma duc sa pun seile pe cai.

Dupa acele vorbe, pasi peste prag mai usor ca zefirul. Cum nu mai era motiv de a intarzia acolo, tanarul porni pe urmele lui. Dar cand ajunse la usa, vocea aproape stinsa a domnitei il opri brusc.

—O clipa, domnule Ducu! La Krivoklat ati primit o impunsatura de cutit aparandu-mi viata si onoarea. As vrea sa va daruiesc ceva.

Cu un gest pripit, isi scoase inelul de pe deget si i-l intinse. Ducu o privi in fata si ramase uimit de paloarea ei.

—Iar cum e obiceiul cand daruiesti ceva, cred ca cred ca va trebui sa va sarut din nou.

Erau unul langa altul si se priveau de parca s-ar fi vazut pentru prima oara. Ochii lor se cautau lacomi, plini de neastampar. El se apleca si-i oferi obrazul. Dar Florica, stiind ca timpul lor e masurat, isi aduna curajul necesar si i se prinse de umeri cu un scancet usor. Buzele lui coborara iute. Ale ei asteptau sfioase. Apoi, uitara de timp.

—Ai ghicit vreo clipa cat te iubesc? intreba ea in soapta.

—Da.

—Cand? se rasuci uimita.

—In noaptea in care m-ai sarutat la Krivoklat.

—Nu dormeai? incremeni ea.

—Nu, zambi Ducu. Asteptam sa adormi pentru a-ti fura un sarut.

—Dumnezeule!

In strigatul ei era ceva de surpriza, dar si de triumf. Se ghemui iar la pieptul lui, insa o chinuia o intrebare:

—Ai fi plecat adineauri fara sa-mi spui nimic?

—As fi plecat. Ceea ce facem nu stiu daca e bine. Principele Mihai are alte ganduri in privinta ta.

—Nu! striga ea cu inversunare. Imi voi apara dragostea din toate puterile. Nimic nu-i mai sfant pe lume decat dragostea.

Costache deschise usa doar o clipa, fiindca in cea urmatoare o impinse la loc, murmurand:

—Pe zabala Zambilicai! Ori eu m-am prostit de-a binelea, ori ploua cu dragoste pe Pamant.

Innoptase de mult cand Costache si Ducu ajunsera la poarta jupanului Isaia. Erau grabiti a-si plati datoria. Stiau ca vor parasi Bucurestii cu mult inainte de a se face ziua. Auzind batai in poarta la ceas nepotrivit, batranul negustor injura ca omul ce abia intrase in asternutul caldut. Dumerindu-se apoi in privinta oaspetilor, ii pofti in casa.

—Suntem grabiti, jupane, zise Costache, care nu-i putea ierta faptul ca le ceruse dobanda la bani.

—Vai, domnilor! se zborsi acesta. Niciodata nu v-am vazut altfel. Parca va alunga cineva cu amenintare crancena. Sper totusi ca de data asta nu veti ocoli un ospat.

—Alta data, jupane, zise Caravana. Ti-am spus doar ca nu ne ingaduie timpul.

—Fie! bombani celalalt primindu-si banii. Cati sunt?

—Doua sute patruzeci.

—Dar nu v-am dat decat doua sute.

—Insa ne-ai cerut patruzeci peste.

—Stiu. M-ati gasit in toane proaste atunci. Pierdusem cam mult intr-o afacere nechibzuita. Iar domniile-voastre ati picat aici chiar cand eram catranit rau, ca sa nu mai vorbim despre faptul ca m-ati luat cam repede. Altfel, de la niste prieteni vechi nu iau dobanda. Poftiti patruzeci indarat!

Costache, cu inima lui slaba, se simti induiosat. Isaia nu se schimbase, dupa cum banuise el, ci se dovedea acelasi prieten de nadejde.

—Cred ca am putea sa mai intarziem nitel, rosti cu voce calda. Ce zici, Ducule?

—As zice ca nu putem respinge o invitatie atat de frumoasa.

Lepadara caii si intrara. Mobilierul frumos, covoarele de pret raspandite in placuta risipa, argintaria pierduta ici-colo cu pricepere, ca si locuinta incapatoare, dovedeau fara tagada o stare materiala mai mult decat buna. Doamna Isaia, inalta, uscativa, cu sprancenele groase peste fata palida, dar nu lipsita de frumusete, imbracata in straie albe, avea un mers de stafie. Chiar si miscarile ei moi intareau parerea oaspetilor. Ajutata de tinere slujitoare, servi la masa unele bunatati ce-l coplesira cu totul pe Costache.

—Domnilor, grai gazda inchinand un pahar cu vin, nu stiu daca stirea ce v-o dau va face trebuinta. Acum vreo zece zile ma aflam intr-o seara in vizita la jupanul Calapar. Se cam facuse tarziu si eram taman pe punctul de a porni spre casa cand au picat acolo domnii Cae Indru si Sile Adormitu.

—Pe salvarii lui Mahomed! striga Costache cu ochii stralucitori. Esti un om de aur, draga Isaia! Pentru asemenea veste ar trebui sa te pup, chiar daca esti aproape la fel de slut ca si mine. Cred insa ca-i mai bine sa-mi arat astfel de multumiri catre jupaneasa Isaia. Chirila Zece Cutite se afla cu ei?

—Nu, domnule.

—Erau veseli?

—Asta nu pot sa stiu. Ti-am spus ca tocmai plecam. Am aflat insa mai pe urma ca in seara aceea s-a pus la cale, pentru toamna, nunta domnului Sile cu Leana lui Calapar. Tita, fata mai mare a jupanului, a avut si ea un petitor bun. Era un tanar cu frumoase aplecari spre negustorie. Insa a dat bir cu fugitii. Rar am vazut copile mai zurlii decat Leana si Tita. L-au busit in cateva randuri pe tanarul petitor, incat omul s-a lipsit de zestrea uriasa, numai sa-si scape trupul intreg.

—Mda! murmura ingandurat grasunul, fara sa ia seama la spusele lui Isaia. Va trebui sa-i facem o vizita jupanului Calapar. Nu mai am liniste pana nu stau de vorba cu el in privinta lui Cae si Chirila.

Si spre mirarea gazdei, care-l stia pe Costache mare mancau, acesta se ridica sprinten, parasind alesele gustari fara obisnuitul oftat jalnic.

In casa jupanului Calapar ardeau putine lumanari. Familia batranului negustor se aplecase catre sfanta odihna de noapte. Doar el mai zabovea, stiind ca somnul il prinde tarziu. Ceva slujitoare faceau randuiala cuvenita dupa cina.

Cavalerii batura in poarta destul de mult pana cand jupanul Calapar se hotari a iesi din casa. Era un ins poate mai mult scund decat lat. Capatana lui tuguiata cobora in crestere groasa catre falci si se ispravea in barbia dubla, revarsata peste gulerul camasii cu toate harurile ei. Gusa, ochii mici si nu tocmai aprinsi de stralucire, dimpreuna cu falcile frumos iesite in laturi, ii aduceau o splendida asemanare cu un guster.

Patru slujitori inarmati cu ghioage si pistoale il insotira la poarta. La vreme de noapte, cu toata paza strajilor, palcuri de lotri faceau adesea calcari. Dar cand se dumirira in privinta oaspetilor, bucuria celor din curte nu fu mica. Jupaneasa Calapar se trezi din primul vis al noptii si incepu sa se imbrace, acoperindu-si slaninile mari cu straie de zi. Fata ei rotunda ca un pepene din care lipsea o felie, mustatile nu tocmai slabanoage si fundul cat un butoias, dimpreuna cu mainile ca doua burlane, luau parte la sprintena invaluire a trupului. Cand toate se petrecura cu buna randuiala, jupaneasa alerga intr-un suflet la odaia fetelor.

—Ei, domnule Caravana, sper ca acuma te-am prins in leasa, gandi ea. Mereu mi-ai scapat printre degete, dar de data asta nu pleci fara sa-mi vezi fata. Te-am cantarit adesea din priviri si mi-am dat seama ca esti cum nu se poate mai potrivit pentru Tita. Iar neroada asta, daca nu ia seama la sfaturile mele si nu va sti sa-ti aprinda un fior de dragoste, ramane fecioara batrana. Ajuta-ma, sfinte Antoane, s-o marit pe neispravita mea fetita!”

Bine cladite si sanatoase ca inima gorunului tanar, fetele se dezlipira greu de somnul dulce al serii. Auzind insa ca le-au picat ceva barbati in ospetie, tabarara asupra hainelor ca niste apucate.

—Leano! grai aspru jupaneasa. Tu n-ai nevoie sa te imbraci. Esti logodita cu distinsul cavaler Sile Adormitu, iar pana la nunta n-ai ce cauta in tovarasia barbatilor. Treci si te culca in odaia mea!

Leana se supuse cam imbufnata, in vreme ce Tita, ajutata de priceputele maini ale mamei, se gatea sa arate cat mai atragatoare.

—Cine sunt oaspetii? se interesa ea.

—Domnii Costache Caravana si Ducu cel Iute.

—Pe domnul Ducu nu-l cunosc, dar pe Caravana l-am vazut in cateva randuri. Vai, mama draga, domnul Costache e frumos ca arhanghelul Gavril!

—Ei, nici chiar asa sa n-o luam! o domoli jupaneasa. Putem spune ca-i un barbat asezat si la locul lui. Cat despre faima numelui sau, ea a trecut de mult hotarele tarii. Bogatia nu cred sa-l inghesuie, insa asta nu-i pricina de suparare. Avem noi destul.

—E grasut ca si mine, chicoti fata, fara sa ia aminte la spusele mamei. Iar la statura cred ca ma intrece cu cateva degete. Dar harul lui cel mai de pret e nasul carn. Eu ma dau in vant dupa astfel de barbati.

—Vezi sa nu te dau eu de toti peretii!

—Vai, mama, ce rea esti in seara asta!

—Rea? Asa e! N-ar trebui sa-ti vorbesc astfel. Numai grija ta imi aduce unele vorbe aspre. Ai douazeci si opt de ani. Cam multi pentru o tanara fecioara. Mai tii minte sfaturile mele?

—Cu sfintenie, mama.

—Pe dracu! Le-ai uitat adesea, altfel erai maritata de mult. Pe barbat trebuie sa-l prinzi in mreje cu bucatica, nu cu ghiotura. Daca te arati navalnica, bate in retragere. Sa fii sfioasa, sa stii a vorbi frumos, dar sa te pricepi a-ti arata harurile cu dibacie. Sa-ti dezvelesti pulpele pana aproape de genunchi cu gingasa nebagare de seama, sau sa te apleci usor catre el, insa destul sa se vada prin despicatura bluzei. Daca vrea sa te sarute, faci unele nazuri de cuviinta, fara sa-l respingi cu totul. Si mai ales, vorbeste multe despre el si despre calitatile lui de cavaler. Nici un barbat nu rezista in fata unor laude la adresa lui, insa numai daca sunt mestesugit impletite. Cu cat te arati tu mai slaba si mai neajutorata, cu atat sa-i gasesti lui haruri prin comparatie. Apoi, zambeste tot timpul, sau sa razi cu hohote la cea mai proasta gluma a lui. Asta e, fetito! Daca as fi mai tanara cu ce stiu azi, palcuri de cavaleri ar sta la picioarele mele.

—Sau ar lua-o la goana, rase Tita.

—Vezi sa nu te-ating!

—Ai, bre mama, c-am glumit! Crezi ca-l aduci pe domnul Costache in odaia noastra?

—Cum te vad si ma vezi. Il aduc, chiar de-ar fi sa-l port in carca. Tu sa fii la inaltime, fiindca eu stiu a ma descurca.

Jupanul Calapar discuta cu oaspetii, bucuros ca le putea da vesti bune. In felul acesta, cei doi aflara ca Indru facuse drum cu folos, iar el si ceilalti prieteni se bucurau de aceleasi haruri ale sanatatii. Usurati dupa astfel de stiri, cavalerii inchinara in cinstea gazdei frumoase ulcele cu tuica veche de pruna.

Cand intrara doamna Calapar si Tita, musafirii se ridicara grabnic si le prezentara omagiile, mai frumos decat ar fi facut-o in fata unor marimi, fiindca vestile bune le dadeau aripi. Tita raspunse cu o plecaciune adanca, lasand privirile catre dusumea, asa cum primise povete. In schimb, jupaneasa le multumi astfel:

—Placuta cinste casei noastre, domnilor! Rar se intampla ca oameni cu ranguri atat de mari si atat de vestiti ca domniile-voastre sa ne calce pragul, chiar daca nu suntem negustori marunti. Cine n-a auzit oare despre Ducu cel Iute, acea sabie ca de arhanghel, care l-a trimis in lumea dreptilor pe renumitul Rocco Perisini? Copilul de tata, sau chiar unchiasul iertat de sfintele pacate lumesti, din Maramures pana la Constantinopol, lauda ispravile viteazului Caravana. E drept ca mi-am dorit in rugile mele fierbinti sa am candva astfel de oaspeti, dar cine si-ar fi putut inchipui

Facu o pauza mare, lasand cuvintele neispravite, ceea ce presupunea ca ar fi avut de spus lucruri mult mai mari, apoi se intoarse catre Calapar, in vreme ce Ducu isi retinu o incruntare.

—Doamne sfinte, jupane draga! Cu tuica primesti asemenea oaspeti?

Si gandi:

„Seara, tuica de pruna te moaie si te face neputincios. Numai vinul trezeste simturile trupului si ale inimii.”

—Tito! grai aspru. Adu la masa din vinul nostru cel bun! E fiica mea, domnilor. Cam sfioasa la cei nouasprezece ani ai ei aproape impliniti. Sfioasa, dar voinica si cu solduri puternice, ca si noi. In familia noastra, rar s-a intamplat femeie sa nu nasca gemeni.

Calapar tusi aprig. Ducu zambi. Numai Costache prinse a se uita cu interes la tanara jupanita. Gustara ceva friptura rece si inchinara un vin auriu, ce incalzea trupul ca o alintare.

—Ciocneste, Tito, cu domnul Costache! o indemna jupaneasa. Rar ai prilejul de asemenea cinste.

Dupa un timp, cand vinul facu minuni spre veselie, doamna Calapar grai din nou cu frumoasa chibzuiala:

—Se cuvine a va arata casa, asa cum se obisnuieste cu oaspeti de seama. Domnule Ducu, vad ca aveti vorba cu jupan Calapar, asa ca vom porni alaturi de domnul Caravana. Apoi, cu voia voastra, vom face acelasi lucru impreuna.

Stiind sa-si intinda panzele catre vant prielnic, nu mai astepta incuviintarea tanarului si prinse bratul lui Costache. Acesta se ridica supus, dar cu parere de rau. Era a doua oara in seara aceea cand parasea o masa plina cu bunatati. Ajunsi pe coridor, jupaneasa ofta lung, si zise cu o unda de tristete:

—Se cade oare ca un chipes cavaler ca voi sa nu se stranga de pe drumuri, aplecandu-se catre statornica familie?

—Se cade, raspunse Caravana. Am patruzeci si unu de ani. Cine s-ar mai uita la unul ca mine?

—Vai, domnule, graiti cu pacat! Asta-i varsta cea mai coapta pentru o casnicie trainica. Cele incheiate de barbati in toiul anilor fragezi nu prea dau rezultate si adesea ajung la desfacere. Ah, ce zapacita sunt! Va rog sa intrati nitel in aceasta odaie cu fiica noastra, care va va tine de urat, pana dereticam dupa cuviinta! La vreme de noapte, multe lucruri sunt raspandite aiurea. Tito, fa-i loc domnului Costache!

Inchise usa dupa ei si pleca grabnic, incropind o cruce mare.

„Poate sta la noi o saptamana sau doua, socoti ea. Am sa-i las singuri adesea, pentru a le da prilej la vorba de taina. Daca o place, inseamna ca minunea cerului cade a doua oara peste casa noastra. Dar am facut bine oare? Da. Domnul Costache e un cavaler desavarsit. Nu incearca el lucruri lipsite de cuviinta. Si, cu Tita nici nu i-ar merge.”

Mari fura bucuria si surpriza lui Caravana intrand in odaia Titei. Pe o masuta joasa, cu frumoasa masarita lucrata de mana, se aflau aceleasi bunatati ca si in sufragerie. Nici cuvenita carafa cu vin nu lipsea. Fata ii umplu un pahar, isi puse si ei cam de un deget si inchinara amandoi. Apoi, Tita se aseza nu departe de el, ferindu-si rochia cu grija pana deasupra genunchilor. Costache inchise un ochi, il mari pe celalalt cat il ajutara puterile si gandi cucernic:

„Are o mustacioara aproape cat ma-sa. Iar mararul des de pe pulpe, arata ca salasluiesc in ea un milion de tartori.”

—Domnule Caravana, murmura fata tremurandu-si genele cu mult sarg si cu aplecare sfioasa, te-am ruga frumos a te indemna la ceva poveste despre ispravile domniei-tale. Sunt o copila tare lipsita de stiinta faptelor de vitejie, insa le ascult cu drag, ca pe-o slujba frumoasa.

Vinul il cam incalzise pe cavaler, iar proverbiala lui limbarita se potrivi cu rugamintea gazdei:

—De! zise el cumpanit. Timpul nu ne ingaduie prea mult, dar nici nu pot rezista unei cereri atat de gratioase. Ma gandeam sa-ti povestesc ceva despre o lupta a noastra cu tatarii. Cred ca era acum vreo patru-cinci ani. Picasem noi pe malul Buzaului intr-o dimineata cam pe la sfarsitul lui octombrie. Tatarii venisera multi, noi putini. Intre osti era apa Buzaului, mare si involburata. Ne uitam noi la ei

„Daca ma aplec spre el si nu se vede destul prin despicatura rochiei, n-am facut nimic”, gandi Tita.

Isi desfacu iute doi nasturi, lua carafa si mai turna un pahar, aplecandu-se mult, sa-si descopere sanii frumosi. Vazand asemenea minunatie, Costache varsa un sfert din pahar si continua nauc:

— ne uitam noi la ei hanul la tate ca Zic eu

—Ce frumos povestiti, domnule Costache! As sta sa va ascult nopti intregi, grai ea, speriata ca ar putea sa spuna mai departe chestia cu tatarii. M-a incalzit vinul. Si e o zapuseala Oare s-ar cuveni sa-mi scot rochia?

—Fara tagada, aproba Caravana golind paharul dintr-o data.

—Totdeauna mi se intampla seara asa. Ma apuca niste calduri carora nu le pot da de capat. Domnia-ta esti altfel, tare ca fierul, si poti indura astfel de cazne. Dar o biata copila ca mine Ce bun sunteti ca mi-ati ingaduit! Ar fi oare de cuviinta si camasa?

—Pai tocmai asta e! behai Costache. Camasa da cea mai multa caldu Sfinti martiri si mucenici! Ca si hanul tot de lumanari care vezi singura

—Vai, domnule Costache, sa nu atingeti lumanarile! Mi-e frica pe intuneric.

—Dar esti cu mine.

—Pai tocmai d-aia A, nu, nu, domnule! Iata ca ati stins patru fara voia noastra. Vedeti ca mai e una aprinsa pe scrin!

Cam trecuse vremea. Jupaneasa Calapar iesi nelinistita in coridor si tresari.

—Sfanta fecioara! murmura ea. Au stins lumanarile. Nu se vede pic de lumina prin fereastra. Vai mie! Daca afla jupanul Calapar, ne pune sub tocator. Da, da, tocatura intr-o parte si rasoalele-n alta. Fir-ar sa fie, vorbesc anapoda!

Iesi repede prin spate spre casuta slujitorilor. Unul dintre ei mai zabovise pe afara.

—Tache, tu esti?

—Eu, jupaneasa. Ai nevoie de mine?

—Am. Tache, tu ai auzit cum suna de frumos doi galbeni alaturati?

—Cam rar, jupaneasa, dar am auzit.

—Mda! Daca vrei sa-i simti in buzunarul tau chiar in noaptea asta, da fuga la parintele Spiridon! Sa-l scoli din somn si sa mi-l aduci grabnic! Hai, nu te mai zgai ca nerodul!

—Si daca nu vrea la ceas asa de nepotrivit?

—Daca nu vrea? tresari jupaneasa. Daca nu vrea, ii iei cartea de rugaciuni si patrafirul, iar pe el mi-l aduci legat fedeles. Sa-i spui ca-i vorba de unirea a doua suflete. Sa vina grabnic, fiindca-i chestie de viata si de moarte. Alearga, dragul meu!

—Zbor, jupaneasa.

—Costache! grai Tita aspru in intunericul odaii.

—E! raspunse grasunul, molesit de caldura aster­ nutului.

—A venit vremea sa mergi la tata.

—As! E mai bine langa tine.

—Misca, nu mai face nazuri!

—Ce naiba sa caut eu la taica-tu?

—Adica, nu stii ce se cuvine dupa povestea asta cu hanul tatarilor? Daca nu ma ceri de nevasta, te omor!

„Drace! se trezi Costache inviorat dintr-o data. De obicei, fetele spun: „Ma omor”, chiar daca nu o fac. Impelitata asta parca graieste altfel.”

O jumatate de ceas mai tarziu, Costache Caravana, inca nauc, pierdut, sedea in genunchi alaturi de Tita, sub patrafirul parintelui Spiridon. Ducu, inmarmurit, privea fata pentru prima data cam natanga a prietenului sau. Devenise martor la cununie, alaturi de slujitorul Tache. Dar cum nu putea sa mai rabde, iesi in intunericul de afara si se porni pe un ras turbat, care-i scutura toate madularele. Apoi se opri brusc. Falca ii sarise de pe rosturile ei. Ii opinti un dupac, simti o durere ce-l fulgera pana-n crestet, iar falca se aseza la loc.

—Dumnezeule mare! murmura el. Costache insurat. Cine si-ar fi inchipuit? Cand le-oi povesti baietilor chestia asta Iata ca a venit primavara cu harurile ei de dragoste, care-l palesc pe om din senin. Insa figura asta a lui Costache e de pomina. Cu toate ca, daca ma gandesc bine, prietenul meu a cam picat in leasa. Sfanta Nascatoare! Cand o afla principele Mihai

Apoi ii pieri zambetul, si isi aminti de dragostea lui. Stia ca-si ridicase privirile prea sus. Ca Mihai avea alte planuri in privinta frumoasei lui fiice. Ofta si intra in casa innegurat.

Emotionata pana la lacrimi, jupaneasa Calapar se smiorcaia in toata legea. Il prinse pe Costache la pieptul ei cat o clopotnita, iar viteazul cavaler se supuse natang, simtind parca o liniste binefacatoare. Si dupa cat era de nauc, dupa felul cum trecea dintr-o mana in alta, n-ar fi observat nimic daca ar fi intrat chiar in bratele lui Aghiuta. Nu mai putin uimit, jupanul Calapar pomenea ceva despre zestrea Titei.

—O casa, patruzeci de mii de galbeni

Tacu, fiindca nu-l asculta nimeni. Doar Tita zambea fericita, chiar daca doua lacrimi grele cadeau in lungul obrajilor. De fapt, primele de la pruncie incoace. Avea si ea pentru cine sa se gateasca, pentru cine sa tremure sau sa se bucure. Isi aflase un rost atat de mult asteptat. Il privi pe Costache cu ochii luminosi, mari si-l gasi mult mai atragator decat chipesul Ducu. O incerca un sentiment de mandrie. Avea un sot cu faima. Un sot de care s-ar fi legat orice fiica a neamului. Dar mai ales, descoperise in scurtul ragaz ca el stie sa fie duios si bland, asa cum isi dorise ea.

In zori, cei doi cavaleri iesira gata de drum. La seile lor atarnau pentru prima oara straiti cu merinde pregatite de maini dragastoase. Iar Caravana, inca aiurit, auzi vocea sotiei:

—Sa nu umbli descheiat la gat! Ai putea sa racesti. Si sa nu bei apa rece cand esti incalzit!

„Sa te ia naiba, draga Costache!” gandi Caravana.

Parasira Bucurestii in trapul intins al cailor. Aplecat cu firea spre ironie, Ducu deschise gura gata a slobozi unele intepaturi, dar o inchise la loc. Fata ingandurata a prietenului sau ii arata limpede ca n-ar putea sa guste hazul lor. In campia Baraganului, orzul crescut de vreo doua palme, verde si proaspat, plin de vigoare si semet, isi izmenea sabiile sub adierea vantului caldut.

—Drace! murmura Costache, parca mai putin mohorat. M-am facut sogor cu Sile Adormitu. Poate ca in fiecare lucru, omul ar trebui sa puna si un dram de nebunie, cum zicea prietenul Cae. Din pacate, tocmai el nu stie sa-l foloseasca. Puterea unei tari nu sta numai in munca sau in fapte de vitejie, ci si in fericirea oamenilor.

De opt zile se anuntase bal mare la curtea din Alba-Iulia. Slujitori harnici alergau pe cai sprinteni prin cele mai departate colturi ale principatului si chiar mai departe, purtand cu ei invitatii. Alti slujitori si agere fete dereticau cu sarg in frumosul palat princiar. Primavara se statornicise devreme pe dealurile Transilvaniei, insotita de ploi calde si scurte. Florile piersicilor, smaltuite cu alb si trandafiriu, iesisera din muguri nerusinate si dulci, cu poalele sumese in jurul viitorului fruct. Salcamii, cazuti spre ispita rodului de samanta, amenintau a-si desface copcile mugurilor. Tufe de trandafiri ingrijiti, sau cele de maces de pe camp, desfranate si imbietoare in parfumul bobocilor, ori numai in stralucirea tinereasca a petalelor, cochetau cu ochiul trecatorului grabit, oprindu-l o clipa. Merii isi inflorisera coroanele mari, tesusera covoare albe la tulpini si-si tremurau frunzele tacticos la cea mai usoara adiere. Ploile spalasera dealurile si vaile. Vantul sau mana omului dereticase frumos, iar rodul pamantului venise cu strai de sarbatoare. Liliacul batut isi lasa florile in ciorchini grei ca sanii doicilor, iar petalele se deschideau sub indemnul soarelui bland, capatand alta infatisare, de faguri.

Cand seara se lasa domoala pe culmi, cand ultima vlaga a soarelui se oglindi in limpezimile apelor domoale, parca a ramas bun, cand dealurile se lasara cuminti catre somn, frumoase trasuri intrara prin portile larg deschise ale palatului princiar. Coborau din ele barbati tineri, cu pantaloni de postav stransi pe picior, doamne varstnice, in matasuri de culori inchise si cu evantaie mari, la adapostul carora se puteau spune multe. Femei vioaie, prinse pe dedesubt in corsete ca fierul, ce aduceau trupului mijloc de albina, iar barbatului chior nazariri mincinoase, femei intre doua varste, cu vadita aplecare catre prima, fardate cu iscusinta ochiului ager, imbracate, in rochii lungi cu volane sau cu trena, cu bijuterii grele, ce scanteiau placut. Dar pentru prima oara in istoria lui, palatul principiar primi si oaspeti cu totul aparte. Erau cei mai dragi invitati ai principelui. Fete din Cistei, din Mihalt sau Obreja, din Teius sau din Galda, cu iile lor mandre, cusute de harnice maini in arnici negru, de sub care pielea trandafirie si sanii pietrosi imbiau privirile, cu poale si catrinte stranse pe solduri puternice, cu incaltari simple, dar pline de mestesug. Fete care nu cunosteau pretul parfumului scump sau ieftin, insa purtau cu ele mirosna sfanta de floare de camp ori de salcam ametitor in mireasma dulce-amaruie. Tineri cu cioareci turnati pe picior, cu camasi scurte, lucrate in arnici la pumnasi sau la piept, stranse in frumoase serpare cu inele, purtand pe umerii largi, parca dincolo de voinicie, frumoase sumane de panura lucrate la piua. Flacai de prin partile Gorjului, subtiri la trup, cu fete oachese si ochi scanteietori, semeti in sprinteneala gandului. Tineri de la apa Buzaului, spatosi, moi in miscari ca vulpea la panda. Moldoveni cu fete rotunde, molcomi la grai, cu firi mucalite. Oseni aspri la mers si la chip, mari in grai si aprigi la manie. Moti cumpatati in miscari, grei la vorba si darji, tenaci pana-n panzele albe. Batrana contesa de Szatmári, umblata prin lume, spunea despre ei: „Bretonii, ce sunt fala Frantei in tenacitate si incapatanarea gandului, abia daca le-ar putea fi ucenici motilor.” Mai erau acolo inalti prelati, sau umili slujitori ai celor sfinte, conti si contese, baroni si baronese, mari boieri si mandre jupanite. Soli de la turci si de la poloni, de la austrieci si frantuji. Venisera de departe domnita Florica, Tita Caravana, boierul Vintila Baicoianu si nora sa Didina, fosta Tufanel, Irina Zamfirescu si Dana Mihalcea.

Impartiti parca de maini nevazute, nobilii se adunasera la un loc, ascunzandu-si dispretul pentru frumosul strai romanesc. Dar tinerele fete si voinicii flacai opuneau matasurilor si postavurilor, parfumurilor si fardurilor trecatoare prospetimea dulce si sanatoasa a primaverii.

Capitanul Soare, priceput in multe lucruri care cereau har inalt, facu vremelnic oficiul de prezentare a oaspetilor. Asezat nu departe de tronul princiar, pretindea a i se spune numele si rangul, dupa care le anunta cu voce puternica. Principele dadu semn ca primeste salutul musafirilor. Era o ceremonie grea, ce fura o groaza de timp, dar Mihai nu putea renunta la plictiseala ei, fiindca dorea sa-i vada pe oaspeti mai de aproape. Datina se impamantenise de veacuri pe la curtile Europei, iar el nu dorea sa o strice aici.

Alaturi de tron, domnita Florica, imbracata in straie de la Arges, primi incuviintarea sa sada. Cae Indru statea in picioare, palid, cu fata trasa, cu cearcane, cu umerii obrajilor subtiati. Perechi sau singuratici, in grupuri mai mari sau mai mici, musafirii treceau prin fata tronului salutand adanc. Dar nastrusnicul Soare nu-i poftea dupa rang, ci la nimereala, ceea ce aduse unele incruntari.

—Pasa Khidr si ceausul Husein, soli ai Portii Turcesti! striga el.

Rotofeiul Khidr, cu sclipiri vesele in ochii inteligenti, si batranul Husein, cam vlaguit de ani, venira in fata principelui cu plecaciuni frumoase.

—Aduc cu noi pacea marelui sultan si bucuria de a va vedea, grai Khidr.

—La care adaugam vechea noastra prietenie, zise Mihai.

Apoi gandi:

„Istetul Khidr ne va da de furca la tratative. Cat despre Husein, el e umbra celui de acum sapte-opt ani”.

Khidr se indeparta intrebandu-se:

„Ce o fi vrut sa spuna ghiaurul prin vechea prietenie? Fiindca intre valahi si turci nu tin minte sa fi fost astfel de legaturi, in ultimii ani.”

—Jupaneasa Tita Caravana!

Principele isi retinu un zambet, amintindu-si povestea lui Ducu, parca de necrezut.

—Contele Teke Francisc!

Acesta saluta scurt, cu privirea aspra.

—Esti suparat, conte?

—Sunt, maria-ta, raspunse el intepat. Se cuvine oare sa fim anuntati dupa altii ce nu au rangul nostru?

„Sa va ia naiba, domnilor nobili! gandi principele. Asta-i singurul vostru tel.”

Apoi, socotind ca mucalitul Soare cam sarise peste cal, raspunse cu dibacie:

—Se cuvine, domnule conte. Toti cei poftiti aici au azi un singur titlu: cel de musafir. Iata o seara in care oaspetii vor fi egali. Vorbesc de cei ce vor sa se prinda in jocul vestitei noastre Perinite.

—Deci e un joc? se lumina Teke.

—Dar ce-ai crezut? zambi principele.

—Contele Albert de Ramonchamp, dimpreuna cu domnii Clopin Trouillefou si Claude Charmolue, soli ai regelui Henric al Frantei!

Principele ii privi cu placere. Erau inalti si subtiri, dar nu aplecati spre trupuri uscate, ci spre acele haruri ale fapturilor vanjoase, elastice, lipsite de osanza nedorita. Se miscau firesc, degajat, fara fasoane, care scad adesea virtutile.

—Placere, bucurie si surpriza, domnilor! grai Mihai in nemteste, afland ca tanarul conte cunoaste acea limba. Solii Frantei vin pentru prima oara la noi.

—Dar nu si pentru ultima, sire, raspunse Ramonchamp cu dibacie.

—Iata un raspuns pe masura vestitei voastre curtoazii. Vorbele ne bucura, domnule conte. S-a ivit insa un mic neajuns. V-ati adresat noua acordandu-ne titlul de rege. Cred ca-i vorba despre o marunta confuzie.

—Nicidecum, sire. Henric al Frantei ne-a insarcinat a va numi astfel.

—Rege intr-o tara atat de mica? zambi Mihai.

—Mi-as ingadui, sire, sa va amintesc banalul fapt ca Henric al patrulea era candva rege al Navarei, care nu-i nici jumatate din tara voastra.

—Stim si va multumim pentru cinstire, chiar daca nu ni se potriveste azi! Iar vizita voastra de prietenie ne onoreaza profund.

—Intai pe noi, sire, zise Ramonchamp. Dar n-am venit numai din adanca prietenie ce o purtam poporului valah, neam de sange cu al nostru. Aceasta scrisoare a regelui Henric va va lamuri mai bine decat o pot face eu.

—Ii cunosti continutul?

—Nu, sire.

Mihai desfacu scrisoarea lui Henric si se arata dezamagit.

—E scrisa in limba voastra, pe care din pacate nu o cunosc. Ati vrea sa o cititi in nemteste, domnule conte?

Ramonchamp isi retinu o tresarire. Apoi isi invalui incurcatura in cuvinte de mare finete, rugandu-se ca principele sa inteleaga:

—Sire, acolo banuiesc a fi gandurile intime ale regelui Frantei catre regele valahilor. Socot ca nu avem caderea a le sti.

Din vorbele contelui, principele intui ca sunt in scrisoare unele lucruri ce nu pot fi dezvaluite altora. La inceput, crezuse ca-i vorba doar despre obisnuita politete.

—Va multumim conte, si va pretuim delicata retinere! Cavalerii Cae Indru, Chirila Zece Cutite si parintele Grasa cunosc graiul vostru. Deci, unul dintre ei ne va talmaci scrisoarea, dar nu acum. Ar insemna sa luam prea mult din timpul oaspetilor nostri. Azi ne vom multumi cu cat ne veti spune voi.

Ramonchamp respira usurat si fericit de inteligenta principelui, apoi vorbi sagalnic:

—Sire, anul trecut la Praga, domnii Cae Indru, Ducu cel Iute si marchizul d`Artois ne-au invins cei mai buni spadasini ai Frantei. Vreau sa zic: cei mai buni spadasini de anul trecut, fiindca anul acesta avem altii, mult mai buni. Tinerii Clopin si Claude sunt mandria noastra.

—Marchizul d’Artois? il intrerupse principele, mirat. Nu avem printre romani un astfel de titlu si nume.

—Ah, e vorba de parintele Grasa! zambi contele. Frumoasa lui casa din valea Loirei a cazut in paragina. Sunt zece ani de cand ne lipseste. Regele Frantei se intereseaza de soarta lui, fiindca poate uita orice, dar nu numele unui mare spadasin. Deci, cum va spuneam, Henric a fost incantat de frumoasa voastra victorie. Atat de incantat, incat vreo cateva saptamani abia ne raspundea la salut. Caci Henric al Frantei poate scuza pierderea unui razboi, dar nu o intrecere de iscusinta a manuirii armelor pierduta de noi. Adresandu-va intregul sau respect si multa admiratie pentru scoala valaha de scrima, regele va roaga sa ne acordati o revansa.

—La naiba! sari entuziasmat principele. Incepem sa-l indragim din toata inima pe regele Henric. Putini s-ar fi gandit la un astfel de lucru. Imi place mandria lui, fiindca sub ea se ascunde o mare dragoste de neam. Cu invoirea cavalerilor nostri, va stam la dispozitie cand socotiti de cuviinta.

—Sire, v-am ruga in seara aceasta, rosti Ramonchamp. Aici sunt multi martori, care vor atesta victoria voastra sau a noastra.

—Va dezavantajeaza oboseala drumului lung.

—Nu. Ne-am odihnit cinci zile la Sibiu.

—Ce zici, nepoate? se intoarse principele spre Cae Indru.

—Maria-ta, zambi el, propunerea domnului conte Ramonchamp ne aduce multa cinstire. Anul trecut am avut placerea sa fac o partida de scrima cu Pierre Jorat. Marele meu adversar manuia sabia cu eleganta mai buna decat a mea. Daca am castigat, socot ca nu-i meritul meu, ci al sansei. Am avut o sansa ce i-a lipsit domnului Jorat in seara aceea.

Ramonchamp il privi uimit, iar in caldura ochilor sai, Cae ghici ca si-a castigat un prieten.

—Sire, grai contele, recunosc marea modestie a domnului Cae Indru si bunavointa cu care apara virtutile unui vechi adversar, insa imi ingadui a-l contrazice cu gand prietenesc. Am stat de vorba cu domnul Jorat. Mai mult: eram acolo cand ii raspundea regelui nostru. Ei bine, cu loaialitatea ce i-o cunoastem, Jorat afirma ca de la primele schimburi de lovituri a inteles ca va pierde. Dar, spre deplina satisfactie a domnului Indru, il incredintez ca tanarul Clopin, ce i-a fost ales ca adversar, depaseste cu mult arta lui Jorat. La noi se ridica in fiecare an multi spadasini de seama. Sper ca si aici.

Ultimele cuvinte le spuse cu multa mandrie, iar aluzia la faptul ca frantujii vor intampina aceiasi adversari era vizibila, chiar daca ii paru rau ca o facuse. Infrangerea de anul trecut nu-l afectase mai putin decat pe Henric. Acesta era motivul ce-l indemnase a impunge cu finete.

Chirila Zece Cutite, caruia ii sarea tandara usor in astfel de ocazii, facu un pas catre tron si vorbi cu asprime in glas, asa cum ii era felul:

—Maria-ta, domnul de Ramonchamp ne-a dat frumoase vesti despre anuala primenire a spadasinilor Frantei, fapt ce ne bucura ca prieteni. Sigur ca noi nu ne putem compara cu marele lor regat, chiar daca am placerea a-l anunta ca si la noi s-au ridicat ceva spadasini in ultimul an. Cum la curtea Frantei, Cae Indru a fost preferat in compania domnului Clopin, as propune ca mandrul cavaler Claude Carmolue sa-si aleaga adversar intre mine si tanarul ostean Tufanel. Asta numai in cazul ca nu se va opune prietenul Ducu.

„O merit, gandi Ramonchamp. Mi-a raspuns usturator, dar imi place cavalerul acesta. Ba cred chiar ca ne asemanam. Si mie, si lui ne sare tandara iute.”

—Tufanel? se mira principele. Il stiam in garda palatului nostru din Bucuresti.

Isi retinu un oftat de dezamagire. El nu aflase ca Tufanel deprinsese mestesug mare dupa lectiile luate cu parintele Grasa, uimindu-l adesea pe marele spadasin prin indemanarea si agerimea sa. Dar Tufanel nu castigase numai in arta scrimei, ci capatase de la Grasa deprinderea de a vorbi si a se purta ca un cavaler dintre cei mai nobili. Acel Tufanel, care cu ani in urma sterpelea in piata bucuresteana Zece Mese, devenise un tanar cu frumoase insusiri.

—Era in garda, maria-ta, raspunse Chirila. Azi insa, el se afla aici cu unele treburi.

Chirila se feri a-i spune de fata cu atata lume ca-i chemase pe Tufanel, Toroipan, Galusca si Ciripoi pentru a intregi vechea garda de razboi a principelui. Intrarea in Moldova batea la usa.

—Ne ingaduim sa va alegem pe voi, domnule Chirila, grai Ramonchamp. Aceasta, fiindca va pretuim.

—Stati langa noi, domnule conte! il pofti Mihai.

—Dar eticheta?

—Eticheta o facem noi, si nu invers.

Intelegand ca discutia se incheiase, capitanul Soare striga:

—Contesa Stela si contele Hans Beckembauer!

„Frumoasa ca un rasarit de soare”, gandi Ramonchamp, cantarind-o pe Stela din priviri.

Tanara se apropie sfioasa, dar sprintena in miscari, si se apleca plina de gratie, in vreme ce fratele sau, inalt ca si Cae, insa cu fata simpatica lunga de un cot, astepta sa-i vina randul.

„Logodnica domnului Indru e mai frumoasa decat mi-am inchipuit, socoti domnita Florica. Iar varul nostru Cae, pe care il vad pentru prima oara, parca-i intruchiparea vestitilor si falnicilor nostri cavaleri din trecutul cuprins in legende si cantece.”

—Contele Teleki!

Inalt si suplu, cu fata dulce si aspra in acelasi timp, cu doua cute in colturile gurii, ce nu-i scadeau din farmec, imbracat in vesminte visinii de neintrecuta eleganta, Teleki avea acel zambet placut si adanca simplitate a gesturilor, ce-l facea a-si castiga pe loc bunavointa privitorului strain. Iar bogatia lui starnise adesea frumoase copile de pe la curtile Europei.

Slujitorii adusera tavi grele cu vinuri de soi in pahare stralucitoare. Cu ingaduinta capitanului Soare, ce conducea petrecerea acelei seri, tinerii si tinerele din Cistei, Mihalt si Obreja pornira sa cante un cantec de slava al pamanturilor de pe Tarnave. Se pomenea in el despre harnicia oamenilor si bogatul rod al vestitelor locuri. Despre maretia si belsugul viilor, sau despre dulceata apelor domoale si cumpatate in drumul lor. Sprinteneala cantului simplu, fara artificii, starni admiratia tuturor. Principele se apleca spre Ramonchamp si zise ganditor:

—Cand canta, oamenii sunt chiar mai frumosi decat atunci cand rad.

—Sire, raspunse Ramonchamp, credeam ca rasul infrumuseteaza chipul omului.

—Si el, zambi Mihai. Dar gandeste-te, domnule conte, ca rasul are aproape totdeauna o cauza exterioara. Pe cand cantecul vine din inima omului.

—Pe Sfanta Barbara! striga contele, sincer entuziasmat. Frumoasa cugetare! Cu voia voastra, sire, o voi nota pentru a i-o spune regelui nostru. Iar ganditorii nostri vor fi obligati sa treaca rasul pe planul al doilea. Cel putin, eu nu va pot contrazice.

—O! zambi Mihai, sa nu o luam chiar asa. S-ar putea sa nu am dreptate. Apoi, nu ne-am gandit sa faceti atata caz pentru un lucru asa de marunt.

—N-as fi facut daca n-as fi si eu un ganditor. Poate unul mai marunt, dar asta nu are importanta. Cugetarea voastra va face valva la curtea Frantei, unde ne ingrijim adesea de ascutimea spiritului.

—Noi nu prea avem prilej de astfel de lucruri, murmura principele. Era sa uit: v-ar conveni sa facem intrecerea de scrima la miezul noptii?

—Da.

Mihai deschise balul alaturi de frumoasa doamna Velica, sotia italianului Genga. Tinere fete sau varstnice, doamne pornira alaturi de parteneri mai inceti dupa varsta, ori plini de sprinteneala tineretii. Domnita Florica dansa cu Ducu. Dana Mihalcea, cu aerul ei de baietas ghidus, pornise alaturi de Teleki. Tita Caravana —cu sotul ei. In lipsa lui Ieremia Baicoianu, batranul Vintila isi pofti nora. Doar frumoasa castelana din Obreja fu nevoita sa se prinda cu fratele ei. Cae Indru disparuse brusc din marea sala a balului. Dar nu plecase din palat. Iesise pe una din minunatele terase si respira cu nesat aerul intepator si iute al noptii de aprilie. Alaturi de el, Chirila isi rezemase umarul de zid, incurcat in gandurile sale. Alberta Teke lipsea de la balul principelui. Trecusera trei luni de la plecarea ei din tara. Tanarul auzise intamplator ca s-ar afla undeva in Bavaria, in vizita la sora ei, Marta. Logodna dintre ei fusese ca si rupta. Contele Teke il ocolea vizibil, iar el era prea mandru pentru a-i face cuvenita intrebare.

—Ce zici de solul Poloniei? il intreba Cae.

—Vulpoiul Taranowski? Prea striga in gura mare ca a venit ca prieten. Habar nu are despre vizita noastra la tatari. Vom vedea la tratative care sunt noile sale ganduri. El inca mai spera ca la acest sfarsit de luna, hanul va cotropi cu hoarda sa Tara Romaneasca. Daca ar sti ce i-am pregatit!

—Asa e! Totusi, venirea lui aici intr-un moment cand crede ca ne va lua piuitul dintr-o lovitura ma pune pe ganduri. As crede ca are un scop, dincolo de obisnuitele tratative.

—Si eu gandesc la fel. Poate ca vrea sa ne afle puterile ostilor.

—Numai atat?

—Stiu eu? Poate si gandurile.

—Ei, asta-i, dragul meu! De asta ma tem. Dar ma bucur ca gandim la fel. Asta imi intareste banuiala. Apoi, prea se arata prietenos cu oamenii nostri. Dar nu cu oricine. El stie ca planurile adanci le discutam la sfat de taina restrans. Si ma bate gandul ca aici isi incearca puterile. Iata ca e de sapte zile oaspetele nostru. In aceste zile a stat de vorba cu multi, insa cu Zamfirescu si aga Leca de cateva ori.

—Te indoiesti de ei? intreba Chirila surprins.

—Nu, dar in preajma razboiului totdeauna deschid ochii imprejur.

—Crezi ca-i cazul sa-i iscodim pe cei doi?

—Nu pe ei, ci numai pe Taranowski. Locuinta ce i-am pus-o la dispozitie va trebui supravegheata zi si noapte. De cum l-am vazut sosind aici, nu mai am liniste. Am incercat sa cred ca zvonurile despre o intrare a noastra in Moldova i-a silit pe poloni sa-l trimita la noi cu unele amenintari.

—Hm! Ce folos au polonii a ne trimite soli, cand ei stiu ca in cel mult doua saptamani tatarii vor fi in Tara Romaneasca, doborandu-ne puterile de acolo si injumatatindu-le pe cele de aici?

—Asa este! Inteleapta judecata!

—Apoi, ce s-ar intampla daca Ieremia Movila, Sigismund Bathory si polonii ar afla renghiul pregatit de noi?

—Un dezastru, conchise Cae. Dar nu te ingrijora de asta. Eu voi lua masuri in privinta lui Taranowski. Pe tine te-as ruga sa te ocupi de solii turcilor. Pasa Khidr ne-a incantat adesea cu viclenia lui. Acum, n-ar mai fi o incantare daca ne-ar afla planurile.

—Ce zici, ii batem pe frantuji in seara asta? intreba Chirila zambind, lucru foarte rar la el.

—Greu, murmura Cae. Mi-e teama ca s-au pregatit indelung pentru revansa.

—Altfel nu ar fi facut atata drum.

—Ah, Chirila! rase tanarul. Mi-ai luat vorba din gura. Totusi, socotind bine, ce importanta are cine va castiga? De vor birui ei, fala lor nu va fi prea mare, fiind stiuta si pretuita faima scrimei din Franta.

—Sa nu vorbesti astfel! se manie Chirila. Pentru faima neamului nostru, trebuie sa castigam.

—Si eu doresc, numai de ne vor lasa domnii Clopin si Claude, rase Cae din nou, si se bucura in ascuns de darzenia prietenului sau; dar prin simpla impresie, socoti ca in locul lui Chirila ar fi trebuit sa lupte Ducu.

Dupa acele vorbe, Indru parasi terasa. Cateva minute mai tarziu, pe unul din coridoarele palatului princiar sedea de taina cu Sile Adormitu. Iar la putina vreme coborara pe scari, iesira prin poarta cea mare si se pierdura pe strazile orasului. Cae reveni singur, destul de tarziu, aproape de miezul noptii. Cand intra in sala balului, observa ca era asteptat.

—Sire, grai Ramonchamp, regele nostru v-a trimis in dar zece sabii de Toledo. Din dorinta lui Henric al Frantei, doua vor reveni adversarilor valahi. Celelalte opt, v-am ruga sa le daruiti celor mai buni luptatori ai vostri. Am mai adus cu noi doua mii de monezi de aur. Ele vor fi oferite castigatorilor din seara aceasta. As propune ca primii sa intre in intrecere domnii Chirila si Claude. Sper sa castigati, incheie galant, dar fata lui contrazicea vorbele.

Cei doi iesira in cercul mare facut de trupurile privitorilor. Multi se urcara pe mese ori pe scaune, dornici sa nu le scape nimic. Ramonchamp alese doua dintre frumoasele sabii de Toledo, renumite in intreaga Europa pentru calitatea metalului.

—O clipa, domnule conte! il opri principele. Vad ca sabiile nu au varfuri boante. Vom aduce altele din sala noastra de arme. Noi nu am inteles o lupta pe viata si pe moarte, ci o intrecere cavalereasca.

—Adevarat, sire! raspunse Ramonchamp. Dar o intrecere cu sabii lipsite de amenintare arata a joaca. Dorinta regelui nostru se indreapta catre o lupta decisiva. Stiu ca sunt cativa ani de cand la curtile din Europa nu se mai folosesc sabii fara aparatori. D-aia va cerem ingaduinta. Numai asa ii vom sti pe cei mai buni. Iar frumoasele dispute dintre cavaleri, totdeauna au avut partea lor de risc.

„Drace! gandi principele. Inseamna ca Henric e pornit rau. Ca infrangerea de anul trecut l-a afectat peste masura.”

—Asta nu mai hotarasc eu, ci adversarii vostri, raspunse Mihai, vazandu-se incoltit.

A respinge propunerea frantujilor ar fi fost semn de slabiciune.

—Primim, raspunse Chirila aspru.

—Daca asta-i voia regelui Henric, ii vom face pe plac, zambi Cae.

Prin sala parca trecu un fior. Luptele pe viata si pe moarte devenisera cu timpul din ce in ce mai rare.

Claude Carmolue prinse manerul sabiei cu vadita placere si incerca elasticitatea lamei suierand-o prin aer ca pe-o biciusca. Isi lepadara amandoi hainele si ramasera in camasi. Erau la fel de inalti si de sprinteni.

—Domnule, zise Claude cu politete, am aflat adineauri ca virtutile voastre in aruncarea cutitelor v-au adus multa faima. E drept ca nu am auzit nimic despre arta pe care o aveti in scrima, dar nu ma indoiesc o clipa ca ea e mare. De voi fi invins, de voi ramane viu si ranit in aceasta intrecere, dezamagirea mea va fi cumplita, insa mult mai mica in comparatie cu admiratia pentru voi.

—Domnule, raspunse Chirila in franceza lui destul de indoielnica, la intrecerea aceasta ma atrage nu faima personala, ci a tarii. Va intorc admiratia datorata curajului vostru si sper sa nu va dezamagesc prea mult.

„Adversarul meu vorbeste putin, gandi inteligentul gascon Claude. Asta inseamna ca gandeste mult. Deci, nu va fi navalnic, ci chibzuit.”

Se salutara si pornira lupta. Chiar de la primele schimburi, Claude se arata focos in miscari, dar cu eleganta neintrecuta. Chirila ii opuse o arta lucida, sobra si rece. Privitorii intelesera ca sedeau fata-n fata doua firi cu totul diferite.

Spre deosebire de lupta cu sabii boante, aici asalturile erau mai rare, insa cu multa siguranta in finalitate. Cei doi se studiau indelung inaintea fiecarui asalt. Dupa cateva schimburi aspre, in care facura sabiile sa suiere ca vipera, gasconul intelese ca valahul prefera loviturile din fata, astfel ca porni o serie de laterale sprintene si mladioase. De doua ori sabia lui se dezlipi de cea a lui Chirila, indreptandu-se catre piept. De doua ori se auzira exclamatii in sala, dar valahul para calm, in ultima fractiune de secunda.

„E mai tare decat mi-am inchipuit, socoti gasconul. Deci, vom schimba tactica. Vom folosi roata spaniola, care sper ca nu-i cunoscuta pe aici.”

Lucra din nou mult in fata. Lamele se impleteau adesea. Apoi, Claude facu parca morisca din sabia sa, iar o clipa mai tarziu, dintre coastele lui Chirila aparu pe camasa alba o pata rosie, ce inflorea cu repeziciune.

—Destul, domnilor! striga Ramonchamp. E limpede ca victoria e a noastra.

—Nici vorba! raspunse cu asprime Chirila.

—Doriti sa continuati? intreba contele uimit.

—Pana-n panzele albe.

—Atunci, fie voia voastra! Regula imi cere sa nu ma opun dorintei voastre. Din pacate, nu avem dreptul a va da ingrijiri pe timpul intrecerii.

—Nici nu le cer.

„Strasnic barbat! gandi Ramonchamp. Henric al Frantei va fi incantat cand ii vom povesti despre darzenia lui. Cine ar fi continuat lupta cu asemenea rana?”

Incepura din nou, iar Claude, sigur de slabiciunea valahului, deveni mult mai insistent.

„Va trebui sa mor aici daca nu-l inving, socoti Chirila. Insa va muri odata cu mine, astfel ca lupta se va termina egala. De nu voi reusi lovitura preferata a lui Ducu, ma voi arunca peste el, chiar de ma va ucide, insa nu inainte de a-l pali strasnic.”

„O noua roata il va dobori”, socoti Claude.

Dar Chirila nu o primi. Dadea indarat pas cu pas si il atragea spre laterale inselatoare. Gasconul renunta la roata, observand ca nu i se mai acorda prilejul. Totusi, nu cu parere de rau, convins ca puterile adversarului se macina odata cu trecerea timpului. Pata mare de pe camasa tanarului valah si paloarea ce-l cuprindea tot mai mult erau dovezi graitoare.

Ducu privea linistit, calm. El intelese ca prietenul sau pregatea cu rabdare acea lovitura, ce o incercasera adesea amandoi.

Apoi se petrecu un miracol. Sabia lui Chirila veni brusc in fata, o fandare lunga, iar Claude, printr-o aplecare fulgeratoare spre dreapta, scapa la timp de o impunsatura mortala la gat, dar nu o putu evita pe cea de la umar. Atat de adanca, incat gasconul scapa sabia si se prabusi dimpreuna cu valahul, care se albise la fata cu totul.

—Lupta nedecisa! hotari Ramonchamp, chiar mai alb decat Chirila; dezamagirea lui era evidenta.

Felcerul Zimmermann se apleca deasupra celor doi si-i cerceta cu atentie.

—Rau? intreba principele.

—Nu. In trei-patru saptamani ii pun pe picioare, raspunse Zimmermann in nemteste, pentru a intelege si contele.

Cei doi raniti fura scosi grabnic din sala balului. Felcerul calca ganditor in urma lor.

Sala, ce fusese mai devreme un adevarat viespar, fu cuprinsa de liniste adanca.

Ramonchamp zise la fel de ganditor ca si Zimmermann:

—Cu voia voastra, sire, urmeaza domnii Indru si Clopin.

Principele facu semn de aprobare, dar Cae nu iesi in cerc. Il chema din ochi pe Ducu si inainte de a parasi sala vorbi intr-o frantuzeasca aleasa, cum nu se putea auzi decat la Paris. Fiul lui Petre Cercel, fostul domn al Tarii Romanesti, sezuse multi ani cu tatal sau in capitala Frantei.

—Domnule Ramonchamp, cum lupta viitoare se anunta pe viata si pe moarte, fapt despre care nu am avut cunostinta pana adineauri, va cer ingaduinta de a lipsi un sfert de ceas. Orice om chibzuit isi pune in regula rosturile sale dinaintea unei amenintari.

—Va intelegem si va asteptam, se inclina solul Frantei.

O clipa mai tarziu, Cae parasi incaperea alaturi de Ducu. Dar nu fura singurii. Spre consternarea multora din sala, frumoasa castelana din Obreja se desprinse de langa fratele ei si iesi pe urmele celor doi.

In putine cuvinte, Cae il puse la curent pe prietenul sau cu banuielile asupra lui Taranowski si Khidr.

—Iata ca fratele Chirila nu va fi teafar multa vreme, continua el. Iar cu nebunii astia de frantuji, nu se poate sti ce va hotari viitorul in privinta mea. Cauta-l pe Costache si ocupati-va de asta!

Stela ii descoperi in ungherul tainic al coridorului. Departe de a fi slab la minte, Ducu se mistui grabnic pe scarile laterale. Cae si Stela erau la cativa pasi unul de altul. Lumina nu prea buna le ascundea o parte din gesturi. Ea veni nespus de incet. Apoi, bratele ii zburara spre umerii tanarului. Ramasera imbratisati multa vreme. Cand reusi sa vorbeasca, nu-l indemna sa nu se bata, ci spuse cu voce tremuratoare, insa darza:

—Sa nu uiti, Cae, ca de se va intampla ceva cu tine, voi muri si eu!

O simti langa pieptul sau incordata si viteaza, chiar daca lacrimile ei cadeau pe fata lui ca bataile inimii.

—Veti merge in Moldova? intreba ea soptit.

—Da.

—Cand te intorci de acolo, sa ma iei de nevasta, fiindca nu am putere sa mai astept!

—Nici eu, raspunse Cae strangand-o la piept mai tare decat se cuvenea.

Intelesese bine ultimele ei cuvinte, spuse atat de incet, ca o parere. Credea in victoria lui.

Intrara amandoi in sala. Cae zambea, cu ochii subtiati, ca in fata soarelui mult. Stiindu-se privita de multe femei si barbati, cu ochi aspri in fata unei asemenea necuviinte, Stela pasi palida, dar plina de mandrie.

Cei doi cavaleri se intalnira in cerc. Tanarul Clopin isi lepadase haina si arata stralucitor in camasa alba, cu frumoase volane la pumnasi. Zambea ca si adversarul sau, iar privirile sale indraznete, sigure castigara in sala o multime de simpatii.

—Sunteti gascon? se interesa Cae.

—Ah, nu! rase Clopin. Breton, domnule. Gasconii sunt spadasini mari, dar le lipseste incapatanarea noastra. E drept ca inteligenta scanteietoare face casa buna cu ei, insa e tot atat de drept ca nici noua nu ne lipseste chiar cu totul. Mai au gasconii sprinteneala in miscari si darzenie, dar greu pot egala incapatanarea noastra. Cand se intalnesc in incaierare un gascon si un breton, mai mare jalea, domnule, continua el sagalnic. Daca nu se gaseste cineva sa-i desparta, raman incaierati pana la adanci batranete. E cunoscut cazul unui gascon si al unui breton care acum cativa ani, la trei luni dupa ispravirea razboiului, mai sedeau inca inclestati unul de altul. Trecea lume miloasa si le punea in gura bucate, dar sa-i desparta nu era chip. E drept ca pana la urma, s-a gasit un dulgher istet, care s-a oprit langa ei, a facut unele masuratori, apoi s-a apucat de treaba, folosind un baros si ceva pene de lemn. Astfel ca dupa o munca de o jumatate de zi, i-a despartit bucata cu bucata. Istetimea si prevederea lui s-au dovedit frumoase, fiindca fiecare madular desprins il lega de un tarus, in asa fel incat cei doi sa nu se poata incaiera din nou. Cel putin, cand am plecat noi incoace n-am auzit sa fi scapat din legaturile tamplarului. Vazandu-l pe domnul Chirila, v-am asemuit cu gasconii.

—Sunteti un tanar incantator! slobozi Cae un hohot mare de ras. Si sper sa ne desparta cineva din incaierare, mai ales ca la Alba-Iulia avem o groaza de dulgheri. Totusi, in cazul cand ei nu vor reusi in incercarile lor, ar fi bine sa va ganditi la faptul ca Henric al Frantei va asteapta, iar daca ajungeti acolo pe vremea urmasului sau, el se va stinge neconsolat.

—Vai, domnule! rase Clopin. Sunteti chiar mai fermecator decat imi spunea Pierre Jorat.

—Ce zic, ce zic? se interesa principele, vazandu-i cum se amuza.

Ramonchamp ii traduse in nemteste, iar multi din sala izbucnira in hohote. Lupta dintre cei doi se anunta mult mai vesela decat prima. Dar cine va invinge si cum se va termina ea oare?

Se salutara adanc si incrucisara sabiile cu gesturi moi, parca a joaca. Dar curand, lamele suierara mai aspru, amintindu-le spectatorilor ocazionali ca ele pot aduce moartea. Dupa cateva schimburi de lovituri, date cu multa asprime, Clopin gandi incantat:

„De voi castiga, faima noastra va fi inzecita, fiindca ma aflu in fata unui mare spadasin. E drept ca pare cam adormit cu ochii lui subtiati de gene si e tot atat de drept ca mi se pare cam domol in miscari, dar Pierre Jorat imi spunea ca incetineala acestui domn seamana cu a unei pisici inainte de a se arunca peste prada. Zau ca inca nu stiu ce sa incerc in fata lui! Morisca a vazut-o si se va feri de ea. Poate creasta de cocos. Pe asta, putini o cunosc. Oricum, va trebui sa castig, altfel primirea ce ne-o va face Henric al Frantei se va transforma intr-un sloi.”

—Aveti o camasa frumoasa, domnule! zise Cae parand calm o strasnica impungere data la nivelul pieptului.

—Iar voi, ochii ageri, zambi Clopin. Cat despre camasa, as indrazni sa ma mandresc cu ea. Nu sunt multi la noi si aiurea cei ce stiu a croi o camasa dupa forma bustului. Din cauza asta ma costa scump si sper sa nu mi-o gauriti. Cel putin nu la piept, unde un petic se vede usor. Insa abia acum observ ca nici pantalonii vostri nu sunt cu nimic mai prejos in eleganta. Trebuie ca aveti pe aici un croitor destoinic. Frumosi pantaloni!

Ah, rase Cae, cred ca nu veti cobori atat de jos. Ar fi un mic dezastru. Inchipuiti-va un cavaler cu pantalonii gauriti.

Ramonchamp nu prididea sa traduca. Uitase o clipa importanta intrecerii si, ca om de mare finete a spiritului, se amuza strasnic. Apoi isi aminti. Cata spre cei doi ingandurat, minunandu-se de incetineala lui Cae. Sabia sa, parca aplecata spre lenevie, pica totusi cu regularitate in contra peste cea a frantuzului.

—Nu ati atacat macar o data, spuse Clopin mirat.

—Nu mi-ati dat timp sa o fac.

—Vai, domnule, dupa frumoasele voastre raspunsuri, as regreta mult sa pierdeti!

—Dati-mi prilejul sa nu regretati, zambi Cae.

—Cum?

—Aruncand sabia.

Clopin rase din toata inima. Adversarul ii placea din ce in ce mai mult. Apoi, fata lui, inca zambitoare, capata o mica asprime. Ochiul parca molesit de somn al lui Cae simti mica schimbare, iar vestita creasta de cocos, ce aparea din cateva lovituri slabe si joase in una inalta si tare, ca de satar, ramase doar o simpla intentie.

„Avea dreptate Jorat, gandi Clopin. Omul acesta pareaza usor tot ce-i trimit, dar marea lui arta sta in faptul ca prevede lovitura urmatoare. Va fi greu pentru mine.”

Dori apoi sa spuna o gluma, insa chiar in clipa aceea Cae facu primul asalt. Sprinten ca o nevastuica, bretonul sari ca dintr-un arc. Totusi, miscarea adversarului spre stanga il insela, fiindca in aceeasi clipa simti o arsura la mana dreapta, putin mai sus de cot.

—Sunt nemangaiat, rosti Cae fara sa zambeasca. Iata ca frumoasa voastra camasa are nevoie de un petic.

—Adevarat, domnule! raspunse bretonul calm. Ma bucur totusi ca pielea e abia zgariata si nu are nevoie de un petic pe care l-as fi gasit foarte greu. Ati parat adineauri vestita noastra creasta de cocos. Cand lovitura isi atinge tinta, uneori despica umarul pana la jumatatea osului.

—A fost o intentie laudabila, chiar daca nu s-ar fi bucurat din partea noastra de prea multa pretuire, zambi Cae din nou.

Zicand aceste vorbe, repeta miscarea inselatoare a corpului, iar spada sa se infipse de data aceasta aproape in acelasi loc.

—A fost o clipa de neatentie a marelui meu adversar, grai cumpatat.

—Da, domnule, raspunse bretonul. Nu ma asteptam sa folositi aceeasi miscare de doua ori la rand.

—Oprim? intreba Indru.

—Ah, ah! zambi Clopin. Ati uitat oare povestea cu gasconul si bretonul? Dreapta nu ma mai ajuta cum trebuie, insa voi folosi stanga.

Cae isi trecu si el sabia in mana stanga.

—Ce faceti, domnule? se supara Clopin. Nu ingadui a fi cineva marinimos cu mine.

—Nici nu sunt, raspunse Indru. Lucrez la fel de bine ca si cu dreapta si nu voi sunteti acela care sa-mi porunciti cu ce mana sa lucrez.

Bretonul ii fu recunoscator. Intelese curand ca valahul minte de ingheata apele. Cu stanga nu lucra atat de frumos. Totusi, dupa asemenea cuvinte, nimeni nu l-ar fi putut invinui ca acceptase un favor. Porni asalturi indracite in jurul adversarului, insa nu lipsite de precautie.

—Drace! murmura Cae. Parca abia acum s-a dezlantuit impelitatul asta.

Scimbara lovituri fulgeratoare. Sabiile lucrau cand lateral, in amenintare dintr-o parte, cand jos, pentru a se ridica apoi la inaltimea pieptului suierand aspru. O clipa mai tarziu, stanga lui Cae sangera vizibil.

—Cu ingaduinta voastra, voi trece sabia din nou in dreapta, grai el. Cred ca stanga nu ma mai ajuta.

—Ah, domnule, striga Clopin inviorat de reusita, cred ca vom avea nevoie de un dulgher! Numai el va putea sa ne desparta, fiindca se cuvine sa ramanem si noi in legenda.

Fanda brusc si uimitor de lung, reusind sa atinga pieptul lui Cae, insa nu suficient pentru o rana. Privitorii se infiorara. Era evident ca tanarul Clopin ataca mai dezlantuit si mai sigur pe el.

Cu toate ca zambeau adesea, fruntile lor imbrobonate aratau semne de oboseala. Catand spre ei cu ochi de bun cunoscator, Ramonchamp gandi:

„Va castiga cel mai rezistent dintre ei. Iar acesta mi se pare Clopin. L-am pregatit mult pentru aceasta revansa.”

Nu-si ispravi gandurile, fiindca Indru, cu o parada-riposta uluitoare, nimeri umarul stang al bretonului. Sabia din mana lui Clopin cazu pe dalele de marmura cu zgomot aspru, ce trecu prin odaie si prin coridoarele palatului ca un fior.

Ramonchamp tresari. Cae ar fi putut pune piciorul pe ea, incheind lupta, dar nu o facu. Era limpede ca nu voia sa-si umileasca adversarul. Bretonul se clatina vizibil, palid si parca lipsit de vlaga. Facu totusi un efort, isi aduna puterile, si spuse, incercand sa zambeasca:

—Domnule, mandria ma opreste sa ridic sabia, fiindca nu sunt obisnuit sa ma aplec dupa ea. Pana azi, nimeni nu mi-a smuls-o din mana. Dar incapatanarea mea de breton acorda azi putin credit mandriei.

Zicand acestea, vru sa se aplece. Cae, mai sprinten, i-o oferi. Multumind frumos, acesta o prinse cu mana dreapta, care chiar daca sangera puternic era acum mai buna decat stanga. Indru intelese ca bretonul ar muri mai degraba decat sa cedeze. Astepta calm asalturile naprasnice ale lui Clopin, mirat de mania ce se citea in ochii lui.

„Ataca disperat, gandi Cae. Acum risca mult. Cred ca totul. Ii este indiferent daca moare, insa nu inainte de a ma pali cu orice pret. Ce inima de viteaz!”

Evita la timp o impungere lunga, din fata, care inlemni sala, iar sabia lui se desprinse brusc si intra adanc in umarul drept al bretonului. Sabia cazu in acelasi timp cu Clopin.

„Dezastru! murmura Ramonchamp. Ma voi intoarce la Paris pe drumul cel mai lung, fiindca nu mai am curajul sa-l infrunt pe Henric al Frantei.”

Apoi se intoarse catre principe si spuse loial:

—Sire, a invins cel mai bun. Clopin e gaurit ca o sita, insa nu-mi fac griji. Bretonii totdeauna au fost mai tari decat fierul. Supararea mea e naprasnica, dar cinstea ma obliga a recunoaste meritele domului Cae Indru. Am adus cu noi doua mii de monezi de aur. O mie, socot ca poate fi impartita frateste intre domnii Chirila si Claude. Cealalta i se cuvine cavalerului Cae Indru.

—Pe care sunt convins ca o va imparti cu viteazul Clopin, grai principele respirand usurat.

—Chiar la asta ma gandeam, zambi Cae.

Cercetandu-i ranile, Zimmermann respira usurat in fata bretonului. Erau destul de sus pentru a nu-i face griji prea mari. Cat despre Indru, impunsatura din bratul stang, chiar daca avea adancime, putea fi socotita o mica zgaiba. Ajutat de tanarul valah, bretonul isi reveni si pornira cu vestitul felcer spre odaia unde Chirila dimpreuna cu Claude primisera intre timp unele frumoase ingrijiri. Undeva in multime, Stela Cristu inchisese ochii si se ruga fierbinte.

Balul porni din nou. Iar faptul ca nimeni nu-si pierduse viata adusese multa veselie. Tarziu, cand batranele doamne picoteau la adapostul evantaielor mari, cand tinerii si tinerele fete uitasera timpul, aplecandu-se spre dulceata dansului, cativa barbati disparura pe nesimtite din sala.

In odaia de lucru a principelui incepuse sfat de taina. Erau acolo Cae, Radu Buzescu, aga Leca, Soare, Mihalcea, parintele Grasa, Costache Caravana, Zamfirescu si Ducu cel Iute. Pentru intaia oara, lor li se alatura Tufanel. Fusese cautat si Sile Adormitu, ce devenise cu timpul un cavaler plin de haruri, dar nimeni in afara de Cae, Costache si Ducu nu stia unde se afla, iar cei trei nici nu se gandeau sa sufle vreo vorba.

—Domnule, grai principele spre Tufanel, te-am primit printre cei mai dragi prieteni ai nostri. Ne-ai fost recomandat cu multa caldura. De va fi sa-i porti recunostinta cuiva, ea sa fie indreptata spre protectorul domniei-tale Chirila Zece Cutite. Insa te sfatuiesc sa nu-i arati multumirea, fiindca te-ai putea alege cu o mustrare. In schimb, are ochi bun. El descopera adesea harurile unui cavaler cu mult inaintea altora. Ne placi, domnule. Dupa luptele ce le vom avea in Moldova, s-ar putea sa-ti cuceresti un brevet de capitan. Dar nu sta in puterea noastra, ci in harurile domniei-tale.

Tufanel era cand palid, cand rosu-pal ca apa la asfintit sub bataia soarelui. Dori sa vorbeasca plin de cumpatarea cuvantului, insa un gest al principelui il opri.

—Nu vorbe, domnule. Fapte asteptam de la voi. Tara are nevoie de fapte.

Apoi se intoarse catre Cae. Fata lui dezvalui o dragoste neascunsa, intarita de cuvintele calde pe care le rosti.

—Cum e cu mana, draga nepoate?

—Bine, maria-ta. Felcerul Zimmermann parca-i facator de minuni. Din pacate, e batran. Cand va pieri el, nu stiu cine ii va lua locul.

—Ajutorul sau, Ilie din Hateg, zambi Mihai. Zimmermann spune ca Ilie a inceput sa-l depaseasca in cunoastere. Neamtul acesta scump la vorba, rar lauda pe cineva. Dar sa trecem la ale noastre. Scrisoarea lui Henric al Frantei asteapta nedesfacuta.

Cae lua sulul de hartie si incepu sa citeasca din franceza in romana.

„Sire, va spun astfel fiindca un titlu mai mic nu vi se cuvine. Deci, de la rege la rege, va instiintez ca se apropie un an de cand sunt un om trist. Ei da, sire. Sunt furios cum n-am fost de mult. Mandrii vostri cavaleri Cae Indru si Ducu cel Iute i-au zdrobit pe ai mei intr-o intrecere de scrima. Si asta in vazul lumii. Va inchipuiti, sire, ca abia in urma cu un an veneau ambasadori de la curtile Europei sa ne felicite cu parere de rau pentru victorii rasunatoare ale cavalerilor mei in dauna lor. Cautam cu sfanta ipocrizie sa alin durerile ambasadorilor, fiindca in inima mea jubilam. Azi, sire, sunt un biet rege care nu mai poate ridica fruntea cu dulce orgoliu. Obtinem aceleasi victorii la alte neamuri, dar stiu cu totii ca avem nasi in Rasarit. Pana cand, sire? Am inceput sa ma ocup personal in vederea pregatirii cavalerilor mei cei mai buni. Am asistat in fiecare zi la lectiile luate de domnii Clopin si Claude. Si, cu toata parerea de rau ca nu pot fi curtenitor, sper, sire, sa-i invinga pe ai vostri”.

—Cinstit si deschis la suflet! murmura principele.

„Sper sa-i invinga, sire, fiindca altfel nu mai am odihna. Si doresc sa nu fiu nevoit a ma bate chiar eu, care nu sunt prea desavarsit fata de alti spadasini ai mei. De va fi o infrangere a noastra, voi veni curand in fruntea a o suta de spadasini pentru o noua infruntare si vom gusta impreuna din vestitele voastre vinuri. Va felicit din inima pentru superba voastra victorie asupra cavalerilor mei la Hradčany.

Sire, adanc miscat si fericit de rasunatoarele voastre victorii asupra turcilor, tatarilor si mai ales asupra regretatului principe Andrei Báthory, as dori sa va fiu de folos. Asta cu atat mai mult cu cat prin victoriile voastre turcii au slabit simtitor si azi nu sunt o primejdie pentru Apus. Ambasadorii nostri de la Praga, de la Sfantul Scaun si Madrid ne-au dat stiri ce va privesc direct. Din stirile adunate, concluziile noastre s-au limpezit destul pentru a va vorbi clar. Imparatul Rudolf, suzeranul vostru vremelnic, e un om bun si inteligent, dar slab ca imparat. El cauta linistea sufletului pentru a-si desavarsi arta de ceasornicar si cititor al misterelor ceresti. Il pasioneaza mai mult pictura decat plicticoasele treburi ale imperiului. Sa nu asteptati mare lucru de la el. Fiindca Rudolf se supune cu teama unor forte mai mari. Iar fortele acestea sunt papa, Maria de Spania si biserica catolica din Imperiul Austriac. Aceste forte doresc un bastion catolic la granita cu Rasaritul. Stiu ca sunteti saraci intr-o tara bogata. Sarea, vinul, argintul, aurul, graul si vitele voastre starnesc lacomii mari. Ele nu va sunt azi la indemana, si asta-i cauza saraciei voastre. Turcii au renuntat temporar la ele, datorita vitejiei poporului nostru. Dar Apusul va renunta mai greu. Turcii au luat de la voi prin forta. Apusul ascunde forta sub zambet si vorbe mari. Cunoscandu-se intentiile voastre si mai ales harurile de bun general, azi ati devenit un obstacol, sire, in planurile celor trei dusmani aratati. Se urzeste indepartarea voastra si mi-e teama ca chiar mai mult. Feriti-va, sire! Dusmanii sunt mari. Chiar noi ne temem adesea a ne atrage mania lor. Si nu uitati ca Rudolf, cu toate ca va poarta stima si admiratie, cu toate ca va pretuieste mult, va aproba orice impotriva voastra, numai spre a-si pastra linistea.

Sire, am auzit lucruri mari despre voi si despre domnii Cae Indru, Chirila Zece Cutite, Costache Caravana si Ducu cel Iute. Lucruri atat de mari si uimitoare, incat va discutam adesea. Iar primul lucru pe care-l facem la intoarcerea unui ambasador de la Constantinopol sau Praga, de la Viena sau din alte parti e sa ascultam noi vesti despre voi. Dorim din inima sa va impliniti gandurile de unire totala a romanilor si suntem convinsi ca cel mai desavarsit general al timpului nostru va izbandi intr-o cauza atat de nobila.

M-ar bucura, sire, sa va cunosc pe voi si pe cavalerii vostri. Aud ca aveti o tara mai frumoasa decat inchipuirile indraznete. Chiar daca drumul e lung, m-as simti fericit sa o vad si sa ne bucuram alaturi de voi pentru intregirea ei.

Al vostru, Henric

27 februarie 1600”

—Domnilor, o scrisoare mare, de la un rege mare, grai principele ingandurat. As dori sa o pastrez pentru nepotii si stranepotii nostri. Nu pot. Contele Ramonchamp mi-a soptit ca o vrea indarat, in scop de distrugere. Henric al Frantei se fereste, pe buna dreptate, a-si atrage mania celor pomeniti in ea. O astfel de dovada, daca ar pica in maini vrajmase, i-ar aduce multe necazuri. Am gasit in aceasta scrisoare unele raspunsuri la banuielile noastre. Avem dusmani mari, impotriva carora e greu de luptat. Dar sa ne gandim azi la lucrurile mai apropiate. Imperialii tin cu tot focul sa aduca regimente nemtesti in Alba-Iulia si in alte orase. Chipurile, pentru siguranta noastra. De fapt, incearca sa ne ia puterea prin viclenie. Comisarii lui Rudolf, in loc sa ne aduca sprijin, ne studiaza fiecare gest. Dintre ei, doar capitanul Mihai Szekely ni se arata prieten, insa puterea lui e mica. Celalalt comisar, David Ungnad, viseaza sa fie guvernator al Transilvaniei. Acestea ii sunt gandurile. S-a unit cu Farcas Kornis, cu cancelarul Naprágy, cu nobilii ostili noua si trimite vesti mincinoase la Praga. Domnilor, nobilimea din Transilvania nu prea stie ce vrea. Cand a domnit Sigismund Bathory, au complotat impotriva lui. Curand l-au preferat pe Andrei Báthory, dar dupa lupta de la Selimbar, cand nenorocitul principe era fugar, nimeni nu l-a urmat pentru a-l ajuta. Apoi s-au inchinat noua, iar azi comploteaza din nou. Il vor iar pe Sigismund. Ei nu pot intelege ca de vom face o tara unita, puternica, cu legi si ordine bune, cu granite tari, marile lor averi vor fi in siguranta, iar ei feriti de a-si teme viata. Azi urzesc impotriva noastra aproape fatis. As putea sa-i tai pana la unul si n-ar fi paguba mare dupa astfel de trantori, dar ma feresc a o face. Ne-am atrage dezaprobarea popoarelor crestine, care nu stiu ce urzesc ei aici, insa vor afla ca am facut un masacru. Le-am da prilej imperialilor sa vina cu trupe impotriva noastra. Lucru pe care nu-l dorim in ajunul plecarii spre Moldova. Imperialii abia asteapta un astfel de motiv. Va trebui sa ne prefacem a nu intelege lucrarile nobililor indreptate spre razvratire. Domnilor, maine, adica azi, vom duce tratative cu polonii si cu turcii. Contele Andrei Taranowski ne-a fost candva prieten. Azi, el vine la noi tot cu vorbe de prietenie. Sa nu uitam insa ca prietenia e una, iar datoria fata de tara alta. Andrei e viclean si dibaci. El vine la noi intr-un moment cand e sigur ca vom fi luati de tatari ca din oala in Tara Romaneasca. De ce oare? Care ii sunt gandurile?

Cae, Ducu si Costache se privira cu talc. Era limpede ca si Mihai avea aceleasi banuieli ca si ei.

—Husein-aga, solul turcilor, ne este cunostinta veche, continua principele. Dar e batran si acrit in slujbe. Nu de viclenia lui avem teama, ci de aceea a insotitorului sau, veselul Khidr. La masa tratativelor cu cele doua parti, conducerea noastra o va avea nepotul Cae Indru. Va veti intalni cu turcii la ceasurile doua, iar cu polonii la patru. Domnilor, am lasat la urma partea cea mai de seama a sfatului de taina. Azi suntem in douazeci si unu aprilie. Peste trei zile vom porni cu osti spre Moldova. Din tot ce discutam aici, comisarii imperiali vor afla putin si tarziu. Abia in dimineata zilei de douazeci si patru ii vom instiinta ca plecam spre Moldova. Adica in momentul plecarii noastre. De vor fi unele tradari ­si ele vor fi cu siguranta ­, Ieremia Movila, Sigismund si polonii nu mai au vreme sa faca prea mult. Comisarii m-au intrebat adesea despre gandurile mele in privinta Moldovei. M-am ferit a le da raspunsuri clare. Domnilor, imparatul Rudolf l-a trimis la noi pe solul sau, doctorul Pezzen, cu un ajutor de o suta de mii de taleri. Sunt doua luni de cand solul si banii intarzie undeva pe drum. Ne-ar fi trebuit acesti bani insa nu cred ca-i vedem vreodata. Ceva ce nu stim inca e cine  l-a oprit pe doctorul Pezzen din drumul spre noi. Poate ca puterile despre care aminteste Henric al Frantei. Un lucru e sigur: imparatul a incercat a ne da sprijin, dar solul sau nu s-a grabit sa ni-l aduca. Pezzen nu indrazneste a se ridica impotriva stapanului, refuzand a ne da banii. Deci e limpede ca asupra solului au cazut puteri mai mari decat ale imparatului. In privinta Moldovei, Ducu cel Iute ne aduce vesti mari de la curtea din Praga. Imparatul s-a opus la inceput gandului nostru, legat de unele tratate cu Polonia. Ei bine, cine credeti ca a sarit in sprijinul nostru? Vechiul dusman, domnilor. Arhiducele Maximilian. Oare sa fi devenit el peste noapte un prieten atat de mare? Greu de crezut. Socotim mai degraba ca imperialilor le convine sa scoatem Moldova de sub nasul polonilor, care aproape au cotropit-o. Deci, fara a misca un deget, imperialii sunt convinsi de o afacere stralucita. Fiindu-le vasali, Moldova va intra firesc sub suzeranitatea lor. Iar celor ce au alte scopuri decat noi aici, nu le va fi greu a le raspunde polonilor ca am intrat in Moldova fara aprobarea curtii din Praga. Nepoate, doresti sa spui ceva?

—Da, doamne, raspunse Indru, multumit de patrunzatoarea clarviziune a unchiului.

—Te ascultam.

—Un lucru e limpede, grai Cae. Azi se urzeste clar indepartarea principelui din principatul Transilvaniei. In ziua de douazeci si patru aprilie, adica atunci cand vom anunta plecarea noastra spre Moldova, aceasta amenintare va cadea brusc.

—Vorbesti in saga, sau nu inteleg eu? se amesteca banul Mihalcea. Oare se va intampla o minune?

—Nici vorba, rase Cae. Se vor intampla doua lucruri firesti. Intai, imperialii vor inceta urzelile, convinsi ca ne vom frange gatul in fata bunelor osti polone si moldovene. Deci, vor scapa de noi printr-o lovitura data de altii. Si nimeni nu-i va invinui ca ne-au cauzat pieirea, mai ales ca hotararea lor oficiala este impotriva intrarii noastre in Moldova. Apoi, urzelile vor inceta fiindca exista si alta latura in gandurile lor. Adica, ar fi o sansa de a scoate Moldova din mainile polonilor pentru ei. Aceste doua motive ne vor aduce liniste pe timpul campaniei din Moldova. Liniste din partea suzeranilor, caci nobilii scapati de sub observatia noastra se vor intari, gata de razvratire.

—Bine spus, nepoate! aproba principele. Imperialii vor astepta si vor amana lucrarile lor de a ne scoate din Transilvania cu forta sau cu daruri. Vor astepta sa vada ce se intampla. Fie ca pierim, fie ca ne intoarcem victoriosi, pentru ei castigul e sigur. Dar de vom invinge, vor lucra cu mai mult sarg sa ne piarda. Cred chiar ca sunt fericiti de gandul nostru spre Moldova, pe care ei nu au putinta sa o ia fara o incaierare cu ostile Poloniei. Si zau ca marele hatman Zamoyski le-ar da de furca. Domnilor, inainte de a va infatisa puterea noastra si planul atacului, se cuvine a vorbi despre cele infaptuite aici in doar cateva luni de domnie. La ultimul nostru sfat de taina, Chirila, cu darzenia si curatenia lui sufleteasca, ne-a acuzat de greseala ca stapanim doua tari, cu doua capitale, cu limba oficiala deosebita, cu osti si legi separate. El sustinea atunci ca numai dupa ce vom infaptui o unificare deplina a celor doua tari romane va fi vremea sa o ocupam pe ultima. Inteleapta judecata! Da. Avea dreptate. La asta m-am gandit si eu adesea, dar timpul nu tine cu noi. Nu avem vreme sa amanam. In scurtul nostru ragaz de domnie aici, limba oficiala a Transilvaniei a devenit cea romaneasca. Firesc, fiindca marea populatie a principatului stapana de drept aici de veacuri o formeaza romanii. In Dieta Transilvaniei am adus boieri romani, iar Teodosie Rudeanu implineste azi dregatoria de logofat pentru cele doua tari. Biserica ortodoxa de aici si-a primit conducator roman. Dintre boierii nostri am numit parcalabi in cetatile principale si juzi in fruntea unor orase. Poate nu-i mult, dar nici timpul care s-a scurs de la Selimbar incoace nu-i lung. Abia cateva luni. Iata, domnilor, ca frumoasele idei ale lui Chirila au inceput sa prinda viata. Insa pana la unificarea deplina, cu legi peste tot, cu o singura ostire si o singura capitala mai avem. O unificare nechibzuita pas cu pas poate rasturna tot ce am cladit. Nu avem nevoie de razmerite. Totul trebuie facut in timp si cu tact. Din pacate, asa cum am mai spus, timpul nu tine azi cu noi. Vrajmasia imperialilor, ce se doresc stapani aici, nu ne mai da ragaz. Chiar ma intreb: cum de nu au pornit pana acum cu osti impotriva noastra? Acestea sunt cauzele care nu ne ingaduie a amana intrarea in Moldova. Iar de nu o facem azi, cand avem prilejul, nu stiu de mai putem alta data. Daca vrem sa ne implinim visul nostru vechi, daca vrem sa fim binecuvantati de urmasi, carora le suntem datori mult, acum e momentul sa intram in Moldova.

Tacu o clipa, incercand sa-si adune gandurile. Vorbise cam mult si nu era in firea lui. Apoi continua:

—Pe timpul cat vom lipsi, logofatul Teodosie Rudeanu ne inlocuieste ca regent, ajutat de banul Mihalcea si comisarii imperiali. Ii vom porunci lui Rudeanu sa stea cu ochii pe acesti comisari. Mai ales pe Ungnad. Nicaieri nu se vor putea misca fara aprobarea lui Rudeanu. Sigur ca domnii comisari au sa urle indignati, cu strigate pana la cer, iar noi il vom certa pe Rudeanu prin scrisori. La viclenie ­viclenie. Prieteni, Cae, Chirila, Grasa si Sile Adormitu au adus neamului unele servicii de mare pret. Intai, am primit un imprumut de optzeci de mii de ducati de la negustorii din Sibiu. In felul acesta, platim o parte din lefile ostilor si acoperim ceva din cheltuielile drumului spre Moldova. Dar cea mai mare infaptuire a lor, sta in faptul ca au intors lovitura tatarilor de la Tara Romaneasca asupra polonilor. La ceasul in care vorbim, doua mii de nogai urca spre Polonia. Iata deci ca marele hatman Zamoyski nu va putea goni spre Moldova, fiind ocupat sa se apere. Mai mult: in prima zi a lunii mai, o mie de tatari sub comanda vestitului Mirza il asteapta pe Cae Indru langa satul Slobozia, pe Nistru. Mirza va intra in Moldova, dar nu cu jaf, ci cu buzduganul impotriva ostilor polone aflate acolo. Pentru astfel de lucrare, ce intrece prin maretie multe fapte din istoria popoarelor, lui Sile Adormitu i-am semnat un brevet de capitan. Parintelui Grasa, care ne-a vestit hotararea de a se intoarce acasa dupa luptele din Moldova, ii daruim o trasura, o sabie de Toledo, sase cai si cinci mii de ducati. Pentru Cae si Chirila ne-a ramas putin. Doar recunostinta. Si acum, domnilor, iata ostile ce le avem azi: ostirea Bucegilor, cu cinci mii de tineri imbracati in rosu. Ostile Jiului si Mehedintilor, cu patru mii. Tatarul Mirza cu o mie. Volaoschi, Branitchi, Ocesalschi si Rostopcea aduc doua mii noua sute saptesprezece calareti si pedestri. Unguri, o mie, sub comanda lui Grigore Mako. L-as fi vrut in fruntea lor pe Bogati, care a dovedit impotriva noastra la Selimbar ca-i un mare capitan. Dar el nu ne apartine si se afla in tabara generalului Basta. Anghelache si Lupu comanda o mie patru sute cincizeci si doi de calareti. Sarbii Petcu si Necula, viteji ca niste diavoli, o mie sase sute opt. Jivca Rosul, Mirda Ianos, Nedelcu si Radu ­patru mii de trabanti grei ca dealurile ce nu pot fi urnite din loc. Capitanul Soare a strans o mie doua sute de moldoveni, satui de jugul lui Ieremia si al polonilor, dornici de unirea neamului. La care mai adaugam doua mii de cazaci, o mie trei sute de sarbi, o mie doua sute de secui aflati in leafa mai veche, ostile Bucurestilor cu cinci mii, si ale Buzaului cu trei mii. Adica, un total rotund de treizeci si cinci de mii. Acestea ar fi fortele de care dispunem azi. Si acum, planul nostru: Sa ridicam intreaga oaste spre Moldova, ar fi o greseala de neiertat. Va trebui sa fim chibzuiti. Zamfirescule!

—Porunca, maria-ta!

—Pleci maine seara in Oltenia, la satul Craita. Ostile Jiului si ale Mehedintilor intra sub comanda ta. Iata imputernicirea scrisa. La 25 aprilie, te ridici cu ele cat mai in taina, spre Muntii Apuseni, si, dupa cuviinta intelepciunii tale, vei alege loc de popas la marginea campiei Zarandului. Iscoadele voastre sa urce pe Crisuri si sa va dea semn, de vor fi miscari ale generalului Basta. Daca vine cu osti, muriti in fata lui, dar nu-l lasati! Sa ceri ajutor prin curieri de la populatia Olteniei si sa ne vestesti grabnic!

—Asa va fi, maria-ta! se inclina Zamfirescu, iar fata ii stralucea de bucuria neascunsa.

—Mihalcea!

—Porunca, doamne!

—Trimiti stafete la Bucuresti, maine dupa scaderea soarelui. Alte stafete se vor opri in Bucegi si vor lua doua mii de rosii, ce vor goni catre Giurgiu ca nalucile. Sa ramana in padurile din lungul Dunarii, intre Cirna Mica si Corabia. Nicolae Patrascu, fiul nostru, va tine pe picior de razboi ostile Bucurestilor. Asta, pentru siguranta catre turci. Iata imputernicirile scrise.

Tacu o clipa, cercetandu-si hartiile si planurile cu grija, apoi grai:

—Iata ca ne mai raman saptesprezece mii de osteni. Ieremia, Sigismund si Ian Pototki au azi cu o mie mai mult si poate ca se vor mai aduna inca doua-trei mii. Ostenii grei ai polonilor, mesteri buni la razboaie, vor pune stavila mare. Mai au cazacii, sprinteni ca argintul-viu si indrazneti.

—Cam multi, doamne, interveni Leca.

—Asa-i, prietene! raspunse principele razand. Multi si buni luptatori, dar azi imi ingadui a va dezvalui un secret care, de fapt, pentru voi nu e un secret. Ne-am pregatit de razboi, insa nu va fi razboi, ci mai mult o goana dupa Ieremia, Sigismund si Ian Pototki. Moldova ne asteapta sa o curatam de straini si tradatori. Moldova doreste unirea cu restul tarii. Marturie stau tulburarile de la Suceava, Iasi, Bacau, Roman si Focsani. Marturie stau scrisorile trimise noua de patriotii moldoveni. O seama dintre capitanii lui Ieremia ne cheama cu multa caldura si dragoste. Ei inteleg ca acum e momentul sa se reintoarca la matca tarii, de care au fost uneori despartiti prin forta. Asa stau lucrurile, prieteni. Noi nu mergem sa cucerim, ci sa eliberam. Pamanturi straine nu ne intereseaza. Nu vom intra in Polonia, cu toate ca azi ne sta in putinta. De-a lungul istoriei, mosii si stramosii nostri n-au fost niciodata invinuiti de cotropiri. Nici noi nu vom fi. Am chibzuit indelung eliberarea Moldovei. Ea va porni simultan din patru parti si amenintare din a cincea. Vrednicul nostru Baba Novac va porni in taina cu patru mii de osteni, prin Bistrita si Rodna, spre Campulung. Capitanul Soare si-a adunat moldovenii in Tara Romaneasca, la Finta. El isi va uni fortele cu ostile Buzaului si va trece Milcovul, urcand apoi catre Iasi. Tatarii lui Mirza vin peste Nistru. Nepoate!

—Porunca, maria-ta!

—Parca trebuia sa te intalnesti cu Mirza la Slobozia, in prima zi din mai.

—N-am uitat, doamne, zambi Cae. In locul meu a plecat Nita Prastie.

—Il va recunoaste indaratnicul Mirza?

—Nu, dar va fi acolo Altin. Dupa ultimele vorbe purtate cu voi, maria-ta, i-am poruncit lui Altin sa treaca Nistrul in noaptea de cinci spre sase mai.

—E bine asa! aproba principele. Si va rezerv o mare surpriza, domnilor. O mare surpriza in Moldova. Veti vedea acolo lucruri care va vor umple inimile de mandrie. Mizez mult pe aceasta surpriza. V-as spune azi, fiindca mi-e sufletul plin, dar nu o fac. Ma voi bucura pentru voi in clipa aceea. Pentru mine va fi ceva firesc, absolut firesc. Sper sa nu ghiciti despre ce-i vorba.

Cae, Costache, Ducu si Chirila isi facura semne tainice. Banuiau si sperau ca va fi asa.

—Bani pentru Altin ai trimis? il intreba principele pe Cae.

—Da. Zece mii de ducati.

—Drace! De unde i-ai luat?

—Nici eu nu mai stiu. O parte i-am imprumutat de la contele Teleki.

—Maria-ta, ne-ati vorbit doar de trei osti in loc de cinci, interveni Leca.

—Rabdare, prietene! Eu, cu restul de opt mii, pornesc la drum in ziua de 24 aprilie. Adica peste trei zile. Dar, spre deosebire de ceilalti, nu voi merge in taina si nici iute, astfel ca Ieremia si starostele de Camenita, ce-i alaturi de el, vor cauta a-mi face fata.

—Iar cea de a cincea? intreba Mihalcea.

—A cincea va fi tocmai de sus, dinspre partea polonilor, unde se ridica acum doua-trei mii de tatari. Iscoadele lui Ieremia vor afla si vor aduce stiri de primejdie. Dar nu e totul. Cu doua zile inainte de a trece muntii, Ieremia si polonii din Moldova, vor afla ca sunt amenintati cu osti din sud, din rasarit, din nord si din apus. Asemenea vesti trebuie sa cada ca trasnetul, iar Ieremia si polonii sa intre in panica. Ei nu vor sti incotro sa se imparta. Apoi, faptul ca tatarii se misca in sudul Poloniei ii va descumpani cu totul, fiindca de acolo ar astepta ei ajutoarele de care au nevoie. Mai mult: moldoveni de-ai lui Soare, buni patrioti, numai oameni de mare cinste si incredere, s-au raspandit prin targuri, iar in ziua de 4 mai, unii la nord, altii la sud, la Iasi sau la Suceava, la Roman ori la Cetatea Neamtului, vor striga chipurile inspaimantati ca au vazut ostile noastre si fiecareia din acestea ii va tripla numarul ostenilor.

—Strasnic plan, doamne! striga Leca inmarmurit.

—Poate. M-am gandit mult la el, insa nu singur. M-au ajutat Cae, Chirila si Soare. Are cineva alte pareri in privinta planului nostru?

—Nu, doamne, rostira ceilalti.

—Atunci e bine. Cred ca am discutat aici tot ce trebuia. As vrea doar sa va mai spun ca prietenia cu Altin, ce lupta azi pentru o soarta mai buna a poporului sau, ne bucura. De vom elibera Moldova, ne va fi vecin de mare nadejde. Vechii nostri dusmani, tatarii, au inceput de pe acum sa ne ajute. Dar sa revenim la ale noastre. Campania ce ne asteapta are si partile ei rele. Unii dintre cei de aici, poate ca nu vor apuca sa-i vada sfarsitul. Prieteni, sa ne luam ramas bun si faca-se voia lui Dumnezeu! Sfatul de taina s-a incheiat. Va poftesc sa coborati in sala balului pe rand si nu toti prin aceeasi intrare!

Ramas numai cu Cae Indru, principele privi melancolic in urma celorlalti socotind ca nu se vor mai intalni la sfat de taina pana dupa razboi, dar se insela crunt.

—Mergem si noi, nepoate? intreba dupa o vreme.

—Socot ca e timpul, aproba tanarul cavaler.

Pornira de-a lungul coridoarelor pustii, unde doar strajile, doua cate doua, vegheau la buna randuiala. Sus, palatul picotea, tras de aplecarea molcoma a noptii. Jos, tineretea se avanta in dulceata dansului. Ajunsera aproape de sala, dar se oprira brusc. Sub o frumoasa panoplie, doi tineri schimbau imbratisari pline de foc. Ii recunoscura dintr-o privire si se trasera indarat pe varfurile picioarelor. Cei doi erau Ducu si domnita Florica.

—E primavara, nepoate, murmura principele.

—Vad, zambi Cae, si cata intrebator catre unchiul sau.

Dar pe fata lui ingandurata nu putu citi nici dezaprobare, nici bucurie. Alesera alta cale, insa fara folos. Intr-un colt tainuit, contele Teleki si maruntica Dana Mihalcea incercau primul lor sarut.

—Mi-e teama ca toate drumurile noastre spre sala balului sunt baricadate strasnic, sopti principele.

—Ar mai fi unul prin curte, rase Cae din toata inima.

Facura ocol. Afara, mireasma noptii, calma, parca inviora dintr-o data. Ceva alb, care aducea a rochie, alaturi de o umbra inchisa la culoare, se trasera iute sub coroana bogata a unui piersic inflorit. Cei doi trecura ca si cand nu ar fi observat nimic. In marea sala a balului, contele Ramonchamp se intretinea cu parintele Grasa. Cand il vazu pe principe, solul Frantei grai cu fata stralucitoare:

—Sire, marchizul d`Artois ne spune lucruri minunate. Prin satele romanesti exista unele obiceiuri ce vorbesc despre harurile mari ale acestui popor. In noaptea de Anul Nou, flacaii trec pe la casele cu fete bune de maritat, dar cam nazuroase, le iau portile in spinare si le duc departe, la alte asezari cu astfel de fete, aducand in loc portile acestora. Iata, sire, o frumoasa traditie, in care aplecarea spre farsa a poporului e evidenta. In luna mai, exista o seara a Noatenilor. Insa nu-i vorba despre miei, ci despre acei tineri ce au implinit varsta de saisprezece ani. Flacaii mai mari trec seara pe la casele unde sunt astfel de tineri. Mamele isi primenesc pruncii ca de sarbatoare si-i dau in seama flacailor, dimpreuna cu un colac si un urcior cu vin. Apoi, cand toata ceata se aduna, ies cu totii la marginea satului, si acolo, intr-o atmosfera de veselie, flacaii le vorbesc baietilor despre rosturile dragostei si despre minunea dumnezeiasca ce se numeste femeie. Obiceiul e vechi, ramas de la stramosii vostri daci, iar rostul lui aduce intreaga cumintenie a poporului. Pana azi nu am auzit despre o datina mai frumoasa si mai nobila decat aceasta.

Principele zambi, apoi raspunse bland:

—Pana la insanatosirea domnilor Claude si Clopin, veti afla inca multe lucruri. Va punem la dispozitie cai sau trasura, pentru a va putea misca dupa voie.

Curand, mugurii diminetii isi desfacura petalele in ferestre. Incepea o noua zi, cu toate framantarile ei.

Era in ziua de 22 aprilie a anului 1600. Intr-una din odaile palatului princiar din Alba-Iulia, masa tratativelor dintre romani si turci isi primise oaspetii. Husein si Khidr ii aveau in fata pe Cae Indru, Radu Buzescu, Ducu cel Iute si Costache Caravana. Turcii se aratau veseli. Mai ales Khidr, care pornise a povesti ceva cu haz. Cae radea cu pofta, dar atent a prinde intelesurile adanci din vorbele dibaciului sol. Khidr era primul dintre diplomatii Portii Otomane pornit sa inlocuiasca vechea trufie, aroganta si rigiditate a trimisilor turci, folosind iscusinta, gluma si tot arsenalul de finete necesar unui sol bun.

—Domnilor, spuse el intr-o romaneasca fara cusur, dobandita pe vremea cand fusese pasa de Timisoara, intr-una din zile ma cheama marele-vizir Ibrahim si-mi zice: „Khidr, tu mai stii pana unde se intinde azi tara valahilor?” Zic: „Asa si-asa, stralucitorule! Acum sase-sapte luni, cred ca intre Dunare si Muntii Fagarasului. In urma cu cinci-sase luni ­ pana la Maramures.” Zice: „Mda! Aud ca nu-i o luna de cand si-a largit iar hotarele. Inseamna ca nu esti prea sigur.” Graiesc eu: „Nu, inteleptule! Am auzit ca principele Mihai ar pleca spre Moldova. Iar de acolo, cine mai stie?” „Da, da, spune el. Daca nu ne grabim azi sa-l vedem, tare mi-e teama ca va trebui sa alergam dupa Mihai-voda mult mai sus, daca nu chiar prin toata Europa. Are piciorul sprinten si se departeaza grabnic de noi.” Zic: „Biruitorule, e drept ca merge iute, dar gandurile lui cele mai calde sunt indreptate tot catre vechii lui prieteni de aici!” „Khidr, zice el cu lacrimi in ochi, daca fugi tare, ai mai putea sa-l ajungi?” Spun umil: „Greu, insa imi voi da silinta.” Zice: „Sa mergi ca din tun, Khidr! Si sa-i duci steagul nostru de pace, de recunoastere ca principe al Transilvaniei si Tarii Romanesti, douazeci si cinci de mii de galbeni, o spada noua si un cal ce se arata iute ca o minune! Ii dam putine semne de prietenie, insa mult mai mari decat ale suzeranului sau de la Praga. Sa-i spui, Khidr, ca cei cincizeci de mii de spahii si ieniceri ai nostri aflati la Daud sunt tari ca muntii. Unii cred ca i-am adus acolo, ca o amenintare impotriva Tarii Romanesti. Putini stiu ca ei asteapta doar un semn din partea lui Mihai-voda, pentru a intra sub comanda sa.”

Khidr se opri si cata zambind spre romani.

—Frumoasa poveste! exclama Cae, intrebandu-se ce urmaresc solii turcilor prin vorbele cu talc ale lui Khidr. Cat despre bunavointa marelui-vizir Ibrahim, Alah sa-l tina in pace, nu avem cuvinte de multumire! Cred ca-i pentru prima oara in istoria lumii cand o tara mare, puternica ii ofera uneia mai mici daruri, recunoastere si mai ales puterea ostilor sale. Iata ca mai sunt minuni. Sa nu ceri nimic si sa dai mult, arata a semn de mare prietenie.

Istetul Khidr isi retinu o tresarire sub un gest hazliu. Il pretuia pe Cae de la alte tratative mai vechi si-i cunostea bine harurile gandului adanc. Valahul punea totul pe seama prieteniei, pentru a-i obliga sa ceara putin. Era vadit ca se prefacea a intelege doar o dovada de bunavointa a Portii Turcesti darurile, steagul de recunoastere si chiar ofertele de osti, aducandu-i pe el si pe Husein in frumoasa incurcatura. Apoi vorbi, cu acelasi aer vesel:

—Ne bucuram alaturi de voi pentru ca primiti darurile marelui-vizir.

—Nu chiar toate, raspunse Cae precaut. Impotriva cui ne imbie stralucitorul Ibrahim cu o oaste de cincizeci de mii de oameni?

—A polonilor, rase Khidr.

—Nu suntem in razboi cu ei.

—Veti fi. Cu ce aveti azi, nu vad o campanie stralucita in Moldova. Prea putine osti. Cred chiar ca drumul vostru acolo e sortit unui necaz. Marele hatman Zamoyski va cobori acolo peste voi ca un fulger. Cu ce-i faceti fata?

—Efendi Husein, efendi Khidr, raspunse Cae cu multa hotarare, oare cunoasteti mai mult decat mine? Ce va face sa credeti ca pornim impotriva Moldovei?

—Avem ochi si urechi, interveni Husein. Stim sigur ca in mai putin de o luna veti intra peste Ieremia Movila.

—Inseamna ca stiti voi si principele Mihai, fiindca noi inca nu avem astfel de stiri. Iar pe zvonuri nu ne putem angaja aici.

—Veti afla cat de curand ca avem dreptate, spuse Khidr.

—Poate. Cand vom avea astfel de porunci, voi trimite o solie la Poarta. Dar pana atunci, va multumim inca o data pentru tot.

Zicand acestea, Cae facu un gest ce insemna incheierea tratativelor.

Era un gest viclean, ca si ultimele cuvinte de multumire.

—Ar mai fi unele lucruri, relua Khidr.

—Adica?

—In caz de razboi, veti cere ajutoarele noastre?

Cae chibzui adanc. Ostile turcesti le-ar fi fost de trebuinta, dar cine ii garanta ca le vor mai putea scoate din tara fara lupta?

—Nu cred, grai el. Suntem vasali ai imparatului Rudolf, iar ca vasali, va trebui sa-i cerem acordul.

—Nu prea ascultati voi de Rudolf, rase Khidr. Mai mult: imparatul cauta a va alunga din principatul Transilvaniei. Noi va intindem o mana azi. Imparatul ­un picior gata sa loveasca. Veti cadea tocmai de dragul aliantei voastre cu crestinii.

—Sa zicem ca ne intoarcem spre voi, zise Costache Caravana. In astfel de situatie, va multumiti oare numai cu prietenia?

—Da, raspunse Khidr. Ca vasali ai nostri, vom fixa un tribut pe jumatate din ce a fost altadata. Ibrahim va iubeste mult si nu cauta alte scopuri decat sa fie pace la nord de Dunare.

Husein isi privi ingandurat prietenul. Khidr ceruse mai putin decat hotarasera impreuna. De vina erau numai valahii, care-i tot dadeau zor cu prietenia si recunostinta. Discutiile purtate astfel ii obliga a pretinde putin.

—Pentru a ne indrepta spre voi, ne trebuie timp, interveni Ducu. Dati-ne ragaz pentru asta.

—Asemenea lucruri se pot face pe loc, raspunse Khidr banuitor. Timpul mai mult incurca gandurile omului. Noi am venit pregatiti a lamuri limpede pozitia voastra viitoare.

—Efendi Husein, efendi Khidr, se amesteca Indru, lucrurile sunt mai incurcate decat credeti. Nu ascundem ca Imperiul Austriac ne iubeste putin. Nu ascundem ca suzeranii nostri incearca sa-si tradeze vasalii, dar trebuie sa intelegeti ca nu ne putem dezlipi de ei cat ai bate din palme. Poarta turceasca ne arata mai multa bunavointa decat curtea de la Praga. Ajunge oare asta? Nu. Regimente ale imparatului stau in multe cetati apropiate de granitele Transilvaniei. Generalul Basta cu ostile lui mari s-au asezat aproape de hotar, pe Crisuri. Doriti oare o incaierare intre noi si imperiali, aici, in inima Transilvaniei? O incaierare care ne-ar pagubi mult, chiar daca am primi ajutor de la ostile voastre? Fiindca distrugerile ar fi aici, nu in alta parte. Dati-ne un ragaz de doua luni, pentru a pregati altfel desprinderea de sub suzeranitatea lui Rudolf.

„Cred ca e sincer, gandi Khidr. Cat despre intrarea lor in Moldova, un general mare ca Mihai nu-si dezvaluie gandurile la masa unor tratative. Ziua plecarii lor spre Moldova e destul de apropiata, dar o tin in secret, tocmai in vederea reusitei. Ma indoiesc totusi ca vor izbandi in acest razboi. Zamoyski ii va lovi ca un trasnet.”

—Fie! Va dam un ragaz de doua luni.

Romanii se ridicara fara a-si arata satisfactia. Dar nu parasira odaia decat ca sa-si conduca oaspetii. Asteptau o noua incercare cu polonii. Cand ramasera singuri, Radu Buzescu fluiera admirativ.

—Domnilor, striga entuziasmat, ragazul de doua luni ne trebuia noua de la turci, nu un pret scazut. Fiindca mult sau putin, tot un drac. Ei nu vor vedea niciodata nimic. Strategia lui Cae Indru a prins de minune. Inteligentul Khidr a cazut in leasa, crezand ca pe noi ne intereseaza a da putin. Cred ca asta era in mintea lui cand Cae facea dese aluzii la prietenie si recunostinta, astfel ca i-a scapat amanuntul cel mai de pret: ragazul pe care il ravneam. In ce priveste plecarea noastra spre Moldova, nu ne-a crezut a nu sti, asa cum nu crede ca vom castiga razboiul. Dar sa nu uitam ca azi turcii au venit la masa tratativelor cu multa sinceritate, iar asta se datoreaza faptului ca ne considera insemnati pentru planurile lor. Ah, iata ca sosesc polonii!

Contele Taranowski, urmat de doi consilieri, intra bucuros de intalnire si vorbi mult in numele prieteniei, cu fraze grele, fara rost sigur, fara cap, fara coada. Romanii il ascultau rabdatori. Cand sfarsi plicticoasa lui risipa de vorbe, Costache Caravana il intreba sfios:

—In fond, ce doresti domnia-ta? Sa ne ierti ca nu suntem prea tari la intelegerea vorbelor cu talc! Noi suntem deprinsi mai mult cu lucrul armelor. Acolo stim rosturile bob cu bob, dar aici ne ameteste finetea gandului vostru adanc.

Taranowski era departe de a fi un ageamiu. El auzise multe lucruri mari despre cei din fata lui ca sa poata crede o iota din spusele grasunului. Se prefacu totusi a intra in joc si grai mai limpede:

—Faptul ca am venit din prietenie e clar.

—Inca nu, i-o reteza Costache.

—Dar, domnilor, intre popoarele noastre totdeauna a fost prietenie.

—Mare pe timpul lui Alexandru cel Bun, preciza Buzescu.

—Si azi, raspunse Taranowski, usurat de ajutorul lui Radu.

—Cu osti polone in Moldova? interveni Ducu.

—Ah, domnilor! rase Taranowski. Ostile polone din Moldova au scop de aparare a granitelor noastre de la sud. Apoi, ele au coborat acolo ca semn de prietenie fata de Ieremia Movila.

—Si cu amenintari asupra noastra, completa Radu.

Romanii banuiau ca Taranowski nu are imputernicirea regelui sau, a Seimului, sau macar a cancelarului Zamoyski. Aflasera prin iscoade sigure ca el venea direct de la Iasi, nu de la curtea Poloniei, cum ar fi fost firesc si cum pretindea el. Mai degraba era clar ca venea ca trimis al lui Ieremia si Sigismund, pentru a spiona gandurile celor din Alba-Iulia. Iar pentru a-si intari aceasta credinta, cei patru romani manevrau chibzuit a-l atrage in cursa pe Taranowski.

—Nu cu amenintari, domnilor, zambi contele. Veti vedea din propunerile noastre ca Polonia are ganduri bune fata de voi.

—Care sunt acestea? se interesa Cae cu uimire vizibila.

—Sa intrati sub suzeranitatea regelui nostru. Suntem mai siguri decat Imperiul Austriac. Stim ca imparatul Rudolf cauta sa va piarda. Sa va alunge de aici.

—Asa e! raspunse Indru cu vadita sinceritate. Nu ascundem unele greutati si temeri. Dar nu vad ce ne-ar putea oferi Polonia.

—Multe, rase Taranowski. Intai, va garantam drepturile voastre aici. Apoi, ostile noastre vor fi gata a veni cu sprijin impotriva oricui.

—Chiar impotriva Imperiului Austriac? intreba Ducu.

—Chiar.

—Dar aveti cu ei un tratat, spuse Costache.

—Nu tagaduim. Insa lucrurile se schimba daca veniti de bunavoie ca vasali ai nostri.

—Care-i castigul vostru? se interesa Radu.

—Siguranta granitelor din sud, o stavila impotriva turcilor ce nazuiesc spre nord si scaderea influentei imperiale in aceasta zona.

—Domnule, spuse Cae ingandurat, ar trebui sa mai adaugati unele favoruri. Sa zicem, un ajutor de o suta de mii de ducati pentru intretinerea ostilor si alipirea Moldovei la trupul tarii.

—In privinta Moldovei nu putem discuta, spuse Taranowski.

—Dar pentru altele?

—Da, rosti contele cu hotarare.

—De vom cadea la invoiala, semnati cu noi un tratat?

—Da, dar nu azi, se codi Taranowski. Va trebui sa ma intorc la curtea Poloniei, sa arat dorintele voastre si sa primesc instructiuni.

—Credeam ca regele v-a dat imputerniciri sa propuneti si sa oferiti intre niste limite, zambi Cae. Deci, ati avea caderea sa semnati un tratat.

Taranowski simti panta alunecoasa catre care il duceau romanii si vorbi precaut:

—Domnilor, regele si cancelarul Zamoyski ne-a indemnat doar a va cerceta hotararile.

—Ma mir de o astfel de greseala a lor, continua Cae. Doar ei stiu ca ce e azi nu e maine. Adineauri am dus tratative cu solii Portii Otomane, iar acestia au semnat tot ce am convenit impreuna.

—Ce puteau sa semneze niste soli ai turcilor? iscodi contele razand.

—Domnule Taranowski, raspunse Cae, sa revenim la oile noastre, nu la ale altora. Credeti ca veti obtine imputerniciri pentru o discutie mai larga in vederea intrarii sub suzeranitatea voastra?

—Pentru asta am venit, sa discutam, respira usurat Taranowski. Vreau pretentiile voastre limpezi. Apoi le voi discuta cu regele si sa stiti ca veti avea sprijin de la mine.

—Va multumim, domnule! se inclina Indru. Azi suntem nevoiti a ne indrepta catre cei care dau mai mult. De veti fi voi, ne-am bucura. Iata care sunt pretentiile noastre.

Discutara si se tocmira mult. Apoi se ridicara cu totii de la masa. Taranowski ­convins ca-i imbrobodise. Romanii ­ lamuriti ca vicleanul conte nu venea de la curtea Poloniei, ci din Moldova, la indemnul lui Movila si Sigismund Báthory. Iar scrisoarea prezentata de el ca imputernicire data de cancelarul Zamoyski era un fals. Din tot ce incercasera ei, contele nu se putea angaja cu nimic, ascunzandu-se in spatele unor hotarari de sus. Deci, stirile despre venirea lui direct de la Iasi se aratau bune.

Inserase. In curtea palatului princiar, piersicii aplecati de vant cerneau sub ei covor alb-trandafiriu.

In ziua de 23 aprilie, cu mult inainte de vremea pranzului, clucerul Ieremia Baicoianu facu vreo cateva drumuri pe la unele case din Alba-Iulia si anunta sfat de taina. Mirati de asemenea veste, Radu Buzescu, aga Leca, Mihalcea, capitanul Soare, Tufanel, parintele Grasa, Udrea si Teodosie Rudeanu venira in odaia de lucru a principelui, unde ii asteptau Costache, Ducu, Indru si noul capitan Sile Adormitu. Mirarea celor prezenti era indreptatita, fiindca nu trecusera doua zile de cand tinusera ultimul sfat de taina. Mihai parea mai ingandurat decat alta data. Cutele de pe frunte i se adunasera aspre, iar in ochii vioi staruiau nori grei.

—Domnilor, grai cu manie neretinuta, nu credeam ca ne vom intalni din nou inainte de plecarea noastra spre Moldova. Dar iata ca s-au ivit unele neajunsuri. Cand am hotarat, cu ani in urma, iesirea de sub turci, toata populatia Bucurestilor stia gandurile noastre, numai turcii nu le-au aflat. De-a lungul anilor am infaptuit multe impreuna, insa niciodata dusmanii nu au prins de veste despre hotararea de a ne misca asupra lor. Azi, din pacate, avem un tradator printre noi. Si nu unul marunt, ci dintre aceia care ne-au fost dragi ca lumina ochilor. Niciodata nu s-a intamplat o astfel de ocara asupra noastra si a neamului.

Auzind vorbele aspre ale principelui Mihai, printre cei prezenti parca trecu ceva curent rece, ca un fior. Se privira mirati si intrebatori, foindu-se fara astampar. Doar Cae, Ducu, Sile si Caravana aratau a-si pastra linistea obisnuita.

—Domnilor, continua principele, sufletul nostru e cernit mai rau ca in fata mortii. Nu razboaiele, nu moartea, nu dusmanii multi ne inspaimanta, ci tradarea marsava. Ce ai de spus, Leca?

Inalt si spatos, cu fata placuta, aplecata alta data catre veselie, cu barba aspra si lipsita de obisnuita lui ingrijire, cu ochii scanteietori, Leca se ridica palid si grai manios:

—Nimic, maria-ta.

—Mi-e teama ca te infruntam, domnule. Capitanul Sile Adormitu te invinuieste de tradare.

—Cum indrazneste? sari aprig banul Mihalcea. Oare trufia sau ambitiile acestui om pot sa cada cu atata rautate asupra bravului Leca? S-au uitat oare anii lui de slujba in folosul neamului? S-au uitat vechile lui rani si marile lui victorii impotriva dusmanilor? Nu cred, maria-ta. Iar daca acest om nu are dovezi zdrobitoare

—Si eu il invinuiesc pe Leca, il intrerupse Ducu cel Iute.

—Si eu, se alatura Cae Indru.

Capitanul Mihalcea ingaima ceva si se uita catre prietenul sau. Leca sedea zdrobit, cu umarul rezemat de masa, parca avand nevoie de sprijin. Barba ii tremura dimpreuna cu umerii obrajilor, ca sub apasarea unor convulsii. In colturile gurii ii aparuse o spuma albicioasa, care putea sa fie semn al maniei sau al framantarilor sale. Mihalcea ramasese fara grai si facea unele sfortari, ca si cand i-ar fi lipsit aerul.

—Vorbeste, Sile! il indemna principele.

—Doamne, grai acesta, sunt doua nopti de cand veghez asupra locuintei lui Taranowski. Asta, din ordinul domnului Cae Indru. Dupa cum stiti, casa, oferita vremelnic solului polon, a apartinut lui Huszár, cel ce complota in toamna asupra principelui nostru. Aceeasi in privinta careia sezuse prizonier domnul Costache Caravana. De sapte zile, ea ii adaposteste pe Taranowski, pe cei doi consilieri ai sai, o tanara frumoasa, ce pare a fi favorita solului, si douazeci de osteni poloni, ce si-au aflat loc in odaile fostilor slujitori ai lui Huszár. Noi cunoastem bine casa aceea. E inconjurata de ziduri mari, are o gradina mare cu pomi si boschete, iar pozitia ei retrasa de la ulita se arata plina de liniste. Aseara eram impreuna cu domnii Cae si Ducu. Pentru a intra acolo, am sarit zidul prin fundul gradinii si, adapostiti de pomi si boschete, ca si de intunericul noptii, am ajuns la fereastra pivnitei. Aceasta are o intrare prin casa, dar fereastra, ce nu era incuiata, ci numai proptita de noi cu multe zile inainte, ne-a ajutat sa coboram acolo. Cheia de la usa pivnitei e la mine. Lipsit de acea cheie, Taranowski n-ar fi putut intra acolo si cred ca nici nu l-ar fi atras asa ceva. Aproape de miezul noptii, domnul Galusca, imbracat in straie de targovet, pazea ulita din indemnul nostru. Cand am auzit un fluierat anume, care era semn ca cineva intra in vizita la Taranowski, ne-am lepadat incaltarile in pivnita, am urcat spre usa, iar de acolo am auzit vocea contelui si, cu multa mirare, pe aceea a capitanului Leca. Dupa un timp, cand zgomotele incetara, cand am socotit ca gazda si musafirul intrasera in sufragerie, am deschis usa si am iesit din pivnita. O mica odaie alaturata avea legatura cu sufrageria. In odaie era intuneric, dar dincolo ardeau cateva lumanari mari. Am ramas acolo in intuneric. Prin fereastra ce dadea spre sufragerie se vedea bine si se auzea limpede orice cuvant. In incapere se aflau Taranowski, cei doi consilieri si capitanul. Leca mi se parea beat. Miscarile lui nu aratau cumpatarea omului treaz. Ii era sete si ceru ceva de baut. Contele ii oferi o cana, iar dupa ce bau cu sete, Leca se inviora dintr-o data. Insa nu pentru multa vreme, fiindca incepu sa se bataie, apoi, parca scuturat de friguri, arata planurile de atac asupra strainilor din Moldova, data cand va porni atacul, numarul ostilor si imparteala lor. Vorbi despre Mirza si cei o mie ai lui, despre moartea soliei trimise de Taranowski, Ieremia si Sigismund la hanul tatarilor si, in sfarsit, despre faptul ca nogaii, in loc sa mearga asupra Tarii Romanesti, pornisera catre granita polona. Dupa o jumatate de ceas, Leca pleca parca mai beat decat venise. Noi am ramas in odaita alaturata, pana la intoarcerea contelui, care il intovarasise pe capitan spre poarta. Cand intra din nou in sufragerie, Taranowski grai bucuros: „Ceea ce am aflat va duce la zdrobirea lui Mihai si la intrarea noastra aici, in Tara Romaneasca si in Moldova. Voi ramaneti in Alba-Iulia, pentru a vedea plecarea valahilor la razboi. Eu voi umbla iute spre Iasi. Cu cat voi ajunge mai grabnic, va fi mai bine. Ati fost de parere ca numai aurul ajuta a capata astfel de informatii. Iata ca nu ati avut dreptate. L-am obtinut fara cheltuiala si va asigur, de am fi incercat sa-i oferim lui Leca cei cinci mii de ducati, ne-am fi ales cu buzele umflate. Mai aveti de invatat, domnilor, pentru a ajunge ambasadori buni. Sa se pregateasca bagajele in noaptea asta! Maine la pranz plec spre capitala Moldovei. Sunt inteligenti valahii, dar de data asta avem noi toate atuurile.”

Auzind vorbele lui Sile, barbatii din odaie ramasera inmarmuriti. Cu fruntea ascunsa in palme, Leca arata pironit locului. Stia ca-l asteapta moartea, dar nu-i era teama de ea, ci numai de privirile celorlalti.

—De ce ai facut-o, Leca? intreba principele, nestiind ce sa creada.

—Nu stiu.

—Nu stii? Acesta nu-i un raspuns. Un om ca tine, cu judecata limpede si buna, stie totdeuna ce face. Nu te-ai vandut pentru bani, cu toate ca esti la fel de sarac, dupa cum suntem si noi. Ai urmarit oare ganduri de marire? Ce puteau sa-ti ofere polonii?

—Nu stiu, gemu Leca.

—Maria-ta, sa-l trecem prin cazne, zise Udrea incarcat de manie.

—Nu, raspunse principele. Chiar daca aflam, la ce ne-ar folosi?

—Doamne, interveni Soare, cred ca trebuie spanzurat pe zidurile cetatii. Sa fie in vederea oamenilor.

—Nu, Soare!

—Atunci, sa-si apere viata in fata mea.

—Iti multumim, capitane, insa nu asta-i calea cea buna.

Apoi, principele se intoarse catre Leca si grai cu scarba:

—Domnule, nu te paste moartea. Nu-ti luam brevetul de capitan. Ramai in slujba, Leca! Iar de va fi sa-ti gasesti moarte brava in Moldova, numele tau va fi pomenit la loc de cinste.

La astfel de vorbe, barbatii tresarira incarcati de mirare. Doar Leca, parca scuturat de friguri, ramase cu fata in palme.

—Maria-ta, intreba aprigul Mihalcea, se cuvine astfel de purtare fata de un tradator? De-l iertati voi, nu-l poate ierta neamul pe care l-a vandut. In sfatul de taina avem si noi un cuvant de spus!

—Stiu si nu uit, raspunse principele cu raceala. Socot insa ca va fi si invoirea voastra. A-i lua viata lui Leca inseamna sa recunoastem tradarea lui. A-l pedepsi altfel, ar fi prea putin. Cum in neamul nostru nu s-a petrecut asemenea ocara, va trebui sa tainuim fapta lui Leca. S-o tainuim pentru cei de azi si pentru cei ce vin dupa noi. Va fi o taina grea. O taina a mea si a dragilor mei cavaleri. Noi nu ne putem ingadui sa lasam pete murdare in urma noastra.

Mihalcea tacu. Tacura si ceilalti, in semn de aprobare.

—Prieteni, continua principele, veti ramane in aceasta odaie trei ceasuri. Am poruncit pentru voi gustari si vin. Sa beti cu Leca si sa inchinati ca la prohod! E tot ce putem face. Mai mult nu ne da mana. Doar Cae, Sile, Ducu si Costache vor pleca indata dupa noi. Ei au unele treburi ce nu sufera amanare. Taranowski a cerut audienta la noi si ar cam fi timpul sa-l primim. Din cele aflate, el se pregateste de drum. E grabit sa ajunga la curtea din Iasi. De va ajunge acolo, tot ce am chibzuit cu migala se duce de rapa. V-am oprit aici cu un scop. In Leca nu mai avem incredere. Daca-l slobozim acum, nu-i bine. De-l trimitem acasa sub paza, Taranowski ar putea sa afle si sa intuiasca faptul ca avem cunostinta despre tradare. Peste trei ceasuri, cand solul va fi departe pe drum, nu mai avem a ne teme de nimic. Veti parasi odaia mea de lucru si-l veti lasa pe Leca in plata Domnului.

—Maria-ta, striga Mihalcea crucindu-se, il slobozi din Alba-Iulia pe Taranowski?

—E sol, zambi principele. Un sol nu poate fi oprit cu forta.

Dupa acele vorbe, Mihai parasi incaperea catre sala de primire. Cae, Costache, Ducu si Sile iesira in curte prin alte coridoare. Afara, soarele scanteia frumos. O randunica isi repara cuibul sub o streasina.

In sala de primire erau putini curteni. Stransi in grupuri mici, se aplecara sprinteni observand veselia principelui, iar cele cateva glume pe care le risipi zambind, mari buna dispozitie. Cand fu anuntat, contele Taranowski isi lua un aer usor abatut si intra in incapere.

—Ce placere, domnule conte! grai Mihai cu simpatie neascunsa. Tratativele cu voi ne-au adus multe sperante, iar prietenia ce ne-ati aratat-o mereu ne bucura mult. Va simtiti bine in modesta casa pe care v-am pus-o la dispozitie?

—Mai mult decat bine, maria-ta, raspunse Taranowski cu o frumoasa plecaciune, chiar daca pantecul mare nu-l ajuta destul. Si va multu

—Ah, dragul meu! il intrerupse principele. Sa lasam multumirile, ce nu-si au rostul intre prieteni. Sper sa ramaneti la noi mai mult. Mi-ar placea sa va invit la o vanatoare in Muntii Apuseni. Nicaieri nu cred sa fie atata vanat ca acolo.

„La naiba! gandi contele. Maine pleci spre Moldova. Nu ma imbrobodesti tu pe mine. Esti siret, dar vom vedea cine rade la urma.”

Apoi rosti cu parere de rau:

—Maria-ta, dovezile voastre de bunavointa ne ingreuiaza cuvintele de ramas bun. Din pacate, sunt nevoit sa plec chiar azi. Tratativele cu voi mi-au dat aripi. Voi zbura ca vantul spre curtea Poloniei, unde sunt asteptat cu multa nerabdare.

—Ne indurerati cu asemenea veste, tresari principele, la fel de afectat. Credeam ca veti mai zabovi la noi, aducand putina stralucire palatului din Alba-Iulia. Dar inaintea placerilor —datoria. Mergeti, domnule conte, si vestiti acolo rezultatele tratativelor noastre! Si sa va intoarceti grabnic! Va asteptam. Plecati in seara aceasta?

—Nu, maria-ta. Plec indata. Bagajele sunt stranse, iar trasura si ostenii mei gata de drum.

—Calatorie placuta, domnule conte! zambi Mihai cu bunavointa. Pe unde mergeti?

—Prin Cluj, apoi urcam catre Baia-Mare.

Un sfert de ceas mai tarziu, trasura contelui Taranowski parasi Alba-Iulia, pe drumul care duce la Teius. Douazeci de osteni frumos inarmati formau alaiul. In trasura, contele si tanara lui favorita Izabela discutau veseli. Vremea buna le dadea sperante intr-o calatorie fermecatoare.

—Pe unde mergem, dragul meu? intreba Izabela.

—Prin Cluj, Bistrita, Rodna si Cimpulung, raspunse Taranowski zambind gales.

—Ce minunat! batu ea din palme. Cunosc acest drum superb. Ne vom opri adesea pentru a ne desfata inimile si ochii.

—Nu prea cred, rase contele. Sunt grabit. Trebuie sa ajung la Iasi cat se poate de iute. Vom calatori si noaptea.

—Ah! murmura ea, surprinsa neplacut. Va fi obositor. Sunt atatea hanuri cochete in drumul nostru

—Nici eu nu sunt prea multumit, o intrerupse Taranowski, dar nu am de ales. Treburi grabnice ma silesc sa nu fac zabava.

Apoi cazu pe ganduri. „Ma voi petrece pe drum cu ostile lui Baba Novac, socoti el. Totusi, nu am a ma teme. Scrisoarea de libera trecere pe care am obtinut-o de la naivul principe ma scuteste de necazuri.”

Pe vremuri, erau multe palcuri de padure de-a lungul drumului dintre Alba-Iulia si Cluj. Unele mai mari, altele mai mici, batrane sau tinere, toate cu harurile lor bogate intr-o clima blanda. Insa nici una atat de frumoasa ca acea de dincolo de Aiud. Poate nu atat de intinsa cat altele, dar veche, plina de vigoare prin copacii ei falnici. E drept ca nu se intindea prea mult in lungul drumului, ci mai degraba spre stanga, ridicandu-se mereu catre inaltimile Muntilor Apuseni. Localnicii treceau adesea prin padure pentru a scurta distanta catre unele sate. Strainii se incumetau rar, fiindca hatisurile mari erau uneori stavila grea. De o parte si de alta a drumului, ce se incolacea domol pe langa apele blandului Mures, vechea padure abia daca reusea sa se intinda pe vreo sapte-opt mii de pasi.

La 23 aprilie a anului 1600, cand soarele cadea tacticos catre marginea zilei, o trasura frumoasa, cu ferestre mari si arcuri noi, insotita de douazeci de osteni, se misca sprintena dincolo de Aiud. Contele Taranowski, inrobit de-a binelea de ochii Izabelei, rar privea pe de laturi. Mandrul peisaj nu-l atragea in nici un fel, multumindu-se cu decolteul mare al tinerei din fata lui. Trecut peste varsta cand oamenii mai pot crede, cu ingaduinta, ca sunt in plina putere, dar nu au ajuns chiar la prag de slabiciuni firesti, contele incerca sa fure de la viata cat mai mult, constient ca neputintele se apropiau grabnic. Veselia lui arata sprintena, iar cauzele i se datorau lui Leca. Obtinuse la Alba-Iulia informatii atat de uluitoare, incat uneori se indoia de temeinicia lor. Dar il cunostea bine pe principele Mihai, ca pe un general mare, iar cele auzite doar lui i se potriveau. Acum, totul depindea de timp. Cu cat va ajunge mai grabnic la Iasi, cu atat zdrobirea lui Mihai va fi mai crancena. Cei ce raspandesc vesti despre ostile principelui vor fi taiati fara mila. Mia de tatari ai lui Mirza va trece prin sabiile polonilor. Curieri sprinteni vor alerga dupa hoarda nogailor si o vor intoarce catre Tara Romaneasca, aratandu-i-se hanului ca a fost tras pe sfoara de Cae Indru si Altin. Cat despre Altin, va fi prins si spanzurat fara zabava. Iar cum ostile lui Mihai se dovedesc mai mici decat ale Moldovei, ele vor fi primite asa cum se cuvine. Se va gasi ragaz pentru calaretii poloni sa coboare grabnic la Suceava si chiar mai jos.

„Mihai isi va frange gatul o data pentru totdeauna, chibzui el. Razboiul pornit de principe ne va da dreptul sa ne asezam temeinic in Moldova. Sa calcam peste Tara Romaneasca si Transilvania ca teritorii ale noastre. Se va afla ca imparatul Rudolf joaca pe doua fronturi. Oficial nu aproba intrarea principelui in Moldova, dar il indeamna pe ascuns, nesocotind tratatul pe care l-am semnat impreuna. E drept ca nici noi nu prea punem mare pret pe el. Vom ispravi cu acest Mihai, care ne-a dat atatea nopti de neliniste.”

Purtat de asemenea ganduri frumoase, Taranowski nu observa ca trasura intrase de mult in padure, ca drumul stramt, marginit de copaci mari, era lipsit de lumina soarelui, ce se oprea in crengile de deasupra, ca intr-o bolta. Tresari din gandurile lui, inspaimantat. Palida, cu palmele la gura, Izabela isi retinu tipetele urmatoare, fiindca pe cele dintai nu le putuse opri la primele impuscaturi de pistol. Taranowski privi afara si ramase inmarmurit. Trasura se oprise la vreme in fata unui copac retezat, ce picase de-a latul drumului ca un trasnet. Opt dintre ostenii sai cazusera de pe cai iar ceilalti trageau din pistoale catre adapostul copacilor. Mai cazura inca cinci dintre paznicii trasurii, apoi, vreo treizeci de barbati cam zdrentarosi, cu fetele murdare ca si mainile, cu ochii aprinsi, navalira din ascunzisuri. Ei prinsera la repezeala caii celor sapte osteni ramasi in viata si, cu gesturi amenintatoare, le luara armele. Doi barbati prapaditi la trup si nu tocmai tineri, cu cate patru pistoale la brau, alergara spre trasura.

—Jos! porunci primul dintre ei.

Contele il privi o clipa, minunandu-se de forma nasului mare si negru ca o ridiche de iarna.

—Jos, am spus! grai din nou cel cu nasul. Apoi se intoarse iute catre ortacul sau si porunci manios: Taie-i vere!

Dar Taranowski nu era atat de natang sa nu se supuna. Cunostea bine limba valaha, ca omul care umblase mult prin acele parti. Cobori grabnic, uita de frumoasa lui insotitoare, si zise cu glasul omului caruia i s-a luat piuitul:

—Sunt sol, domnilor.

—Iar noi ­lotri, raspunse cel cu nasul.

—Am scrisoare de libera trecere de la principele Mihai.

—Zau? se mira nasosul. Inseamna ca are cine sa plateasca pentru voi.

—Va dam bani si bijuterii, striga Taranowski ingrozit. Dar lasati-ne, ca suntem grabiti!

—Si noi. Ia-o din loc!

—Am cinci mii de ducati.

—Frumos! Ii luam noi, n-avea nici o grija. Hai, mana magaru’!

Zicand acestea, cei doi veri isi indemnara prinsii in stanga drumului si se mistuira cu ei prin padure, catre inaltimile Apusenilor. O droaie de zdrentarosi ii urmau, dimpreuna cu vizitiul si cei sapte osteni legati cu mainile la spate. Cativa lotri urnira copacul din loc si-l trasera in padure. Ostenii cazuti fura pusi in trasura unii peste altii, dupa cum se nimerise locul stramt. Apoi, unul prinse haturile cailor, dar nu porni pe drumul cel mare, ci coti pe un drumeag de padure. Doar ranitii, carati cu grija prin desisuri, primira frumoase si grabnice ingrijiri. Drumul curatat de urmele atacului nu arata vreo sminteala, iar cu totul, chestia aceea de pomina nu durase mai mult de cateva minute.

Undeva la marginea drumului, acoperiti de coroana bogata a unui copac urias, patru calareti privisera atacul in liniste. Acei calareti erau Cae Indru, Costache Caravana, capitanul Sile si Ducu cel Iute. Cand totul se ispravi cu buna randuiala, cand observara ca nimeni nu picase acolo din intamplare ca martor nedorit, dadura pinteni cailor si se intoarsera catre Alba-Iulia. Insa nu mai folosira drumul, ci potecile tainuite ale padurii. Ticluisera bine rapirea lui Taranowski, punand-o pe seama lotrilor. Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal, ce venisera la Alba-Iulia pentru a-l insoti pe principe la razboi, primisera greaua misiune. Nimeni nu-i cunostea, iar fetele lor cam sui aduceau a lotri. Totul fusese chibzuit cu multa grija. Chiar si necuratenia mainilor si a fetelor. A straielor cam in doi peri de pe cei doi, ca si ale celor douazeci si opt de osteni, care aratau in hainele ponosite ca niste adevarati diavoli ai muntilor. Cat despre chipurile nastrusnice ale celor alesi, Sile Adormitu se intrecuse cu masura.

Grupul prizonierilor si lotrilor ajunse la inaltimi cand cazu inserarea. Dar nu se oprira, cu toate protestele si rugamintile lui Taranowski, transpirat si obosit peste puteri. Tarziu, dincolo de miezul noptii, oameni si cai poposira pe o culme salbatica, rar calcata de picior strain. Stancile aspre din jur se ridicau semete, adapostind la mijloc o vatra mare, ce semana cu o caldare uriasa. O pestera nu prea adanca, dar inalta, cu peretii uscati, primi in gazduire vremelnica sapte osteni poloni, un vizitiu, o fata frumoasa, un conte si cinci raniti. Ceata zdrentarosilor se multumi cu adapostul stancilor. Marginile caldarii se ridicau cat casele, iar drum bun de urcus acolo era unul singur: cel pe care venisera ei. Doar caii lotrilor si ostenilor, multi la numar si de soi, ramasesera undeva pe la poalele muntelui, paziti cum se cuvenea. Muschiul uscat, carat candva cu bratele si unele velinte soioase, aratau ca ascunzatoarea lotrilor ar fi veche. Pozitia ei, greu de atacat, dovedea frumoasa chibzuiala.

Ranitii, asezati cu grija in fundul pesterii, primeau ingrijiri. Iar cel ce se ocupa de ei o facea cu multa pricepere. Nimeni nu ar fi banuit ca sub asemenea hante prapadite se ascunde renumitul felcer Ilie din Hateg.

Taranowski era zdrobit, atat de oboseala drumului greu, cat si de marele necaz ce picase peste el. Sperase sa innopteze la Cluj, insa nu pentru somn, ci numai in vederea schimbarii cailor. Acum se afla undeva in munti, sub puterea aspra a unor lotri cu chipuri fioroase, lipsite de harurile inteligentei. Intins pe muschiul moale, acoperit cu o cerga ce mirosea a ranced, contele nu cazuse catre somn dupa truda urcusului, ci cugeta la situatia lui jalnica.

„Sa fie oare o cursa a principelui Mihai? se intreba el. O inscenare grosolana? Greu de crezut. Am ochi bun si nu am vazut nimic in purtarea lui ca sa-mi starneasca banuieli. Sa fi vorbit Leca? Dar cand? Daca a facut-o dupa plecarea noastra, timpul nu le-ar mai fi ingaduit a pune la cale rapirea. Da, am picat prosteste in mainile lotrilor. Deci, in privinta asta nu mai am ce scormoni cu gandurile. Poate mai degraba ar fi bine sa chibzuiesc in vederea scaparii mele de aici. Iata ca am pierdut o zi. Maine, principele va pleca spre Moldova ­si ce-i mai rau ­planurile ii stau in picioare. Aici sunt departe de drum. Totusi, daca ar fi sa scap maine in zori, inca as mai avea timp sa ajung la Iasi. Dar cum sa scap? Cei cinci mii de ducati ai mei sunt in mainile lotrilor. Sa le promit inca pe-atat? Poate ar fi o cale. Daca ma tin prizonier o saptamana, inseamna ca nu va mai fi nimic de facut. Doamne, ce ghinion! Totusi, ar mai fi o cale.”

Privi afara, pe sub bolta mare a pesterii. Cerul era instelat si calm. Incepu sa strige:

—Hei, domnilor!

Ciripoi-tatal si Tufanel-tatal venira grabnic alaturi de el, rastindu-se:

—Mai asta, daca mai scoti o vorba, isi bagam nadragii pe gat!

—Dar, domnilor, ingaima el speriat la vederea jungherelor ce straluceau, in putina geana de lumina, v-am poftit sa facem un targ frumos pentru voi si ortacii vostri.

—Un ce?

—Un targ, domnilor. Mi-ati luat cinci mii de ducati. Cati sa va mai dau pentru a fi liber maine?

—Inca pe-atat, raspunse Tufanel-tatal.

—S-a facut, aproba contele cu unele sperante.

—Si trei mii de zloti, adauga Ciripoi.

—Ii veti avea.

—La care s-ar mai cuveni sase mii de florini, grai Tufanel marinimos.

—Mult, se vaita contele.

—Si douasprezece mii de galbeni zimtati, licita Ciripoi, fara sa ia in seama vorbele lui Taranowski.

—Ah!

—Plus douazeci si patru de mii de aspri, interveni Tufanel.

—Vai, sunt nebuni!

—Si patru calupuri de aur.

—Sfanta Fecioara!

—Opt inele.

—Treizeci de bratari.

—Saizeci de ghiuluri.

—Domnilor! striga Taranowski uluit. Se vede treaba ca nu cunoasteti valoarea banilor. Ce mi-ati cerut nu poate oferi nici un rege

—Lasa, bre! il intrerupse Ciripoi. Alde matale esti boier mare. Am vazutara dupa numaru` ostenilor din paza.

„Sunt nebuni, gandi Taranowski. Adica, nu. Sunt prosti. De o prostie cum n-am mai intalnit pana azi. Dumnezeule! Cu prostii e greu s-o scoti la capat.”

Dupa asemenea chibzuiala amara, vorbi din nou.

—Nimeni nu va poate plati atat. Socot insa ca un om al vostru ar putea pleca chiar acum la palatul princiar din Alba-Iulia. Pana la ziua, ar fi acolo. Ii dau omului o scrisoare catre principele Mihai, iar el va va plati pentru mine si insotitorii mei sase mii de ducati.

—Etete, maa! rase Tufanel-tatal. Ne-ai crezutara prosti? Ai, bre, da-te-n castig! Vrei sa ne pomenim aici cu garzile din Alba-Iulia? N-o nimerisi, nene.

—Pai ziceati ca principele ar putea plati.

—Asa ziceam, raspunse Ciripoi cu maretie, insa trebuie sa ne mai gandim. P-orma, n-avem scule de scris. Mai vedem noi la ziua.

—Domnilor! ii implora Taranowski incercand sa-i imbuneze. Iata ca nu mi-ati luat inelele, care au o valoare mare.

Zicand acestea, le scoase de pe degete si i le intinse lui Ciripoi, ce parea mai al dracului la fire. Dar Tufanel isi lovi varul peste mana, inelele se risipira, iar cei doi incepura o paruiala de toata frumusetea. Schimbara intre ei palme si lovituri de picioare si multe dintre ele cazura din greseala asupra contelui. Se potolira greu, apoi iesira inclestati unul de altul, injurandu-se strasnic.

—Doamne sfinte! baigui Taranowski. Sunt pierdut. Astia nu se grabesc. Cu astfel de dobitoci nici nu poti discuta ca lumea. Macar de-ar lua maine o hotarare. Parca asa am inteles din vorbele lor desucheate. Dar dupa cat sunt de prosti si de rai, prevad mari necazuri pentru mine. Sfanta Barbara! murmura, iluminat de o idee. Iata ca nu m-au legat, asa cum au facut-o ceilalti. As putea sa incerc o evadare. Peste vreo doua ceasuri ii va rapune somnul pe toti. Lumina noptii e slaba. Daca scap dincolo de stanci, in padure, e greu sa mai dea de mine. Am nevoie de putin noroc.”

Privi catre culcusul Izabelei. Nu vazu mare lucru in lumina slaba a noptii, dar simti dupa respiratia ei regulata ca atipise. Afara, lotrii petreceau cu ceva bauturi. Vremea trecea greu. Pe munte, racoarea de catre ziua se ridica aspra. Linistea din tabara lotrilor crestea odata cu scurgerea vremii. Apoi, nu se mai auzi nimic. Doar cate-o pala de vant, iscat parca a mirare, stergea fetele stancilor. Insa nu vant continuu, ci mai degraba ca o respiratie rara a naturii din jur.

Taranowski se ridica fara zgomot si pasi in varfurile picioarelor pana la gura pesterii. De acolo privi trupurile lotrilor intinse in somn adanc, direct pe piatra rece. Sforaitul lor plin de strasnica barbatie ii dadu curaj. Parasi pestera, mistuindu-se ca o naluca de-a lungul stancilor. Ajunse curand la o mica trecatoare ca o poarta naturala. Ramase acolo nemiscat si privi indarat. Dincolo de stanci il astepta libertatea. Jos, la cel mult o suta de pasi, se zarea umbra intunecata a primilor copaci. Linistea staruia in jur desavarsita. Ocoli poarta stancilor si respira usurat, dar in clipa urmatoare se pomeni cu o palma peste ochi, care-i lua piuitul.

—Hei, cumetre! vorbi alaturi un vlajgan cat o grinda. Doresti cumva sa te arunc pana acolo unde se vede padurea? Ajunge doar sa-mi spui. Cat despre branciul pe care ti-l dau, sa nu-ti faci griji! Ce mai ramane intreg din tine ar putea sa o ia la sanatoasa prin padure. Chestia e ca nu prea stiu ce ramane.

Alti doi zdrahoni iesira de dupa stanci si-l condusera pe Taranowski, mai in ghionti, mai in palme, pana la adapostul pesterii. Ajuns acolo, contele se prabusi peste asternut, blestemandu-si zilele. Somnul greu il cuprinse iute, iar necazurile lui se stersera pentru o vreme.

Cand se trezi, era ziua. Soarele batea frumos in lespezile stancilor. Un miros placut de friptura proaspata ii aminti ca trecusera multe ceasuri de cand nu mai gustase nimic. Gurmand inrait, cu toata starea sa jalnica, parca de necrezut, contele salta intr-o rana si privi pe directia de unde venea mirosul ademenitor. Ochii lui crescura brusc, a mirare. Asezata intre cei doi veri, Izabela infuleca strasnic, fara fasoane.

—Auzi, vere? grai Ciripoi cu sfanta cumpatare a glasului. Gasperita asta poarta izmene pe dedesubt, ca barbatii. Niste izmene cu volane si ceva lucratura de mana. Subtiri, vere, ca panza de paianjen.

—Sfinti arhangheli! se minuna Tufanel. Pe sub ele o mai avea ceva?

—De! raspunse Ciripoi cu chibzuiala adanca. Nu se stie. Muierile astea pricopsite, totdeauna au pa ele o droaie de dracii.

—Crezi ca s-ar cuveni sa cercetam?

—Pai taman asta e! murmura Ciripoi ingandurat. Sa nu dam de belea.

—As! grai Tufanel-tatal, maret in priviri. Asta-i muiere cuminte si n-ar vorbi ce nu se cade.

—Si daca nu vrea?

—Ii dam de baut.

—Tt! Nu tine. Suntem prea multi acilea. Mai bine cand i-om slobozi. Ii dam un ducat da aur

—Na! se impotrivi Tufanel. Cel putin cinci. P-orma, ne pierdem cu ea prin padure.

—O fi destul?

—Vedem noi. Da mai mult de cincizeci, nu se cuvine. Malaiu nu-i al nostru.

—Care malai?

—Auru, desteptule! Ai cinci mii da ducati.

Izabela, ce nu pricepea o boaba din limba valaha, dar avea ochi ageri, de femeie umblata prin lume si cu multa experienta, isi retinu un zambet, cand simti ca-i vorba despre harurile ei. Nu era cat de putin infricosata de starea in care cazuse. I se mai intamplase o data. Fiind femeie, nimeni nu i-ar fi putut face vreun rau. Iar barbatii ­regi, duci, printi, slujbasi, osteni, oameni de rand ­erau toti la fel, oriunde. Toti o apa si-un pamant. Ghicise ca farmecele ei facusera ceva ravagii in inimile celor doua capetenii ale lotrilor. E drept ca erau cam batraiori si nu tocmai plini de harurile voiniciei, insa fata de Taranowski, nu cadeau cu nimic mai jos. Si pe urma, astia macar aveau ceva figuri de draci impielitati. Pe cand contele, cam aducea a sobolan gras.

Taranowski iesi din pestera atras de mirosul mielului copt in spuza. Cei doi veri il ospatara grijulii, cu cele mai frumoase bucati, astfel ca dupa ce sfarsi de mancat, parca ii disparura o parte din gandurile negre ale noptii. Acum, era convins ca ar putea sa scape grabnic. Cei din Alba-Iulia vor plati rascumpararea. Mai ramanea doar sa-i convinga pe lotri sa se grabeasca a face schimbul.

—Ce-ati hotarat, domnilor, in privinta noastra? vorbi cu multa politete, prefacandu-se a nu observa starea proasta a celor doi.

—Nimic, ba neica, raspunse Ciripoi-tatal scarpinandu-se in crestet. Mai chibzuim. Alde matale stii ca graba nu-i buna.

Trecura noua zile. In cea de-a zecea, Taranowski parea de nerecunoscut. E drept ca nu slabise cum era de asteptat, dar barba neingrijita si frumoasele lui haine, ce cazusera catre ponoseala, ca si murdaria mainilor si a fetei, ii aduceau un aer jalnic. Dupa atatea zile incepuse a semana cu rapitorii sai. Se impacase cu gandul ca pierduse cea mai stralucita ocazie a vietii sale de ambasador. O stare de toropeala pusese stapanire pe el si rar se misca din asternutul acela nenorocit. Incercase in cateva randuri sa ajunga la o lamurire cu cei doi veri, dar natangia acestora nu mai avea margini, asa ca nu stia in privinta soartei sale cu nimic mai mult decat in prima zi.

„Nici macar vesti nu am, se vaicari el. Stau cocotat in varful muntelui ca pe alta lume. Cine si-ar fi inchipuit o astfel de nenorocire?”

Tresari. Tufanel si Ciripoi veneau spre el, cu fetele parca zambitoare.

—Boierule! grai Ciripoi cu atata politete cat ii ingaduia cunoasterea acelor frumoase rosturi subtiri. La noapte esti slobod. Te lasam, bre, sa pleci unde ti-e voia. Maritul Teodosie Rudeanu, al de tine locul principelui la Alba-Iulia, a platitara pentru alde matale cinci mii de ducati. Cam putin. Matale ai zis in scrisoare de sase mii, da n-a vrut. Zicea ca n-are bani.

—Dar el unde-i? se interesa avid Taranowski.

—El care?

—Principele.

—Aaa! La razboi, boierule. In Moldova.

—Dati-mi drumul acum!

—Na! se impotrivi Ciripoi. Numai la noapte. Acum ne cauta ostenii din garzile din Alba-Iulia. Da la noapte esti liber, iar noi ne luam zborul de prin partile astea. Daca te tin picerele, maine cam pe la asfintit esti la Alba-Iulia.

—Dar caii? se mira contele.

—Caii? I-am vandutara, bre.

Taranowski cazu pe asternut, zdrobit de asemenea veste.

La 24 aprilie, in vreme ce Taranowski isi blestema soarta in captivitate, principele Mihai ii primi pe comisarii imperiali David Ungnad si Mihai Szekely. Alaturi de tron, Cae Indru, Radu Buzescu, Undrea, Costache, Ducu si Sile Adormitu sedeau in picioare. In stanga, Teodosie Rudeanu primea ultimele porunci ale principelui. Pe strazile cetatii, zarva crestea dintr-o clipa in alta. Doua mii de osteni inarmati de razboi isi stapaneau cu greutate caii odihniti si plini de vigoare. Ei erau primii din cei sapte mii si ceva cu care Mihai avea sa porneasca spre muntii de catre Moldova. Dupa ce comisarii facura plecaciunile de rigoare, principele grai vesel:

—Domnilor, va dam vesti mari.

—Si noi, maria-ta, raspunse Ungnad ascunzandu-si pe jumatate supararea ce-l cuprinsese inca din zori. Doamne, strazile sunt pline de osteni imbracati ca de razboi. Adineauri, banul Mihalcea a binevoit sa ne spuna ca porniti impotriva Moldovei.

—A, nu, domnule Ungnad! rase Mihai. Nu impotriva Moldovei, ci numai a celor care au calcat-o si o conduc.

—Maria-ta, intepa Ungnad, in calitate de comisari ai imparatului Rudolf, suveranul nostru si al vostru, socot ca nu am fost instiintati la vremea cuvenita.

—Nu-mi vine sa cred, domnule Ungnad, il repezi principele. Am discutat adesea despre intrarea noastra in Moldova. Poate ca memoria voastra nu-i prea buna. In cazul acesta, va iertam si ne ingrijoram sincer de sanatatea comisarului imperial.

Curtenii prinsera a rade, in vreme ce Ungnad vorbi manios:

—Maria-ta, e drept ca noi v-am intrebat mereu despre aceasta problema de razboi, dar raspunsurile voastre au fost in doi peri. Nu ne-ati spus data pornirii voastre.

—La ce v-ar fi folosit?

—Sa instiintam curtea din Praga.

—Si cine va opreste?

—Acum, maria-ta? Acum e tarziu.

—Mai bine mai tarziu decat niciodata, domnule comisar. Nu! Acum vorbim noi. Principele Transilvaniei si al Tarii Romanesti nu are a va da socoteala. V-am poftit aici pentru a va porunci sa-l ajutati pe Teodosie Rudeanu in greaua sarcina de guvernare a principatului, pe toata durata lipsei noastre.

—Nu ne luati cu voi? se mirara comisarii in cor.

—Nu. Principatul are mare nevoie de intelepciunea domniilor-voastre, spuse abia retinandu-si un hohot de ras.

Dupa acele vorbe, principele se ridica de pe tron si parasi frumoasa odaie de primire. In incaperea de alaturi, Ieremia Baicoianu astepta sa-i spuna o vorba.

—Ce-i, clucere? intreba Mihai privindu-l cu drag. Esti gata de drum?

—Sunt, doamne, dar va cer ingaduinta de o clipa.

—Vorbeste!

—Maria-ta, scutierul capitanului Leca m-a instiintat ca stapanul sau e bolnav rau. Atat de bolnav, incat nu va putea sa va insoteasca spre Moldova.

In prima clipa, Mihai se innegura la fata, vadit ingrijorat de soarta capitanului. Dar isi infrana iute asemenea ganduri si spuse aspru:

—Ne pare rau, clucere. Ne pare rau, insa nu avem vreme pentru el. Sa se ingrijeasca!

Si, ii intoarse spatele, lasandu-l pe clucer cam descumpanit. Ieremia cunostea marea grija a principelui fata de oamenii sai. „Oare ce s-a intamplat? se intreba surprins. Maria-sa pare pornit impotriva capitanului.”

In timp ce principele se imbraca in tinuta de razboi, felcerul Zimmermann veni sa-l intrebe de sanatate.

—Ne simtim bine, domnule, rase el. De mult nu ne-am bucurat de atata putere.

—Ne bucuram, doamne, grai felcerul. Ne bucuram, chiar daca avem unele temeri pentru vechiul vostru capitan aga Leca. De aproape o saptamana il tratam cu ceva leacuri.

—Nu-mi fac griji, daca se afla in mainile domniei-tale, raspunse principele, apoi se opri brusc. De o saptamana e bolnav?

—Asa cum v-am spus. Capitanul Leca a fost otravit acum sase-sapte zile.

—Ce tot vorbesti acolo, domnule Zimmermann? incremeni principele.

—Cum ati auzit, maria-ta. Aceasta otrava am intalnit-o o singura data in lunga mea meserie de felcer. Nu omoara grabnic, dar e folosita pentru a tulbura mintile omului. Puterea ei e atat de mare, incat cel care ar vrea sa-i afle otravitului cele mai ascunse ganduri, rar se intampla sa dea gres. In astfel de ocazii, mintea bolnavului cade spre ratacire. Iar singurele semne ale acelei otravi se arata intr-o spuma albicioasa, ce apare pe buzele celui cazut in asemenea osanda. Privindu-l, ai credinta ca-i beat. O sete cumplita il chinuie, in vreme ce corpul sau ajunge la mari slabiciuni.

Principele il asculta inmarmurit. Isi aminti ca la ultimul sfat de taina pe buzele lui Leca aparuse acea spuma albicioasa, careia nu-i daduse importanta atunci, din cauza maniei. Cu un glas ce parca nu era al sau, il intreba pe felcer:

—Ai putea oare sa-l scapi?

—Greu, doamne.

Apoi, spre mirarea lui Zimmermann, Mihai parasi grabnic incaperea, iar dupa cateva minute calarea, fara insotitori, catre casa dragului sau capitan. Zadarnic striga Zimmermann:

—Maria-ta, sunteti doar in camasa!

Doamne! exclama Mihai strunindu-si calul. Imi voi ierta oare vreodata nedreptatea pe care i-am facut-o lui Leca? Nedreptate fara stiinta. Aceasta i-o datoram lui Taranowski. Iata cu ce arme lucreaza crestinii.”

Un ceas mai tarziu, principele Mihai parasi Alba-Iulia, in fruntea ostilor sale. Pe drum il asteptau alte osti, stiute doar de el si de prietenii sai. Acelea urmau a i se alatura din mers. Langa principe, Cae Indru, Costache Caravana, Ducu, Grasa, Tufanel, Toroipan, Galusca si Sile Adormitu calareau ingandurati. Cativa dintre ei aflasera de boala lui Leca. Lipit de fereastra unei odai a palatului princiar, Chirila Zece Cutite privea cu nostalgie sirurile de osteni ce se scurgeau pe strazi in trapul vioi al cailor. Era pentru prima oara cand nu pornea la razboi in garda lui Mihai. Zimmermann nu-i ingaduise a pleca dimpreuna cu ceilalti, chiar daca spartura din piele se astupase frumos. Claude si Clopin, tovarasi de suferinta, ii ghicira gandurile si incercara sa-l invioreze cu vorbe de duh.

Trecuse de miezul noptii. Undeva, intr-o vale a Muntilor Apuseni, cu multa padure in jur, o seama de barbati sedeau de taina sub slaba bataie a luminii.

—Boierule! grai Ciripoi-tatal cam nehotarat. Ti-am promisara sa te lasam slobod, insa ne-au venit alte ganduri. E drept ca la Alba-Iulia s-au platit pentru alde matale cinci mii de ducati, dar iata ca si ortacul meu are un cuvant de spus in treaba asta. El zice sa te mai tinem pana cand neamurile domniei-tale ne vor mai da inca pe atat.

—Vai mie! se jelui contele. Ati luat destul, domnilor. Eu n-am neamuri si nici prieteni. Nu-mi lipsesc avutiile, insa nu are cine umbla la ele. Apoi, cred ca e vremea sa ne lasati liberi. Cu atatia prizonieri dupa voi, greu va veti ascunde frumos de ostenii ce ati zis ca va cauta.

—Pai taman asta spuneam si eu, raspunse Ciripoi cu chibzuiala. Daca ne dibuiesc ceva garzi, pierdem si ce avem.

—Frumoasa intelepciune! striga contele. Iar eu am sa ma rog pentru voi pana la adanci batranete ­isi inabusi o injuratura.

—Fie! aproba Tufanel-tatal, marinimos. Daca porniti pe valea asta, maine la pranz ajungeti la Alba-Iulia.

Zdrentarosii ii parasira pe prizonieri, stapanindu-si mari hohote de ras. Drumul indicat de Tufanel, in loc sa-l apropie, il indeparta pe Taranowski de Alba-Iulia. Ramas cu ostenii, cu ranitii si cu Izabela, contele ar fi trebuit sa respire usurat, dar ii venea sa boceasca si nu se sfii sa murmure:

—Sa te ia dracul, domnule Taranowski! In neamul tau nu cred sa se afle natarai mai mari decat tine. Daca-i cereai principelui ceva osteni de intarire a pazei, nu te-ar fi refuzat.

—Domnule conte, grai unul dintre oamenii sai, cred ca ar fi bine sa asteptam aici aparitia zorilor. A ne incumeta la drum pe intuneric si cu povara celor raniti, inseamna sa orbecaim prin padure fara nici un spor.

Taranowski socoti inteleapta vorba osteanului, astfel ca se aseza pe o buturuga si nimeni nu stiu daca fiorii ce-l scuturau se datorau racelii aspre a noptii, sau aveau alta pricina.

A doua zi catre asfintit, dupa ce umblasera multa vreme aiurea, datorita indrumarilor lui Tufanel-tatal, Taranowski ajunse la Alba-Iulia intr-o stare jalnica. Profund intristat, regentul Teodosie Rudeanu il primi cu vorbe de mangaiere, asigurandu-l ca ostenii din garzile sale bat potecile Apusenilor in cautarea fiorosilor talhari.

Taranowski il asculta plouat. Il dureau picioarele umflate si ar fi dorit sa se culce. Reusi totusi sa raspunda frumos:

—Va multumim pentru ajutor si pentru caldele voastre cuvinte. Iata ca prietenii buni se cunosc la nevoie. V-am mai ruga sa ne dati o trasura si ceva paza.

Vicleanul Teodosie raspunse indatoritor:

—Acum, aveti nevoie de odihna. Casa de ospetie va asteapta. Iar maine in zori, trasura si toate cele de trebuinta vor fi la dispozitia voastra. Dar avem si noi o cerere. Va rugam sa ne semnati o polita pentru cei cinci mii de ducati pe care i-am scos din vistieria principatului. Nu v-as pomeni despre astfel de lucruri daca n-am fi stramtorati de bani.

Taranowski semna, gandindu-se cu jale ca pierduse zece mii de ducati. O avere frumoasa, dupa care ar fi oftat oricine. Pleca apoi catre casa lui Petre Huszár, unde il asteptau cei doi consilieri ai sai. Iar in dimineata de 4 mai, parasi Alba-Iulia pe vechiul drum al Teiusului. Era trist. Pierduse o multime de bani, iar la Iasi avea convingerea ca merge zadarnic. Doar Izabela se bucura de frumusetea peisajului verde si proaspat. Avea motive sa fie vesela. Bagajul ei atarna mai greu cu o suta de ducati de aur.

Nu mult dupa plecarea contelui, Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal, incarcati cu aurul acestuia, intrara la palatul principar pe o portita dosnica si venira in fata lui Teodosie Rudeanu.

—Sunt multumit de voi, grai regentul zambind. Ati lucrat cum nu se poate mai bine. In seara asta cinam impreuna. Vom fi numai noi trei. Sunt dornic sa-mi povestiti despre cele petrecute in munti. Vad ca ati adus ducatii. Sunt toti?

—Lipsesc o suta, se balbai Ciripoi.

—Inseamna ca au fost mai putini.

—Nu. I-am cheltuit noi, murmura Tufanel.

—Voi? In inima muntilor? In mijloc de padure?

—Aurul se poate cheltui oriunde, maria-ta, grai Ciripoi cu candoare.

—Dar pe ce?

—Pe ceva parte muiereasca, se foi Tufanel stiind ca au sosit momentele cele mai grele din seara aceea.

—Muiereasca?

—Asa cum ati auzit, maria-ta, spuse Ciripoi. In aceasta privinta, pacatele oamenilor sunt mari si sfinte.

—Nu cumva cu frumoasa Izabela?

—Cu ea, doamne, aproba Tufanel.

—Sfinti parinti si evanghelisti! se vaicari Rudeanu. O suta de ducati pentru o clipa? Cu asemenea banet va pricopseati pe toata viata.

—Doamne! grai Ciripoi cam spasit. Uneori, clipa aduce mai multa bucurie si desfatare decat o viata intreaga. D-aia clipa nu trebuie scapata.

„Sfinti mucenici! zambi Rudeanu. Inteleapta judecata! Inteleapta, mai ales ca chipurile lor nu arata a salas bun pentru ganduri adanci.”

Vazandu-l ca chibzuieste, Tufanel-tatal vorbi plin de pocainta:

—Doamne, eu si varul Ciripoi ne-am jurat sa batem seara cate cincizeci de matanii. O matanie la fiecare ducat.

„Hm! socoti Teodosie Rudeanu. Dupa fetele lor cam ipocrite, m-as mira sa se aplece catre astfel de chemari cuvioase.”

Apoi zise, inabusindu-si rasul:

—Credeam ca sunteti iertati de pacatele lumesti. Hai, luati-va cate douazeci de ducati! Pe ceilalti ii vom preda la vistierie.

Noaptea de mai, dulce si prietenoasa, isi arunca fustele peste ferestrele mari.

Oastea principelui trecu prin Miercurea, catre Fagaras, dar fara graba. Totul se desfasura cu precizie de ceasornic. Fiecare etapa fusese chibzuita adanc. Din locuri tainuite apareau adesea grupuri mari de tineri frumos gatiti de razboi si se alaturau ostirii. La 5 mai, principele trecu prin Prejmer, iar in ziua de 8 se afla in Vasarheiu, langa muntii de catre Moldova. Numarul ostenilor se completase cu dragii lui rosii, veniti tocmai din Bucegi. La 9 mai, principele intra pe la Oituz si cobori pe valea Trotusului, cu ganduri catre Roman, unde trebuia sa ajunga, dupa planurile sale, in ziua de 11. Erau cu el in acel moment sapte mii opt sute de calareti si pedestri.

La curtea din Iasi se iscase zarva de razboi. Stiri venite din guri nesigure ii vesteau pe Ieremia Movila si Sigismund Báthory, ca principele Mihai va intra in Moldova cu douazeci de mii de osteni. Apoi, alte stiri mai bune, sosite pe cai misterioase din Transilvania, aratau ca armata lui Mihai nu trece de sapte mii. In primele ceasuri, Ieremia isi cam pierduse cumpatul, aplecat catre ganduri de teama. Nu era om prea inalt la statura, dar bine implinit, cu umerii inca drepti, cu barba usor incaruntita de ani, cu ochii mari, frumosi, cu fata rotunda, parca blajina. Iar daca plusul de osanza ce-i ingrasa trupul cu greutatea ei ar fi lipsit, Ieremia s-ar fi putut socoti placut la vedere. Alaturi de el, Sigismund, mai inalt si subtire, cu fata inca tanara, usor aplecata spre masliniu, parca bronzata, imbracat simplu in alb, ce stia ca-l prinde, arata chipes, plin de vigoarea dintre doua varste.

O carafa cu vin curat ca aurul si doua cupe inalte, cu picior, se aflau pe masa dintre cei doi. Dar nu se atinsera de vin. Asteptau vesti, ce soseau des, iar gandurile lor erau multe.

—Avem douazeci de mii de osteni, spuse Ieremia. Pana-n cateva zile, oastea noastra va mai creste cu patru-cinci mii. Totusi, mi-e teama. Nu avem vesti despre intrarea hanului in Tara Romaneasca. El trebuia sa fie de mult acolo. Cel putin, asa ne-a incredintat Altin. Starostele de Camenita a trimis dupa ajutoare in Polonia. Sa nadajduim ca vor veni la timp. Cu cat vom fi mai multi, cu atat mai bine. Cat despre contele Taranowski, nu stiu ce sa mai cred. Ne incredintase ca va fi aici pana cel tarziu la intai mai. Dar iata ca sorocul a trecut. Sa-l fi oprit oare Mihai cu forta?

—A, nu! zambi Sigismund Taranowski e sol. Principele nu s-ar acoperi cu astfel de ocara. Il cunosc bine. Mai degraba cred ca prietenul nostru a zabovit undeva pe drum, iar azi sau maine va fi aici. Mihai nu putea sa-i ghiceasca gandurile.

—Nu se stie. Principele e siret ca un vulpoi batran.

—Poate, dar mormantul lui va fi in Moldova. Ii vom face o primire de pomina. Peste doua ceasuri plecam sa-l intampinam cum se cuvine. Ostile ce se vor strange in zilele urmatoare vor ridica numarul nostru la douazeci si cinci de mii. Imi ingadui, prietene, sa conduc lupta? Priceperea mea va este cunoscuta.

—Veti avea un corp de oaste, raspunse Ieremia cu chibzuiala. Sunteti pripit, iar in fata dusmanului ne trebuie rabdare si viclenie. Lupta o voi conduce eu.

—Fie! se invoi Sigismund. As dori tare mult sa-l prindem viu pe Mihai. N-ar fi desfatare mai mare decat sa-l atarn cu mainile mele in spanzuratoare.

—Visuri. Visuri frumoase, grai Ieremia. Ar trebuie sa nu uitam ca ne vom afla in fata unui mare general al timpului nostru. Cat despre osti, numarul lor nu aduce totdeauna victoria. Iar oamenii din jurul principelui, acei cavaleri de legenda, imi dau mult de gandit. Cred ca ei l-au scapat de otrava trimisa de noi. Iata ca a trecut atata vreme fara sa aflam ceva despre Samuel si Dumitrascu. Parca au intrat in pamant. Asta nu-i bine. Mi-e teama de niscaiva curse pregatite impotriva noastra. Apoi, mi se pare prea multa liniste in jur. De ce a intarziat hanul cu amenintarea asupra Tarii Romanesti? El trebuia sa treaca de mult prin partea de jos a Moldovei.

—Nu-ti face griji, prietene! il linisti Báthory. Altin ne-a dat frumoase asigurari in aceasta privinta.

—Asigurarile sunt una, iar faptele alta. Se intampla totusi ceva ce nu pot sa pricep. Imi spune inima ca nu va fi bine.

Tacura si privira spre usa. Tanarul capitan Sandu Ailenei, incarcat de praf si transpiratie, intrase in odaie si astepta smerit.

—Ce vesti? il intreba Ieremia, presimtind ceva rau, dupa fata incruntata a osteanului.

—Proaste, maria-ta. Acum trei zile, ceva stiri ce aduceau a nazariri mincinoase s-au aflat prin multimea din Iasi. Se zicea ca vreo cincisprezece mii de osteni ai principelui Mihai au intrat in Moldova pe la apa Milcovului. Am repezit in acea parte cativa calareti sprinteni, care au venit cu raspuns de mirare. E drept ca numarul ostenilor e mult mai mic si ca nu au intrat de trei zile, ci numai de doua, dar vestea ne-a pus pe ganduri.

—Avem cu ce-i primi, raspunse Báthory, naucit de cele auzite.

Ailenei nu-l invrednici pe Sigismund cu vreo privire, ci vorbi din nou:

—Doamne, vesti sigure, cercetate de noi, ne incredinteaza ca Baba Novac, iscusitul general al principelui Mihai, se apropie de Campulung, in fruntea unei osti formate numai din calareti.

Abia acum fata lui Ieremia Movila pali. Apoi intreba, cu inima stransa:

—Altceva?

—Doar atat, doamne.

Ramasi singuri, cei doi se privira incremeniti. Primul se scutura de acea stare domnul Moldovei.

—Asa cum banuiam. Ma mira faptul ca Mihai vine asupra noastra doar cu sapte mii de oameni. Trebuia sa ghicesc.

—Oricum, numarul razboinicilor sai nu poate fi mai mare decat al nostru, zise Báthory.

Dar Ieremia nu-i raspunse, ocupat cu gandurile sale.

„In fata lui Baba Novac, va porni starostele de Camenita cu polonii lui si cu ceva cazaci, socoti el. In sud, va merge Sigismund, iar eu voi iesi inaintea lui Mihai. Din pacate, vestile mi-au stricat planul facut cu chibzuiala pentru a-l prinde pe principe. De ce n-au intrat tatarii in Tara Romaneasca? Gandul acesta ma tulbura tot timpul. Sa ne fi tras oare pe sfoara Altin? Dar ce interes l-ar fi manat? Daca stau sa ma gandesc bine, iata ca nici unul dintre polonii trimisi de noi la han nu s-a intors. Altin a venit la noi doar cu oamenii lui. Mare mirare! Oare am fost orbi? Cum am putut crede ca hanul i-a oprit pe toti polonii pana cand isi va primi restul de plata? Firesc ar fi fost sa se intoarca macar Sacowicz ori Sapieha. Cred ca aici se ascunde ceva. Mai mult ca sigur, de vreme ce hanul nu s-a miscat cu hoardele sale.”

Urmarit de aceste ganduri, il uita pe Sigismund si parasi odaia fara o vorba. Alaturi, capitanul Arvinte il intampina posomorat.

—Doamne, vesti proaste umbla prin Iasi, grai el. O seama de oameni spun ca mii de tatari de-ai lui Mirza cel razvratit au intrat in Moldova pe Botna la deal.

—Tu ce crezi? tresari Ieremia.

—Nimic, doamne. Am trimis calareti sa afle.

—Dar ostenii nostri din Slobozia ce-au pazit? De ce nu avem vorbe de la ei?

—Nu stiu, maria-ta.

—Dumnezeule! izbucni Ieremia. Nimeni nu stie nimic. Toata lumea se vaicareste. Pentru ce va dam lefi mari si va tinem langa noi? Mi-e teama ca trebuie sa-i taiem pe cativa. Piei din fata mea!

—Doamne, mai am o vorba, spuse darz capitanul Arvinte. Se vantura vesti ca doua-trei mii de tatari, ar prada catre Obertin. Insa nu-mi vine a crede.

—Mda! Bine! Vreau vesti sigure.

—Greu, maria-ta. Vremea e scurta, iar ostile lui Mihai-voda au intrat pe valea Trotusului.

Pamantiu, Ieremia incerca sa se amageasca. „Ce sa caute hanul la granita polonilor, unde l-ar astepta mari necazuri? Iar Mirza, razvratitul acela, abia daca are doua-trei sute de osteni. Dar daca e adevarat? Iata ca pana adineauri sedeam linistit, sigur pe planurile mele de lupta impotriva lui Mihai. Acum sunt nauc. Incotro sa ma indrept, Doamne? Cred ca peste tot e mana principelui, iar presimtirile nu m-au inselat.”

Isi risipi gandurile cu un gest violent si privi catre Sigismund, care venise langa el, martor la spusele lui Arvinte. Cata catre Sigismund, asteptand parca de la el o incurajare. Dar fata palida a lui Báthory, ce ingaima cuvinte greu de inteles, nu-i aduse decat spaima.

Doua ceasuri mai tarziu, Sigismund cobora spre Focsani, in fruntea a patru mii cinci sute de calareti. Ieremia se indrepta ganditor catre Roman, cu unsprezece mii de moldoveni, poloni si cazaci. Dar nu trecura trei ceasuri cand curieri sprinteni il ajunsera din urma pe Sigismund, cu porunca sa intoarca ostile si sa mearga dupa domnul Moldovei. Calaretii aduceau cu ei vesti proaste. De la Soroca si Hotin picasera vorbe de spaima grea. Mirza venea catre Iasi cu aproape doua mii de tatari, iar hoarda hanului, batuta de ceva osti polone pe la Obertin, se retragea, dar nimeni nu stia drumul ei viitor. Descumpanit, Sigismund isi mana oamenii prin paduri, insa cand ajunse la loc liber constata cu mirare ca numarul ostenilor se injumatatise.

„Sfanta Fecioara! Daca nu ajung iute la Roman, s-ar putea sa calatoresc singur.”

Aceleasi groaznice stiri il prinsera din urma pe starostele de Camenita. Apoi se petrecu ceva de necrezut. La fiecare loc prielnic unei risipiri, cazacii dispareau, parca furati de o mana nevazuta. Zadarnic incerca bravul staroste sa puna ordine cu amenintari, fiindca spre seara, doar cei doua mii de poloni mai sedeau in jurul sau. Vorbe de spaima treceau din ostean in ostean, iar faima de general a lui Mihai le intregea. Vestile cele mai neauzite se strecurau printre oameni ca serpii, ajungand pana la Ieremia Movila, descumpanit cu totul.

„Niciodata nu s-a pomenit astfel de tactica de razboi, gandi el. Iata ca sunt atacat din toate partile si nu mai stiu incotro sa ma indrept. M-am luat dupa vorbele goale ale lui Sigismund si am uitat de harurile lui Mihai. M-am bagat in cardasie cu un neispravit. Acum, numai voia lui Dumnezeu va hotari.

La unsprezece mai, in zori, ostile principelui impre­ unate cu cele din sud iesira pe o coasta de deal, nu departe de Bacau. Intregul plan de companie se desfasurase, pana acolo fara sminteala. Aflati pe o inaltime doar la doua trei mii de pasi de Mihai, Ieremia, Sigismund si Taranowski, ce sosise acolo peste noapte, mai trageau sperante intr-o victorie. Din nord, de la starostele de Camenita, nu primisera vesti. Dar nadajduiau ca viteazul polon il va zdrobi pe Baba Novac. Avea cu el osti frumoase si tari.

Sirurile de calareti ale principelui, aliniate ca la parada, cu sprintenii rosii pe mijloc, avand o aripa stanga formata din moldovenii lui Soare, iar in dreapta secuii, asteptau semn de miscare. Alte doua linii, cu pedestri pe centru si calareti in margini, se asezau treptat, fara invalmaseala obisnuita in astfel de ocazii, cand se cerea graba. Osteni vechi, cu multa experienta in razboaie, cu calm si rabdare, oamenii principelui nu catau spre dusman, ci incercau a intelege din priviri dorintele comandantilor. Numai asa se puteau explica ordinea buna in desfasurarea manevrelor pe o campie necunoscuta de ei. Calare pe frumosul sau cal alb, maret in bataia soarelui din zori, cu ochii veseli, dar sprinteni asupra campului de lupta, folosind pavaza doar o simpla si usoara camasa de zale, Mihai sedea neclintit. Manevrele ostenilor din liniile a doua si a treia se incheiasera frumos. Acum nu se mai astepta decat porunca principelui, insa ea nu veni curand. Mihai cerceta cu rabdare campia limpede si pozitiile lui Ieremia. Aceeasi asezare o zari si dincolo. Pe centru – polonii, acoperiti de aparatori de fier, pe cai mari si puternici sa duca asemenea greutate. In aripa stanga – floarea calaretilor moldoveni, imbracati usor, cu cai zvelti, a caror agerime se facuse vestita adesea. In dreapta – cazaci, in grupuri stranse de cate doua-trei sute. Sabiile lor, usor incovoiate spre varf, straluceau ca oglinzile in bataia soarelui. Dincolo de ridicatura pe care se asezase Ieremia, garzile sale nu se vedeau, dar Mihai banui a fi mari. Peste campie, caldura nu apucase a cadea cu taria dinspre pranz, chiar daca zimtii razelor incepura a impunge. Iarba grasa, plina de sanatate trufasa, de un verde-inchis, inalta de doua-trei palme, atragea privirile cailor. Pasari nu se aflau prin apropiere. Simtind atata miscare de osti, isi luasera zborul catre locuri mai sigure. Doar gazele nestiutoare se strecurau prin iarba, dupa obisnuinta de fiecare zi.

—Pornim, doamne? intreba Preda Buzescu, ce nu mai avea astampar.

—Nu. De data asta asteptam.

Dar nici Ieremia nu se grabea. Ar fi vrut mult sa afle ce puteri mai avea Mihai la spatele inaltimilor, unde staruia un palc de padure tanara. Domnul Moldovei era convins ca greutatea ostilor acestuia nu-i toata acolo. In fata lui, abia daca iesisera cinci-sase mii de calareti si pedestri. Iscoadele repezite de el se intoarsera fara vesti, aratand ca palcuri de-ale principelui pazeau ostile de cercetarea ochilor straini.

O spuzeala usoara se ridica deasupra campiei, ca o transpiratie a naturii. Multi o vedeau mistuindu-se catre haurile cerului, dar putini ii stiau rostul. Poate cei ce traiau pe la ses. Ea se datora picaturilor de roua, ce se pierdeau iute sub bataia soarelui. Ceva mai alaturi, generalul Kornis, impunator in tinuta lui de razboi, vorbea in soapta cu prietenul sau Csáki.

—Avem ce invata de la acest mare general, domnule Csáki. Asemenea plan de campanie depaseste cu mult pe cele din epoca noastra. Poate viitorul va da generali mai mari decat el. Azi nu cunosc unul care sa-l depaseasca. Atacul sau asupra Moldovei, din atatea directii, aduce izbanda sigura, dar cel mai mult mi-a placut secretul planului si al miscarii ostilor. Mihai a atras atentia dusmanului doar asupra sa. Iata surpriza. Iata momentul psihologic, ce-l doboara pe Ieremia. Vestile rele ajung la el gradat. Sa luam aminte la desfasurarea ostilor.

—Numai de vom avea timp de privit. Moldovenii sunt mai multi decat noi.

—Va fi timp destul, zambi Kornis. Suntem in spatele frontului si vom intra in lupta abia catre sfarsitul ei. Sau poate nu va fi nevoie. Cred ca moralul ostilor lui Ieremia nu-i prea ridicat.

—Crezi in victoria principelui?

—Fara indoiala.

—Mda! Oare pozitia noastra e buna, domnule Kornis? In calitate de vechi general, ochiul domniei-tale vede mai mult decat al meu.

—Poate. Daca ar fi fost dupa mine, m-as fi asezat cu centrul ostilor, cam la trei-patru sute de pasi mai spre apus. Acolo, campia e valurita, mai framantata decat aici. Chiar l-am intrebat pe principe de ce nu a ales locul acela. Stii ce mi-a raspuns? „Domnule Kornis, peste noapte. Cae Indru si Ducu, vestiti pentru felul in care stiu sa se strecoare pe intuneric, au facut o recunoastere in campie. Alta cale nu aveam, fiindca Ieremia a ajuns aici inaintea noastra. Vezi domnia-ta, acolo in fata, o dunga de iarba mai galbuie?” Zic: „O vad, maria-ta”. Rade: „Ma bucur, domnule Kornis, ca ai ochiul ager. In locul acela nu-i balta, dar pamantul musteste usor de umezeala, doar pe o grosime de treizeci-patruzeci de pasi. Terenul acesta, in care piciorul se lasa adanc, se afla tocmai pe centrul oastei lui Ieremia. Adica acolo unde puternicii osteni poloni, imbracati greu in fier, ca si caii, vor veni la atac. Am prevazut ca Ieremia isi va pune polonii pe centru. As fi facut-o si eu. Un centru greu de urnit din fata si aripi sprintene e tocmai ceea ce-si doreste un general.” Zic: „Doamne, ce-i rau entru ei, va fi si pentru noi.”  „Crezi? imi raspunde zambind. Noi nu vom iesi la atac, domnule Kornis. Abia dupa ce vor trece de locul acela spre noi voi da elan tinerilor rosii, usori ca fulgul. Deci, il vom astepta pe Ieremia sa vina. Daca si el cunoaste bine terenul, cu siguranta ca polonii se vor desface pentru a ocoli zona in care caii lor ar intra fara iesire. Dar daca lui Ieremia i-a scapat asemenea lucru marunt, centrul ostilor sale va fi macinat de tunurile noastre fara putinta de a manevra spre iesirea de sub foc. Iar un centru zdrobit, cam aduce a victorie catre noi, fiindca se va face mare invalmaseala acolo.” Zic: „Doamne, daca nu va fi asa?” Zice: „Un general mizeaza pe cele mai marunte lucruri. Ne-am mai gandit si la altele. Chiar si la faptul ca am putea pierde aceasta batalie. E slab generalul care nu se gandeste la necazuri si nu isi ia masurile cuvenite.” „Serenissime, spun eu, credeti ca Ieremia va iesi primul la atac?” Zice: „Nu cred, sunt sigur. Lui nu-i da mana sa astepte. E speriat si se gandeste la timpul care ar putea lucra pentru noi. La faptul ca ne-ar mai putea veni ajutor, in vreme ce ostenii lui se imputineaza, necrezand in el.”

Cei doi tacura surprinsi. Altin si Mirza sarira de pe caii lor in spume si venira in fata principelui. Peste o mie de tatari aparura de-a lungul unei valcele, si se mistuira dupa deal, in adapostul padurii. Sosirea lor fu observata in tabara moldovenilor.

—Mihai nu ataca! striga furios Ieremia. Noi nu mai avem timp sa asteptam, fiindca ii pot veni si alte ajutoare. Sa porneasca polonii pe centru!

Cateva clipe mai tarziu, calaretii poloni, vestiti pentru taria si priceperea lor in lupta, se urnira domol, apoi isi intinsera caii la trap catre liniile principelui. Mergeau frumos, chiar daca le lipsea sprinteneala. Cei din frunte chiuiau voiniceste. Altii, la spatele lor, strigau aspru: „Taie, loveste!”

Ieremia Movila si Sigismund priveau uimiti spre pozitiile lui Mihai, unde nu se vedea nici o miscare. Oare nu stia principele ca avantul calaretilor aduce mai multa putere decat primirea pe loc a iuresului adus de dusman? Sau pregatea ceva marele general? Ceva ce se chinuiau sa afle.

Mihai astepta calm. Kornis si Csáki il priveau cu sufletul la gura. Polonii se apropiasera mult. Erau la cel mult o suta de pasi in fata zonei cu pamant umed. Abia atunci stanga principelui se ridica sprintena. Calaretii rosii zvacnira in ordine la dreapta si la stanga, iar cele treizeci de tunuri, ascunse de trupurile cailor, iesira la iveala si incepura sa sloboada foc. Polonii vazura prea tarziu zona cu pamant slab. Cai si calareti prinsera a se invalmasi, a se impotmoli fara putinta de iesire.

—Sa intre aripa stanga a lui Arvinte! striga Ieremia, vazand necazurile de pe centru. Cercetase campia, dar ii scapase locul acela.

—Ostenii rosii pe centru! striga principele, bizuindu-se pe sprinteneala tinerilor din Bucegi.

Comandantul cazacilor, un barbat marunt, bine legat, cu ochii indrazneti, darji, cu ganduri ce nu cunosteau frica, sosi in goana langa domnul Moldovei si spuse aspru:

—Maria-ta, sa ne dai azi leafa pentru un an si intram sa intoarcem soarta luptei pe centru.

Ieremia nu avu vreme sa-i raspunda. Cei opt sute de calareti moldoveni isi urmau capitanul pe aripa stanga, cu strigate mari. Se petrecea acolo ceva de mirare. Palarii si camasi aparusera in varfurile sabiilor.

—Parca nu sunt strigate de razboi, zise Kornis uimit. Si nici pornirea lor nu arata.

—Ce striga moldovenii? se interesa Preda Buzescu.

—Ce speram, domnilor. Ascultati! spuse principele, a carui fata stralucea ca a pruncului alintat de mama. Iata surpriza despre care va pomeneam la ultimul nostru sfat de taina.

—Traiasca Mihai, principe al Moldovei, al Transilvaniei si Tarii romanesti!

Acestea erau strigatele moldovenilor lui Arvinte.

Aripa stanga a lui Mihai nu mai raspunse. Ostirea Bucegilor, imbracata in rosu, nu mai ajunse pana la poloni. tunurile se oprira fara porunca. Alte mii de moldoveni se desprinsera brusc din pozitiile lui Ieremia si isi struneau caii catre oastea principelui, chiuiau si strigau ca la nunta. Vazand asemenea lucru, polonii de pe centru se retrasera grabnic.

—Iata, domnilor, o victorie fara lupta, grai Mihai inecat de emotie. E drept ca are partea ei buna, dar si una slaba. Dezordinea produsa in intreaga campie ne opreste sa mergem peste Ieremia, fiindca nu mai stim cine-i prieten si cine dusman.

Dezastrul era evident. Mii de capete descoperite, cu pletele in soare, mii de calareti urcati in picioare pe cai strigau, cantau sau plangeau. Ieremia si Sigismund isi intoarsera caii. Incepea fuga. La spatele lor, cazacii si polonii mergeau tare. Doar in campie era ceva de basm. Ceva ce nu se vazuse niciodata. Cunoscuti si necunoscuti se imbratisau intre ei. Mandrul capitan Arvinte reusi cu greutate sa-si faca loc pana la Mihai. Sari de pe cal si ingenunche in fata celui ce devenise in clipa aceea domn al romanilor de peste tot.

—Maria-ta! grai cu lacrimi nestapanite, de care nu se rusina. Am fericirea sa ma inchin celui de un neam cu mine. Se opri o clipa, inecat de emotie, apoi glasul sau schimbat se auzi iar. Ma inchin in fata celui ce aduce uimirea neamului. Au trecut ani de cand domnul Moldovei s-a aplecat cu umilirea noastra spre straini. V-am asteptat si ne-am rugat pentru voi. Cred ca traiesc cea mai mare zi a poporului nostru. Ziua in care romanii de pretutindeni s-au unit intre ei. Dumnezeu a fost mai bun cu mine decat cu inaintasii mei, fiindca eu am avut fericirea sa prind aceasta zi.

Costache Caravana, cu inima lui slaba, simti cum i se rostogolesc lacrimi de-a lungul obrajilor si murmura, beat de fericire:

—Fir-as al naibii! Cred ca lacrimez ca muierile.

Cae Indru, atat de calm in alte imprejurari, isi trecea mainile peste cutite, iar degetele ii tremurau usor, ca o parere. Kornis, ce nu-l iubea pe principe, dar avea multa admiratie pentru el, cuprins de entuziasmul clipei, scoase un chiuit atat de puternic si strident, incat prietenii sai apropiati catara spre el cu uimire. Pana si Csáki, care complotase cu Ungnad impotriva principelui, murmura cu admiratie:

—Iesus-Maria! Pana azi nu am vazut un om atat de mare si de iubit. Ce-i al lui e-al lui, trebuie sa recunoastem.

Pe intreaga campie se pornisera dansuri si chiote. Se prinsera in joc moldovenii cu grai dulce, cu fetele deschise ca si sufletele. Ardeleni domoli in miscari si cumpatati la vorba. Munteni cu fete negricioase de la soarele mult din sud, mari in grai si semeti in priviri. Banateni voinici si cuminti in gesturi. Olteni subtirei, cu chipurile smolite, cu ochi jucausi si sprinteni la dans. Gurile rele spuneau ca oltenii n-au astampar nici in sfanta biserica. Daca aud muzica si tactul jocului, buzele lor rostesc rugaciuni, dreapta se ridica spre semnul crucii, ochii se rotesc impelitati ca la viezuri, iar cuvioasele picioare bat sarba. In astfel de ocazii, chiar si popii lor, care nu-s mai dusi la biserica decat enoriasii, isi salta poalele odajdiilor si topaie prin sfantul altar, cu chiote ce vestesc parca sfarsitul sau inceputul lumii. Nicaieri nu s-a pomenit neam mai aplecat spre cantec si dans ca cel al oltenilor. Cel putin asa graiau gurile rele.

Moldovenii aflara ca ostile principelui pusesera putine bucate in gura. In ultimele douazeci de ceasuri, mancarea lipsise aproape cu desavarsire. Straitile moldovenilor si ceva care cu merinde, ce nu luasera drumul lui Ieremia, adusera prilej de pranz.

—Maria-ta, oare nu ar fi bine sa pornim in goana dupa fugari? intreba Preda, ingrijorat.

—Nu. Capitan sau ostean, general sau rege, in timpul pranzului nu se cuvine sa-l tulburi. Iar ostile ce i-au mai ramas lui Ieremia sunt grele la drum. Le vom prinde fara sminteala.

Gurmand inrait, ca un catar, ce vede grauntele dupa un post negru, rotofeiul Galusca facu frumoasa lipitura langa straita unui moldovean cu trupul aproape la fel de rotund. Pe un stergar mic, o jumatate de paine rumena si o lipie peste care timp lung lasase ceva urme de tarie, o ceapa frumos ostoita in pumni harnici, niste carnat de porc, umflat a semetie, doi pumni de jumari carnoase, ce pocneau in gura ca ciresele de mai, ar fi starnit chiar lacomia unuia cu stomacul in papainoage. Dar celor doi mancai nu le trecu prin minte asemenea cugetare. Infulecau hoteste, calmi si tacuti. Mainile lor nu dovedeau gesturi fara rost, ci tasneau bland, ca niste pistoane bine unse, iar gurile clampaneau scurt, ca ale pestilor mari, care nu-si pierd vremea cu pagubosul mestecat. Rar se pandeau din privirile dusmanoase. Rar se opreau sa respire, fiindca fiecare clipa pierduta ii dadea celuilalt o imbucatura in plus. Cand dumicatul era cat pumnul, ochii lor se bolboseau frumos in orbite, gata a-si lua zborul, pistoanele gaturilor incremeneau doar o clipa, fiindca cei doi aveau puterea a trece peste astfel de hopuri, ce intalnisera adesea. Inghitira la urma cojile cepei, ca pe niste delicatese ce pun capac, iar pe stergar nu se vazu urma de faramituri. Observandu-le harnicia, parintele Grasa exclama in limba materna, plin de incantare: „Ah, mon Dieu! Daca cei doi ar fi fost prezenti la minunea de pe munte, unde cu cinci paini si trei pesti, sau invers, au fost saturati cinci mii de oameni, altfel ar fi sunat legenda biblica.”

Abia la urma, Galusca si Asalomia – asa il chema pe moldovean – se cercetara mai crestineste din priviri, isi intelesera gandurile unul altuia si pornira frateste spre alt stergar de prin apropiere. Tarziu, umflati frumos ca niste cimpoaie, se intinsera in iarba cu scop de odihna binecuvantata. De acolo il vazura pe principe gustand cumpatat alaturi de Cae Indru.

—O hi flamand? intreba Asalomia cu vorba lui dulce de moldovean asezat.

—Este, grai Galusca, cu greutatea sarpelui satul. N-a mancat de douazeci de ceasuri.

—Suguiesti?

—Nu prea.

—Pai daca el n-o ave sieva bucate… se scarpina Asalomia in crestet.

—N-are. Cand rabda ostenii, rabda si el.

—Apai, asta chiar ca n-am mai auzit-o.

—N-ai auzit mata multe. Principele zice ca in razboi, generalul si osteanul sunt una si la bine, si la rau.

—Asta-i fain.

—Fain, dar nu-i totul.

—Adica?

—Ai auzit de lupta de la Selimbar?

—Vezi bine c-am auzit.

—Ei, zise Galusca apasand cu mandrie pe cuvant, dupa lupta, cand Mihai i-a risipit pe ostenii lui Andrei Báthory, populatia Sibiului a descuiat portile pentru raniti si pentru el. Boierii l-au indemnat pe principe sa-si petreaca noaptea in cetate. Ei bine, stii ce le-a raspuns el?

—Nu.

—Te cred. A zis: „Domnilor, e slab general cel ce-si afla culcus bun de noapte afara din tabara ostenilor sai. Daca as fi ostean, l-as injura pe un astfel de general.”

—Zau?

—Sa fiu al dracului daca n-a zis chiar asa!

—Mare mirare! facu moldoveanul, cu ochii razatori. Mosii nostri vorbeau astfel doar despre Stefan al Moldovei, ori despre Rares.

In timpul pranzului venira stafetele de la Baba Novac. El anunta ca Ian Pototki, starostele de Camenita, nu-i sezuse impotriva, fiindca nu prea avusese cu ce. Principele ii cinsti pe calareti si trimise prin ei unele porunci. Asezat la umbra din padure, generalul Kornis facu o scrisoare catre comisarii imperiali David Ungnad si Mihai Székely.

„Domnilor, am vazut aici lucruri ce ne-au pus pe ganduri. Cu voia lui Dumnezeu, serenissimul principe a capatat victorie mare asupra lui Ieremia Movila. N-am auzit pana azi ca dusmanul sa treaca la supunere cantand si chiuind. Azi am fost martor la asemenea minune, cand moldovenii au venit la principe ca la adevaratul lor conducator. Ceea ce nu stiti domniile-voastre, ce nu am stiut nici eu, am aflat acum, sau in urma cu cateva zile. Mihai a intrat in Moldova din patru parti. Si zau ca altfel nu ar fi avut sanse de reusita! Oastea lui Ieremia, formata din moldoveni, poloni si cazaci, ar fi fost tare impotriva oricui. Dar s-a risipit datorita acelei tactici nemaiauzite. A patra oaste, care ne-a uimit cu totul, e cea a tatarilor. Nu ne asteptam ca tatarii sa vina alaturi de noi atata vreme cat primeau tribut de la moldoveni, ajutoare de la poloni si nimic de la principe. Ne minunam sincer de planurile adanci ale serenissimului Mihai. Fostul principe Sigismund, ce pornise catre sud, spre a face fata armatei care trecuse Milcovul cu amenintare, si-a pierdut ostenii pe drum. Tinerilor moldoveni, mandri la fire, nu le-a placut sa stea sub comanda straina de neamul lor. Vestile proaste, ce se adunau de peste tot, au risipit mai bine de jumatate de miile cazacilor, iar Ieremia Movila conducea un razboi dinainte pierdut. Oamenii sai cautau cu ingrijorare mai mult catre spatele lor decat catre noi. Baba Novac a trecut prin Campulung si cred ca merge undeva spre nord. In drumul sau nu l-a mai intalnit pe starostele de Camenita, care aud ca ar fi ramas fara osteni. Se petrec lucruri mari aici, despre care va voi scrie cu alt prilej. Din auzite, Ieremia si Sigismund isi cauta scapare spre cetatea Hotinului, sau poate chiar dincolo de Nistru. Peste un ceas, vom porni dupa ei. Principele i-a slobozit pe moldoveni pe la casele lor, dar multi au ramas in oastea noastra.

Kornis Gáspár,

general al serenissimului principe Mihai

Data scrisorii in 11 mai 1600

Abia la 16 mai, principele Mihai trimise la Alba-Iulia o scrisoare scurta, dar suficienta pentru a lamuri cum sedeau lucrarile de razboi.

„Va instiintez, domnilor, ca Dumnezeu ne-a dat noroc bun pe aici. Sa fiti veseli. Nimic alta de la noi sa nu asteptati, fiindca peste putin timp vom veni la Alba-Iulia. Pe Ieremia si Sigismund i-am batut din nou si i-am trecut apa Nistrului din goana cailor. Multi dintre ostenii lor au venit la noi ca si la Bacau. Acum, randuim straja buna pe hotarele tarii. In Suceava l-am numit comandant pe banul Udrea, iar ajutor pe capitanul Negrea, un moldovean drag noua.

Mihai, principe al Moldovei, Transilvaniei si Tarii Romanesti.”

La 25 mai, regele Poloniei Sigismund al treilea dadu o circulara care suna astfel:

„E usor de vazut ca daca acestui vrajmas ii va merge dupa gandul lui si va ramane in Moldova va intreprinde lucruri si mai mari. Deci e vorba de aproape existenta noastra, caci de nu va fi alungat acel dusman din Moldova cat de curand, va trebui sa ne aparam sa nu ieie jumatate din coroana Poloniei.”

Iar scrisoarea voievodului Rusiei, Nicolaie Herburt de Fulsztyn, parea sa completeze ceva din ceea ce se gandea dincolo de hotarele Moldovei.

„Mihai i-a risipit rusinos pe ai nostri. Nici ai nostri nu se mandresc: au trecut in fuga peste Nistru, si nu putini dintre ei au sosit azi la Camenita pe la ceasurile douazeci si doua, intr-o goana si spaima ce nu mai incetau.”

In ziua de 11 iunie, dupa o campanie uluitoare pentru ochii straini, sprintena si cazuta ca trasnetul, caruia nimeni nu i se putuse impotrivi, principele se aseza vremelnic la Iasi, dornic sa-i dea regelui Poloniei asigurari de pace, de buna vecinatate. La Iasi, viata isi reluase cursul obisnuit, dar aparura unele hotarari ce umplura de bucurie inimile oamenilor. Se taia pentru totdeauna tributul catre turci si tatari, iar Moldova se alipea la trupul tarii. Dar timp de petrecere nu era. Dincolo de granite si in Transilvania se urzeau lucruri ce aduceau a amenintari ce puteau ingrozi pe oricine.

In gradina palatului domnesc din Iasi era placut si racoare, chiar daca soarele se arata pe cer ca un rug urias. O masa de rachita si ceva scaune isi gasisera loc bun sub un castan. Copac vechi, ce-si aplecase coroana catre origini, parca incarcat de cugetari. Principele Mihai, imbracat slobod in pantaloni stransi pe picior si camasa alba, deschisa la gat, arata ca un barbat linistit, multumit de rosturile sale, bucuros de odihna binecuvantata cu har de umbra invioratoare. Doar un ochi dibaci ar fi observat ca brazdele de pe fruntea sa inalta se adunau adesea intre ele, asa cum numai gandurile multe apasa aspru asupra chipului omenesc. Iar acel ochi se nimeri a fi al lui Costache Caravana. Alaturi de el, Cae Indru, Radu, Stroe si Preda Buzescu discutau domol. Ducu, Sile, spatarul Negrea, Sava Armasul, parintele Grasa, Udrea, Serban. Dumitru si Miroslav cinsteau cum se cuvine un vin de Cotnar, scos din ghetaria palatului.

—Domnilor! grai principele privindu-i pe rand. Ar trebui sa spun: iata ca am ajuns la capatul drumului nostru. Iata ca visul nostru de ani, sau poate de veacuri, si-a gasit implinire. Acum a venit vremea sa lasam armele spre odihna si sa construim temeinic in folosul neamului. Dar nu pot spune astfel de lucru. Ba am inceput sa pricep aici in Moldova ca drumul nostru abia incepe. Si nu mai usor, ci greu. Greu cum nimeni nu a crezut. Ce parere ai, nepoate?

Cae zambi inainte de a raspunde. Era fericit. Fericit cum nu fusese nici dupa iesirea de sub turci, nici chiar dupa cucerirea Transilvaniei. Staruia in el o bucurie prea mare, ce-i umplea sufletul si-i intuneca alte ganduri. Dar, incet, gandurile reveneau nu spre desfatare, nu spre chiot de descatusare a sufletului, ci spre o ciudata strangere de inima. Spre teama.

—Doamne, murmura el, descopar si eu azi aceleasi lucruri. Inainte de Moldova, le-am vazut mai usoare, mai limpezi. Acum, ele imi apar in alta lumina. Aceea a raspunderii pe care o avem fata de trainicia unirii neamului. Daca n-am fi castigat la Calugareni, daca am fi fost infranti la Selimbar, am fi pierdut mult. Dar azi, de nu vom tine cu dintii ce-i al nostru, pierdem totul. Iscoadele ne aduc stiri ca ienicerii si spahiii din Daud s-au apropiat cu amenintare de Giurgiu. Hanul tatarilor stie azi de renghiul pe care i l-am jucat dimpreuna cu Altin si duce tratative cu cancelarul polon Zamoyski. Tare as vrea sa stiu ce discuta! Generalul imperial Basta a incercat sa treaca pe langa oltenii lui Zamfirescu, insa vazandu-le ostile tari s-a intors pe Crisuri si ne pandeste. Regele Poloniei aduna osti pentru a veni peste noi. Imperiul Austriac a asteptat rezultatul campaniei din Moldova. Acum il cunoaste si va cauta sa ne inlature. In Transilvania, asa cum am prevazut la ultimul sfat de taina, nobilimea e gata de rascoala, atatata de Pezzen, ce abia a ajuns la Oradea, de cancelarul nostru episcopul Naprágy si comisarul imperial David Ungnad. Insa peste cei trei cred ca nu imparatul Rudolf apasa, ci altii mai tari. Ocupati cu campania din Moldova, n-am avut vreme de alte lucrari. Acum, timpul e scurt pentru noi.

—Si ce crezi ca ar fi bine?

—Sunt multe de facut, maria-ta, raspunse Cae ganditor. Altin are azi vreo trei mii de razboinici. Putini fata de hoarda hanului, dar noi am avut mult mai putini cand am iesit de sub turci. Ma voi sfatui cu Altin sa inceapa rascoala. Asta ar insemna liniste spre rasarit. Ar mai trebui sa va rog a trimite trei mii de osteni in Tara Romaneasca pentru stavila la turci.

—Am dat poruncile de trebuinta, rase principele, uimindu-i pe cei de fata.

Oare unchiul si nepotul isi intelegeau gandurile? Asa se parea dupa cele auzite.

—Rosii mei dragi sunt pe drum inca din zori, continua principele. Alaturi de ei, capitanul Arvinte duce cu el opt sute de calareti moldoveni, sprinteni ca niste diavoli.

—Va fi nevoie de graba mare, observa Cae. De nu vor ajunge la vreme, am temeri pentru Bucuresti si pentru alte targuri din Tara Romaneasca, ce s-au aplecat in ultimul timp spre belsug frumos. Va mai trebui sa mergem grabnic la regele Poloniei. De va dori o prietenie – nu supunere – cu noi, impotriva Imperiului Austriac, vechiul lor dusman, atunci voi respira usurat. Curtea Poloniei are ceea ce-i lipseste celei din Praga: sinceritate si cuvant. Daca ne alaturam ostile cu cele ale viteazului si inteleptului Zamoyski, nu ne va fi teama nici de austrieci, nici de turci. Dar asta nu tine de noi, ci numai de intelegerea pe care o vom gasi la poloni. Va trebui sa intarim granita de pe Dunare, si asta grabnic. Prin victoria noastra din Moldova, turcii se vad lipsiti de tributul platit cu sfintenie de Ieremia Movila. Asa ceva nu pot ei sa uite. Apoi, e vremea sa ne intoarcem in Alba-Iulia. Cu cat vom fi mai iute acolo, cu atat vom zadarnici uneltirile nobililor. Transilvania se afla azi sub suzeranitatea Imperiului Austriac. Moldova nu trebuie aplecata spre astfel de rosturi. Iar de va fi sa tinem unirea celor trei tari macar doi-trei ani, adica atat cat ne-ar fi de-ajuns pentru unificare deplina spre un regat al nostru, puterea ce o vom capata ne va feri de orice amenintare.

—Asa ne-am gandit si noi, raspunse principele. Parcalabul Sucevei si inchinarea facuta noua la 2 iunie de catre boierii veniti la Iasi se leaga de noi, nu de imparat. Si poate nu-i departe ziua cand vom scoate si Transilvania de sub suzeranitatea Imperiului Austriac. Dar ne-am mai gandit si la altele. Vom aseza aici loctiitor al nostru, ce va carmui Tara Moldovei cu grija, pana ce vom limpezi celelalte rosturi ale unirii depline. Iar acel domn va fi nepotul Marcu sau, cum isi zice el, Cae Indru.

Auzind asemenea vorbe, tanarul pali brusc.

—Eu domn al Moldovei? se balbai Cae, lucru ce nu i se intampla.

—Da, nepoate, zambi principele. Ne-am gandit mult la asta. Maine vei face juramant de credinta. Parasesc Moldova, si as vrea sa fiu linistit. Sa stiu ca ramane aici una dintre cele mai stralucite minti ale neamului nostru. Fata de cate primejdii sunt in jur, esti cel mai nimerit.

Cae tacu multa vreme. Prietenii sai, la fel de uluiti, asteptau sa-i vada chipul stralucind de bucurie. Asteptau sa se arunce la picioarele unchiului si sa-i sarute mana, dar nu se intampla nici unul din gesturile ce se cuveneau. Iar cand vorbi, glasul tanarului paru putin schimbat si mai aspru.

—Maria-ta, va multumim frumos. Iata ca sunt multi ani de cand lucram impreuna. In toti acesti ani nu v-am stat niciodata impotriva, ca azi. Eu nu voi fi domn al Moldovei.

Pe fetele celor din jur se asternu uimire si neliniste. Chiar istetul Costache se gandi o clipa ca prietenul sau o cam luase pe de laturi, suparandu-l pe principe. Numai Mihai continua sa zambeasca.

—Daca ai temeiuri bune, le vom lamuri aici. Nu uit ca ai venit langa noi fara plata, dar nu in slujba mea, ci a neamului. In anii care au trecut, ai adus mari servicii tarii. Stiu ca ti se cuvine domnia Tarii Romanesti, chiar inaintea mea. Vei fi asezat in scaunul domnesc din Bucuresti, iar aici il vom aduce pe fiul nostru Nicolae Patrascu-voda.

Mirarea lui Cae nu mai cunoscu margini si asta se vedea limpede pe fata lui.

—Doamne! grai el din nou. E prima oara cand am alte pareri decat voi, si va cer iertare. Nu doresc nici domnia Tarii Romanesti, ci un singur lucru: sa fiu alaturi de voi. Neamul nostru nu sta doar in Nicolae Patrascu sau Cae Indru, ci in mii si mii de oameni harnici la gand si la fapte. Dar azi, are un singur Mihai. El e luceafarul romanilor, sau omul spre care se indreapta toate gandurile noastre. Acest om trebuie aparat si sprijinit spre folosul neamului. Daca dusmanii ar lucra impotriva voastra deschis, pe campul de lupta, nu mi-as face griji si as primi domnia Moldovei ori a Tarii Romanesti. Dar ei lucreaza perfid, azi cu otrava, maine cu pumnal viclean. As fi un slab fiu al tarii daca as sta departe de voi. Daca ar pieri numai omul Mihai, oamenii ar fi indurerati, insa si-ar gasi altul in loc. Dar Mihai azi nu-i un om, ci un simbol al neamului. Daca piere acel simbol, se destrama tot ce am faurit cu atata truda.

„E nebun ca renunta la o astfel de marire, gandi Preda. Eu n-as fi avut taria sa o fac. Insa daca ma gandesc bine, cred ca niciodata nu am intalnit un tanar cu sufletul mai curat decat al lui.”

Principele nu raspunse. Stia ca Indru are dreptate. Ca nu se poate lipsi de el, chiar daca-l suparase refuzul aspru. In inima i se strecura o caldura ciudata, blanda, ca o alintare.

„Eu, domnul romanilor de pretutindeni, sunt mandru cu un astfel de prieten, gandi el. Prin alte parti, fratii de sange se omoara intre ei pentru putere. La noi, tineri ca Marcu si Chirila Zece Cutite, cu drepturi la domnie, lucreaza modesti in slujba neamului, fara alte ganduri. Fara a dori o rasplata. Poate d-aia suntem atat de puternici. De vom avea astfel de urmasi, si vom avea sigur cu asemenea parinti, nu mi-e teama pentru viitorul neamului.”

Manat de o pornire pe care nu si-o putu retine, principele sari vioi in picioare si-l prinse pe Cae de umeri.

—Pentru impotrivire, te cert ca unchi, spuse incruntat. Pentru inima ta mai curata decat limpezimea cerului, te sarut ca domn al romanilor.

Rar avea principele cuvinte de lauda mare. Rar avea timp de asemenea lucruri, astfel ca gestul sau ii inmarmuri pe cei de fata, chiar daca ii recunosteau lui Cae niste merite cu care putini s-ar fi putut mandri.

—Doamne! interveni Radu Buzescu, cunoscut pentru finetea lui diplomatica. Aud ca, din porunca voastra, Deli-Marcu si oamenii sai ii ataca pe turci la Chilia si la Cetatea-Alba. Oare nu ne-am grabit a ne atrage alte amenintari din partea sultanului?

—Asta ma intreb si eu, rase Mihai. Cand lucrurile ies pe vrerea noastra, se vede intr-un fel. Daca nu ies, vedem in alt fel. Cred ca nu ne-am grabit. Campania din Moldova poate fi incheiata numai dupa intregirea ei. Cat ii priveste pe turci, o suparare in plus nu mai are importanta. Stiu sigur ca au pornit asupra Tarii Romanesti, insa nu cu osti mari. Daca am pleca acum sa-i intampinam, n-ar fi prea bine. Inca nu ne-am asezat cum trebuie, iar polonii abia asteapta o greseala de-a noastra.

Inserase. Soarele se mistuise de mult, dar pamantul incins isi slobozea caldura peste campie. Cochetul palat din Satu-Mare, al carui proprietar era contele Teke Francisc, primi cativa oaspeti de seama. Se aflau acolo, in frumoasa gazduire: Pezzen, diplomatul casei de Austria, Naprágy, cancelarul principatului, Farkas Kornis, fratele generalului, marele bogatas Bornemissa, generalul imperial Basta, Csáki, nuntiul papal Querini si un umil prelat catolic, venit de la manastirea Strahov din Praga, ce raspundea la numele de Peter. Slujitorii alergau zoriti a face buna primire. Contele Teke, incantat de importanta musafirilor, veghea la frumoasa randuiala. Pe cucernicul Peter il pofti mai pe la coada mesei, stramband din nas. Acesta era singurul dintre oaspeti a carui prezenta nu-i facea o deosebita placere. Dar, spre totala lui uimire, nuntiul Querini se ridica de la locul de cinste si i-l ceda calugarului, cu o adanca plecaciune. Cucernic si bland, sfios si modest, Peter ii multumi si-i spuse ca se simte foarte bine acolo unde fusese asezat. Abia atunci privi Teke mai atent la rasa insului, cam ponosita, la fata lui grasuta, stearsa.

„Credeam ca-i un umil slujitor al lui Querini. Acum nu mai stiu ce sa cred.”

Dar mirarea lui crescu si mai mult cand il vazu pe marele diplomat Pezzen ca se apleaca spre el plin de atentii.

Tarziu, aproape de miezul noptii, cand atmosfera dintre musafiri se incalzise de-a binelea, cand pe masa ramasera doar gustari si pahare cu vin, cand multimea slujitorilor nu mai avea ce cauta acolo, discutia usoara lua o intorsatura mai chibzuita.

­ —Domnilor, vorbi Pezzen, prin mijlocirea scrisorilor primite de la comisarul imperial Ungnad, sau pe alte cai, suntem in masura a va lamuri situatia din Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca. Principele Mihai a parasit Moldova si a ajuns la Brasov. Curand, va fi la Alba-Iulia. In Iasi, conducerea Moldovei a ramas provizoriu in seama boierilor Udrea, Andronic, Sava si Negrea. Cetatea-Alba si Chilia au fost scoase de sub turci, Soroca, Tighina, Hotinul, Cetatea Neamtului si Suceava au fost intarite cu moldoveni si osteni de-ai principelui. Din oamenii lui Mihai, au ramas in Moldova cam cinci-sase mii. Putini pentru apararea ei, chiar daca sunt acolo si ostile locale, multi daca ne gandim ca Mihai i-a rupt de la inima. Trei mii de rosii, opt sute de moldoveni si mica oaste a Tarii Romanesti a purtat lupte cu turcii, care au intrat pana aproape de Targoviste. Dar marele-vizir Ibrahim a trimis putini spahii si ieniceri in Tara Romaneasca. Numarul lor nu a trecut cu zece mii, astfel ca au fost alungati cu pierderi. Daca privim intentiile lui Mihai in privinta turcilor prin luptele cu acestia, reiese limpede ca principele nu s-a aliat cu ei. Iata deci ca se limpezesc indoielile noastre despre credinta lui fata de crestini.

—Domnule Pezzen, il intrerupse umilul Peter, ascultam cu multa placere frumoasa infatisare pe care ne-o faceti asupra celor trei tari ale valahilor. Aveti mari haruri in a povesti si cred ca nu ne veti lipsi de totalitatea stirilor. Cat priveste concluziile voastre, ele pot ajunge catre nedorite greseli, fiindca oamenii sunt slabi si numai rugaciunile catre Cel-de-Sus ii ajuta. Numai Dumnezeu vede limpede.

Pezzen tacu incurcat. Intelese bine aluziile prelatului. Acesta socotea ca numai biserica isi poate ingadui unele concluzii. Lui nu i se cuveneau. Aratandu-se senin la chip, chiar daca in sinea sa tremura de indignare, doctorul vorbi supus:

—Cuvintele voastre mi-au umplut inima de lumina. Asa e, sfintia-voastra! Noi gresim des, fiindca ne tragem din pacat. Dar ramasesem la situatia din cele trei tari. Ostile Olteniei, ce s-au ridicat in luna mai pana la campia Zarandului, s-au tras catre Dunare, unde se anunta amenintari mari din partea turcilor. Deci la acest ceas, puterea lui Mihai in principat sta pe noua mii de osteni, din care  sase mii cinci sute de romani, o mie unguri si o mie cinci sute de secui si sasi. Iar primejdiile se aduna in jurul lui de la poloni, de la tatari, de la turci, la care se adauga nobilimea din Transilvania si Imperiul Austriac.

—Ah, sa nu vorbim despre primejdii si amenintari, domnule Pezzen! il intrerupse Stefan Báthory de Ecséd. De tapte ani, ele apasa asupra lui Mihai ca un cleste urias, dar nu l-au oprit sa stapaneasca azi din Maramures la Dunare si din Banat la apele Nistrului. Am spus azi fiindca mi-e teama ca maine granitele lui vor fi mult mai largi.

—Daca-l vom lasa, rase Kornis.

—Nu prea tine el seama de noi, raspunse Naprágy.

Generalul Basta, care nu se amestecase pana atunci, socoti ca a venit vremea sa-si faca simtita prezenta si vorbi cu asprime:

—Nu tine seama de domniile-voastre, fiindca va lipseste un barbat hotarat, asa cum suntem noi. De ne-ati fi adresat rugaminti…

—Domnul acesta e Basta? intreba umilul Peter, naucindu-l pe general.

—Da, sfintia-ta, eu sunt, spuse incruntat, nemultumit de faptul ca acesta nu-l recunoscuse.

—Dupa vorbele voastre aruncate cam in pripa, n-as fi crezut.

—Ce poate crede un popa? raspunse Basta cu dispret neintelegand semnul tainic facut de Pezzen.

—Adevarat! zise Peter cu aceeasi liniste. Ce putem crede noi? Generalii au gresit adesea de-a lungul timpului. Biserica, fiind in slujba lui Dumnezeu, niciodata.

Iute la manie, nestiind unde vrea sa bata calugarul, Basta fu pe punctul de a sari cu vorbe de ocara, dar piciorul lui Pezzen calca iute peste al sau.

—Domnule general, continua Peter invartind pe maini niste matanii simple, acum o luna imparatul socotise a va lua comanda trupelor din Ungaria Superioara fiindca i s-ar fi potrivit mai bine marchizului de Burgau. Cerandu-ne parerea, i-am propus sa mai astepte. Marchizul e un ostean de mare vaza, dar cam razvratit impotriva bisericii. Insa invatatura crestina ne porunceste a-l ierta pe cel ratacit si a-l aduce pe calea cea buna. Vazandu-va azi, ne bucuram ca sunteti plecat supus al bisericii, chiar daca va lipsesc unele haruri ale marchizului. Ne vom ruga pentru voi, domnule general.

„Cine dracu e asta? se intreba Basta iritat. Aluzia lui e limpede ca ma vrea supus al bisericii, dar eu ma aflu in slujba imparatului.”

„E ingamfat, socoti Peter. Prostul nu e prost destul daca nu-i fudul. Cred totusi ca-l vom imblanzi. Cu el voi lucra mai usor decat cu marchizul. Ma pricep la oameni. Cand dau de greu, cei ingamfati se pleostesc dintr-o data. Ii voi da o lectie de marinimie in seara aceasta. Pentru a-l infricosa am timp destul. Nu-un general mare. Faima si-o datoreaza ostilor bune si capitanilor sai. De fapt, azi nu-mi trebuie un general mare, ci unul care se supune orbeste.”

La propunerea gazdei, se ridicara cu totii sa guste aerul curat de pe terasele mari. Querini, mic si slabut, lua bratul masivului Stefan Báthory. Kornis, gras la trup, ieti dimpreuna cu uscativul Naprágy. Bornemissa, inalt si bine croit, porni alaturi de scundul Csáki. Lunganul Basta, cu fata bronzata frumos de soarele pustiei, lua bratul spatosului Pezzen.

—N-am priceput nimic din semnele voastre, grai generalul.

Marele diplomat socoti ca acesta e departe de a avea finetea curtenilor lui Rudolf. Un altul ar fi priceput chiar dintr-o usoara ridicare de sprancene.

—Semne prietenesti, domnule, raspunse ascunzandu-si dispretul. Nu va indemn a-l nesocoti pe parintele Peter. Mania lui poate insemna sfarsitul carierei voastre de general.

—Glumiti?

—Nu mi-as ingadui.

—Dar eu sunt in slujba imparatului, domnule Pezzen. In slujba primului om al imperiului.

—Poate al doilea, sau al treilea, sau cine mai stie. Peste Rudolf stau puteri mai mari decat credem noi.

—Daca mi-ar spune altul, n-as crede. Inseamna ca acest calugar cu straie cam soioase…

—Da, da, domnule general.

—Drace! se muie Basta infiorat.

Peter prinse din ochi discutia dintre general si diplomat. Era convins ca vorbeau despre el. Zambi multumit. „Pezzen s-a dovedit un bun slujitor al nostru. De fapt, noi l-am ridicat si noi il tinem la curtea lui Rudolf. Cred ca va reusi sa faca din Basta un mielusel.”

Ii adresa un semn diplomatului, iar acesta se apropie grabit. Dupa un sfert de ceas, intrara cu totii in sufragerie. Umilul calugar astepta calm, pana cand fiecare se aseza pe vechiul loc.

—Domnilor! vorbi el. Imparatul nostru, Domnul sa-l tina in paza, l-a tolerat prea mult aici pe veneticul Mihai. Nu putem sa nu-i recunoastem niste merite principelui. Niste merite de mare general al timpului nostru, dar planurile lui nu se potrivesc in nici un chip cu ale imparatului. Noi dorim sa avem sub stapanire intregul teritoriu valah, pana la Nistru. A stapani Transilvania si Moldova inseamna a intra ca un pinten intre poloni si turci. Spre sud, vom intari granitele Carpatilor, iar turcii ne vor simti acolo puterea. Deci, pentru nobilii Transilvaniei nu vor mai fi primejdii. Spre nord, vom aduce inca un cerc de fier in jurul Poloniei. In Transilvania, nobilii si-au pierdut puterile si multe privilegii de la Selimbar incoace. Prin venirea ostilor imperiale aici, nobilii vor primi tot ce au pierdut sau sunt pe cale sa piarda. Vom numi in Transilvania un guvernator.

—Nu guvernator, monseniore, interveni Naprágy. Speram sa-l aducem pe fostul principe Sigismund. El e de-al nostru.

—Dar v-ati lepadat candva de el.

—A fost o greseala, se amesteca Bornemissa.

—Ne vom gand la asta, domnilor. Poate ca chiar e mai bine.

„Sigismund nu, socoti Peter. E un om pe care nu se pot pune baze serioase. Totusi, nu strica sa-l promitem, pentru a capata sprijinul nobililor. Dupa ce-l vom alunga pe Mihai, generalul Basta va fi guvernator. El sau altul.”

—Daca-l doriti pe Sigismund, il veti avea, domnilor, continua el. Noi dorim liniste aici, iar biserica noastra catolica va prinde puteri, spre lauda Celui-de-Sus. Caile pentru scoaterea lui Mihai din cele doua tari sunt mai multe. Daca se invoieste a fi domn in Tara Romaneasca si a primi de la noi compensatie in bani, ii vom da. Banii nu ne lipsesc. Putem oferi doua milioane de taleri, sau chiar mai mult. De nu se va invoi, nobilii Transilvaniei, ajutati de trupele imperiale ale domnului Basta, vor face rascoala. Apoi, mai sunt si alte cai la care ne-am gandit, insa toate la timpul lor. Am venit aici pentru a schimba pareri cu domniile-voastre si a hotari masurile ce se impun. Sfintia-sa episcopul cancelar Naprágy, comisarul Ungnad si doctorul Pezzen ne-au vestit ca sunteti gata a incepe unele pregatiri de rascoala. Cum socotiti sa o faceti?

—Monseniore! zise Bornemissa. Pana acum am avut doar promisiuni din partea domnului Pezzen. Sa credem ca ajutorul generalului Basta nu-i o simpla fagaduiala?

—Sa credeti, domnilor. Generalul se va misca langa voi la primul semn.

—Dar n-am asemenea ordin, grai Basta.

—Il am eu, domnule, zambi Peter cu bunatate.

Apoi scoase din rasa lui ponosita un sul de hartie cu pecetea imparatului si porunci:

—Desfa-l, domnule!

Uluit, Basta rupse pecetea si citi:

„Din porunca noastra, generalul Basta si ostile sale se vor supune aducatorului acestui ordin.

Rudolf.”

—Deci, relua Peter, in privinta colaborarii va dam toate asigurarile de cuviinta.

—Acum vorbim altfel, se bucura Bornemissa. Monseniore, la noi exista un obicei al pamantului, potrivit caruia marea nobilime are osti proprii. E adevarat ca nu sunt mari, dar de ne unim catre acelasi scop, ele vor creste frumos. Cred ca pana in mai putin de o luna, vom ajunge la zece mii de calareti si pedestri, sau poate chiar mai mult. De maine, curieri de-ai nostri vor alerga pe la castelele si palatele celor ce sunt alaturi de noi. Dar poate ca ar trebui sa nu privim lucrurile prea usor. Principele Mihai nu-i unul dintre aceia pe care ii poti lua ca din oala. El sta cu ochii pe noi. Iar ochii, urechile si mainile lui sunt cavalerii din jurul sau. Domnii Cae Indru, Costache Caravana, Chirila Zece Cutite si Ducu cel Iute sunt oameni cu mari haruri ale inteligentei, vicleniei si curajului. Poate ca a venit vremea sa-i retezam puterile principelui prin nimicirea acestor cavaleri.

Peter asculta ingandurat. Virtutile lui Ducu si Costache le simtise la Krivoklat. Cat despre ceilalti doi, aflase multe lucruri parca de necrezut.

Musafirii contelui Teke mai discutara multa vreme, rostuind planul rascoalei in cele mai mici amanunte. Dar Peter nu pomeni nimic despre hotararea sa de a-i suprima pe Mihai si pe cavalerii acestuia. Avea destula experienta in astfel de prilejuri pentru a nu-si dezvalui gandurile. Oaspetii se despartira tarziu, aproape in zori. Trasurile iesira din parcul palatului, mistuindu-se in noaptea calda, placuta de vara. Parintele Peter zabovi alaturi de Basta si-i zise:

—Domnule general, biserica noastra vede in voi un slujitor de nadejde, iar pentru astfel de merite placute dinaintea lui Dumnezeu, va rasplateste cu patru mii de taleri. Doctorul Pezzen a primit instructiunile si va asteapta langa trasura voastra.

—Va multumesc, monseniore, baigui Basta, placut surprins.

—Oh, nu mie! Lui Dumnezeu si bisericii sale. Ne-am mai gandit, domnule general, ca vi s-ar potrivi titlul de guvernator al Transilvaniei. Luptati pentru el, domnule!

—Cum?

—Ascultandu-ne poruncile fara sa puneti intrebari, fiindca biserica nu greseste niciodata. Vreau sa ne ascultati, chiar daca poruncile noastre seamana a razvratire. Sa nu va temeti. Biserica vegheaza asupra voastra. Imputernicirea de guvernator, semnata in alb de bunul nostru imparat, se afla in buzunarul meu. Ramane doar sa punem acolo un nume.

—Dar le-ati promis nobililor ca-l veti aduce pe Sigismund.

—Iata ca incepeti sa intrebati, domnule general, raspunse Peter cu asprime.

Simtind ca a gresit, mandrul Basta se apleca brusc si saruta mana umilului prelat. Apoi vru sa se indeparteze, dar un gest al celuilalt il opri.

—Acum, o rugaminte, domnule Basta: ce am discutat adineauri ramane numai intre noi. Mergeti linistiti la trupele voastre. Cand va fi nevoie, va vom informa din timp.

Ajuns langa trasura, generalul primi din mainile lui Pezzen talerii promisi.

In vreme ce Basta se indeparta plin de sperante, Peter si Pezzen urcara intr-o trasura inchisa si pornira pe drumul ce iesea din Satu-Mare catre apus. La putina vreme, lasara drumul in dreapta si intrara pe unul mai ingust, marginit de paduri vechi. Oprira dupa o jumatate de ceas la poarta unei biserici nu prea mari, dar frumos inconjurata de copaci si ziduri inalte. Odaile pregatite din timp ii asteptau pentru odihna cuvenita. Afara, se crapa de ziua. Cei doi mai zabovira o vreme de taina. Si nimeni nu banui ca acolo, in locul acela tihnit, invaluit de dulceata zorilor, se puneau la cale planuri de asasinare a principelui si cavalerilor sai.

In ziua de 11 iulie, caldura cazuse tolanita la rasul pamantului, cu mult inainte de pranz. Praful drumurilor era incins si greu, lipsit de vlaga ce i-o aducea altadata vantul. Barbatii si femeile satelor intrasera in holdele mari de grau fie pe lunci, fie pe coaste. Aerul sedea nemiscat, incremenit si obosit sub apasarea caldurii. De-a lungul campurilor se zareau prin holde spinarile albe ale seceratorilor si din cand in cand cate-un trup ridicat in picioare, inconjurat pana mai sus de brau de spicele galbene-aurii. Apele Muresului se miscau in dulce cumpatare, inghesuite de prunduri ivite peste noapte. Pruncii dadusera buzna la scaldat, iar galagia lor si trupurile agere aduceau locurilor sfanta binecuvantare. Chiar si vitele se tolanisera in apa pana la gat si priveau imprejur cu ochii lor blanzi, mirate de asemenea zapuseala. Cinci sute de calareti si patru mii de trabanti iesisera din Alba-Iulia in straie de parada aliniati frumos pe marginile drumului dinspre Teius. O trasura deschisa, cu putin alai, il aducea pe doctorul Pezzen in capitala principatului. Plecat de atatea luni, diplomatul casei de Austria sosea abia acum la capatul drumului. Frumoasa primire, ce s-ar fi cuvenit unui imparat, nu-l impresiona pe calator. Venise acolo sa vada mult si sa afle mult. Ochii lui se opreau adesea asupra ostenilor echipati cu straie bune si arme noi, stralucitoare in curatenia lor.

„E de mirare cum reuseste principele sa intretina astfel de osti, cand lipsa lui de bani s-a auzit chiar pana la Praga, socoti Pezzen. Si iata ca de-a lungul drumului am vazut oameni iesiti la lucrul campului, satele si orasele bine ingrijite, astfel ca se simte mana de gospodar a lui Mihai. Nobilii petrec frumos, castelele, palatele si casele lor nu au fost calcate cu forta, vechile lor privilegii sunt respectate, fapt ce ma pune in mare incurcatura. Pe nobili nu-i inteleg. Nu pricep aplecarea lor spre rascoala. Oare sa-i supere atat de mult faptul ca au un conducator din neamul valahilor? Dar asemenea conducatori au mai fost aici. Matei Corvin si Iancu de Hunedoara erau valahi. Va fi greu sa-i vorbesc principelui despre nemultumirile nobililor, fiindca nimic nu sta in picioare. Nici pretentiile de stapanire aici, ridicate de Imperiul Austriac, nu sunt motivate. M-am lamurit singur in aceasta calatorie ca populatia cea mare a principatului o formeaza romanii. Mihai s-a dovedit devotat crestinatatii si casei de Austria. Cel putin pana acum, nimic nu a ridicat banuieli temeinice asupra lui. Poate ca arhiducele Matthias e singurul dintre noi care vede mai limpede. El spunea ca principele ar fi azi singurul general capabil a mentine linistea in aceasta parte a Europei. Dar Maria de Spania, papa si biserica noastra catolica vor altfel. Insa mi-e teama ca nu va iesi nimic bun. Peter ma inspaimanta cu vorbele lui in doi peri, cu marea lui putere, cu misterul din spatele sau si mai ales cu lipsa lui de omenie. Uneori, mi-e teama chiar pentru viata mea. Stiu multe. Poate prea multe pentru a nu se lipsi candva de un martor suparator. Cine lucreaza cu otrava si pumnal nu face deosebire intre dusman si prieten. Am credinta ca Mihai va fi asasinat in curand. Daca tratativele mele cu el nu duc la nici un rezultat, acesta ii sfarsitul hotarat de Peter, sau poate chiar de altii mai sus decat el.”

Trasura intra prin poarta de sud a cetatii Alba-Iulia. Logofatul Teodosie si generalul Kornis, calari pe cai frumosi, tesalati in dreptunghiuri mici, se alaturara trasurii din mers. Iar un sfert de ceas mai tarziu, Pezzen, pana la urma coplesit de atentii, ajunse in fata tronului princiar. Mihai zambea, in loc sa-l priveasca incruntat pentru intarzierea lui nejustificata. Infatisarea marelui general valah nu arata semne de fala sau aplecare spre trufie. Gesturile lui simple, vorbele cumpatate il impresionara pe fiul diplomat.

—Sosirea voastra aici aduce stralucire curtii din Alba-Iulia, domnule doctor Pezzen, grai principele. Aduce stralucire prin voi si prin imparatul Rudolf, pe care il reprezentati. Prezenta voastra ne incredinteaza ca inalta curte din Praga nu si-a uitat aliatul din rasarit.

„Hm! gandi Pezzen. A spus aliat, nu vasal. Dar mi se pare ca lucrurile stau chiar asa cum le infatiseaza, ce-i drept, cu adanca finete. Cred ca-i o aluzie la faptul ca Imperiul Austriac nu si-a respectat pana azi obligatiile de suzeran, fiindca ajutoarele de bani si de osti nu s-au aratat, asa cum s-ar fi cuvenit.”

Apoi raspunse:

—Maria-ta, vorbele voastre imi aduc multa bucurie. Am deslusit din ele ca ati ramas credincios casei de Austria, astfel ca intre aliati buni, discutiile vor fi rodnice si pline de miez. Ingaduiti-mi, serenissime principe, sa va aduc salutul si urarile de sanatate trimise prin noi de imparatul Rudolf.

—Va multumim si ne vom grabi sa le intoarcem dupa cuviinta. Domnule doctor Pezzen, cred ca lunga si plicticoasa calatorie v-a obosit. Slujitorii nostri au facut pregatiri pentru a va gazdui cum se cuvine intr-o minunata casa din Alba-Iulia. Resedinta voastra e inconjurata de pomi si trandafiri. Candva, ea a apartinut regretatului Petre Huszár, ce se numara printre fruntasii nobilimii din Transilvania. Speram sa va simtiti bine acolo. E un loc incantator si linistit.

„Ma expediaza elegant, gandi Pezzen. Dar primirea pe care mi-a facut-o a fost fara cusur. Si zau ca simt nevoia de odihna. Poate ca se arata doar curtenitor, iar eu prea despic firul in patru.”

—Va multumim, serenisseme principe, pentru grija ce ne-o aratati si va rugam sa ne fixati zi de audienta solemna, se inclina diplomatul.

—Ne-am gandit, domnule doctor, zambi principele. Ea va fi peste zece zile.

—Nu-i prea indepartata?

—Nu cred. De fapt, stim ca sunteti un om intelept, care nu se grabeste niciodata.

„Drace! chibzui Pezzen. Finetea vorbelor lui ma uimeste. Iata ca ne-a facut o frumoasa aluzie la faptul ca am intarziat pe drum nepermis de mult. O aluzie mestesugit invaluita in vorbe de lauda.”

In dimineata zilei de 21 iulie, Pezzen fu primit in audienta solemna. Sala tronului se umpluse de curteni si osteni. Principele arata vesel, ca si vestitii sai cavaleri Cae, Costache, Chirila si Ducu.

—Ei, domnule doctor, cred ca va simtiti bine la noi, spuse principele cu bunavointa. Se cunoaste, dupa fata odihnita, ca v-ati aflat prilej de ingrijire trupeasca.

—Serenissime principe, nu tagaduim ca ne-ati oferit un minunat loc de gazduire. Discursul nostru va fi scurt, fiindca adesea cei ce se indeamna a le rosti, cam bat apa in piua. Sunt emotionat. Azi imi revine cinstea de a va inmana frumosul colan cu vulturul habsburgic, pe care imparatul Rudolf vi-l acorda in semn de adanca pretuire. La curtea din Praga, numele vostru e pomenit adesea cu admiratie. Se recunoaste acolo ca sunteti un vasal credincios si harnic. Suzeranitatea Imperiului Austriac inseamna pentru voi deschiderea unui drum larg de lucru in folosul crestinatatii. Iar faptul ca ati adus la trupul imperiului si Tara Moldovei dovedeste ca imparatul nu s-a inselat socotindu-va un mare general al timpului. In catedrala Sfantul Vit s-au inaltat rugaciuni pentru voi. Iata mari semne de prietenie si bunavointa, serenissime.

—Frumoase vorbe, domnule doctor Pezzen! grai principele cu admiratie. Se vede ca sunteti un orator neintrecut, iar fraza aleasa va intregeste harurile. Din vorbele voastre am inteles ca Imperiul Austriac ne cinsteste cu vulturul habsburgic, un discurs si niste rugaciuni. Suntem la fel de emotionati ca si voi, domnule Pezzen. Cat despre alipirea Tarii Moldovei la imperiu, nu cred sa fi existat vreo astfel de ceremonie. Mai degraba o mica scapare a voastra, obisnuita adesea chiar in discursurile scurte. Dar nu asta are importanta, ci marea grija pe care ne-o arata imparatul. Am cerut bani si osti, iar ajutorul se arata intr-o decoratie, un discurs si ceva rugaciuni. Oare nu-i prea putin, domnule Pezzen? Si inca nu-i totul. Am venit de bunavoie spre vasalitate. V-am inchinat Transilvania cucerita de ostile mele. Drept multumire, imparatul m-a poftit adesea sa parasesc principatul. Aveti un raspuns pentru toate acestea, domnule Pezzen?

—Maria-ta, se inclina diplomatul cam incurcat, stiu ca toate cererile voastre sunt in studiu.

—In studiu? Mda! Stiti ce ma intreba in luna mai vechiul si bunul meu prieten Taranowski, solul Poloniei? „Oare nu v-ati aplecat ca vasal unui suveran mai slab si mai sarac decat voi? La ce va foloseste alianta cu cei care va cer fara sa dea nimic? Oare nu ar fi mai buna o prietenie a voastra cu regele nostru? Va intreb asta fiindca am venit sa oferim ceea ce nu veti capata niciodata de la casa de Austria.”

—Sunt cuvinte spuse cu rautate, ingaima Pezzen.

—Poate cu rautate, dar drepte. Iata ca Polonia e gata sa ofere in orice caz mai mult decat un discurs sau o decoratie. Iata ca turcii ne fac propuneri de recunoastere a noastra peste cele trei tari, de ajutor cu osti si de un imprumut a carui valoare se ridica la doua sute de mii de techini de aur. La asta ce mai puteti raspunde, domnule Pezzen? Poate despre faptul ca am gresit cand ne-am aplecat spre o alianta cu voi?

—Maria-ta, ingaduiti-mi o audienta secreta, facu palid solul lui Rudolf.

—Fie! raspunse principele cu asprime. O veti avea peste o jumatate de ceas.

In odaia de lucru a principelui se asternuse masa cu vin si ceva gustari. Asezat pe un scaun langa fereastra, Mihai privea cum se schimbau garzile din faptul pranzului. Doctorul Pezzen cata in jurul sau, surprins de simplitatea mobilierului si lipsa obiectelor de ornament.

„Nu si-a ingaduit nici un fel de confort, chibzui diplomatul. Ba mai mult: aud ca si-a cheltuit intreaga avere pentru intretinerea ostilor. Putini oameni ar fi facut asa ceva. Mi-e sufletul greu la aceste tratative. Am venit aici sa pagubesc un popor ce si-a aflat un conducator mare. Un popor sarac si viteaz, care ne-a ferit adesea de calcarile turcilor.”

—Va ascult, domnule doctor, zise principele privindu-l ingandurat. Socot ca-i intemeiata bine cererea voastra de audienta secreta, cu toate ca ma mira. Intre noi si imparat nu se afla lucruri incurcate sau vrednice de ascuns.

—Maria-ta, doresc din inima sa ajungem la o intelegere buna, spuse diplomatul cu sinceritate. Casa de Austria va ofera un milion de taleri in schimbul iesirii voastre din Transilvania si Moldova. La suma aceasta adaugam castelul Königsberg, al carui venit anual se ridica la aproape o suta de mii de taleri. Va recunoastem ca domn al Tarii Romanesti, si la nevoie, va putem sprijini cu osti impotriva turcilor.

Aici se opri incurcat. Cateva clipe, ochii principelui scanteiara de manie. Doar cateva clipe, fiindca semnele ei disparura brusc, iar vocea lui era calma cand intreba:

—Nu vi se pare curios, domnule Pezzen, faptul ca noi nu de turci ne temem, ci de ipocrizia stapanilor vostri?

—Serenissime principe, raspunse diplomatul, eu am o sarcina ingrata azi. Ce gandesc nu are insemnatate, ci numai indeplinirea misiunii pe langa voi. Mi s-au dat imputerniciri sa negociez cu voi pana la suma de trei milioane de taleri. Atat si nimic mai mult.

—Inseamna ca ne pierdem vremea, vorbi Mihai cu tristete adanca.

—E ultimul vostru cuvant, serenissime?

—Ultimul.

—Atunci, nu-mi mai ramane decat sa va cer permisiunea de a ma retrage.

—O aveti, domnule Pezzen.

O usa frumos mascata in peretele de lemn se deschise indata dupa plecarea doctorului Pezzen. Din spatele ei aparura Cae, Chirila, Costache si Ducu. Fetele lor transpirate sub apasarea caldurii din mica ascunzatoare starni veselia principelui.

—Ati auzit, prieteni? intreba retinandu-si un zambet.

—Tot, murmura Chirila.

—Si ce parere aveti?

—Sa le luam banii, grai Ducu mucalit.

—Glumiti?

—Numai pe jumatate, maria-ta. La spatele lui Pezzen nu sta imparatul, ci alte puteri. Sau poate imparatul s-a lasat convins a ne scoate de aici. Ceva e sigur: se lucreaza cu marsavie, iar banii aceia nu vin de la imparat. Ce-ar fi sa ne prefacem a primi targul? Cu trei milioane de taleri desavarsim unirea celor trei tari si punem pe picioare o ostire a Bucegilor, cum nu s-a mai vazut. Sa raspundem la viclenie cu viclenie. Nu mai am liniste daca nu le luam banii acestor lotri.

—Ai un plan? se interesa Costache Caravana.

—Inca nu.

—Atunci, sa nu mai vorbim despre asta. Crezi ca cei care fac targul cu noi se vor multumi doar sa ne aduca frumoasa gramada de aur? Nu, dragul meu! Totdeauna trebuie sa ne gandim ca adversarul nu-i mai slab la judecata decat noi. Ca si-a luat masurile lui de prevedere. Va trebui sa semnam renuntarea noastra la Transilvania. O asemenea semnatura ne obliga sa o respectam. A lua bani de la unii ce s-au transformat din aliati in tradatori nu-i un pacat. Sigur ca banii acestia ne-ar ajuta sa ne platim datoriile mari, sa-l sprijinim pe Altin, sa ridicam cetati puternice si sa desavarsim unirea neamului, dar nu ne putem gandi la ei. Socot insa ca parerea ta nu-i lipsita de intelepciune, fiindca ne da prilej de a deschide ochii mai bine. Adineauri ai spus ca banii acestia nu vin de la imparat, deci nu el ar fi cel pacalit. Aici cred ca ar trebui sa ne gandim putin. Ce parere ai, Cae?

—Admir inteligenta lui Ducu, zambi Cae. Mintea lui patrunzatoare a gasit o cale la care nu ne-am gandit. Si eu inclin a crede ca cele trei milioane de taleri nu vin din visteria imparatului Rudolf. Curtea din Praga, ce traieste intr-un lux orbitor, nu are atatia bani. Poate ca nu ar strica sa aflam de unde vin. Daca am trimite o solie la arhiducele Matthias, m-as mira sa nu aflam adevarul. Mi-e teama ca cele trei puteri, despre care ne scria Henric al Frantei, au inceput a se misca asupra noastra. Iar daca-i asa, e bine sa aflam, pentru a lua masurile de cuviinta.

—Asa cred si eu, murmura principele aplecat spre ganduri. Iata ca cel mai inversunat dusman al nostru se arata azi in apus. Adica acolo unde am nadajduit mai mult. Acolo unde ne-am legat cu prietenie deschisa, pornita din suflet. Dar noi totdeauna am avut dusmani, deci nu-i cazul sa ne framantam mai mult decat alta data, ci sa lucram cu chibzuiala. Ne trebuie bani. Ii vom avea.

—De unde, doamne? intreba Chirila nedumerit.

—Din minele de aur ale principatului. A venit vremea sa confiscam toate minele de aur ce lucreaza azi in folosul imperiului si al nobililor din Transilvania.

—Va iesi razmerita din partea nobililor si cearta cu imperialii, se amesteca grasunul Costache.

—Stiu, dar dreptatea e de partea noastra. Noi suntem stapani aici. Pana cand vor lucra minele noastre pentru altii? Pana cand vom cersi aur, lasandu-l pe al nostru sa cada in camari straine? Contele de Ramonchamp imi spunea ca aurul Transilvaniei se negociaza chiar si la Paris. Ei bine, sa-l negocieze adevaratii lui stapani. Din cine vreti sa fie formata solia la arhiducele Matthias?

—Din Tufanel, Toroipan, Galusca si Ciripoi-fiul, raspunse Cae. Sunt calareti desavarsiti astfel ca nu vor zabovi mult pe drum.

—Nu stiu nemteste, interveni Chirila. Poate ca ar trebui sa merg eu.

—Crezi? intreba Indru. Acum, cand uneltirile nobililor sunt in toi, e mai bine sa fim toti patru aici. Scrisoarea noastra catre arhiduce va lamuri totul.

—Mi-e teama ca te contrazic, zise Costache. E nevoie acolo de un om care stie nemteste. Daca nu le cunosti graiul, intre straini esti surdomut. Chirila mi se pare cel mai potrivit in aceasta misiune. Am inteles ca Matthias ne este prieten, astfel ca-i necesar sa-i aratam toate gandurile noastre.

—Fie! se supuse Indru, intelegand temeinicia vorbelor lui Costache. Sa plece el dimpreuna cu cei patru. Sau numai cu trei. Tufanel ar putea ramane aici, unde avem mare nevoie de el.

—Ti-ar conveni la noapte? intreba principele.

—De minune, raspunse Chirila. Pe racoarea noptii, caii nostri se vor intinde frumos la drum.

—Atunci, e bine. Peste cateva ceasuri vei avea scrisoarea noastra, grai principele. Ne-am mai gandit ca maine sau poimaine sa-l trimitem pe Radu Buzescu la poloni.

—Dar la turci? intreba Ducu.

—Acolo ne mai gandim. Sultanul va incerca sa se razbune pentru pierderea Chiliei si Cetatii-Albe. Poate ca am sa-l trimit pe Udrea cu o scrisoare care sa ne aduca putin ragaz. Dar azi, gandurile mele sunt asupra lui Pezzen. Cred ca ne va cere permisiunea sa plece. Oare la Praga?

—Asta ma intrebam si eu, zise Cae. Poate ca nu ar strica sa ne tinem pe urmele lui macar pana dincolo de granita noastra. Imi spune inima ca ceva nu-i in regula cu diplomatul acesta siret. De fapt, prietenul Sile Adormitu zaboveste prin pivnitele casei lui Huszár, cu nadejdea ca vom prinde vreun fir, asa cum s-a intamplat cu contele Taranowski. Nu cred ca domnul Pezzen a putut sa sada atata vreme la Satu-Mare numai de dragul peisajului. Daca avea misiunea clara de a va oferi trei milioane de taleri pentru renuntarea voastra la Transilvania, normal ar fi fost sa vina aici fara zabava. Drace! striga el luminandu-se la chip. Incep sa vad clar. Inseamna ca abia la Satu-Mare a primit o astfel de imputernicire. Deci, e limpede ca cineva a venit acolo pe urmele sale, iar acel cineva asteapta rezultatul tratativelor.

—Pe latele de-o schioapa ale Zambilicai, asta e! sari Costache entuziasmat. Doua luni a zabovit Pezzen acolo. Or, e limpede ca un diplomat cu sarcini precise, primite acasa, zoreste sa le duca la bun sfarsit. Ce bine ca Ducu a ridicat chestiunea banilor! Numai asa am putut dibaci aceste ganduri. Acum sunt si eu de parere sa-l urmarim pe doctorul Pezzen pana-n panzele albe.

Impresionat de frumoasele deductii ale cavalerilor sai principele ii privi cu admiratie neascunsa.

—Fir-ar sa fie! rase el. Cu asemenea prieteni e o desfatare sa stai alaturi. Nu mai incape indoiala ca la Satu-Mare putem afla cheia misterioasei misiuni a doctorului. Iar daca ma gandesc bine, parca mi se ridica un val de pe ochi. Imparatul ii asigurase, in aprilie, pe Ducu si Costache ca Pezzen vine la noi cu un ajutor de o suta de mii de taleri. Deci, nici vorba despre cele trei milioane. Iata ca doctorul nu s-a grabit sa vina cu suta de mii. Ce l-a oprit oare? Ba mai mult: nici nu a pomenit despre ei. Inseamna ca ceva s-a petrecut pe drum. Iar faptul ca a zabovit la granita noastra aproape doua luni probeaza ca cineva l-a oprit sa vina. Da, da, prieteni! Cred ca la Satu-Mare dezlegam enigma care-l inconjoara pe doctor. Cine va lua urma lui Pezzen?

—Eu, zise Cae. Eu si Sile. Mai multi, am bate la ochi. Doi calareti imbracati in straie de negustori sunt obisnuiti de-a lungul drumurilor, prin hanuri si prin orase.

Innoptase de mult. Doctorul Pezzen umbla agitat prin incapatoarea sufragerie a casei lui Huszár.

„Nu-mi mai ramane nimic de facut, decat sa plec, socoti el. Principele nu a primit oferta si nici nu mai merita sa incerc. E un om dintr-o bucata. Ma mira totusi ca un barbat intelept ca acesta nu pricepe amenintarile ce-l pandesc. Altul in locul lui ar fi primit banii si frumosul domeniu Königsberg. Si-ar fi oferit o viata linistita, plina de bogatie, nu una incarcata de amenintari. De indata ce va afla raspunsul meu, Peter va lua masuri sa fie asasinat dimpreuna cu strasnicii sai cavaleri. Totusi, mi-e teama. Asasinarea unui om ca Mihai va trebui ascunsa cu grija fiindca nu-i un oarecare. Iata ca Peter m-a facut confidentul sau. Singurul sau confident. Oare e bine? Dupa asasinarea principelui, prelatul acesta ar putea incerca sa scape de un martor ca mine. De cand e lumea, asasinii au procedat astfel. Cred ca ar trebui sa-mi iau si eu unele masuri. Mai ales daca se descopera asasinatul, s-ar putea sa fiu intrebat asupra tacerii mele. Sunt prea multi aceia care m-au vazut alaturi de Peter. Iar faptul ca talerii imparatului nu au ajuns la Mihai ma poate baga in mare incurcatura. Am sa-i scriu arhiducelui Maximilian despre intentiile lui Peter. Arhiducele ar putea sa ma apere de amenintari. Aceasta scrisoare poate fi o dovada ca-i sunt devotat.”

Se aseza la masa si incepu sa scrie, dar nu oricum, ci chibzuind indelung asupra fiecarei fraze. Arhiducelui trebuia sa nu-i dea nici totul, nici prea putin, fiindca nu stia daca lucreaza in tabara imparatului, sau mai sus. Apoi, s-ar fi putut ca intre Maximilian si Peter sa existe unele legaturi. Era nevoie sa fie prudent, mai ales in cazul in care prelatul ar fi aflat de la arhiduce continutul acelei scrisori. Dupa aceste ganduri aplecate spre prudenta, randurile lui se asternura astfel:

„Maria-ta, ne bucura ca avem prilejul a va da vesti din principatul Transilvaniei. Acum, cand lucram sub inteleapta indrumare a parintelui Peter, Dumnezeu sa-l tina in paza, parca ma simt mai linistit. El a venit cu frumoase imputerniciri de la imparat, ceea ce ne-a facut sa-i dam adanca ascultare. Prin sosirea sfintiei-sale aici, cred ca scoaterea Transilvaniei de sub puterea valahului, devine fapt implinit. Nobilimea, condusa cu mult har de sfintia-sa, se pregateste bine de rascoala. Dar cuviosul Peter e de parere ca vom reusi mai usor printr-un asasinat. Daca dispare principele Mihai, rascoala ii va nimici si pe capitanii lui. Stiind ca lucrati cu atata zel spre binele imperiului, ma grabesc a va trimite aceste stiri.

Al vostru supus,

Pezzen.”

„Asa e mai bine, chibzui el. Ma arat acelasi zelos diplomat al imparatului, devotat lui Maximilian si supus lui Peter. In felul acesta, imi atrag trei protectii inalte, dar imi iau si masuri impotriva prelatului. De va incerca sa ma ucida, ii voi spune ca nu sunt singurul care stie despre asasinat, fiindca Maximilian a primit o scrisoare de la mine. Iata ca multe ganduri bune vin noaptea. Acum parca m-am linistit. Cand sunt langa Peter, am senzatia ca stau langa o naparca. In fata lui, cred ca Diavolul e un biet ucenic.”

Reciti scrisoarea de cateva ori, pentru a se incredinta ca nici un cuvant din frazele sale nu-i sedea impotriva. Iar cand se convinse ca aceasta e fara cusur, o lipi cu grija si-i aplica pecetea personala. Lipsi o vreme din odaie. Apoi reveni, insotit de un ostean falnic.

—Domnule Rudi, grai doctorul. Maine, dupa deschiderea portilor cetatii, vei porni catre Praga. Aceasta scrisoare trebuie sa ajunga in mainile arhiducelui Maximilian. E o solie de mare importanta. Pierderea sau ratacirea ei ar aduce pagube imperiului. Esti un ostean vrednic si te pretuiesc mult. Daca scrisoarea ajunge cu bine la arhiduce, ma voi ingriji de avansarea domniei-tale. In ce priveste oboseala si ravna pe care le vei depune, iti voi da un ordin de plata pentru suma de o mie de taleri. Acesti bani ii vei putea primi de la marele negustor Hönig. Il stii?

—Il stiu, domnule.

—Atunci, e bine. Pentru nevoile drumului, iata o punga cu cincizeci de taleri. Sa mergi repede si sa nu legi prietenii prin hanuri! Ne punem mari nadejdi in domnia-ta si am credinta ca vei ajunge acolo cu bine. Sa te feresti de certurile ce se isca adesea prin hanuri sau de-a lungul drumului! Iar scrisoarea nu o vei da decat in mainile arhiducelui Maximilian. Ai intrebari?

—Am, domnule. Doriti un raspuns?

—Da. Sunt multumit ca gandesti, domnule Rudi. Asta ma face sa cred ca te-am ales bine. Vei lua raspunsul arhiducelui. Un raspuns care sa ateste primirea scrisorii, apoi te vei intoarce in Satu-Mare si vei trage la hanul Doi Porumbei. Il cunosti?

—Il cunosc, domnule.

—Sa astepti acolo imbracat in straie de targovet. Dar sa nu ma cauti! Voi veni eu sa te intalnesc. Cat crezi ca va dura drumul dus si intors?

—Mai putin de o luna. De fapt, cu talerii pe care ati avut bunavointa sa mi-i dati, am putinta sa schimb des caii, astfel, ca fara a va promite, fiindca drumul e lung si greu, sper sa ma intorc mult mai grabnic decat socotiti.

—Ar fi spre binele domniei-tale. De voi fi multumit, vei mai primi la intoarcere inca cinci sute de taleri. Adica o mica avere. Te observ de multa vreme, iar ochiul meu rar se insala. Steaua domnie-tale va rasari frumos langa mine. Iar bogatia nu te va ocoli. Unde vei ascunde scrisoarea?

—O cos in captuseala hainei. Merg chiar acum in odaia noastra si o asez acolo.

—Ah, nu! se impotrivi Pezzen. Drumul domniei-tale la Praga va fi un secret atat aici, cat si acolo. Niciodata nu vei vorbi cuiva despre aceasta misiune.

—Dar ceilalti osteni ma vor intreba, domnule.

—Stiu. Le vei spune ca te-am trimis cu unele treburi la Iasi. Acum du-te si adu ac si ata! Scrisoarea o vei pune in ascunzatoarea ei, numai de fata cu mine.

—Prea bine, domnule! se inclina osteanul.

Cae Indru se culcase tarziu si dormea greu, asa cum dorm toti tinerii sanatosi la trup si la minte. Orologiul din peretele odaii sale arata ceasurile doua dinspre ziua. Intregul palat princiar era cufundat in linistea calma a noptii. Putine lumini staruiau de-a lungul coridoarelor. Dupa ce innoptase, plouase putin. O ploaie scurta. O rapaiala strasnica, insotita de tunete mari. Apoi, cerul se luminase frumos. Numai umezeala pamantului mai arata urmele ploii. Cu toata dulceata somnului catre zori, Cae auzi primele ciocanituri in usa. Salta intr-o rana mirat, parca nevenindu-i a crede. Cand ciocaniturile se repetara sari din pat si deschise, iar mania lui nu fu dintre cele mai mici observand ranjetul atat de cunoscut al capitanului Sile Adormitu.

—Sa te ia naiba, dragul meu! rosti Cae in loc de raspuns la salutul cam in doi peri al acestuia. Haide, intra odata si nu mai sta ca o sperietoare in prag! Daca si asta e ora de vizite, ma tem ca nu mai exista prietenie pe pamant.

—Domnule! i-o intoarse Adormitu mucalit. Stii ca am o voce naprasnica binecuvantata adesea de ascultator si mai ales de cei care nu au avut placerea s-o auda.

—Stiu, il intrerupse Cae. Vesti proaste, prietene?

—Nu prea, raspunse cu seriozitate Adormitu. Dar  sa ma ia naiba! E o racoare in privinta lui Huszár, ca mare minune de nu-mi voi sfarsi viata inainte de sorocul ei. Pezzen trimite o solie la Praga. O scrisoare catre arhiducele Maximilian. Nu stiu de ce, dar tare as vrea sa-i cunosc continutul!

—Deci nu imparatului?

—Nu.

—Ciudat! murmura Cae. Tocmai lui Maximilian. Zau ca trebuie sa ne aruncam ochii peste ea. Cati oameni vor porni la drum?

—Unul singur, domnule. El va iesi din Alba-Iulia indata ce se vor deschide portile.

—Mda! Mi se pare ca n-ai dormit nici un ceas.

—Asa cred si eu, zambi Sile.

— Dezbraca-te si intra in pat! Trei ceasuri de somn te vor pune pe picioare. La cinci te scol, fiindca la cinci si jumatate se deschid portile.

—Imi ajunge scaunul acesta, protesta capitanul.

—Hai, nu te mai aiuri! se zborsi Indru.

Sile Adormitu nu mai avu puterea sa se dezbrace. Isi rasturna trupul cat o grinda peste asternutul alb, iar cateva clipe mai tarziu respira ca sarpele la soare. Cae se imbraca ingandurat. Apoi iesi din incapere, merse catre capatul coridorului si batu la usa lui Tufanel, spre mirarea osteanului din paza coridoarelor. Prin ferestrele deschise, luna facea ocheade nerusinate si dulci.

La putina vreme dupa ce se deschisera portile cetatii, un calaret iesi din Alba-Iulia si apuca drumul care duce la Deva. Calul sau puternic mergea la trap intins, inviorat de placuta racoare a diminetii. Fara sa aiba taria din toiul zilei, razele soarelui stergeau cu repeziciune urmele ploii de peste noapte. Pamantul facuse chef si isi arata veselia in florile mai proaspete, in iarba mai semeata, cu sabiile intinse bataios catre cer, in generozitatea cu care slabise din stransoarea aspra radacinile plantelor. Obisnuit cu drumurile lungi, calaretul nu se grabea. Mersul in trap vioi ii era suficient pentru a se indeparta molcom, dar sigur. Dupa n ceas zari padurile dinspre Vint ale Apusenilor, ce coborau odinioara adanc in campie. Peste paduri plutea o ceata usoara ca o panza uriasa, cu marginile zdrentuite. Linistea locurilor era desavarsita. Pana si aerul incremenise placut dupa ploaie.

„Domnule Rudi, mi se pare ca ti-a pus Dumnezeu mana-n cap, gandi calaretul. Am o punga cu cincizeci de taleri, un ordin de plata pentru o mie si cred ca voi mai primi cinci sute la intoarcere. O suma uriasa pentru o slujba marunta. Domnul Pezzen, care-i mai zgarcit ca un dulau ce-si ascunde oasele dupa ce s-a saturat, are unele temeiuri adanci oferindu-mi atatia bani. Iar intalnirea cu el la Satu-Mare mi se pare cam misterioasa. Dar nu-i treaba mea. Adica, ar fi. Daca as fi lucrat in slujba imperiului, Pezzen nu mi-ar fi dat decat banii de drum. Poate cincisprezece sau douazeci de taleri. Gandindu-ma bine imi vine sa cred ca fac o trebusoara numai pentru sufletelul sau. Iar in asemenea caz se schimba lucrurile. Adica l-as putea jumuli cum se cuvine. Acum nu am un plan, insa voi medita asupra acestei chestiuni.”

Drumul catre Deva taia frumos padurea Vintului, adapostit iarna de vanturi sau vara de arsita. In spatele lui Rudi, un calaret singuratic se atinea pe urmele acestuia ferindu-se a fi vazut printr-o apropiere prea mare. Abia cand calaretul observa ca cel din fata mai are putin pana la padure, isi imboldi calul ceva mai cu sarg. Inainte a ajunge la primii copaci, Rudi privi indarat din simpla obisnuinta si-l observa pe urmaritor. Adica pe Tufanel, ce salta sprinten in saua lui Vant Salbatec, frumosul armasar al cavalerului Cae Indru. Dar Rudi nu era omul care sa se inspaimante in fata unui singur dusman.

Nu-mi place chestia asta, murmura el. Sa-mi fi trimis Pezzen un ajutor? La ce bun? Ah, nici vorba! Doctorul vorbea despre un secret. Cu inca unul, secretul incepe a se subrezi. Mai degraba cred ca-i un calaret obisnuit. Cine poate sti misiunea mea? Eu n-am spus-o nimanui, iar doctorul nu-i prost sa o faca. Cel din spatele meu are unele treburi prin aceste parti. Totusi, n-ar strica sa-mi pregatesc pistolul si sa-i incerc intentiile aluia. Am un cal strasnic. Daca-l indemn la galop, nu prea vad cine ar putea sa ma ajunga. De se indeamna si calaretul din spate, voi sti sigur ca are treaba cu mine.

Chibzuind astfel, Rudi infipse pintenii in burta calului, iar acesta se asternu la drum ca o naluca. Apoi privi indarat si nu-si putu retine o exclamatie:

Iesus-Maria! Pe mine ma cauta. Ei bine, va ramane cu buzele umflate.

Dar omul doctorului Pezzen nu stia ca Vant Salbatec inca nu-si gasise adversar pe potriva. Iuteala sa neintrecuta il ajutase adesea le Cae Indru sa scape de unele primejdii. Cand privi din nou indarat, Rudi crezu ca viseaza rau. Urmaritorul nu era mai departe de o aruncatura de bat si venea spre el ca un apucat.

Pe toti dracii! exclama omul lui Pezen. Calul aluia parca-i diavol. Nu credeam sa ma poata ajunge. Va trebui sa opresc brusc si sa-mi descarc pistolul asupra calaretului. Ma pricep la astfel de surprize si nu tin minte sa fi gresit candva. Dar cine sa fie oare? Si cu ce scop ma urmareste? Poate cu unul de jaf, insa nu si-a gasit omul. Pacat ca n-am vreme sa-l intreb, iar el nu va mai apuca sa-mi raspunda.”

Simtind ca celalalt se apropiase destul, Rudi isi opri calul brusc. Animalul se ridica in doua picioare, asa cum se intampla de obicei, iar calaretul se rasuci fulgerator si slobozi pistolul asupra lui Tufanel. Dar – minune. Focul pistolului nu nimeri o tinta, ci trecu peste saua calului, din care lipsea calaretul. O clipa mai tarziu, spre stupefactia lui Rudi, Tufanel aparu din nou in sa. Invatase trucul acesta de la capitanul Soare. Erau insa necesare multe luni de exercitii pana a-l stapani cum se cuvine. Trucul fusese adus pe la noi de cazaci. O miscare gresita in asemenea galop ar fi insemnat moartea sau schilodirea calaretului. Cazacii il executau adesea in lupte, fara sminteala.

Rudi isi trase sabia cu un gest violent. Tufanel il privi zambind, asa cum facea uneori Cae Indru, si socoti inainte de a porni la atac:

„Iata, azi am prilejul sa aflu daca lectiile luate la domnii Ducu si Grasa mi-au ajutat in deprinderea scrimei. E prima data cand o fac intr-o lupta adevarata.”

Cae Indru, furios ca Tufanel ii luase calul fara consimtamantul sau, calarea alaturi de Sile Adormitu. Amandoi intrara in padure doar la cateva minute in urma lui Rudi si Tufanel. Dar cand ajunsera la locul luptei, pe fetele lor aparura zambete.

—Acesta e omul? intreba Cae.

—Acesta e, domnule, grai Tufanel stergandu-si fruntea usor imbrobonita de focul asalturilor.

—Ranit, sau mort?

—Mort, domnule. Am folosit acea lovitura de impungere la gat, a domnului Ducu, ce nu iarta atunci cand e facuta cum trebuie. Nu ma asteptam sa-mi iasa atat de frumos.

—Mda! Sa parasim drumul.

Zicand acestea, Cae sari din sa, se apleca asupra lui Rudi si intra cu el in desisurile padurii. Sile si Tufanel, priceputi in asemenea treburi, curatara cu grija putinele urme ale luptei, apoi intrara si ei printre copaci. Cand ajunsera langa prietenul lor, acesta ispravise de citit scrisoarea lui Pezzen. Cateva clipe sezu pe ganduri, dupa care porni sa vorbeasca, spre mirarea celor doi:

—Chirila, Toroipan, Galusca si Ciripoi au plecat spre Praga la miezul noptii. Deci, au avans de vreo sapte ceasuri. Stiu ca esti un calaret bun, domnule Tufanel. Te-ai incumeta sa-i ajungi?

—N-ar fi un lucru prea greu, zambi acesta, multumit de faptul ca nu-l certa pentru Vant Salbatec, ba mai mult: i se adresase pentru prima oara cu domnule.

—Iata o punga plina cu taleri. Banii lui Pezzen iti vor folosi pe drum. Scrisoarea sa o bagi in captuseala hainei! Sa-i spui lui Chirila ca va fi necesar sa-i duca aceasta scrisoare nu dusmanosului Maximilian, caruia ii este adresata, ci arhiducelui Matthias! Pana la Deva, socot ca e bine sa calaresti pe Vant Salbatec. Armasarul meu te va duce iute, astfel ca mai scurtezi din avansul lui Chirila. In Deva sa treci pe la hanul Poarta Muresului si sa lasi calul acolo! Hangiul mi-e prieten. Ii spui sa mi-l trimita! Cu toate ca nu ne-ai asteptat la poarta cetatii pentru a iesi impreuna, ai facut o isprava frumoasa. Dar putea fi si altfel. Grabeste sa-l ajungi pe Chirila si ramai cu el! Scrisoarea aceasta merita sa fie pazita strasnic. Iar cand te intorci de la Praga, s-ar putea sa primesti un brevet de capitan. Voi vorbi cu principele in aceasta privinta.

Cu tot respectul ce i-l purta lui Cae. Tufanel raspunse incruntat:

—Nu pentru asta o fac, domnule.

—Atunci, e bine, dragul meu! Incaleca si ia-o din loc!

Cateva clipe mai tarziu, Tufanel calarea intins la galop mare, parca manat din urma de toate furiile iadului.

„Mereu gasesc alte calitati la acest Tufanel, gandi Cae. Cine si-ar fi putut inchipui sa se ridice un astfel de barbat din fosta haimana ce-si facea veacul, cu ani in urma, in piata Zece Mese din Bucuresti? Ce frumos a crescut! E inalt ca si mine, dar mai spatos. Harurile de spadasin i le-am vazut adesea in sala de arme. Sub indrumarea lui Ducu si Grasa si-a format un grai ales si eleganta in purtare. Insa ascutimea gandului i-a venit prin nastere. Asemenea haruri nu se capata. Acum, ii descopar dragostea adanca fata de neam si mandria. Da, da, Tufanel va fi unul dintre cei mai falnici capitani ai nostri. Cand se va intoarce de la Praga, va avea un brevet.”

In vreme ce-si facea astfel de ganduri, Sile, chibzuit si grijuliu, tarase corpul lui Rudi intr-o rapa si aduna peste el pamant reavan. Cand ispravi, acoperi totul cu crengi uscate, astfel ca nimic nu arata sa fie acolo un mormant.

Trei-patru ceasuri mai tarziu, Cae si Sita intrara in Alba-Iulia, dar nu pe unde iesisera in zori. Chiar langa poarta de nord se afla pe vremuri o casa nu prea de soi, insa cu gradina frumoasa, inconjurata de copaci. Cai si calareti se mistuira printre arborii din curte. Domnii Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal, ce sedeau crestineste la soare, cam turtiti dupa o vizita facuta in zori la hanul de peste drum, abia daca-si ridicara privirile pana la genunchii celor trei cai. Dar si aceasta cu mare greutate, fiindca totdeauna caldura pica greu peste chercheleala omului. Totusi, vocea atat de cunoscuta a lui Cae ii plesni neplacut ca sfarcul unui bici. Astfel ca cei doi veri facura grabnic un efort laudabil si ridicara ochii cam tulburi, in vreme ce printre ganduri li se strecurau niste injuraturi in stare sa-l trimita pe Cae daca nu direct in cazanul dracilor, macar prin apropierea lui.

Dupa o jumatate de ceas, verii isi mai pierdura din acreala. Goneau amandoi pe valea Ampoiului, manandu-si caii cu sarg catre Zlatna. Gandurile lor erau adanci, pline de socoteli incurcate. Domnul Indru le daduse ordin sa tina trei zile calul lui Rudi in munti, iar la implinirea sorocului, trupesul animal, saua si sabia intrau in stapanirea lor. Dar ce-i incurca rau pe veri nu era darul, ci pretul pe care aveau sa-l ceara la Zlatna pentru frumosul chilipir ce le picase plocon. La asta se mai adauga si faptul ca Tufanel-tatal pretindea a-l fi vazut primul pe cavalerul Cae, astfel ca i s-ar fi cuvenit mai mult de jumatate din suma. In felul acesta, era de prevazut o incaierare, care sfarsea de obicei cu o imparteala dreapta. In timp ce verii se ciorovaiau tacticos, fara graba, si se injurau crestineste de-a lungul drumului, Cae si Adormitu revenira in palatul princiar.

—Ei, Sile, azi nu ne-a fost prea rau, zambi Indru.

—Adevarat! murmura capitanul cam pleostit. Insa imi vine a crede ca peste noapte nu m-am purtat cu destula chibzuiala.

—Graiesti in dodii?

—Nu prea. M-am tot gandit la panda mea din pivnita lui Huszár. Acum e limpede. Cand am sarit zidul, ploua. Adica, nu mai ploua. Tocmai se oprise rapaiala. Deci, urmele mele de la zid pana la pivnita se vad clar. In pivnita au ramas semne de noroi. La intoarcere, avand vesti atat de insemnate, am uitat sa trag fereastra pivnitei pe rosturile ei, iar urmele mele spre zid sunt mari, fiindca simteam cum se afunda piciorul printre straturile de flori.

—Drace! Exclama Cae surprins. Nu-i vina ta ca au ramas urme afara, dar sa uiti fereastra deschisa… Inseamna ca nu-l mai putem pandi pe doctor.

—Daca ar fi numai atat, inca n-ar fi rau. Mi-e teama insa ca Pezzen va observa acele urme si va intra la banuieli.

Cu mult inainte de pranz, doctorul Pezzen, odihnit si multumit ca-si luase unele masuri de siguranta asupra persoanei sale prin trimiterea scrisorii, iesi sa se plimbe prin gradina. Aleile, frumos intretinute cu piatra de rau, odihnitoare in locurile umbrite, sau imbietoare acolo unde florile se lafaiau in toata splendoarea lor, indemnau la plimbare.

—N-ai dat peste un ageamiu, domnule Peter, murmura el. Iar de va fi sa mai lucram impreuna, fapt pe care nu-l doresc, imi voi lua asemenea masuri, incat nu eu voi fi in mana ta, ci invers.

Cam plin de el, privi in jur, socotind ziua incantatoare. Dar dupa o clipa ramase pironit.

—Pe sfantul Konrad cel milos! Fereastra aceea de la pivnita nu era deschisa aseara. Poate ca furtuna? Ah, nu! a plouat, insa furtuna nu a fost. De asta sunt sigur.

Se ridica grabit si merse printre straturile de flori pana langa zidul casei. Pe pervaz staruia o urma de pamant. Cerceta imprejurimile si descoperi urmele lasate de picioarele lui Sile. Merse aplecat dupa ele, pana la zidul care imprejmuia gradina.

—Ciudat! exclama el. Doua randuri de urme. Cineva a venit pana la fereastra pivnitei si s-a intors pe acelasi drum. Ostenii mei n-au facut-o. Ar fi putut iesi pe la poarta, nu peste zid.

Urmarit de ganduri, nelinistit, intra in casa. Lua o cheie din cui si descuie usa care ducea in pivnita. Aprinse lumanarile unui sfesnic, apoi cobori treptele. Jos, urmele de incaltari erau clare.

„Cine si cu ce scop? se intreba doctorul. Un lotru? S-ar putea. Dar daca nu a fost unul aplecat spre jaf? Pe urma, eu am aceasta cheie, insa geamana ei ar putea fi la altul. Adica la cine? Casa aceasta apartine palatului princiar. Oare am fost spionat de oamenii principelui? Sau Peter, neincrezator in nimeni, ma tine sub observatie? Iesus-Maria, inseamna ca cel care a fost aici stie despre drumul lui Rudi la Praga! Nu! Asta in nici un caz. Ar fi trebuit sa intre in casa, iar daca o facea, l-as fi simtit.”

Reveni la usa pivnitei si incerca broasca.

„E bine unsa. Daca si celelalte broaste ale usilor sunt unse la fel, inseamna ca in pivnita a fost un lotru.”

Spre satisfactia lui, toate broastele avusesera aceeasi ingrijire.

„Totusi, mi-e teama, tresari Pezzen. Daca nu a fost un lotru? Ei, Doamne! Urme de noroi n-am vazut pe scarile pivnitei si nici in coridor. Lotru a fost.”

Apoi ii veni un gand nou, ce-l facu sa zambeasca:

„La noapte voi pandi impreuna cu oamenii mei. Ii voi aduce in casa, in pivnita, iar doi dintre ei vor sta ascunsi printre boschetele din gradina. Daca nu-i vorba despre un lotru, vizitatorul de peste noapte va cauta sa ma spioneze in continuare. Ei bine, sa pofteasca!”

In ziua de 29, doctorul Pezzen merse la palatul princiar si-i ceru principelui invoirea sa plece spre Satu-Mare. Alaturi de principe, Cae, Costache, Ducu, Sile si parintele Grasa il priveau indiferenti.

„Sa fi fost unul dintre ei?” se intreba.

—Regretam plecarea voastra grabnica, domnule doctor, grai Mihai adresandu-i un zambet plin de bunavointa. Pentru siguranta drumului vostru, m-am gandit sa va dau o garda formata din douazeci de osteni alesi cu grija.

—Ah, va multumim, maria-ta, dar socot ca nu-i cazul! Lipsa mea de aur nu cred sa starneasca poftele lotrilor. Tinerii nostri slujitori ne sunt de-ajuns.

—Cum doriti, domnule Pezzen, raspunse principele continuand sa zambeasca. Noi nu ne gandim decat la linistea si siguranta voastra. Acum cateva luni, contele Taranowski, prietenul meu si aud ca si al domniei-voastre, a avut niste suparari. El si insotitorii sai au cazut in mainile lotrilor. Dupa vreo doua saptamani, a trebuit sa-i rascumparam pentru suma de cinci mii de ducati. Am regreta sincer un astfel de necaz asupra voastra.

—Ducea cumva cu el ceva aur?

—Nu.

—In cazul acesta, cred ca ostenii pe care ati avut bunavointa sa mi-i propuneti imi vor fi de mare trebuinta.

—Asa credem si noi.

Cu acestea, ceremonia de plecare lua sfarsit, iar a doua zi in zori, trasura doctorului, urmata de douazeci de osteni si unsprezece slujitori, iesi prin poarta de sud a cetatii Alba-Iulia. Ascunsi printre copacii padurii dinspre Teius, Cae Indru si Sile Adormitu privira multa vreme in urma trasurii. Dupa o vreme, luara acelasi drum, dar fara graba. Stiau ca se vor intalni cu Pezzen abia la Satu-Mare.

Umbrele serii se inganau cu lumina zilei. In odaia alaturata celei de lucru a principelui venisera cativa cavaleri si ceva osteni. De-a lungul coridoarelor, garzile vegheau la buna randuiala. Odata cu plecarea doctorului Pezzen, se parea ca viata din Alba-Iulia intrase pe fagasul ei obisnuit, chiar daca o seama de curieri ai palatului iesira la drum purtand stiri si porunci semnate de principele Mihai, sigilate cu noua pecete ce cuprindea semnele celor trei tari unite. Prin casele gospodarilor se aprindeau lumini. In hanuri incepea veselia. Pana si in cladirea ocupata vremelnic de Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal incapuse linistea calma a serii. Ca niste cavaleri ce se respecta, cei doi veri purtau pe fetele cam sui unele vanatai sau frumoase zgarieturi, semn ca banii rezultati din vanzarea calului si a lucrurilor ramase de la Rudi avusesera unele greutati de imparteala. Alaturi de ei, o femeie trupesa, cu nasul coroiat si priviri de cotofana lacoma, se izmenea de mai mare dragul, incercand sa le dovedeasca celor doi ca harurile tineretii nu s-au dus chiar cu totul. Dar verii nu o luau in seama, fiind preocupati de o risca indracita. Cand n-aveau bani, prietenia lor se manifesta in mii de atentii marunte. Insa de indata ce apareau sunatorii, cautaturile lor capatau asprime, iar purtarile asemenea culme a semetiei, incat s-ar fi zis ca sunt doi dulai care se infrunta, gata a scapa din lanturi. Acum, buzunarele lor doldora de monede stralucitoare adusesera un astfel de prilej. Maruntisul din fata lor trecea cand intr-o parte, cand in cealalta, in cumpana egala. Mainile lor, nu tocmai curate, umblau sprintene, iar injuraturile inventate pe loc ii opreau adesea pentru a savura noutatea lor sau elegania stilistica pe care o percepeau cu bunele lor urechi muzicale. Ca un facut, castigul nu cadea precumpanitor nici intr-o parte, nici in alta, ceea ce le aduse nemultumire. O oala cu vin, in care nasul in forma de ridiche de iarna al domnului Ciripoi-tatal intra ca un dop, sau capatana ingusta a varului Tufanel disparea o clipa, sedea intre ei pacatoasa si imbietoare.

Dupa o vreme, se lasara pagubasi. Risca nu putea aduce o departajare convenabila, ce ar fi putut sa-i dea unuia superioritatea ravnita. Fiindca nu castigul ar fi contat intre cei doi veri, ci gandurile de marire ce-i framantau. Nimeni nu le spusese vreodata ca Ciripoi ar avea mai multe haruri de cavaler. Nimeni nu atestase ca Tufanel ar fi mai copt la minte. Iar daca cineva s-ar fi ostenit sa o faca, primejdia paruielilor zilnice ar fi pandit mereu deasupra lor. Dezgustat de nesansa, Tufanel-tatal se ridica grav, impozant si isi aminti de femeia cu priviri de cotofana pe care o pescuisera cu cateva ceasuri mai devreme la hanul Pivnita Sardului. Merse catre ea posomorat si calm, se aseza pe marginea patului, o prinse cu o mana viguroasa pe dupa mijloc, iar cotofana, pricepand gestul, magulita de atentie, i se aseza pe genunchi. Din pacate, nici el, nici ea nu luasera seama la cele o suta si ceva de ocale cuprinse in totalitatea lor, plus ambalajul, sub denumirea de femeie. Astfel ca genunchii domnului Tufanel-tatal trosnira scurt, proprietarul lor deveni cam pamantiu la fata, iar cotofana ateriza pe dusumea.

—M-a damblagit, vere chitcai Tufanel incercand sa-si miste picioarele, ce nu-l mai ascultau.

Inima lui Ciripoi tresari ca arsa, dar in clipa urmatoare, mandria de cavaler il opri sa-si arate compasiunea. Porni cu pas calculat spre trupesa femeie, care se adunase de pe jos si isi aflase popas pe un scaun mai sigur, si, cu un gest de tandrete aspra, se aseza pe genunchii ei. Femeia il adaposti ca o scobitoare intre dinti.

Dar seara nu se continua asa cum credeau cei doi veri, fiindca domnii Costache Caravana si Ducu intrara in odaie fara sa bata la usa. Privelistea calma, de familie asezata si cumpanita in rosturile ei, ii facu pe cei doi sa zambeasca. Apoi, Ducu scoase un ducat de aur, i-l oferii femeii si-i porunci sa-si ia talpasita, spre disperarea verilor.

Indata dupa plecarea celor o suta de ocale, Ciripoi-tatal protesta dupa obicei, insa un gest al grasunului il potoli brusc.

—Pregatiti-va de drum! zise Costache. La miezul noptii plecam.

—Sunt damblagiu, domnule, se vaita Tufanel-tatal. De la ceva reuma, picerele nu ma mai asculta in nici un chip. De doua zile zac rapus de amaraciunea durerilor.

—Chiar asa, inaltimea-voastra, sari Ciripoi in ajutorul varului. Din Delta. Din Delta i se trage reuma. D-aia moasa care a plecatara adinea…

—Ia sa vedem Tufanele! il indemna grasunul. Da jos pantalonii!

Costache ii cerceta picioarele cu grija, le suci in dreapta, in stanga, le facu un masaj usor cu mainile sale grele, ce-i aduse aminte lui Tufanel-tatal de iadul care-i asteapta pe toti muritorii pacatosi. Dupa asta, bravul cavaler se simti din nou stapan pe el.

—Incotro mergem, domnule? se interesa Ciripoi.

—Departe, spre nord. La miezul noptii sa fiti langa poarta de sud a cetatii!

—Vom fi, domnule.

In vreme ce cavalerii Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal faceau frumoase pregatiri de plecare, uitand sau amanand disputa dintre ei, o femeie tanara dupa mers, acoperita cu un val negru, cobori dintr-o trasura si fugi cu pasi marunti catre poarta principala a palatului princiar. Ostenii din corpul de paza o oprira la vreme, cam descumpaniti de asemenea aparitie ciudata.

—Domnilor, striga ea cu un glas sfasietor, sunt contesa Alberta Teke, logodnica domnului Chirila. Am graba mare sa intru la principe.

Impresionat de spaima ce se ghicea in cuvintele ei, comandantul grai linistitor:

—Indata, indata. Il vom chema pe capitanul Jager sa va recunoasca si sa-l anunte pe maria-sa principele.

—Dar sunt urmarita, domnilor! izbucni ea in plans.

Intr-adevar, o alta trasura venea in goana mare catre ei. Aflat prin apropiere, parintele Grasa auzi discutia si ajunse langa Alberta chiar in clipa in care trasura oprea langa poarta, iar contele Teke, ce sarise din mers, alerga sa-si prinda fiica. Intuind o primejdie pentru ea, Grasa o lua de mana si o trase in curte, apoi le porunci strajilor.

—Nu intra nimeni fara aprobarea capitanului Jager!

—Opreste, domnule! striga contele iritat peste masura. Opreste, astfel imi vei da socoteala!

Grasa ridica din umeri dispretuitor si intra in palat strajuind bratul fetei, ce tremura aproape lipsita de puteri.

—La principe? intreba el.

Ea raspunse printr-o aplecare a capului.

Cateva minute mai tarziu, clucerul Ieremia Baicoianu le deschise usa odaii de lucru a marelui principe. Alberta nu mai avu putere sa se apropie. Cazu in genunchi si ridica mainile in semn de implorare. Pironit locului, ca in fata unui lucru sfant, Grasa nu indrazni sa se aplece catre ea. O privea palid, ingrijorat. Dar principele sari grabnic de la locul lui, veni langa ea, o ridica grijuliu ca un parinte iubitor, iar Alberta, uitand o clipa ca nu se cade, se ghemui la pieptul lui. Principele ii indeparta valul, ii sterse lacrimile ce se adunau catre colturile gurii si, cu vorbe duioase, pline de caldura, o indemna sa se linisteasca. Era convins ca s-a intamplat un lucru grav si astepta, cu desavarsitul sau calm, sa-i afle rosturile.

Baicoianu intra din nou in odaie si spuse cu o voce mai slaba decat avea obiceiul:

—Maria-ta, contele Teke Francisc cere audienta.

—Sa astepte! vorbi principele cu mare asprime.

Apoi se intoarse catre Alberta si o aseza pe scaunul sau.

—Vorbeste, copila mea! o indemna bland.

—Maria-ta, spuse ea inecata de suspine, sunt luni de cand parintele meu ma tine prizoniera in palatul nostru din Cluj. Logodnicul meu, Chirila, nu stie nimic despre mine. Azi-dimineata, contele Teke a venit de la Satu-Mare sa ma vada. Cum paznicii mei roiau in jurul sau cu bauturi, cum nici ei nu erau mai treji, am scapat de sub supravegherea lor, am gasit trasura lui in curte si am fugit.

—De ce te-au tinut incuiata?

—Fiindca mi-am aratat hotararea de a ma casatori cu domnul Chirila.

—Poate vom reusi sa va impacam.

—Ah, nu, maria-ta! striga ea ingrozita. Ar insemna sa ajung iar prizoniera.

—Oare faci bine ca nu te supui parintilor?

—Judecati, maria-ta!

Zicand acestea, isi sumese manecile, isi ridica rochia aproape de genunchi, iar principele vazu cu mirare o seama de vanatai, unele chiar atat de rele, incat se cuveneau ingrijiri grabnice.

—Te-a batut?

—Rau, doamne. Atat de rau, incat copilul meu si al domnului Chirila s-a nascut inainte de soroc.

—Un copil? intreba el inmarmurit. Dar de cand?

—Maria-ta, anul trecut l-am intalnit pe domnul Chirila la Praga, raspunse Alberta cu glas abia auzit.

—Mda! Traieste copilul?

—Nu mai stiu, doamne. Mi l-au luat acum o luna.

—Pe Chirila l-ai vazut, din cate stiu, dupa lupta de la Selimbar. L-ai ingrijit chiar in palatul nostru. De atunci v-ati mai intalnit?

—Nu, doamne, dar am aflat printr-un slujitor al tatalui meu ca domnului Chirila i s-a spus sa-si vada de treburi in alta parte. Ca nu ma mai gandesc la el si sunt plecata in Bavaria, la sora mea Marta.

—Sa intre domnul Teke! porunci Mihai mai calm decat era. Stai, clucere! Trimite sa-l aduca pe felcerul Zimmermann! Iar parintele Tofan sa vina cu cartea de rugaciuni si odajdiile pentru casatorie!

Baicoianu iesi, ascunzandu-si surpriza. Teke intra in odaie furios si saluta mai scurt decat se cuvenea. Principele lipsit de orgoliu, nu lua seama la astfel de necuviinta.

—Ce doresti, domnule? il intreba atat de linistit, incat contele deduse ca Mihai nu dorea sa se amestece intr-o chestiune ce nu-l privea direct.

—Sa-mi iau fiica, maria-ta, grai cu trufia lui obisnuita.

—Ne pare rau, conte. Alberta Teke a trecut anii majoratului, iar azi a cerut protectia noastra. Cand un fiu sau o fiica alege o cale atat de deznadajduita, ne indoim ca parintele ar fi lipsit de vreo vina.

—E o problema de familie, serenissime principe.

—A fost. Acum te invinuim de sechestrarea a doua fiinte. Unde-i copilul?

Contele il privi dusmanos si nu raspunse. Nici principele nu insista, ci ii porunci clucerului:

—Sa vina Jager cu garzile!

—Ma arestati, serenissime? se pleosti contele dintr-o data.

—Ne obligi sa o facem. Copilul sechestrat nu-ti apartine.

—Doamne! striga contele batos. Familia mea se bucura de mari privilegii, iar legile tarii si Dieta, din care fac parte, ma vor apara.

—Legile tarii nu-i apara pe cei ce le calca, oricat ar fi ei de mari.

Jager intra in odaie si ramase teapan langa usa. Ghicise dintr-o privire ca-i vorba despre arestarea lui Teke. Dar Jager, neamt pedant si meticulos in executarea ordinelor, nu s-ar fi mirat daca principele i-ar fi poruncit sa-l aresteze chiar pe sultanul turcilor. Ar fi pornit la drum sa-si indeplineasca misiunea, fara sa se gandeasca la pretul vietii sale.

Vazandu-l pe Jager, Teke isi pierdu cumpatul si se grabi sa vorbeasca.

—Serenissime, copilul se afla in Cluj, cu doica lui. Poate fi gasit in strada Morarilor, la numarul doisprezece.

Principele chibzui un moment, apoi il privi pe Grasa. Acesta intelese.

—Peste un sfert de ceas voi fi pe drum, maria-ta, iar maine catre seara, copilul si doica vor sosi aici.

—Iti multumesc, domnule! Te rog sa folosesti trasura noastra! Capitanul Jager iti va da douazeci de osteni insotitori.

Parintele Grasa porni spre usa, dar vocea principelui il opri.

—Asteapta sa-ti scriu un ordin! Se aseza la masa si incepu sa scrie, apoi cata spre Alberta. Cum se numeste copilul?

—Doamne, grai tanara, cand l-am ingrijit pe domnul Chirila, el si-a aratat dorinta ca primul nostru copil, de va fi baiat, sa poarte numele vostru. Copilul se numeste Mihai.

Pe fata principelui nu aparu vreo urma de surpriza chiar daca mana falnicului barbat tremura vizibil cand scrise numele copilului. Grasa si Jager se prefacura a nu observa acel mic semn de emotie. Din nou parintele Grasa porni catre usa cu ordinul in buzunar, insa nu iesi nici de data aceasta, fiindca Mihai il pofti sa mai zaboveasca.

—Doriti sa va casatoriti cu domnul Chirila? o intreba principele pe Alberta.

—Da, doamne, sopti ea.

—Oare Chirila are asemenea ganduri?

—Pentru asta raspund eu, interveni Grasa. Maria-ta, din intamplare, cunosc sentimentele lui Chirila pentru tanara doamna. Cu luni in urma, ma aflam impreuna cu el acolo unde raul Botna face cotul sau mare catre Nistru. Porneam intr-o misiune ce putea sa ne aduca moartea. Ei bine, inainte de a-i ataca pe poloni, l-am vazut pe domnul Chirila sarutand o bijuterie ce o poarta la gat. Acea bijuterie stiam ca-i fusese daruita de contesa Alberta.

Preotul Tofan, felcerul Zimmermann, Ducu si Costache Caravana asteptau de cateva minute langa usa. Principele ii privi bucuros, apoi se intoarse catre Tofan.

—Parinte, ai putea oficia o cununie in lipsa mirelui?

—Sigur, maria-ta, dar cu procura din partea celui in cauza.

—Un ordin scris de noi ar putea inlocui procura?

—Ar putea.

—Ma opun, serenissime, interveni Teke.

—Prin purtarea domniei-tale, ti-ai pierdut dreptul de tata, domnule. Sau poate ai alte temeiuri?

—Chiar mai multe. N-am aprobat aceasta casatorie, fiindca noi suntem unguri, iar domnul Chirila valah.

Principele il privi cu sila vadita, iar vocea lui era aspra cand ii raspunse.

—Oare atata ai invatat domnia-ta in cei cincizeci de ani? Oare nu stii ca dragostea de tara, dragostea dintre oameni si dragostea dintre parinti si copii sunt bunuri mai presus de orice?

—Vor trai in saracie, fiindca nu am de gand sa le dau ceva, se incapatana Teke.

—Le dam noi. Din toate neajunsurile noastre, Alberta Teke va primi chiar maine o zestre de zece mii de ducati.

—El e ortodox, iar ea catolica, aduse Teke ultimul argument, ce-l ingandura pe principe.

Dar parintele Tofan o intreba pe tanara:

—Doriti sa treceti la religia viitorului vostru sot?

—Da.

—Atunci, putem incepe cu mica forma de trecere, apoi oficiem cununia.

Principele scrise un ordin ce tinea loc de procura si grai vesel:

—Eu voi fi nanas. Domnule Costache Caravana, prin ordinul nostru, il reprezinti pe mire. Adu, te rog, mireasa in fata parintelui Tofan! Iar domnii Ducu, Grasa, Zimmermann, Jager si Baicoianu vor iscali ca martori.

Cateva minute mai tarziu, dupa ce trecerea Albertei la religia mirelui se incheie, Costache Caravana ingenunche alaturi de mireasa. Preotul porni sa oficieze molcom.

—Chirila…

—Nu, parinte! il intrerupse principele. Numele adevarat al mirelui este Vlad Alexandru. El e fiul lui Alexandru-voda. Va rugam sa-i pomeniti titlul de print, la care are dreptul prin obarsie.

—Vlad Alexandru, print al romanilor, doresti sa iei de sotie pe contesa Alberta Teke?

Costache, nauc si inecat de lacrimi, cu inima lui slaba, raspunse strident:

—Da.

—Contesa Alberta Teke, doresti sa-l iei de sot pe Vlad Alexandru, print al romanilor?

—Da.

Dupa ce preotul incheie cele de cuviinta, iar Costache saruta mireasa, martorii grabira felicitarile. Doar Zimmermann paru a nu se grabi si ramase la urma.

—Serenissime principe! grai el. Dupa lupta de la Selimbar, cand Vlad se afla intre viata si moarte, v-am povestit cum l-am cunoscut in casa mea. Poate nu ati uitat ca am parasit Viena si am venit in Transilvania pentru a fi aproape de el. Il socot ca pe copilul meu. Iar pe un copil, un parinte bun, totdeauna il ajuta din toate puterile. Am o casa frumoasa la Viena. Am o mica mosie, ce aduce un venit anual de trei mii de taleri. Mai am doua mii de ducati. Aceste bunuri trec in stapanirea lui Vlad Alexandru. Maine aduc hartiile de trebuinta.

—Cu mine cum ramane, serenissime principe? intreba contele Teke.

—Esti liber, domnule, raspunse Mihai. Doamna Alexandru Alberta va primi gazduire in palatul princiar. Peste cateva zile, va pleca dimpreuna cu fiul ei la mosia lui Cae Indru, de langa Pitesti. Daca pana atunci iti schimbi gandurile fata de aceasta doamna, ma bucur sa te primesc.

Cu putin inainte de miezul noptii, un curier al principelui iesi prin poarta de sud a cetatii Alba-Iulia, in drum catre Praga. El ii ducea veste lui Chirila ca s-a insurat, ca are un copil cu numele de Mihai si ca doamna Alexandru Alberta il asteapta la mosia de langa Pitesti.

Nu multa vreme dupa plecarea curierului, trasura marelui principe, in care se afla parintele Grasa, iar la spatele ei – douazeci de osteni calari, parasi cetatea catre Cluj. Apoi, spre uimirea comandantului portii, domnii Costache, Ducu, Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal, iesira pe drumul Teiusului. Caii se miscau sprinteni. Lumina lunii era atat de bogata, incat fata drumului parea poleita cu ceara. In linistea noptii calme, tropotul cailor razbatea ca un strigat lung al pietrei lovite de fier. Iar zgomotul umbla peste campuri si printre paduri, ca un fior. Cei doi veri, infoiati pe caii lor asemenea unor pauni, fericiti ca merg alaturi de vestitii cavaleri, nu se sinchiseau incotro ii duce soarta. Nu se gandeau la primejdii. Gustau molcom din bucuria clipelor si foarte rar toscaiau din limba spre a-si indemna animalele. Si chiar daca ar fi stiut despre marile primejdii ce-i asteptau la Satu-Mare, buna lor dispozitie n-ar fi scazut cu nimic.

Contele Ramonchamp nu arata prea vesel in dimineata cand se prezenta la Luvru. Intalnirea cu Henric al Frantei, dupa dezastrul intrecerii de la Alba-Iulia, si-o inchipuise in mai multe feluri, insa nici unul convenabil. Regele ar putea sa-i spuna, cu finetea lui taioasa printre vorbe pasnice: „Ah, domnule Ramonchamp, nu rezultatul acelei partide de scrima ne supara azi, ci paloarea voastra! Sunteti bolnav, draga conte. O, nu, nu ne intrerupeti domnule! Avem ochiul bun si vedem acolo unde rautatea bolii macina cu sarg. Suntem ingrijorati. Atat de ingrijorati, incat numai plecarea voastra din Paris, undeva la aer curat, ne-ar mai linisti. Plecati, domnule, pentru o vreme si ne vom ruga cerului sa va tamaduiasca!” Acesta ar fi fost cel mai convenabil raspuns al lui Henric. Dar regele Frantei avea si altele, mult mai greu de suportat. De pilda: „Sunt trist, domnule Ramonchamp. Regret adesea ca nu sunt femeie, pentru a va intelege mai bine virtutile. Ei da, domnule Ramonchamp, femei am trimis la Alba-Iulia. Adica nu femei, ci niste fecioare cu ochii sfiosi. Daca aveam prevederea sa trimit niste femei, altul ar fi fost rezultatul. „Ramonchamp il cunostea bine pe rege. Atat de bine, incat parca-i vedea buzele cum se subtiaza, ori se lasa in jos catre colturi, a dispret. Si tocmai de asta ii era teama contelui. Asemenea cuvinte, asemenea semne, le-ar fi suportat greu.”

Urmarit de acele ganduri, intra prin poarta mare de fier si ramase o clipa locului, bucuros ca sansa ii suradea in primele clipe ale intalnirii, care se dovedeau de obicei cele mai grele. Iar sansa lui se arata intr-o multime de cavaleri cu cai, cu ogari, cu soimi si inarmati ca pentru vanatoare.

Henric al Frantei tocmai incalecase. Trupul subtirel al maiestatii-sale arata mladios si sprinten. Purta un costum de culoarea frunzei ruginite. Umerii lui nu erau prea largi, dar se ghicea vanjosi sub tesatura subtire. Fata osoasa, parca lipsita de simetrie, capata farmec poate datorita ochilor adanci si scanteietori.

Intorcand privirile catre poarta, Henric ramase o clipa nemiscat. Insa firea lui iute nu se potrivea cu asteptarea, astfel ca striga vesel:

—Domnilor, nu vi se pare ca tanarul de acolo ar fi Ramonchamp? Ei, conte, apropie-te si da-ne vesta cea mare!

Ramonchamp veni langa rege cu pasul celui ce se indreapta catre spanzuratoare. Acele vestite priviri ale lui Henric, ce stiau a scormoni pana-n sufletului omului, ii dadura pe jumatate raspunsul, chiar daca bietul conte inca nu apucase a deschide gura.

—O vorba, domnule. Atat vreau.

—Sire! grai Ramonchamp mai fericit daca i-ar fi putut vorbi de la o suta de leghe. Sire, principele Mihai va trimite, prin noi, multe urari de sanatate.

—Ei, la naiba! se incrunta Henric. Iti multumim pentru ele, dar intai, vestile!

—Mai bune ca la Praga, dar mai slabe decat ne-am asteptat.

—Adica?

—O partida egala si una pierduta.

—Aha! se innegura suveranul.

Dupa acea exclamatie de rau augur, sari sprinten din sa si spuse, parca chinuit de o durere de masele:

—Domnilor, mergeti la vanatoare fara regele Frantei! Ei da, domnilor, ma duc sa ma incui undeva si sa bocesc in liniste. Intai pentru Ramonchamp, care, dupa cat e de palid, incepe sa ne ingrijoreze. Esti bolnav, domnule. Ah, ah, nu ma intrerupe, dragul meu! continua Henric. Avem ochiul ager. Nu ti se pare, domnule Ramonchamp, ca femeile au mai multe virtuti decat unii dintre cavalerii mei?

„A ajuns la partea de care ma temeam cel mai mult, socoti contele. O incepuse destul de bine, dar sa ma ia naiba daca am sa pot suporta usturimea cuvintelor!”

Henric observa chipul contelui, ce palea usor, si spre mirarea acestuia, nu-si continua vaicarelile, fiindca intelese ca lui Ramonchamp ii venea tot mai greu sa suporte dojana de fata cu atati cavaleri. Il pretuia mult si nu dorea sa-l umileasca.

Deci dupa acele vorbe aspre, Henric se grabi sa-i ia bratul si-l pofti ceva mai potolit:

—Sa mergem, conte, in cabinetul meu si sa bocim impreuna.

Urcara scarile fara sa schimbe o vorba. Abia cand se asezara, Henric ofta, vadit imbunat:

—Asadar, sansa nu a fost cu noi. Pacat! Povestiti-ne despre intrecere, domnule conte.

Ramonchamp descrise lupta dintre Chirila si Claude. Fata regelui incepu sa se imbujoreze de placere, apoi exclama entuziasmat:

—Dar acest Chirila e un adevarat erou. Ei, dracie! Adica ar fi preferat sa moara decat sa piarda?

—Asa cred, sire. Insa ceea ce a facut domnul Chirila s-a repetat mai tarziu cu tanarul Clopin.

—Deci ne putem mandri cu el?

—Mai mult chiar: el s-a batut fara a avea vreo sansa in fata marelui Cae Indru. Clopin a inteles acest lucru inca de la primele schimburi de lovituri. Ei bine, in toiul disputei cu Indru, au folosit impreuna atatea fraze cu haz, incat nu pridideam sa i le traduc principelui Mihai. Abia acolo am inceput sa-l indragesc pe Clopin. Glumele si ironiile lui au continuat chiar si atunci cand ranile sale au inceput sa ne ingrijoreze. In schimb, domnul Indru, nu mai putin savuros, si-a aratat marinimia fata de Clopin, dar cu tact, atent sa nu-i aduca o stare de umilire.

—Pe Pilat din Pont, domnule! sari Henric. Iata adevaratii cavaleri dupa care tanjesc. Spune-le domnilor Clopin si Claude ca ne mandrim cu ei! Adica nu! Sa-i aduci maine dimineata aici! Le voi spune eu ca suferintele lor ne-au mahnit, se corecta el la vreme.

—Sire, continua Ramonchamp, alaturi de darurile trimise voua de principe, am mai adus unul ce mi se pare incantator.

—Astept, astept, domnule.

—Darul vine din partea printesei Florica, fiica lui Mihai. E vorba despre o poezie scrisa de ea.

Zicand acestea, Ramonchamp scoase o hartie din buzunar si i-o intinse. Henric o lua zambind ingaduitor, dar si mirat. O parcurse fugar, iar contele ii remarca o usoara incruntare a sprancenelor.

—Ii gasesti vreun cusur? intreba regele, stiind ca Ramonchamp are unele preocupari indreptate spre versuri.

—Putine, sire. Acolo unde scrie „N-o sa-ti graiasca pojghita de lut, / Nici macar gandul cel de la-nceput.” In mintea frumoasei printese, poate ca lucrurile au fost limpezi, dar ea nu a reusit sa le redea cu claritate.

—Asa e Ramonchamp! Acolo i-am gasit si eu neajunsuri. Care sunt gandurile acelea de la inceput? Nu stiu ce a vrut sa spuna. Lasand insa la o partea aceasta marunta observatie, poezia mi se pare plina de gingasie. Nu credeam ca romanii au ajuns in cultura lor pana la poeti.

—Vai, sire, cu un stramos ca Ovidiu? zambi Ramonchamp.

In vreme ce la Luvru se purtau astfel de discutii, Chirila Zece Cutite fu primit de arhiducele Matthias in impozantul sau palat din Praga. Toroipan, Galusca si Ciripoi-fiul il asteptau intr-o carciuma din apropiere. Doar Tufanel porni spre centrul orasului, chibzuind adanc: „Pe ordinul de plata al lui Pezzen scrie ca domnul Hönig va preda aducatorului o mie de taleri. Nicaieri nu se pomeneste despre un nume. Asta inseamna ca negustorul va binevoi sa-mi achite suma. Drace! Daca ar sti domnul doctor Pezzen cui ii foloseste ordinul sau de plata! De-l mai intalnesc, am sa-i spun frumosul nostru proverb: «Nu-i pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste!» Parca asa suna.” Inveselit de asemenea ganduri, mari pasul, iar dupa o jumatate de ceas, reveni la carciuma incarcat cu greutatea talerilor.

Arhiducele Matthias citi intai scrisoarea lui Mihai, apoi pe aceea a doctorului catre Maximilian. Cand ispravi de parcurs a doua scrisoare, pe fruntea lui inalta aparura cute adanci.

—Domnule Chirila, grai el vadit ingrijorat, vestea adusa de voi m-a uluit de-a binelea. Prezenta lui Peter la Satu-Mare inseamna pregatirea unui complot urias asupra principelui. Puterile acestui prelat sunt mari. Mi-e teama ca aflati acest lucru prea tarziu.

—Am luat unele masuri, zise Chirila. Cae Indru si capitanul Sile Adormitu au plecat la Satu-Mare pentru a se interesa de rosturile lui Pezzen acolo. Asta inseamna ca vor da de capatul firului ce duce catre Peter.

—Doi oameni? Dar ce pot face doi oameni impotriva acestuia? Il pretuiesc mult pe domnul Cae Indru, insa nu-i vad o sansa in fata vicleanului prelat. Ar fi trebuit sa trimiteti acolo un regiment.

Ramase o vreme tacut, apoi lua cele doua scrisori si manat de un gand nou, ii spuse lui Chirila:

—Mergem la imparat. De nu va fi prea tarziu, fratele meu poate lua unele masuri.

Iesira impreuna. Dupa o jumatate de ceas, Rudolf il primi doar pe arhiduce, insa nu tocmai bucuros. Avea de lucru in atelierul sau de ceasuri. Pendule, piese diferite si scule stateau pe rafturi in buna randuiala. Imbracat cu un halat unsuros, cu o tichie neagra peste parul nu prea bogat, Rudolf arata a vrednic meserias. Ochii sai inteligenti il priveau pe Matthias, dar gandurile sale zburau in jurul unui pendul ce se incapatana sa nu functioneze cum trebuie. Lua cele doua scrisori cu un gest mecanic si intreba, nemultumit:

—Ce-i cu astea?

—Niste dovezi ca Peter se afla la Satu-Mare, iar viata vasalului vostru Mihai e primejduita.

—Iar Mihai? se vaicari Rudolf. De cand a calcat in Transilvania, nu-i zi sa nu-i aud numele. Am inceput sa-l visez noaptea si mi-am pierdut intreaga liniste. In privinta lui am primit o multime de plangeri de la nobilii principatului, de la poloni, de la Ieremia Movila si Sigismund, de la sfantul papa, de la mama si de la biserica noastra catolica. Ce vrei sa fac, dragul meu? Nimeni nu-l vrea. Sa cred mai mult in el decat in cei ce se plang?

—Sa credeti, frate, grai Matthias cu asprime. Sa credeti in fapte, nu in vorbe. Faptele ni-l prezinta ca pe un gospodar chibzuit si un mare general al timpului. Iata ca a eliberat Moldova, spre uimirea noastra, si i-a scos de acolo pe poloni. Si chiar daca Mihai tainuieste azi o lupta cu turcii, care au intrat pana la Targoviste, avem vesti ce atesta biruinta lui asupra ienicerilor si spahiilor. Ba mai mult: ceva osteni de-ai sai au trecut in prada la sud de Dunare. Acestea sunt faptele, frate. Nu l-am sprijinit cu nimic. Mai rau: ajutorul de o suta de mii de taleri, pe care l-ati trimis prin Pezzen, nu a ajuns in mainile lui.

—Si ce crezi ca ar trebui sa facem? intreba imparatul, cu ochii la pendulul sau.

—Sa-l recunoastem chiar azi principe al Transilvaniei. Sa-l punem pe Basta in slujba sa, fiindca polonii se arata amenintatori. Sa-i dam bani si sa ducem cu el tratative sincere, in vederea trecerii Moldovei sub suzeranitatea imperiului.

—Nu, nu, dragul meu! se vaicari Rudolf. Iar mi-i pun in cap pe toti.

—Stiu, dar merita. Mihai stapaneste azi partea de rasarit a Europei, la care am ravnit adesea. Nimeni nu ar putea sa o faca mai bine si cu mai multa credinta catre imperiu. Are dusmani? Sigur si absolut firesc. Numai oamenii mari au dusmani. Pentru cei becisnici nu se gaseste decat mila, sau dispret. Iar ca sa-i dam mai multa putere acestui falnic barbat, ce se arata cinstit cu noi, va trebui sa va casatoriti cu printesa Florica. Stiu ca o iubiti mult.

—Adevarat, draga Matthias, insa nu mai vreau nimic, decat liniste.

—Liniste? striga arhiducele, suparat. De va muri Mihai, tocmai asta va va lipsi. Polonii vor ocupa iar Moldova si poate chiar Transilvania. Turcii vor lua Tara Romaneasca si nimeni nu-i va opri sa se apropie de noi cu amenintare directa. Oare nu vedeti acest lucru? Nu vedeti ca in rasarit Mihai e garantia linistii Imperiului Austriac?

Rudolf nu avea chef de cearta cu fratele sau. Apoi, il pretuia mult si stia ca vede lucrurile cu multa claritate.

—Ii voi recunoaste titlul de guvernator al principatului, ceda el. Acum nu-i ofer mai mult. Dar te rog sa-mi lasi un ragaz, pentru a gasi justificari fata de mama, de biserica noastra si de sfantul papa.

—Cam putin.

—Totusi, mai mult decat nimic. Si asa voi avea necazuri. Il numesc guvernator si n-are decat sa se descurce cum va sti.

—Nu-i destul.

—Crezi? Parca ziceai ca e un mare general.

—Dar nu facator de minuni.

—Intelege, Matthias, ca nu pot mai mult! Acum o luna si jumatate, sfintia-sa parintele Peter mi-a daruit, din partea bisericii, patru milioane de taleri.

—Si ce a obtinut in schimb? tresari arhiducele.

—Ei, nu mare lucru. L-am pus pe Basta la dispozitia lui si i-am semnat in alb un titlu de guvernator.

—Doamne! exclama arhiducele inmarmurit. Acum chiar nu-i mai vad nici o sansa lui Mihai.

—Sa nu o luam chiar asa, dragul meu! grai Rudolf impaciuitor. In luna septembrie, Mihai va primi de la noi titlul de guvernator al Transilvaniei, astfel ca cel semnat in alb isi pierde puterea. Insa mi-e teama de o cearta cu Peter. Adica nu cu el, cu stapanii lui din umbra.

—Luati-i lui Basta comanda trupelor din Ungaria Superioara! se ruga arhiducele. Trimiteti-l acolo chiar maine pe marchizul de Burgau! El nu sta de vorba cu Peter fara a ne intreba pe noi.

—Am sa ma mai gandesc, draga Matthias. Pendulul acesta ma necajeste de vreo doua zile. Dar il desfac si-i spal bine fiecare piesa.

Arhiducele nu insista. Intelese din vorbele lui Rudolf ca nu mai doreste sa continue discutia. Era totusi multumit ca obtinuse pentru Mihai titlul de guvernator. Insa atuurile erau in mainile lui Peter si doar o minune l-ar fi putut apara pe valah.

Iesi ingandurat si-i povesti lui Chirila o parte din discutia purtata cu imparatul.

—Credeti ca ne va trimite titlul de guvernator?

—Sper, domnule, raspunse Matthias, uimit ca valahul nu parea impresionat de primejdia pe care o prezenta Peter.

La doua zile dupa discutia cu Matthias, Chirila Zece Cutite si insotitorii sai oprira la un han aflat in drumul lor de intoarcere. Inserase. Apriga caldura din timpul zilei cazuse sub racoarea amurgului. In vreme ce hangiul se ocupa de gazduirea noilor oaspeti, un calaret obosit de drum lung socoti nimerit sa traga la acelasi han. Dupa ce calul sau intra pe mainile slujitorilor, calatorul veni in sufragerie, hotarat sa infulece la repezeala, cu gandul catre odihna. Da nu mica fu surpriza lui cand la una dintre mese il recunoscu pe Chirila. Astfel ca uita de oboseala, sari de pe scaunul sau si veni alaturi de cavaler.

—Domnule, numele meu e Cristea. Sunt fericit ca va intalnesc aici, fiindca asta ma scuteste de vreo doua-trei zile de drum. Am pentru voi o scrisoare din partea principelui Mihai.

„Fir-ar sa fie! gandi cavalerul. Nu-mi place. Presimt ca ne vom intoarce iar la Praga. Oare ce s-o mai fi intamplat? Acum e nevoie de mine la Alba-Iulia, nu pe coclauri.”

Lua scrisoarea total nemultumit. Insa abia parcurse primele randuri, ca pe fata lui severa aparu o paloare neobisnuita.

„Vesti proaste”, socoti Tufanel.

Dar Chirila nu le pomeni un cuvant despre cele ce aflase. Baga scrisoarea in buzunar, uita de mancare si-l chema pe hangiu.

—Jupane, te rog sa duci in odaia mea niste vin bun!

Dupa acele vorbe, scoase o punga burdusita cu bani si i-o intinse lui Cristea.

—Ia-o, domnule, pentru oboseala si in semn de prietenie!

Calatorul nu astepta sa i se spuna de doua ori. Chirila se ridica parca nitel nauc, ii facu un semn lui Tufanel si pornira impreuna pe treptele ce duceau catre odai. Cand ajunsera acolo, hangiul tocmai randuia masa, asa cum i se poruncise. Iar dupa ce ramasera singuri, asprul Chirila, care zambea rar, asa cum se nimerise acum, il intreba pe Tufanel:

—Domnule, ai putea sa bei cu mine pentru un prilej de bucurie?

—Sunt putini oameni in lume in stare sa respinga un astfel de prilej, raspunse acesta, fara sa priceapa mare lucru.

Alte vorbe nu mai schimbara intre ei. Inchinara crestineste si baura, fiecare cu gandurile lui.

„Pe sfanta Paraschiva, nu-i prea vesela o petrecere cu domnul Chirila! constata Tufanel. De fapt, rar l-am vazut aplecat spre bautura. Iar cand o face lata, greu auzi o vorba din gura lui. Eh, ce sa-i faci? Fiecare om cu maruntele lui suceli”, filozofa ingaduitor.

Trecura vreo doua ceasuri. Ochii lui Chirila se cam impaienjenisera. Mai rezistent la astfel de prilejuri, Tufanel canta domol, incercand sa se inveseleasca de unul singur. Tarziu cand nu se mai astepta sa auda vreo vorba, Chirila intreba molcom:

—La cate luni merg pruncii in picioare?

—Baiat, sau fata?

—Ce importanta are?

—Nu dintre cele mai marunte, zise Tufanel. Fetele cred ca se ridica mai devreme. Pe la zece-unsprezece luni. Baietii sunt mai greoi.

—Ei asta-i! se manie Chirila. De cand isi ingaduie fetele sa porneasca inaintea baietilor?

—Asta n-am stire, domnule, raspunse Tufanel cam nedumerit. Dar cunosc o fata care a luat-o din loc la opt luni. E vorba despre sora mea Didina.

—Fie! accepta Chirila marinimos. Insa baietii stiu sa zica tata inaintea fetelor.

—Vai, domnule, nu prea!

—Adica, ce vrei sa spui? se incrunta Chirila, hotarat sa nu mai cedeze nimic.

—Didina a zis tata cu un an inaintea mea.

—Drace! Erai suparat cu batranul?

Tufanel il privi doar cu un ochi si raspunse nehotarat:

—Zau ca nu mai tin minte!

Dezamagirea era vizibila pe fata lui Chirila, astfel ca dupa ce-l privi pe Tufanel ca pe un dusman, dupa ce mai bau o cana de vin dintr-o sorbitura, grai falos:

—Totusi, baietii sunt mai tari.

—Sa nu spuneti asta, domnule! Pana pe la vreo zece ani, Didina ma usca in batai.

—Sunt mai frumosi, exploda Chirila.

—As!

De data aceasta, cavalerul incepu sa-l priveasca banuitor pe Tufanel.

„Vrea sa-mi faca in necaz, gandi incercand sa-si alunge mahmureala. De cand e lumea, barbatii isi doresc un baiat. Deci e limpede ca baiatul are haruri mai mari decat fata. Dar care or fi ele?”

Chirila banuia ca sunt unele merite in plus. Din pacate, vinul bun si cam peste masura nu-i ingaduia sa le caute. Insa nici nu-i trecea prin minte sa se dea batut, astfel ca zise dispretuitor:

—Fetele cam fac pipi pe ele.

—Da de unde, domnule? i-o intoarse Tufanel. Didina de la un an si jumatate cerea afara. Eu am facut de toate pana la trei ani.

Apoi, vazandu-l pe Chirila cum se dezumfla ca o basica intepata, in mintea istetului Tufanel se aprinse o lumina.

„Sa ma ia naiba de narod ce sunt! Mi se pare ca domnul Chirila are un baiat. Nu stiu de unde pana unde, insa e sigur.”

Ajuns la aceasta constatare, Tufanel intoarse macazul discutiei si incepu sa se laude cu vremea copilariei, gasindu-i Didinei cele mai rele cusururi. Si la fiecare fraza a sa, chipul cavalerului se lumina catre zambet. Iar cand Chirila dospi de-a binelea si nu-si mai incapu in piele, ca o coca in care drojdia de bere face minuni, Tufanel il auzi intreband:

—Oare ce s-ar cuveni sa-i duc? O sabie, sau un cutit?

—Cred ca niste dulciuri. Dar vazand ca fata cavalerului se innoreaza usor, adauga repede: Niste dulciuri, o sabie, un cutit si doua pistoale.

Doctorul Pezzen ajunse la biserica din padurea de dincolo de Satu-Mare intr-o dupa-amiaza cu caldura turbata de-a binelea. Pusta, incinsa ca un cuptor, parea incremenita. Pasarile nu se ridicau in vazduh. Gazele marunte isi catau adapost prin desisuri. Pamantul crapat din lipsa de umezeala, iarba marunta, cu varfurile uscate, sau tufele rare, cu frunzele cazute catre neputinta, prezentau un peisaj dezolant. Cand adia cate-o pala de vant, rara si neconvingatoare, din pusta se ridica un praf albicios, ce se ostoia repede. Pe drum, pulberea groasa de doua degete dormea toropita. O spuza fierbinte plutea la rasul pamantului si nimeni nu ar fi putut spune daca erau aburi, sau aerul ce se ingreuia in valuri sub apasarea caldurii. Doar in padure, acolo unde razele soarelui nu puteau patrunde dupa pofta inimii, umbra deasa aducea putina inviorare.

Transpirat, cu hainele jilave, Pezzen cobori din trasura si intra intr-o casa mai mare decat biserica alaturata, adapostita frumos de copaci batrani, falnici, care o protejau iarna de viscole, iar vara – de caldura strasnica din pusta. Cativa slujitori ii adusera apa rece pentru spalat si straie de schimb.

O jumatate de ceas mai tarziu, doctorul se simti inviorat si il primi pe parintele Peter.

—Sper ca ati calatorit bine, domnule, zise prelatul, cu zambetul sau blajin.

—Ah, nu prea! raspunse acesta cam acru. Caldura nu m-a slabit o clipa de-a lungul drumului. Nu a plouat de doua luni, iar oamenii spun ca asemenea seceta nu s-a pomenit de mult. Va fi un an slab.

—Mania lui Dumnezeu se arata adesea, murmura Peter umil. Pacatele aduc dupa ele osanda. Insa noi suntem prea marunti pentru a judeca vointa Celui-de-Sus, astfel ca ne multumim a privi plini de cainta. Ce vesti aduceti, domnule doctor?

—Proaste. Auzind ce-i propun, Mihai abia mi-a ingaduit sa-i vorbesc.

—Atunci, faca-se voia Domnului! V-am asteptat cu nerabdare, fiindca nu doream moartea pacatosului, ci indreptarea sa. Odihniti-va, doctore! Ne vom ingriji noi de cele de cuviinta.

—Sfintia-voastra, oare se cuvine sa-l osanditi pe un mare general si un sincer aliat al crestinilor?

—Esti prea marunt, domnule, pentru a pune astfel de intrebari, i-o reteza prelatul. Apoi, nu eu osandesc, ci biserica noastra.

Doctorul tacu speriat. Socoti totusi ca fata de constiinta sa nu mai era dator cu nimic dupa acea intrebare, iar cand grai din nou, glasul sau arata profunda ingrijorare.

—Mi-e teama ca in noptile petrecute la Alba-Iulia, oamenii lui Mihai m-au spionat adesea.

—Fara folos, dragul meu, zambi prelatul. Cei care au facut-o nu aveau ce sa afle de la domnia-ta.

Pezzen tainui cu grija temerile sale in privinta soliei catre Maximilian, insa ii povesti tot ce stia despre urmele din pivnita si din gradina casei lui Huszár.

—N-avem prilej de neliniste, il domoli Peter. Unde au ramas cei douazeci de osteni ai lui Mihai cu care ati calatorit?

—La Baia-Mare. Acolo i-am intors din drum. Dar s-ar putea sa fi fost urmarit.

—Si eu cred, raspunse prelatul, spre surprinderea doctorului.

—Cum de ati ajuns la asemenea pareri?

—Simplu, domnule. Daca as fi fost in locul lui Mihai, m-as fi intrebat de ce ati zabovit doua luni la Satu-Mare? De ce nu i-ati dus cei o suta de mii de taleri? Si mai ales de ce va intoarceti aici si nu la Praga?

—Ah, asa e! exclama Pezzen privindu-l cu admiratie. Astfel de ganduri nu mi-au trecut prin minte. Insa, chiar daca ceva iscoade ar veni dupa mine, ele nu ar afla mare lucru atata vreme cat nu va cunosc si nu banuiesc misiunea voastra aici.

—Nu se stie, domnule doctor, zambi prelatul din nou. Pe adversar, totdeauna trebuie sa-l pretuiesti pentru inteligenta lui. Nesocotindu-l, ai neajunsuri cand te astepti mai putin. Apoi, nu uita ca nobilii cu care ne-am intalnit cunosc rostul meu aici. Daca unul dintre ei a scapat vreo vorba din greseala, sau cu un scop, ar fi prilej de amenintari asupra noastra.

—In privinta nobililor ma indoiesc de temeiul banuielii voastre, raspunse doctorul. Ei sunt conducatorii rascoalei. Ei sunt cei mai nemultumiti de domnia lui Mihai in principat.

—Poate, aproba Peter. Poate ca o fi asa, dar eu mi-am luat unele masuri de prevedere. Am auzit prea multe lucruri mari despre cavalerii lui Mihai, si aceasta ne indeamna spre chibzuiala adanca.

Spre apus de Satu-Mare si in stanga drumului care duce in pusta, erau candva niste iazuri frumoase, inconjurate de padure. Nu departe de iazuri, se afla o mica biserica de lemn, a carei varsta se pierdea in desisurile timpului. Nimeni nu stia cine o asezase acolo. Nimeni nu-i cunostea istoricul. Cu ani in urma, niste calugari isi aflasera odihna alaturi de ea. Lemnul padurii, produsul iazurilor pline cu peste, o stupina uriasa, unele pamanturi bune de rod si frumoasele danii facute de autoritati, sau credinciosi, le adusera odata cu trecerea anilor mari bogatii. Asa stand lucrurile, maruntele adaposturi de odinioara ale calugarilor fura indepartate, iar in locul lor, mesteri priceputi ridicara o casa impunatoare, cu odai multe si mari. Asezata pe o ridicatura de pamant, casa fu inzestrata cu pivnite lungi, ferite de umezeala obisnuita pe acolo. Dupa o vreme, pe sub coroanele copacilor aparu un zid inalt cat doua straturi de om, astfel ca stapanii locului s-ar fi putut apara impotriva oricui. Dar linistea tihnita de langa iazuri disparuse odata cu sosirea inaltului oaspete Peter, ce adusese cu el vreo opt slujitori si douazeci de osteni galagiosi, greu de obisnuit cu vorba domoala. Aici sosise doctorul Pezzen, fericit ca ispravise cu bine istovitoarea calatorie. Fericit si satisfacut, fara sa-i treaca prin minte ca la marginea padurii se oprise un calaret, care venise pe urmele inca proaspete, lasate de trasura. Dar calaretul nu urma drumul parcurs de doctor, ci zabovi o vreme pe sub uriasele coroane ale copacilor, iar cand soarele cazu frumos catre asfintit, isi mana calul peste campuri si reveni la Satu-Mare. Privit in treacat, omul acela ciudat arata a targovet obisnuit cu negustoria sau cu ceva mestesug. Straiele sale cam lustruite de taria timpului, gonacul nu prea de soi si lipsa armelor intareau o astfel de parere. Iar cum de-a lungul veacurilor oamenii au fost judecati si pretuiti mai mult dupa imbracaminte, Cae Indru putea fi satisfacut ca nu i se acorda vreo atentie deosebita. La Satu-Mare se nimerise zi de targ. Strazile, nu prea largi, gemeau de tarani, mestesugari, targoveti simpli sau negustori. Dupa ce ocoli zonele mai aglomerate, cavalerul ajunse cu oarecare zabava la hanul Doi Porumbei si lasa calul in seama slujitorilor de la grajduri.

—Pe cele sapte porti ale iadului! striga Sile Adormitu vazandu-l ca intra in odaie. Incepusem sa fiu ingrijorat.

—Ar fi bine sa-ti pastrezi temerile pentru la noapte, zambi Indru,

—Fiti fara grija, domnule! rase acesta. Mai ales ca din vorbele voastre am inteles ca vom avea de lucru la noapte.

—Chiar mult, prietene. Doctorul nu s-a oprit la vreo casa din oras, asa cum ma asteptam si cum ar fi fost firesc, ci a tras la o biserica dintr-o padure. Fiind ziua nu m-am incumetat sa ma apropii prea mult, dar socot ca am vazut destul.

—Ce naiba cauta el intr-o padure, cand la Satu-Mare ar fi avut mai mult confort?

—Asta ma intreb si eu. Cu putina sansa, poate ca vom afla ce cauta nu numai el acolo, ci si altii. Din ascunzatoarea pe care mi-am ales-o, am vazut niste trasuri ce se indemnau catre biserica aceea. Una dintre ele purta semnele lui Stefan Báthory de Ecséd. Alta – pe cele ale cancelarului Naprágy, iar a treia apartinea fara indoiala lui Bornemissa. Cat despre urmatoarele, nu le-am recunoscut, din lipsa de semne.

—Ciudat! murmura Sile. Tare nu-mi vine a crede ca i-a prins pe toti dorul de rugaciuni. Mai ales prezenta lui Naprágy aici ma uimeste. Dar daca Pezzen nu s-a oprit o clipa la Satu-Mare, de unde pana unde stiu nobilii despre intoarcerea lui? Fiindca intre sosirea doctorului si drumul nobililor la biserica din padure exista o legatura limpede ca lumina zilei.

—Poate ca ei stiau data de intoarcere a doctorului.

—Asta inseamna ca si-au dat intalnire din timp, socoti Adormitu.

—N-ar fi exclus.

—Dar de ce se intalneste Pezzen cu nobilii? De ce tocmai cu cei mai vrasmasi noua?

—Ramane sa aflam, grai Cae ingandurat.

Fiind zi de targ, barierele orasului se inchideau ceva mai tarziu. Adica, indata dupa caderea intunericului. Cei straini de Satu-Mare isi zoreau pasii, sau caii, pentru a apuca sa treaca dincolo inainte de a fi opriti de straji. Unii galagiosi, altii cu chef ori cu gandurile la rosturile lor, calatorii se inghesuiau spre iesire intr-o imbulzeala strasnica, apoi se pierdeau in pusta, catre cine stie ce asezari. Cae si Sile parasira orasul odata cu cei intarziati, dar nu urmara drumul obisnuit, ci isi indemnara caii undeva peste camp. Inca nu aparuse luna, iar aerul, greoi de la caldura zilei, imprumuta slab din racoarea noptii. Peste pusta, natura parca isi oprise respiratia intr-o liniste plina de farmec. Aparu luna. Iar in tacerea desavarsita, cantecul greierilor aducea calmul si pacea tainica a noptii.

Cei doi calareti intrara in padure, dar nu se avantara catre miezul ei, ci isi legara animalele departe de tinta calatoriei.  Pe sub copaci, lumina patrundea slab. Numai partea de sus a padurii stralucea ca poleita cu aur. Cae si Sile nu mergeau grabiti. Zgomotul unei crengi rupte sub incaltari s-ar fi auzit acolo ca un trosnet de arma. Dupa presupunerile lor, biserica se afla undeva mai spre apus, in zona iazurilor. Sile avea mare incredere in harurile de orientare ale lui Indru, astfel ca singura sa grija era aceea de a face pasi chibzuiti. Obisnuit cu felul acela de a se strecura la vreme de noapte, Cae umbla mai sprinten, apoi astepta adesea pana cand capitanul sosea langa el.

Trecuse mai bine de o jumatate de ceas cand ajunsera la un luminis. In fata lor, la cel mult o suta de pasi, ceva parti ale zidului care imprejmuia biserica si celelalte cladiri aparura luminate frumos de puterea lunii. Sezura o vreme nemiscati. De dincolo de zid nu razbea nici un zgomot. In aer se simtea placuta umezeala ce venea dinspre iazuri. Adapostiti de umbra deasa dintre copaci, ocolira luminisul, fiindca la poarta cea mare cu siguranta se aflau ceva straji. Ajunsera curand langa zid. Inaltimea acestuia ferea interiorul de orice privire iscoditoare. Dar multe dintre crengile copacilor, aplecate peste el, l-ar fi putut ajuta sa-i incalce creasta. Sprijinit de bratele puternice ale lui Cae, lunganul Sile se salta intr-un copac a carui tulpina aproape atingea caramizile. Cateva clipe mai tarziu, tanarul cavaler veni langa acesta. Dincolo de zid, alti copaci parca dormeau in tihna. Doar spre dreapta si spre stanga, cei doi observara niste cladiri ascunse de bariera arborilor. Cum nu cunosteau locurile, pornira mai mult dintr-un indemn catre stanga. Dupa cativa pasi, ramasera pironiti, iar mana lui Cae tasni agera spre cutite. Undeva nu prea departe de ei, parca fosnise ceva. Dar zgomotul nu se repeta, astfel ca, cei doi isi continuara drumul. Se furisara pe langa zidul unei cladiri. Lumina lunii devenise atat de puternica, incat s-ar fi putut citi o scrisoare. Dupa vreo treizeci-patruzeci de pasi, cei doi observara mirati ca se afla intr-o curte inconjurata pe trei parti de zidul casei. Un nou fosnet razbi dintre copaci, urmat de un foc de pistol. Mana lui Cae porni fulgerator catre brau. Cutitul sau bazai usor prin aer, iar o clipa dupa aceea se auzi un tipat urmat de tropaituri. Amandoi intelesera dintr-o privire ca drumul catre padure le e taiat. Vazura alaturi de ei o usa. Dintre copaci ploua cu focuri de pistol si numai distanta mare sau graba tragatorilor ii feri de alte necazuri. Spre mirarea lui Cae, clanta ceda la prima apasare. Intrara intr-un coridor larg, luminat frumos. La capatul sau, niste barbati ridicara pistoalele asupra lor. In stanga, o scara de piatra cobora undeva sub cladire. Sarira acolo, insa fara folos. Treptele duceau catre o usa grea de stejar, iar usa era incuiata. Un barbat aparu o clipa langa balustrada scarii si le striga:

—Predati-va, domnilor! Altfel, va ciuruim cu focuri de arma!

Neprevederea il costa scump. Cutitul lui Cae sageta aerul si i se infipse in piept pana la plasele. Urmara unele focuri ale sotilor aceluia, dar scobitura de jos a scarii ii feri de moarte pe cei doi prieteni. Sile incerca zadarnic sa deschida usa. Erau prinsi acolo fara sorti de scapare, chiar daca cei de sus nu indrazneau sa se arate. Cae folosi unul dintre cutite pentru a impinge zavorul, insa nu reusi decat sa-i franga lama. Trecura cateva minute. Apoi, auzul fin al lui Indru prinse zgomot de pasi dincolo de usa. Alaturi se folosea o cheie si, spre mirarea lor, zavorul ceda. Cine era oare in spatele ei? Sile apuca manerul clantei. Cateva clipe sezu nehotarat. O apasare usoara a prietenului sau il convinse sa dea usa de perete. Dincolo, cineva purta un sfesnic. Trei barbati asteptau cu pistoalele ridicate, doar la cativa pasi. Cae arunca un cutit catre cel cu sfesnicul, dar pistoalele slobozira foc. Tanarul simti o arsura puternica, iar lumina disparu brusc. Brate straine il prinsera ca intr-un cleste, insa nu le dadu atentie, ci se mira ca nu mai vede lumina. Alaturi de el era vanzoleala mare. Auzi un racnet de moarte si se bucura ca nu era al lui Sile. O voce porunci sa fie ridicat sfesnicul. Pleoapele il usturau cumplit pe Cae, iar in ochi, parca ii aruncase cineva nisip. Impins de la spate, urca treptele, poticnindu-se. Merse de-a lungul unui coridor. Apoi se deschise o usa. Cineva intreba cu voce calma, placuta:

—Numai doi?

—Numai, monseniore, raspunse alta voce.

—Il cunoasteti?

—Da, sfintia-voastra, se auzi glasul lui Pezzen. Cel din stanga e cavalerul Cae Indru. Celalalt – capitanul Sile Adormitu.

—Frumos, frumos! grai din nou cel cu titlul de prelat. Am auzit despre voi, domnilor, atatea lucruri, incat v-am asteptat cu nerabdare. Banuiam ca ne veti onora cu o vizita, astfel ca v-am pregatit o primire calduroasa. Pacat ca ne-ati ucis patru slujitori! As putea sa stiu scopul cu care ne cautati, domnule Indru?

—V-as pune aceeasi intrebare, i-o intoarse tanarul cavaler.

—Va cred, dar azi numai noi avem aceasta cadere. De ce l-ati urmarit pe domnul Pezzen?

Cae intui din discutia purtata ca nu doctorul era cel ce condusese prinderea lor, ci acel prelat. Deci, biserica catolica intervenise in Transilvania peste Pezzen, ce parea a fi umilul ei slujitor. Aici se ascunde misterul zabavei doctorului la Satu-Mare. Totusi, s-ar fi putut sa greseasca in presupunerile sale. Banuiala cerea o confirmare mai adanca.

—Nu avem ce vorbi impreuna, domnule, raspunse tanarul.

—Poate va razganditi, zise prelatul cu voce blajina. Va vom trece prin cazne. Luati-i! porunci el.

Cineva il impinse de la spate pe Indru. Acesta se impletici fara noima si cauta sprijin cu bratele.

—O clipa! vorbi prelatul din nou. Apoi veni langa Cae, ii ridica pleoapele, privi cu bagare de seama si spuse cucernic: Omul acesta e orb. Duceti-l, domnilor! Mari si minunate sunt caile cerului!

Auzind asemenea vorbe, Sile pali. Uita de rana sa din umar, fiindca simti cum i se strange inima de jale. Facu un gest disperat sa scape din stransoarea bratelor, dar fara folos. Cativa slujitori il condusera undeva sub cladire. Dupa ce-i legara cu franghii trainice, acestia parasira incaperea. Doar doi dintre ei ramasera dimpreuna cu Peter. La un semn al prelatului, aprinsera focul pe o vatra ce parea sa fi fost folosita adesea.

—Domnule Indru, grai Peter aproape bland, sub puterea focului putini sunt oamenii care nu-si dezleaga limba. Ne pare rau ca va supunem la cazne si o facem numai pentru siguranta planurilor noaste. De fapt, va cerem destul de putin. Doresc sa aflu tot ce stie stapanul vostru despre mine si despre intalnirea mea cu o parte dintre nobilii principatului. Daca raspunsurile ne multumesc, veti muri crestineste.

Dupa cele rostite de prelat, Cae avu, in sfarsit, confirmarea banuielilor sale. Acum era limpede ca biserica catolica a imperiului intervenise in principat.

—Maria-sa Mihai nu-i stapanul, ci prietenul nostru, raspunse el.

—Ma rog! Nu asta are importanta acum. Astept sa vorbiti inainte de a fi prea tarziu. Oricum, nu aveti ce pierde. Mihai va mai trai cateva zile dupa voi. In zori, un trimis al meu va pleca spre Alba-Iulia. In felul acesta puterea lui si a voastra va fi doborata pentru totdeauna. Unirea pe care ati facut-o se va prabusi ca un castel cladit pe nisip.

—Gresiti, domnule! zambi Cae. Poate ca noi si principele Mihai ne vom pierde viata, dar ceea ce a ramas in sufletele oamenilor nu poate fi distrus. Noi am sadit in suflete samanta unirii neamului. Ar trebui sa asasinati un intreg popor pentru a opri samanta sa incolteasca. Un neam nu traieste doar prin cativa oameni, iar in locul nostru vor veni altii, chiar mai buni decat noi. Asa stand lucrurile, ceea ce faceti azi sau maine are o importanta mai mica. Voi si stapanii vostri sunteti prea mici in fata poporului roman. Ma mir ca nu intelegeti astfel de lucruri. De cand e lumea, a dainuit ceva impus cu forta?

Preocupat de gandurile sale, Peter nu-i raspunse.

„Daca cineva dintre nobili nu a tradat, n-am a ma teme in privinta planurilor noastre, fiindca Mihai nu stie despre viitoarea rascoala. Cred ca i-a trimis pe acestia incoace mai mult dintr-o banuiala asupra lui Pezzen. In sfarsit, vom vedea.”

Facu un semn slujitorilor. Unul dintre ei se apropie de Indru si-i ridica haina si camasa in asa fel incat sa-i ramana spatele liber. Al doilea inrosea in foc o bara de fier.

—Parinte! striga Sile, cuprins de o furie fara margini. Chinuiti-ma pe mine in locul sau! Eu sunt mai slab la fire si veti auzi racnete frumoase. Sunteti preot si nu se cade sa lucrati impotriva unui infirm.

Dar Peter nu-l lua in seama. Slujitorul scoase fierul din foc si-l lipi de spatele tanarului. Un miros greu de carne arsa se raspandi prin odaie. De pe buzele lui Cae nu razbi macar un geamat, chiar daca fruntea si fata se umplusera de broboane sub apasarea durerilor.

„Sunt orb, gandi el. Acum, nimeni nu mai are nevoie de mine. As fi o… as fi o… povara pentru altii. Iar Stela…”

—Ajunge! porunci prelatul. Doresti sa vorbesti, domnule Indru?

Cum nu primi nici un raspuns, fiindca gandurile tanarului erau undeva in Semenic, la prima intalnire cu Stela Cristu, ii facu semn slujitorului sa continue. Dar in clipa aceea, usa sari in laturi. Cae auzi un racnet de moarte si banui a fi al lui Peter. Zgomote mari se precipitara in jurul sau, urmate de alte strigate. Apoi, vocea lui Costache Caravana susura bland ca o adiere:

—Pe zulufii de-o schioapa ai Zambilicai, esti doar nitel prajit pe spinare! Pacat ca nu-i vreme sa te oblojesc acum! Ii taie legaturile. Poti sa te tii pe picioare?

—Pot, dar sunt orb, raspunse tanarul.

Abia acum pricepu Costache semnele disperate ale lui Sile. Grasunul incremeni locului si simti ca-i lipseste aerul, iar in clipa urmatoare, facu eforturi sa nu urle de deznadejde. Insa cum nu era vreme de pierdut, lua mana lui Cae intr-a sa si grabira spre iesire. Cateva minute mai tarziu, sase cai galopau intins printre iazuri si paduri, catre sud.

Incuiat intr-o incapere de la etaj, doctorul Pezzen nu dormi toata noaptea. Cand se lumina de ziua, isi aduna tot curajul pentru a porni in recunoastere. Langa poarta cea mare descoperi doi slujitori injunghiati in spate.

„Cu cei morti pe coridoare, sunt opt, gandi el. Doi in pivnita si cu parintele Peter, fac noua. Patru in gradina, treisprezece. Trei langa zidul imprejmuitor, saisprezece, Jesus-Maria! Un adevarat macel. Au mai ramas in viata doar patru. Doi vor pleca indata catre Praga, pentru a duce la manastirea Strahov groaznica veste despre uciderea cucernicului Peter. Daca stau sa ma gandesc bine, ma bucur ca ticalosul acesta nu mai e in viata. Cine stie ce necazuri as fi avut de pe urma lui?! Cat despre frumoasele noastre planuri, cred ca s-au dus de rapa. Va mai trece o vreme pana cand altul va veni in locul lui Peter.”

In timp ce doctorul medita cu groaza asupra celor intamplate, cei sase fugari se apropiau de cetatea Chiuarului. Ideea de a poposi acolo fusese a lui Ducu cel Iute. Acesta stia ca felcerul Ilie din Hateg se afla in Chiuar pentru a-i da unele ingrijiri vrednicului capitan Baba Novac. Ranile lui Cae, ale lui Sile si Ciripoi-tatal ii impiedicau sa faca drum mai lung. Dar ei nu ajunsera pana la cetate, ci poposira intr-un catun din apropiere, hotarati sa ascunda macar pentru o vreme cumplita nenorocire a tanarului cavaler. Trasera la o casa asezata pe curmatura unui deal. Gradina ei mare cat un parc, ce cobora pana in vale, frumos impodobita de arbori inalti, oferea un loc minunat de refacere. Numai Ducu nu descaleca alaturi de ceilalti, zorindu-si calul pe drumul catre Chiuar.

Costache obloji ranile celor trei si ispravi laudabil, inainte de sosirea felcerului.

—Cum ne-ati dat de urma? il intreba Cae.

—Nu prea greu, raspunse grasunul. Generalul Kornis i-a povestit principelui despre intalnirea lui Peter cu nobilii dornici de rascoala. El si-a aratat credinta fata de maria-sa Mihai, uimindu-ne cu totul. Acum sunt convins ca are un inalt simt al onoarei. Stia despre biserica din padure, fiindca fratele sau, Farkas Kornis, e unul dintre conducatorii conspiratiei de la Satu-Mare. Asa s-a facut ca am ajuns acolo cu putin in urma voastra. Auzi, Cae? Daca i-ai fi vazut pe Tufanel si Ciripoi luptandu-se ca niste diavoli, te-ai fi crucit. Pacat ca sunt cam batraiori!

Felcerul Ilie din Hateg isi facu aparitia fara Ducu, purtand cu el ceva bagaje mari, despre rosturile carora nimeni nu ar fi putut sa vorbeasca in afara de el. Dar Ilie nu era guraliv din fire. Ii instiinta pe Cae si Costache, in putine cuvinte, ca prietenul lor urmase drumul catre Alba-Iulia. Dupa acele vorbe, isi vazu de treburi. Curata cu rabdare sprancenele si genele arse, iar cand ispravi migaloasa treaba, privi indelung ochii lui Indru. Apoi rascoli prin bagajele sale, alese unele radacini de plante si le puse la fiert.

A doua zi in zori, Ilie desfacu bandajul de pe ochii tanarului, dar nu in casa, ci afara, la soare.

—Vedeti ceva? intreba felcerul cu vocea lui cam posaca.

—Parca zaresc lumina soarelui, ca flacara unei lumanari care se afla departe.

—Inchideti stangul, domnule!

Cae se supuse.

—Ei?

—Nimic.

—Acum, dreptul!

—Cu acesta zaresc lumina din nou.

—Dar copacii din fata voastra?

—Parca. Parca ceva intunecos.

—Mda! Maine vom incerca din nou cu stangul. Cat despre cel drept, cred ca intr-o saptamana va fi ca si altadata. Totusi, ma mira stangul. Mi se pare chiar mai limpede decat celalalt.

La doua zile dupa discutia cu felcerul, Cae porni de-a lungul unui gard, ajutandu-se cu mainile. Costache, Sile, Tufanel-tatal si Ciripoi-tatal se asezara undeva la umbra si gustau cumpatat niste vin de Teaca. Din vreme-n vreme, Cae inchidea cand un ochi, cand altul. Spre mirarea lui, cu cel stang parca incepuse a zari mai bine. Uneori, deslusea tulpinile copacilor, ca printr-o ceata deasa. Ajunse curand la un colt al gardului aflat in vale si auzi, nu departe de el, susurul placut ca o binecuvantare al apei unui paraias ce cobora vioi printre pietre. Se cazni multa vreme sa vada apa, insa nimic nu-i era clar, astfel ca-i ramase doar bucuria de a asculta lupta dintre apa si piatra. Ceva mai incolo, poate la vreo treizeci-patruzeci de pasi, o fata cu parul rosu, cazut in valuri peste umeri, sedea incremenita si-l privea. Pe fata ei neasemuit de frumoasa, lacrimile se rostogoleau molcom, dar ea nu le lua in seama. Dupa un timp hotari sa porneasca spre Cae, parca speriata ca acesta ar putea sa dispara. Auzul fin al tanarului prinse zgomotul usor. Ramase o clipa atent. Apoi, desi nu purta vestitele lui cutite, mana zvacni spre brau, intr-un gest obisnuit, iar vocea sa aspra suna strident in linistea locului.

—Cine-i acolo?

Stela, fata cu parul rosu, nu-i raspunse. Buzele ii tremurau ca ale pruncului inainte de plans. Cae zambi gandindu-se la nelinistea ce-l cuprinsese adineauri. Aici nu exista nici o primejdie. Banui sa fie vorba despre felcer. Mai mult ca sigur ca acesta ii incerca starea ochilor. Zari o umbra care intrase intre soare si el. Dar mersul acesteia arata prea usor. Intinse mana. Degetele sale intalnira un umar delicat de femeie.

—Dumnezeule! baigui el.

Degetele se ridicara spre par. Fata le simti cum tremura, ca aripile puiului de vrabie cazut din cuib. Il cuprinse cu bratele si se ghemui la pieptul lui. Sezura multa vreme imbratisati. Inimile lor parca imprumutasera susurul apei.

—Principele e sus, in casa gospodarului, murmura ea.

—Principele?

—Da. Am venit amandoi intr-un suflet. Nu ne-am ingaduit popasuri. El te-a vazut adineauri din drum, insa mi-a dat intaietate.

—Dar Ducu?

—Domnul Ducu si preotul capelei noastre din Obreja sunt la biserica. Sub coasta alaturata se vede o biserica mica de lemn. Principele ne va fi nanas.

Ceva mai tarziu, Costache Caravana, care asistase la cununie ca martor, dori sa imbratiseze mireasa, dar frumoasa castelana facu un gest uimitor. Prinse mana grasunului si, inainte ca acesta sa se dezmeticeasca, isi lipi buzele de ea.

—Pe Zambi… pe fraul… pe cocoasa… nu se cade! protesta el.

Fata il privi lung si grai cu multa caldura:

—N-am sarutat mana unui prieten, ci a unuia dintre cei mai viteji barbati ai neamului nostru.

—Fir-as al naibii, sa ma ia naiba! gemu Costache cam aiurit.

Apoi se indeparta brusc, fiindca inima lui mare nu putea suporta astfel de gingasii. Cata in jur si, cu toate ca se innorase a ploaie, i se paru ca intreaga coasta se dezmiarda, nerusinata si proaspata, in lumina soarelui dulce.

Sfarsit