ION NICOLAE BUCUR - COMOSICUS - ciclul Dac, cartea a Patra - partea a doua

Partea a doua Razletirea

Capitolul V
BINELE NU FACE PASI PREA MARI

upa ce iesea dintre stinci, drumul ce lega Ampelumul de Germisara trecea prin pozitii de o frumusete fermecatoare, o imbinare fericita de forme si culori peste munti, dealuri si paduri, de-a lungul vaii largi sapata de apa Ampoiului intr-o necurmata alergatura. Era zi de primavara, cu caldura poto­lita si bogatie de lumina. Frunzele copacilor, plapinde, stra­vezii, abia se deschisesera din muguri, iar florile de curind reusisera sa se salte deasupra covorului de iarba ce acoperea plaiurile. Mergeau la pas, inconjurati de linistea curmata ra­reori de loviturile potcoavelor in pietre sau de sforaitul cailor. Toti trei taceau, fiecare framintindu-si gindurile. La mijloc era regele, intre marele preot si tarabostele Oroles. Garzile ramasesera mult in urma, nu le tulburau meditarea. Cine ii privea, neluind in seama vesmintele si rangul lor, necu­noscindu-i, nu vedea altceva decit trei oameni ajunsi la in­ceput de batrinete, cu pletele si barbile mult napadite de fire argintii. In afara de semnele virstei pareau si obositi, desi soarele inca nu ajunsese la vremea prinzului. Fiecare purta in spate un trecut plin de glorie si de necurmata razbatere. Se scursesera multi ani de cind se infaptuise contopirea tutu­ror dacilor intre hotarele unei singure tari. Se construisera cetati intarite, se scotea mult aur si multa sare, se topea mult fier din care se faureau arme si unelte, se stringea multa miere si ceara, se facea un continuu schimb de mar­furi cu popoarele vecine si, mai ales, cu cetatile pontice. Tara era bogata, linistita si prosperitatea se putea vedea pretutindeni, daca priveai totul prin modul de viata al tarabostilor si capnobotilor, nu insa si al comatilor. Se dusesera la Arnpelum sa vada minunea: sclavii care scurmau intr-o galerie de mina dadusera de firul unei vine de aur curat ce se infunda adinc in sinul muntelui. Se pornise apoi saparea si despicarea stincilor intr-o necurmata graba, se sco­teau neincetat graunti de metal pretios, fara ca filonul sa se sfirseasca. Pothiris, capetenia celor ce munceau la Ampelum, uimit de ceea ce descoperisera, se grabise si trimisese veste la Sarmizegetusa. Regele si marele preot vazusera cu ochii lor miracolul: vina groasa din cel mai curat aur stra­batind piatra muntelui, din care in fiecare zi se spargea cite o portiune, nu prea mare, pentru ca in acelasi timp trebuia largita galeria, atit cit era necesar spre a se misca si lucra patru oameni. Privind bogatia ce parea ca nu se va sfirsi, amindoi capatasera un curaj sporit, fara sa si-l comunice unul-altuia, in sufletul fiecaruia pierise teama de Roma. Il vedea cumparat cu aur pe oricare senator roman. Aceelasi ginduri il sagetau si pe tarabostele Oroles, insa ele nu se opreau la senatori, ci la fecior, la Comosicus, care, dupa atitia ani de la rascumparare, inca nu revenise acasa. De multa vreme in Dacia se bateau denari romani, tara nu ducea lipsa de bani, insa, dupa cele vazute acolo in galerie, regele se hotarise sa treaca la baterea unor monede dace din aur, avind ca efigie chipul sau. Ideea il imbarbata, simtea parca mai multa putere in trupul vlaguit de virsta, il incinta faptul ca la Roma vor ajunge si banii sai, romanii ii vor vedea cum arata, se vor teme sau il vor respecta mai mult. Deseori re­gretase ca ii zdrobise pe scordisci, a caror putere slabise atit de mult, incit incepusera sa se piarda in populatia locala, lasind un gol intre daci si romani — era ca si cum Dacia ajunsese sa fie vecina cu tinuturile stapinite de Roma. In­totdeauna cind se gindea la Roma nu avea in minte marea urbe, cu monumentele minunate si uriasa multime de locuitori, ci vedea cu inchipuirea pe cei doi barbati ce se infruntau, amindoi in floarea virstei si amindoi puternici prin legiunile ce-i urmau: Pompeius si Caesar — primul, stapin peste po­poarele din rasarit, iar al doilea peste acelea din apus ale imperiului roman — amindoi virtuali dusmani ai Daciei. Daca ar fi fost cu putinta, ar fi dat pe Serena ca sotie unuia dintre ei, aceluia care se dovedea cu mai multe sanse de izbinda, desi fiica inaintase in virsta, ramasese fata batrina, refuzase cu indaratnicie pe toti tinerii care indrazni­sera sa o ceara, printre ei fiind si doua capetenii de tinuturi: Rholes si Zyraxes. Deodata regele scutura capul, apoi intoarse privirea spre marele preot si spre taraboste, rostind cu voce scazuta:

— Se vede treaba ca toti trei am imbatrinit, de pastram o atit de indelunga tacere. Stiu ca numai batrinilor le place sa stea linistiti si sa gindeasca la valurile vietii.

— De mult nu ma mai socotesc tinar murmura marele preot.

— Pe mine m-a infrint dorul de fecior, altfel m-as fi tinut tare, urma tarabostele.

— Ai si tu dreptate, Oroles, trebuie sa recunosc, l-am tinut prea mult timp la Roma, iar el a dovedit prea multa ascultare. Acum greseala nu se mai indreapta, timpul irosit nu se mai recistiga, tot ce am putut face a fost sa-i spun in mesajul ce i-am trimis ca il dezleg, e liber sa se intoarca in tara.

— Adevarat, Marite rege? Pot sa sper ca il voi revedea? A plecat pe cind era flacau de nouasprezece ani si acum se apropie de patruzeci. Este singurul lucru pe care il mai do­resc de la viata se grabi tarabostele.

— Cind vorbesti de Roma trebuie sa te gindesti la toate, taraboste, acolo este multa marire, dar si tot atita decadere. Din dragostea ce-i purta, Caesar a facut pe Cleopatra regina a Egiptului. Asta s-a petrecut in toamna care a trecut. Eu, ca Mare preot, am legaturi cu Marii preoti de pretutindeni — regele o stie — pot afla multe. Departe de mine por­nirea de a gindi rau despre Comosicus, nu uit insa ca este barbat in deplina putere a virstei, viata isi cere drepturile ei. Poate ca vreo fiica de patrician sau vreo femeie pricepu­ta in arta dragostei l-a facut sa se simta bine departe de tara. Crezi ca gresesc, Oroles?

— Se poate sa ai dreptate, Mare preot! raspunse tarabosstele. Mi-am cunoscut bine feciorul, insa in scurgerea anilor se poate sa-l fi schimbat viata traita ca sclav, apoi ca gla­diator, iar dupa aceea ca om liber intr-o mare urbe, dis­punind de multi bani Ti-a cheltuit multi denari Comosicus, Marite rege?

— Nu atit pe cit m-as fi asteptat eu. Am avut uneori mo­mente cind m-am indoit de fidelitatea lui, pentru ca nu-mi cerea bani prea des si nici sume prea mari. Este drept, in grija ce o port tarii, sint gata sa-l cintaresc in aur pe acel roman care va indeparta pentru totdeauna de Dacia pericolul ce-l reprezinta legiunile. Dar porniram cu vorba de la altceva: fiecare am recunoscut in adincul sufletului ca sintem batrini. Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem este: ne-am ingrijit noi de urmasi? I-am pregatit noi pe acestia sa ne ia locul? Nu! Spun asta mai ales pentru mine si Deceneu, pentru ca Oroles il are pe Comosicus. Iata un lucru la care nu pot sa dau nici un raspuns in fata viitorului. Si ma mai framinta ceva. Desi in anii de liniste — de cind am inau­gurat Sarmizegetusa si am mutat acolo resedinta — am reali­zat multe: am organizat tara, am facut legi noi, scoatem mult aur si sare, avem mult fier si faurim arme, pregatim neince­tat o armata puternica, totusi in sufletul meu nu ma simt impacat, ceva tainic imi spune ca nu am facut tot ce se putea pentru poporul dac. Ce anume? Nu pot sa-mi dau seama. Care este parerea ta, Deceneu?

— Marite rege, e drept, se cade ca tu sa ai un urmas, adica sa fie gasit si pregatit acela care iti va lua locul, insa lucrurile nu stau la fel pentru Marele preot, el nu trebuie sa-l gaseasca pe cel ce il va urma, acesta se alege de Sfatul capnobotilor.

— Sa stii, Deceneu, ca de se va intimpla sa plec la Marele zeu, asa pe negindite, tu vei fi rege!

— Am mai spus-o, Marite rege, nimeni nu poate sa stie care ii este destinul. De altfel Kallisthene nici nu crede in el, este convins ca tot ce se petrece cu noi si in jurul nostru este adus de intimplare, adica de fapte care se desfasoara le­gate unele de altele, se produc unele pe altele, fara sa fi fost sorocite dinainte. Cum spune el, ca sa fie inteles: „Arunci o piatra in sus? Ea trebuie sa cada. Infunzi in pamint o saminta, ea va rasari. Se cearta doi oameni, cel mai furios va lovi.” Tot asa si noi, nu stim astazi ce ne va aduce ziua de miine. Mai mult chiar, nu gindim acum la fel cum poate ca vom gindi peste citva timp. Sa stii ca de multe ori Kallisthene m-a pus si pe mine in incurcatura cu filozofia lui De fapt nu a lui, ci a marilor filozofi greci.

— Adica sa nu fi fost destinul ca eu sa o pierd pe Theia? murmura regele.

— Marite rege, buna noastra regina a plecat la Marele zeu cind trupul si sufletul ei n-au mai putut indura sufe­rinta. A fost bolnava greu sarmana! Eu m-am rugat mult pentru insanatosire

— Daca a plecat acum doi ani la Marele zeu, inseamna ca sosise sorocul, ca atit ii fusese ei dat sa traiasca.

Deceneu clatina capul cu o usoara descurajare:

— E greu sa stim care este rostul existentei noastre Asa zic eu, Marite rege, totul porneste de la Marele zeu, el le aranjeaza pe toate. Ca Mare preot, nu are nici un sens sa sus­tin altfel.

Regele nu-l mai asculta, privea atent inainte. La coti­tura drumului aparuse o ceata de oameni care mergeau strinsi unii-intr-altii. Pe unul il vazu lovind cu biciul. Inima i se strinse, nu putea suferi neomenia, de aceea pedepsea crunt. Trase de friu si calul potoli pasul. Facu semn cu mina ce­tei sa se opreasca. Carpio si garda se grabira sa-i inconjoare. Din apropiere intelese ce se petrecea: patru comati, legati unul de altul cu miinile la spate, erau paziti de patru stra­jeri inarmati cu sulite si spade. In urma lor venea un sclav, pe fata caruia se oglindea un ris prostesc.

— Ce s-a intimplat? Cine sinteti voi? intreba regele.

— Sintem de aici, din cetatea Singidava, ducem la taraboste pe acesti patru oameni, raspunse unul dintre strajeri cu oarecare teama, nestiind ca se afla in fata regelui si a ma­relui preot, speriat de iuteala cu care garda ii inconjurase.

— Pentru ce? continua sa intrebe, privind cu insistenta pe unul din cei legati, a carui figura ii parea cunoscuta, era sigur ca o mai vazuse cindva.

— Ii ducem sa-i judece tarabostele. Sint din cei care n-au iesit la munca in cimp.

— Dezleaga-i imediat!

— Asta n-o pot face. Tarabostele Rundacitulp, stapinul cetatii, mi-a poruncit sa-i duc legati.

— Sa vezi ce o sa-i bata! Ce o sa-i chinuiasca! striga rizind sclavul, pe a carui fata se vedea indobitocirea.

— Carpio, taie-le legaturile! ordona regele, continuind sa-l cerceteze cu privirea pe comatul a carui barba inspicata juca in usoara adiere a vintului.

Cind se vazu dezlegat, comatul se repezi printre strajeri si cazu in genunchi, punind miinile la piept.

— Marite rege, fie-ti mila de noi! se ruga el abia stapinindu-si plinsul. Nu mai putem indura atita suferinta, Marite rege!

Strajerii se trasera infricosati deoparte, nu stiusera ca se aflau in fata regelui.

— Cum te numesti tu? il intreba, sperind ca astfel isi va aduce aminte in ce imprejurare il avusese in fata pe comate.

— Numele meu este Getys, Marite rege. Poate ca tu m-ai uitat de-atunci

— Getys?! Tu ai fost luptator cind i-am zdrobit pe scordisci?

— Da, Marite rege!

— Nu esti iscoada care a descoperit pilcul acela de scor­disci ascunsi in padure, care urmareau sa ne atace din spate?

— Eu sint, Marite rege!

Regele ramase un timp pe ginduri, privind spre marele preot, apoi deodata lua hotarirea:

— Mergem sus in cetate, la tarabostele Rundacitulp! Dar mai intii as vrea sa stiu, Getys, ce se intimpla aici. Tu ai fost un luptator brav, as vrea sa-mi vorbesti din inima, fara sa-mi ascunzi ceva. Deschide-ti si descarca-ti sufletul fata de mine si de Marele preot..

Comatul ramase o clipa descumpanit, privind cu teama spre cel ce era capetenie a strajilor, apoi salta capul si-l scutura, alungind disperarea ce mocnea in el. Vorbi cu su­punere si implorare:

— Marite rege, ma duce sus sa ma judece tarabostele pen­tru ca de citeva zile n-am iesit la munca. Am femeia bolnava greu, ma tem sa nu plece la Marele zeu, nu puteam sa o las singura. Copii nu mai am cu mine, sint mari, au familii, stau la colibele lor. Dar asta este una — stiu ca o sa puna sa ma biciuiasca, o sa ma supuna la chinuri — altceva ma roade pe mine la inima si, fiindca mi-ai spus sa-mi descarc sufletul, am sa-ti spun pe fata tot ce gindesc. Marite rege, ai facut tara mare, ai cuprins intre hotarele ei pe toti dacii. Dar cu cine ai facut-o, Marite rege? Nu cu oastea de comati? Cum, Marite rege, noi sintem buni numai pentru mers la lupta si pus la munca? Sa vii sa vezi coliba mea saraca­cioasa, e mai mult un bordei, pe jumatate ingropata in pamint. In toamna, tarabostele ne-a lasat pentru hrana numai atit cit a crezut ca nu vom muri de foame. Am auzit pe un capnobot spunind ca acum tara e bogata. O fi, Marite rege, dar daca acea bogatie se face prin infometarea celor care muncesc pamintul, asta nu e bine. Tarabostele Rundacitulp se va fi laudind cu mosia lui, pentru ca nimeni nu ne vede bordeiele, lipsurile, saracia. Am stat de multe ori si m-am intrebat: pentru ce au luptat dacii sa alunge tribu­rile cotropitoare, daca traiesc ca si cum ar fi sub straini? Preotul nostru mi-a spus ca nu se poate schimba nimic, ca asa e datina, fiecare taraboste face cum vrea. Daca as avea o palmuta de pamint, de pe care sa scot si eu ceva bucate, sa stiu ca sint ale mele, m-as linisti. As munci si pentru tara­boste, dar as fi cu inima mai impacata. Or fi alti tara­bosti mai omenosi, insa al nostru parca n-ar avea suflet, nu se gindeste ca sintern si noi oameni liberi, nu sclavi. De fapt, Marite rege, libertatea pe care o are un comate, legat de o mosie, nu se indeparteaza prea mult de sclavie, mai ales daca tarabostele este lacom si hain. Asta, este, Marite rege! Ne ducem sa ne primim pedeapsa. Numai sa se milostiveasca Marele zeu, sa nu-mi ia femeia si sa nu puna prea mult la in­cercare rabdarea noastra. Asa cum au stiut sa se bata cu cotropitorii, comatii vor putea sa se lupte si cu tarabostii!

Un fior il sageta pe rege prin inima, vorbele rostite de Getys contineau purul adevar, pe care el pina acum nu-l vazuse, nu-l patrunsese, nu chibzuise adinc asupra lui. In­fiorarea se transforma in recunostinta, daca nu ar fi fost calare, l-ar fi imbratisat pe comate.

— Eu stiu O sa-i bata pina ii omoara! rupse ta­cerea sclavul, cu acelasi ris prostesc, parca nedindu-si seama de gravitatea celor spuse.

Din recunostinta infiorarea regelui se schimba in ingri­jorare.

— Pornim spre cetate! Carpio, sa ne insoteasca toti cei de fata! ordona el dind pinteni calului.

Pina sa inceapa urcusul spre timpla dealului pe care se inalta cetatea, strabatura de la un cap la altul satul comatilor. Era cel mai apropiat de resedinta tarabostelui, pe mosia caruia se mai aflau inca alte sase sate. Regele si marele preot privira in stinga si in dreapta drumului, nu zareau decit case mici, saracacioase, colibe ce pareau injghebari provi­zorii si bordeie infundate adinc in pamint. Pe masura ce le vedeau, fiecare isi spunea in sine: Dacia este bogata, nu insa si poporul.

Tarabostele Rundacitulp fusese vestit din timp de strajile ce vegheau in turnurile cetatii, primi pe rege si pe ma­rele preot cum se cuvenea, cu toata garda aliniata, intr-o ati­tudine de supunere si respect. Prinse dintr-o privire ce se petrecuse, nu astepta sa fie intrebat, se porni cu voce in care cauta sa rasune cit mai mult regret:

— Marite rege si Mare preot, ma rog Marelui zeu pentru sanatatea si bunatatea voastra! Nu trebuie sa va suparati pentru asta! I-am chemat sus pe cei patru comati numai sa-i cert putin, altfel nu le faceam nimic! A venit primavara si este mult de munca. Pe de alta parte, aduc multumiri lui Zamolxis pentru ca v-a indreptat incoace! Care taraboste nu este mindru, daca pe la cetatea lui au trecut si s-au oprit regele si Marele preot? Sint gata sa va arat atelierele in care fauresc arme, vreau sa vedeti si sanctuarul pe care l-am construit alaturi de cetate, unde vor putea sa aduca ofrande comatii pentru Marele zeu.

— Pe urma o sa-i omoare in bataie! striga sclavul care ii insotise.

— Nu-l lua in seama, Marite rege! se grabi tarabostele. E un sclav prostanac, i-au luat zeii mintea, nu mai este bun de nimic. Il tin pe linga cetate numai ca sa mai aiba oamenii cu ce se inveseli.

— Daca vrei doar sa-i certi, de ce ii aduci legati? in­treba regele cu minia potolita.

— Cum, ii aduceau legati?! A fost o greseala de-a stra­jeriilor. Pentru asta am sa-i pedepsesc! Acum, Marite rege, fiindca ai venit, ii iert pe acesti patru comati Getys, ia si pe ceilalti, plecati la casele voastre! adauga tarabostele.

Regele il asculta si stringea ritmic falcile. Isi repeta in minte proverbul: „Cu o floare nu se face primavara”. Vedea situatia comatilor intr-o alta lumina si se inciuda in sinea sa ca pina acum nu se gindise la acest lucru. Nu era de indreptat numai cazul lui Getys, ci al tuturor comatilor din Dacia. Nu-si dadea seama in acel moment, ce ar trebui facut, urma sa se mai gindeasca, sa se sfatuiasca si cu marele preot.

— Bine, taraboste Rundacitulp, lasa-i sa plece! Acum vreau sa ne arati atelierele si sanctuarul pe care spui ca l-ai facut. Sa stii ca ne grabim, sintem asteptati la Sarmizege­tusa.

Parasisera de multa vreme cetatea Singidava. Tot timpul marele preot tacuse. Dealtfel tarabostelui Rundacitulp nu-i adresase nici un cuvint.

— La ce te gindesti, Deceneu, de ce nu spui nimic? il intreba regele.

— Ma framinta cele auzite de la comatul Getys, Ma­rite rege.

— Si pe mine. Acum parca vad tara altfel, vad poporul sarac, desi Dacia e bogata.

arabostele Oroles se sculase cind se ivisera zorile si ie­sise in curtea cetatii. De batrinete si nerabdare nu mai avea somn, dormea putin dupa caderea noptii, apoi pina dimi­neata se framinta pe pat, asteptind sa se lumineze afara. Venise la Carsidava insotit de Carpio, cu voia regelui, numai pentru citeva zile. Daduse roata curtii cetatii, trecuse pe la grajduri si vazuse cum erau ingrijiti caii, apoi pornise spre poarta, unde statuse mult de vorba cu Gethulis, capetenia garzii, si el in pragul batrinetii. Mai tirziu venise linga ei si Carpio. Soarele se ridicase mult deasupra muntelui ce se profila in departare, dincolo de drumul ce ducea spre Rehidava, cind toti trei pornira devale spre ateliere si saivane, aflate in apropierea satului comatilor.

Dupa plecarea lor, ziua fiind frumoasa, era sfirsitul lunii mai, Andra iesi in curtea cetatii insotita de micul Dicomes, acum baiat mare, implinise doisprezece ani, frumos, cu plete blonde si ochi albastri, bine dezvoltat, se asemana cu tatal. Nici ea nu mai avea stare, in fiecare zi se ducea la poarta si privea in lungul drumului ce cobora cu ocoluri largi, pierzindu-se prin­tre copaci. Baiatul striga ciinele, pe Ursan, mare de se putea lupta cu ursul, si incepu sa se joace cu el. Gasise pe trun­chiul unui copac un burete rotund ca o bila cit pumnul si facuse din el jucarie: il arunca la departare cit mai mare, iar ciinele alerga, il lua in gura si il aducea inapoi. Andra statea jos linga scara, isi privea cu dragoste feciorul. Deo­data linistea se sparse, din turnul de paza un strajer incepu sa sune din tulnic, apoi vesti pe cei de la poarta ca pe drumul dinspre Rehidava se vedeau doi calareti venind in galopul cailor. Inima Andrei incepu sa bata cu mai multa putere, incordarea asteptarii o obosise, se tot prelungea de la veni­rea primaverii. Nu stia ce sa faca, sa urce in cerdac, de unde putea sa vada departe in vale, sau sa porneasca spre poarta. Il striga pe Dicomes, insa baiatul era prea ocupat sa vada ce va face ciinele, bila de burete cazuse intr-un boschet. Nu-si dadu seama cit timp se scurse, auzi ropotul cailor in apropiere, dincolo de zidul de aparare. Fugi spre poarta. Se vazu in fata a doi barbati calare ce pareau spini, fara barbi si mustati, se asemanau cu romanii, asa cum si-i ima­ginase ascultind povestile lui Kallisthene. Aveau cai frumosi, murgi, cu pete albe prelungi de la frunte pina la bot, isi muscau zabalele, bateau cu potcoavele in lespezile de piatra si sforaiau. Unul din ei privea cu un zimbet mult deschis, se vedea ca abia se stapinea sa nu sara jos din sa. In prima clipa Andra se sperie, crezu ca au navalit in Dacia legiu­nile Romei, cata ingrijorata in jur, cu gindul la baiat, alegind cu privirea un loc unde sa se ascunda. Dar totul se schimba ca fulgerul, auzindu-se strigata:

— Andra, nu ma mai recunosti? Arat chiar atit de mult schimbat? Asadar, asta este Carsidava?!

— Comosicus! murmura ea intinzind spre el bratele. Comosicus ai venit? Slavit sa fie Marele zeu pentru ca te-a ajutat sa te intorci acasa!

El sari de pe cal, se repezira unul spre altul si se im­bratisara. Slobozindu-se din bratele lui, ea se retrase un pas si il privi mai bine.

— Vai, ce schimbat esti! In mintea mea ramasesem cu ti­narul de nouasprezece ani, asa cum aratai cind ai plecat. Esti altul, nu numai ca virsta, ai alt aer, imi pari strain. Te-ai facut roman de tot, Comosicus!

— Cit am stat acolo trebuia sa arat ca ei, insa in cu­rind voi redeveni dac, asa cum este Carpio al tau. Ce fel de om e, ne vom putea intelege?

— Nu gasesti al doilea ca el in Dacia, Comosicus, iti va fi ca un frate! Uite si pe Carpio cel mic. Tata ii spune micul Dicomes, continua ea aratindu-i baiatul, care se apro­pia cu teama, tinind ciinele de zgarda. Vino, sufletul meu, a venit unchiul Comosicus!

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta! murmura baiatul.

— Eu ma rog la toti zeii pentru tine, Dicomes! rosti Comosicus, incercind sa-l salte in brate, insa vazind ca era prea greu il imbratisa. Dar eu am uitat ca am insotitor, cel mai bun prieten al meu, se numeste Marcius Laberius. Mar­cius este numele lui de sclav, iar Laberius a devenit dupa cumpararea sa de catre senatorul Cornelius Laberius, care de fapt l-a luat pentru mine. Amindoi am fost gladiatori, am luptat in arena Circului cel Mare de la Roma. Pina sa ie­sim din imperiul roman, am trait nedespartiti; eu fiind li­bertul Stertinius Maximus, augustalul, stapinul unui sclav, lamuri el rizind. Da-te jos, Marcius, si vino linga noi! Striga apoi. Sa stii, Andra, ca Marcius este de neam trac, frate cu neamul dac, asa ca i-a fost destul de usor sa vor­beasca limba noastra; asemanarea este atit de mare incit multe lucruri si fapte se rostesc la fel in amindoua limbile. Dar lasa ca am timp sa-ti mai spun eu multe.

Andra se apropie, il prinse de brat si se strinse linga el.

— Ce mult dor mi-a fost de tine! Am avut momente cind, fericita alaturi de Carpio, am gindit ingrozita ca nu te voi mai vedea niciodata. Cum se face ca ai trait atit de multi ani la Roma si nu ti-ai legat viata de nici o femeie?

— Una care sa fi sarit in arena, cind luptam ca gla­diator, sa fi strigat ca vrea sa moara odata cu mine, va-zindu-mi viata in pericol asa cum a facut o daca pe Kogaion

— Da, asa! Trebuia sa fac asta, sa nu ma plec nebuniei preotilor!

— Nu, Andra, nu mi-am legat viata prea strins de o anumita femeie, am facut altfel am zburat ca un fluture, din floare in floare

— Pisicherule! Asa sinteti voi, barbatii Dar sa la­sam asta, va fi timp sa-mi povestesti tot ce ai facut pe acolo. Acum sa-ti vorbesc despre tata. Dintr-un moment in altul el si Carpio vor urca inapoi in cetate, acum sint jos la ateliere si saivane. De cind sarmana mama a plecat la Marele zeu, tata nu-si mai apartine, il insoteste pretutindeni pe rege. Cind il vei vedea, aproape ca n-ai sa-l mai recu­nosti, a imbatrinit mult, pletele si barba ii simt aproape albe. A fost alaturi de rege in toate bataliile ce s-au dat pentru a uni pe toti dacii intr-o singura tara. Sa vezi noua cetate Sarmizegetusa, cind o privesti din vale ti se pare ceva urias, o constructie tare ca muntele. Am zis noua cetate, fiindca pentru tine este noua, noi insa de atitia ani ne-am obis­nuit cu ea. Tot acolo, alaturi pe Kogaion, s-a inaltat un mare sanctuar, de o frumusete uimitoare. Poate sa stea ala­turi de oricare templu grec sau roman, despre care tu ne scriai ca fiind adevarate minunatii. Dar uite ca ne-am luat cu vorba, iar voi sinteti obositi si infometati. Vino mai aproape, Marcius, aici trebuie sa te simti ca si cum ai fi in propria-ti casa.

Lasara caii in miinile strajerilor de la poarta, iar ei urcara in cerdac. Batrinul aflase de la un comate ca au trecut doi calareti in sus spre cetate. Cind auzise, uitase de el si de Carpio, se porni grabit, urcind pe poteca pieptisa, numita de toti „scurtatura”. Intilnirea cu Comosicus a fost miscatoare. Coplesit de dor si de fericire, viteazul taraboste ce se aratase neinfricat in lupte nu-si mai putea stapini lacrimile, isi im­bratisa de nenumarate ori feciorul. Amindoi se privira apoi uimiti de schimbarile pe care le adusesera anii si eveni­mentele: batrinul inclinind sa creada ca avea in fata un roman ce se apropia de virsta de patruzeci de ani, iar feciorul vazind in tata un mosneag care inca mai arata viguros. Andra nu-si mai gasea locul, uitase si de micul Dicomes, grabea si certa femeile de la bucatarie sa aduca tot ce tre­buia la masa, iar pe ei ii indemna fara incetare sa manince si sa nu uite de cupele cu vin.

Potoliti, stateau cu totii in jurul mesei, fiecare framintindu-si gindurile. Asteptau. Comosicus nu se putea hotari cu ce sa-si inceapa povestirea peregrinarilor sale si a vietii tra­ita ca sclav, ca gladiator, apoi ca libert la Roma.

— Sint atit de numeroase intimplarile prin care am tre­cut, incit imi vor lua mult timp sa va vorbesc de ele. La­sam asta pentru zilele cind vom fi mai tihniti si mai ne­zoriti, in curind trebuie sa ma prezint in fata regelui. Din respect pentru el, se cadea sa ma infatisez intii lui, sa-i des­tainui tot ce am facut la Roma, cum mi-am indeplinit mi­siunea ce mi-a fost incredintata. De la inceput va martu­risesc, nu mi-am inchipuit ca Burebista va avea atita in­credere in mine, ca imi va

— Increderea lui se sprijinea pe altcineva, il intrerupse Carpio.

— Pe cine, pe negustorul Hegias?

— Nu, pe, tarabostele Oroles!

— Da, o stiu din copilarie, tata si regele s-au avut ca fratii. Asta voiam sa spun, n-am crezut ca imi va incre­dinta secretele tarii si sume atit de mari, numai in aur. Avem de partea noastra acum citiva oameni de vaza in Roma, care la nevoie vor putea ajuta Dacia; despre ei voi vorbi regelui, voua va spun ceva numai despre prieteni. Cum m-am imprietenit cu Marcius ati aflat, iar despre el am sa va mai povestesc eu. Printre prietenii mai apropiati am avut doi: unul cam de o seama cu mine, numit Diodor din Sicilia, om cu multa invatatura, si-a creat faima de istoric, iar altul tinar de tot, asa cum am fost eu cind ma aflam la Dionysopolis, se numeste Publius Vergilius Maro, cred ca va deveni un mare poet al Romei. M-am despartit de Diodor din Sicilia cu legamintul ca va veni in Dacia si il voi ajuta sa afle totul despre istoria dacilor. Celalalt, Vergilius, isi iubea mult tara, adica partea numita Italia, nu intregul imperiu roman, in care ei vedea o adunatura su­breda de popoare. Mi-a placut atit de mult o poezie — ii spunea poem — numita „Lauda Italiei”, incit nu m-am pu­tut abtine, asta din dorul meu de tara, sa nu invat citeva din versurile lui, acelea care mi se potriveau mai mult. Iata acele versuri:

„Te salut, pamint al tarii lui Saturn, preabuna maica.

A recoltelor bogate, darnica zamislitoare

De eroi slaviti: in cinstea ta ma incumet acuma

A cinta-ndeletnicirea ce din vechi tie-aduse fala,

Si-ndraznet - izvorul sacru deschizindu-l - fac sa sune

In cetatile romane cintul minunat din Ascra.

Cind am pus piciorul pe pamintul Daciei, dupa ce am trecut peste Dunaris, la cetatea Lederata — pentru ca de la Roma am venit prin Singidunum — cu inima batind in piept sa se sparga, cu ochii napaditi de lacrimi, impins de o putere de neinvins, m-am aruncat jos, am sarutat pamintut si am murmurat, folosind versurile lui Vergillius, schimbate:

Te salut pamint al tarii lui Zamolxis, preabuna maica

A recoltelor bogate, darnica zamislitoare

De eroi slaviti: in cinstea ta incerc acuma

A slavi vitejia ce pretutindeni ti-aduce fala

Si-ndraznet - izvorul sacru slobozindu-l - cint sa rasune

In cetatile dace imnul de preamarire de pe Kogaion.

— Este greu sa va dati seama, cit zbucium era in sufletul meu in clipa aceea. Stind in picioare linga mine, Marcius ma privea infiorat de atita dor si insufletire. Cred ca si el se gindea cu aceeasi arzatoare dragoste la Tracia lui, in care nu se poate duce, pentru ca acolo au patruns si se in­frunta legiunile lui Pompeius cu ale lui Caesar. Nu este asa Marcius? il intreba, vazindu-i ochii lucind de insufletirea cu care il asculta.

— Multumesc Marelui zeu ca m-a lasat sa traiesc pina te-am vazut inapoi acasa! murmura batrinul Oroles. De-acum sint gata in orice clipa sa ma duc sus la el, in cer. Sa te odihnesti, atitea zile cit crezi ca iti trebuie, apoi sa pornim la rege. Sa stii ca eu l-am simtit pe batrinul Burebista, si te asteapta cu negraita nerabdare.

— Da, tata, ai dreptate, am nevoie de odihna, relua Co­mosicus. Asta pina miine. Cind se vor ivi zorile, eu si Mar­cius vom sari pe cai si vom porni in galop spre Sarmizegetusa. De mult eu nu-mi mai apartin, de cind am pierdut pe Ina am facut in mine legarnintul sa-l slujesc cu trupul si sufletul pe rege. Si sa te ajut pe tine, tata, daca vei avea nevoie, cind puterile iti vor slabi.

— Da, ai sa-l slujesti cu credinta si dragoste pe rege! intari Andra, cu ochii sclipind de bucurie. Cind vom fi singuri, vei afla de la mine o veste care te va zgudui pina in adincul sufletului.

— Acum eu zic sa mergeti sa va odihniti, tu si Marcius, indemna batrinul. Aveti vreme pina se lasa soarele dincolo de amiaza. Pe seara ne-om aduna iarasi cu totii si vom mai vorbi.

Andra ii duse in incaperea unde gazduiau oaspetii. Mar­cius nu astepta vreun indemn, se intinse pe un pat si in citeva clipe adormi. Comosicus isi tinea de mina sora, nu o lasa sa plece. Cind vazu ca Marcius se potolise cu totul, o trase in coltul opus si o intreba:

— Ce veste ai sa-mi spui? Este chiar atit de zguduitoare?

— Scumpul meu frate, acum amindoi sintem oameni in virsta, nu vom vorbi ca in anii copilariei, incepu ea cu o usoara vibratie in voce, napadita de emotie. Am admirat si am plins dragostea dintre tine si Ina, dar, daca asa a fost voia Marelui zeu, totul s-a desfasurat si a avut un sfirsit mai presus de puterile omenesti. Au trecut multi ani de atunci, nu se poate ca in sufletul tau durerea pierderii ei sa nu se fi potolit. Vestea pe care ti-o dau este veche, ea isi are obirsia inca din copilaria noastra. Exista in Dacia o fiinta care te iubeste cu neclintita patima, care sufera in tacere, fara ca sufletul ei sa fie luminat de vreo raza de speranta, de aceea, cum noi am inaintat in virsta, tot asa si ea, astfel ca acum cind ne intilnim mereu imi spune: „Ai venit sa mai stai de vorba cu fata batrina, Andra?” Eu o string in brate si imi stapinesc greu lacrimile.

— Andra, spune-mi cine este fata?

— Serena Era copila cind inima ei a inceput sa bata pentru tine

— Fiica regelui?! Dar eu n-am stiut de asta niciodata!.

— Nu aveai de unde. Ea era fata de rege, iar in afara de asta aflase de dragostea dintre tine si Ina.

— Andra, sint hotarit sa-mi folosesc viata numai in slujba regelui, socotesc ca nu ar fi demn pentru mine ca el sa creada ca fac asta tintind mina fiicei sale. Cu ce pot sa o ajut pe Serena, sa o fac sa-si curme suferinta?

— Arata-te bun si intelegator cu ea. Ce stim noi care este voia Marelui zeu? Ce stim noi ce surprize neprevazute ne vor aduce zilele si anii care vin? De multe ori, in dra­gostea mea aprinsa pentru Carpio, aduc multumiri cu lacrimi in ochi lui Zamolxis, pentru ca ne-a harazit un astfel de destin. Asa cum eu am fost gata sa primesc moartea in fata Marelui altar, poate ca si pentru voi el a predestinat ceva, care sa va lege vietile pentru totdeauna. Am tinut sa-ti spun asta inainte de a o vedea, pentru ca tu sa poti privi cu o lumina mai puternica sufletul ei, sa o intelegi, sa nu-i maresti suferinta. Sa lasi lucrurile sa decurga asa cum va fi voia Ma­relui zeu!

— M-ai tulburat, Andra! Vorbindu-i regelui, nu ma voi putea stapini sa nu-l privesc coplesit de acest simtamint nou, care este un amestec de mila si duiosie pentru Serena. Intreba­rea este: el, batrinul Burebista, stie?

— Nu! Ea nu si-a destainuit iubirea decit in fata mamei ei, iar acum regina Theia este la Marele zeu. Stiindu-se fiica de rege, se asteptase sa fie data ca sotie vreuneia din cape­teniile popoarelor ce inconjoara Dacia, de aceea nu si-a des­carcat sufletul in fata tatalui.

Dupa doua zile, batrinul taraboste, impreuna cu Como­sicus, Carpio si Marcius, urcau pe drumul ce serpuia spre portile Sarmizegetusei. Regele primi pe tata si fiu indata ce veni si marele preot. Cind se vazura fata in fata isi da­dura seama cit de mult se schimbase fiecare la infatisare. Co­mosicus tinea atintita privirea asupra regelui, il vedea im­batrinit, cu ochii arzatori, ingrijorat, cu puterile scazute, insa plin de dragoste si grija pentru tara. La fel arata si marele preot, cu deosebirea ca parca se imputinase si mai mult la trup.

— Ai venit, romanule? il privi regele. Asa cum te vad, fara plete, barba si mustati, gindul ma poarta spre aceia in care, ceva in adincul sufletului imi spune, nu trebuie sa vad decit niste dusmani ai Daciei, si mintea mea alearga spre Roma. Ai fost vrednic, mi-ai ascultat cuvintul, nu te-ai pier­dut printre patricieni, ai dovedit ca iti iubesti puternic nea­mul si tara. Vino mai aproape, vreau sa te imbratisez. Ei, taraboste Oroles, acum te-ai linistit? De multe ori te-am simtit inciudat pe mine, fiindca nu-i dadeam dezlegare fe­ciorului sa revina acasa.

— Marite rege, trebuie sa intelegi sufletul unui parinte murmura batrinul taraboste.

— Dar si pe acela al unui luptator, Oroles! Toti punem mai presus tara, decit vietile noastre! relua regele. Acum sa-l ascultam pe Comosicus, sa vedem ce vesti noi ne aduce.

— Marite rege, in mesajele trimise prin negustorul He­gias ti-am spus an de an lupta pe care o purtam acolo. De fapt politica Romei este foarte incilcita, nu poti sti cind este mai tare Senatul si cind comanda cei carora el le-a incredintat puterea. Acum se infrunta Pompeius cu Caesar; cel ce va iesi invingator va dicta cursul viitor al celor ce se vor intreprinde de colosalul imperiu. Daca victoria va fi de partea lui Pompeius, avem oameni in Senat care sa actio­neze ca legiunile sa nu se indrepte spre Dacia, iar daca pu­terea va trece in miinile lui Caesar, nu ne ramine altceva de facut decit sa incercam un act disperat: sa-l rapunem! Am avut in vedere o astfel de fapta a zeilor si am pregatit ceva, de aceea, atunci cind se va ivi situatia, eu trebuie sa: pornesc neintirziat spre Roma, luind cu mine cit mai multi denari de aur. Dupa lupta de la Dyrhachium, desi victo­rios Pompeius inca se teme de Caesar. Si pe buna dreptate, in anul trecut a fost infrint in batalia de la Herda, insa le­giunile sale inca sint puternice. Se apropie vremea cind ciocnirea lor va fi atit de cumplita, incit unul din ei va fi zdrobit. In aceasta situatie, cred ca nu avem de ales, daca va fi cu putinta ar trebui ajutat Pompeius, nu numai cu bani, lucru pe care eu l-am facut, ci si cu oaste.

Pe masura ce il asculta, surisul regelui se deschidea tot mai mult.

— Asta am si pornit-o, Comosicus. Am primit o solie de la el si i-am promis ajutor. Am trimis veste capeteniilor de tinuturi sa inceapa stringerea pilcurilor de luptatori. Vom trece peste Dunaris si ne vom apropia de muntii Haemus. Trebuie sa lucram cu multa bagare de seama. Pe de alta parte, am trimis un mesaj lui Acornion, la Dionysopolis, cu care sa se prezinte din partea mea la Pompeius. Asa batrin cum este, dionysopolitanul s-a legat ca se va duce si va face tot ce-i va sta in putinta pentru a obtine o intelegere buna pen­tru noi. Intrebarea care ma framinta este: pe cine pun ca­petenie a oastei care va trece peste Dunaris?

Marele preot, care tot timpul tacuse si se framintase in scaun, se salta in picioare si vorbi fara graba:

— Noi ne cunoastem capeteniile de tinuturi, toti sint viteji, dar si pe ei cata sa-i invinga virsta, nu mai au agerimea tineretii. Eu zic, Marite rege, ca cel mai bun conducator de oaste este Comosicus. Pina se vor aduna pilcurile, va fi timp sa-i creasca pletele si barba.

n luna iulie din anul Romei 705 , Pompeius se retrasese la Heraclea Lyncestis din Macedonia, unde pregatea in graba o noua batalie cu legiunile lui Caesar. Intr-o vale larga si neteda isi instalase cimpul, unde concentrase toate legiunile si cohortele cu care urmarea sa-l zdrobeasca pe ingimfatul sau adversar. Armata sa numara patruzeci si sapte de mii de le­gionari pedestri si sapte mii de calareti, in timp ce Caesar nu dispunea decit de douazeci si doua de mii de pedestrasi si numai o mie de calareti. Cimpul sau cuprindea peste sap­tezeci de mii de oameni—legionari, auxiliari si sclavi publici, in mijlocul imensului teren in forma patrata, inconjurat de un sant plin cu apa, ale carui laturi erau pazite din afara de unitati de paza adapostite in cite zece corturi pe fiecare parte, se lasase un careu liber, ce se intindea pe o suta de pasi, in centrul caruia se inalta cortul lui Pompeius. Privit de pe virful mamelonului din apropiere, cimpul parea un painjenis de carari drepte, perpendiculare si paralele, de-a lungul carora se insirau corturile, constituind o simetrie im­presionanta de patrulatere mari si mici in al caror punct cen­tral era cortul comandantului, numit de Senat consul. In graba de a-l zdrobi pe Caesar, in plina vara, Pompeius se si vedea singurul stapin al uriasului imperiu roman. Caesar se retrasese in Thessalia, unde legionarii sai puteau gasi hrana. Pompeius il urmase nutrind speranta ca s-ar putea evita ba­talia, stiind ca adversarul sau lipsit de provizii si de bani nu-si va putea intretine mult timp armata. Aceeasi speranta nutrea si regele dac, de aceea urmarea o intelegere cu acesta, la nevoie aratindu-se aliatul sau, numai sa indeparteze le­giunile de la hotarele Daciei. Devenit stapin al Romei si im­periului, punind sub ascultare Senatul, Pompeius visa sa se proclame dictator pe viata, apoi imparat.

Statea singur in cortul sau, la masa de lucru, isi sprijinise capul in miini si se gindea. Oscila intre asteptarea ca Caesar sa fie invins prin lipsuri si zdrobirea armatei lui printr-o batalie fulgeratoare. Nu simti cind perdeaua fu data la o parte si intra primul sau contubernal , tresari auzindu-l raportind:

— S-a dat de veste generalilor, legatilor si tribunilor ca in curind vor fi aduse mari jertfe zeilor Iupiter, Marte si Quirinus, pentru a intari curajul legionarilor si mentine o dis­ciplina de fier. La intrarea in cimp se afla dionysopolitanul Acornion, venit ca trimis al lui Burebista, regele Daciei. Vrea sa-ti vorbeasca.

Pompeius se simti sagetat de un fior, intrebindu-se in sinea sa: ce urmarea regele dac, prietenie sau razboi? Cit statuse la Roma, auzise pe unii senatori, mai ales pe Cornelius Laberius, vorbind despre o alianta cu dacii, impotriva lui Caesar. Inalt, robust, frumos, viril, se salta in picioare napadit de o caldura placuta prin tot trupul, se vedea puternic si ascultat, stapinul lumii.

— Sa fie adus repede aici! Zeul Iupiter ma ajuta, daca l-a indemnat pe regele dac sa se faca aliatul meu, zise, incepind sa calce pe covoarele groase dind roata mesei.

Se plimba astfel mult timp nerabdator, in asteptare.

— Rog toti zeii sa-ti dea sanatate si sa te ajute sa-ti zdrobesti dusmanul! saluta Acornion inaintind, aplecindu-se cu supunere.

Infatisarea lui Pompeius il impresiona. Privea uimit tu­nica lui din purpura fina, strinsa bine pe mijloc de o cin­gatoare acoperita cu aur, batuta cu pietre scumpe. Era bar­bat in plina putere. La rindul sau, romanul il cerceta pe sol incropind un zimbet ce oglindea oarecare deziluzie; avea in fata un batrin a carui fata incepuse sa se stafideasca, iar trupul sa se imputineze, numai privirea ii era vie, nelinis­tita, patrunzatoare.

— Si eu ma rog zeilor pentru tine, daca ai venit cu o veste buna! il primi, asezindu-se pe scaun, facindu-i semn sa stea si el pe cel din fata mesei.

— Auguste, pentru mine tu esti stapinul Romei si al im­periului, incepu Acornion. In curind vei fi nu dictatorul, ci imparatul romanilor.

Zimbetul lui Pompeius se deschise si mai mult, cele au­zite ii placeau, se suprapuneau peste gindurile sale. Continua sa-l asculte.

— Au trecut cam multi ani de cind nu te-am vazut, Au­guste. Si atunci am venit tot din partea regelui Daciei, ti-am dat in acea vreme denari de aur si alte daruri spre a-ti dovedi prietenia sa. Poate ca m-ai uitat, aratam altfel, eram mai ti­nar, acum virsta cata sa ma invinga. Sint Acornion, din ce­tatea Dionysopolis de pe tarmul Pontului Euxin.

— Care acum este sub puterea lui Burebista, tine de Dacia. Da, imi amintesc de tine, esti un grec care intreprinde orice, numai sa-si atinga scopul.

— Este un fel de a spune, Auguste. De fapt cetatile pon­tice din Dacia se bucura de o anumita libertate, fac comert, cutreiera marile cu corabiile lor si se conduc singure. Crezi, Auguste, ca as fi primit sa fiu trimisul unui rege crud, singe­ros, lacom? Burebista a luptat cu strasnicie numai sa-i alunge pe cotropitori, sa-si vada neamul liber si unit, altfel el vrea sa traiasca in pace cu vecinii, si mai ales sa fie un statornic aliat al Romei.

— Adica si al lui Caesar, daca acesta ar iesi invingator?

— Nu, Auguste, regele dac nu se increde in el, nu-i cata prietenia.

— Daca este asa, de ce nu mi-a dat ajutorul promis prin solia ce i-am trimis-o?

— Astfel de lucruri trebuie privite cu rabdare, Auguste Vrei sa afle dusmanul tau, Caesar, ca oastea daca a pornit incoace, sa-l faci sa grabeasca batalia? Luptatorii daci s-au oprit dincolo de muntii Haemus, asteapta vesti de la mine.

— Ce vesti, ce mai vor?

— Auguste, regele Burebista vrea sa cunoasca in ce con­ditii se va lega alianta si prietenia voastra, dupa ce tu vei deveni stapinul Romei.

— Atunci, el cere ceva?

— Da, Auguste! Regele dac vrea sa-l asiguri ca legiunile romane nu vor trece niciodata la miazanoapte de muntii Haemus, nu vor cuceri cetatea Singidunum si nu se vor apropia de apa Danubiusului. Pe de alta parte, el se leaga sa apere hotarele imperiului dinspre Dacia, iar la nevoie sa te ajute si cu bani.

— Sint de acord cu tot ce ai spus, Acornion!

— Iar eu trebuie sa-l incredintez pe rege, Auguste.

— Cum?

— Sa-i duc un pergament pe care sa fie scrise toate conditiile, intarite cu sigiliul tau. Sa existe o dovada clara a incheierii aliantei.

— Vom face si asta. Tu sa grabesti apropierea armatei dace, zise saltind clopotelul si sunind cu putere.

— Oastea daca se va duce in galopul cailor acolo unde ii vei spune tu, Auguste, la momentul ales de tine.

Primul contubenal intra si astepta sa i se ordone.

— Da, ai spus bine acolo unde trebuie la momentul ales murmura ginditor, apoi salta privirea spre contubernal: sa aduci aici pe Burrhus, scribul, cu pergament din cel mai bun si cu tot ce trebuie pentru scris. Vom intocmi un act de alianta cu regele Burebista.

In aceeasi zi, in tabara dacilor, opriti la poalele dinspre miazanoapte ale muntilor Haemus, Comosicus statea de vorba cu capetenile pilcurilor de oaste: Cotiso, Scorilo, Rholes, Sagitulp si Zyraxes, toti in virsta, apropiati de batrinete, dar inca neobositi si ageri. Dintre capeteniile de tinuturi numai Duras lipsea, ramasese bolnav la Sargedava. Cauta sa afle pa­rea fiecaruia despre modul in care vor trebui sa lupte cu romanii, dupa ce el le explicase cum era organizata armata Romei, ce arme avea, de cind se purta razboiul civil, ce greseli facuse armata sclavilor rasculati condusi de Spartacus si care era tactica de lupta a lui Caesar. Ceea ce il nelinistea era faptul ca in tonul fiecaruia ii parea ca prinde o rezo­nanta ce arata neimpacare, nesiguranta, retinere. Inima incepu sa-i bata mai cu putere din clipa cind il fulgera gindul ca nici una din acele capetenii nu-l privea cu ochi buni, ca fiecare se socotea mai in drept sa comande intreaga oaste a Daciei, in lipsa regelui. De altfel el era mult mai tinar decit toti, iar pe de alta parte nu participase la nici una din luptele purtate cu triburile ce fusesera alungate de pe pa­mintul Daciei, nu savirsise fapte de vitejie prin care sa-si atraga admiratia si respectul lor. Nu stia ca atunci cind vorbeau intre ei, el nefiind de fata, capeteniile il numeau „gladiatorul”. Totusi, asa cum vorbeau, vedea la fiecare o stare de nepasare si tihna, ca si cum orice s-ar intimpla pe nici unul nu-l privea, ii era indiferent daca va iesi invin­gator Pompeius sau Caesar, pentru ei pericolul Romei era de­parte, aproape inexistent. Comosicus intelegea ca anii de li­niste in care traise tara dupa faurirea Daciei Mari si virsta inaintata a fiecaruia ii impingeau spre acea atitudine de impacare cu sine, de delasare. Isi spuse in sinea sa ca la inapoierea la Sarmizegetusa va raporta regelui tot ce obser­vase. Discutia lor calma, cu ton scazut, se curma cind pe povirnisul din apropiere vazura un calaret apropiindu-se in galopul calului. Scorilo il recunoscu, era unul din luptatorii trimisi de el. Acesta sari din sa si veni in fata lui Comosicus. Raporta:

— Iscoadele noastre au prins o ceata de legionari romani! Noi am fost mai multi, i-am incercuit, iar ei s-au predat.

— Sint departe?

— I-am lasat la trecatoarea dintre munti; au pornit incoace.

— Citi ai prins?

— Sint sase legionari si o capetenie de-a lor, cica ar fi decurion.

Comosicus ramase un timp pe ginduri. Se intreba: erau, de-ai lui Pompeius sau din tabara lui Caesar?

— Bine. Sa pornesti in calea lor si sa-i aduci repede aici!

Luptatorul sari pe cal si se indeparta in galop. Pe fetele capeteniilor se ivira urme de ingrijorare, fiecare banuia ca romanii nu erau prea departe. Cotiso inca nu sfirsise de po­vestit o intimplare din tinerete — era rege in acea vreme al tinutului dintre munti, Alutus si Dunaris — dupa ce se zvonise ca un general roman inaintase cu legiunile pina la Singidunum, cind iscoadele sosira cu legionarii prinsi. Co­mosicus ordona sa-i dezlege.

— Acum sinteti in puterea noastra, incepu el, nu mai are nici un rost sa ascundeti adevarul. Din care tabara sin­teti, a lui Pompeius sau a lui Caesar? Oastea daca a venit aici numai spre a-si apara hotarele tarii, asa ca nu aveti de ce sa va temeti.

Decurionul se grabi sa raspunda, mirat ca dacul vorbea, frumos limba Romei:

— Facem parte din legiunile lui Pompeius!

Pentru o clipa, Comosicus ramase descumpanit. La Pom­peius se afla Acornion, nu vedea rostul ca acesta sa trimita iscoade spre tabara daca. Il privi mai atent pe decurion, fi­gura lui ii parea cunoscuta. Daca erau din legiunile lui Ca­esar, insemna ca acesta aflase totul despre oastea lui Burebista, adusa in apropierea muntilor Haemus. Trimise sa-l cheme pe Marcius. Fostul gladiator se legase sa-si insoteasca pretutindeni prietenul. Cind il vazu pe decurion, exclama:

— Hei, pe aici ai ajuns, Arminius? Nici tu nu mai esti gladiator? Asta inseamna ca esti alaturi de plebei, faci parte din tabara lui Caesar. Nu te-ar fi luat patricienii sa lupti alaturi de ei, tu, un fost sclav

Arminius nu raspunse, isi trecea greutatea trupului de pe un picior pe altul, privind in jos. Comosicus nu mai as­tepta:

— Spune, Arminius, ai trimis veste lui Caesar ca ai aflat unde s-a oprit oastea noastra?

— Nu, n-am stiut de asta. Dar nu inteleg un lucru, si indraznesc sa ti-l spun, desi acum esti cu plete si barba: si tu ai fost gladiator, ai luptat in Circul cel Mare de la Roma, aveai numele de Stertinius.

— Da, am fost. Tocmai de aceea ma voi purta cu prie­tenia care exista intre gladiatori. Nu aveti de ce va teme, insa deocamdata ramineti captivii nostri.

Dupa citva timp se inapoie Acornion. Batrinul nu mai putea sa alerge in galopul calului, facuse un mare ocol, se scursesera mai mult de zece zile de cind plecase de la ta­bara lui Pompeius.

Sigur de ajutorul dacilor, Pompeius puse legiunile in mis­care in urmarirea lui Caesar. Acesta se retrasese in Thessalia unde armata putea fi mai usor aprovizionata. Hotarirea lui Pompeius fusese determinata si de insistenta senatorilor care il insoteau, nerabdatori sa-l vada zdrobit pe adversar, stiindu-l cu legiuni mult mai putine. Cele doua armate se vazura fata in fata in cimpia de la Pharsalus, la marginea careia curgea un riu strecurindu-se printre malurile ripoase. Pom­peius nu se mai indoia de victorie, de aceea nu astepta so­sirea oastei dacilor. Avind la dreapta riul, puse la stinga calaretii — tineri patricieni, bine inarmati, cu trupurile acope­rite de armuri din zale si placi. Caesar isi imparti legiu­nile in patru linii: primele doua trebuiau sa atace, a treia, era rezerva, iar cea de a patra, formata din legionari bine caliti in lupte, o destina pentru lovirea cavaleriei dusmane. Vorbind ostasilor, le facu indemnul:

— Legionari, izbiti mai ales fetele. Nobilii patricieni sint ca femeile, se feresc sa fie desfigurati!

Primele doua linii ale sale pornira la lupta in pas aler­gator. Cavaleria lui Pompeius le ataca din dreapta. Ba­trinii legionari ai lui Caesar lovesc mai mult fetele, ii pun in deruta, ii urmaresc, se reped apoi spre aripa stinga a lui Pompeius. Caesar arunca in lupta si linia de rezerva. Sigur de izbinda, Pompeius neglijase sa aleaga un loc de retragere, legiunile sale se imprastiara, iar legionarii prinsi, luati captivi, insusi el scapa numai prin galopul navalnic al calului sau. Insotit de citiva generali si tribuni, porni cu o corabie spre Egipt. Acolo insa a fost ucis din ordinul lui Ptolemaios al XII-lea regele Egiptului elenistic, ca urmare a amenintarii acestuia de catre Caesar.

e vremea lui Burebista, ar fi exagerat sa se spuna ca locuinta sa din cetatea Sarmizegetusa putea fi considerata un palat, in acceptia cuvintului. Totusi era o cladire impo­zanta, asemenea villei unui bogat patrician, in care se intilneau elemente de stil elenistic, roman si dacic. Ovinius Redius, constructorul, o impartise in asa fel incit facea posi­bila desfasurarea unei vieti tihnite pentru familia regelui, fara sa fie tulburata de activitatea legata de treburile statului. Ceea ce era caracteristic, ca la orice villa de mai mari proportii, pornea de la aceea ce se numeau atriumul si peristilul. Co­loanele, atit cele de la intrare, cit si acelea din atrium ce se prelungeau cu peristilul, nu erau din piatra sau marmura, ca la greci si romani, ci de lemn tare, frumos sculptate si bine lustruite, neavind forma rotunda, ci patrata, pentru ca puteau fi lucrate mai usor si sigur, dupa linii cu adevarat drepte, cu fetele netede. Dacii inca nu impinsesera prea departe cioplirea pietrei si folosirea marmurii, socoteau lemnul tot asa de tare, cu o durata tot atit de lunga, mai ales ca se putea fasona oricum si vopsi in cele mai frumoase culori. Asa cum avusese in vedere constructorul, atriumul se inchidea pe partea stinga cu incaperile destinate familiei, iar pe cea dreapta cu acelea folosite in legatura cu activitatea si indatoririle unui rege, care de fapt se reduceau la doua, de mari dimensiuni: una indeplinind rolul de tablinium, iar cealalta de triclinium. In ele patrundeau numai capeteniile, in cazuri de mare urgenta, si anumiti oaspeti straini fata de care regele tinea sa se arate cit mai prietenos. Altfel activitatea de zi cu zi a regelui se desfasura in cladirea destinata treburilor statului, unde erau scribii si oficiile acelor treburi, in care se pastrau scriptele respective.

Regele statea in incaperea de primire, aceea pe care am numit-o tablinium, se asezase pe scaun, pusese coatele pe masa si isi sprijinea capul in miini. Nu era bolnav, nici obo­sit, ci ingrijorat. Indata ce primise vestea despre zdrobirea lui Pompeius, uitase de povara anilor, nu se mai simtea im­batrinit, toate simturile parca se trezisera in el, ii pierise tihna. Astepta, ei trebuiau sa soseasca dintr-o clipa in alta. Nu mai avusese rabdare, de aceea venise primul. Asa cum statea cu capul sprijinit in miini, isi depana in minte viata; nu toata, ci numai partea traita de cind incepuse lupta pentru unirea dacilor intr-o singura tara si pentru alungarea triburilor straine cotropitoare. Le vedea frumoase acele vremuri, cape­teniile de tinuturi erau tinere si supuse, viteze si neobosite. Acum toti se aflau sub povara virstei si toti isi luasera un fel de libertate in a-si conduce tinutul respectiv. Parea ca fiecare era stapinit de dorinta de a fi rege peste tinutul sau. La fel se petreceau lucrurile si cu marele preot, virsta ii scazuse din puterea de dominare a celor ce slujeau cultul lui Zamolxis. Ca si tarabostii, capnobotii savirseau fapte din care nu lipseau lacomia si abuzul, erau mai putin stapiniti de teama. Toate acestea se petreceau dupa o lunga perioada de liniste si ascul­tare, tocmai cind pericolul Romei crescuse, cind tara trebuia sa fie mai puternica, iar poporul mai strins unit. Intr-o vreme, regele il socotise ca urmas al sau pe Duras, insa pe masura ce acesta avansa in virsta se dovedea tot mai mult lipsit de energie, nu s-ar fi putut face ascultat de intreaga tara, de aceea incredintase lui Comosicus conducerea oastei dincolo de Dunaris, trimis in ajutorul lui Pompeius. Isi reveni din ginduri vazindu-l intrind pe marele preot, urmat de tarabostele Oroles si de Comosicus.

— Ne rugam Marelui zeu pentru sanatatea ta, Marite rege! saluta Deceneu, calcind rar, cu trupul pornit spre girboveala.

Regele salta capul si ii cuprinse cu privirea.

— Va asteptam. Si eu ma rog Marelui zeu pentru voi. Ma gindeam la ce ne va aduce viitorul. Ce destin ne va fi sortit de Marele zeu?

— Cine poate sa stie! murmura marele preot asezindu-se pe un scaun, apoi facind semn si celorlalti sa stea.

— Te-am chemat, Comosicus, sa ne povestesti ce s-a intimplat, apoi sa chibzuim ce avem de facut. Stiu ca esti obosit de drum, abia ai sosit, insa de ingrijorare n-am mai putut sa astept.

— Am adus cu mine pergamentul pe care este scrisa intelegerea cu Pompeius. Pastrez o deplina admiratie pentru, batrinul Acornion, obtinuse conditii care ar fi ferit mult timp Dacia de pericol. Dar, daca asa au vrut zeii! In loc sa-l ajutam, l-am impins in greseala pe Pompeius.

— Ce vrei sa spui, Comosicus?! se grabi regele.

— Marite rege, am chibzuit mult asupra dezastrului ce s-a petrecut si am facut legatura cu cele aflate mai tirziu..

— Cum l-am impins noi in greseala?

— Oferindu-i ajutorul nostru. Noi am fost de buna-credinta, am fi sarit la vreme. El, convins ca-l va zdrobi pe Caesar, s-a grabit, spunindu-si — asta cred eu — ca, daca nu va reusi la prima lovitura, va da pe a doua, impreuna cu noi. Fugari din legiunile lui au spus ca ei erau peste cincizeci de mii, pe cind Caesar nu avea nici jumatate. Se intelege ca, daca ar fi fost prins intre legiunile lui Pompeius si pilcurile oastei dace, Caesar n-ar mai fi avut nici o scapare

— Da, asta asa este! murmura regele, apoi deodata, schimba tonul: Tu ce crezi, Caesar a aflat ca eu m-am oferit sa-l ajut pe Pompeius?

— Marite rege, atunci, in toiul pregatirilor pentru lupta, poate ca nu a reusit. Am prins iscoadele sale, ele n-au mai dus vestea; mai tirziu insa, se poate sa fi aflat. A luat multi captivi din legiunile infrinte: legionari, decurioni, centurioni, tribuni nu este exclus ca unii dintre acestia sa fi stiut ca oastea daca sosise in vaile din muntii Haemus spre a le da ajutor.

— Sau pentru a-si apara hotarul din acea parte a tarii!

— Da, oricine ar fi putut gindi astfel, daca Acornion nu s-ar fi dus in tabara de la Heraclea Lyncestis. Dar, Marite, rege, de ce sa ne mai framintam acum pentru ce s-a petrecut? Caesar nu cunoaste care a fost intelegerea, acest pergament nu i-a cazut in mina, iar noi nu-l vom tine, ci-l vom arde. Crezi ca ar fi bine, Marite rege, sa-l pastram?

Tarabostele Oroles avea ochii umezi, isi privea cu dra­goste si admiratie feciorul, se mindrea cu el.

— Tu ce zici, Deceneu? Taci, te multumesti numai sa asculti? De multe ori m-ai ajutat cu sfatul tau.

Marele preot se misca nehotarit in scaun. Si el arata in­grijorat, inca nu era limpede in mintea sa ce ar fi de facut. Raspunse:

— Marite rege, popoarele — ca si oamenii — sint supuse intimplarilor, prefacerilor pe care le aduc in decursul anilor evenimente neprevazute. Nimeni nu stie care ii va fi destinul: nici Roma, nici Dacia nici Caesar si nici Burebista.

— Acum Caesar este stapinul Romei si al imperiului murmura Comosicus.

— Este stapinul, relua marele preot, dar nu-si da seama citi dusmani are printre popoarele subjugate si printre adver­sarii sai: militari, senatori, patricieni. Poate ca zeii i-au harazit un sfirsit nu chiar asa de frumos. Deocamdata peri­colul este numai in mintile si sufletele noastre, sintem ingri­jorati ca s-ar putea ca legiunile romane sa se indrepte spre Dacia. Timpul ne va arata cum se vor desfasura lucrurile. Ceea ce se cere din partea noastra este sa ne incordam atentia si sa ne intarim puterea.

— Adica sa mai construim cetati bine aparate si sa ne facem cit mai multi aliati printre vecini, completa regele. Tu ce zici, Comosicus?

Framintase mult in suflet situatia ce se crease pentru Dacia, vedea ce cale trebuia aleasa, de acea si lasase o buna parte din oaste in tabara de la poalele muntilor Haemus, pentru a opri si alunga cetele de legionari, cohortele si cen­turiile care ar porni dupa jafuri si luare de captivi. Raspunse cu voce ce arata respect si supunere:

— Marite rege, la Roma era o vorba: Citeodata chiar si un nebun, un gladiator disperat poate sa rastoarne cu totul situatia politica. Caesar este doar om, are dusmani multi. Trebuie sa trimitem un mesaj senatorului Cornelius Laberius printr-un om de-al lui Hegias, care il va duce lui Hortensius Maximus. Il vom indemna sa inteteasca lucratura impotriva lui Caesar. De fapt Pompeius s-a sprijinit pe patricieni, nu se poate ca acestia sa nu poarte o lupta in Senat. Caesar este omul plebeilor, al celor multi, puterea lui sta in taria legi­unilor, in hotarirea de a lupta a legionarilor sai, lucru pe care l-au dovedit cu prisosinta in batalia de la Pharsalus. Toate acestea se pot petrece acolo. Intrebarea este: ce trebuie sa facem noi? Marite rege, fac rugamintea de a ma ierta daca parerea mea este alta, nu se potriveste gindurilor tale. Nu e rau sa avem si cetati intarite, dar mai important este sa pregatim o armata cit mai puternica, bine organizata, dis­ciplinata, cu arme tari. Daca mergem cu gindul sa ne aparam sprijinindu-ne pe cetati, lucrul acesta ar putea fi prea tirziu, pentru ca asta ar insemna ca dusmanul a reusit sa patrunda in tara si sa se miste in voie inauntrul ei, deci va fi greu de invins si alungat.

Ascultindu-l, regele isi aminti ca inainte de a-i bate pe scordisci si pe odrisi, cind inca nu infaptuise Dacia Mare, Ovinius Redius ii vorbise la fel, nu vedea salvarea in cetati. Gindi ca si Comosicus cunostea destul de bine pe romani, poate ca in aceeasi masura ca si constructorul care isi traise o buna parte din viata la Roma. Se hotari:

— Bine, nu ne ramine altceva de facut decit sa asteptam, insa asteptarea noastra sa fie imbinata cu pregatirea. Este bine ce a spus Comosicus, dar este tot asa de bine sa nu ne dovedim lipsiti de prevedere. O vorba veche inteleapta spune ca nu strica sa fie pus raul inainte, adica sa te astepti la ceea ce ar fi cea mai grea situatie. Vom pregati cu toate capeteniile de tinuturi si cu toti tarabostii cit mai numeroase pilcuri de oaste si vom fauri arme tari, fara sa neglijam intarirea ceta­tilor si construirea altora in pozitiile inguste pe unde dusmanul va fi nevoit sa-si treaca legiunile. Ne vom ruga Marelui zeu sa ne ajute. Poate ca lucrurile stau asa cum spune Marele preot: pericolul sa existe numai in mintile si in sufletele noastre. Ar fi o pedeapsa prea mare din partea lui Zamolxis ca, dupa ce am intemeiat Dacia Mare si intarit unirea dacilor, sa pierdem tara zdrobiti de legiunile romane. Tu, Comosicus, vei sta mai mult pe linga mine, ca si Marele preot, voi sinteti cele mai bune ajutoare ale mele. Acum sa ne vedem de tre­burile de fiecare zi.

Comosicus iesi urmindu-si tatal. Afara, intre coloane, cind sa coboare pe treptele scarii, il opri Carpio:

— Stii ca esti asteptat? La Serena au venit Andra si Carpina. Andra mi-a spus sa te trimit la ele. Sa te tii tare, gladiatorule, vezi ca vei avea de luptat cu trei femei, care nu sint lipsite de farmec si de istetime. Cam de mult timp am auzit-o pe Andra ca vrea sa vina la Serena.

Incaperea in care Serena isi petrecea cea mai mare parte din zi era bogat mobilata, nu se deosebea prea mult de exedra unei instarite patriciene sau a sotiei unui arhonte din cetatile pontice. Hegias adusese tot ce socotise mai bun, scump si frumos, asa cum se cadea pentru fiica regelui. Cind Como­sicus intra le gasi pe toate trei strinse, stateau pe scaune una cu fata la alta, vorbeau si rideau. Se opri la citiva pasi de ele si le privi atent. Erau trei femei in puterea virstei, cu trupurile mult implinite, insa clocotind de viata. Carpina era mama a trei copii mari: doi baieti si o fata, ajunsi la adolescenta. Numai la Serena vedea ceva aparte, o tristete ascunsa, o neimpacare in sine. Singura ei preocupare ramasese ingrijirea tatalui, pe care virsta incepuse sa-l imputineze si sa-i scada puterea. Toate trei isi pastrasera frumusetea, fiecare in felul ei, brodata cu semnele maturitatii. Pentru el insa ramasesera fetele cu care se jucase pe plaiurile de la Arcidava si de la Tibiscum, se revedea in anii frumosi ai copilariei.

— Te asteptam de mult, cu nerabdare, Comosicus. Toate trei ne rugam Marelui zeu pentru tine! il primi Carpina. De cind te-ai inapoiat, n-ai stat niciodata singur cu noi, sa ne povestesti din intimplarile traite, sa ne reamintim de anii cind ne jucam si alergam dupa fluturi.

— Aceeasi dorinta nutresc inca de cind am pornit din Roma incoace. Marelui zeu ma rog si eu pentru voi! Cind va privesc mai bine, ceva se rascoleste in sufletul meu, fie­care din noi si-a avut zbuciumul sau.

— Haideti, sa uitam pentru citeva clipe ca am ajuns la jumatatea vietii, sa redevenim cu sufletele copiii de alta­data, relua Carpina. Adica sa vorbim deschis, cu sinceritatea si nevinovatia din acele vremuri. Ce faci tu, romanule, sclavule, gladiatorule, nu stiu cum sa-ti zic, tot mai ai de gind sa ratacesti?

— Mai tineti minte cind va alergam pe plaiul de la Arcidava, va prindeam si va trageam de codite? Odata Se­rena suparata mi-a spus: „Motanule!” Probobil ca in goana noastra o zgiriasem cumva prea tare.

— Esti motan si acuma murmura Serena, si pe fata ei se contura un zimbet.

— Da, Serena, sint, dar un motan batrin si lenes Daca zeii ar avea putere si ar vrea — lucru in care nu mai cred — i-as ruga sa-mi ia din spate toti anii pe care i-am trait ca sclav si ca gladiator. Am avut odata ca stapin un negustor care ma punea in fiecare zi sa car marfa in pravalie, iar cind zorul era mare si lume multa, ma lasa sa servesc si eu clientii. Eram intr-o cetate de pe tarmul Ma­rii Propontida. Intr-o zi am ramas singur, stapinul fusese chemat de un arhonte, unul din cei ce conduceau cetatea. Stateam pe un scaun si gindul imi alerga departe, spre Dacia, spre voi, spre tot ce lasasem aici. In linistea ce ma inconjura, am auzit tirsiit afara, apoi am vazut o batrinica intrind. Era neputincioasa, cu straiele rupte pe ea. Cu ochii plini de la­crimi, a intins mina, mi-a cerut cu voce de plins si de ruga­ciune sa o ajut cu ceva. Cum eram singur — nu-mi dau seama daca din mila sau din ura ce o purtam stapinului — i-am luat traista si am umplut-o cu tot ce aveam mai bun de mincare in pravalie. Atunci s-a intimplat un lucru, la care intotdeauna ma gindesc ca la o minune: deodata ba­trina s-a schimbat, parca nu mai era asa de neputincioasa, privirea i-a devenit vie, ochii ii luceau arzatori. „Tu, tinere, ai sa treci prin multe incercari grele, dar din toate ai sa scapi cu bine. Tirziu, cind vei fi un barbat in puterea virstei, vei ajunge o mare capetenie in tara ta. Ai acolo o fiinta care in tot timpul se gindeste la tine. Tu nu stii de asta, insa va veni vremea cind vei afla-o. Iti vei regasi linistea dupa ce se va intimpla o moarte napraznica, iar tu vei deveni un mare luptator!” mi-a spus saltind traista si pornind spre usa. Cele prezise de ea m-au ajutat, mai ales pe vremea cit am fost gladiator, mi-au dat putere sa nu ma tem de moarte, apoi cu timpul am inceput sa le dau uitarii, n-am mai crezut in ele de cind acolo la Roma am primit vestea ca aceea ce ma urmarea cu gindul fusese luata de Marele zeu

Andra urmarea schimbarile ce se produceau pe fata Serenei. Ascultindu-l, increderea ei in viitor sporise, ii cres­cuse speranta.

— Acum ai inceput sa crezi din nou in cele prezise de acea batrina? il intreba Carpina.

— Nu mi-am facut o preocupare din asta, am altceva mai bun de indeplinit: incerc sa-l ajut pe rege din toate puterile.

— Te potrivesti cu Serena murmura Andra.

— Ce vrei sa spui?! o intreba mirat.

— Dar e usor de vazut, Comosicus. Tu il ajuti pe rege, iar Serena isi ingrijeste tatal, ii usureaza povara batrinetii. Fiecare din voi este un sprijin pentru el; va completati unul pe altul, raspunse Andra, apoi se grabi sa adauge: nu va mai ramine decit sa fiti unul al altuia.

Momentul era creat. Carpina se grabi sa nu-l piarda:

— Andra, vreau sa-ti arat citeva flori afara, in mica gradina dintre coloanele ce formeaza ceea ce constructorul ne-a spus ca se numeste peristil.

Iesira amindoua grabite. Comosicus intelese ca totul fu­sese pregatit spre a-l lasa singur cu Serena. Trase scaunul si se aseza alaturi de ea. Nu-l incerca nici un fel de tulbu­rare, reflectase deseori asupra a ceea ce avea de facut daca vreodata vor ramine singuri.

— Serena, a spus bine batrina aceea, e adevarat ca ci­neva se gindeste tot timpul la mine?

— Da, nici nu vreau sa ascund acest lucru

— Stiu, Andra mi-a spus totul. Tu ai avut intotdeauna un loc in sufletul meu, nu am uitat frumosii ani ai copila­riei, cind ne jucam impreuna

— Si cind traia Ina?

— Da, chiar si atunci, ma socoteam legat de tine printr-o prietenie duioasa.

— Eu ramasesem legata altfel Dar era ceva ce nu se putea

— Serena, trebuie sa privim lucrurile la rece, sa nu ne lasam incintati de iluzii. Esti fiica regelui, iar eu lupt, il ajut pe rege. Nu vreau sa se creada ca fac asta cu pretul obtinerii ca sotie a fiicei sale. O fata de rege trebuie sa aiba ca sot tot un rege, sau o capetenie de-a unui popor vecin, de a carei prietenie tara are nevoie. Sintem cu totii intr-o as­teptare plina de incordare. Stapin al Romei este acum Caesar, pe el nu ni-l putem face aliat, asa cum se reusise cu Pompeius. Ne temem ca legiunile romane sa nu fie indreptate spre Dunaris. Vreau sa fiu in slujba regelui, ca oricare dac care isi iubeste tara mai presus de orice.

— Te inteleg, Comosicus! Tu ramii pentru mine acelasi, te voi purta in suflet ca si pina acum, fara nici o speranta

— Nu trebuie sa privesti asa lucrurile, eu te pretuiesc mult, Serena! Poate ca va veni o vreme cind te vei con­vinge ca in inima mea si-a facut loc o calda si potolita dragoste pentru tine. Se cade sa avem rabdare, viitorul ne va povatui ce trebuie sa facem. Numai Marele zeu cunoaste destinul nostru

— Da, ma voi stapini, ca si pina acum murmura ea cu ochii umezi de lacrimi. Vrei sa mergem si noi dupa ele, sa vedem florile? Acum sint mult mai linistita. Stii totul

edeau toti trei in jurul mesei din cerdacul cetatii Rasidava, data de rege lui Rundacis inca inainte de sfirsitul lup­telor care au dus la intemeierea Daciei Mari, dupa ce il ju­decase pe tarabostele Burrennus si-l facuse sclav. El, Rundacis, tinuse mult sa-i aiba citeva zile ca oaspeti pe Comosicus si Carpio. Incepuse sa se inchege intre ei o strinsa legatura su­fleteasca, simteau ca au ceva comun care ii unea: toti erau atasati regelui, il iubeau, se aratau supusi, gata in orice mo­ment sa-si sacrifice viata pentru el si pentru tara. Fiecare cunoscuse in felul sau suferinta si revolta, fiecare nutrea do­rinta de a ajuta cit mai mult pe cei umili si obiditi. Comosi­cus ramasese cu o astfel de pornire inca de cind traise viata de sclav si de gladiator. Carpio nu putea sa uite lipsurile in care traise in copilarie, cind tatal sau, comatul, muncea pe mosia tarabostelui din primavara pina toamna si nu primea bucate nici atit cit sa-si tina familia, isi duceau viata mai mult infometati. Cit priveste pe Rundacis, fostul sclav, necunoscindu-si tatal, nici mama, isi concentrase toata dragostea asupra parintilor sotiei. Luase nevasta pe fata unui comate, alaturi de care muncise pe santierul de la Sarmizegetusa, si-l adusese cu intreaga familie la Rasidava, dupa ce primise cetatea de la rege. Cum el se ocupa mai mult de oaste — ra­masese capetenia unui pilc de calareti — lasase pe comatul socru sa se ocupe de treburile cetatii. Acesta nu avusese cum sa vada altfel lucrurile, decit tot ca un comate, impar­tise fiecarei familii din satele ce apartineau de mosie atita pamint cit putea sa munceasca, lasind la voia lor sa dea din bucate numai atit cit credeau ca le prisosea. Din primul an oamenii dovedisera atit suflet cit si cinste, adusesera la ce­tate jumatate din cite recoltasera, pentru ca asa credeau ei ca era drept. Stiau dealtfel ca tarabostele avea datoria sa dea hrana, vesminte si arme pentru oaste, sa trimita ceva pe Kogaion pentru cultul lui Zamolxis si sa pastreze rezerve pentru zile grele de razboi. Ce se facuse la Rasidava nu se aflase in alta parte, nu stia nici regele, Rundacis se temea ca va intimpina opunerea tarabostilor si-l va obliga sa se poarte cu comatii la fel ca ei. La fel procedase si Carpio, isi adusese intreaga familie — tatal, mama, fratii si suro­rile — la Carsidava, inaltase o casa buna la marginea satu­lui de sub cetate, alaturi de ateliere si saivane, si o lasase sa gospodareasca mosia, fara sa iasa insa din cuvintul tarabostelui Oroles. Andra ii respecta mult parintii, cobora deseori la ei si raminea acolo ziua intreaga. Astfel, dintre ei trei, Co­mosicus nu se vedea prea strins legat de ceva, ramasese cu totul in slujba regelui, nu dorea nici cetate, nici mosie.

Stateau in jurul mesei cu ulcelele de vin in fata. Toamna incepuse de mult, copacii isi pierdusera o parte din podoaba. Padurea de pe povirnisul din apropierea cetatii era un covor de pete verzi, galbene si brune, ce se schimbau de la o zi la alta. Departe, spre crestele muntilor, se intindea o picla ce se inalta din vai. Taceau. Fiecare povestise cite ceva din viata, intimplari legate mai ales de suferinte, de rautatea unor oameni. in sufletul fiecaruia staruia o umbra de ingri­jorare, viitorul nu se contura prea limpede, mai ales dupa ce Pompeius fusese infrint de Caesar.

— Ce te framinta, Comosicus? intreba Rundacis. Parca ai vrea sa vorbesti si te stapinesti. Crezi ca se petrece ceva la Sarmizegetusa?

— Numai Marele zeu poate sa stie prin ce ne va fi dat sa trecem. Pe la sfirsitul verii, trimis de rege, am facut o cala­torie lunga, am trecut pe la fiecare capetenie de tinut. Ce am vazut la Scorilo mi-a placut, este un bun conducator, aduce la indeplinire tot ce i se cere, nu iese din cuvintul regelui. Ceilalti: Cotiso, Zyraxes, Rholes si-au luat cam multa liber­tate, se simt departe de Sarmizegetusa, se poarta ca niste regi ai tinuturilor lor. M-am intrebat de ce fac ei astfel si mi-am dat, dupa indelunga chibzuiala, un raspuns: ii stiu pe rege si pe Marele preot ajunsi la batrinete, porniti pe panta neputintei. Umblind prin tara de la o capetenie la alta, m-am oprit pentru popas pe la cetatile unor tarabosti. Si la acestia am vazut ca se tem mai putin de rege. In drumul meu am trecut prin sate, am vazut cum traiesc comatii, aceia care au luptat pentru infaptuirea Daciei Mari, cit de sara­cacioase sint colibele lor, in ce mari lipsuri se zbat. Si to­tusi avem o tara bogata, negustorii din cetatile pontice cum­para multe lucruri de aici. La noi se gaseste fier, aur, sare, miere, ceara, blanuri, lemne si cite altele, aici sint

— Da, Comosicus, avem si vindem, strainii ne socotesc bogati, insa cei ce vind sint tarabostii si capnobotii care au in grija mosiile cultului lui Zamolxis, il intrerupse Rundacis. Ceilalti, comatii, muncesc si sufera, ei nu stapinesc nimic.

— Vedeti voi, toate astea ma framinta greu, relua Co­mosicus. Ca sclav am trait in multe cetati, am avut nume­rosi stapini, iar ca libert am stat timp indelungat la Roma, ascultind de cuvintul regelui. Am cunoscut acolo patricieni, magistrati si senatori, oameni bogati, cu ferme intinse, fru­moase, bine cultivate, folosind sclavi. Restul populatiei — plebeii — se bucura de oarecari drepturi si libertate, isi are fiecare o bucata de pamint pe care o munceste, din care traieste. Dintre plebei unii se fac mestesugari sau negustori, ajung sa cistige bine. Am vazut acolo multi liberti care s-au apucat de afaceri banoase, s-au imbogatit repede. Ce poate sa faca la noi comatul? Nimic. In afara de ceea ce i se po­runceste de taraboste, nu are voie nici sa paraseasca mosia, sa se mute in alta parte. Tu cum ti-ai luat parintii, Carpio? Dar tu socrii, Rundacis? S-au invoit tarabostii lor sa-i lase sa plece?

— Nu, au ascultat de cuvintul regelui, raspunsera amin­doi.

— Pentru mine, viata unui comate dac este pe jumatate sclavie, continua Comosicus. Ceva trebuie facut. I-am spus regelui, iar el mi-a raspuns ca asta este datina. Fiind batrin, e greu sa se invoiasca la o schimbare noua. Noi trebuie sa chibzuim si sa mai vorbim despre aceste lucruri. Ma incred in voi, Carpio si Rundacis, imi descarc sufletul: daca nu ar fi pericolul legiunilor romane, primejdie ce mi se pare des­tul de apropiata, eu unul as deveni capul unei rascoale. I-as ridica la lupta pe comati impotriva tarabostilor. Stiu ca asta l-ar supara pe rege, dar daca altfel nu se poate, ar fi singura cale, s-ar lua cite o parte din fiecare mosie si s-ar imparti celor din sate. Voi ce credeti, as putea stringe multi oameni hotariti sa porneasca alaturi de mine?

Rundacis se grabi sa raspunda:

— Socrul meu isi aduce aminte deseori de viata pe care a dus-o la tarabostele de la care l-am luat, nu vorbeste ni­ciodata despre el fara sa-l injure si sa-l blesteme. La fel e strinsa obida in sufletul oricarui comate, dar asta nu inseamna ca ar fi si gata sa porneasca o rascoala. Ei cred ca asa a lasat Marele zeu, asa e datina, asta s-a mostenit din batrini. Dar mai presus de toate se tem, multi sint ingroziti de cru­zimile tarabostilor si de razbunarea preotilor. Cine este luat si dus pe Kogaion i se pierde urma pentru totdeauna. Garzi din oastea preotilor cutreiera nestingherite satele, cautindu-i pe cei ce s-au indepartat de credinta Marelui zeu, sau care dusmanesc tagma preoteasca. Capnobotii sint spaima comatilor. Dar nu ti-am raspuns la intrebare, m-am luat cu vorba, spunindu-ti fapte de care nu se poate sa nu fi aflat, desi ai trait atit de multi ani printre straini. Stii cind vor porni comatii la rascoala? Cind vor avea capetenii in care sa se increada. Eu as putea sa-i fac sa ma urmeze pe multi de pe mosia cetatii Rasidava, sa fie un fel de capetenii, sa mearga prin satele altor tarabosti si sa indemne oamenii la lupta. Dar nu vad ce ar fi de facut mai departe Sa se infrunte cu oastea regelui?

— Nu, sa se alature oastei lui!

— Dar regele va fi de partea tarabostilor! Si apoi sa nu uitam un lucru, toti trei sintem capetenii in armata daca. Il vom parasi pe rege tocmai noi, oamenii lui de incredere? Vezi tu, Comosicus, treaba asta s-ar putea sa iasa destul de incurcata. Tara trebuie sa fie strins unita, mai ales acum cind deasupra ei apasa pericolul pornirii spre Dunaris a legiu­nilor romane.

— Sa vedem, poate vom gasi o cale murmura Como­sicus. Sper ca viitorul ne va arata calea de urmat. Acum nu este vorba de grabit desfasurarea faptelor, ci numai de o pre­gatire a lor.

Rundacis se salta de pe scaun si se repezi sa deschida usa. Pe scara urca cineva. Inauntru intra un batrinel, mic de statura si iute in miscari.

— Marele zeu sa va dea tot ce doriti! saluta el.

— Este tata-socru, lamuri Rundacis. V-am spus, el este ca si stapin al mosiei cetatii Rasidava. Oamenii au inceput sa uite cum traiau pe vremea lui Burrennus.

— Am aflat ca sinteti aici si am venit sa va vad, se porni batrinul asezindu-se pe un scaun. Am auzit si eu ca sinteti capetenii de incredere ale regelui; mai ales tu, Co­mosicus. Pe tine nu te-am vazut, Carpio a mai fost pe aici. Nu te grabi cu ulcica, feciorule, spuse lui Rundacis, stii ca am obiceiurile mele, nu gust vinul decit spre seara, cind ma linistesc cu treburile. Ma uit la voi si imi vine sa rid. V-ati imprietenit bine, sinteti barbati in toata puterea, imi place cum aratati asa laolalta: un fecior de taraboste, un fe­cior de comate si unul care a fost sclav.

— Rundacis ne-a spus ca oamenii au inceput sa uite cum traiau pe vremea lui Burrennus, vrei sa ne destainui cum ai facut?

— Asta n-a fost greu, totul e sa ai suflet. Am lasat pe fiecare sa ia pamint atita cit poate sa munceasca, iar cetatii sa-i dea cit crede el ca ii prisoseste. Si sa stiti ca oamenii dau din toata inima. Dar si eu sint toata vremea printre ei, cu un sfat, cu o vorba buna, cu o gluma, incit am ajuns sa-l cunosc bine pe fiecare. Pe cei mai neputinciosi i-am luat la saivane, i-am pus sa pazeasca turmele. De asta s-a si intins vestea despre cele ce se petrec la Rasidava. Uite, sa va spun o taina, continua batrinul trecindu-si degetele printre suvitele din barba, este ceva de care nu i-am spus nici feciorului, lui Rundacis. Primesc pe mosia Rasidavei pe cei ce fug din alta parte, ii asez in locuri mai ferite, aproape de paduri, ii las sa-si injghebeze o coliba si le dau pamint de munca. Unde tarabostele si ciracii lui sint rai, oamenii nu pot sa mai in­dure si fug. Pe cei ce-i prind ii pun in lanturi. Unul a venit cu femeia si cu fetele, are doua, numai ca sa-si scape co­pilele de poftele feciorului tarabostelui. Spunea ca era un depravat care nu facea altceva decit sa puna mina pe fiicele si muierile comatilor. Am aici citiva care s-au batut cu strajeri din garda cetatii lor, pentru ca venisera sa le ia aproape toata munca de peste vara. Stau deseori de vorba cu ei, cind ii privesti vezi ca toti sint adevarati luptatori.

— Dar daca fugarii sint sclavi, ce faci? intreba Como­sicus, a carui insufletire crestea pe masura ce il asculta.

— Ii primesc si pe ei, ca sint tot oameni. Celor de singe dac le dau un loc de munca, ii las liberi alaturi de comati, iar pe cei proveniti sclavi din captivii luati in lupte ii bag printre sclavii nostri. Am citiva buni mestesugari, mai ales faurari, lucreaza in atelierul pentru pregatirea armelor. Dar m-am luat cu vorba, va las, plec, ca am treaba. Asta am vrut, sa te vad pe tine, Comosicus. Voi sinteti barbati in putere, la voi e speranta sa-l ajutati pe rege. El trebuie sa fie tot asa batrin ca si mine, are nevoie de capetenii tinere in jurul sau. Ma voi ruga Marelui zeu pentru sanatatea voastra! incheie batrinul saltindu-se de pe scaun si pornind spre usa.

Un timp in cerdac se intinse linistea. Se priveau unul pe altul, sorbind vin din ulcele la rastimpuri, fiecare framin­tindu-si gindurile.

— Da, am gasit! rupse tacerea Comosicus. Batrinul parca a fost trimis de Marele zeu sa ne lumineze mintile. Rundacis, vom face in taina din cetatea Rasidava locul unde vom stringe si pregati cetele noastre de lupta, din care vor face parte comati si sclavi. Daca vreodata tarabostii se vor ridica impotriva regelui, sarim cu cetele noastre, iar de nu, le vom alatura oastei tarii. Nu prea vad acum ce ar trebui sa facem, dar timpul ne va ajuta. Sa ne legam prin juramint ca scopul luptei noastre va fi acesta: tarabostii sa dea pamint comatilor de pe mosiile lor, sclavii de singe dac sa devina oameni liberi, ca si comatii, iar noi trei sa fim ca un zid de aparare in jurul regelui. Tu, Rundacis, sa alegi oameni de incredere si sa-i trimiti prin tara, sa dea sfoara in taina ca toti cei ce vor sa lupte pentru a-si fauri o viata mai buna sa porneasca pe cai ocolite, ascunsi prin paduri si vai, sa se adune la Rasi­dava. Si, tot aici, sa grabesti faurirea de arme.

arna fusese grea, cu geruri aspre si zapada multa. Pe timpul cit omatul gros acoperise cimpiile si drumurile, in intreaga tara nu se mai vazuse miscare, totul aratase pustiu, numai fumurile ce se ridicau domoale din hogeacuri fusesera singurele semne ce aratau ca prin sate viata isi urma cursul. Venise apoi primavara timpurie, cu caldura multa, grabind rasarirea florilor, cresterea ierbii si inverzirea padurilor. Pretu­tindeni pe mosiile tarabostilor, comatii erau scosi la munca. La Sarmizegetusa si pe Kogaion soseau si porneau trimisi spre toate tinuturile tarii, regele si marele preot se ingrijeau de pregatirea si intarirea oastei, asteptind vesti despre miscarile legiunilor lui Caesar. Dar tot o data cu venirea primaverii incepura sa huruie si carele negustorilor porniti din cetatile pontice.

Era o zi frumoasa. Marele preot se plimba in jurul marelui sanctuar, sorbind cu nesat aerul proaspat, racoros. Soarele se ridicase catre vremea prinzului. Se gindea la multe, era ingrijorat ca si regele, se zbatusera sa intemeieze Dacia Mare, avusesera citiva ani de liniste, apoi le patrunsese in suflete teama de Roma. Se opri din mers cind il vazu pe capnobotul Rogus, capetenia garzii sale, urcind pe drumul ce iesea din cetate, insotit de un strain care, dupa vesminte, parea a fi un preot de la vreunul din marile temple de prin tarile dinspre miazazi, vizitate in calatoriile sale din tinerete.

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta, mare preot! rosti capnobotul, aplecindu-se cu cucernicie. La noi a venit acest om cititor in stele, care stie sa prezica viitorul, spune ca se numeste Astydamas.

— Ma rog si eu lui Iupiter pentru tine, Mare preot! se grabi sa salute noul venit. Sint preot la Marele templu al lui Iupiter din Caria, tara dincolo de Marea Propontida, care se gaseste acum sub stapinirea Romei. Am umblat pe la multe popoare, cunosc intelepciunea si puterea credintei mul­tora din cei ce se roaga altor zei, dar mai presus de toate am invatat sa citesc in stele. Tot ce se intimpla, in bine sau in rau, este aratat de locul pe care il ocupa anumiti astri pe cer. Din miscarile lor pot sa-mi dau seama de marimea anilor si a lunilor, de scurgerea timpului si de masurarea lui.

Marele preot il asculta cercetindu-l. Era trecut de juma­tatea virstei, avea fata prelunga, slaba, puternic bronzata, in barba rara luceau fire albe, iar trupul era usor adus de spate, semn ca umblase mult, numai ochii ii erau vii, avea o privire patrunzatoare. Vedea binevenita sosirea lui, de mult se gindea sa faca o verificare amanuntita a calendarului dac, insemnat prin blocuri patrate de piatra infipte in pamint, asezate dupa anumite reguli intr-un cerc, fiecare in legatura cu pozitia soarelui pe cer. Intreaga acea ingenioasa masura­toare a timpului se afla inauntrul marelui sanctuar.

— Ma rog si eu lui Zamolxis pentru tine! rosti cu ton de buna primire. Nu inteleg cum de ai ajuns sa ratacesti tocmai prin Dacia?!

— Am venit fiindca vreau sa cunosc bine cultul lui Za­molxis, sa aflu ce stiti voi sa cititi in mersul stelelor, in semnele pe care ele le fac in orice moment una fata de alta si toate privite impreuna. Dupa cele ce cunosc eu, am sa incerc sa prezic viitorul poporului dac. Este o veche dorinta a mea: sa invat si ceva de la daci. Dar, in afara de asta, am venit si pentru ca am fost trimis. Ti-am adus un pergament din partea Marelui pontif al Marelui templu al lui Iupiter de la Roma. Stiu ca Marii preoti de pretutindeni se tin in strinsa legatura, de multe ori se ajuta intre ei.

— Noi avem bune relatii cu Marele templu de la Delfi, iar prin el cu celelalte. Dar ia sa vad pergamentul adus, sint curios sa aflu, ce a putut sa-mi scrie Marele pontif de la Roma?

Astydamas isi desfacu mantia de preot si trase din sin un sul de pinza, il desfasura si ii intinse pergamentul. Marele preot incepu sa citeasca in soapta:

„Marele preot al templului lui Iupiter,

Marele pontif al Romei,

catre

Marele preot al lui Zamolxis,

Marele pontif al Daciei.

Sanatate!

Din grija si din mila pentru oameni, ma rog in fiecare zi lui Iupiter, spre a face ca pretutindeni sa se intinda belsugul, bucuria si pacea. Stiu ca regele vostru de multi ani a strins intregul neam al dacilor intre hotarele unei singure tari. De curind, tot gindindu-ma la vrednicul si viteazul vostru popor, am avut o revelatie care mi-a umplut sufletul de credinta si cucernicie: Marele Iupiter si Marele Zamolxis sint frati. De atunci, de cite ori intru in templu tot mai mult se intareste in mine aceasta convingere, parca il aud pe zeu soptindu-mi ca el si Zamolxis sint frati. Asta m-a facut sa ma intreb: daca mai marii zeilor sint frati, nu trebuie ca romanii si dacii sa se poarte unii fata de altii ca niste frati?

Aici la Roma sint multe framintari, stapin al imperiului il avem pe Caesar. Este un om nepotolit, pornit pe cuceriri. Voi, dacii, sa nu va temeti, ma aveti pe mine, nu voi lasa ca legiunile romane sa se indrepte spre Dacia. Marele pontif poate sa faca in asa fel incit zeii sa nu se arate, prin Marea jertfa, binevoitori fata de o expeditie spre Danubius. Sa spui acest lucru si regelui. Il trimit la voi pe Astydamas, preot cititor in stele, om invatat si mult umblat, care va sta acolo atita timp cit vei socoti ca ai nevoie de ajutorul meu. De acum inainte noi doi, Marii pontifi ai Romei si ai Daciei, sa tinem o strinsa legatura, sa ne ajutam din toata puterea unul pe altul. Sa ai incredere in Astydamas, sa-mi trimiti prin el orice veste, sa-mi ceri orice ajutor. Sa stii ca si eu sint impotriva lui Caesar, ma zbat ca prin mijlocirea Sena­tului si a patricienilor sa-i luam puterea, sa-l alungam din fruntea legiunilor.

Fie ca Marele Iupiter si Marele Zamolxis sa aduca si sa mentina pentru totdeauna infratirea romanilor cu dacii! Pentru tine, Mare preot, ma voi ruga in fiecare zi lui Iupiter sa-ti dea sanatate si viata lunga!

Dupa ce sfirsi de citit pergamentul, Marele preot ramase un timp nemiscat, cu pergamentul in mina, privind in jos. Era tot numai framintare.

— Bine, Astydamas, vom vedea murmura, saltind spre el privirea. Gestul Marelui pontif al Romei mi se pare prea frumos, daca se va dovedi si adevarat. La noi esti binevenit. Ai venit numai singur?

— Mai am doi insotitori. Prin ei voi trimite si primi vesti de la Roma. Marele preot al lui Iupiter vrea sa faca o fapta buna pentru daci. Dupa ce va fi doborit Caesar, se va ajunge la o strinsa prietenie intre Roma si Sarmizegetusa.

— Capnobot Rogus, ii duci pe toti in incaperile pentru oaspeti si ii lasi sa se odihneasca. Noi vom avea mai mult de vorbit, Astydamas, in zilele ce urmeaza, apoi te voi duce la rege. Acum este plecat din cetate.

Dupa o saptamina, Marele preot intra la rege insotit de oaspete. Il gasi stind de vorba cu Comosicus si cu tarabostele Oroles.

— Ma rog Marelui zeu pentru voi! saluta, apoi il pre­zenta pe Astydamas, laudind cunostintele lui de cititor in stele si prezicator al viitorului, vorbi despre rostul trimiterii sale in Dacia si arata pergamentul adus de la Roma.

— Marite rege, iti aduc binecuvintarea Marelui preot al lui Iupiter, Marele pontif al Romei! se grabi oaspetele. El a pus in pergament ce ginduri nutreste pentru tine si pentru Dacia.

— Vezi tu, Comosicus, ce scrie, spune-mi de-a dreptul in limba noastra.

Pe masura ce il asculta, pe fata regelui se succedau lumini si umbre. Tot ce auzea il uimea, il ingrijora si il bucura. Il ingrijora faptul ca pentru Roma, Dacia devenise o preocupare, si il bucura speranta ca acolo se gasea un om cu o puternica influenta asupra Senatului, care se oferea sa le dea ajutor.

— Care este parerea ta, Deceneu? il intreba pe marele preot, dupa ce Comosicus tacu.

— Ti-am spus de mult ce cred despre zei, Marite rege. Daca vestea se va dovedi adevarata, ar fi sa credem intr-o intelegere intre Zamolxis si Iupiter Nu stie nimeni ce se petrece in lumea zeilor, numai ne inchipuim

— Dar stim, Marite rege! sari Astydamas. Acest lucru il aflam din stele. De cind am sosit, am cercetat semnele de pe cer si am aflat viitorul pentru tine si pentru Dacia. Tu vei trai multi ani, vei avea o batrinete fericita, iar tara ta va deveni tot mai bogata si mai puternica. Va veni o vreme cind stapinii Romei vor cauta pe toate caile prietenia cu regele Daciei. Tot ce se intimpla se vede din stele. Eu i-am prezis Marelui pontif al Romei ca legiunile lui Pompeius vor fi zdrobite, ca el va cauta sa scape in Egipt, iar acolo va fi omorit, lucru ce s-a petrecut intocmai.

— Dar pentru Caesar ce spun stelele? intreba regele cu insufletita speranta.

— Puterea lui va fi de scurta durata, Senatul il va alunga. El este omul plebeilor, patricienii nu se vor lasa infrinti. Pentru Caesar stelele nu-mi arata ceva limpede, astept ca ele sa-si mai schimbe locul pe cer.

— Daca ma vei ajuta, Astydamas, te voi incarca cu daruri!

— Pe mine ma ajuta, interveni marele preot. Am inceput sa verific cu el calendarul nostru din Marele sanctuar. Pina acum s-a aratat uimit de rigoarea cu care noi masuram timpul, marimea anilor si lunilor, precum si de notarea trecutului in scriptele noastre.

— Asadar, Marele pontif al Romei s-a hotarit sa ne ajute murmura regele, miscindu-se tulburat pe scaun. Tu ce crezi, Astydamas, pentru ce face el asta?

— Marite rege, am umblat mult si cunosc multe. Am fost pe la toate Marile temple din Grecia, Egipt si din alte parti, am stat de vorba cu multi Mari preoti. Convingerea mea e ca ei se unesc spre a deveni mai tari. Va veni o vreme cind imperiul fara sfirsit al Romei se va destrama ca putere politica si va trece sub conducerea Marilor preoti. Atunci si credintele in zei se vor uni, vor deveni o singura religie. Lucrul asta a si inceput sa se vada, Marite rege si Mare preot, popoarele adopta zei unele de la altele, le fac temple si se roaga lor. Este vorba de noroadele care au cazut sub stapinirea Romei.

Comosicus asculta impietrit. Numerosii ani traiti la Roma il ajutasera nu numai sa inteleaga, ci sa si simta in adinc modul de viata, conceptia despre lume, sensurile politicii ro­mane. Se indoia de bunele intentii ale marelui pontif, oscila in convingere, stia ca patricienii il urau pe Caesar, care se ridicase prin plebei, iar acesta — marele pontif — nu putea fi decit de partea patricienilor. Il fulgera gindul ca la Roma se pregatea o mare rascoala impotriva lui Caesar si se urmarea ca la nevoie sa foloseasca ajutorul dacilor. In acest caz, tri­miterea lui Astydamas o gasea explicabila, marele pontif nu avea de unde sa stie de intelegerea dintre regele dac si sena­torul Cornelius Laberius, legatura ce se facuse prin inter­mediul sau si al negustorului Hortensius Maximus. Se ridica, ceru voie regelui sa se retraga si iesi. Afara totul arata vesel in lumina zilei de primavara. Trase cu putere aer in piept, ca pentru a se usura si linisti, apoi porni pe drumul ce cobora catre iesirea din cetate. Pe vaile din jur erau presarate con­structii de diferite marimi: locuinte, ateliere, pravalii, ta­berne, magazii si tot felul de dughene pe la colturi de ulite. Cu vremea, Sarmizegetusa nu mai era doar cetatea asezata la inaltime, ci intreaga multime a caselor din jur. Se in­jghebase o asezare ce se marea neincetat, dar care nu avea pozitie de dezvoltare pe o intindere mare, ca o urbe romana. Comosicus se indrepta spre atelierul faurarului Diurpanneus, din apropierea topitoriei de fier a lui Arigio. Pe gerul aspru din timpul iernii se dusese de multe ori acolo, statusera de vorba la caldura focului de pe vatra mare pe care incalzea pina la rosu fierul, apoi il fasona pe nicovala. In atelier, sclavii-calfe suflau de zor cu foalele si bateau cu ciocanele de rasunau pina departe.

— Marele zeu te-a adus, Comosicus, il primi faurarul. Tocmai vorbeam cu ei despre tine.

— Poate ca el, Marele zeu, m-a facut sa ma gindesc la voi, sa-mi indrept pasii incoace. E bine ca ii gasesc aici pe Dades si pe Brodus. De Dades am nevoie sa ma ajute, iar de Brodus sa-mi dea un sfat. Pe unde am ratacit prin straini, am vazut ca olarii sint oameni intelepti. Poate ca lucrind la roata si modelind lutul, mintea lor alearga nestingherita, filozofeaza neincetat.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

— Asta inseamna ca ai sa ne spui o veste noua, s-a mai intimplat ceva, il intreba Diurpanneus.

— Da, ceva care ma face sa ma framint mult, raspunse, apoi povesti tot ce aflase in legatura cu venirea lui Astyda­mas. Regele s-a bucurat, continua el, este convins ca cei ce au fost de partea lui Pompeius, adica patricienii, au nevoie de ajutorul sau. Eu aranjasem altfel lucrurile acolo

— Si daca nu o fi asa, ce crezi ca s-ar putea intimpla? se grabi Dades.

— Nu stiu, nu pot sa-mi dau seama. Cind eram in sclavie am trait un timp in preajma unui batrin sclav, care prinsese din viata multa intelepciune, era un adevarat filozof. El mi-a spus ca in Marii preoti nu trebuie sa se increada popoarele, ca ei urmaresc unele scopuri ascunse. Daca acel batrin a avut dreptate, ma intreb: ce vrea sa faca Marele pontif al Romei?

Olarul Brodus clatina capul, semn ca nu era de aceeasi parere, vorbind totodata:

— Nu stiu cum vor fi Marii preoti ai altor popoare, insa eu unul ma incred in Deceneu, n-am nici o umbra de indoiala. El intotdeauna a fost alaturi de rege. Lucrind la roata mea de olar, m-am gindit deseori la zei si duhuri, la viata si moarte, la bine si rau, la noroc si destin, dar n-am reusit sa-mi lamuresc nimic despre soarta oamenilor. Pretu­tindeni cei bogati — tarabosti sau patricieni, putini la nu­mar — stapinesc totul si traiesc din sudoarea celor multi. Acest lucru nu-l vad zeii? Nici Marii preoti? Comosicus ne-a spus de mai multe ori ca ceea ce a vazut prin tara nu l-a bucurat, ci l-a ingrijorat; tarabostii au inceput sa se arate tot mai putin supusi fata de rege. Pe de alta parte, vine si ne vorbeste de pericolul legiunilor romane. Si am mai prins de la el ceva: ne-a dat de inteles ca daca regele va fi in pericol, el se va face cap de rascoala, va ridica poporul, adica pe comati si pe mestesugari, si va lupta impotriva celor ce se vor dovedi dusmani, adica a tarabostilor.

— Ai spus bine, Brodus! Ai adus vorba tocmai acolo unde as fi vrut eu sa ajung. Pina se lamuresc lucrurile, este bine sa ne pregatim. Sa zicem ca eu as deveni capetenia unei rascoale, va intreb: m-ati urma?

— Daca vei lupta pentru dreptate, vom fi alaturi de tine! raspunse Diurpanneus.

— Atunci uite ce trebuie sa faceti: tu, Diurpanneus, sa fauresti in taina cit mai multe arme si sa le pastrezi la loc ferit, iar tu, Dades, sa-i dai faurarului tot ce este de lemn pentru armele sale.

— Si de mine nu ai nevoie? sari olarul.

— Tu, Brodus, stii sa vorbesti frumos, sa-i faci pe oameni sa te asculte. Tu sa convingi pe cit mai multi mestesugari sa ma urmeze, cind va veni vremea. Dar sa nu uitati un lucru: totul sa se faca in taina. Daca treburile ies bine, poate ca nu se va intimpla nimic, ne vom linisti ca si cum nimic nu fusese pregatit. Acum va las. Marele zeu sa va calauzeasca gindurile si faptele!

Capitolul VI
DISCORDIA SAPA RADACINI ADINCI

iurpanneus, Dades si Brodus aveau cum sa imprastie, in taina, prin tara, cuvintul lui Comosicus, indemnul ca fiecare comate hotarit sa lupte pentru pamint si dreptate sa-si pre­gateasca arme pentru rascoala, iar cei prea asupriti de tarabosti sa se traga catre cetatea Rasidava, unde vor primi un loc pe care sa-si faca un adapost si sa munceasca, pina se vor limpezi lucrurile. Faurarul, dulgherul si olarul porneau deseori de la Sarmizegetusa, cu carele incarcate de marfa lucrata in ateliere, catre cetatile si satele unde stiau ca se tineau bilciuri in fiecare an la anumite zile mari, aveau cunoscuti pretu­tindeni, puteau vorbi fara teama fata de ei, convingindu-i sa duca vestea mai departe, sa imprastie indemnul tot in taina. Cind mai raminea ceva nevindut la bilci, pornea fiecare prin sate, facind diferite ocoluri, pina golea carul, apoi se in­torcea acasa. Se puteau opri mai multa vreme intr-un sat, fara sa dea nimic de banuit strajilor tarabostelui stapin al mosiei. Si de la Rasidava plecau comati sa intinda vestea, prefacindu-se in trecere prin sate, oprindu-se mai mult pe la stine sau pe la case razlete. Primavara inca nu se sfirsise cind in Dacia incepuse un fel de fierbere, o framintare ce cuprindea sat cu sat, ajungind tot mai departe, totul desfasurindu-se intr-o liniste bine stapinita, fiecare asteptind cu arzatoare nerabdare inceperea rascoalei.

Brodus — olarul — fusese la bilciul de la Germisara, care se tinea in fiecare an la inceputul lunii mai. Plecase cu doua care incarcate cu vase de tot felul: oale, strachini, tipsii, pirnai, cesti, cani, opaite, figurine inchipuind zei sau alte duhuri si multe alte maruntisuri. Unul din care il golise cu totul si-l pornise catre casa, iar el cu celalalt o apucase intr-un ocol prin sate, pentru a vinde vasele ramase. Cine putea sa stie daca in adevar el nu reusise sa-si desfaca toata marfa in bilci, si nu oprise anume o parte, spre a avea cu ce sa-si faca drum prin tara? De fapt adevarul acesta era. Gura­livul si inteleptul olar se zbatea cu indirjire sa intinda cu­vintul lui Comosicus, sa convinga pe citi mai multi comati sa se pregateasca de rascoala impotriva tarabostilor. Tot umblind din sat in sat ajunse sa treaca si peste mosia tarabostelui Rundacitulp, prin apropierea cetatii Singidava. Opri carul la poalele dealului, la o rascruce a drumului, locul unde casele comatilor erau mai dese, trase dincolo de sant, batatori pamintul si incepu sa aseze vasele pe feluri si marimi, formind mai multe linii frumoase. In jurul lui lumea se grabi sa se stringa — barbati, femei si copii — unii dornici sa cumpere, altii curiosi sa vada ce adusese. Era spre seara, oamenii abia se inapoiasera de la munca din cimp. Femeile cautau sa aleaga intii cu privirea, dupa forma, culoarea si florile vasului, apoi il saltau, il cercetau rotindu-l cu miinile, il bateau lovindu-l cu cotul degetului mijlociu si ascultau sunetul, pentru a se convinge ca nu era dogit, apoi intrebau de pret. In jurul sau barbatii vorbeau, glumeau si isi indemnau nevestele. Brodus era insotit de o calfa, un flacau ai carui ochi se roteau mai mult dupa fete, fara sa scape din vedere ce faceau cumparatoarele. Dealtfel mai mult el se tocmea si vindea, vazuse ca mesterul se trasese de o parte si intrase in vorba cu citiva oameni.

— Are mosie buna cetatea Singidava? intreba el, trecindu-si privirea pe fetele lor. Daca nu ma insala tinerea de minte, stapin este tarabostele Rundacitulp.

— Mosia e cum nu se poate mai buna, iar stapinul cum nu se poate mai rau, raspunse un batrinel, cu fata zimbitoare, parca pornit pe gluma.

Brodus incepu sa rida:

— Un astfel de raspuns am mai primit undeva, decit ca acela a adaugat: „E rau si lacom ca un taraboste”.

— Si ce, n-a zis bine? sari batrinelul.

— Eu cred ca un taraboste este bun sau rau dupa cum sint si oamenii de pe mosia lui.

— Ce vorbesti tu, olarule?! Pai, sa fii aici, sa induri alaturi de noi si pe urma sa te aud ce zici. Orice ai face, el nu este niciodata multumit. Uita-te la noi, nu vezi cum curg zdrentele de pe trupurile noastre? Tarabostele Rundacitulp se bucura cind ne vede suferind. Poate ca o fi intrat in el vreun duh rau. Toamna nu ne da bucate, din cele muncite in sudoare cu miinile noastre, nici cit sa iesim pina in prima­vara. Daca te duci sa te plingi sau sa-i ceri ceva, pune stra­jerii din garda sa te bata sau sa te lege, si te tine inchis in hruba de sub cetate.

Tonul cu care vorbea batrinelul il bucura pe olar, intelegea ca sufletele oamenilor de acolo erau napadite de amaraciune si revolta, insa se vedeau neputinciosi, fara speranta unui ajutor din vreo parte. Cauta sa scurme si mai mult nemul­tumirea:

— Cum sa nu faca tarabostele ce vrea, daca voi stati cu miinile in sin? Sint atitea cai de a-l face sa se schimbe, fie de frica, fie din omenie. O vorba din batrini spune: „Dupa rau intotdeauna vine binele”.

— Vine binele! murmura batrinelul a descurajare, cla­tinind capul. De multe ori tocmai cind crezi ca va fi bine vine raul. Asa s-a intimplat in primavara anului trecut. Daca pe aici nu trecea regele, sarmanul Getys n-ar fi fost omorit in chinuri.

Ochii lui Brodus se marira. Pedepsise atit de crunt regele pe un comate sarman? Rautatea urcase de la taraboste pina la el?

— Cum, ce s-a intimplat? De ce si-a pierdut viata Getys? se grabi sa intrebe.

— Pai, feciorule, ti-oi spune, ca nu este ceva de ascuns, in primavara aluilalt an a trecut prin satul nostru regele, insotit de Marele preot. A vazut strajile ducind spre cetate citiva oameni si i-a oprit. Cind l-a vazut pe Getys, l-a recu­noscut, stia ca fusese un istet luptator. Cica Getys ar fi cazut in genunchi — asa au spus ceilalti — s-ar fi plins regelui de silnicia si saracia in care traiesc comatii de pe mosia cetatii Singidava. Burebista ce crezi ca a facut? S-a dus sus la taraboste si i-a spus sa nu-i pedepseasca pe acei oameni, sa le dea drumul sa se duca acasa. Ce or mai fi vorbit ei, asta nu poate nimeni sa stie. Eu unul banuiesc ca dupa ple­carea regelui, tarabostele le-a luat la rost pe straji, urmarind sa afle ce s-a intimplat si astfel a aflat de plingerea lui Getys. Dar nu numai de plingere, ci de felul cum acesta a vorbit despre tarabosti, si mai ales despre el, despre Rundacitulp. Asa s-a facut ca dupa citeva zile sarmanul Getys a fost legat si dus sus in cetate. De atunci nimeni nu l-a mai vazut. Tirziu noi am reusit sa aflam de la capetenia garzii, care si-a dat drumul la gura dupa ce prinsese la chef in casa unui comate, ca Getys a fost greu torturat in hruba de sub cetate, legat cu lant de peretele stincii si lasat acolo pentru totdeauna. Poate ca acum oasele lui albite de sobolani si de alte ginganii sint tot legate de stinca. Ei, ce zici, feciorul mosului? Asta este, daca nu trecea pe aici regele, omul nu s-ar fi plins, si acum era in viata, asa amarit cum sintem toti, dar traia. Ai spus adineauri ca daca tarabostele nu are in suflet omenie, sa-l facem sa stie de frica. Cum? Ce putem noi sarmanii, cind el este pazit de o garda puternica? Olarul nu raspunse la intrebare, schimba vorba:

— Vad ca se lasa seara, trebuie sa-mi caut un loc unde sa poposesc peste noapte. Unde ma povatuiesti sa trag carul?

Batrinul cerceta fetele celor din jur, care tot timpul tacu­sera, se multumisera numai sa asculte, si, vazind ca nici unul nu se indeamna, se hotari. Raspunse:

— La mine in curte e loc destul, poti veni. Te voi omeni cu ceva din putinul pe care il am. Intotdeauna mi-a placut sa stau de vorba cu cei ce calatoresc, de la ei poti afla multe.

Brodus se grabi sa primeasca, era tocmai ceea ce dorea:

— Marele zeu sa-ti dea sanatate, mosule! Poate ca ai trecut prin multe incercari in viata, de te arati asa de bun. Vrei sa te tragi putin alaturi de gard, as vrea sa-ti spun ceva.

Trecura de partea cealalta a carului si se oprira linga trunchiul unui pom.

— Ai in sat citiva oameni in care sa te increzi? il intreba, dar nu astepta raspunsul. In seara asta vei afla lucruri de care n-ai mai auzit, pe care noi cei de la Sarmi-zegetusa le pregatim. Nu stiu ce ma face sa vad in tine un om de nadejde, curat la suflet.

— Pai, feciorul mosului, ma port asa cum am pomenit din batrini. Am oamenii pe care ii vrei, dar ce urmaresti sa faci cu ei?

— Acum nimic, numai o sa ma ascultati. Mai tirziu o sa fie multa alergatura de facut. Poti sa-i aduni la tine asta-seara? Altcineva nu trebuie sa mai stie. Nu aduci multi, numai vreo cinci-sase.

Se potolise satul, doar cite un ciine mai latra rar, asteptind sa-i raspunda altul. Luna plina se ridicase deasupra coamei dealului din apropiere, imbracind totul intr-o lumina palida. Asezati pe doi busteni de sub un mar din gradina, cei adusi de batrin asteptau cu nestavilita curiozitate sa afle ce le va spune olarul. Brodus le zarea bine chipurile, fara sa distinga prea multe amanunte pe ele, toti erau in puterea virstei. Incepu:

— Dupa cum stiti, eu sint olar. Stind la roata pe care modelez oalele, ma lupt cu lutul si chibzuiesc la tot ce-mi trece prin minte. De multe ori ma gindesc si la Marele zeu, ma framint sa-l prind cu mintea, sa-mi dau seama cum va fi aratind, de unde are atita putere. Si daca are putere, de ce nu o foloseste sa faca numai bine? Am aflat aici despre moartea lui Getys. De ce Marele zeu l-a lasat pe taraboste sa faca o fapta plina de atita cruzime? Tot umblind prin tara cu vasele mele, am auzit de multe intimplari, unele din ele pornite numai din lacomia si rautatea tarabostilor. Ceva trebuie facut pentru ca poporul, adica cei multi, comatii, sa nu mai sufere, sa se bucure de rodul muncii lor. Ei bine, aflati ca la Sarmizegetusa este un barbat vrednic, fecior de taraboste, care a umblat mult, a trait viata de sclav, a stat multi ani la Roma. El se pregateste, pe de o parte sa-l ajute pe rege, ajuns sa fie invins de batrinete, iar pe de alta parte, sa porneasca lupta cu tarabostii. Asa cum cica a vazut acolo la Roma, vrea ca fiecare comate sa aiba pamintul lui, sa-l munceasca si sa se bucure de roadele muncii sale. Ar ramine si stapinii cetatilor cu o parte din mosia pe care au avut-o, dar nu vor mai fi stapinii oamenilor din sate. Acel barbat se numeste Comosicus, este feciorul tarabostelui Oroles. Dar, ce credeti voi, va putea el singur sa-i infringa pe tarabosti? Nu! De aceea se zbate sa pregateasca o rascoala, sa ridice la lupta pe cit mai multi comati. Ce ziceti, din satul vostru se vor gasi multi oameni gata sa-l ajute, sa-l urmeze?

— Da, vor fi destui! se grabi batrinul.

— Eu sint gata sa zdrobesc capul capcaunului de tara­boste! urma unul voinic, cu pieptul lat, ce statea la capul busteanului din fata olarului. Sa ne spui ce sa facem, unde va gasim, cum putem sa intram in cetele celor ce se vor rascula?

— Mai intii sa va straduiti in taina sa indemnati pe cit mai multi sa va urmeze, sa-si pregateasca ceva pentru lupta: arcuri, sulite, coase, furci, topoare, maciuci, ce are fiecare la indemina sau ce crede ca e mai bun sa loveasca si sa se apere, apoi sa va stringeti intr-o ceata, sa aveti o capetenie de care sa ascultati toti. Eu as zice ca tu, frate, cel ce spusesi ca ii zdrobesti capul tarabostelui, ai putea sa fii capetenia. Te incumeti sa o faci? Matale, mosule, crezi pe altul mai bun?

— Este bun raspunse batrinul fara convingere. Dar nu te ingriji de asta, lasa ca ne alegem noi capetenia, continua schimbind tonul. Sa stii ca asa impovarat de ani, sint gata sa pornesc si eu alaturi de ei. Rugamintea noastra este ca din partea voastra, a lui Comosicus, sa ni se dea de veste din vreme, sa stim incotro sa apucam.

— Nu va ingrijiti de asta, cind se va porni rascoala, trimisii nostri vor galopa in lungul si-n latul tarii, vor anunta tuturor ca locul de adunare este in padurea cea mare de linga cetatea Rasidava. Eu cred ca m-ati inteles, ma pot bizui pe voi sa duc o veste buna lui Comosicus din partea voastra. Ma voi ruga Marelui zeu sa va indrepte pe drumul bun gindurile si faptele. Cit priveste moartea lui Getys, sa stiti ca nu va ramine nerazbunata, poate ca tarabostele Rundacitulp va fi primul care isi va primi pedeapsa. Daca se va intimpla cumva sa trimiteti vreun om de-al vostru la Sarmi­zegetusa, sa nu faca altceva decit sa vina la olaria mea, sa intrebe de Brodus.

Batrinul nu-si mai stapini nerabdarea, se salta de pe bus­tean si puse miinile pe umerii olarului, rostind:

— Sa traiesti, feciorule! Daca acel Comosicus este urmat de multi oameni ca tine, izbinda va fi de partea lui. As vrea ca Marele zeu sa nu ma ia la el, pina nu vad cu ochii mei cum comatii de aici vor primi pamint din mosia cetatii Singidava! Acum e vremea sa te lasam sa te odihnesti, ca nu mai e mult pina la ziua.

Brodus nu se opri prin alte sate. De altfel nu mai avea multe vase de vinzare, se grabi sa ajunga la Sarmizegetusa. Il cauta pe Comosicus si ii povesti cele petrecute la Singidava, cum tarabostele Rundacitulp ucisese in chinuri pe comatele Getys, pentru ca indraznise sa se plinga regelui. Amindoi vedeau in acea fapta o sfidare, un gest de nesupunere, un semn de slabire a respectului fata de batrinul Burebista. Era o dovada graitoare ca tarabostii impilau poporul cu multa cruzime. Comosicus socoti vestea adusa de olar un bun motiv pentru a insista din nou sa se usureze viata comatilor. Se prezenta neintirziat la rege.

— Marite rege, ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta! Am venit cu o veste care te va supara, dar pe care trebuie sa o afli. Eu am sustinut de mai multe ori in fata ta ca trebuie sa faci in asa fel ca blinzii si vrednicii comati sa devina stapini pe o bucatica de pamint, sa fie asa cum sint plebeii la romani.

— Bine, stiu, mi-ai mai spus asta. Vad ca mereu uiti care este datina. Nu ne putem lupta cu tarabostii, pina nu vedem indepartat pericolul legiunilor romane.

— Tocmai de aceea, Marite rege, avind in fata acel pe­ricol trebuie sa ne pregatim. Cine sint luptatorii din oastea Daciei? Comatii. Dindu-le ceva pamint, pe care sa-l stie al lor, ei vor lupta cu mai multa strasnicie, se vor jertfi cu vitejie pentru tara.

— Asta era vestea care ma va supara?

— Nu, Marite rege, este ceva tot in legatura cu comatii si pamintul. Anul trecut te-ai oprit intr-un sat de linga cetatea Singidava. Un comate numit Getys ti s-a plins in genunchi ca nu mai poate indura silnicia tarabostelui Rundacitulp

— Da, imi amintesc, l-am recunoscut chiar pe Getys, se dovedise un ager luptator.

— Afla, Marite rege, ca sarmanul Getys este mort, tot de anul trecut. L-a ucis tarabostele!

Regele se salta brusc de pe scaun. Pe fata lui navali un val de singe. Il tintui cu privirea:

— Cum poti vorbi astfel, Comosicus?! Eu i-am poruncit tarabostelui sa nu-i pedepseasca pe acei comati, printre care era si Getys.

— Dar numai Getys se aratase un revoltat impotriva tarabostilor, el indraznise sa ceara pamint. De aceea l-a si facut sa piara.

— Poate ca este un zvon, o minciuna. Comosicus povesti tot ce aflase de la olarul Brodus.

— Asadar, acum osemintele lui Getys sint in lantul din hruba de sub cetatea Singidava murmura regele tremurind de minie.

Batu din palme si striga sa vina Carpio. Acesta intra in fuga.

— Carpio, pornesti cu o garda puternica la Singidava si il anunti pe tarabostele Rundacitulp ca il poftesc sa se pre­zinte in fata mea. Ii spui ca te-am trimis sa-l insotesti. Daca incearca sa se opuna, dai lupta au strajerii lui, il prinzi si il aduci legat!

nainte de a chema la Sarmizegetusa pe toate capeteniile de tinuturi si pe toti tarabostii, regele se sfatuise indelung cu marele preot. Deceneu trecea printr-o stare de nesiguranta si nehotarire, provocata de doua cauze: aflase prin capnoboti de silniciile ce le indura poporul de la tarabosti, depasind cu mult dreptul lor consfintit de datina, si alunecase mult sub influenta astrologului Astydamas, care de la o vreme se arata cu totul nelinistit, ii spunea ca stelele se apropiau de pozitii prevestitoare de nenorociri mari, fara sa poata preciza ce anume. Marele preot se temea de o nesupunere a tarabos­tilor, de o ridicare a lor impotriva regelui, lucru care sporise in sufletul sau din clipa cind Burebista ii spusese ca va trece la infaptuirea unei mari reforme in Dacia, va da mai multe drepturi comatilor, pentru ca ei erau cei care munceau si porneau alaturi de el la lupta. La toate acestea se adauga si faptul ca regele dovedea prea multa incredere in Como­sicus, se lasa prea usor convins de el, se creau situatii cu care nu se putea impaca marele preot, lucru ce nu-l arata insa printr-o impotrivire fatisa. In fond, amindoi — Burebista si Deceneu — desi luptind sub povara virstei, se framintau ce sa faca si cum sa faca pentru ca asupra poporului dac sa nu se abata o grea nenorocire; regele avind in minte pericolul Romei, iar marele preot o pedeapsa pornita de la marele zeu, pe care o banuia apropiindu-se, asa cum prevestise astrologul.

Era in plina vara. In citeva zile numai, asa cum fusese cuvintul regelui, la Sarmizegetusa se adunara toate capeteniile, toti tarabostii si toti capnobotii, fiecare taraboste fiind insotit de cite doi comati de pe mosia sa. Tot in acele zile, Como­sicus si Rundacis adusera in valea de sub cetate, pilcul de luptatori ce il avea pregatit la Rasidava, iar Carpio intari garda regala cu oameni alesi, adusi de tarabostele Oroles de la Carsidava. Cea de a zecea zi a lunii iulie fusese sorocita de rege pentru tinerea Sfatului tarii. Cei sositi se stringeau in grupuri si se intrebau ce va fi, pentru ca de razboi nu se intinsese nici un zvon, nu se ivise nici un pericol la vreunul din hotarele tarii. Plutea pe deasupra cetatii si a marelui sanc­tuar o atmosfera de nesiguranta si teama. Soarele nu se saltase mult deasupra muntilor cind in sala de sfat incepura sa se adune, venind cite doi-trei, capeteniile, tarabostii, capnobotii si comatii. Intrarea era monumentala, se urca pe trepte de piatra pina la un peron ce se intindea cit latimea cladirii, inconjurat de coloane zvelte de lemn, frumos sculptate, cu birne vopsite in diferite culori, printre care predominau albastrul, galbenul si rosul. Inauntru, pe peretii din birne groase bine imbinate, mesteri cu talent maiestrisera diferite scene de lupta si de vinatoare, iar printre ele erau agatate numeroase policioare cu opaite de lut viu colorate, din care se ridicau flacari ce jucau usor. In cele patru colturi erau suporti in forma de coloane scurte, din ale caror capiteluri, cu gauri si vase anume pregatite, se inaltau torte puternice ce luminau sala. La capatul dinspre intrare era un piedestal lat de citiva pasi, pe care se aflau doua jilturi ornamentate cu sculpturi, avind pe ele doua carpete: rosie, pentru rege, si albastra, pentru marele preot. In spatele lor era loc pentru cele doua garzi: a regelui si a marelui preot, iar intre ele spatiul rezervat trompetistilor si tulnicerilor. Restul salii era plin cu banci simple, fara spatare, pentru cite doua persoane, asezate pe patru siruri, iar in fata lor cinci scaune cu spatare, pentru cele cinci capetenii de tinuturi. Fumul si caldura din sala ieseau pe ferestre si prin gauri largi in tavan, mascate de ornamentatii frumos potrivite. Sala era plina cind intrara cele doua garzi, apoi trompetistii si tulnicerii. Carpio alerga cind inauntru, cind afara, ingrijind ca totul sa fie in desavirsita ordine. Linistea se intinse peste toate bancile cind sala se umplu de acordurile modulate, usoare ale tulnicerilor. Urmara trompetistii cu sunete repezi, metalice, ca o cadenta de mars, anuntind intrarea regelui, a marelui preot si a capeteniilor de tinuturi. Prin usa larg deschisa inainta Burebista, avind pe umeri mantia de purpura, urmat de Deceneu cu mantia albastra, iar dupa ei capeteniile: Duras, Scorilo, Cotiso, Rholes si Zyraxes, purtind mantii din tesatura de lina avind fiecare culoarea ce simboliza tinutul pe care il conducea: alb, rosu, verde, galben si albastru. Regele si ma­rele preot urcara pe piedestal si fiecare se indrepta spre jiltul sau. La jumatatea distantei dintre ei, in dreptul spata­relor, pe un suport in forma de coloana cit statura unui om, se inalta steagul de lupta dac. Capeteniile de tinuturi se ase­zara pe locurile lor. Un timp in sala se intinse linistea. Se priveau unii pe altii, parca uimiti in aceeasi masura, aproape toti facusera pasi in lumea batrinetii, prea putini printre tarabosti erau tineri. Unii vedeau in rege si in marele preot numai un simbol al puterii, o amintire a ceea ce ei fusesera in tinerete; ii indemna la respect nu teama, ci aureola ce insotea virsta inaintata, dupa o viata plina de framintari si de izbinzi. Pe masura ce se prelungea linistea, printre cei din sala se intindea incordarea, in cea mai mare parte izvorita din curiozitate. Multi se simtira sagetati de fiori cind auzira rasunind glasul regelui:

— Au trecut multi ani de cind ne-am adunat aici si am sarbatorit intemeierea Daciei Mari, odata cu mutarea noastra in noua cetate de scaun, Sarmizegetusa. Daca ne privim unii pe altii, vedem ca scurgerea timpului a lasat semne pe trupu­rile si fetele noastre. Am savirsit fapte de care cu totii ne mindrim si ni le amintim la sarbatoarea tarii din fiecare an. Dar nu am facut tot ce trebuia, nu am privit mai in adinc nevoile neamului, nu ne-am gindit ca aceia pe care ii punem la munca, iar in clipele de pericol ii luam si ii ducem sa lupte cu dusmanul, trebuie sa se bucure de niste drepturi, pentru ca tara este a lor, prin sacrificiul vietii lor s-au intins hotarele ei firesti, cuprinzind intregul neam al dacilor. A trebuit sa se intimple o fapta ce m-a cutremurat de suparare si revolta, m-a trezit, m-a facut sa vad raul ce bintuie pe meleagurile noastre. Nu mi-am inchipuit ca exista printre noi atita neomenie.

Regele continua, povestind tot ce se petrecuse cu comatul Getys, pe care il recunoscuse, stiuse ca fusese un luptator viteaz, si incheie vestejind fapta plina de cruzime a lui Rundacitulp. Porunci apoi lui Carpio sa-l aduca pe vinovat. Tarabostele intra intre patru luptatori din garda, legat cu miinile la spate. In sala se intinse un murmur surd, multi se miscau in scaune intr-o framintare greu stapinita.

— Puteam sa-l pedepsesc crunt, relua regele, sa-l trimit dupa comatul Getys sau sa-l fac sclav, ca pe Burrennus, dar m-am stapinit, mi-am dat seama ca nu astfel voi putea in­drepta lucrurile. M-am sfatuit indelung si cu marele preot. Vreau sa-l judecam cu totii. Sa raspunzi aici in fata tuturor, taraboste Rundacitulp, tu nu dai ascultare cuvintului regelui? Mi-ai spus atunci ca nu-i faci nimic comatelui Getys. Pentru ce l-ai intemnitat in hruba de sub cetate, l-ai legat cu lantul de stinca si l-ai lasat sa moara acolo in chinuri ingrozitoare?

Tarabostele privi in sala, palid, cu barba ravasita, sfortindu-se sa se tina tare. Raspunse:

— Era un comate de pe mosia mea, iar dupa datina am dreptul sa judec si sa pedepsesc pe oricare din cei carora le sint stapin!

— Iar eu pot sa te judec pe tine!

— Da, Marite rege! La citeva zile dupa ce ai plecat, am aflat toate cele de care s-a plins comatul: ca a cerut pamint, ca eu sint lacom, ca le iau munca, ii las infometati din iarna pina in primavara. Lucrul asta nu se cadea sa-l trec cu vederea, pentru ca dupa el se mai luau si altii, nu vor sa mai iasa la munca. Am trimis garda sa-l prinda si sa-l lege. L-am judecat, dar el, in loc sa se arate supus, m-a infruntat, mi-a strigat in fata ca pamintul trebuie sa fie al celor ce-l muncesc. Asta insemna un pericol, daca incepeau si altii sa gindeasca la fel ca el s-ar fi ajuns la o rascoala pe mosia mea. Ce puteam sa fac altceva, decit sa-l tin inchis pina se potolea?

— Adica pina pleca la Marele zeu! striga regele.

— Eu n-am vrut asta n-am crezut ca murmura tara­bostele, ezitind sa continuie, apoi dupa o pauza salta capul si se intoarse spre cei din sala ridicind tonul: Ce ma priviti asa? Nu faceti toti la fel? Nu va judecati si pedepsiti comatii de pe mosiile voastre? Daca e vorba de judecata, atunci sa fim toti judecati de rege!

In sala se intinse un murmur prelung. In acelasi moment Comosicus se salta in picioare. Era pe sirul de banci din mijloc, la spatele capeteniilor de tinuturi.

— De ce sa fie toti judecati de rege? intreba el. Fiecare sa se judece singur! Avem o tara mare si bogata, dar poporul se zbate in saracie. Vrem sa ne socotim la fel ca cei de la Roma, insa nu facem ca ei. Acolo fiecare plebeu, care nu este altceva decit ca un comate de-al nostru, isi are bucatica lui de pamint, mai mare sau mai mica, pe care o munceste cu sirguinta si se bucura de roadele ei.

— Iar noi cu cine sa muncim mosiile? striga cineva din fundul salii.

Regele intinse bratele si facu semn de tacere. Vorbi taios:

— Vom vedea ce este de facut. Acum il judecam pe Rundacitulp. Nu-l invinuieste nimeni ca nu a dat pamint comatilor, vreau sa raspunda in fata noastra pentru ce a calcat cuvintul regelui! De ce a ucis in chinuri grele un om nevinovat, care s-a dovedit brav in luptele cu scordiscii, cu odrisii si cu celelalte neamuri pe care le-am alungat de pe pamintul nostru.

— Sa fie si el inchis intr-o hruba, legat cu lantul de stinca si lasat acolo sa se chinuie pina cind Marele zeu ii va curma suferinta! striga din fundul salii un taraboste tinar, ale carui plete blonde ii cadeau pe umeri.

— Esti asemenea tatalui tau, Zoltes, si el se revolta im­potriva rautatii. Vrem sa mai auzim si alte pareri, indemna regele.

— Eu zic ca Rundacitulp a raspuns bine, se porni un batrin ce sedea pe prima banca de pe rindul din fata regelui. Da, asa face oricare taraboste, mai ales cind este infruntat de un comate! Daca toti s-ar ridica si ar cere pamint, cetatile noastre ar ajunge o ruina. Noi sintem datori sa pastram datina, asa cum am mostenit-o, altfel vom ajunge sa-l su­param pe Marele zeu!

— Dar a calcat cuvintul regelui! Pentru asta nu ai nimic de spus? se grabi Zoltes.

— Ce sa spun? relua batrinul. Eu nu zic ca l-a calcat Dar, ca sa curmam sfada, este mai bine sa ne spuna Marele preot ce avem de facut, daca il gaseste pe Rundacitulp vi­novat sau nu.

Marele preot se misca in jilt, facind semn cu mina batrinului taraboste sa se aseze la loc pe banca.

— O vorba veche din batrini spune: „Sa stam strimb si sa judecam drept”. Ma framint si eu sa judec drept, dar in mine se da o lupta, ca om si ca Mare preot. Ca om, il gasesc pe Rundacitulp vinovat de nesupunere fata de rege. L-am auzit pe taraboste spunind ca nu-i va face nimic comatelui Getys. Ca Mare preot, nu vad altceva mai bun de facut, decit sa intrebam pe Marele zeu. El ne va spune daca este vinovat.

In sala se intinse rumoare. Murmurele, miscarile si scirtiitul bancilor creara o atmosfera de incordare ce putea fi luata drept nesupunere. Oricare stia, vinovat sau nevinovat judecata marelui zeu insemna moartea. La un semn al regelui, trompetistii incepura sa sune ca pentru adunarea garzii. Toti de pe banci impietrira, zgomotul se curma fulgerator. Fiecare intelegea ca la cel mai neinsemnat gest de opunere risca sa fie strapuns cu sulitele chiar acolo in fata tuturor. Rumoarea provocase minia regelui. Se ridica din jilt si sageta cu pri­virea intreaga sala, plina de o liniste apasatoare. Incepu sa vorbeasca rar, cu ton ce infiora adunarea:

— Il vom supune pe Rundacitulp judecatii Marelui zeu! Ceea ce se petrece cu el nu este un gest de razbunare, ci de dreptate. Sa ia aminte fiecare dintre voi, sa stie ca de acum inainte trebuie sa se poarte altfel cu comatii. In fata Marelui Zamolxis, recunosc ca am gresit, nu am stiut sa privesc in strafundul lucrurilor, sa judec in adevarata lumina marile fapte ce s-au savirsit. Am intemeiat Dacia Mare, ne-am intins hotarele pretutindeni unde a fost pamint dac, am inceput sa scoatem tot mai mult aur, sa topim tot mai mult fier, sa vindem tot mai multe marfuri negustorilor straini; ne-am impacat cu gindul ca avem o tara bogata, dar am uitat sa avem grija de popor. Umblind prin tara, n-am vazut altceva in sate decit saracie. Cu cine am alungat noi pe taurisci, pe bastarni, pe scordisci, pe odrisi de pe pamintul nostru, nu cu luptatorii pilcurilor de oaste? Si cine au fost acei luptatori, nu comatii, cei ce muncesc mosiile, dar se zbat in lipsuri? Acum pericolul ne sta in spate, Roma si-a in­dreptat privirile catre Dacia, se pregateste sa-si trimita legiu­nile spre Dunaris. Va intreb, tarabostilor si capeteniilor, cu cine vom apara tara? Cind am stat de vorba cu el si mi s-a plins, bunul Getys mi-a spus: „Pentru ce au luptat comatii sa alunge triburile cotropitoare, daca traiesc tot asa ca si cum ar fi sub straini?” Ca sa ne putem opune Romei, Dacia trebuie sa aiba un popor brav, strins unit, puternic legat de glia pe care traieste, gata oricind sa-si jertfeasca viata pentru tara. Ne-am framintat mult, eu si Marele preot, pina am descoperit calea pe care trebuie sa apucam. Ceea ce a savirsit Rundacitulp, cele ce mi-a spus comatul Getys ne-au facut sa privim adinc in firea lucrurilor, sa ascultam si indemnul lui Comosicus, care a stat multi ani la Roma, stie cum traiesc romanii. Cer fiecaruia dintre voi sa ma asculte cu incordare si sa aduca la indeplinire totul, fara sovaire! Iata ce am hotarit: fiecare taraboste va imparti jumatate din mosia cetatii sale comatilor aflati in satele pe care le-a stapinit pina acum!

Un murmur surd se intinse in toata sala, pe care regele nu-l lua in seama, se multumi numai sa-si roteasca privirea pe deasupra tuturor.

— Fiecare capnobot va imparti comatilor jumatate din mosia ce o gospodareste, care face parte din zestrea cul­tului lui Zamolxis! Defalcarea mosiilor o veti face, tarabosti si capnoboti, pe sate si in apropierea acestora. Comatii vor putea munci in devalmasie pamintul satului, formind o obste, impartind intre ei roadele, sau isi va lua fiecare o bucata, dupa marimea familiei, si se va bucura de munca sa, va deveni un mosnean, asa cum spune Comosicus ca sint plebeii la romani. Adineauri a strigat cineva, cind a vorbit Comosicus, a intrebat: „Cu cine vom mai munci pamintul? Ne-am gindit si la acest lucru. Pina acum cu cine l-ati lucrat, nu cu comatii ce-i aveti pe mosie? Daca mosia se imparte in doua parti egale, sa impartim si zilele saptaminii: trei zile fiecare om va munci pe pamintul sau si trei zile pe partea de mosie ramasa cetatii, adica tarabostelui, sau, dincolo, cultului lui Zamolxis.

Murmurul, miscarea, zgomotul surd incarcau tot mai mult atmosfera din sala. Regele intelese ca cei mai multi se im­potriveau.

— Ma rog Marelui zeu ca nici unul din voi sa nu rasco­leasca minia mea! Sa ia aminte fiecare, ma voi arata neindu­rator! Acum oricare cetate resedinta de tinut isi are scribii ei, de aceea capeteniile vor ingriji sa se imparta cu buna credinta mosiile si sa se intabuleze fiecarui sat partea de pamint ce-i revine. Vad ca unii se arata nemultumiti, stiu ca ar avea ceva de spus, insa acum nu e vreme de sfada. Ia amintiti-va, cind eu am pornit sa intemeiez Dacia Mare, nu au fost printre voi si potrivnici? Acum mai sint? Nu, fiindca au vazut pe urma ce mareata a fost unirea intregului neam al dacilor intr-o singura tara. E momentul sa trecem alaturi pe Kogaion si in fata Marelui altar sa ne rugam Marelui zeu, iar el, Zamolxis, sa ne arate daca Rundacitulp este nevinovat, primindu-i jertfa, si totodata, daca am facut bine impartind comatilor jumatate din paminturile mosiilor.

Cu regele si marele preot in frunte, insotiti de garzile lor, urmati de capeteniile de tinuturi, tarabosti, capnoboti si comati, alaiul porni intr-o lunga coloana spre marele sanctuar. Intrara si se asezara in jurul marelui altar in ordinea indicata de preotii ce dirijau ceremonia. Plutea o atmosfera grea, totul fusese pregatit ca pentru aducerea unei mari jertfe: supunerea lui Rundacitulp judecatii lui Zamolxis. La toti se observa o atitudine de smerenie, fiecare se socotea privit de marele zeu. Purtind odajdiile pentru oficierea ceremoniei marii jertfe, marele preot veni in fata altarului insotit de preotii slujitori ai cultului. Marele sanctuar rasuna, facind sa vibreze peretii si acoperisul, cind corul intona un imn de slava marelui zeu. Flacarile facliilor si opaitelor se pierdeau in fumul de rasini aromate ce se inalta din cele patru colturi ale marelui altar, sporind atmosfera de cucernicie.

— Mare zeu, ceea ce regele a savirsit astazi, dind pamint comatilor, n-a fost altceva decit voia ta, pentru ca tu ne calauzesti in fiecare clipa, tu ai grija de poporul dac. Iti multumim, Mare zeu!

— Iti multumim, Mare zeu! rasuna un murmur ce umplu marele sanctuar.

— Mare zeu, patrunsi de credinta in puterea ta, te rugam sa ne feresti de razboi, sa indepartezi legiunile romane de hotarele noastre!

— Te rugam, Mare zeu!

— Mare zeu, recunostinta noastra va fi nemarginita, in fiecare sat comatii vor inalta cite un altar si-ti vor aduce ofrande. Poporul ti se supune cu evlavie, Mare zeu!

— Ne supunem, Mare zeu!

— Acum, Mare zeu, noi vrem sa pedepsim o ticalosie. Ca oameni, putem sa gresim, sa savirsim o fapta nedreapta. Sa ne arati tu, Mare zeu, daca Rundacitulp este nevinovat, pri­mindu-i jertfa. Comatul Getys a venit acolo sus la tine, tu stii in ce chinuri si-a dat sfirsitul. Suferinta lui a fost pe voia ta?

Marele preot facu un semn capnobotului ce statea alaturi de altar, iar acesta alt semn catre garda de preoti si catre grupul de slujitori ai cultului. Acestia incepura in graba sa-l pregateasca pe Rundacitulp pentru a fi aruncat in sulite. In rindurile tarabostilor plutea minia si incordarea, tot ce se facea in acea zi nu era pe voia lor. Corul intona in surdina un imn de slava catre marele zeu. La un moment dat, fiecare simti o usoara clatinare, parca nu era sigur de echilibrul sau, apoi se auzi scirtiitul birnelor din pereti si a lemnariei acope­risului. Dar totul se potoli repede. Nimeni nu se insela, fusese un mic cutremur. Instinctiv, fiecare se simti cuprins de teama. Marele preot sopti capnobotului ca slujitorii sa se grabeasca. Totul era pregatit. Ingrozit de moarte, legat si infasurat, intins pe plasa de fringhii, Rundacitulp astepta sa fie aruncat in sulite, stia ca pentru el nu mai exista nici o scapare. Corul se porni cu mai multa putere, in sunete de tobe, insa nu putu continua, de departe se intinse un huruit prelung, pamintul incepu sa se framinte, iar cladirea sa trozneasca din inche­ieturi. Oamenii se vazura impinsi unii-ntr-altii, ca si cum se aflau pe talazurile unei mari rascolita de furtuna. In aceeasi clipa, din mai multe parti rasuna acelasi strigat plin de groaza:

— Cutremur!

Apoi se intinse vacarmul:

— Fugiti! Se darima sanctuarul peste noi!

— E pedeapsa Marelui zeu!

— Mare zeu, iarta-ne!

Uitind de ordine si disciplina, se dezlantui busculada spre usa, fiecare zbatindu-se cu disperare sa se vada afara. Fra­mintarile seismice nu conteneau, pamintul parea o pasta moale sub picioare. Impietriti, regele si marele preot se trasera intr-un colt, inconjurati de cei mai curajosi din garzile lor, ceilalti pornind spre iesire. Dupa un timp, care pentru cei ingroziti fusese foarte lung, rascolirile pamintului se potolira. Marele sanctuar se golise. Strinsi in grupuri de-a lungul dru­mului ce ducea spre cetate, tarabostii incepura sa discute cuprinsi de panica, fiecare se temea de o repetare a cutre­murului, incetul cu incetul se intinse calmul, iar cind trompetistii sunara, toti se adunara in jurul regelui si a marelui preot.

— Sa ne pastram firea, incepu marele preot, stim ca sintem in puterea Marelui zeu. Poate ca am savirsit o greseala grava, de aceea el si-a aratat minia intr-un mod atit de infiorator. Nu ne ramine altceva de facut decit sa ne rugam lui de indurare si iertare. Pentru tarabostele Rundacitulp, ceea ce s-a petrecut este curata minune, Marele Zamolxis nu a vrut sa ne arate daca il socoteste vinovat sau este nevinovat.

— Dar i-a lasat viata! indrazni batrinul taraboste, cel ce fusese de partea lui Rundacitulp la judecarea in sala de sfat.

— Da, i-a lasat viata, relua marele preot, dar asta nu mi se pare ceva imbucurator, inseamna ca Marele zeu ne pune la grea incercare, ne lasa sa ne descurcam singuri. Daca supa­rarea lui este mare, supunerea noastra trebuie sa fie si mai mare. Regele s-a aratat indurator, mi-a spus ca il iarta pe Rundacitulp. Sa-l iertam cu totii, sa asteptam un semn de imbunare din partea lui Zamolxis.

— Pina atunci, ce facem cu impartirea mosiilor? intreba acelasi batrin, nemingiiat in sinea lui ca se calca datina.

— Ascultam de cuvintul regelui! striga Comosicus.

— Da, fiecare sa aduca la indeplinire tot ce a spus regele, continua marele preot. Eu ma voi ruga Marelui zeu, sa poarte pe calea cea buna intregul popor dac, sa vedem in tara o infratire a tarabostilor si comatilor.

Regele salta capul si ii sageta cu privirea. Rosti cu ton ce facu pe toti sa se infioare:

— Deceneu v-a vorbit de minia Marelui zeu, pentru ca de aceea este Mare preot, iar mie imi revine datoria sa am grija de popor. Cine nu se supune cuvintului meu nu va mai fi iertat ca Rundacitulp! Acum fiecare sa porneasca spre cetatea sa si sa ne dea de veste ce prapad a facut cutremurul.

Regele tacu, vazind pe capetenia scribilor cetatii apropiindu-se in fuga. Acesta raporta suflind greu:

— Marite rege, o parte din zidul de la portile mari si un turn de paza s-au darimat. La cladirea garzii s-au surpat peretii, iar in vale unele case s-au prabusit. A cazut si cosul cuptorului de la topitoria de fier. Unii oameni au fost prinsi sub darimaturi.

— Carpio, Comosicus, striga regele, luati oameni si por­niti degraba sa dati ajutor!

estea se intinsese in intreaga tara, purtata de comatii care luasera parte alaturi de tarabosti la adunarea Sfatului tarii, in toate satele oamenii asteptau cu framintare si spe­ranta sa inceapa impartirea mosiilor, sa se vada fiecare cu bucatica sa de pamint. In prea putine locuri se daduse urmare cuvintului regelui: Rundacis — la Rasidava, Oroles — la Carsidava si alte doua cetati din tinutul de apus, a carei cape­tenie era Scorilo. Aproape toti tarabostii socoteau cutremurul, in care vedeau minia marelui zeu, drept semnul ce arata ca Zamolxis nu incuviinta micsoararea mosiilor si impartirea de loturi comatilor, in timp ce regele si marele preot il pri­veau numai ca o interventie brutala a zeului cel mare pentru salvarea lui Rundacitulp, de aceea facuse sa tremure cu atita putere pamintul. Dar pe linga vesti, care cuprindeau in buna parte cele petrecute cu adevarat si cele rostite de rege, se in­tindeau zvonurile, unele mai infioratoare decit altele. Astfel se spunea ca in tinutul dintre munti si Dunaris pamintul fu­sese zguduit asa de tare incit nu mai ramasesera in picioare casele, magaziile si saivanele din cetati, iar prin sate colibele si cosarele erau subrezite mult, oamenii intrau cu teama in ele, fericindu-i pe cei cu bordeie, care nu avusesera nimic de suferit. Realitatea era ca in adevar in cimpia cea mare a tarii cutremurul se dezlantuise infiorator, insotit de zgo­mote ce veneau parca din adincuri si de fulgere ce luminau cerul. Si cu cit zvonurile despre prapad se intindeau, se incrucisau si se exagerau, cu atit crestea teama in popor de minia Marelui zeu, de aceea, pe masura ce timpul trecea, prin sate oamenii incepura sa-si piarda speranta ca vor primi pamint.

La Sarmizegetusa un mare numar de sclavi munceau la inaltarea zidurilor de aparare de pe cea de a doua terasa, in panica provocata de cutremur, cind toti — mesteri, straji si muncitori — cautasera sa-si gaseasca un loc de salvare, o parte din sclavi profitasera de moment si fugisera in padu­rile ce imbracau muntii pina spre creste. Printre fugari se afla si sclavul Burrennus, fostul taraboste al cetatii Rasidava. De fapt el, Burrennus, indemnase pe ceilalti sa fuga, incredintindu-i ca ii va duce la un loc lipsit de primejdii, unde vor trai aproape ca si comatii. Pina atunci, Comosicus so­cotise ca fostul taraboste isi primise o pedeapsa destul de grea, de aceea isi infrinsese pornirea de a razbuna moartea Inei, pentru ca lui nu i-ar fi ramas altceva de facut decit sa-l ucida, ceea ce ar fi insemnat scurtarea suferintelor aces­tuia. Din momentul in care aflase de fuga lui Burrennus, se trezise in el vechea dorinta de pedepsire, ce-l framintase pe vremea cind se afla la Roma, de aceea se hotarise sa-l caute si sa-l prinda. Ceva in adincul sufletului il facea sa vada in el un pericol pentru rege, stiindu-l in libertate. Nu se indoia ca se vor gasi tarabosti care sa-l ascunda si sa-l ajute, in primul rind el se gindi la Rundacitulp. Nu excludea to­tusi presupunerea indepartarii fugarului de Sarmizegetusa, socotea cu putinta ca el sa fi luat drumul spre capeteniile de tinuturi mai razletite, adica spre Rholes si Zyraxes. Sta­tuse mult in cumpana, simtea ca trebuie sa intreprinda ceva, insa nu vedea ce sa faca, incotro sa porneasca. Intr-o dimi­neata sari pe cal si o apuca spre cetatea Rasidava, la Runda­cis. Acolo se strinsesera multi comati din cei ce parasisera sa­tele spre a scapa de urgia tarabostilor, precum si unii sclavi fugari. Se puteau forma cu ei citeva cete bune pentru lupta. Lucrurile luara insa o intorsatura din ziua cind ei, comatii pribegi, au aflat ca regele poruncise ca la fiecare cetate sa se imparta jumatate din mosie, oamenilor din satele ce ii apartineau. Dornici de pamint, de munca si tihna, inimile lor incepura sa bata mai cu putere, singele sa le alerge mai na­valnic prin trupuri, se framintau, nutrind gindul sa se in­toarca acasa. Pe masura ce se intindea in tara cuvintul re­gelui, la Rasidava nu mai veni nici un comate fugar, nici unul nu mai vedea rostul parasirii satului, nutrea speranta ca va primi pamint. Comosicus gasi pe batrinul socru al lui Rundacis — poreclit de comati „Mos Jder” — vazindu-si de treburile cetatii si ale restului de mosie, ramas dupa im­partire. Se falea mosul, era convins ca el fusese primul din intreaga Dacie care se supusese cuvintului regelui.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate il primi batrinul. Daca veneai numai cu doua zile mai devreme, il gaseai si pe Run­dacis aici. A plecat dincolo de munti, la Argedava, trimis de rege, cu treburi de-ale lui, militare.

— Si eu ma rog Marelui zeu pentru tine, mosule! Daca te-am gasit acasa, nu am nevoie de mai mult. Noi amindoi ne intelegem si numai din priviri, fara sa ne vorbim.

— Spuneai, odata, ca poate se va porni o revolta a comatilor impotriva tarabostilor; atunci am vazut in tine cape­tenia rasculatilor, iar acum te vad linistit, ca si cum nimic nu se intimpla in tara.

— Si ce ai vrea sa se intimple?

— Pai, asa cum a spus regele, sa se dea pamint oameni­lor. Vorbeste lumea, cica de nu era cutremurul acela ingro­zitor, in care multi vad o razbunare a Marelui zeu, treaba ar fi mers pina la capat, s-ar fi impartit peste tot mosiile. Dar eu ma luai cu vorba, fara sa te intreb de ce ai venit, il cautai pe Rundacis?

— Vei afla atit de repede, pe cit de iute vei putea sa-i stringi pe comatii fugari, gazduiti pe linga cetatea Rasidava, si pe altii de-ai vostri care se arata hotariti sa porneasca la lupta alaturi de mine.

Batrinul cata spre soare vorbind:

— Acum e vremea prinzului, trebuie sa gusti si sa bei ceva, te mai odihnesti o lecuta, tocmai cit va fi vreme ca eu sa-i adun pe plaiul din spatele cetatii, la marginea padurii, in apropiere de locul unde cei mai multi isi au bordeiele — vorbesc de cei fugari, care traiesc acolo cu speranta ca in curind se vor intoarce la vetrele lor.

— Asta inseamna ca in suflete s-a inmuiat pornirea spre revolta, nerabdarea de a pleca la lupta pentru pamint si li­bertate

— Sint batrin, feciorul mosului, mi-ar crapa obrazul de rusine sa te mint, asta cam asa este, cutremurul acela paca­tos i-a ingrozit, se tem de alta razbunare a lui Zamolxis daca se ridica impotriva tarabostilor. Asa a spus de curind un capnobot, in trecere prin satul din vale — l-au ascultat si o parte din comatii fugari — i-a ingrozit pe toti, cica Marele zeu ar fi negru de minie pe rege, fiindca vrea sa schimbe datina. Zicea ca pe Kogaion este venit de mai mult timp un preot invatat, care stie sa prevesteasca viitorul dupa locul pe care il ocupa stelele pe cer, el ar fi spus ca peste capul dacilor va veni o alta nenorocire, mai mare decit cutremu­rul. Pai, feciorule, daca capnobotii si preotii intind prin toate satele zvonuri din astea, ingrozind oamenii, cine crezi ca mai are curajul sa puna mina pe topor, furca sau coasa, sa mearga la lupta impotriva tarabostilor?

— Bine, lasa ca mai vorbim noi. Acum vad ca ai prins pofta sa povestesti, iar eu ma grabesc. Vreau sa-mi stringi cit mai repede oamenii, acolo voi raspunde si la intrebarea care te framinta atita.

Era sfirsit de vara, verdele frunzelor copacilor incepuse sa paleasca, iar caldura sa se potoleasca, desi soarele era sus, la amiaza. Toata marginea padurii era plina de oameni, stateau lungiti pe iarba, strinsi in grupuri, vorbeau rar, fie­care cu o umbra de ingrijorare in suflet. Prea dese zvonuri se intinsesera, teama, pusese stapinire pe multi, se gindeau la cele ce vor fi aduse de zilele ce urmau. Cei mai framintati erau comatii fugari, care isi parasisera familiile, se vedeau pribegi, cu speranta naruita. Dar nici localnicii nu erau prea linistiti, si prin inimile lor trecea cite un fior, ingrijo­rati ca ar fi cu putinta sa vina porunca de la Sarmizegetusa ca nici o cetate sa nu-si mai imparta mosia, ca totul sa ramina asa cum a fost datina. Cind Comosicus se ivi de dupa coltul padurii, insotit de batrin, toti se ridicara in picioare si incepura sa-si puna ordine in vesminte, sa-si scuture iarba si frunzele uscate prinse de camasi si itari, sa-si aseze mai bine pe solduri chimirile late de piele.

— Bun gasit, oameni buni! Ma rog si eu Marelui zeu pentru voi! saluta Comosicus, oprindu-se la citiva pasi de ei.

— Sa-ti dea Zamoixis multa sanatate, daca ne aduci o veste buna! rosti unul voinic, cu barba deasa si mustatile frumos rasucite la virfuri, in plina putere, desi dupa firele argintii din plete arata trecut de jumatatea virstei. Cu ce ginduri ai venit, fecior de taraboste? Eu unul stiu ca esti din neamul Oroles.

— Cu aceleasi ginduri ca ale tale, dar sa stii ca nu rele pentru cei setosi de dreptate si libertate, raspunse privind in sus, apoi tragindu-se la umbra unui gorun cu coroana bogata.

— Daca este asa, atunci e bine, iar noi ne bucuram. Eu sint din cei fugiti de la Singidava, numele meu este Durasis. Stam aici ca pe foc, ne-au zapacit zvonurile, iar de cind a trecut prin sat capnobotul acela ne-a pierit speranta si ne-a crescut teama. Cine se poate pune impotriva vointei Marelui zeu?

Comosicus salta amindoua bratele si facu semn de apro­piere, indernnind totodata:

— Ia stringeti-va cu totii in jurul meu, sa ne putem auzi mai bine unii pe altii. Asa, mai aproape, faceti o roata si alungati alte ginduri, fiecare sa ma asculte, cum se spune, cu rasuflarea oprita. Sa nu vi se para lucru de gluma, tara trece printr-o incercare grea, apasa asupra ei trei pericole: primul, al tarabostilor, al celor care nu vor sa dea pamint comatilor, al doilea, al capnobotilor si preotilor, porniti sa sperie poporul cu urgia Marelui zeu, iar al treilea, al legiuni­lor romane, a caror miscare regele o urmareste cu multa in­grijorare, in mijlocul acestor trei pericole, cine se afla prinsi? Sa va spun eu: regele si poporul, adica voi, comatii. Pina acum oastea o stringeau tarabostii, insa asa, cum vad eu si­tuatia, ar putea veni vremea cind Burebista va trebui ca, peste capul lor, sa cheme el de-a dreptul poporul sa se ri­dice la lupta, sa se razboiasca deodata cu toti aceia pe care ii socoteste dusmanii neamului. Bine, dar spunindu-va toate asta nu v-am spulberat teama, ci v-am sporit ingrijorarea. Am sa schimb vorba, iar voi sa ma ascultati cu incordare. Ca sa stie toti: sint Comosicus, feciorul lui Oroles. Poate ca va intrebati de ce nu sint de partea tarabostilor, ci de aceea a regelui? Fiindca destinul meu a fost sa pribegesc mult, sa vad cum traieste lumea pe meleaguri indepartate. Am invatat, cunosc o buna parte din invataturile inteleptilor greci, romani si de-ai altor popoare, dar soarta mea a fost sa ajung in sclavie, sa traiesc multi ani ca sclav, apoi ca gladiator sa lupt in arenele circurilor de la Roma. Dupa ce regele m-a rascumparat, citiva ani am stat acolo, la Roma, unde m-am zbatut sa fac tot ce se putea sa abat de dea­supra Daciei pericolul legiunilor romane. Acolo am vazut ca populatia este impartita in doua: patricieni si plebei, in­tocmai ca la noi: tarabosti si comati, insa cu o deosebire, plebeii au o bucata de pamint, sint stapini pe munca lor si se bucura de libertate. Ma gaseam inca la Roma cind am luat hotarirea sa lupt ca in Dacia comatii sa se bucure de aceleasi drepturi ca plebeii romani. Cum aveam sa pornesc lupta? Stiam ca nu era usor, dar totusi n-am cedat. Am incercat tot ce a fost cu putinta, am cautat numeroase motive, am folosit chiar si fapta lui Rundacitulp, care l-a omorit cu atita cruzime pe Getys — voi cei de la Singidava stiti —-iar pina la urma am reusit sa-l fac pe rege sa se hotarasca sa imparta din mosii pamint comatilor. Eu zic ca toate ar fi mers bine, daca nu venea acel ingrozitor cutremur, in care lumea vede minia Marelui zeu. Iata ceva cu care e greu de luptat: teama de Zamolxis. Cind am fost sclav, unul din stapinii mei era vecin cu un batrin filozof, un intelept care intelesese multe despre oameni, despre viata si moarte, des­pre tot ce se inconjoara. Acel batrin m-a convins ca nu exista zei, ca totul este numai o inchipuire a noastra, fiindca ni­meni nu a vazut un zeu in carne si oase, nu l-a pipait, nu i-a pus la incercare puterea. La greci, la romani, la noi si la alte popoare, in case, in temple si oriunde vezi zei modelati din pamint, ciopliti in piatra sau turnati in bronz, lumea se roaga la ei, desi nu i-au vazut niciodata zimbind, vorbind sau miscindu-se, ci sint doar niste statuete care, daca ti-au cazut din miini, se sparg in zeci de cioburi. De la acel ba­trin am inteles ca oamenii sufera, se framinta, se lacomesc unii saracind pe altii, folosind fiecare in felul lui aceste in­chipuiri: zeii. Si daca lucrurile stau asa, inseamna ca cele ce se petrec in jurul nostru: cutremure, fulgere, furtuni si altele nu se datoresc Marelui zeu, cum cred dacii, ci unor puteri pe care omul nu a reusit inca sa le cunoasca. La Roma m-am imprietenit cu multi sclavi, mai ales din cei care au luptat intr-o mare rascoala impotriva sclaviei, sub conducerea unui gladiator viteaz numit Spartacus, despre care poate ca unii dintre voi, cei mai in virsta, ati auzit pe multi negustori povestind. Ei bine, aflati ca sclavii revoltati nu mai credeau in existenta zeilor, de aceea nici nu se temeau de ei. Tot asa trebuie sa facem si noi, cei ce ne ridicam sa cerem pamint, sa nu vedem in cutremurul care a zguduit tara o razbunare a lui Zamolxis, sa nu credem ca nu e pe voia zeului ca o parte din pamintul mosiilor sa se imparta comatilor. Stiu, iar voi trebuie sa intelegeti, de ce tarabostii si capnobotii impras­tie pretutindeni cele mai infricosatoare zvonuri despre raz­bunari de-ale Marelui zeu, pentru ca poporul sa se supuna si sa sufere lipsurile. Eu sint hotarit sa lupt cu ei, ajutindu-l pe rege! Va intreb: care dintre voi ma urmeaza? Vom in­cepe cu Singidava; il vom face pe tarabostele Rundacitulp sa imparta pamint oamenilor de pe mosia sa.

— Mergem toti cei fugiti de la Singidava! striga Du­rasis.

— Dam ajutor si noi, cei de aici, de la Rasidava! se grabi batrinul Jder, ramas cu sufletul tot de comate, desi in lipsa lui Rundacis toti il socoteau stapinul mosiei cetatii.

— Va insotim si noi! adauga unul din comatii fugari.

— Insufletirea voastra intareste hotarirea mea! relua Co­mosicus, rotindu-si privirea pe fetele lor. Fiecare sa se pre­gateasca, miine in zori vom porni spre Singidava. Mosule, pentru mine vei da o parte din garda cetatii, ma voi duce la Rundacitulp mai intii cu vorba buna, iar de va dovedi impotrivire, vom sari cu totii, il vom prinde si-l vom supune unei noi judecati.

Revenit la Singidava, tarabostele Rundacitulp isi rega­sise greu linistea. Dupa incordarea prin care trecuse, cind se vazuse pe Kogaion in fata mortii, alaturi de marele altar, pregatit sa fie aruncat in sulite, ramasese cu o stare sufle­teasca ce oscila intre curaj si teama. Curajul i-l intarea ves­tile primite de la alti tarabosti, nici ei nu-si impartisera mo­siile, iar teama ii revenea de cite ori se gindea la pericolul prin care trecuse. Traise clipe grele, vazuse cu ochii lui mi­nunea, cutremurul il salvase. Avea si momente de imbarba­tare, cind satisfactia ii umplea inima de incredere, se soco­tea un ales al Marelui zeu, altfel nu i-ar fi lasat Zamolxis viata. In tot ce se petrecuse vedea vointa marelui zeu de a se pastra datina. Teama ii revenea mai ales cind se gindea la impartirea mosiei, pentru ca de omorirea comatului Ge­tys se socotea judecat si iertat. Comatii din satele de pe mosia sa asteptau, cu speranta zi dupa zi tot mai naruita de zvonurile ce veneau din toate partile, purtate de oameni anume trimisi, care nu uitau sa le lege de voia marelui zeu.

Se apropia toamna, soarele isi potolise caldura. Pe la vre­mea prinzului, tarabostele porunci capeteniei garzii sa-i scoata calul si sa pregateasca patru strajeri sa-l insoteasca. Se tre­zise in zori cuprins de o neliniste pe care nu si-o putea in­fringe, crestea pe masura ce timpul trecea. Simtea nevoia sa plece, sa alerge in galopul calului, sa dea roata mosiei, iar in drumul sau sa vada comatii muncind pe tarlale. Sari in sa, in timp ce una din straji alerga sa deschida poarta. In acelasi moment din vale rasuna un tulnic, iar de sus din turnul de paza ii raspunse altul. Tarabostele strinse friul si asculta semnalele, in timp ce mintea il purta inapoi, la ziua cind in cetate venise regele, cind il incredintase ca nu-l va pedepsi pe comatul Getys.

— Urca spre cetate o capetenie insotita de garda, striga strajerul din turn.

Dadu pinteni, calul sari ca o sageata indreptindujse spre drumul ce cobora din cetate. Cind iesi dintre copacii ce im­bracau povirnisul, intilni ceata de calareti. Rasufla usurat, nu era regele, nici marele preot. Il recunoscu totusi pe cel ce venea, si-l reamintea din sala de sfat de la Sarmizegetusa, cind se ridicase si vorbise cu pornire impotriva tarabostilor. Ce cauta la Singidava? Aducea o veste noua? Intrebarile se urmau fara oprire, in timp ce in sufletul sau se intindea o umbra de ingrijorare si teama.

— Sanatate, taraboste Rundacitulp! Nu ma mai rog Marelui zeu pentru tine, stiu ca esti alesul lui, altfel nu fa­cea minunea. Iti mai amintesti de mine?

— Eu ma voi ruga lui Zamolxis pentru tine! Sint bucu­ros sa te am ca oaspete citeva zile. As putea eu sa te uit? Nu esti Comosicus, feciorul tarabostelui Oroles? Pina atunci, cind te-ai ridicat si ai vorbit cu atita hotarire in sala de sfat, numai auzisem de tine, stiam ca ai pribegit multi ani prin straini.

— Iti multumesc, pentru ca ai vrea sa ma ai ca oaspete, insa nu pot sta mult, sint numai in trecere. Din drumul cel mare m-am abatut incoace, curios sa vad ce faci, daca te-ai linistit dupa primejdia prin care ai trecut. Acum, fiindca mi-ai iesit in cale, nu mai merg sus in cetate, putem sta de vorba si aici. Descalecam si ne plimbam putin pe la mar­ginea padurii.

Tarabostele intelese ca totusi Comosicus venise cu un scop, urmarea ceva. Fusese oare trimis de rege? se intreba, in timp ce sarea jos din sa. Pornira unul linga altul pe o ca­rare putin umblata, ce serpuia printre copacii rari.

— Comosicus, este adevarat ca ai fost sclav si ai luptat in arenele circurilor ca gladiator? il intreba, urmarind sa ga­seasca ceva de vorbit, din care sa prinda cu ce scop venise.

— Da, taraboste Rundacitulp, este adevarat, am ratacit mult prin straini si am vazut multe. Sa stii ca rautate si bu­natate omeneasca intilnesti pretutindeni, oricare ar fi zeul la care se roaga multimile.

— Te gindesti la ceea ce s-a intimplat cu comatele Ge­tys? Intr-acolo te poarta mintea?

— Nu, taraboste, pentru fapta aceea ai fost judecat si iertat, de asta nu se mai indoieste nimeni. Am vrut sa spun ca de multe ori rautatea izvoraste din datina. La toate popoa­rele printre care am trait o parte din viata am vazut ca binele si raul nu au izvoare diferite, aceea ce apare ca rau unora, altii il socotesc ca fiind bine. Asta se intimpla si la noi, la daci, nu vedem un rau in faptul ca o fiinta ome­neasca moare in chinuri, aruncata in sulite, adusa ca Mare jertfa. In nici o alta parte nu am vazut o asemenea jertfire. Tot asa, noi luam drept buna datina, punem pe comati la munca, le sintem stapini, le dam din bucatele strinse de ei numai atit cit sa nu moara infometati, sint un fel de robi, fara drepturi si fara libertate.

— Dar tu esti un taraboste, Comosicus, cum poti vorbi astfel?

— Gindesti ca daca esti taraboste trebuie sa tii in robie alti oameni?

— Bine, sa zicem ca asa ar fi cu comatii, dar de sclavi nu te-a cuprins mila? Poate ca si ei ar vrea sa se schimbe ceva

— Si sclavia va avea un sfirsit. Eu vad in comati po­porul dac, vad pe cei ce lupta si apara tara, urmindu-l pe rege, pe cei ce fac ogoarele sa rodeasca, iar pe noi sa ne socotim bogati, de aceea se cuvine ca ei sa se bucure de unele drepturi, de oarecare libertate, sa se simta stapini pe ceva.

Tarabostele se opri din mers, il privi indelung, apoi il intreba:

— Tot asa ii vorbesti si regelui?

— Am strins multa revolta in suflet, fiindca asa m-a purtat viata. Vreau sa-l ajut pe rege din toata puterea. Acum virsta cata sa-l invinga, iar tarabostii inclina sa nu i se mai supuna. El, Burebista, intemeietorul Daciei Mari, a ajuns sa se vada neascultat. Tarabostii nu se mai tem de batrin. Acum iti raspund la intrebare: da, taraboste Rundacitulp, asa ii vorbesc si regelui!

— Asta inseamna ca tu l-ai indemnat

— Sa se imparta comatilor pamint din mosiile cetatilor?

— Da, adica sa se schimbe datina Marele zeu si-a aratat minia Sa nu trimita peste tara nenorociri mai mari murmura tarabostele reluind mersul. Incep sa te inteleg, Comosicus, banuiesc pentru ce ai tinut sa te abati din drum, sa treci pe la mine. Dupa cele prin cite am trecut, ma so­cotesti un om infricosat, care se teme si de umbra lui, dar nu este asa, trebuie sa vezi in mine un taraboste la fel cum sint ceilalti, care nu face altceva decit fac altii.

Comosicus il prinse de brat si il strinse usor, oprindu-l.

— Taraboste Rundacitulp, ai impartit ceva pamint comatilor de pe mosia ta? Ai dat ascultare cuvintului regelui?

— Ei, vezi, trebuia sa inteleg de la inceput! Pentru asta ai venit Sa stii ca sint gata sa trec la fapte, am pre­gatit tot ce trebuia, dar mai astept, vreau sa vad ce fac ceilalti. Am primit vesti din multe parti, aproape toti tarabostii socotesc ca Marele zeu ne-a aratat ca nu vrea sa se schimbe datina, nu dau nimic din mosii. Cred ca lucrurile vor ramine asa cum sint; ar fi greu pentru rege sa lupte impotriva tarabostilor.

Fata lui Comosicus se intuneca, deveni stacojie. Il prinse cu mai multa putere de brat, sfortindu-se sa se stapineasca.

— Daca te-ai pregatit, treci la fapte, taraboste Runda­citulp! Vrei sa mai fii judecat odata? Dar sa stii ca nu vei mai fi mustrat de rege in fata tarabostilor, ci vei da seama in fata comatilor pe care ii ai pe mosie!

Tarabostele nu-si pierdu cumpatul, desi amenintarea il facu sa-l treaca fiori, vorbi potolit:

— Sa stii, Comosicus, nu ma tem decit de rege si de Marele preot, iar pentru comati am garda bine inarmata, pe care de curind am intarit-o, asa ca primejdia de care imi spui nu ma ingrijoreaza. Dar, pentru ca nu vreau sa auda regele ca nu ma supun cuvintului sau, voi cauta sa grabesc treaba, voi incepe sa impart pamint comatilor.

— Cind, taraboste Rundacitulp?

— Peste citeva zile

— Cite?

— Sa zicem, doua saptamini E bine?

— Este Dar nu mai mult. Sa nu uiti, dupa scurgerea acestui termen nu te voi intreba eu de ce nu l-ai respectat, vei raspunde in fata altora.

Din nou tarabostele se infiora. Se vedea pe Kogaion, ala­turi de marele altar, pregatit pentru a fi aruncat in sulite. Se stradui sa braveze:

— Esti uimitor, Comosicus! Ce ti-au facut, frate, roma­nii, acolo la Roma? Parca ai ramas cu suflet de sclav pen­tru mine esti de neinteles Acum, fiindca te am ca oaspete, te poftesc sus in cetate, vreau sa te omenesc, asa cum e datina.

— Multumesc, taraboste Rundacitulp, asta inseamna ca nu te-arn suparat. Ti-am spus ca sint in trecere, ma grabesc, regele vrea sa ma trimita pe la cetatile Argedava, Capidava, Tamasidava, sa vad ce fac Cotiso, Zyraxes si Rholes.

Reveniti in drum, Comosicus sari in sa si facu semn garzii sa-l urmeze. Tarabostele privi un timp dupa el, urma­rind cum se indeparta in galop, insotit de un val de praf ce se destrama usor, apoi porni ginditor in sus spre cetate, lasind calul sa mearga la pas. Se dadea in sufletul sau o lupta, n-ar fi vrut sa-l mai supere pe rege, dar nici sa se grabeasca, daca cei mai multi tarabosti socoteau ca voia zeului era sa nu se schimbe datina, adica sa nu se dea pamint comatilor. In urmatoarele zile framintarea ii spori, vedea ca se scurta timpul, se apropia termenul. Nu banuia ca in satele de pe mosia sa era o miscare surda, insufletitoare, plina de hotarirea de a lupta. Nimeni de la cetate nu aflase ca de­parte in padure, intr-o vale ce se infunda, statea ascunsa ceata ce-l insotea pe Comosicus. In cea de a cincea zi tara­bostele nu mai putu rezista, teama iesi invingatoare, chema scribul si supraveghetorii muncii pe tarlale, le vorbi cum se gindise sa imparta o parte din mosie celor din satele sale, apoi le porunci sa faca toate socotelile necesare, timnd seama de marimea familiei fiecarui comate. Dupa aceasta hotarire se mai linisti, desi pierderea unei jumatati din mosie il du­rea adinc, insa mai mult se bucura sotia lui, fiindca il ve­dea supunindu-se cuvintului regelui. Parca mult usurat, se culca devreme si somnul il cuprinse repede. Nu-si dadea seama cit timp dormise cind auzi batai in usa. Recunoscu vocea capeteniei garzii:

— Stapine, sint la poarta patru oameni; unul spune ca este tarabostele Burrennus. Il lasam sa intre in cetate?

— Sa astepte pina vin eu acolo! zise sarind din pat, intrebindu-se in soapta: cum sa fie Burrenius? Sa-l fi iertat regele, ridicindu-l iarasi la rangul de taraboste?

Nu se scursese timp cit goleste un om in tihna o ulcica de vin, cind amindoi tarabostii intrara in cerdac si se ase­zara la masa.

— Cind am auzit ca tu esti, nu-mi venea sa cred. Spu­ne-mi, Burrennus, ai scapat de sclavie?

— M-a salvat si pe mine cutremurul acela, intocmai ca pe tine. Poate ca asta a fost voia Marelui zeu. Atunci, cind toti fugeau ingroziti, cautind un loc de adapost, eu si alti sclavi am apucat-o spre padure, ne-am ascuns in munti.

— Bine, dar acum te vad cu cal, ai o mica garda, porti vesminte de taraboste Asta inseamna ca regele

— Nu este ce gindesti tu, Rundacitulp, pentru rege sint tot un sclav. Mai tirziu se va convinge ca daca Burrennus nu mai este taraboste a devenit in schimb rasculat. Umblu mai mult noaptea, merg din cetate in cetate, pregatesc lovi­tura. Toti tarabostii pe la care am trecut s-au aratat alaturi de mine, mi-au dat vesminte, arme, oameni si cai, sint gata ca la momentul potrivit, fiecare sa porneasca spre Sarmizegetusa cu cite un pilc de oaste, iar acolo, cu totii, sa-l alun­gam pe batrinul Burebista, sa punem in scaunul tarii pe altul ca rege.

Tarabostele Rundacitulp il privea mirat, tulburat de cele auzite.

— De ce sa-l alunge?! Cine ar fi sa-i ia locul? se grabi sa-l intrebe.

— Nimeni nu vrea sa dea comatilor o parte din mosie, tarabostii socotesc ca nu este voia Marelui zeu, fiindca el si-a aratat minia cind a facut pamintul sa se clatine atit de tare. Sa stii ca am trecut si dincolo de munti, am fost la Argedava, am stat de vorba cu Cotiso. El s-a aratat gata, vrea sa devina rege al Daciei. Dupa cit am inteles, de multa vreme visa acest lucru. Tarabostii pe la care am trecut nu sint impotriva, il vor pune rege pe Cotiso.

— Si cind ar fi sa se faca treaba asta?

— Cit de curind, poate ca chiar inainte de primavara viitoare.

— Eu m-am pregatit sa impart pamint comatilor de pe mosia mea murmura descumpanit Rundacitulp.

— Sa nu faci greseala asta, taraboste! Pe urma cu greu iti vei putea lua inapoi ceea ce ai dat. Stii doara, comatii sint gata sa moara pentru o palma de loc. Asteapta, asa cum fac ceilalti.

— Mai, Burrennus, m-ai tulburat de tot, ma vad pus intr-o grea cumpana! Regele va afla, m-am legat ca in curind voi da ascultare cuvintului sau.

— Fata de cine te-ai legat?

— De Comosicus, feciorul lui Oroles.

— Da, am auzit, mi-au povestit multi tarabosti cele ce s-au petrecut atunci cind te-au judecat, spuneau ca el a fost de partea comatilor, a cerut sa li se dea pamint. S-a intors de la Roma cu mintea rasucita, nu vrea sa tina seama de datina. Dar, taraboste, legamintul tau fata de el nu are nici o valoare. Ce e acest Comosicus in Dacia? Un trepa­dus, pus in slujba lui Burebista. Ii vom aranja noi pe amin­doi, si pe el si pe rege. Asculta ce-ti spun eu: nu dai nici o bucatica din mosie, asteapta, urmareste ce fac ceilalti tara­bosti; la nevoie stai un timp ascuns undeva, iar cind vom porni spre Sarmizegetusa mergi si tu. Nu ma indoiesc ca, la fel ca mine, tu ai de razbunat suferinta prin care ai trecut.

Rundacitulp salta capul, rasufla adinc, usurat, sagetindu-l cu privirea aprinsa.

— Sa stii ca primesc indemnul tau! Ai facut bine, Burrenus, ca ai trecut pe la mine. Amindoi am suferit, am fost injositi in fata intregii tari, se cuvine sa ne unim si sa ne razbunam! Si eu sint gata sa-ti dau oameni pentru garda, arme, cai si bani.

— Da, imi trebuie garda. Cred ca m-ai inteles, tara­boste, merg din cetate in cetate, garda de la una ma duce la cealalta, apoi se intoarce acasa. Alege patru oameni zdra­veni, care nu ies din cuvintul tau, si da-mi-i sa ma inso­teasca. Pornesc neintirziat mai departe, nu umblu decit noap­tea. Pe tine nu te voi ocoli, raminem uniti, voi veni cit de des pe aici, pina va sosi ziua cind vom porni sa dam lovi­tura. Ma voi ruga Marelui zeu pentru sanatatea ta, taraboste Rundacitulp!

Cintasera de mult cocosii dupa miezul noptii cind Bur­rennus parasi cetatea Singidava, insotit de garda noua. Tul­burat, insufletit de hotarirea luata, bucuros ca nu mai dadea nimic din mosie, convins ca primea ajutor de la zeul cel mare in momentele de grea cumpana, tarabostele Rundacitulp nu mai putu dormi pina la ziua. Soarele abia rasarise cind chema scribul si supraveghetorii, carora le spuse sa nu mai faca nici un fel de masuratori si socoteli, pentru ca nu va mai da pamint comatilor. Trimise apoi pe capetenia garzii la Sarmizegetusa, sa afle unde se gasea Comosicus. Ceva nela­murit in sufletul sau il facea sa se teama de el, pentru ca il stia in preajma regelui. Viata isi relua cursul obisnuit in cetate, iar in satele de pe mosia sa nu se observa vreo framintare printre oameni, toti isi vedeau linistiti de treburi. In cea de a patra zi, capetenia garzii se intoarse cu vestea ca nu aflase pe unde umbla Comosicus, nu era la Sarmize­getusa, nici la Carsidava. Tarabostele socoti ca in adevar plecase, asa cum spusese, spre Argedava, Capidava si Tama­sidava. Acest lucru il linisti si mai mult, nu avea decit de asteptat sa se porneasca lovitura pe care o pregatea Burren­nus. Nu se gindi ca in curind se implinea termenul de doua saptamini, cind trebuia sa inceapa impartirea de pamint comatilor. Si, in adevar, trecura doua zile peste acel termen, fara sa se iveasca ceva neobisnuit. In noaptea celei de a treia zi insa, comatii din toate satele de pe mosie, inarmati cu ce avusesera la indemina: topoare, furci, coase, maciuci, arcuri, sulite si spade, pornira spre cetate. In zori o impre­surara din toate partile, in ordine si liniste, fara sa ras­punda la intrebarile strajilor din cele patru turnuri de paza. Soarele se ridicase deasupra muntelui din apropiere cind pe drumul ce serpuia pe povirnis urca in galop Comosicus, in­sotit de garda puternica. La intrare strajile il oprira. Cind tarabostele afla cine venise, porunci sa se deschida portile, iar el iesi sa-l primeasca. In acelasi moment comatii dadura buzna inauntru si in citeva clipe curtea se umplu de oameni. Nu mai era nimic de facut, la o impotrivire garda cetatii ar fi fost inabusita de numarul mare al celor veniti cu ho­tarirea de a lupta pentru pamint.

— Ma rog Marelui zeu pentru tine, Comosicus! incepu tarabostele. Sa stii ca te-am cautat pe la Sarmizegetusa si Carsidava, dar n-ai fost gasit. Iti trimisesem vorba ca n-am avut destul timp sa fac toate socotelile si masuratorile, ce­ream un ragaz de inca zece zile

— Le facem noi astazi! striga Durasis, comatul pe care Comosicus il alesese capetenie a rasculatilor.

— Taraboste Rundacitulp, ti-am spus ca dupa implini­rea termenului nu eu voi fi cel ce-ti va cere socoteala de nerespectarea cuvintului dat, se grabi Comosicus, oprindu-l pe Durasis.

Tarabostele cata in jur, vazu fetele impietrite si privi­rile arzatoare ale comatilor, cu barbile rasfirate de vint, stringind cu putere in miini ceea ce fiecare avea ca arma — coasa, toporul, furca sau maciuca — isi dadu seama ca era prins intre doua forte cu care nu se putea masura: de o parte regele, prezent acolo prin Comosicus, iar de cealalta comatii, multimea, poporul.

— Trebuie sa ma crezi, Comosicus! Nu a fost vreme destula, am facut legamint pentru un termen prea scurt

— Vrem pamint! Vrem pamint! Vrem pamint! rasu­nara strigate din mai multe parti.

— Va dau, fac asa cum a spus regele relua tarabos­tele infiorat, ingrozit de minia celor ce-l inconjurau. Pasuiti-ma pina se face masuratoarea, pina sintem gata cu so­cotelile, sa stim ce dam fiecaruia

— Sa inceapa impartirea de astazi! se auzi din nou Durasis.

— Sa mergem pe mosie, acolo sa-si ia fiecare partea ce i se cuvine! rasuna o voce groasa, de departe, din spatele multimii.

Comosicus salta amindoua bratele, indemnind la liniste:

— Vrem sa aratam regelui si tarabostilor ca stim sa ne stapinim pornirile. Noi am venit hotariti sa luptam, daca tarabostele poruncea strajilor si garzii sa apere cetatea. Asa­dar, vom incepe de astazi impartirea mosiei, luind mai ales pamintul din jurul satelor, restul fiind partea ce ramine stapinului cetatii. Pornim, taraboste Rundacitulp!

omosicus grabi plecarea de la Singidava, se inapoie la Rasidava cu ceata de comati care il insotise. Intr-o anumita masura se indoia de sinceritatea lui Rundacitulp ca va duce bine treaba pina la capat, facind impartirea pamintului fara sa nemultumeasca oamenii, insa avea incredere in Durasis, pe el il lasase capetenie peste cei ce se aratasera gata sa porneasca rascoala, hotariti sa puna foc cetatii. Numai is­cusinta cu care tarabostele stiuse sa intoarca lucrurile facuse sa se salveze situatia, astfel ca totul sa se petreaca in li­niste, asa cum dorise el, Comosicus, sa nu se vada nevoit sa savirseasca o fapta care l-ar fi suparat pe rege. La Rasi­dava afla ca Rundacis se inapoiase de la Argedava, dar nu statuse mult, plecase degraba la Sarmizegetusa. Statea in cumpana, ar fi vrut ca ceea ce incepuse la Singidava sa se intinda in toata tara, pretutindeni comatii sa incercuiasca si sa atace cetatile, surprinzind pe tarabosti nepregatiti, insa nu vedea cum sa-i indemne, cum sa se imparta, incotro sa porneasca. Se sculase in zori, iesise in curtea cetatii, se spa­lase la sipotul ce tisnea de sub un colt de stinca, apoi se asezase pe un bustean de brad, fatuit cu barda, pus ca banca de odihna de-a lungul zidului de aparare. Privea in zari cum se inalta soarele de dincolo de creste. Toamna era aproape, copacii se pregateau sa-si scuture podoaba. Nu simti venirea batrinului decit cind acesta se aseza linga el.

— Daca te-ai trezit asa din noapte, inseamna ca te framinta ceva, feciorul mosului, incepu el pufaind greu. Mi-au spus oamenii ce treaba buna ai facut la Singidava; de bucu­rie imi vine sa te string in brate cu dragoste. Asadar, ai pornit-o, schimbi datina, n-o sa mai fie poporul cu totul in slujba tarabostilor, va avea fiecare om o palma de loc si o gospodarie pe care sa fie stapin, se va vedea mai liber, va fi recunoscator regelui si se va arata gata oricind sa lupte pentru tara.

— Asculta, mosule

— Jder! Spune-mi, ca toata lumea, mos Jder.

— Mos Jder, in fiecare dimineata te scoli vesel, cu pofta de vorba?

— Dar cum? Ce as putea sa mai cer Marelui zeu? Mi-a dat un ginere cum nici n-am visat, fata e fericita, nepoteii cresc, avem cetatea si mosia, am dat o parte din pamint oamenilor, ne impacam cu totii. Sa stii ca noi aici la Rasi­dava parca sintem o mare familie. Cind trec prin sate, toti imi dau binete cu dragoste si respect, iar copiii striga dupa mine: „Tataia Jder! Tataia Jder!” Dar si eu ii iubesc, in­totdeauna am in buzuaar ceva pentru ei. La Rasidava nu e ca la vecini, ca in satele de pe mosia popilor.

— Adica, ce este la preoti? Vorbesti de mosia cultului lui Zamolxis numita Muntele cel Mare, care porneste incoace de sub Muntele cel Mare? Ce ai aflat?

— Am vorbit ieri cu un comate de-acolo, la ei nu s-a intins nici o vorba ca vor primi pamint. Imi spunea omul acela — nu ma cunostea, nu stia ca sint ca si stapin la Ra­sidava — ca se poarta capnobotul mai rau decit un taraboste. Dar nu numai el, ci toti slujitorii cultului pe care ii are sa-l ajute, toti ii chinuiesc si jecmanesc pe comati.

— Cite sate are mosia Muntele cel Mare?

— Este mai intinsa ca a noastra, are sapte sate. Ce, ai vrea sa faci ca la Singidava?! Nu te povatuiesc, nu te pune rau cu capnobotii, ca, stii, cica ar fi niste hrube in stinca de sub Kogaion in care putrezesc oasele celor bagati acolo. Cind lupti cu tarabostii, il ai la spate pe rege, iar daca vrei sa te rafuiesti cu capnobotii, nu vei fi ajutat de Marele preot.

— Crezi ca Deceneu este un om rau?

— Pai, nu este el mai mare peste preoti si capnoboti?

— Poate ca nu stie ce rele fac slujitorii cultului.

— O fi bun N-o fi stiind Da, are sapte sate mosia vecina murmura batrinul, cu gindul parca pornit departe, apoi, dupa o pauza, relua: eu te ajut cu tot ce pot nu­mai cata sa fii cu multa bagare de seama

— Da, o sa mai gindesc, mos Jder. Sa stii ca puterea nu este la mine, ci tot la ei.

— La cine?

— La comatii din acele sate. Batrinul clatina din cap neimpacat:

— Fara un om viteaz in fruntea lor, nu au curajul sa porneasca ceva. Ti-am spus, le e mai frica de preoti decit de luptatorii din garzile regelui. Faci cum vrei. Poate te ho­tarasti dupa ce vorbesti cu Durasis. A sosit dupa miezul noptii, greu obosit, l-am lasat sa doarma linistit. Vrea sa-ti vorbeasca degraba. Zice ca la Singidava e bine, toti se roaga Marelui zeu pentru sanatatea ta. Te las, ma duc sa-mi vad de treburi, uite ca soarele se ridica repede pe cer.

— Daca il vezi pe Durasis, spune-i sa vina repede, il astept aici. Totusi, cred ca ceva s-a petrecut acolo

Cele aflate de la batrin, in legatura cu mosia Muntele cel Mare a cultului lui Zamolxis, il pusera pe ginduri, vedea mai grea lupta cu preotii si capnobotii decit cu tarabostii.

Pentru a nu-si atrage minia marelui zeu, poporul se temea de ei, cel ce era dus legat pe Kogaion nu mai putea avea nici o speranta de scapare, ii putrezeau oasele in hrubele din sinul muntelui. De cele mai multe cazuri marele preot nici nu afla, intarirea credintei si pedepsirea celor ce calcau datina era o treaba a capeteniei capnobotilor si a garzilor de preoti care cutreierau tara. Trebuia sa incerce ceva, nu­mai asa putea sa-si dea seama de cele ce se petreceau in sa­tele de pe mosiile stapinite de cei ce intareau si aparau cre­dinta. Se gindise ca dupa o scurta odihna sa faca un ocol pe la Carsidava, unde il stia pe tarabostele Oroles bolnav, apoi sa se indrepte spre Sarmizegetusa, sa afle ce vesti noi soseau din tara. Intoarse capul auzind pasi. Il vazu pe Durasis apropiindu-se, cu zeghea pe umeri, tinind caciula in mina, cu fata luminata de un zimbet larg.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate! saluta el. Cind te vad, uit de griji, imi creste curajul.

— S-a intimplat ceva la Singidava? il intreba, facindu-i semn sa se aseze alaturi pe busteanul de brad.

— Nu, Rundacitulp s-a potolit. Alaltaieri am aflat de la un slujitor din cetate ca tarabostele a plecat departe, undeva spre riul Maris, spunea ca are acolo o ruda sau un prieten. Pentru altceva am venit. Tot alaltaieri au sosit la noi in sat doi comati, fugiti de pe o mosie, te cautau. I-am omenit si am stat mult de vorba cu ei. Cum nu stiam cit o sa alerg cu calul pina te gasesc, i-am oprit pe loc, incredintindu-i ca si noi sintem tot din cetele tale.

— Dar de ce sa alergi, de ce sa te grabesti?

— Ceea ce am auzit de la ei m-a ingrozit. Cica la o cetate de dincolo de riul Maris — vezi, tot intr-acolo s-a dus si Rundacitulp — s-au adunat saptamina trecuta multi tarabosti, care pun la cale o lovitura contra regelui. Unul din acei comati avea sora slujnica la bucataria tarabostelui, ea a auzit multe din tot ce s-a vorbit acolo. Eu zic ca a inteles bine, ca de, o femeie nu se pricepe la treburi de-ale barbatilor, mai ales cind este vorba de lupta. I-a auzit spunind ca nu vor da pamint comatilor, ca il vor face pe rege sa respecte datina: mosia si satele sint ale tarabostelui, stapinul cetatii.

— Dar daca regele nu o sa vrea?

— Cica il vor lasa fara oaste, nu vor mai stringe lup­tatori, nici nu vor mai pregati arme.

— Ii vom stringe noi, vom fauri arme cu oamenii nostri!

— Da, asa mi-am zis si eu N-am stiut ca te-ai gindit la asta.

— E bine ca ai venit sa-mi spui, Durasis, lucrurile incep sa se incurce. Poate ca in toamna asta vom avea mult de aler­gat: sa adunam poporul, sa-l facem zid in jurul regelui, sa pregatim alta oaste, cu pilcuri care nu vor avea capetenii tarabosti, ci dintre comati, barbati viteji, care vor lupta cu pretul vietii pentru a-si apara vetrele si pamintul ce li se cuvin din mosii. Tu sa fii pregatit, cind iti trimit vorba vii aici cu toate cetele de acolo. Eu voi cauta sa ajung cit mai repede la Sarmizegetusa, sa vad ce face Rundacis. El ar trebui sa vina incoace, iar eu sa stau pe linga rege. Acum, fiindca tot ai facut drumul pina aici, te tin sa-mi dai ajutor, vreau sa se dea pamint si comatilor de pe mosia vecina.

— Sa ne punem rau si cu capnobotii cu preotii?!

— Dar nu si cu Marele preot. Asa e ca te temi de ei?

— Vom avea prea multi dusmani tarabostii capno­botii Dar, alaturi de tine, Comosicus, merg pina la Marele zeu!

— Bine, astazi ne pregatim, iar miine facem treaba.

— Vom ataca numai cu oameni de aici conacul mosiei Muntele cel Mare? Am fost odata cu mos Jder acolo, e bine pazita de garda preotilor.

— Ne vor ajuta si cei din satele lor.

Alaturi de ei doi, batrinul Jder se dovedi iute la treaba, ca in vremea tineretii. Pe la amiaza pornira pe cai paispre­zece oameni, cite doi pentru fiecare sat de pe mosia cultu­lui lui Zamolxis. Catre seara urmau sa intre, unul pe la un cap al satului, iar altul pe la celalalt, strigind ca a doua zi toti barbatii sa vina la conac, pentru a primi fiecare de la capnobot un lot de pamint, pe care sa-l stapineasca pe ve­cie. Cine va lipsi va fi socotit ca nu vrea sa ia.

In dimineata urmatoare, capnobotul Bithus si preotii din garda priveau mirati cum din toate partile veneau oameni spre conacul mosiei. Numai cele trei cete ce-l insoteau pe Comosicus erau pregatite cu furci, topoare, coase si maciuci. Venind pe drumul cel mare, urmat de garda bine inarmata a cetatii Rasidava, data de batrinul Jder, Comosicus se opri la poarta si striga strajii sa deschida. Se vazu in fata cu capnobotul.

— Ma rog Marelui zeu pentru tine, capnobot Bithus! saluta dind pinteni calului, inaintind spre el. Sint Comosicus — nu se poate sa nu fi auzit de mine — sint trimis de rege

— Noi ascultam numai de Marele preot Nu vad pentru ce ai venit si de ce s-au adunat oamenii?! se porni cap­nobotul plin de minie. Nu stii ca aici este un domeniu al cultului lui Zamoixis?

— Stiu, capnobot Bithus! raspunse rizind, privindu-l cit era de scurt si de gras, semn ca traia in imbuibare. Nu fac altceva decit sa aduc la indeplinire cuvintul regelui.

— Care cuvint?!

— Sa se imparta comatilor din satele voastre jumatate din mosie. Vrei sa spui ca nu stii?

Capnobotul cauta sa schimbe tonul, vorbind mai poto­lit:

— Stiu, Comosicus, dar nu se mai imparte nimic. Asa am primit veste

— De la cine?

— De la tarabosti de la capnoboti

Comosicus privi spre Durasis, cele aflate de el se ade­vereau, tarabostii lucrau cu multa graba, in legatura cu ei erau capnobotii. Intre timp in jurul lor se strinsese multimea, in fata stateau cei din cetele pregatite pentru lupta, aduse de la Rasidava.

— Incepi chiar de astazi sa imparti pamint comatilor, capnobot Bithus! Vezi ce te inconjoara? Am cuvintul rege­lui, cine nu se supune sa fie lovit fara mila!

— Teme-te de minia Marelui zeu, Comosicus!

— Te inteleg, capnobot Bithus, adica sa ma tem de voi, de capnoboti

— Vrem sa ne dea pamint! striga un comate, iar dupa el se pornira si altii.

— Teme-te tu de minia poporului, Bithus! i-o intoarse Comosicus.

— Te supui judecatii Marelui zeu! il ameninta capno­botul.

— Vrem pamint! Vrem pamint! rasuna din toate partile.

— Capnobot Bithus, daca tu nu vrei, vom face noi im­partirea. Pentru asta am venit. Tu sa spui Marelui preot ca te-ai opus. Durasis, sa se adune oamenii pe sate, fiecare cu obstea lui, sa-i insotim cu cetele noastre si sa-i ajutam sa-si ia fiecare bucata de pamint ce i se cuvine. Sa stii, Bit­hus, continua el intorcindu-se din nou spre capnobot, la inapoierea mea la Sarmizegetusa, regele va afla ca tu esti unul din aceeia care nu dau ascultare cuvintului sau.

— Iar tu sa te temi de minia Marelui zeu!

Seara, cind sa plece inapoi spre Rasidava, Comosicus fu oprit la poarta de un preot din garda conacului mosiei:

— Sa nu-mi spui nimic, numai sa asculti, incepu acesta in soapta, apucind de friul calului. Sint un preot oarecare, precum ma vezi, mic si slab, nu-ti foloseste la nimic sa-mi cunosti numele, ceea ce iti spun eu nu vei avea de unde sa afli. In saptamina trecuta s-au adunat aici multi capnoboti, iar eu am reusit sa ma strecor printre ei, am ascultat ce vorbeau. Sa stii ca au pus la cale ceva, vor sa loveasca in Marele preot. Sint suparati ca batrinul Deceneu nu s-a opus sa se imparta comatilor mosiile cultului lui Zamolxis. Ce vor sa faca, unde urmaresc sa ajunga n-am reusit sa prind, insa am capatat convingerea ca este vorba de o schimbare. In­clin sa cred ca se pregatesc ca un capnobot sa devina Mare preot. Daca te inapoiezi la Sarmizegetusa, treci si pe Kogaion, spune-i Marelui preot ce-l asteapta, daca nu reuseste sa descopere si sa stinga din fasa ticalosia capnobotilor. Acum poti sa dai pinteni calului. Ma voi ruga intruna Marelui zeu pentru tine!

Capitolul VII
PRIMEJDIA VINE DIN DOUA PARTI

upa impartirea mosiei Muntele cel Mare, capnobotul Bithus plecase degraba spre Kogaion, iar Comosicus pornise de la Rasidava la Carsidava, unde isi stia tatal bolnav, urmind ca de acolo sa se indrepte spre Sarmizegetusa. La Car­sidava statuse mai mult de cit gindise, il retinuse Andra, batrinul isi pierduse de tot puterea, statea numai in pat, toti credeau ca i se apropiase sfirsitul. Tarabostele bolea invins de virsta, se vedea neputincios si nefolositor, desi mintea ii ramasese limpede. Intr-o zi se simtise mai bine, statusera mult de vorba, Comosicus ii vorbise de pericolul in care se aflau regele si marele preot, de loviturile pe care le prega­teau tarabostii si capnobotii. Batrinul taraboste se saltase de pe pat, il invaluise intr-o privire arzatoare si ii vorbise des­pre dragostea de tara si datoria de a o apara, apoi il in­demnase sa plece neintirziat la Sarmizegetusa. Venise toamna, plaiurile si padurile luasera culori de toate nuantele, de la verdele viu al brazilor pina la galbenul si brunul frunzelor pregatite sa cada. In cetatea de scaun si pe Kogaion gasise liniste, trimisi de-ai capeteniilor de tinuturi veneau si plecau ca si cum totul era in ordine, nu vazuse nici un semn care sa arate ca tara era in fierbere. Ca si tarabostele Oroles, regele si marele preot se luptau cu virsta, aveau seninatatea batrinilor care traiesc rascolind amintirile, nu vedeau nici o primejdie inlauntrul, ci in afara hotarelor, acolo unde se aflau legiunile romane. De cind plecase Kallisthene treburile cancelariei domnesti le preluase Carpio, pe linga grija garzii devenise si capetenie a scribilor. Un ajutor ar fi putut sa-l dea Duras, el nu era de partea tarabostilor, insa de cind — la o vinatoare — cazuse cu calul intr-o prapastie, ramasese cu o durere vie in tot lungul spatelui, statea mai mult in casa. Altadata pe rege il ajuta marele preot, dar de cind venise Astydamas — astrologul — Deceneu se retrasese in sine, in­cepuse sa vada in jur numai semne ale unor nenorociri. O confirmare a prezicerilor cititorului in stele o avusese prin dezlantuirea cutremurului, in care el vedea supararea marelui zeu. Pe la sfirsitul verii, un negustor adusese de la Dionysopolis un mesaj din partea lui Acornion, prin care spunea re­gelui ca virsta nu-l mai lasa sa alerge, dar, daca avea ne­voie, il putea folosi pe feciorul sau Theon, pregatit de el pentru a merge in solie oriunde.

Revenit la Sarmizegetusa, Comosicus nu se grabi sa mearga la rege, cauta intii sa afle ce vesti mai sosisera, alergind cu mintea mai mult la cele ce se petreceau la Roma — de acolo vedea venind pericolul cel mare. Se trecea printr-un moment greu, tara era impartita, de o parte tarabostii si capnobotii, iar de cealalta comatii; se spulberase unirea de altadata a intregului popor. Si totusi era constient ca nu trebuie sa dea inapoi, ci sa grabeasca dezlantuirea gre­lei incercari pe care o pregatea, nutrind convingerea ca va fi urmat de toti aceia ce trudeau pe mosiile cetatilor si ale cultului lui Zamolxis. O veste primita din partea tinarului taraboste Zoltes, a carui cetate era departe la miazanoapte, in apropiere de Porolissum, il descumpani la inceput, apoi il indirji. Acesta il prevenea, aflase ca intr-o adunare tainica tarabostii pusesera la cale prinderea si intemnitarea sa in hrubele unei cetati, incit sa i se piarda urma. Pe de alta parte, el stia ca trebuie sa se fereasca de a cadea in miinile capnobotilor, care, fara stirea marelui preot, l-ar fi facut sa piara in intunericul unei galerii din sinul Kogaionului. Vestea il hotari si mai mult, se gindea ca pina la caderea iernii sa nu ramina nici o mosie neimpartita, si tot pina atunci sa infiripeze o oaste a comatilor, iar pina la primavara sa o intareasca si sa o organizeze in asa fel incit sa tina li­nistea in tara si sa poata apara hotarele. Pastra convingerea ca tot ce intreprindea va fi pe voia regelui si a marelui preot, ca nimic din cele hotarite in sala de sfat din ziua dez­lantuirii cutremurului nu se va schimba. Isi dadea seama ca pornea o actiune ce se va intinde in intreaga tara, greu de stapinit, ca pentru ducerea ei la bun sfirsit avea nevoie de ajutoare bune, oameni de incredere, bravi, care sa nu dea inapoi in fata primejdiilor ce se vor ivi. Astepta inapoierea lui Durasis. Il trimisese la Ziridava, la Scorilo, ii cerea sa lupte alaturi de el cu intreaga oaste ce o putea stringe din tinutul sau. Pe Zoltes il chemase la Sarmizegetusa, ar fi vrut sa-l aiba printre ajutoare pe tinarul si aprigul taraboste. Bu­curia sa fu mare cind ii vazu veniti in cetatea regelui pe amindoi: pe Scorilo si pe Zoltes. Desi in virsta, capetenia de la Ziridava nu-si uitase obirsia de comate si nici datoria de a se supune cuvintului regelui.

Pe la inceputul lui noiembrie, se strinsera cu totii in ate­lierul de olarie al lui Brodus. El insistase, olarul, sa se adune acolo, avea largime destula si era liniste. Facuse curatenie si asezase frumos vasele, pe marimi si culori, formind din ele desene si flori ce incintau ochiul, adusese o masa lunga si scaune pentru toti, stabilind dinainte locul fiecaruia. In capul mesei statea Comosicus, pe partea din dreapta lui se insirau: Scorilo, Rundacis, Carpio si Durasis, pe cea stinga erau Zol­tes, Diurpanneus — fierarul — si Dades — dulgherul, iar la celalalt capat el, Brodus.

— Te-ai asezat in fata mea, frate Brodus, cred ca ma vei ajuta cu intelepciunea ta, incepu Comosicus cu ton de gluma, intotdeauna am vazut in olari un fel de filozofi, oameni care se straduiesc sa patrunda cu mintea in tainele lumii si ale vietii. Voi sa nu va mirati, Diurpanneus si Dades, fierarii si dulgherii sint altfel, pe ei daca ii superi te poti trezi lovit.

— Nu numai cu intelepciunea, ci si cu bratele, se porni Brodus. Toata puterea unui olar este strinsa in miini, cu ele framinta lutul si-l face sa ia forme frumoase. Am chibzuit mult la cele ce mi-ai spus alaltaieri, trebuie sa trecem la fapte. Ai facut bine ca nu te-ai grabit sa-i spui regelui cele aflate, pentru ca tu insuti n-ai fi fost pregatit sa-l ajuti, asa cum te vei dovedi astazi. Treaba nu este usoara, nimeni nu poate sa prevada cum se vor desfasura lucrurile si ce va iesi pina la urma, important este ca odata porniti, sa nu ne mai oprim decit in momentul cind in tara vor domni omenia, dreptatea si libertatea. Tarabostii ne vor fi la inceput dus­mani, le e teama ca vor saraci, desi fiecare ramine cu juma­tate din mosie, insa pina la urma se vor potoli si vor veni din nou alaturi de rege. Dar sa nu ma iau cu vorba, te ascultam, Comosicus!

— Stiti pentru ce ne-am adunat. Fiecare sa se gindeasca bine si sa se hotarasca daca vrea sa ma urmeze. Vom avea de luptat cu tarabostii si capnobotii; primii se sprijina pe bogatie, ceilalti pe credinta in Marele zeu. Vor trece destui oameni de partea lor, pe unii atragindu-i cu bani, iar pe altii speriindu-i cu razbunarea lui Zamolxis. Tarabostii s-au unit pentru a lovi pe rege, in timp ce capnobotii vor sa aiba un alt Mare preot. Noi sarim in ajutorul lui Burebista si a lui Deceneu, ajutindu-i totodata pe comati sa capete pamint. Din cele petrecute la Singidava si la mosia Muntele cel Mare m-am convins ca oamenii satelor sint gata sa lupte, vor sa se vada stapini pe o fisie de loc, sa se simta mai liberi. Vom injgheba o oaste a comatilor, iar voi veti fi capetenii de pilcuri. Stiu ca vom mai gasi si altii, ca Durasis, pe care ii vom pune capetenii de cete. M-am gindit sa pornim cu oa­menii strinsi din satele ce tin de cetatile Singidava, Rasidava si Carsidava. O apucam spre Tibiscum, iar de acolo ne in­dreptam catre Ziridava, unde ne vom uni cu pilcurile tale, Scorilo. In drumul nostru vom imparti mosiile, astfel ca vor veni alaturi de noi multi comati din satele prin care vom trece. De la Ziridava ne vom intoarce pe valea riului Maris, oastea noastra va creste necontenit, incit, cind vom reveni la Sarmizegetusa vom fi destul de puternici pentru a-l apara pe rege si pe Marele preot. Totul este ca la inceput sa um­blam cit se poate de repede, sa nu lasam timp tarabostilor sa se uneasca, ci sa-i derutam, sa creada ca noi am pornit spre apus si miazanoapte, apoi sa revenim ca fulgerul in­coace, sa le-o luam inainte. Trebuie sa ne gindim ca daca ei pun mina pe rege si pe Marele preot, lucrurile s-ar incurca mult, ne-ar putea pune conditii grele, am aluneca spre un razboi intre doua tabere, ca la Roma. Asa cum acolo de mult timp se lupta tabara patricienilor cu aceea a plebeilor, si la noi s-ar putea ajunge la o infruntare de lunga durata intre tabara tarabostilor si aceea a comatilor. Daca regele si Marele preot vor fi in mijlocul nostru, ceea ce va urma mai departe se va sfirsi cu bine, multi tarabosti se vor retrage din lupta, se vor arata intelegatori, vor imparti mosiile. Prin noi Dacia porneste pe un drum nou. Vrem sa ridicam po­porul, sa-l facem sa se simta stapin in tara lui, sa aiba o bunastare, sa cunoasca libertatea, pentru ca numai astfel va lupta cu strasnicie sa apere hotarele. Cred ca m-ati inteles, asta e tot ce am vrut sa va spun. Va intreb: pornim lupta? Sinteti hotariti sa ma urmati?

— Sintem gata! se grabi Durasis. Dar ai uitat un lucru: nu stim ce trebuie sa faca fiecare, mai ales la inceput. Pe urma vom vedea cum o sa ne descurcam.

— Da, e bine sa vorbim si despre asta, desi eu sint con­vins ca fiecare stie ce are de facut. Carpio cu intreaga garda va sta in jurul regelui si-l va apara. Rundacis este militar, el va sta cu pilcul sau de calareti pe loc, aici la Sarmizegetusa, va inchide valea si drumul ce vine spre cetatea de scaun, iar la nevoie va lupta cu oastea tarabostilor, daca ei vor cauta sa ne-o ia inainte. Pe Zoltes si pe Durasis ii iau alaturi de mine, ei devin ajutoarele mele. Diurpanneus si Dades sa ne dea cit mai multe virfuri si cozi de sulite. Ei de mult timp le pregatesc, mi-au spus ca au gata cit sa incarce citeva care. Pe Brodus il rugam sa ne ajute sa le du­cem in taina la Rasidava: pune dedesubt sulite, iar deasupra vase, astfel ca nimeni nu-l va banui. El are doua care mari. Fratelui Scorilo i-am spus: isi stringe oastea tinutului sau la Ziridava si ne asteapta.

Desi il ascultau cu incordare, toti intoarsera capetele auzind usa deschizindu-se cu un scirtiit prelung. In atelier intra un sclav de-al olariei.

— Este afara un strajer din garda regelui, il cauta pe Carpio, spuse el, fara sa inainteze de la usa.

Carpio iesi, dar se inapoie repede. Vorbi din mers:

— Te cheama regele, Comosicus. Mi-a poruncit sa te caut si sa te duc neintirziat la el.

Comosicus ramase un timp pe ginduri. Pentru ce il cauta cu atita graba? Gindul ii alerga departe, la Roma.

— Sa fi primit vreo veste? Se apropie primejdia legiu­nilor romane? murmura, rotind privirea pe fetele lor, apoi deodata sari in picioare, rostind cu un ton schimbat: bine, vom vedea despre ce este vorba. Diseara ne intilnim toti aici. Hotarirea noastra ramine nestramutata!

Il gasi pe rege stind de vorba cu marele preot. Amindoi pareau linistiti, vedea pe fetele lor calmul ce insoteste batrinetea, pletele si barbile aratau mai albe si mai stufoase, iar trupurile mai imputinate.

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea voastra! saluta el inclinindu-se cu respect. Am venit, Marite rege!

— Stai, Comosicus! il indemna regele, intinzind mina spre un scaun din fata sa. Si noi ne rugam lui Zamolxis pentru tine. Stii ca te pretuiesc mult, de ce faci fapte care ne supara?

Se aseza, privindu-l mirat, usurat in sinea sa, intelegea ca nu venise nici o veste de la Roma. Raspunse cu supunere:

— Marite rege, nu-mi dau seama despre ce fapte este vorba. Sint cu trupul si sufletul gata sa lupt pentru tara, pentru tine si pentru Marele preot.

— Da, si pentru Marele preot. Ai spus bine. Am aflat ca indemni poporul sa se rascoale nu numai impotriva ta­rabostilor, ci si a capnobotilor. Ce ai facut la Singidava, de ce te-ai dus cu comatii la tarabostele Rundacitulp? Ce ai facut la mosia Muntele cel Mare, de ce l-ai amenintat pe capnobotul Bithus? Ai devenit capetenie de rasculati?

— Le-am cerut sa aduca la indeplinire cuvintul tau, Ma­rite rege, si, cum ei s-au opus, i-am obligat. Este voia ta sa se dea pamint comatilor.

— Da, este, insa trebuie sa avem si rabdare. Vine iarna; vor avea timp destul sa imparta mosiile.

— Marite rege, tarabostii au nevoie de ragaz pentru altceva. Tot asa si capnobotii. Eu ma grabesc sa o iau ina­inte, si a unora si a altora, altfel sa nu fie prea tirziu

— Ce vrei sa spui, Comosicus? Ati ajuns sa va infrun­tati?

— Da, Marite rege! Acum este o infruntare surda, dar nu peste multa vreme se va dezlantui pe fata. Am aflat doua lucruri care m-au revoltat si ingrijorat. In cea mai mare taina, tarabostii se pregatesc sa te loveasca, vor un alt rege. Tot asa fac si capnobotii, vor sa aleaga dintre ei un alt Mare preot.

Regele il fulgera cu privirea. De minie incepu sa sufle greu. Striga miscindu-se in scaun, parca vrind sa se ridice:

— Comosicus, iti dai seama ce vorbesti? Daca ceea ce spui tu se adevereste, inseamna ca prin faptele tale ridici tara impotriva noastra!

— Nu tara, Marite rege, poporul este alaturi de voi, ci aceeia care traiesc in imbuibare si nu vor sa dea nimic celor ce muncesc flaminzi pe mosii. Eu nu fac altceva, din toata puterea ma straduiesc sa va apar.

— Cum, ce ai pus de gind?

— Sa string pe cei multi, pe oamenii satelor, si, cu ajutorul lor, sa-i infring pe tarabosti si pe capnoboti, sa-i oblig sa dea ascultare regelui si Marelui preot.

— Vrei sa pornesti, ca la Roma, un razboi intre doua tabere murmura Marele preot, clatinind capul, aratindu-si astfel impotrivirea.

— Pornesc, Marite rege si Mare preot, daca altfel nu se poate!

Regele privi indelung spre marele preot. Nu-si inchipu­ise ca situatia devenise atit de periculoasa. Se intoarse apoi spre Comosicus:

— Da? Pornesti? Te dovedesti un rebel! Pina vom vedea ce este de facut, te voi tine in cazarma garzii! striga, batind din palme.

Un strajer din garda intra. Ii porunci sa vina Carpio. Acesta sosi repede.

— Carpio, pe Comosicus il inchizi in incaperea de pe­deapsa din cazarma garzii! Raspunzi cu capul de el! Nu iese de acolo fara voia mea!

— Altfel, te supui judecatii Marelui zeu! adauga Marele preot.

etinerea lui Comosicus de catre rege nu putea ramine tainuita mult timp, tarabostii porniti sa se rascoale aflara. Faptul acesta ii mai linisti, nu in sensul ca renuntau la inten­tiile lor, ci in acela ca nu aveau motiv sa se grabeasca. Erau totusi hotariti sa indemne pe rege sa revina la datina, adica sa nu se mai imparta jumatate din fiecare mosie, comatilor din satele ce apartineau cetatilor. Se stabilise o legatura intre tarabosti si capnoboti, incepusera sa actioneze in comun. Dealtfel capnobotii cautau in fel si chip sa-l faca pe Marele preot sa treaca de partea lor, sa se opuna impartirii pa­mintului ce forma domeniile cultului lui Zamolxis. Se crease o situatie de indirjire si incordare de ambele parti, al carei deznodamint nimeni nu putea sa-l prevada. Luptind cu batrinetea, regele nu era ingrijorat numai de cele ce se petreceau in tara, ci si de pericolul ce putea veni din partea legiunilor romane. In mintea lui toate se concentrau si toate se resfringeau asupra lui Comosicus: el sustinea cu indirjire sa se dea pamint comatilor, si tot el cunostea bine cele ce se petreceau la Roma. Un negustor venit de la Tomis adusese vestea ca prin cetatile pontice incepuse sa se vor­beasca despre apropierea unei batalii intre Burebista si Caesar, zvon pornit de la cei din Senatul roman. El, regele, nu se putea lua insa dupa zvonuri, astepta stiri noi din partea senatorului Cornelius Laberius, pe care intotdeauna le gasea strecurate in mesajele trimise de negustorul Hortensius Maximus. Pe de alta parte, nu uita sa intretina bune relatii cu vecinii de la hotare, solii duceau la rastimpuri cuvintul sau de prietenie, insotit de bogate daruri. Daca nu ar fi fost pericolul Romei, asa batrin cum era, ar fi impus tarabostilor ascultare si ar fi rasuflat usurat. De multe ori se gindea ca daca ar fi avut un fecior, asa cum era Como­sicus, l-ar fi asezat in scaunul sau de rege, iar el s-ar fi retras sa se odihneasca. Simtea ca nu va mai putea duce mult povara conducerii tarii.

Iesise din partea din locuinta ce avea — ca la greci si romani — rolul unui peristil si se asezase pe o banca din apropierea unui strat de flori. Era framintat, tarabostii nu intelegeau sa se potoleasca, un trimis de-al lor adusese noi conditii, printre care si cererea insistenta ca razvratitul Co­mosicus sa fie dat judecatii Marelui zeu iar, acolo sus, pe Kogaion, sa se faca impacarea lor si a capnobotilor cu regele si marele preot. Isi sprijinise coatele pe genunchi, statea aplecat privind in jos. Simti calcatura usoara apropiindu-se. Salta capul. Era Serena.

— Tu esti, fata mea, ai iesit sa te bucuri de razele calde ale acestui soare de toamna tirzie?

— Tata, astazi arati mai linistit, mai putin obosit, caut demult un prilej sa-ti vorbesc si sa nu te supar prea mult

— Dar ce te apasa ceva pe suflet? Descarcati-l, fata mea, de mine sa nu te feresti. Sintem amindoi singuri, chi­nuiti Carpina ne-a cam uitat, isi vede de casa si de copiii ei. Ia stai pe banca linga mine.

— Iti vorbesc ca o fata batrina, pentru mine s-a spul­berat orice speranta

— Ca o fata batrina murmura regele. Da, greseala este a mea. Cind ai fost in floarea tineretii te-am pastrat, ai fost un fel de momeala cu care sa potolesc pornirile vreunei ca­petenii de-a triburilor vecine, atunci cind ma zbateam sa infaptuiesc Dacia Mare, apoi te-am indemnat sa-ti legi viata de o capetenie daca, dar tu nici n-ai vrut sa auzi, mi-ai spus ca nu-ti vei lua niciodata un sot. Tot asa ai facut si mai tirziu. De ce fata mea? Ce ascunzi tu in suflet?

— Tata, in viata mea am avut o singura dragoste, care mi-a rasarit in suflet inca de cind, copila, ma jucam pe pla­iurile de la Arcidava

— Pentru cine s-a infiripat de mica acea iubire atit de puternica?

— Pentru Comosicus!

— Serena, de ce pina acum nu mi-ai spus?

— Fiindca nu era nevoie, n-ai fi putut sa faci nimic. El stie. Mi-a spus, nu vrea sa se creada ca lupta pentru rege ca sa primeasca in schimb pe fiica lui de sotie.

— Atunci el nu te iubeste nu te doreste

— In sufletul sau ma are altfel, intr-un fel ne simtim legati. Este greu sa ne intelegi, tata. De cite ori a fost plecat, la inapoiere a venit pe la mine si am stat mult de vorba. Citeodata glumim si ridem ca in vremea copilariei, ne re­vedem pe plaiurile Arcidavei

— Bine, asta ai vrut sa-mi destainui?

— Nu, vreau sa te rog ceva Stiu, ca rege iti este greu, porti in suflet multe griji, dar nu trebuie sa uiti ca esti si tata. Te rog in numele Marelui zeu, tata, reda-i libertatea lui Comosicus! Nu mai am liniste, de cind il stiu inchis acolo in incaperea de pedeapsa a garzii.

Regele se intoarse si o privi patrunzator. De mult timp si el se framinta ce sa faca. Se gindise sa-l lase liber, dar sa-l trimita pentru o vreme la Dionysopolis, sa ia legatura cu Theon, feciorul lui Acornion, iar amindoi sa trateze cu negustorii din cetatile pontice aducerea la Sarmizegetusa a cit mai multe arme, scuturi si pieptare de zale, apoi reve­nise, teama de legiunile Romei fusese mai puternica, avea ne­voie de el, trebuia sa-l tina in apropierea sa. Incepu sa-i vor­beasca rar, cu ton parintesc:

— Rugamintea ta, Serena, ma face sa ma intreb: la cine tii mai mult, la mine sau la el? Dar raspunsul nu mi-ar fo­losi la nimic; dindu-i libertatea, il pun in pericol pe el, pe mine si tara. Tu nu stii ca de citva timp tarabostii si capnobotii ne cer cu indaratnicie, mie si Marelui preot, sa-l dam pe Comosicus judecatii Marelui zeu. Sint convins, fata mea, ca, eliberindu-l, vom impinge tara spre un fel de razboi intre doua tabere, pentru ca el va porni degraba lupta cu tarabostii si capnobotii. Il cunosc bine, nu este omul care face o treaba numai pe jumatate, duce totul pina la capat, oricit de mare ar fi riscul. Daca il iubesti atit de mult, pentru binele tau si al lui, lasa-l sa mai stea acolo pazit de garda. Poate ca intre timp vom primi ajutorul Marelui zeu, ne va indemna pe ce cale sa pornim.

— Tata, tu ai nevoie de un barbat in putere, dirz si aprig, care sa te ajute in vremurile grele. Lasa-l liber pe Co­mosicus, trimite stire in toate tinuturile ca el este ajutorul tau si capetenia oastei, altfel te vei vedea impresurat de cei care nu vor sa ti se supuna, iar cind vei voi sa-i faci sa te asculte, poate ca va fi prea tirziu. Te rog, tata, trebuie sa faci asta pentru linistirea noastra!

— Nu pot, Serena! Este prea mare dusmania dintre tarabosti si el, e greu ca ei sa ajunga la o impacare. Dupa ce toate se vor potoli, ma voi ingriji de tine, se cade sa-ti im­plinesti viata. Ai vrea sa-l ai pe Comosicus ca sot? Intr-o vreme eu si Marele preot ne intelesesem, hotarisem ca pe el, pe Comosicus, sa-l las ca urmas, sa devina rege dupa ce eu voi pleca la Marele zeu. Vom mai astepta, acum el nu trebuie sa stie de asta.

— Eu vreau numai sa fie liber! murmura ea, stapinindu-si greu lacrimile. Ceva in adincul sufletului imi spune ca viata lui este mai in pericol daca este tinut aici, decit ar fi daca ar cutreiera padurile si muntii.

— Fata mea, trebuie sa ma intelegi, fac asta pentru bi­nele lui si al nostru. Sa-l lasam sa stea acolo, pazit de garda. Acum du-te, m-ai tulburat prea mult!

La inceput Comosicus fusese descumpanit, nu-si inchi­puise ca va fi pus in imposibilitate sa faca orice miscare. Nu-l ingrijora soarta sa, ci a regelui si a marelui preot. Sta­tea toata ziua la mica fereastra zabrelita a incaperii si pri­vea afara, vedea cum se apropie sfirsitul toamnei. Carpio ve­nise de citeva ori, apoi nu se mai aratase, regele il oprise sa-l mai vada. In momentele sale de meditatie, isi imagina cum tarabostii si capnobotii se pregateau cu infrigurare sa porneasca spre Sarmizegetusa si Kogaion, sa loveasca in rege si marele preot. Apucase sa-l indemne pe Carpio ca, impre­una cu Rundacis si Durasis, sa stringa cete de comati de la Carsidava, Singidava si Rasidava si sa le pregateasca pentru lupta, iar cind vor afla ca tarabostii au pornit spre cetatea de scaun, sa le iasa inainte si sa-i opreasca. La nevoie sa dea ajutor si pilcul de calareti al lui Rundacis. Simtea cum evenimentele se precipitau, desi nu vedea limpede ce avea sa se intimple. Dupa intorsatura pe care o luasera lucrurile, so­cotea necesara prezenta sa la curtea regelui, nu se indoia ca in momentele de grea cumpana va fi eliberat si lasat sa lupte. Aflase de la Carpio, boala batrinului Oroles se agravase, nu putea veni la Sarmizegetusa sa ceara punerea sa in libertate, insa incercase Andra sa faca acest lucru, rugind-o pe Serena, dar totul se dovedise peste putinta. In clipele cind crestea in sufletul sau revolta, nu-l ura pe rege, pentru ca ceea ce facea o punea pe seama starii pe care o aduce batrinetea. Tocmai de aceea era hotarit sa-l ajute cu pretul vietii.

Intr-o zi, era spre seara, statea lungit pe pat si asculta pasii cadentati ai strajii de la usa. Un timp se facu liniste, apoi deslusi soapte. Auzi pocnetele incuietorii si scirtiitul ba­lamalelor. Cind deschise ochii o vazu in picioare linga el pe Serena. Se ridica repede, frecindu-se cu palmele pe fata si trecindu-si degetele prin barba.

— Serena, ce s-a intimplat, pentru ce ai venit?!

— Sint ingrijorata pentru viata ta, Comosicus. Daca Marele zeu ne-a sorocit un destin atit de framintat, pe care nu-l putem schimba, se cade sa luptam, sa ne ajutam unul pe altul. Tu stii ce este in sufletul meu, de multa vreme viata mea este legata de a ta.

— Da, Serena, stiu, te simt, in inima mea ai un loc de unde nu te va putea scoate nimeni. Stai aici pe pat linga mine si stapineste-ti lacrimile, ele nu ne ajuta sa vedem limpede faptele, sa ne pastram dirzenia in incercarea grea prin care trecem. Sa-mi spui pentru ce ai venit, apoi sa chibzuim impreuna.

— Tata a iesit din cetate, a plecat impreuna cu Marele preot spre Sargedava, insotiti de Carpio, cu o garda puter­nica. Tu nu stii ca cheia de la temnita asta a ta sta intr-un cui din incaperea de lucru a regelui. Vreau sa te scot de aici, Comosicus, viata ta este in pericol!

O privea admirind-o. Era femeie in puterea virstei, cu frumusetea bine pastrata, dovedise o rabdare plina de dirzenie. Cind vorbea, pieptul ei se salta navalnic. Peste fota si ia inflorate isi pusese o mantie din tesatura de lina alba, un fel de peplum cu croiala greceasca, adus de un negustor de la Tomis.

— Sa fug?! Sa creada regele ca sint un las? Pentru ce sa fac o astfel de fapta, din moment ce sint in grija lui? Nu vad cum ar putea sa-mi fie viata in pericol, atit timp cit tarabostii nu au venit cu garzile lor la Sarmizegetusa; si sa stii ca nici nu vor putea sa ajunga pina aici, cei ce lupta alaturi de mine ii vor opri si alunga.

Ea salta bratul drept si il cuprinse pe dupa git, apropiindu-si obrazul de al lui. Ii simti lacrimile calde. Pentru o clipa se revazu pe plaiul de la Arcidava, in anii copilariei, alergmd cu ea dupa fluturi.

— Viata ta este si viata mea, Comosicus. Nu pot sa in­dur gindul ca as putea sa te vad aruncat in sulite de preoti! murmura suspinind.

— Scumpa Serena, de ce te poarta gindul intr-acolo? o intreba trecindu-si bratul pe dupa mijlocul ei.

— Mi-e teama ca tata, intr-un moment de slabiciune, s-ar putea sa cedeze. Am aflat ca tarabostii si capnobotii cauta sa se arate impaciuitori, vor insa ca tu sa fii supus jude­catii Marelui zeu. Daca ajungi in miinile capnobotilor, nici o putere nu te mai salveaza. Mergi cu mine, Comosicus! Te ascund pina la caderea noptii, apoi te ajut sa iesi din cetate nevazut de nimeni.

El o strinse usor. Simtea cum vietile lor se contopeau, cit de mult suferea ea, cit de puternica ii era dragostea.

— Nu, Serena, nu pot sa zdruncin increderea regelui in mine. Socotesc ca nu a sosit momentul sa devin cu totul un razvratit. Ceva din adincul fiintei mele imi spune ca va veni vremea cind insusi el, bunul Burebista, va veni si ma va scoate de aici.

— Esti in mare primejdie, Comosicus! murmura ea prin­tre suspine. Sint o femeie neputincioasa, sortita de Marele zeu sa sufere. Daca as avea putere te-as lega, te-as ascunde intr-un car si te-as duce in munti. Asa faca-se voia lui Zamolxis! Ma voi ruga lui in fiecare zi si noapte pentru tine!

Se desprinse de linga el si isi aseza mai bine pe umeri peplumul. Nu-si mai putea stapini lacrimile. In usa el o strinse la piept si o saruta, indemnind-o sa-si pastreze incre­derea si curajul.

n drum de la Carsidava la Sarmizegetusa, regele se oprise la cetatea Sargedava si ii cercetase intariturile: valul de pamint de peste zece pasi grosime, inalt de trei staturi de om, si zidul de piatra gros de peste patru pasi, care atingeau in unele locuri inaltimi ce depaseau pe acelea ale constructiilor dinauntru, avind la colturi turnuri de aparare. De-a lungul drumului ce urca serpuind erau imprastiate pe terase citeva turnuri izolate, cu temelii de piatra, din care strajeri ageri puteau impiedica inaintarea unui cotropitor spre cetate. Nu vedea ca navalitor pe vreunul din triburile ce rataceau ve­nind dinspre rasarit si miazanoapte, pentru ca nu de ele se temea, ci de legiunile romane. De multi ani pusese sa se intareasca Sargedava, grabise lucrarile mai ales dupa infringerea lui Pompeius de catre Caesar, ca astfel sa poata apara si stavili intrarea in valea ce ducea catre cetatea de scaun. Ramasese peste noapte acolo, statuse indelung de vorba cu capetenia cetei de luptatori, cautase sa se convinga de insufletirea cu care acesta va apara calea spre Sarmizege­tusa. Fusese la Carsidava sa-l vada pe Oroles, ale carei pu­teri slabeau zi cu zi, invins de boala si de virsta. Il tulbu­rase mult cele spuse de batrinul taraboste despre Comosicus, tatal isi cunostea bine feciorul, stia ce nutrea in suflet, in­cercase sa-l convinga ca savirsea o grava greseala tinindu-l inchis. Nu-si ascunsese ingrijorarea, aflase ca tarabostii si cap­nobotii cereau cu insistenta ca cel pe care il socoteau un rebel sa fie dat judecatii Marelui zeu. Ii vorbise din suflet, il incredintase ca fiul sau era hotarit sa-si sacrifice viata luptind pentru rege si popor.

Lasase calul sa mearga la pas. Plecase de la Sargedava cind razele soarelui ridicat deasupra muntilor incepusera sa topeasca bruma groasa cazuta peste noapte si sa zvinte iarba. Era o zi de toamna tirzie. In urma la citiva pasi erau Carpio si Rundacis, dupa ei venea garda, iar incheierea o facea o ceata de calareti. De cind aflase de uneltirile tarabostilor isi intarise apararea. Se intoarse in sa si facu semn la amindoi sa se apropie. Ei dadura pinteni cailor si trecura la dreapta si in stinga sa.

— Sinteti amindoi oamenii cei mai de incredere din preajma mea, bineinteles in afara de Marele preot, as vrea sa-mi spuneti, ce stiti voi de Comosicus?

— Despre ce, Marite rege? se grabi Carpio.

— Despre ceea ce pun la cale tarabostii si capnobotii, despre pornirea spre rascoala a comatilor si despre ceea ce el ar vrea sa faca.

Rundacis si Carpio se privira nehotariti. Nu-si dadeau seama in ce masura era bine sa spuna tot ce stiau.

— Marite rege, noi facem zid in jurul tau, te aparam cu pretul vietii! raspunse Rundacis. Am aflat ceva, dar nu cred ca tarabostii vor avea curajul sa impinga prea de­parte lucrurile. Totul a pornit din ceea ce s-a petrecut la Singindava si la mosia Muntele cel Mare. Comosicus n-a facut altceva decit sa dea ascultare cuvintului tau, sa-i faca pe tarabosti sa dea pamint comatilor

— Adica sa-i indemne sa se rascoale murmura regele.

— Nu a fost rascoala, mai mult a cautat sa-i sperie, iar treaba s-a facut destul de usor. Dar, Marite rege, con­tinua Carpio, ceea ce s-a pornit nu trebuie sa fie oprit, ci sa se intinda in toata tara.

— Ce, rascoala?

— Nu, Marite rege, ci impartirea mosiilor! Tarabostii si capnobotii trebuie sa se teama de cineva.

— De cine, de Comosicus?

Carpio raspunse fara retinere:

— De tine si de popor!

— Asadar, tot acolo s-ar ajunge, la rascoala. Daca tarabostii se ridica impotriva mea

— Vor sari sa te apere multimile dacilor din sate! se grabi Rundacis.

— Nu stiu ce sa cred Voi nu ati aflat ce se petrece sau imi ascundeti adevarul? Se misca ceva Daca ar fi fost liber Comosicus, as fi banuit ca totul e pus la cale de el. Capetenia cetatii Sargedava mi-a spus ca oamenii sai au vazut cete de comati prin vai si pe crestele muntilor, toate se indreptau spre Sarmizegetusa. Ce sa fie cu ele? Unde se duc? Pentru ce se aduna?

Rundacis socoti ca era momentul sa dea pe fata a parte din adevar:

— Marite rege, dupa cele petrecute la Singidava si la mosia Muntele cel Mare, comatii au prins incredere in Comosicus, iar vestea s-a intins pina departe in tara. Cetele acelea sint strinse de el pentru a apara cetatea de scaun, pe tine si pe Marele preot.

— Dar daca sint garzi de-ale tarabostilor? M-as putea vedea incercuit de ele Iar daca pe Kogaion capnobotii vor aduce garzile lor de preoti, am putea fi loviti dinauntru si din afara.

— Eu sint treaz, la datorie, Marite rege! sari Carpio. Garda este intarita, nimeni nu se va apropia de tine fara voia noastra, insa pe Marele preot nu-l pot apara, noi nu putem opri garzile de preoti sa urce pe Kogaion, el se afla in mijlocul lor.

— In afara cetatii sta de veghe pilcul meu de oaste, Ma­rite rege, relua Rundacis. Voi trimite o parte din calareti prin vaile si pe crestele din jurul cetatii de scaun, voi intra in legatura cu cetele acelea de comati, iar cu cealalta parte voi inchide valea si drumul dintre Sargedava si Sarmizegetusa. Tarabostii ce s-au ridicat impotriva ta nu vor putea pa­trunde in cetatea de scaun. Dar ei trebuie loviti acasa, la cetatile lor, lucru pe care comatii de pe fiecare mosie l-ar face, daca ar avea in mijlocul lor pe cineva care sa-i in­demne si sa-i conduca. Indraznesc sa spun, Marite rege: lasa-l pe Comosicus sa te ajute si sa te apere!

Regele ii cerceta pe rind, fulgerindu-i cu privirea:

— Voi amindoi sinteti in intelegere cu rebelul! Trebuia sa ma gindesc de mult la asta, un fecior de comate si un fost sclav nu pot sa fie decit dusmani ai tarabostilor. Erati flacai cind v-am luat alaturi de mine, v-am facut cei mai de incredere ostasi ai mei.

— Asa ti-am jurat, Marite rege! il incredinta Carpio. Sintem barbati in toata firea, am trecut de jumatatea vietii, vom fi gata in orice clipa sa ne jertfim pentru tine! Indraznesc si eu ca Rundacis: reda libertatea lui Comosicus! Noi trei vom fi ca un zid in jurul tau!

Brusc schimbat, regele incepu sa rida. Pletele si barba ii jucau in usoarele rafale ale vintului ce alerga in lungul vaii.

— Da, Comosicus va fi liber, dar nu spre a se alatura voua. Capetenia cetatii Sargedava mi-a spus ca alaltaieri a trecut in sus Hegias, batrinul negustor, insotit de doi romani. De atunci ma intreb neincetat: oare, Roma ne-a trimis o solie? Vor porni spre Dacia legiunile romane? Ma mingii cu gindul ca Marele zeu ma va ajuta sa le potolesc pe toate, apoi sa plec linistit la el. Increderea mea in voi este deplina. Stiti ca cine tradeaza este ars de viu. Acum sa ne grabim, poate ca sint asteptat.

Cind sosira la poarta cea mare a cetatii, strajerii din turnurile de paza sunara din tulnice anuntind intrarea re­gelui. Soarele se ridicase catre vremea prinzului, alungind racoarea de peste noapte. Dincolo, pe deasupra cetatii, se vedea lucind acoperisul marelui sanctuar. Descaleca grabit si se indrepta spre incaperea din care conducea treburile tarii. Capetenia scribilor ii iesi inainte si il anunta ca marele preot voia sa-i vorbeasca. Nu astepta mult si batrinul Deceneu intra insotit de Hegias si de doi romani.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate, Marite rege! saluta marele preot. Cu Hegias au venit si acesti doi romani. El este Diodor din Sicilia — continua aratindu-l — un grec invatat care calatoreste de multi ani, cerceteaza scrierile invatatilor greci, romani si de alte neamuri, stringe mate­riale pentru o mare istorie a popoarelor. A venit incoace pentru a afla mai multe lucruri despre Dacia. Cestalalt este Lacterius Babrius, militar, fost tribun in armata lui Pompeius, si-a gasit scapare dupa infringere ascunzindu-se in cetatea Callatis. Ar vrea sa ramina in Dacia, sa te slujeasca din toate puterile sale. De neam este celt, insa se trage dintr-o familie care a locuit multi ani la Roma. In anii traiti pe tarmul Pontului Euxin s-a pregatit pentru a veni incoace, a invatat sa vorbeasca limba noastra. Ne poate ajuta sa ne organizam pilcurile de oaste asa cum sint legiunile romane.

Regele asculta pe marele preot privind pe fiecare. Diodor — brunet, cu privirea vie — era in puterea virstei, purta cu distinctie toga, intocmai ca un patrician roman; Lacterius Babrius pastra infatisarea de fost militar, inca mai purta tunica de tribun — blond, inalt, energic — il cerceta semet pe rege. Pe Hegias nu-l mai vazuse de mult timp, imbatrinise, se imputinase la trup, il invingea neputinta.

— In Dacia sinteti bineveniti cu totii, incepu el, dupa ce marele preot sfirsi prezentarea. Cine nu ne este dusman il socotim prieten. As vrea sa incep cu tine, Lacterius Babrius; cu Hegias si Diodor voi avea mai multe de vorbit. Vrei in adevar sa te primesc in oastea daca?

— Da, Marite rege! Ce altceva ar putea sa faca un fost tribun? Am invatat multe din stiinta si arta militara, cunosc bine strategia si tactica purtarii razboiului. Alexandru Macedon a cucerit lumea nu prin numarul mare al soldatilor, ci prin iscusinta cu care a stiut sa-i organizeze pentru lupta. Falangele macedonene devenisera de neinvins. Caesar, cu o armata de doua ori mai mica, l-a zdrobit pe Pompeius, fiindca a stiut cum si cind sa dea batalia.

Cind auzi rostit numele lui Caesar, regele simti un fior sagetindu-i inima, de multi ani vedea in el singurul si marele sau dusman. Batu din palme si porunci strajii sa vina Carpio.

— Lacterius Babrius, vei fi la noi mai mult decit un tribun, daca te vei dovedi cu sufletul alaturi de noi, iar de vei incerca sa ne tradezi, sa stii ca pe tradatori noi ii ardem de vii, spuse, privindu-l in ochi pe roman, apoi se intoarse spre Carpio: Tu si Rundacis sa stati de vorba cu tribunul, pina sfirsesc eu cu ceilalti. Sa stiti ca el va face parte din oastea daca, vom folosi sfaturile sale pentru a ne organiza mai bine. Vreau sa facem pilcurile noastre de luptatori ase­menea legiunilor romane.

— Este si vremea, Marite rege! murmura Diodor, dupa ce Carpio si romanul iesira.

— Pentru ce este vremea? Ce vrei sa spui? il intreba regele.

— Marite rege, sint — asa cum a spus marele preot — un istoric, adica un om care studiaza trecutul popoarelor, cauzele izbucnirii razboaielor si arta militara folosita in purtarea lor. Aceasta indeletnicire ma ajuta ca intr-o oarecare masura sa pot prevede unele evenimente pentru un viitor nu prea indepartat. A sosit vremea, Marite rege, acum nu se mai pot evita un razboi intre Roma si Dacia.

— Pentru asta l-am scos de aici pe tribun, am banuit ca ai aflat ceva si, fata de el, poate ca te-ai fi retinut sa-mi spui. De Hegias sa nu te feresti, el este omul meu de in­credere. Spune tot ce stii si tot ce crezi ca s-ar putea intimpla, Diodor, pentru vestile tale noi iti vom fi recunos­catori. Tu esti grec, neamul tau sufera sub stapinirea romana, cred ca nu esti de partea tiranului de la Roma.

— Da, Marite rege, sint grec, dar si istoric. Un istoric nu trece alaturi de una din parti, el cerceteaza si noteaza evenimentele cu singe rece, straduindu-se sa respecte adevarul. Istoria este ceea ce s-a petrecut de fapt, nu ceea ce am fi vrut noi sa se intimple. Asa cum se prezinta lucrurile, din ceea ce stiu eu de la Roma, Senatul roman asteapta ciocnirea dintre legiunile lui Caesar si oastea lui Burebista. Dupa zdrobirea lui Pompeius, timp de doi ani el a continuat expeditia de supunere din partea de rasarit: in Asia, Egipt si Africa, pregatind in acelasi timp razboiul cu Dacia. Ra­mas stapin la Roma, Caesar si-a dat titlul de dictator, mai intii pe timp de un an, apoi l-a prelungit pe zece ani, iar de curind a luat hotarirea sa-l pastreze toata viata. Senatul a decretat pentru el onoruri deosebite: o statuie de bronz, dreptul de a purta coroana de lauri, serbari publice la ani­versarea sa, un tron de aur, o mantie de purpura si i-a dat numele de „Parinte” al patriei. Multi oameni la Roma cred ca dictatorul tinde sa devina rege sau imparat. Si-a luat ca ajutor pe Octavianus, pe care Senatul l-a ales consul. Am aflat ca pentru expeditia spre Dacia se pregateste o armata numeroasa, alcatuita din saisprezece legiuni si zece mii de calareti, pe care o stringe in Macedonia. Caesar tinteste sa spulbere stapinirea daca intre Danubius si muntii Haemus, precum si asupra cetatilor de pe tarmul Pontului Euxin. Asta este tot ce stiu, Marite rege.

Miscindu-se nelinistit in scaun, regele slobozi un oftat greu. Nu se asteptase ca pericolul sa se apropie atit de repede.

— Mi-ai spus tot ce stii, Diodor, dar nu si ce gindesti. Ce crezi, as putea face ceva ca legiunile sa nu porneasca spre noi?

— Vezi, Marite rege, de multe ori neprevazutul schimba totul intr-un mod care uimeste, incit sa para o adevarata minune facuta de zei. in drumul meu incoace, m-a framintat soarta Daciei si a ta. Pina departe se vorbeste despre Bure­bista, pe multi i-am auzit spunind ca este un rege mare, viteaz si bun. Pericolul s-ar putea indeparta de voi numai intr-unui din aceste trei cazuri: izbucnirea unei puternice rascoale in alta parte a imperiului, unde ar fi duse in graba legiunile; Senatul de la Roma sa-si impuna vointa, sa-l faca pe Caesar sa renunte la expeditia spre Dacia, iar al treilea caz si cel mai hotaritor ar fi moartea fulgeratoare a dicta­torului.

Regele rasufla adinc. De ingrijorare, singele ii navalise spre cap, fata lui ardea, albul pletelor si barbii o facea sa para de un rosu aprins. Se intoarse spre Hegias. Batrin, negustorul urmarise greu cele vorbite.

— Ai putea sa pleci la Roma, Hegias? il intreba. Cu o tresarire, acesta raspunse:

— Nu, Marite rege! Nu ma mai ajuta puterea sa pornesc la un drum atit de lung. Cu un an in urma am incheiat afa­cerile mele negustoresti acolo. Dar, Marite rege, il ai pe Comosicus. El stie sa se descurce, cunoaste Roma mai bine decit mine.

Diodor nu mai avu rabdare:

— De cind am venit m-am tot tinut sa intreb. Ce face Comosicus, s-a inapoiat sanatos in Dacia? Noi am fost buni prieteni. Da, el ar sti ce sa faca la Roma Ar fi de incercat Daca este pe undeva prin apropiere, trimite sa-l cheme, Marite rege.

— Nu, nu este pe aici, e plecat departe, se grabi regele, facind un semn de tacere marelui preot. Poate ca miine se inapoiaza. Asadar, pentru ca nu ne sta in putere sa aranjam izbucnirea unei mari rascoale a unui popor subjugat de imperiu, nu ne ramine decit sa folosim una din celelalte doua posibilitati: sa cistigam Senatul de partea noastra, sa-l opreasca pe Caesar de a porni cu legiunile spre Dacia, sau sa punem la cale omorirea lui.

— Sa stii, Marite rege, ca sint sanse de reusita, relua Diodor. De cind legiunile lui Pompeius au fost zdrobite, iar dupa aceea el ucis in Egipt, patricienii lupta pe toate caile impotriva lui Caesar. Sint multi in Senat, insa dicta­torul nu mai asculta de hotaririle senatorilor, iar teama de el este atit de puternica, incit nici unul nu are curajul sa se ridice fatis impotriva lui. Cu bani multi cred ca ar fi cu putinta de gasit oamenii potriviti pentru inchegarea unei conjuratii, care sa-l trimita pe tiran in infern.

— Sint gata sa platesc oricit, dau saci cu denari de aur, numai sa reusim sa indepartam de noi pericolul! rosti regele cu speranta crescuta. Voi trimite pe Comosicus la Roma si

— Sa plece in taina, Marite rege, nimeni sa nu afle in­cotro porneste. Nu stiu in ce masura Caesar a fost preva­zator, inclin sa cred ca el a avut un spion bun printre voi, unul care a stat tot timpul linga Marele preot si in apro­pierea regelui

— Cum? Cine, Diodor? striga Burebista, uimit de ceea ce auzea.

— Astydamas, Marite rege! L-am zarit aici pe Kogaion. Il cunosc de la Roma. Face pe astrologul, se da drept preot al templului lui Iupiter, este omul de incredere al Marelui pontif, iar acesta slujitor supus al lui Caesar. De cind a venit Astydamas in Dacia?

— De aproape doi ani raspunse marele preot adinc tulburat.

— Da, se potriveste, continua Diodor, tot de atunci a inceput si Caesar sa pregateasca expeditia spre Dacia. Nu ma indoiesc ca dictatorul cunoaste acum tot ce se misca aici, cita oaste si ce arme aveti

— Dar el este un prezicator, ne-a prevestit ca ne asteapta o mare nenorocire. Am avut cutremurul spune ca nu a venit inca marele prapad Il intrerupse marele preot. Tot ce prezice citeste in stele, intelege semnele de pe cer. Este un mare invatat

— Pentru mine e limpede, Mare preot, relua Diodor, v-a prevestit un mare prapad, care inca nu a venit, dar il asteapta, pentru ca stie ce va face Caesar: va cotropi si supune Dacia.

Regele asculta si se framinta in scaun, nu mai simtea povara batrinetii, simtea singele alergindu-i prin trup ca in anii tineretii. Il invalui intr-o unda de recunostinta si rosti saltindu-se in picioare:

— Iti multumim, Diodor! Poate ca Marele zeu si-a intors fata spre noi, ne ajuta, el ti-a indreptat pasii incoace. Vom face tot ce ne sta in putere pentru a salva tara.

— Marite rege, am venit aici ca istoric, as vrea sa lamuresc un lucru: cu multi ani in urma, la Roma se vorbea ca cetatea ta de scaun are trei nume: Arcidava, Sargedava si Argedava, iar acum vad ca i se spune Sarmizegetusa. In istoria la care lucrez, vreau sa precizez care este adevarul.

— Sa scrii acolo, Diodor, asa: Arcidava a fost cetatea mea de scaun in vremea cind Dacia nu era unita, apoi am stramutat-o, pe timpul luptelor de intemeiere a Daciei Mari, la Sargedava. Intr-un timp m-am gindit sa fac o noua cetate de scaun la Argedava, dincolo, in cimpia cea mare dinspre Dunaris, sa creez acolo o urbe intinsa cit Roma, dar s-a ivit pericolul roman. Unde as putea sa ma apar mai bine decit in muntii de aici? Aveam nevoie de o cetate intarita, in fata zidurilor careia sa zdrobesc legiunile dus­mane, de aceea am ales acest loc, alaturi de Kogaion, pe care am inaltat Sarmizegetusa. Poate ca mai tirziu urmasii mei tot acolo la Argedava vor muta cetatea de scaun a tarii. Inca o data iti multumesc, Diodor! Eu si Marele preot ne vom ruga Marelui zeu sa-ti dea sanatate si viata lunga! La noi poti ramine ca oaspete cit doresti, de la Deceneu vei afla tot trecutul Daciei.

In seara aceleiasi zile, garda de preoti l-a luat pe Astydamas si l-a legat cu lantul de stinca din hruba de sub Kogaion. Era sortit sa nu mai vada soarele niciodata. In acea noapte, regele, marele preot si Comosicus au stat mult de vorba, chibzuind asupra plecarii lui la Roma si a pregatirilor pentru purtarea unui razboi pe care il vedeau nimicitor. Era spre ziua cind Comosicus incheie cu acest indemn:

— Marite rege, iarna este aproape, tarabostii si capnobotii vor sta linistiti cit timp va fi omat. La inceputul pri­maverii eu ma voi inapoia de la Roma si vom vedea ce va trebui facut. Pina atunci sa ai incredere deplina in Rundacis si Carpio. Daca se va ivi un pericol in tara, avem totul pre­gatit, ei vor face zid in jurul tau si al Marelui preot. Si, tot pina atunci, sa dai porunca la toate capeteniile de tinu­turi sa pregateasca oastea. Vei vedea daca tarabostii asculta sau nu de cuvintul tau.

omosicus iesi din villa lui Hortensius Maximus si se indrepta in sus pe via Flaminia, spre terme. Sosise de doua saptamini la Roma, redevenise in totul libertul Stertinius Maximus, augustalul, clientul bogatului negustor, ca si cum multi ani lipsise, fiind plecat in partea de rasarit a impe­riului, unde vazuse de afacerile fostului stapin, ale lui Hor­tensius Maximus. Pornise din Dacia insotit de Marcius Laberius, pentru care avea acte in regula ca ii era sclav, de aceea in vazul lumii il si folosea ca pe un sclav. Prietenia dintre ei se intarise mult, la Carsidava Marcius isi avea casa si gospodaria lui, isi luase sotie pe fiica unui comate, iar Dacia devenise noua lui patrie. Il pusese sa umble printre gladiatori, fostii sai tovarasi de lupta in arena, sa-i duca la taberne, sa chefuiasca si sa afle cit mai multe noutati despre cele ce se petreceau sau se puneau la cale in Roma. In acelasi timp el se straduia sa patrunda cit mai adinc printre senatori, atent sa prinda si cel mai neinsemnat zvon in lega­tura cu ceea ce pregatea dictatorul — Caesar. Totul se facea prin mijlocirea lui Cornelius Laberius, senatorul, care, desi imbatrinit, pastrase lacomia de bani si ura impotriva celui ce devenise stapinul imperiului dupa zdrobirea legiunilor lui Pompeius. Mergea privind in jos, printre bogatele ville ce se insirau pe via Flaminia, inconjurate de curti largi si gra­dini pline de flori. La plecare Hortensius Maximus, slabit de virsta, ii spusese:

— Am devenit neputincios, anii ce-i port in spate cauta sa ma doboare, din cauza asta, in afara de bani, nu te mai pot ajuta cu nimic. Vei avea denari de aur citi doresti, asa cum mi-a scris Hegias, stiu ca regele Daciei e un barbat de incredere. Mai departe vezi ce poti face singur, ajutindu-te de doi oameni: de Cornelius Laberius, senatorul, si de Nerius, lanistul. Caesar nu va fi infrint si alungat de la putere decit de cei din Senat, iar daca acest lucru se dove­deste cu neputinta de indeplinit, nu exista alta scapare, tre­buie incercata rapunerea lui. Sa stii ca gladiatorii iti pot fi de folos in aceasta privinta.

De cind venise se framinta cum sa inceapa, pe ce cale sa porneasca pentru a avea cit mai multa sansa de izbinda. Daca nu reusea sa impiedice pornirea legiunilor spre Dacia, totul era pierdut. Vedea cum se apropia din doua parti peri­colul de tara si de rege: dintr-o parte, nesupunerea tarabostilor, iar din cealalta, lacomia dupa cuceriri a lui Caesar. Printr-o crunta ironie a soartei, cei doi barbati predestinati sa se infrunte erau de partea celor multi: Burebista voia sa dea pamint si libertate comatilor, iar Caesar se ridicase si devenise puternic sustinut de tabara popularilor, adica a plebeilor; primul se zbatea sa-si apere tara, pe cind celalalt urmarea sa intinda cit mai departe hotarele imperiului de­venit un asupritor de popoare. Pentru a-si putea atinge scopul, trebuia sa se ajute de cei din tabara oprimatilor, a patricienilor, care, de cind fusese infrint si omorit Pompeius, il urau si mai mult pe cel ce devenise stapinul Romei. Auzise pe multi vorbind prin forum si pe la terme ca in curind Caesar va deveni rege sau imparat. Senatul ii era supus, nimeni nu indraznea sa i se opuna, i-ar fi fost usor sa obtina din partea lui proclamatia pentru obtinerea noii demnitati. Toate acestea il faceau sa-si dea seama cit de grea era misi­unea sa, de a carei reusita depindea soarta Daciei. Prins de ginduri, se mira cit de repede ajunsese in fata viliei senato­rului. Cornelius Laberius il primi cu totul surprins, spunindu-i cu ton de gluma:

— Te-au alungat din Dacia, sau ti-era dor sa mai faci pe libertul la Roma? Ma rog lui Iupiter pentru tine, Stertinius!

— Eu trebuie sa ma rog lui Iupiter si lui Zamolxis pentru sanatatea ta, Cornelius Laberius! Am pornit incoace intr-un moment greu pentru tara mea, nici o incercare nu este de prisos

— Banuiesc pentru ce ai venit, Comosicus. Iti spun pe numele tau dac, aici nu ne aude nimeni. Sa stii ca in toamna trecuta m-am gindit mult la tine si la regele tau. Se apropie pericolul de tara voastra. Da, in adevar, treceti printr-un moment greu.

— De aceea am venit, Cornelius Laberius. Vreau sa incerc tot ce este cu putinta, pentru a opri legiunile lui Caesar sa se indrepte spre Danubius. Stiu ca nu va fi usor, imi dau seama ca fara ajutorul tau am putine sanse sa reusesc. Regele Burebista plateste oricit, mi-a spus ca te cintareste in aur daca indepartezi pericolul de Dacia.

Senatorul suna din clopotel si ceru sclavului doua cupe cu vin. Auzind de aur, se mai inviora, ochii incepura sa-i luceasca. Facuse mari datorii, se apropiau termenele si nu avea cu ce sa le plateasca.

_ — Noi am mai vorbit despre asta, Comosicus. Sint multi ani de atunci, imi amintesc si ce ti-am spus: daca iese invingator Pompeius, voi putea ajuta pe regele dac, pentru ca am cuvint greu printre optimati, iar daca Caesar ramine stapin pe situatie, nu stiu ce as putea face. Pe vremea aceea nu banuiam ca zeii sorocisera un sfirsit asa de cumplit lui Pompeius, il credeam destul de tare. Pentru sustinerea voastra in Senat, am de partea mea multi senatori, insa astazi nimeni nu indrazneste sa se arate pe fata impotriva dictatorului.

— Totusi, va trebui sa gasim o cale, Cornelius Laberius.

— Sa ne mai gindim Caesar are dusmani multi Nu vad ce am putea face Zici ca platesti oricit? Imi raspunzi dupa ce bei vinul.

Sorbind din cupa, Comosicus il cerceta pe senator. Cu toata virsta inaintata, se pastra inca bine, era vioi, cu cautatura patrunzatoare, parul alb, marunt ondulat, ii in­cadra frumos fata rotunda, puternic bronzata. Acelasi lucru il facea si el, il privea ginditor pe dac. Nu-si imagina cum va fi aratat in Dacia, cind lasase pletele si barba sa-i creasca in voie, il vedea proaspat ras, cu parul scurtat, plin de ener­gie si ingrijorare.

— O stii, Cornelius Laberius — se grabi sa raspunda dupa ce goli cupa — cred ca te-ai convins de mult, Dacia este tara bogata, are de toate. Ti-am spus, regele va cintari in denari de aur pe oricine ne va ajuta. De vor fi nevoiti sa fuga, ii luam la noi, vor primi pamint sa-si faca ferme mari si frumoase, asa cum au patricienii aici la voi.

— Cum am putea sa facem?! murmura senatorul. Nu ar fi buna incercarea de a-l opri pe dictator printr-un vot at Senatului, sint multi care se tem de el. Asa incapatinat si plin de el cum este, am mari pericolul pentru voi, ar ordona, pornirea legiunilor spre Dacia.

— Acum sintem in plina iarna, Cornelius Laberius, prin partile acelea din Tracia si Dacia troienele de zapada se inalta citeodata cit casele, nu se mai poate umbla de la o cetate la alta. Caesar nu va incepe expeditia spre Dunaris decit in primavara. Pina atunci ar fi timp sa facem ceva.

— Da dar sa vedem ce?!

— Sa-l trimitem la zei pe dictator!

Senatorul il fixa un timp cu privirea, parca nehotarit. Murmura:

— La lucrul asta s-au gindit si altii Se framinta ceva Cei mai porniti sint doi tineri senatori: Marcus Iunius Brutus si Longinus Cassius. Primul este urmas al lui Lucius Brutus, cel care a fost exilat din Roma de ultimul rege, Tarquinius. Si lucru curios, Marcus Iunius Brutus este iubit in mod deosebit de Caesar. Unii senatori incearca in toate chipurile sa atite pornirea lui, indemnindu-l la conjuratie pentru a face onoare memoriei celui din care se trage. In unele zile gaseste pe scaunul sau din Senat bucati de papirus, pe care sint scrise fraze ca acestea: „Tu dormi, Brutus, si Roma este sclava!” sau „Nu, tu nu esti Brutus!” desigur, referindu-se la bravul lui inaintas. Asta ar fi o cale, pe care insa nu vad in ce masura noi vom reusi sa facem ceva. O alta cale ar putea sa treaca pe la lanisti, cu gladiatorii s-a in­cercat de multe ori sa se provoace dezordine in forum, ca prin asta sa se arate nemultumirea poporului. Prins intr-o astfel de ambuscada, dictatorul ar deveni usor tinta unei spade, a unei sulite sau al unui jungher, minuit fulgerator. Lanistii trec prin lipsuri grele, un cistig mare, nesperat cred ca i-ar tenta. Nerius e lacom dupa bani. Se pare ca in ultima vreme a cam saracit, a avut pierderi mari la unele spectacole organizate de el. Asta e tot ce s-ar putea face!

Comosicus se ridica de pe scaun. Una din sperante se naruise, senatorii nu-l puteau opri pe Caesar sa porneasca spre Dacia.

— Ma voi duce la Nerius, zise, pregatindu-se de plecare. Nu ramin decit aceste doua cai: Brutus si gladiatorii, amindoua ducind la acelasi sfirsit: rapunerea dusmanului. Tu tot ma poti ajuta, Cornelius Laberius, vreau sa faci in asa fel incit sa-i intilnesc pe Cassius si Brutus, sa-mi dau seama in ce masura am putea actiona impreuna.

Citeva zile Comosicus continua sa rataceasca prin Roma. Pe lanist nu-l gasise, era plecat la Capua, la ferma unui prieten. Umbla deseori intre forum, terme si Circul Mare, pe unde era lume mai multa, cautind sa prinda ce vorbea multimea. Era pe la vremea prinzului cind intra in forum si se vazu prins in imbulzeala cumparatorilor si a negusto­rilor, in strigatele celor ce-si laudau marfa sau se tocmeau fara nici un semn de nerabdare. Nu-si dadu seama cind ajunse in apropierea basilicei, cladirea mare in care magistratii judecau pe impricinati, in porticele careia negustorii discutau si incheiau afaceri, unde era un du-te-vino continuu. Vazu rezemat de una din coloane un gladiator si se apropie de el.

— Ce faci? Te-a prins rau taria vinului? il intreba, vazindu-l ca abia se tine pe picioare. Zeii te-au ajutat, ai iesit victorios din arena si lanistul te-a rasplatit bine.

— Ce zeii?! striga, batindu-se cu pumnul in piept. Am invins prin maiestrie, minuind fulgerator spada, dar lanistul sa stii ca nu a fost prea darnic.

Comosicus il asculta privindu-i sandalele scilciate si tunica zdrentuita. Si el fusese gladiator, insa nu umblase niciodata neingrijit imbracat. Cel pe care il avea in fata il socotea un om cazut prada viciului.

— Esti gladiator de la scoala lui Nerius?

— Nu, de la alta a lui Lamprinius Un nenorocit

— Sinteti multi acolo?

— Am mai ramas vreo zece. Unii au cazut in arena pe altii i-a vindut Lamprinius e atit de indatorat, incit in curind o sa-l vad si pe el sclav. Dar de ce ma intrebi, de ce te-ai oprit sa-mi vorbesti, te-a prins mila de mine? Ii urasc pe oamenii liberi si ii blestem pe zei! Toti sint rai! Intr-o vreme am sperat ca Caesar va face ceva pentru saracime, era omul popularilor, ca se va milostivi si va usura viata sclavilor, dar n-a facut nimic. Adica a facut s-a facut el dictator, stapin al Romei si imperiului A uitat de cei ce l-au ridicat atit de sus. Am luptat si eu pentru el impotriva optimatilor, am luat parte la dezordinele din forum, prin care multimea isi arata nemultumirea fata de modul cum con­duceau patricienii statul, citeodata transformindu-le in ade­varate rascoale. Si cu ce m-am ales? N-am reusit nici sa string banii cu care sa-mi rascumpar libertatea, desi intot­deauna mi-am invins adversarul in arena si l-am trimis la zei.

— Stiu, te inteleg si eu am fost gladiator, murmura Comosicus.

— Si cum, ti-ai cistigat libertatea luptind in arena? Vad ca esti un libert bogat

— Nu, cu mine s-au petrecut altfel lucrurile Dar vad ca nu esti atit de tare prins de taria vinului, pe cit pareai cind m-am oprit linga tine, putem sa stam de vorba si plimbindu-ne prin forum. Eu ma numesc Stertinius Maximus, tu ce nume ai?

— Spune-mi Mercurius

— Din ce neam te tragi, Mercurius? Haide, sa mergem!

— Sint gal, am fost luat captiv de legiunile lui Caesar si vindut ca sclav. Dar tu?

— Eu sint dac. Am ajuns pe alta cale sclav, apoi gla­diator. Pina acum legiunile romane n-au cotropit Dacia. Ma zbat sa le impiedic de a porni intr-acolo.

— Asta inseamna ca lupti impotriva lui Caesar?

— Daca ucizi ciobanul, se imprastie turma

— Da, te-am inteles. De multe ori si eu m-am gindit, Caesar ar trebui rapus. De cind a devenit dictator, nu mai este omul saracimii, nu ne mai putem pune speranta in el. Daca l-ar prinde in mijlocul lor, cind se aduna si se dedau la dezordini in forum, gladiatorii n-ar ezita sa-l trimita la zei!

Comosicus se opri si il strinse cu putere de brat.

— Astfel de oameni caut eu sa ma ajute. Ce crezi ca mi-ar cere in schimb? Tu, daca ai merge alaturi de mine, ce ai vrea sa-ti dau?

— Nu stii la ce viseaza un gladiator? Vreau bani si libertate.

— Ce ma indemni, ar fi bine sa vorbesc cu lanistul Lamprinius? Sint gata sa-i cumpar toti gladiatorii.

— Da e bine Dar n-ar strica daca te-ai duce la Nerius. Pe urma aranjeaza el, Nerius, cu Lamprinius. Altfel nu are incredere.

La iesirea din forum era o taberna. Comosicus il impinse usor si intrara. Se asezara la o masa in apropierea careia nu mai era nimeni. Ceru cirnati si vin. Era tulburat, gindea ca zeii il scosese in calea sa pe gladiator, ei il ajutau. Il indemna sa manince si sa bea.

— Ma pot increde in tine, Mercurius? rupse tirziu ta­cerea.

— De ce? Ce ai vrea sa fac?

— Sa vorbesti cu gladiatorii lui Lamprinius, sa-i con­vingi, sa alegi pe cei mai hotariti, ca eu sa stiu pe care sa-i cumpar. Daca reusim sa-l rapunem pe Caesar, toti cei ce ma vor ajuta vor primi nu numai bani si libertate, ii iau cu mine in Dacia, le dau pamint cit vor voi, isi vor face ferme bogate, asa cum au aici patricienii.

— Asta vreau si eu, sa parasesc Roma. In Galia nu ma pot duce, fiindca acolo dau cot peste romani. As pleca in Dacia cu tine Dar de ce spui ca le dai pamint vorbesti ca si cum ai fi rege

— Sint omul de incredere al regelui. Daca mergi cu mine, te vei convinge de asta, Mercurius. Poate ca zeii au sorocit sa-mi devii cel mai bun prieten. Tu cind mai poti veni in taberna asta?

— Cind vreau, aproape in fiecare seara.

— Sa stii ca ma gasesti aici.

Comosicus nu se grabi sa se duca la Nerius, cauta sa se convinga in ce masura se putea increde in gladiator. Daca l-ar fi denuntat praetorienilor, totul ar fi fost pierdut. Nu-l ingrijora viata sa, ci reusita misiunii ce o avea, era in joc soarta Daciei. Senatorul Cornelius Laberius il incurajase, ii spusese ca cel mai bun prilej pentru a da lovitura era in primavara, de Lupercalii, cind Caesar va merge in cortegiul cel mare, cu marele pontif si preoti, trecind prin mijlocul multimii. Atunci se va putea crea usor panica, garda se va razleti, iar gladiatorii il vor inconjura si ucide pe dictator. In citeva zile Mercurius se dovedi de buna-credinta, se schim­base cu totul, ii vorbea cu insufletire, arata ca un luptator hotarit sa invinga. Socoti ca era momentul sa stea de vorba cu Nerius. Era pe la vremea prinzului cind intra in scoala de gladiatori. Il gasi pe lanist bine dispus, isi sfirsise gustarea de dimineata, sorbea vin dintr-o cupa.

— Aduc multumiri zeilor, pentru ca m-au ajutat sa-l revad pe fostul meu stapin! saluta el din usa.

Lanistul opri cupa aproape de gura, privindu-l dezo­rientat. Parca nu-i venea sa creada ca il avea in fata pe fostul sau gladiator. Isi reveni insa repede, incepu sa zimbeasca si se grabi sa-l primeasca:

— Fii binevenit, Stertinius! Ma rog lui Iupiter pentru tine! Ce, te-ai gindit sa te inapoiezi la Roma? Tocmai aveam nevoie de un gladiator bun, de care sa fiu sigur ca nu va cadea rapus in arena. Te apropii de batrinete, ca si mine, insa vad ca ai ramas tot asa de vinjos.

— Sa stii, Nerius, sint gata sa fac iarasi pe gladiatorul, daca tu ma vei ajuta sa indeplinesc misiunea pentru care am venit.

— Ce misiune?

— Sa opresc pornirea legiunilor spre Dacia.

— Asta n-ai sa o poti face! Caesar e puternic, Senatul i se supune, iar numarul legionarilor sai creste necontenit.

— Il trimit la zei, Nerius!

Lanistul facu ochii mari si izbucni in ris:

— Du-te de-l omoara! il astepti la Senat si, cind vine, iti infigi jungherul in piept. Parca n-ai fi luptat in arena, Stertinius, si parca n-ai fi trait la Roma atitia ani! Tu n-ai vazut garda de lictori si de praetorieni care il insoteste pe dictator? Sa stii ca il uraste multa lume, mai ales patricienii, magistratii si senatorii, toti ii doresc pieirea, insa toti sint lipsiti de curaj. Cel care ar reusi sa-l ucida ar fi incununat cu lauri in forum. Dar sa lasam gluma, vad ca vorbesti cu o pornire ce ma infioara. Ai venit sa-mi ceri ajutorul? Te-ai gindit cum?

— Cumpar gladiatori din cei mai de incredere, pe care ii aveti tu si Lamprinius, lanistul. De Lupercalii asteptam in mijlocul multimii trecerea cortegiului dictatorului, facem sa izbucneasca panica si dezordinea, ii imprastiern garda si-l rapunem. Platesc oricit, Nerius! Gladiatorii cu care voi da lovitura vor primi bani multi si libertate. Celor care vor dori sa mearga in Dacia, le dam pamint, ii voi ajuta sa-si injghebeze ferme.

Pe masura ce il asculta, zimbetul ingheta pe fata lui Nerius. Ceea ce voia dacul sa intreprinda era plin de peri­cole, isi mai amintea, fusese baietandru cind vazuse spinzu-rati pe via Appia sclavii rasculati care il urmasera pe Spartacus. Il intreba descumpanit:

— Ai vorbit cu Lamprinius, iti vinde din gladiatori?

— Nu, nici nu-l cunosc; asta o vei face tu.

— Ai noroc, Stertinius, si eu il urasc pe dictator. Da, voi vorbi cu Lamprinius, imi e dator multi bani. De la o vreme ii merge rau, a ajuns un lanist sarac. Intrebarea este: cum facem ca noi — eu si Lamprinius — sa nu fim banuiti ca te-am ajutat sa pui la cale conjuratia?

— M-am gindit si la asta, Nerius. Voi deschide o scoala de gladiatori, ma fac lanist. Dupa ce dau lovitura, fug in Dacia.

— Da, daca te anunti la Oficiul public si platesti darile nu dai nimic de banuit. Tu esti libertul Stertinius Maximus, nu dacul Comosicus. Te ajut, dar ai destui bani?

— Aur, numai denari de aur, lanistule!

— Iti urez noroc, Stertinius! Ma voi ruga lui Iupiter si lui Apollo pentru tine!

Urmara zile de incordare si alergare. Primavara se apro­pia, mai era numai o luna pina la sarbatoarea Lupercaliilor. In tot ce facea, Comosicus se sfatuia cu senatorul Cornelius Laberius. Se cerea multa prevedere, daca incercarea cu gla­diatorii nu reusea, lovitura trebuia data si pe alta cale. Nu era de scapat din vedere nimic. Prin Roma incepuse sa se imprastie zvonul ca dupa Lupercalii dictatorul se va duce la legiunile sale in Macedonia, iar de acolo va porni spre Dacia. Daca reusea sa plece, totul ar fi fost pierdut. In framintarea lor, se gindira la Marcus Iunius Brutus, el putea fi un bun ajutor, in cazul cind situatia devenea desperata. Dupa oarecare insistenta, Cornelius Laberius reusi sa-l aduca in villa sa pe tinarul senator. Acesta veni insotit de cel mai bun prieten al sau, si el tot tinar, de Longinus Cassius. In triclinium era si Comosicus.

— Voi aduce jertfe tuturor zeilor si ma voi ruga lor pentru sanatatea voastra! ii primi senatorul ridicindu-se de pe scaun.

— Eu ma voi ruga Cybelei pentru tine, Cornelius La­berius, ea este mama zeilor, rosti Brutus drept salut, inaintind spre el si imbratisindu-l, apoi continua rizind: pentru a fi sigur ca nu-mi vei face ceva — prea ai insistat sa viu la tine — mi-am luat ca insotitor pe Cassius. Dar vad ca ai un oaspete Cine este? intreba, intorcindu-se spre Como­sicus.

Erau amindoi tineri, inalti, frumosi, cu cautaturi senine, isi purtau cu distinctie togele, de sub care le iesea bratul drept cu muschi puternici.

— Pentru cei din Roma este libertul augustal Stertinius Maximus, se grabi sa raspunda senatorul, iar pentru voi doi — dacul Comosicus. Poate ca zeii au sorocit ca vietile voastre sa se intilneasca, sa savirseasca o fapta al carei rasunet se va intinde de-a lungul veacurilor.

Brutus il privea pe dac staruitor, mirat, nu avea plete si barba bogata, cum stia ca se purtau popoarele din afara hotarelor imperiului, dupa vesminte arata ca un libert de-al Romei, care reusise sa se imbogateasca facind afaceri negusto­resti.

— Nu inteleg, Cornelius Laberius, nu vad ce fapta am putea sa savirsim impreuna?! Dacia nu a fost inca supusa si facuta provincie romana. Ce este imperiul Romei? Un mozaic de popoare. Cind am venit incoace, am trecut cu Cassius prin forum. Se vintura acolo o multime formata din toate neamurile: negri voinici din Numibia, gali si germani cu barbi si plete blonde, egipteni cu fetele impietrite, asirieni tacuti cu priviri blinde, traci vinjosi cu piepturi late, evrei buni de gura, care stiu sa-si laude marfa si sa se tocmeasca, greci semeti, plini de invatatura, care ne domina in tacere prin stiinta si arta lor, iar printre acestia ici-colo mai vedeai si cite un roman. Cind se vor rascula toate popoarele subju­gate de legiunile noastre, imperiul se va destrama ca fumul in vint. Acum Caesar si-a indreptat privirea spre Dacia, o stie bogata si puternica, se teme de daci, vrea sa o cuce­reasca inainte de a fi prea tirziu

— Si o va face, Brutus! sari senatorul intrerupindu-l. O va cotropi, pentru ca tu dormi, iar Roma e sclava, continua rizind, facind aluzie la cele scrise pe papirusurile gasite de Brutus pe scaunul sau din Senat.

— Te vei convinge ca nu dorm, Cornelius Laberius.

— Asa, am ajuns unde doream, relua senatorul. Acum pot sa va spun ce cauta acest dac la Roma. Sa stiti ca a fost sclav, a luptat ca gladiator in arena, are act de rascum­parare, este un libert cu toate drepturile date de legi. Ei bine, Brutus si Cassius, stiti ce vrea sa faca el? Sa impiedice pe Caesar de a porni cu legiunile spre Dacia!

— Cum?

— Il va omori pe dictator in ziua Lupercaliilor! Senatorul continua, destainuind toate pregatirile facute de Comosicus, aratindu-si temerea ca s-ar putea sa nu reu­seasca.

— Da, e bine murmura Brutus. Vezi, Cassius, la asta noi nu ne-am gindit. Este mai buna calea asta, gladiatorii se vor putea pierde usor in multime.

— Totusi, prevederea este necesara, interveni Comosicus. Mai trebuie pregatita si o alta cale

— Asta e treaba mea si a lui Cassius, de multa vreme ne-am framintat pina ne-am hotarit ce sa facem. Daca in ziua Lupercaliilor dictatorul va scapa cu viata, il vom ucide noi in Senat!

— Pentru asta te-am chemat, Brutus, se grabi senatorul. Pentru mine erai singura speranta. N-am stiut ca la fel ca tine gindeste si Cassius. Ma voi ruga zeilor pentru izbinda gladiatorilor sau a voastra! Vom continua sa mai vorbim despre unele amanunte, dupa ce vom sorbi citeva cupe de Falern, gasesc ca este vinul cel mai bun. Poate ca Iupiter si Zamolxis si-au intins mina si au hotarit sa-l ia la ei pe dictator. Caesar nu va avea scapare!

Capitolul VIII
SE STAVILESTE DESTRAMAREA

upa plecarea lui Comosicus la Roma, regele trimise calareti la toate capeteniile de tinuturi spre a le vesti sa vina degraba la Sarmizegetusa. Voia sa se convinga ce gindea fiecare, pe ce pozitie se plasa fata de indirjirea tarabostilor, si totodata sa stabileasca amanuntele stringerii oastei indata ce se va desprimavara. Vedea in iarna ce se apropia un aliat si un dusman pentru el: aliat, pentru ca intirzia legiunile romane sa porneasca spre Dacia, si dusman, fiindca impiedica stringerea cetelor de luptatori si organizarea unitatilor de lupta de catre fostul tribun Lacterius Babrius, luind ca model falangele macedonene si tactica lui Alexandru Macedon. Sta­tuse mult de vorba cu capeteniile, ascultase parerea fiecaruia si cautase sa-i patrunda in suflet. Se convinsese, Cotiso, Rholes si Zyraxes erau intr-o anumita masura de partea tarabostilor; ceea ce ii facea sa ramina strins uniti cu tara era teama de Roma. La Cotiso observa o oarecare comportare de independenta, ca si cum tinutul sau era o tara vecina cu Dacia, insa, stiindu-se in calea legiunilor lui Caesar, nu pregetase sa repete de nenumarate ori indemnul ca intreaga oaste sa se adune in cimpia de la Argedava, iar de acolo sa porneasca spre Dunaris. Rholes, stiindu-se departe, nu se aratase prea ingrijorat, pastra in sinea lui convingerea ca romanii nu vor inainta pina in partea de rasarit a Daciei, ca batalia cea mare se va da undeva dincolo de tinutul lui Cotiso, ii vedea locul printre dealurile dintre Dunaris si muntii Haemus. Zyraxes adusese o veste buna, toate cetatile grecesti de pe tarmul Pontului Euxin: Histria, Tomis, Callatis si Dionysopolis se pregateau sa lupte impotriva legiu­nilor Romei alaturi de oastea regelui. Scorilo, capetenia de la Ziridava, si Sagitulp, de la Porolissum, se dovedisera cu totul supusi, gata sa indeplineasca orice porunca. Duras se retra­sese, de cind era suferind lasase tinutul sau sa fie condus de-a dreptul de rege. Ceea ce provocase o stare de incordare si de neintelegere pornise de la faptul ca in Dacia era pe cale de a se forma doua osti: una adunata de tarabosti, din pilcuri separate pe fiecare tinut, iar alta constituita din comatii care, in numar tot mai mare, paraseau satele fugind de pe mosii si se retrageau la Rasidava. Acolo Rundacis si Lacterius Babrius injghebau noua armata a tarii. Separat de acestea erau garzile formate din slujitori ai cultului lui Zamolxis, conduse de capnoboti, care, unite, puteau con­stitui o mica oaste. In fata pericolului roman, marele preot era hotarit sa mearga alaturi de rege cu garzile sale, spre a lupta impotriva legiunilor. Venise apoi iarna grea, geroasa, cu omat mult. Zile de-a rindul pe deasupra Daciei plutise negura. Ingrijorarea regelui crestea, de la Comosicus nu sosea nici o veste, numai de la Acornion primise un mesaj. Acesta il anunta ca indata ce vremea se va incalzi ii va trimite un mare transport de arme, strinse de cele patru cetati pontice. Totodata ii spunea ca negustori veniti de la Bizant aduceau stiri pline de neliniste, dinspre miazazi continuau sa soseasca in Macedonia noi legiuni romane. Intr-o oarecare masura se mingiia cu faptul ca triburile vecine de la rasarit, miaza­noapte si apus se dovedeau pasnice, nu se aratau pornite sa-i atace hotarele, capeteniile lor primisera cu bucurie daru­rile sale. Astepta cu nerabdare primavara, pentru a trece cu energie la pregatiri militare cum nu facuse niciodata, nu­trind speranta ca intreaga tara va sari strins unita in jurul sau in acel moment greu. Uitase de povara batrinetii. Era pe la inceputul lui februarie, vremea se mai incalzise, soarele facea sa luceasca omatul. Statea la fereastra si privea departe in zare, spre crestele muntilor dinspre miazazi, cind capetenia garzii anunta ca Rundacis voia sa-i vorbeasca. Il primi cu nestavilita neliniste, se temea de o veste rea, desi in el avea toata increderea.

— Marite rege, ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta!

— Bine, Rundacis, si eu ma rog lui Zamolxis pentru tine.. Avem vreo stire de la Comosicus? A sosit primavara, in­cercarea cea grea se apropie creste pericolul

— Nu, n-a venit nimic, Marite rege. Se poate ca el sa fi trimis vreun papirus, dar se va fi intimplat ceva pe drum aducatorului. Cind a plecat mi-a spus sa nu ne ingrijoreze tacerea lui, sa nu cadem prada zvonurilor, sa asteptam sa se intoarca, pentru ca numai el va cunoaste adevarata situatie. Cit priveste pericolul, Marite rege, da, si eu il vad apropiindu-se. Pentru asta am indraznit sa viu la tine. Daca era Comosicus, acest lucru l-ar fi facut el.

— Atunci tot ai aflat ceva

— Este mai mult framintare, Marite rege. M-am gindit ca s-ar putea ca legiunile romane sa nu porneasca in acest an spre Dacia, insa tu din prevedere trebuie sa stringi oastea si sa o duci spre hotarul dinspre miazazi

— Da, si? Ce te framinta?

— Marele zeu imi este martor, Marite rege. Nu vreau sa te supar, fac asta numai din respect, supunere si dragoste pentru tine. Indemnul meu este ca, pina se intoarce Como­sicus, sa nu ai incredere in tarabosti

— Asa te-a sfatuit el sa-mi spui? Si ce sa fac, daca nu am incredere?

— Marite rege, sa nu se stringa la Sarmizegetusa oastea formata din pilcurile aduse de capeteniile de tinuturi, ci sa dai porunca sa se adune in valea larga a riului Maris, catre Apulum, iar tu sa nu te duci in mijlocul ei, pentru ca te-ai vedea prins intre tarabosti. Pretutindeni pe unde vei merge va trebui sa fii insotit de pilcul meu de calareti si de oastea cea noua pe care o organizeaza in graba Durasis si Lacterius Babrius la Rasidava. Indata ce va pieri omatul o vom aduce aici. Sa stii ca tot mai multi comati vin, toti hotariti sa lupte alaturi de noi, sa apere tara si pe rege. De la Sargedava nu poate patrunde nimeni spre cetatea de scaun fara voia noastra, lasam sa treaca numai garzile de preoti.

— Adica sa avem doua osti, una a tarabostilor si alta a comatilor Sa ma framinte si pericolul unei infruntari singeroase intre tarabosti si comati, murmura regele tulburat.

— Asta numai pina se intoarce Comosicus, Marite rege. Daca va trebui sa luptam cu legiunile romane, oastea Daciei va fi una. Chiar si ei, tarabostii, vazind primejdia se vor stringe in jurul regelui.

— Iar daca Caesar nu ne mai ataca, in tara va izbucni un razboi intre cele doua osti, a tarabostilor si a comatilor, intr-acolo vrea sa impinga lucrurile Comosicus, de aceea l-am tinut inchis.

Rundacis nu-si putu stapini un zimbet.

— Nu, Marite rege, nu se va intimpla asta, pentru ca multi comati din oastea tarabostilor vor trece de partea noastra. Comosicus va porni apoi sa imparta pamint celor din sate, luind la rind cetate cu cetate, mosie cu mosie. Dar sa nu mergem cu gindul atit de departe, pentru ca inca pluteste pe deasupra capetelor noastre pericolul Romei. Acum noi trebuie sa ne pregatim de lupta.

Regele ramase un timp pe ginduri, apoi deodata salta capul:

— Bine, asa voi face! Oastea cea mare se va aduna in cimpia din apropiere de Apulum, iar eu voi merge acolo numai insotit de oastea cea noua. Tu ma indemni sa am incredere in Comosicus, iar la plecare el mi-a spus sa ma incred in tine. Ma voi sfatui si cu Marele preot.

Dupa o saptamina, in valea de la Sargedava strajerii oprira o mica trupa de saltimbanci, mimi si mascarici. Ve­neau dinspre Singidunum si voiau sa mearga la Sarmizegetusa spre a inveseli lumea. Capetenia garzii nu stia ce sa faca, sa-i lase sa treaca sau nu. Rundacis ii spusese cine are voie sa inainteze pina la cetatea de scaun. Ca sa se scurga mai usor timpul, comediantii incepura sa-si arate iscusinta, provocind hazul strajerilor strinsi in jurul lor. Cind veselia era in toi, dinspre vale rasunara ropote de cai si de dupa cotitura dru­mului se ivira mai multi calareti. In frunte mergea Carpio. Capetenia cetatii ii iesi inainte. Vorbira putin, apoi il chema pe cel care conducea trupa. Acesta, dupa ce afla cine era cel care venise, privi cu grija in jur, ca si cum se temea sa nu fie auzit de cineva, se apropie de Carpio si ii sopti ceva. Totul se schimba fulgerator, comediantii erau liberi sa mearga la Sarmizegetusa. Dar nu numai atit, dadu capeteniei trupei un cal si ei doi pornira in galop inainte. Il duse de-a dreptul la rege.

— Ce e Carpio, ce s-a intimplat?

— Avem veste de la Comosicus, Marite rege!

Regele se tulbura, barba ii tremura usor. Ingrijorat daca stirea era buna sau rea, asculta spusele lui Carpio despre noii veniti, apoi privi cum comediantul scoase un papirus din captuseala tunicii.

— Citeste ce scrie, Carpio! il indemna stapinindu-si cu greu framintarea.

Carpio incepu, rostind clar si rar cuvintele:

„De la Comosicus, Sanatate!

Marite rege, Marele zeu ma calauzeste, am ajuns la Roma si am inceput treaba. Pina acum totul merge bine. Daca Zamolxis si Iupiter ne vor ajuta, in cea de a cincisprezecea zi inainte de calendele lunii martie cel ce vrea sa cotropeasca Dacia va fi trimis la zei. Mi-am gasit ajutoare de nadejde, in care ma incred ca in mine. Sa stii, Marite rege, ca nu am fost lipsiti de prevedere, daca prima lovitura va da gres, avem pregatita pe a doua. Dar, cum nimeni nu-si cunoaste destinul, nu trebuie sa ne bucuram dinainte, tu sa continui sa stringi o oaste puternica, sprijinindu-te pe comati, atent la uneltirile tarabostilor. Indata ce voi incheia cele puse la cale aici, voi porni degraba spre tara.

Marite rege, mi-am facut un bun prieten din aducatorul acestui papirus, i-am vorbit mult despre intelepciunea, vitejia, bunatatea si darnicia ta. Nu ma indoiesc ca vei sti sa-l rasplatesti cum se cuvine, sa-i satisfaci orice dorinta.

Ma rog in fiecare clipa Marelui zeu sa salveze Dacia, iar tie sa-ti dea sanatate si viata lunga, Marite rege!

Pe masura ce il asculta, pe fata regelui isi facea loc spe­ranta si hotarirea de a nu se lasa surprins de evenimente, ci va intensifica pregatirile. Pentru Comosicus incerca senti­mente ce mergeau de la recunostinta si admiratie pina la o dragoste ce parea parinteasca. Cind Carpio sfirsi de citit, el rasufla din adinc, se simtea mai usurat de povara grijii tarii. Il invalui pe comediant intr-o privire calda si il in­treba:

— Pentru fapta ta plina de curaj si de buna-credinta, spune-mi, cu ce ai vrea sa te rasplatesc? Daca vrei bani, iti dau oricit doresti.

Acesta raspunse, inclinindu-se cu supunere:

— Marite rege, eu si cei din trupa mea — saltimbanci, mimi si mascarici — sintem niste oameni fara tara, de cind meleagurile pe care ne-am nascut au fost cotropite de romani, ratacim la intimplare prin uriasul imperiu al Romei, dornici sa avem si noi o patrie pe care sa o iubim, unde sa ne simtim stapini. Ai vrea, Marite rege, sa ne primesti, sa-ti devenim supusi, sa avem libertatea de a inveseli poporul?

— Numai atit?! murmura regele cu un zimbet larg, mirat de modestia saltimbancului, apoi intoarse privirea spre capetenia garzilor si a scribilor: Carpio, sa spui construc­torilor din cetate ca am poruncit sa faca acestor oameni case bune, printre celelalte din vale, iar mai tirziu, dupa ce in­departam de noi pericolul Romei, ii vom pune sa construiasca un teatru, asa cum au grecii, caci vad ca el este grec.

— Vom juca multe comedii si tragedii, Marite rege, ca la Atena! se insufleti comediantul.

— Tu sa ai grija de ei, Carpio. Sa se dea fiecaruia din tezaur cite o suta de denari de aur.

— Daca este nevoie, merg inapoi la Roma sa aduc vesti noi. Sint gata sa pornesc la drum, Marite rege!

— Vom vedea ne vom mai gindi, murmura regele privind spre usa, in cadrul careia se ivise marele preot. Poti sa pleci, Carpio, mai tirziu te voi chema iarasi la mine.

Dupa ce ei iesira, regele intinse papirusul marelui preot si il indemna sa-l citeasca. Astepta. Vedea cum fata lui Deceneu se lumina.

— Marite rege, poate ca Marele zeu ti-a dat ca ajutor pe acest barbat de nadejde, care intotdeauna s-a dovedit neobosit. Au fost momente cind amindoi l-am judecat gresit, ne-am indoit de buna-credinta a lui. Daca reuseste acolo la Roma, inseamna ca a salvat Dacia!

— De nu veneai, Deceneu, trimiteam sa te cheme. Tu esti ajutorul meu, cu tine am impartit bucuriile si grijile pentru tara. Amindoi sintem acum batrini, se cade sa ne gindim la viitor. Duras este nu numai ajuns in pragul batrinetii, dar se dovedeste si un om nevolnic. Dupa ce Carpio mi-a citit acest papirus, stii ce am gindit?

— Ce, Marite rege?

— Sa-l fac pe Comosicus urmasul meu. Dupa ce eu plec la Marele zeu, el sa fie rege. Tu, ca Mare preot, vei indeplini aceasta dorinta a mea.

— Asa voi face, daca Zamolxis nu ma va chema la el inaintea ta. Ne asteapta grele incercari. Dupa ce scapam de primejdia romana trebuie sa-i potolim pe tarabosti, altfel poporul ramine impartit in doua tabere, iar tu stii de care parte este Comosicus.

— M-am mai gindit la ceva, Deceneu. Roma este puter­nica, dupa Caesar va veni altul, lacomia de cuceriri a roma­nilor se arata fara margini. Galii, germanii, grecii, egiptenii si multe ale popoare sint acum supusii lor. Ma framint sa fac tot ce este cu putinta spre a ajunge la o intelegere cu ei, sa le fim prieteni si aliati. Lucrul asta am sa-l incerc tot cu ajutorul lui Comosicus.

— Asta ma framinta si pe mine, Marite rege. Tocmai vroiam sa-ti fac acest indemn. Totul depinde de destinul pe care zeii l-au sorocit pentru Caesar. El este pornit pe razboi, vrea supunere.

— Da, asa este. Vom mai vorbi despre asta. Acum vreau sa mergem in marele sanctuar si amindoi sa ne rugam Ma­relui zeu sa ne ajute.

Rundacis venise de citeva zile la Rasidava. Statuse in­delung de vorba cu Lacterius Babrius, Durasis si Zoltes. Comatul se schimbase mult, devenise adevarata capetenie militara, iar tinarul taraboste adusese in noua oaste ce se inchega pe toti luptatorii strinsi din satele de pe mosia cetatii sale. Impreuna cu Carpio, Scorilo si Sagitulp, toti erau zidul de aparare a regelui. Armata cea noua, asa cum o organizase fostul tribun, ajunsese sa fie formata din cinci unitati ase­menea legiunilor, din care una de calareti, si ea crestea ne­incetat. Asteptau sa se incalzeasca vremea, sa soseasca armele trimise de cetatile pontice, despre care Acornion il instiintase pe rege. Stiau ca in curind se vor stringe in cimpia de la Apullum pilcurile de oaste aduse de capeteniile de tinuturi, in care ei nu vedeau altceva decit armata tarabostilor. Acestia in orice moment puteau sa se arate fatis impotriva regelui.

Spre seara Rundacis se desparti de ceilalti si se retrase in mijlocul familiei. Copiii — doi baieti si doua fete — se insirau cu virsta la rastimpuri egale intre opt si cincisprezece ani. Batrinul Jder inca se tinea in putere, alerga neobosit alaturi de Durasis si Zoltes. Isi iubea mult ginerele, nutrea pentru el un simtamint de admiratie si respect. Stateau amindoi la masa, cu ulcelele in fata, simteau cum vinul le facea singele sa alerge mai repede prin trupuri. Era un mo­ment de tihna pentru ei, lasau gindurile sa alerge nestin­gherite. Linistea se sparse cind intra un strajer de la poarta:

— A venit un calator, cica e in trecere pe aici si ar vrea sa-ti vorbeasca, rosti el privind spre Rundacis.

— De ce nu cu tata? El e stapin aici

— A intrebat intii daca esti in cetate

— Bine, adu-l incoace.

— Atunci eu sa-mi vad de treaba, ma retrag murmura batrinul.

Strajerul aduse repede pe noul venit. Dupa vesminte, Rundacis isi dadu seama ca avea in fata un taraboste. Il privi indelung, figura lui ii parea cunoscuta, se asemana cu aceea a sclavului Burrennus, fostul stapin al Rasidavei, pe care regele il pedepsise. Un fior il sageta prin jnima. Fusese iertat? Era din nou taraboste? Venise sa-i ia inapoi ce­tatea? Se intreba, privindu-l mirat. Ingrijorarea incepu sa-i creasca in suflet, insemna ca se intimplase ceva la Sarmizegetusa, dupa ce el plecase de acolo.

— Nu te mai chinui, vad ca m-ai recunoscut, da, sint Burrennus, fostul taraboste, devenit sclav. Stiu ca si tu ai fost sclav. Sa nu te framinte gindul ca ti-as purta ciuda, fiindca regele ti-a dat cetatea si mosia mea. Sa le stapinesti sanatos! Vei avea cite doresti, mie imi vei da altele

Vorbind, Burrennus se aseza pe un scaun, pe care il trase mai aproape de masa.

— Cum sa-ti dau?! De unde?!

— Stai, nu te grabi si nu te mira. Sa ma asculti in liniste si sa chibzuiesti bine. Tarabostii vor savirsi ceea ce prega­tesc, chiar si fara tine, pentru ca altfel nu se mai poate. Vin din partea acelora care se impotrivesc cuvintului re­gelui, nu vor sa imparta comatilor nimic din pamintul mo­siilor cetatilor. Au fost framintari mari, s-au purtat discutii aprige, insa pina la urma alegerea a cazut asupra ta. Tu vei fi rege!

Rundacis sari in picioare, ducind fulgerator mina la briu si apucind strins minerul jungherului.

— Ce vorbe sint astea, Burrennus? striga de rasuna in­caperea.

Fostul taraboste nu se descumpani, izbucni intr-un hohot de ris:

— Mi-am inchipuit ca asta te va uimi, iar lucrul nu ma mira. Stai linistit si asculta-ma. Pe mine poti sa ma privesti doar ca pe un simplu sol, venit din partea tarabostilor rasculati. Batrinul Burebista va fi alungat sau s-ar putea sa fie trimis la Marele zeu Tara are nevoie de un rege tinar, viteaz, bun militar, om cu porniri stapinite, care sa cunoasca viata de la sclavie pina la aceea de taraboste, iar acela esti tu; pentru asta ai fost ales sa ne fii rege!

Prin mintea lui Rundacis gindurile rasareau, se intrerupeau, se incrucisau, se reluau fulgerator. In sufletul sau isi facea loc convingerea ca tot ce se pusese la cale era ticalosie si tradare, totusi se cadea sa-i incurajeze, sa vada pina unde vor merge, ce urmareau. Retrase mina de la briu si se aseza la loc pe scaun murmurind:

— Nu-mi vine sa cred, Burrennus! Erau altii, care din mosi-stramosi sint tarabosti putea fi unul ales Acum, fii binevenit, esti oaspetele meu, continua cu voce schimbata. Ca sa capatam mai mult curaj, e bine sa golim cite o ulcica de vin. Sa bem in sanatatea celor ce lupta pentru salvarea Daciei! Si cum ar fi sa incepem? il intreba dupa ce sorbi de citeva ori.

— Asteptam, sa vedem ce fac legiunile romane. Daca scapam de razboi, dam lovitura! Pentru asta ajutorul tau va fi neprecupetit.

— Cum, ce trebuie sa fac?

— Sa ni-l dai in mina pe dusmanul tarabostilor.

— Pe cine?

— Pe Comosicus! Indata ce se va intoarce de la Roma, faci in asa fel incit sa-l atragem intr-o cursa si sa-l prindem. Dupa aceea imprastii comatii care s-au adunat aici. Totul va fi apoi in mina noastra. Sus, pe Kogaion, in Marele sanctuar, tu vei fi uns ca rege al Daciei de catre noul Mare preot, in timp ce corul va inalta un imn de slava catre Marele zeu. Acolo toti tarabostii rasculati iti vor jura supu­nere.

— Ceea ce spui ma buimaceste, Burrennus! Ar fi prea frumos! Cum de v-ati gindit la mine? Fie, asa voi face! Sa duci veste tarabostilor ca sint de partea voastra. Ca rege, primul gest pe care il voi face va fi sa te ridic din nou la rangul de taraboste, sa-ti dau inapoi cetatea si mosia Rasidava.

Fostul taraboste goli restul de vin din ulcica, apoi se salta in picioare, rostind cu o insufletire bine simulata:

— Ma voi ruga neincetat Marelui zeu pentru sanatatea ta, Marite rege! Acum s-a facut tirziu, trebuie sa plec ne­vazut si nerecunoscut de nimeni, asa cum am venit. Sa stii ca omul nostru de incredere pe Kogaion este capnobotul Sargio, prin el vom tine legatura intre noi. Veti fi tot restul vietii impreuna, Marite rege, pe Sargio il vei avea alaturi de tine ca Mare preot.

Iesira. Il insoti pe Burrennus pina la poarta, apoi il ur­mari cu privirea pina pieri in intuneric printre nametii de omat. Toata noaptea somnul nu se lipi de el. Se iveau zo­rile, cind, urmat de garda, porni in galop spre Sarmizegetusa. Catre vremea prinzului ajunse si intra de-a dreptul la rege. Povesti tot ce-i spusese Burrennus, jura credinta si supunere, apoi ceru sfatul. Regele vorbi dupa o indelunga tacere:

— Pe Comosicus il vor ei de el se tem! Pe mine ma socotesc un mosneag neputincios, usor de inlaturat. Tu, Rundacis, sa te tii in legatura cu ei, cauta sa afli toate pre­gatirile lor. Il asteptam pe Comosicus. Numai dupa ce vom afla ce s-a petrecut la Roma ne vom da seama ce trebuie facut. Am incredere deplina in tine, Rundacis, esti un luptator de nadejde. Voi vorbi si cu Marele preot, trebuie sa urma­reasca miscarile capnobotului Sargio. Cind iesi, sa-i spui lui Carpio sa vina la mine.

nca de la inceputul anului 700 al Romei se putea observa mai multa imbulzeala, agitatie si insufletire de-a lungul ulitelor pe care se inghesuiau pravaliile negustorilor si pe strazile dintre forum, terme si Cimpul lui Marte, popu­latia uriasei urbe romane se pregatea pentru marile serbari ale Lupercaliilor, ce se sarbatoreau in fiecare primavara la idele lunii februarie. Se anuntase din vreme — Caesar o do­rise — in acel an Lupercaliile urmau sa se desfasoare cu mai mult fast si veselie, cu spectacole bogate in Circul cel Mare si in Circul Flaminius, si cu o procesiune uriasa ce va porni din Cimpul lui Marte, dupa ceremonia aducerii jertfelor pentru imbunarea zeului Lupercus — ocrotitorul turmelor, al cimpului si al fertilitatii pamintului, vitelor si femeilor — de aceea negustorii se grabisera sa aduca din partile de rasarit ale imperiului tesaturi alese si toate cele necesare pentru tot felul de costumatii, iar mestesugarii sa scorneasca cele mai ciudate si mai vesele masti, in timp ce lanistii se straduiau sa organizeze cit mai frumoase lupte de gladiatori. In zilele premergatoare marii sarbatori Roma parea in fierbere, atit de mult sporira zarva si miscarea. Idele lunii februarie venira.

Indata ce se ivira zorile, multimea incepu sa se scurga din toate partile, adunindu-se in suvoaie nesfirsite pe ulitele ce duceau spre Cimpul lui Marte, mergind vesela si gala­gioasa, fiecare grabit sa apuce un loc cit mai bun in apro­pierea altarului la care urma sa se desfasoare ceremonia aducerii jertfelor in cinstea lui Lupercus. Se puteau vedea oa­meni din toate neamurile, pe care destinul ii impinsese spre Roma, parasind tarile lor cotropite de legiunile imperiului, schimbindu-si felul de viata, incit zeii si credinta nu-i mai desparteau si nu-i mai dezbinau. Pentru unii Lupercus era Pan, pentru altii Bacchus ori Dionysos, de aceea multi nu­meau serbarile „bahice” sau „dionysiace”. Adunati pe Cimpul lui Marte, toti se simteau infratiti. Soarele abia se ridicase deasupra muntilor ce se pierdeau in zare, cind cimpul din jurul altarului incepu sa se umple de barbati, femei si copii, in acelasi timp, dinspre Circul Flaminius pornira lupercii — preotii cultului lui Lupercus — insotiti de ceilalti slujitori, urmati de un sir de oameni purtind masti din cele mai ciudate. Erau pani cu trupurile infasurate in piei de tap, avind pe capete coarne de tap, iar cu picioarele virite in incaltari ce aduceau a copite de tap; bacchusi cu coroane din ramuri verzi, subtiri, impanate cu flori de primavara — tineri, cu trupurile goale, zvelte, cu muschii incordati, tinind in miini toiege imbracate in curpeni de edera; bacante — preotese ale lui Bacchus — minunate dansatoare, sumar acoperite, purtind esarfe stravezii, aratind pline de viata, iar dupa ei saltimbanci, mimi si mascarici pregatiti sa inve­seleasca si sa indemne multimea la petrecere. Ultimii erau slujitorii care aduceau cele necesare ritualului: unii trageau de coarne sau impingeau tapii si caprele ce urmau sa fie adusi jertfe, altii purtau vasele cu carbuni aprinsi, cu vin si untdelemn; unul ducea cutitele pentru injunghierea, spintecarea si jupuirea animalelor, iar altul — saculetul cu mola salsa ce se presara in timpul slujbei. In scurt timp in ju­rul altarului inghesuiala deveni atit de mare incit multi renuntara, isi cautara un loc potrivit de-a lungul aleii prin­cipale, pe unde se asteptau sa vina alaiul lui Caesar si al marelui pontif, sau a cararilor pe care aveau sa porneasca in fuga lupercii dupa ceremonia aducerii jertfei. Pe masura ce soarele se ridica, nerabdarea multimii crestea.

Comosicus aranjase cu gladiatorii sai sa vina unul cite unul, sa se imprastie prin multime la o raspintie a cararii pe unde urmau sa treaca in fuga lupercii, pentru ca pe acelasi drum, dupa datina, trebuia sa porneasca si alaiul dictatoru­lui. Atunci imbulzeala, alergarea si veselia ar fi fost in toi, se putea provoca repede dezordinea si panica, usurind lovi­tura pregatita cu multa grija. Stabilise ca doua duzini de gla­diatori sa se gaseasca pe o parte a cararii, iar doua pe cea­lalta. Toti purtau tunici de sclavi si de liberti, fiecare tinea ascuns jungherul in sin. Nu aveau alte arme, nici scuturi, nu trebuiau sa arate ca gladiatori, spre a nu da nimic de banuit. Comosicus venise din timp; pentru cei ce-l cunosteau era libertul imbogatit Stertinius Maximus. Se hotarise ca insusi el sa conduca atacul gladiatorilor asupra lui Caesar, cu pre­tul vietii, numai sa salveze Dacia. In apropierea raspintiei era un maslin cu trunchiul gros si scorburos. Iesind din suvoiul multimii ce mergea pe carare, cei doi lanisti — Nerius si Lamprinius — se indreptara spre el si se oprira sub coroana lui bogata.

— Pe toti zeii, Nerius, simt cum ma cuprinde frica.

— De ce, Lamprinius?! Noi nu avem nici un amestec. Am vindut, cu acte intocmite prin Oficiul public, niste sclavi unui lanist, care a deschis o scoala de gladiatori.

— Hei daca lovitura nu reuseste, iar praetorienii ii prind supusi la cazne, in temnita vor spune tot!

— Nu te teme, multimea nu-l iubeste pe Caesar, va cauta sa-i ajute pe gladiatori sa se faca nevazuti. Dupa moartea lui Pompeius este urit de toti, atit de patricieni, cit si de plebei. In tot ce a facut a dat dovada nu numai de curaj, ci si de singe rece si cruzime. Pentru a urmari mis­carile lui Pompeius, a dat acestuia ca sotie pe fiica sa, Iulia.

— Nu stiu N-am pierdut vremea sa aflu murdariile politice

— Stai sa-ti spun, Lamprinius, tot nu avem ce face pina pornesc in goana lupercii. Dupa ce l-a indemnat pe Ptolemeu, regele Egiptului, sa-l omoare pe Pompeius, l-a alungat de pe tron si a pus in locul lui pe Cleopatra. Cine n-a aflat de dragostea dintre ei? Poate ca numai unul ca tine, care nu stie pe ce lume traieste! Ea a venit dupa el aici, la Roma. Se spune ca Marcus Iunius Brutus ar fi fiul lui, fructul legaturilor sale cu o femeie numita Servilia, si el stie asta. Dar Brutus e un om dintr-o bucata, nu-i place josnicia politica, a trecut de partea lui Pompeius cind a vazut ca, incalcind legile, Caesar a pornit razboiul civil. Cu toate astea, am aflat ca tatal si-a protejat fiul, a dat ordin tribu­nilor, centurionilor si decurionilor sai ca in timpul luptelor sa-l menajeze pe Brutus, sa nu i se intimple nimic. Daca il prindeau, sa nu foloseasca forta nici chiar in cazul cind el s-ar fi aparat cu spada in mina. Acum fiul isi uraste de moarte tatal; la asta il atita senatorii si multi patricieni din Roma. Sa stii ca cei din Senat nu trec usor cu vederea infruntarea, pe aceia care li se opun nu-i iarta. S-a raspindit zvonul — nu stiu cit adevar este in el si nici cita minciuna bine ticluita — ca dictatorul nu este multumit de Roma si s-ar gindi sa mute capitala imperiului la Alexan­dria, in Egipt.

— Ca sa fie mai aproape de Cleopatra

— Poate Dar senatorii se vor opune cu indirjire, pina la urma nu cred sa nu invinga. Ei pregatesc totul cu rabdare, fac pe supusii, inghit totul, pina le vine bine, apoi lovesc.

— Daca zeii vor fi sorocit astfel, il vor lua astazi la ei

— Astazi sau altadata, zilele lui sint numarate.

In multime se dezlantui miscare, multi alergau spre im­bulzeala din jurul altarului. Din partea opusa se apropiau sunete de trompete, dinspre Circul Flaminius venea alaiul lui Caesar, inconjurat de lictori si praetorieni purtind tunici si coifuri de parada, urmat de senatori, magistrati si militari. Asezat comod in lectica aurita, dictatorul raspundea zimbind, salutind cu mina, la uralele ce se inaltau din toate partile. Era de statura inalta, fata alba, rotunda, obrazul plinut, cu ochi negri si privirea patrunzatoare, raspindea in jurul sau un aer de sanatate. In Roma se aflase, parea me­ticulos in dichiseala, nu se marginea numai sa se tunda si sa se rada cu deosebita grija, ci se si epila, desi din cauza cheliei isi aducea pe frunte suvitele de par rar din crestet, insa aceasta lipsa o ascundea sub cununa de lauri pe care o purta intotdeauna cind aparea in public. Iubea fastul si stralucirea. Cu tot aerul sau de sanatate, cei din apropierea lui stiau ca fusese zgudiut de doua ori, in plin lucru, de atacuri de epilepsie, inca de pe timpul razboaielor din Galia. In cercul larg din jurul altarului se asezara cei din alai, dupa ranguri, la spatele lui Caesar. Marele preot al cultului lui Lupercus incepu ceremonia aducerii jertfelor. Slujitorii arun­cara rasini aromate in vasele cu carbuni puse in scobiturile din cele patru colturi ale altarului. Un val de fum placut mi­rositor invalui multimea ce se infiora cu smerenie si cre­dinta. Preotii cultului — lupercii — cu trupurile infasurate in blanuri de animale, intonara in cor o rugaciune catre zeul Lupercus pe diferite tonuri nazale, insotite de sunetele in surdina ale flauturilor, malurilor si timbalelor. Intreaga adunare asculta cu supunere si teama, fiecare il credea pe zeu de fata, ascuns sub infatisarea unuia dintre preoti. Urma aducerea jertfelor. Tapii si caprele cazura injunghiate, dupa ce scoasera cite un behait scurt, pe care multimea il lua drept semn de bun augur. Dupa ce le spintecara, marele preot incepu sa presare mola salsa peste maruntaiele ce plu­teau in singe. Urmara apoi alti Slujitori care, cu multa indeminare, jupuira animalele, in timp ce bacantele pornira un dans in acordurile potolite ale flautistilor, miscind esarfele cu atita gratie, incit pareau pornite in zbor spre cer. Din pieile insingerate, zvintate cu mola salsa, se taiara curele pe toata lungimea si se impartira lupercilor din fata altarului. Preotii si bacantele izbucnira in cor, inaltind un imn de slava zeului, iar sunetele instrumentelor se intarira. Cercul for­mat de multime se sparse in partea din fata lui Caesar, lasind drum liber. Incepu fuga. Primii pornira lupercii, iar dupa ei panii, bacchusii, bacantele, saltimbancii, mimii si mascaricii, apoi se puse in miscare alaiul lui Caesar, in frunte cu marele preot, dupa care se insirara grupuri de credin­ciosi. In calea lupercilor ieseau de prin tufisuri femei cu tru­purile goale, pe care ei le biciuiau cu curelele insingerate, spre a le da astfel fecunditate, sau erau minate mici turme de oi si capre, pe care de asemenea le loveau, pentru ca ani­malele sa dea miei si iezi sanatosi, lapte mult si lina buna. La raspintia cararii gladiatorii se grupara, fiecare cu o mina sub tunica tinea pumnul strins pe praselele jungherului. Tre­buiau sa sara deodata asupra lecticii dictatorului. Comosicus era intre cei de pe partea dreapta, iar Mercurius pe stinga. De la mica departare, retrasi, Nerius si Lamprinius le ur­mareau miscarile cu nestavilita curiozitate. Trecura prin dreptul lor lupercii, apoi panii, bacchusii si bacantele, iar dupa ei mergeau in jocuri si glume saltimbancii, mimii si mascaricii. Alaiul lui Caesar se apropia. Comosicus era nu­mai incordare. Hotarit sa sara primul asupra dusmanului, se pregatea sa dea semnalul de atac. Dar totul lua fulge­rator o intorsatura ce dezlantui busculada si panica. Tribunul care comanda garda de lictori si praetorieni se apropie de Caesar si ii sopti ceva, apoi alerga in fata coloanei, ordona oprirea, regruparea in jurul lecticei, intoarcerea si pornirea inapoi. Ostasii deschisera drumul cu sulitele intinse, gata sa-l strapunga pe cel ce nu s-ar fi grabit sa se retraga de­parte. Senatorii si magistratii nu-l urmara, privira mirati cum se indeparta, dupa care isi continuara drumul urmind pe marele preot. Ce se intirnplase? In acea dimineata, doi gladiatori intrasera in taberna de linga forum si cerusera vin. Tabernagiul isi facuse de lucru prin apropierea lor, ascultind atent ce vorbeau. Palavragind, cei doi uitasera de pre­zenta lui, cind unul din ei rostise oftind: „Daca zeii ne ajuta, astazi dictatorul va cadea sub loviturile noastre!” Fara sa piarda nici o clipa, tabernagiul alergase la cazarma preatorienilor si spusese comandantului cele auzite. La in­ceput acesta nu crezuse, pentru ca zilnic se gaseau pe strazi si in forum papiruse prin care se ameninta cu omorirea lui Caesar, insa mai tirziu il cuprise teama. Trimisese degraba un centurion sa-l anunte pe tribunul comandant al garzii despre pericolul ce se putea ivi, iar acesta luase hotarirea de a-l scoate pe dictator din multime. Din raspintia in care astepta, Comosicus privea impietrit, cu speranta naruita, cum dusmanul se indeparta inconjurat de lictori si praetorieni, parasind Cimpul lui Marte. Cortegiul celor veniti sa sarbatoreasca Lupercaliile continua sa inainteze, fara sa-si piarda pofta de petrecere, vazusera de multe ori pe Caesar parasind brusc adunarile si spectacolele. Multi nu-i mai ur­mara pe preoti, ci se oprira in locurile unde bacantele si bacchusii incepura dansurile, iar saltimbancii, mimii si mas­caricii, scamatoriile, jocurile si glumele lor pline de istetime, de indeminare si de duh. In scurt timp tot Cimpul lui Marte se umplu de grupuri de oameni ce se miscau ca valurile marii agitate: alergau, dansau, jucau, cintau, plini de verva si de voie buna. La lasarea amurgului, pretutindeni petrecerea era in toi, pani, bacchusi, bacante, mimi, saltimbanci si masca­rici umblau in cintece, dansuri si chiote, insotiti de multime. Facliile luminau ca si cum tufisurile ardeau in flacari, lasind vederii perechi de trupuri goale, strins imbratisate, aducind multumirile lor zeului fecunditatii, lui Lupercus.

In zilele urmatoare, adinc ingrijorat, Comosicus se in­tilni de mai multe ori, in taina, cu Brutus si Cassius; ei ra­masesera suprema speranta. Se temea ca dictatorul sa nu por­neasca spre legiunile sale din Macedonia, in care caz totul ar fi fost pierdut. Lovitura fusese pregatita, conjuratia nu­mara saizeci de senatori. Pentru a grabi deznodamintul, anun­tara o adunare a Senatului in ziua idelor lui martie . Caesar era superstitios, credea in minuni si farmece. Comandantul ale carui legiuni stapineau marele imperiu, dictatorul in fata caruia tremurau popoarele, se supunea prezicatorilor, folo­sea profetiile lor ca pe niste argumente politice. Inainte de data fixata pentru adunarea Senatului, avu citeva semne din partea providentei, toate rauvestitoare. Unul din prezica­torii sai, numit Spurinna, care probabil prinsese firul ca se pregatise un complot, mersese mult mai departe cu prevesti­rea, indraznise sa-i spuna ca ziua fatala va fi idele lui mar­tie. Cu o noapte inainte Caesar avusese un vis care il des­cumpanise: se facea ca umbla pe deasupra norilor, il intilnise pe Iupiter si vorbise cu el, iar acesta il imbratisase. Dimineata, sotia sa — Calpurnia — i-a spus ca si ea a avut un vis prevestitor de rele. Abatut, cum nu se simtea prea bine, se hotari ca in acea zi sa nu iasa din casa. Senatorii se adunara la Senat la vremea potrivita, unde il asteptara pe dictator, dar el intirzia sa vina. Nerabdator, Brutus facu pe solul, pleca la el acasa. Vazindu-i nehotarirea, ii spuse ca printre senatori a inceput sa se intinda zvonul ca ar fi bolnav si nu ar mai putea indeplini greaua raspundere de a conduce imperiul. Il indemna sa se arate in Senat, pentru a curma uneltirile ponegritorilor. Dupa o scurta ezitare, ceda, isi puse toga si il insoti. In momentul cind Caesar cobori din lectica, in fata Senatului, se apropie de el Pompilius Laenas si incepu sa-i vorbeasca. Complotistii se temeau de o tradare, numai Brutus ramase linistit si astepta. Laenas se inclina, saruta mina dictatorului si pleca. Caesar intra in Senat, dar nu ajunse pina la locul sau, fu oprit de sena­torul Tullius Cimber. Acesta incepu sa-l roage sa dea ier­tare fratelui sau exilat, fost in tabara lui Pompeius, sa-i incuviinteze sa revina la Roma. Dictatorul ramase neindu­plecat, striga sa se dea la o parte din drumul sau. Senatorul ingenunche in fata lui, facu o miscare, se rasuci si ii trase toga pe umeri. Era semnalul convenit, conjuratii puteau ataca.

— Asta este violenta! striga Caesar. E nemaipomenit!.

Mai aproape, Publius Servilius Casca trase de sub toga pumnalul si lovi primul. Caesar se feri, dar taisul il atinse sub barbie. Ingrozit, intelese ce se intimpla, insa era prea tir­ziu. Ca militar trecuse prin multe pericole. Desi nu avea nici o arma asupra sa, incerca sa se apere, dar se vazu inconjurat de un nor de brate ridicate, in care luceau pum­nalele. Zari jungherul lui Longinus Cassius cind il stra­punse prin umar, apoi urmara alte douazeci de lovituri. Ul­timul care repezi lovitura fu Brutus. Cu singele curgind si­roaie, mai avu putere sa rosteasca ingrozit:

— Si tu, fiul meu?!

Se prabusi apoi pe lespezile de marmura ale Senatului.

Cu togile patate de singe, tinind in miini pumnalele, con­spiratorii se indreptara spre Capitoliu. Jubilau, strigau in gura mare ca eliberasera poporul de un tiran, in timp ce lumea ii privea in tacere, nimeni nu-si putea da seama daca era bine ca fusese rapus Caesar.

Comosicus rasufla usurat, minunea se savirsise, Dacia fusese salvata. Trecea printr-o stare sufleteasca pe care nu si-o mai putea stapini. In citeva zile incheie toate socotelile cu Hortensius Maximus, stabili citi denari de aur trebuia sa-i mai trimita regele Burebista, puse in libertate pe toti gladia­torii cumparati, multumi din inima lui Brutus si lui Cassius, se pregati de drum si porni spre Dacia.

undacis se mai intilnise de citeva ori cu Burrenus, il facuse tot mai mult sa creada ca se atasase cauzei tarabos­tilor rasculati, insa in acelasi timp intarise paza in jurul regelui. Traia intr-un continuu du-te vino intre Rasidava si Sarmizegetusa, pentru ca avea grija sa se gaseasca in mij­locul oastei noi cit mai mult cu putinta. Astepta cu incor­dare marea veste de la Comosicus, care ar fi insemnat pentru Dacia pace sau razboi, si totodata sfirsitul luptei surde din­tre tarabosti si rege. Nu fusese lipsit de prevedere, trimisese trei cete puternice de luptatori in calea lui Comosicus, pe cele trei drumuri pe unde ar fi putut veni dinspre Roma: pe la Arcidava, prin cheile riului Rabo sau pe valea Alutu­sului, banuind ca si tarabostii ar fi putut face acelasi lucru. Pe de alta parte; urmarea prin iscoade miscarile capeteniilor de tinuturi si tarabostilor strinsi cu oastea cea mare in apro­piere de Apulum. Vedea cum crestea ingrijorarea regelui; trecuse de mult jumatatea lui februarie, apoi jumatatea lunii martie, iar de la Roma nu sosea nici o veste. Aprilie incepuse cu o vreme frumoasa, cu multa caldura, fara intoarcerile de frig, cu ploi si lapovita, obisnuite prin partile cu munti ale Sarmizegetusei. Iscoadele trimise peste Dunaris, pina la ho­tarul din muntii Haemus, spuneau ca acolo era cald ca la inceputul verii. Se intreba intruna regele: de ce nu porneau spre Dacia legiunile romane? Dar si el intirziase, desi din iarna luase hotarirea ca sfirsitul lui martie sa-l gaseasca trecut peste apa Dunarisului cu intreaga oaste. Acolo se gindea sa dea marea batalie, apoi sa se retraga dincoace de fluviu, sa-l astepte pe dusman in trecatorile din munti. Nu mai putea astepta. Trimisese pe Carpio la Apulum sa anunte capeteniile de tinuturi ca peste trei zile vor porni catre va­lea riului Alutus, prin care vor trece muntii spre Dunaris. La fel ii spusese si lui Rundacis. Aflind vestea, acesta se grabi sa vina la Sarmizegetusa. Vorbi din suflet, indrazni sa faca un indemn.

— Da, vom merge cum spui tu murmura regele, dupa ce il ascultase mult timp in tacere. Noi, cu oastea cea noua, vom ramine cu o zi in urma. Numai dupa ce trecem peste Dunaris reunim cele doua parti, vom face o singura armata, in fata pericolului — ti-a spus-o si Burrennus — tarabostii au sa uite neintelegerile ce ne despart, vor lupta pentru apararea tarii. Asadar, neprimind nici o veste de la Roma, e de banuit ca l-am pierdut pe Comosicus. Trebuie ca s-a intimplat ceva acolo

— Tot asa zic si eu, Marite rege, adauga Rundacis, s-a petrecut ceva, altfel legiunile romane porneau spre Dacia

— Comosicus nu ne da nici un semn Caesar nu por­neste legiunile

Tacu, vazindu-l pe marele preot intrind grabit. De citeva zile il stia bolnav, devenise neputincios.

— Te simti mai bine, Deceneu? il intreba, privindu-l mirat.

— Marite rege, vestea care a sosit m-a tulburat atit de mult, incit n-am mai putut sa stau locului. Chiar acum s-a inapoiat un preot de-al meu trimis la templul din Delfi. Spune ca legiunile romane au parasit Macedonia, sint in drum spre Roma.

Cu o miscare brusca, regele se salta de pe scaun, sagetindu-l cu privirea.

— Tu glumesti, Mare preot?! Poate ca nu te simti bine, sau Marele zeu ti-a intunecat mintea?

— Nu, Marite rege, Marele zeu a facut minunea, a in­departat de Dacia pericolul. Ce se va fi petrecut, nimeni nu stie, poate ca la Roma a izbucnit vreo rascoala.

— Si alta veste n-a mai adus acel preot?

— Mai mult n-am aflat. Cica s-a intilnit cu un decurion, curier militar ce se grabea spre Roma, el i-a spus in­cotro au pornit legiunile, dar nu si pentru ce se duc acolo.

Nemaiputindu-se stapini, regele incepu sa masoare inca­perea in lung si in lat. Vestea il descumpanise; era prea mare, prea nesperat de buna.

— Atunci trebuie ca s-a intimplat ceva cu Comosicus! murmura ginditor, catind in jos, apoi salta capul si intoarse privirea spre Rundacis. Sa-l cauti cit poti de repede pe comediantul acela care ne-a adus papirusul. Il trimitem la Roma, prin el vom reusi sa aflam ceva, nu se poate ca Hortensius Maximus sa nu stie. De va fi nevoie, il vom in­demna sa se duca si la senatorul Cornelius Laberius. Numai sa nu-si fi pierdut Comosicus viata, altfel vom plati oricit pentru rascumpararea lui.

Regele tacu, asculta cu incordare, de afara auzea strigate, agitatie, ropote de cai pe lespezile de piatra.

— Ce se petrece?! Vezi, Rundacis, ce

Nu apuca sa sfirseasca ce voia sa spuna. Usa se deschise trasa cu putere si in fata lor se ivi Comosicus, insotit de Carpio. Se opri la citiva pasi si rosti cu insufletire:

— M-am inapoiat, Marite rege! Marele zeu ne-a ajutat, Dacia este salvata! Caesar a fost omorit!

Inima obosita a regelui incepu sa bata cu putere. Batri­netea nu-l ajuta sa suporte usor un astfel de moment. Se simtea fericit, impacat cu sine insusi, in acea clipa ar fi vrut sa plece la marele zeu, nu mai avea nici o alta dorinta. Cu o usoara tremurare a miinilor se apropie de el si il im­bratisa murmurind:

— Iti multumesc, Comosicus! Recunostinta mea nu va slabi cite zile mai am de trait! Ma voi ruga neincetat Ma­relui zeu pentru tine, ii voi cere sa-ti rasplateasca faptele si devotamentul. Stai pe scaun, esti obosit dupa atita drum. Parca nu-mi vine sa cred Marele zeu a savirsit minunea asta inseamna ca nu mai este suparat pe poporul dac. Tu esti barbat in puterea virstei, de acum inainte vei sta linga mine, ma vei ajuta sa conduc tara. Dar cum a fost cu pu­tinta? Cum ati rapus tiranul? Vreau sa ne povestesti tot ce ai facut. Carpio, sa se aduca vin si cupe, clipa asta de mult o visez: sa stiu ca a pierit pericolul Romei! Trebuie sa cinstim intoarcerea lui Comosicus!

Marele preot se grabi sa-i faca si el primirea:

— Fii binecuvintat, Comosicus! Toti preotii se vor ruga Marelui zeu pentru sanatatea ta. Desi n-ai purtat o batalie, ai obtinut o victorie; desi nu ai luptat cu spada sacrificindu-ti viata, ai dovedit atita curaj si dragoste de tara, incit se cade sa te primim ca pe un erou al intregului neam dac. Te imbratisez cu dragostea si caldura intregului popor!

Fara sa se grabeasca, sorbind la rastimpuri din cupa, Comosicus povesti tot ce se petrecuse la Roma: pregatirile, nereusita din ziua sarbatorii Lupercaliilor, ingrijorarea prin care trecuse, apoi lovitura ce se daduse in Senat. Vorbi cu recunostinta despre ajutorul primit din partea negustorului Hortensius Maximus, a senatorului Cornelius Laberius, a lanistului Nerius si a celor doi adversari ai lui Caesar: Brutus si Cassius. Nu ascunse ca cheltuise multi bani, Cornelius Laberius fusese lacom, iar pe gladiatori ii cumparase la pre­turi neasemuit de mari. Incheie aratind situatia de la Roma:

— Caesar a murit in al 56-lea an al vietii, a fost trecut in rindul zeilor, este adinc regretat de poporul roman. Pen­tru a-i cinsti memoria, urmasul sau Octavianus a dat jocuri in cele doua circuri timp de sapte zile. Dar tot atunci zeii au aratat unele semne: multe zile a stralucit pe cer o stea cu coada, care rasarea pe cer cind soarele ajungea la vre­mea prinzului. Acum poti sa fii linistit, Marite rege, Octa­vianus va avea de infrint pe Brutus si Cassius, nu se va gindi sa porneasca un razboi impotriva Daciei. La Roma a inceput o noua lupta pentru putere.

In incapere domni un timp linistea, fiecare isi framinta gindurile. Regele il invaluia pe Comosicus intr-o privire plina de dragoste si admiratie, in timp ce mintea il purta spre ceea ce pusese la cale acel grup de tarabosti ce com­plotau, din care nu-l stia decit pe Burrennus. Tacerea o sparse tot el, Comosicus, cu un aer de gluma:

— Acum ma intorc tot acolo, Marite rege?

— Unde, la Roma?

— Nu, in inchisoarea in care am mai fost

— E bine ca esti vesel. Avem multe de potolit in tara Am ajuns sa avem doua ostiri O parte din capetenii si ta­rabosti nu mai dau ascultare cuvintului regelui

— Tocmai la asta ma gindeam, Marite rege, interveni Rundacis. Ai spus ca de acum inainte Comosicus va sta mai mult pe linga tine

— Da, va sta. Ce vrei sa spui?.

— Viata lui este in pericol pe el vor ei sa-l trimita Marelui zeu. Eu voi cauta sa aflu tot ce pun la cale

Regele izbucni in ris:

— Sa nu ne temem de asta, bravule Rundacis! Stii ce s-a petrecut in lipsa ta, Comosicus? Tarabostii care com­ploteaza l-au trimis pe Burrennus la Rundacis, i-au spus ca il fac rege, dupa ce te da pe tine in mina lor. De mine, ajuns mosneag, nu se mai tem, cred ca ma vor alunga usor din cetatea de scaun. Si ce gindesti, Rundacis, ce ar trebui sa facem, sa-l ascundem pe Comosicus?

— Nu sa se ascunda, Marite rege, ci sa stea in mijlocul noii ostiri, avind in jurul sau pe Durasis, pe tarabostele Zoltes si pe fostul tribun Lacterius Babrius. Putina prevedere nu strica

Comosicus facu semn lui Rundacis sa taca. De mult se stia tinta a tarabostilor care nu voiau sa se supuna cuvin­tului regelui, dar si el era hotarit sa-i infringa, sa-i aduca la ascultare. Nu se mai putu stapini:

— Am aflat de la Carpio ca pilcurile de oaste ale ca­peteniilor de tinuturi au facut tabara prin apropiere la Apullum. E bine ca au fost oprite acolo. De fapt trebuie sa banuim ca cei ridicati impotriva regelui n-au impins lucru­rile mai departe de teama legiunilor romane. Acum, dupa ce vor afla de moartea lui Caesar, vor prinde curaj, peri­colul a trecut, s-ar putea ca ei sa porneasca impotriva Sarmizegetusei, sa o incercuiasca. Ar avea in mina lor pe rege.

— Eu ma astept la o intorsatura murmura marele preot.

— Cum, ce ar fi sa se intimple? intreba regele.

— Cred ca toti se vor potoli, vor pleca linistiti la cetatile lor. Este momentul ca, drept multumire, sa adu­cem Marelui zeu o Mare jertfa, urmata de un ospat bogat si de o frumoasa petrecere in cintece, jocuri si veselie. Daca tarabostii care comploteaza nu vor veni, vom vedea cine sint cei ce se supun cuvintului regelui, aflind astfel pe cei ce se opun.

— Voi ce ziceti, e bine asa?

— Da, Marite rege! se grabi Rundacis.

— Ramine de vazut, Marite rege! raspunse Comosicus. La Roma conspiratorii n-au aratat pe fata lui Caesar dus­mania lor, pina in clipa cind au infipt junghierele in trupul lui. Dar, cum se pare ca pe mine ma socotesc cel mai aprig dusman al lor, s-ar putea ca ei sa faca gestul de supunere in schimbul renuntarii la a se mai imparti pamint comatilor. Ar ramine lucrurile ca mai inainte: tarabostii sa traiasca in imbuibare, chinuind si jefuind, iar comatii — vlaguiti de munca si infometati, buni numai sa-si dea viata pentru apa­rarea tarii.

Regele se misca tulburat in scaun. Era dornic de liniste, de impacare, de unire a intregului popor. Isi vedea zilele numarate, nu ar fi vrut ca dupa moartea sa capeteniile de tinuturi si tarabostii sa inceapa sa se infrunte, sa se raz­boiasca. Dupa o lunga pauza, se hotari:

— Asa vom face, cum spune Marele preot. Vom aduce o Mare jertfa, apoi vor urma ospatul si petrecerea. Ceea ce va veni dupa aceea vom vedea, trebuie sa fim cu multa bagare de seama. Sa se stie: nu vom avea liniste pina ce si ultimul taraboste din cea mai indepartata cetate nu-si va fi impartit comatilor jumatate din mosie!

— Eu voi sta la Rasidava, Marite rege, in mijlocul lup­tatorilor din oastea cea noua, voi veni la Sarmizegetusa nu­mai cind va fi nevoie, tinu sa precizeze Comosicus.

In zilele ce urmara, plecara calareti sa intinda in toata tara imbucuratoarea veste: moartea lui Caesar si indeparta­rea de Dacia a pericolului legiunilor romane. Tot ei trebuiau sa anunte prin sate ca in curind toti tarabostii vor impar­ti pamint comatilor. In acelasi timp, marele preot uita de povara virstei, se duse in tabara de la Apulum, statu de vorba cu tarabostii si capeteniile de tinuturi, indemnindu-i la supunere, impacare si unire. Insotit de un pilc de cala­reti dat de Rundacis, Comosicus pleca la Carsidava. Il gasi pe tarabostele Oroles luptindu-se sa-si tina viata in trup, se indaratnicise sa nu plece la Marele zeu pina nu-si revedea feciorul. Dupa o scurta inviorare, care facuse sa creasca speranta la cei din jurul sau, batrinul intra in agonie, iar dupa o zi si o noapte de chinuri isi dadu sfirsitul. Urma inhumarea, la care luara parte regele si Marele preot, apoi dupa doua zile, timp cit se straduise sa o linisteasca pe Andra, Comosicus porni spre Rasidava, la noua oaste. In vre­mea aceasta pe Kogaion si in cetatea de scaun se faceau pregatiri pentru marea jertfa, ospat si petrecere. Revenit la Sarmizegetusa, regele nu-si regasi linistea, il tulburase moar­tea tarabostelui Oroles, cu care copilarise impreuna, isi sim­tea sfirsitul apropiat, era mihnit in suflet, stia ca tara nu mai era strins unita. Dorea sa traiasca numai pina vedea patimile potolite, pe toti impacati si multumiti, hotariti sa apere pamintul stramosesc. Isi intarea speranta gindindu-se la Comosicus, vedea prin negura viitorului intreg poporul strins unit in jurul lui. Venise luna mai, cu zile calde, frumoase, insorite, prin livezi si pe cimpii se vedea rod bo­gat. Mai era o saptamina pina la ziua sorocita pentru ma­rea jertfa. De dimineata statuse mult de vorba cu Serena. De cind revenise Comosicus vedea cum nefericita sa fiica incepuse sa prinda din nou viata, sa-si alunge din suflet ingrijorarea si tristetea. Intrase apoi in incaperea din care conducea treburile tarii si trimisese sa-l cheme pe Carpio. Vazind ca intirzie, isi prinse capul intre miini, cu coatele sprijinite pe masa si se lasa prada gindurilor. Intreaga viata de zbucium si de lupta incepu sa se depene prin minte. Nu mai simtea scurgerea timpului. Salta capul cind auzi usa deschizindu-se. Il vazu in prag pe Carpio.

— Marite rege, o capetenie de tinut si un taraboste te roaga sa-i primesti; sint Cotiso si Rundacitulp.

Avu o tresarire, vedea in ei o solie a capeteniilor si tarabostilor strinsi in tabara de la Apulum. Se intreba: ve­neau cu supunere sau cu amenintare?

— Bine, sa vina! murmura, straduindu-se sa-si stapi­neasca tulburarea.

— Ii aduc insotiti de garda. Vom veghea asupra ta, Ma­rite rege!

Cotiso si Rundacitulp intrara calcind sprinteni, veseli, cu zimbete largi, aveau pletele si barbile carunte frumos pieptanate, de pe umeri cadeau in falduri bogate mantiile din stofa fina, adusa de negustori din cetatile pontice. Se oprira in fata regelui si se aplecara cu supunere. Vorbi Cotiso:

— Marite rege, ne rugam Marelui zeu pentru sanatatea ta! Am venit din partea capeteniilor de tinuturi, prin mine toti iti jura ascultare. Pentru ca de la o vreme a plutit pe deasupra tarii o stare de incordare printre tarabosti, mergind pina la nesupunere, lucru care te-a suparat, au trimis din partea lor pe Rundacitulp sa te incredinteze de adincul de­votament al tuturor. Acum, dupa ce am scapat de primej­dia legiunilor romane, toti vor sa traiasca in liniste, belsug si unire, sa piara toate neintelegerile si dusmaniile. Asculta-l pe Rundacitulp, Marite rege, iti va vorbi cu inima deschisa. Noi n-am uitat ca el a avut parte de indurarea Marelui zeu, poate ca prin el Zamolxis isi arata voia.

Regele ii privea si se bucura. Era dorinta lui arzatoare sa vada pe capetenii si pe tarabosti supusi, uniti, cu dragoste de tara si mila de popor. Isi dadea seama ca daca ar fi fost mai tinar si-ar fi impus vointa, i-ar fi adus pe toti la as­cultare. Clatina capul zimbind si murmurind:

— Spune, Rundacitulp! Se vede treaba ca te-ai schimbat mult, tu ai trecut atunci prin doua zguduituri: una, aceea a judecatii Marelui zeu, iar alta a cutremurului pamintului.

— Marite rege, prin mine toti tarabostii, aceia care pina acum nu au dat ascultare cuvintului tau, iti jura credinta! Marele zeu ne este martor, vrem sa piara din tara orice gest de nesupunere. Tarabostii se leaga ca indata ce se vor inapoia la cetatile lor, vor imparti comatilor jumatate din pamintul mosiilor, vor indeplini in totul voia ta. Dar, Ma­rite rege, au si ei o singura rugaminte, pe care tu, prin bu­natatea ta, nu se poate sa nu le-o satisfaci: toti te roaga sa-l ierti pe Burrennus de sclavie, sa-si ia inapoi rangul de taraboste, cetatea si mosia. Lui Rundacis poti sa-i dai pla­iuri intregi in alta parte, iar noi il vom ajuta sa-si inalte acolo o cetate. Vrem ca in ziua aducerii Marii jertfe, a os­patului si petrecerii sa rasune pe Kogaion numai veselie, cintece si infratire.

— Carpio, un strajer sa dea fuga pe Kogaion, sa-l pof­teasca aici pe Marele preot, vreau sa hotarim impreuna! zise regele, indemnindu-l cu privirea, apoi se intoarse spre Rundacitulp: ma bucura cele spuse, doresc ca in putinele zile pe care le mai am de trait sa statornicesc o viata tih­nita pentru toti, sa traiasca intreg poporul in belsug si li­bertate. Un singur lucru ma pune la indoiala; voi trebuie sa-l stiti. De unde s-a iscat atita ura impotriva lui Como­sicus? Tarabostii nu se gindesc ca prin curajul si dirzenia lui a facut ca dusmanul nostru de moarte, Caesar, sa fie trimis la zei, altfel acum ne-am fi aflat cu oastea dincolo de Dunaris, fata in fata cu legiunile romane?

— Dar ce a fost a trecut, Marite rege! se grabi Runda­citulp. Totul a pornit de la impartirea mosiilor. Acum tarabostii il admira pe Comosicus pentru faptele sale.

— Tu tot asa spui, Cotiso?

— Da, Marite rege! Noi ne asteptam ca pe Comosicus sa-l iei ca ajutor, sa-l pui capetenie peste intreaga oaste a dacilor.

— Daca ginditi asa, e bine!

Marele preot intra grabit. Sufla greu sub povara virstei si a drumului facut. Se aseza pe un scaun, potrivindu-si bine faldurile mantiei. Asculta linistit pe rege despre rostul venirii celor doi, privind pe rind pe fiecare. Si el era dornic de liniste si buna intelegere.

— Ce zici, Deceneu, il iertam pe Burrennus? il intreba, semn ca sfirsise ce voia sa-i spuna.

— Oamenii sint supusi greselilor la tot pasul, Marite rege. Nu ma indoiesc ca, trecind prin atita suferinta, Bur­rennus si-a dat seama de faptele savirsite. Marele zeu ne invata sa fim iertatori cu cei ce nu vor raul regelui si al tarii. Sa-l iertam, Marite rege!

Regele ramase citva timp pe ginduri. In sufletul sau se dadea o lupta. Daca l-ar fi avut linga el pe Comosicus, i-ar fi cerut si lui parerea. In cele din urma se hotari:

— Ma incred in voi, Cotiso si Rundacitulp. Daca se va dovedi ca ati pus la cale o miselie, sa stiti ca veti fi arsi de vii!

— Asa sa faci, Marite rege! rostira amindoi intr-un glas.

— Carpio, un scrib sa scrie pe un pergament ca il ier­tam pe Burrenus si ii dam inapoi cetatea Rasidava. Sa pregateasca apoi un al doilea pergament prin care dam lui Rundacis cetatea si mosia Tibiscum. Sa le intariti cu sigi­liul meu. Acum sa aduci vin, vreau sa cinstim impacarea dintre rege si tarabosti. In timp ce vom sorbi din cupe, sa ne spui, Deceneu, cum merg pregatirile pentru Marea jertfa, ospat si petrecere?

Trecuse de amiaza cind Cotiso si Rundacitulp plecara de la rege. Se despartira intr-o atmosfera de impacare si in­telegere, fiecare nutrind in suflet o anumita multumire, le­gata de dorintele si de scopul urmarit. La poarta cea mare, de jos, a cetatii ii astepta garda. Cine i-ar fi privit cu mai multa atentie nu i-ar fi scapat sa observe cum amindoi sa­rira pe cai cuprinsi de un fel de infrigurare, fara sa-si vor­beasca, si pornira in galop spre tabara oastei din apropiere de Apulum. Bucuria regelui si a marelui preot era sincera si profunda, convinsi ca se realizase impacarea, amindoi se simteau mai usurati, ca si cum scapasera de o povara grea.

Ziua sorocita pentru aducerea marii jertfe sosi. Era cea de a opta zi din luna mai. Printr-o potrivire a destinului, era aceeasi zi din luna cind, cu douazeci si sase de ani in urma, se adusese de asemenea o mare jertfa, se sarbatorise intemeierea tarii, cind regele Burebista si marele preot Deceneu in plina putere pusesera bazele primului stat dac unit, care, citiva ani mai tirziu, cuprinsese intre hotarele sale intregul neam al dacilor. Inca din zori, pe o vreme frumoasa, luminoasa, vesela si calda, de sfirsit de primavara, multimea — barbati si femei, tineri si batrini — purtind vesminte de sarbatoare, incepu sa urce spre Kogaion. Multi erau din satele apropiate, din valea larga a riului Maris. Se gaseau printre ei insa perechi de comati de pe tot intin­sul tarii, fiecare taraboste adusese cite una de pe mosia sa. Toti se grabeau sa apuce un loc cit mai bun in jurul mare­lui altar din fata marelui sanctuar. Soarele se inaltase catre prinz cind portile de sus, prin care trecea drumul ce ducea pe Kogaion, se deschisera si aparu alaiul regal. In frunte mergea regele, urmat de capeteniile de tinuturi si de tarabosti, apoi venea garda comandata de Carpio, dupa care se insirau scribii si ceilalti slujitori din cetatea de scaun. Printre ta­rabosti putea fi vazut si Burrennus, purtind mantie noua, cu spada la sold si pieptar de zale, intocmai ca si ceilalti, isi reluase rangul de altadata. De cum iesise, asteptindu-l pe rege, Cotiso vazuse ca Rundacis si Comosicus lipseau, se apropiase de Rundacitulp si Burrennus, ii luase deoparte si le soptise ceva. Marele preot veni inaintea alaiului, purtind odajdiile pentru aducerea marii jertfe. Corul preotilor in­tona un imn de slava catre marele zeu, in timp ce un slujitor de-al cultului puse rasini in vasele pline cu carbuni aprinsi si un val de fum aromat se intinse pe deasupra multimii. Regele se urca pe piedestalul pregatit pentru el si capetenii, raspunzind cu capul ovatiilor ce se ridicau din toate partile. Oprit in fata altarului, marele preot salta amindoua bra­tele. Pretutindeni se intinse linistea.

— Ne-am adunat sa aducem multumirile noastre Ma­relui zeu, pentru ca s-a indurat si ne-a scapat de pericolul legiunilor romane, incepu el cu voce slabita, de batrin ce lupta sa se tina tare. Recunostinta noastra ne-o vom arata trimitind lui Zamolxis o Mare jertfa. Dar mai intii vreau sa-l ascultam pe rege, ca prin voi sa afle tot poporul care este voia lui, sa stie fiecare ce-i va aduce viitorul. Poti sa vorbesti, Marite rege!

Zimbind, regele isi plimba privirea pe deasupra tuturor. Pentru el momentul era inaltator, vedea in jurul sau insu­fletire si supunere din partea tuturor, ca in vremurile bune din trecut. Pletele si barba, albe ca omatul, jucau in adierea vintului ce cobora de pe crestele muntilor pierduti in zare spre miazazi.

— Da, asa este, cum a spus Marele preot, se porni el, rostind vorbele atit cit il ajuta puterea. Marele zeu ne-a ajutat, dusmanul nostru de moarte, Caesar, a fost rapus! Pentru o vreme vom putea sa rasuflam in voie, primejdia romana a trecut. Cel ce si-a pus viata in joc pentru a-si salva tara a fost Comosicus, feciorul tarabostelui Oroles, neam de viteji din mosi-stramosi. De acum inainte fiecare dac va trai in libertate, munca si tihna, fiecare comate va primi de la tarabostele sau o bucata de pamint, o va cul­tiva cum va crede el mai bine, va lucra pe restul de mosie a cetatii numai trei zile din saptamina, isi va creste vite, va avea stupi de albine si va trai in belsugul pe care il va aduce vrednicia sa. De cum se vor intoarce la cetatile lor, tarabostii vor trece la impartirea mosiilor. Acesta a fost cuvintul meu inca din vara anului trecut, insa multi nu au vrut sa dea ascultare. A venit apoi pericolul Romei, am lasat totul deoparte, a trebuit sa ne pregatim pentru un raz­boi pe care il vedeam greu, istovitor, coplesitor. Toti cei de fata sa intindeti in tara cuvintul meu si sa luati aminte: tarabostele care nu va da urmare poruncii mele va fi supus judecatii Marelui zeu! Comatii din sate, dacii nostri viteji, vrednici si cumpatati sa-si pastreze increderea in rege si in Marele preot, pentru ca nimic din ceea ce am hotarit nu va ramine neinfaptuit. Cu aceste ginduri, ma rog Marelui zeu pentru sanatatea si fericirea intregului popor dac!

Multimea izbucni in urale si chiote. Multi, de bucurie, aruncau in sus caciulile sau se imbratisau, in timp ce corul preotilor interna un nou imn de slava. Muntii si vaile rasunau pina departe.

Urma apoi ceremonia aducerii Marii jertfe. Totul se des­fasura dupa datina cultului lui Zamolxis. Sortii cazura pe un flacau, fecior de comate, care isi dadu sfirsitul indata ce trupul ii fu strapuns de sulitele in virfurile carora fusese arun­cat. In suspinele si lacrimile femeilor, toti rasuflara usurati, marele zeu primise jertfa, semn ca nu mai era suparat pe poporul dac. Se intinse apoi ospatul, cu belsug de bucate si veselie multa, care se prelungi pina dupa-amiaza. In ju­rul regelui, capeteniile si tarabostii se intrecura in glume si voie buna, fara sa depaseasca respectul cuvenit. Cei porniti pe petrecere nu se retinura, golira multe cupe de vin. Mai vorbareti se aratara Cotiso, Rundacitulp si Burrennus.

— Ma uit la voi: Cotiso, Rholes, Zyraxes, Scorilo si Sagitulp, sinteti niste capetenii inca in puterea virstei, se cade sa ma ajutati cu mai multa dirzenie sa port tara pe drumul cel bun, zise regele. Eu si Marele preot devenim cu fiecare zi ce trece tot mai neputinciosi, trebuie sa ne gindim pe cine lasam urmasi sa conduca poporul.

— Ma rog Marelui zeu sa va dea viata lunga, Marite rege si Mare preot! rosti Cotiso saltind cupa.

— Viata lunga iti uram, Marite rege! adaugara Run­dacitulp si Burrennus.

— Traiasca Dacia si Burebista! striga tinarul taraboste Zoltes, iar dupa el multi repetara, ridicind cupele.

Regele simti o caldura imprastiindu-se prin tot trupul, il bucura impacarea ce se savirsise intre el, capetenii si tarabosti. O clipa se simti impins de pornirea de a spune ca pe Comosicus il va lasa ca urmas, dar se abtinu, amina pentru un alt moment, cind va fi si el de fata.

— Marite rege, plaiul este plin, poporul se inveseleste, cinta si joaca, poate ca nu ar fi rau daca ai merge in mij­locul lui, te va bucura insufletirea si dragostea sa, indemna Cotiso. Soarele se apropie de culmi, in curind se va lasa amurgul.

Zimbind, se intoarse spre marele preot:

— Mergi, Deceneu?

— Sint obosit, Marite rege Ma retrag sa ma odihnesc.

— Cine ne mai insoteste? intreba Cotiso, privind intr-o anumita parte a mesei in forma de potcoava.

Ca la un semn, peste o duzina de tarabosti sarira in picioare.

Pornira in sus pe plai, rizind si glumind. La citiva pasi in urma venea Carpio cu garda. Intr-un loc vazura strinsa lume multa si se indreptara intr-acolo. Formind un cerc larg imprejur, multimea urmarea cu nestavilita curiozitate, incintata peste masura, jocul saltimbancilor, mimilor si mas­caricilor veniti in Dacia cu peste doua luni in urma. Privira si ei, ii uimea istetimea, indeminarea si darul de a inveseli al comediantilor. La un moment dat, regele cata in jurul sau. Vazu un batrin cu barba si pletele tot asa de albe ca ale sale. Se apleca spre el si ii sopti:

— Te mai tine puterea?

— Multumesc Marelui zeu, Marite rege, ma simt tare. Daca ne cotropeau romanii as fi mers si eu la lupta. Sa ma fi vazut cum m-am batut atunci cind i-am alungat pe bastarni!

— Ai fost si tu acolo?

— D-apai cum?! Am mers peste tot pe unde te-ai dus sa gonesti triburile ratacitoare, care se asezasera pe pamintul dac.

— Cum te numesti, batrine?

— Decibalos Sint de pe mosia tarabostelui Zoltes, din­spre Porolissum.

— Ce zici, Decibalos, este multumit poporul?

— Marite rege, de cind ai vorbit in fata Marelui altar ma roade gindul, m-am framintat mult cum sa fac sa-ti vorbesc. D-asta, cind te-am vazut aici mi-am tot facut loc printre oameni sa ajung linga tine.

— Ai dat de vreun necaz mare?

Batrinul Decibalos se apropie si mai mult de urechea regelui:

— Marite rege, indraznesc sa-ti dau un sfat. Tu esti ciobanul, noi — comatii — oile, iar tarabostii — lupii. Stai mai mult intre oi, Marite rege; le aperi pe ele de lupi, dar te feresti si pe tine.

Regele prinse mina batrinului si o strinse cu caldura, murmurind:

— Iti multumesc, Decibalos, la asta chibzuiesc de multa vreme!

Pe plai se lasa amurgul. Din loc in loc incepura sa se inalte flacarile focurilor sau sa se aprinda faclii. Parasira trupa comediantilor si pornira mai departe. Ajunsera in­tr-un loc unde plaiul cobora repede, iar povirnisul se pier­dea in padurea cuprinsa de intuneric. Multimea se rarise.

Tarabostii se stringeau tot mai mult in jurul regelui, garda ii urma la mica distanta. Deodata se dezlantui o invalma­seala, la lumina flacarilor se vazura lucind jungherele in bra­tele ridicate. Cu toata povara virstei, regele facu o miscare, repezindu-se spre garda, dar nu facu decit un pas, simti intre umeri o durere vie. Striga cit il tinea puterea:

— Sari, Carpio! Tradatorii ma strapung cu junghierele!

Cazu in genunchi. Incerca sa se ridice sub ploaia de lovi­turi, dar nu reusi. Se prabusi apoi la pamint. Garda na­vali cu sulitele intinse. Totul se transforma intr-o goana spre padure. Carpio prinse unul din urma si-l dobori dintr-o lovitura de spada. Altul se pravali strapuns de sulite, intr-o fulgerare ceata de tarabosti pieri in intuneric. Nu-i mai puteau urmari, trebuiau sa vada ce face cu regele. Citiva comati sarira in ajutor. Noaptea cuprindea tot mai mult za­rile. Vestea se intinse intr-o clipa pe intreg plaiul, in toate partile rasunau strigate si plinsete, veneau in fuga oameni cu faclii aprinse. Carpio injgheba cu garda o targa din frunzare si se grabi sa-l duca in marele sanctuar, era cla­direa cea mai apropiata. Alti comati se adunara in jurul celor doi tarabosti cazuti, napaditi de furie, daca n-ar fi fost morti, i-ar fi ucis ei cu setea razbunarii. Toate ingrijirile date se dovedira de prisos, tirziu, dupa miezul noptii, regele isi dadu sfirsitul in bratele marelui preot, murmurind:

— Sa ai grija de Dacia, Deceneu!

um alearga furtuna pe o cimpie neteda s-a imprastiat in tara vestea rapunerii regelui de catre tarabosti, iar o data cu ea doliul si revolta au cuprins satele. Pretutindeni s-au intins dezorientarea si teama, purtate de zvonurile ce se tineau lant, printre care si acela ca dupa rapunerea regelui si Deceneu fusese trimis de capnoboti la marele zeu. Era insa si un simlbure de adevar, capnobotul Sargio cu o parte din garda de preoti incercase in aceeasi noapte sa ia in stapinire Kogaionul, insa intervenise cu hotarire Rundacis; dupa ce incereuise cu pilcul sau de calareti cetatea de scaun si marele sanctuar, daduse o lupta scurta, Sargio fusese prins si intemnitat in hruba din sinul muntelui. Cu toata batri­netea, marele preot isi incordase vointa, facuse efortul de a se tine tare, de a domina evenimentele. Dupa sfirsitul napraznic al regelui strinsese in sala de sfat capeteniile si tarabostii, pe cei ce nu facusera parte din conjuratie, si ii in­demnase ca dintre ei sa aleaga un nou conducator pentru tara, iar acestia, surprinsi, nepregatiti si infricosati, sustinu­sera ca el, marele preot, sa ia locul marelui disparut, al ca­rui ajutor fusese timp de aproape treizeci de ani. Spre a preveni o opunere din partea unora, in care caz cei ce par­ticipau la sfat s-ar fi impartit in doua tabere, Deceneu nu le vorbise despre Comosicus, nu le adusese la cunostinta dorinta lui Burebista ca el sa-i fie urmas, lasase asta pentru mai tirziu, cind se lamureau lucrurile in tara. Tot in acea noapte tragica se mai petrecura doua fapte, ale caror urmari inca erau asteptate: indata ce un calaret dusese in goana calului vestea ca fusese rapus regele, Comosicus pornise cu oastea cea noua spre Sarmizegetusa, iar Scorilo nu par­ticipase la sfat alaturi de celelalte capetenii, ci pornise inca pe intuneric spre tabara de linga Apulum, de unde luase pilcul de oaste al tinutului sau si se indreptase spre cetatea de scaun. Au urmat zile de pregatire, apoi s-a facut inhumarea pe Kogaion a ilustrului disparut, plins de intreaga tara. Ca rege, marele preot intrevedea ce ar putea sa survina: in primul rind, nesupunerea celor ce facusera parte din con­juratie, in frunte cu Cotiso, iar in al doilea rind, opunerea fatisa a unora de a se imparti comatilor jumatate din pa­minturile mosiilor cetatilor. Crearea unor astfel de situatii il ingrijora mult. Pe de alta parte, se convenise ca doua din capeteniile de tinuturi — Rholes si Zyraxes — oscilau, erau cind de partea sa, cind de aceea a razvratitilor, sus­tinind ca raposatul rege facuse unele greseli. Comosicus nu dadea semne de nerabdare. Ajutat de Rundacis, Durasis, Sco­rilo, Zoltes si Lacterius Babirus pregatea marea lovitura, dupa ce se conturau limpede intentiile celor ce-l urmau pe Co­tiso. Traia momente marele preot cind, spre a evita o im­partire a tarii in doua tabere, care ar fi ajuns sa se raz­boiasca intre ele, dorea o impacare, mergind cu gindul pina acolo incit sa nu se mai imparta pamint comatilor. Singurul lucru ce ii intarea curajul era increderea nestramutata ce o avea in Comosicus, pe care il vedea nesovaitor, desi nu iesea din cuvintul sau. Ciocnirea intre cele doua tabere il ingrijora mult, stia ca oastea cea noua, desi cu alta disci­plina, mai bine organizata, inzestrata cu armele trimise de cetatile pontice, totusi avea un numar mai mic de luptatori decit aceea a capeteniilor de tinuturi, astfel ca nu indraznea sa spere ca victoria putea fi de partea ei. Tinea cu indirjire ca, atita vreme cit va conduce tara ca rege si mare preot, sa nu fie partasul unui razboi fratricid, care ar fi intins pretutindeni ura si setea de razbunare. Si totusi isi dadea seama ca trebuie sa intreprinda ceva, pentru ca poporul dac sa iasa din situatia grea ce se crease. Intr-un astfel de mo­ment de grea cumpana sufleteasca se afla cind spuse lui Carpio sa-l cheme pe Comosicus. Nu astepta mult.

— Ce facem? Te-ai mai gindit? Iscoadele spun ca tara este in fierbere

— Da, Marite rege si Mare preot, toata vremea nu fac altceva decit sa chibzuiesc la cele ce mi-ai spus. Gindesc ca pentru a impiedica varsarea de singe intre frati trebuie sa ne intarim cu rabdare, pentru ca timpul lucreaza in fa­voarea noastra, in curind oastea cea noua va fi mult mai puternica, vom putea sa cerem ascultare capeteniilor si tarabostilor.

— Spui ca pentru a impiedica varsarea de singe trebuie rabdare apoi ca oastea cea noua va fi mai puternica si putem cere ascultare Adica, intii rabdare, apoi razboi?!

— Nu, Marite rege, nu vad asa lucrurile. Nu va fi razboi, pentru ca nu il vrea poporul. Din toate partile vin comati si cer sa intre in oastea noastra. Nu va fi razboi, pentru ca tarabostii si capeteniile nu vor avea pe cine sa impinga la lupta. Acum ma framint: imi trebuie un om de incredere, vreau sa-l trimit in tabara lor. M-am gindit in multe chipuri, acesta ar putea fi un preot sau un capnobot, care s-ar duce in tabara de linga Apulum pentru treburile cultului lui Zamolxis

— Sint multi dintre capnoboti de partea lor Comosicus isi trecea domol degetele prin barba ce se incheiase, frumos crescuta dupa intoarcerea de la Roma. Nu dadea semne de nerabdare.

_— Stiu, Mare preot, de aceea nu prea ma incred in ei. Voi trimite unul din oamenii mei, poate pe Durasis. El este comate, se va intelege usor cu comatii de acolo. Dar n-am aflat inca ce vor rasculatii, ce ginduri nutresc Sa nu uitam, Marite rege, asasinii trebuie sa-si primeasca pedeapsa, intreaga tara sa stie ca moartea lui Burebista a fost razbu­nata, iar osinda se stie: arderea de vii!

— Pentru asta trebuie aflati si prinsi vinovatii

— I-am aflat, ii stim, Mare preot. Cei ce au pus la cale ticalosia sint: Burrennus, Rundacitulp si Cotiso.

— Da, Cotiso l-a indemnat pe Burebista sa porneasca in sus pe plai, el a fost capetenia conjuratiei!

Tacu. Il vazu pe Carpio intrind grabit.

— A venit Sagitulp! Roaga sa fie primit!

— Sagitulp?! se mira Comosicus; il stia in tabara de la Apulum. Ne aduce vesti noi, Marite rege, in el am toata increderea. Adu-l repede, Carpio!

Sagitulp avea fata ca purpura, broboane de sudoare ii lu­ceau pe frunte. Erau semne ce aratau ca venise in goana ca­lului. Cind il vazu, Deceneu se ingrijora.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate si viata lunga, rege si Mare preot! saluta el, inclinindu-se cu supunere.

— Si eu ma rog pentru tine, Sagitulp! Spune, ce s-a intimplat, ai fugit din tabara de la Apulum?

— Nu, Marite rege, m-am grabit pe drum de nerabdare, desi am venit ca sol, sint trimisul lor.

— Vor sa se supuna, sa cadem la o intelegere?

— Marite rege, Comosicus stie ce simtamint nutresc in suflet. Poate ca l-a mirat intirzierea mea acolo, dar trebuia sa stau, sa aflu tot ce se pune la cale. Am prins momentul, m-am oferit sa fac pe solul. De altfel dintre cei ce au luat parte la rapunerea ilustrului disparut nici unul nu a avut curajul sa vina incoace. Marite rege si Mare preot, a sosit clipa hotaritoare, vom trece printr-o grea incercare, dar nu mi-am pierdut curajul, imi pastrez convingerea nestramutata ca vom iesi invingatori. Acum fac pe solul: cei din tabara de la Apulum l-au ales ca rege pe Cotiso si se pregatesc

— Alaturi de Cotiso sint Rholes si Zyraxes murmura marele preot.

— Da si nu, Marite rege Ei nu vor sa se puna rau cu tarabostii din tinuturile lor si, cum Cotiso — ca rege — s-a legat sa opreasca impartirea de pamint comatilor, nu s-au aratat impotriva lui; au si inceput sa-i dea ascultare.

— Si ce pregatesc?

— Vor porni cu oastea spre Sarmizegetusa, o vor in­cercui si vor da lupta, daca voi nu va supuneti. Asta v-o spune solul Sagitulp, nu capetenia Sagitulp. La plecarea de acolo, Cotiso a tinut sa-mi repete inca odata: „Spune-i Marelui preot Deceneu ca venim cu ginduri bune, el ramine tot Mare preot, daca nu se opune si ma unge ca rege in fata Marelui altar. Altfel cucerim prin lupta cetatea de scaun, iar pe el il supunem judecatii Marelui zeu. Sa-i mai spui ca nu se vor imparti mosiile, comatii vor continua sa aiba ca stapini pe tarabostii pe linga cetatile carora traiesc.” Acum uite ce va spune capetenia Sagitulp: sa nu va te­meti de ei, pentru ca poporul este impotriva lor. De aceea am ramas cu comatii mei acolo. Ne zbatem sa convingem pe cit mai multi sa se rupa de ei si sa ne urmeze incoace.

— Pentru asta m-am gindit sa-l trimit acolo pe Durasis! se grabi Comosicus.

— De ce? Vrei sa-i faci sa banuiasca? relua Sagitulp. Am ajutoare destule pentru treaba asta, sint toti comatii din pilcul meu de oaste. Intrebarea e: care ar fi momentul cel mai potrivit pentru a-i parasi? Sa ne rupem de ei ina­inte de a porni spre Sarmizegetusa oastea de la Apulum?

Comosicus privea cu multa pretuire si admiratie pe Sa­gitulp, arata aidoma chipului luptatorului dac, asa cum si-l inchipuise din copilarie, ascultind povestile si intimplarile traite de bunicul sau. Pe pieptul lat al capeteniei de la Porolissum luceau citeva zale de-ale pieptarului acoperit in sus de barba bogata. Cind acesta tacu, el facu o miscare scurta ca o tresarire. Asupra raspunsului la intrebarea lui chibzuise cu mult inainte, se hotarise, alesese momentul cel mai potrivit.

— Pe mine nu ma ingrijoreaza rezultatul luptei, stiu ca vom invinge ceea ce va mai ramine din oastea lor, ma framinta cum punem mina pe cei trei ticalosi care l-au ra­pus pe rege?

— Nu sint trei, ci doi, tinu Sagitulp sa precizeze. Prin tabara de la Apulum, Rundacitulp si Burrennus nu scapa nici un prilej, se lauda si povestesc cu multe amanunte cum au infipt junghierele in trupul neputincios al batrinului Burebista. Pe Cotiso trebuie sa-l privim numai ca o capetenie a rasculatilor, a tarabostilor care nu vor sa dea pamint comatilor. Eu cred ca de mult nutreste visul de a deveni rege al Daciei. Dar m-am luat cu vorba. Deci, sint doua intre­bari, carora urmeaza sa le gasim un raspuns: care e mo­mentul potrivit sa ne rupem de ei si cum facem sa punem mina pe cei doi mari vinovati?

— Raspunsul la amindoua intrebarile este unul singur, Sagitulp: ii parasiti in momentul cind oastea lor va fi in­cercuita de oastea cea noua. Ramasi putini, strinsi ca intr-un cleste, isi vor pierde capul; ii infringem usor si ii prindem pe ucigasi. De va fi cu putinta, ne vom zbate sa punem mina pe toata ceata de tarabosti care l-au insotit pe Cotiso in seara cind l-au rapus pe rege, fiindca de la ei vom putea afla intregul adevar, tot ce s-a pus la cale. Pe cei mai pu­tini vinovati ii vom ierta, daca se vor supune ii vom lasa in pace.

— Atunci asa facem, interveni marele preot. Tu, Sagi­tulp, pleci inapoi cu raspunsul. Spui lui Cotiso ca ii cer sa se supuna, sa lase luptatorii sa se duca acasa, iar tarabostii sa imparta pamint comatilor indata ce ajung la cetatile lor. Ii mai spui ca peste o luna voi chema la Sarmizegetusa pe toate capeteniile si pe toti tarabostii pentru o adunare a Sfatului tarii. Iar tu, Comosicus, faci tot ce crezi spre a apara cetatea de scaun si Kogaionul, adica pentru a infringe oastea rasculatilor. Ma voi ruga zi si noapte Marelui zeu pentru izbinda noastra!

Dupa o saptamina incepura miscarile. Iscoadele, calarind cai marunti si iuti pe poteci de munte, urmareau indea­proape cum inaintau pilcurile de luptatori pornite unele de la Apulum, iar altele de la Rasidava. Cele doua osti: a lui Cotiso si aceea a lui Comosicus, pornisera sa se infrunte, sa hotarasca viitorul Daciei cu armele. In cea de a treia zi, una venind din susul, iar alta din josul vaii riului Maris, se intilnira in cimpia din dreptul cetatii Germisara. Peste noapte insotit de Durasis si de Zoltes, Comosicus urca pe dealurile impadurite din imprejurimi si dadu roata taberii lui Cotiso, cautind sa vada pe unde ar putea sa scape capeteniile si tarabostii pe care tineau cu indirjire sa-i prinda, atit pentru a razbuna moartea regelui Burebista, cit si pentru linistirea si reinfratirea intregului popor. Mai era mult pina la ivi­rea zorilor cind facu incercuirea cu toate pilcurile sale. Cind soarele incepu sa lumineze cerul, pe crestele din jur se inaltau suluri de fum pe care vintul le intindea in lungul vaii. Pentru Sagitulp era semnalul. Deodata, din tabara lui Co­tiso si de la pilcurile ce o incercuiau rasunara urale si stri­gate. Dinauntru si dinafara comatii pornira in iures unii spre altii. Cotiso se bucura, era convins ca luptatorii sai fiind in numar mult mai mare vor pune repede pe fuga adversarii. Dar totul se schimba fulgerator; ajunsi fata in fata, comatii se aruncara unii in bratele altora, se imbratisara, apoi por­nira impreuna, stringind cercul in jurul capeteniilor si tarabostilor rasculati, ramasi numai cu garzile si cu putini din­tre oamenii ce le erau mai supusi, mai credinciosi. Cu dis­perarea pe care o dadea clipa plina de pericol, Cotiso striga ca toti sa se adune in jurul sau, se forma un pilc de cete, fiecare ceata avind capetenie cite un taraboste, apoi por­nira ca o furtuna in partea unde padurea era mai aproape. Dar tot acolo astepta si Comosicus cu un pilc de luptatori. Ciocnirea a fost scurta, comatii se aruncara cu dirzenie asupra fugarilor, multi tarabosti dintre cei care nu luasera parte la omorirea regelui se predara. Printre cei prinsi prin lupta erau Rundacitulp si Burrennus. Avind garzi mai puternice, cele trei capetenii de tinuturi: Cotiso, Rholes si Zyraxes se facura nevazuti in padure. Comosicus opri pe Sagitulp si Durasis, nu-i lasa sa-i urmareasca, pastra con­vingerea ca pina la urma vor recunoaste pe marele preot ca rege si se vor supune cuvintului sau. Nu voia sa se im­parta din nou tara, sa se faca o razletire, poporul dac sa fie iarasi rupt sub mai multi regi. Ceea ce tintise, Cornosicus obtinuse, oastea lui Cotiso se destramase, dar nu in sensul ca luptatorii ei devenisera niste fugari ascunsi prin paduri, ci ingrosasera rindurile pilcurilor sale, intarisera oastea cea noua.

upa zguduirile sufletesti prin care trecuse, batrinul Deceneu nu-si mai regasea linistea. Ca rege si mare preot se vazuse, in egala masura, purtind doua poveri: una, aceea a grijii de tara, iar cealalta a neputintei pe care o adusese virsta. Nu mai avea nici somn bun, odihnitor; se culca devreme, atipea timpul ce se scurgea intre doua cintari ale co­cosilor, apoi se trezea, se framinta pe pat, veghea pina se iveau zorile si iesea din casa. Isi dadea seama ca Dacia lui Burebista era pe cale de a se dezmembra, din partea celor trei capetenii fugare — Cotiso, Rholes si Zyraxes — nu pri­mise nici un semn de supunere. Pentru a-i aduce la ascul­tare, nu vedea alta cale decit aceea de a-i infringe cu armele, ceea ce ar fi insemnat un razboi singeros intre frati. Regele Burebista — gindea el — savirsise marea unire a dacilor prin alungarea triburilor cotropitoare: taurisci, boii, scordisci, adrisi, bastarni si sarmati, atunci intreg poporul se aratase dornic de a trai intr-o singura tara, intinsa, bogata, puter­nica. Astepta, nu se indoia ca trimisii la cetatile Argedava, Tamasidava si Capidava se vor inapoia cu un raspuns. De aproape o luna daduse sfoara in tara ca toate capeteniile de tinuturi si toti tarabostii sa vina la Sarmizegetusa in­sotiti de cit mai multi comati. Sosise multa lume in cetatea de scaun, numai cei plecati la Cotiso, Rholes si Zyraxes intirziau. Cu o zi in urma avusese loc judecarea celor trei vi­novati de indemn la rascoala si de omorire a regelui: tarabostii Rundacitulp si Burrennus, impreuna cu capnobotul Sargio. Ii judecase el, in calitate de mare preot, in fata tu­turor celor veniti, se aratase necrutator, pe toti trei ii so­cotise tradatori si ii osindise sa fie arsi de vii. Cind se lasase amurgul totul fusese incheiat: slujitorii cultului aflati pe Kogaion stinsesera rugul, strinsesera osemintele, carbunii si cenusa, le aruncasera in prapastia din apropiere, apoi matu­rasera si spalasera lespezile din fata marelui altar. Pe linga framintarea ce-l chinuia, judecarea si osindirea ii provocasera o stare de oboseala, il facusera sa se simta si mai ne­putincios, de aceea toata noaptea nu reusise sa atipeasca. Nu trecea printr-o mustrare de constiinta, cei trei isi meri­tasera pedeapsa, pentru ca nu fusesera vinovati numai de indemn la rascoala, ci si de omorirea regelui. Se sculase din pat, chemase pe preotul ce-l slujea sa-l ajute sa se imbrace, iesise din casa cind rasarea soarele si se indreptase spre marele sanctuar. In linistea dinauntru se rugase mult marelui zeu, ii ceruse sa-l ajute sa potoleasca discordia din tara, apoi sa-l ia, sus la el in cer. Uitase de scurgerea timpului, isi de­panase viata, se revazuse preot tinar, firav, umblind prin cetati si pe la temple din tari indepartate de la miazazi, setos de a prinde invatatura timpului, apoi revenit in tara se alaturase regelui, il ajutase sa alunge pe cotropitori si sa uneasca poporul dac. Tirziu, cind soarele urcase catre prinz, iesise din sanctuar si pornise incet devale, spre cetate, unde trebuia sa vada de treburile tarii. Simtea in fiinta sa doi oameni, cu ingrijorari si framintari deosebite: unul era ma­rele preot, iar celalalt regele. Rugindu-se marelui zeu, gindise ca daca regele nu mai putea tine unit poporul pe calea supunerii, revenea marelui preot datoria de a-l lega strins prin credinta. La poarta cetatii il astepta Carpio.

— Marite rege si Mare preot, s-au intors cei trei tri­misi la Cotiso, Rholes si Zyraxes, se grabi sa raporteze.

— Au adus vesti bune?

— Dupa cum arata fetele lor, nu pare ceva imbucurator.

— Bine, vom vedea, vreau sa stau de vorba cu ei. Sa vina si Comosicus.

In asteptare, incepu din nou sa-si depene viata. In ace­easi incapere se vedea stind de vorba cu Marele disparut, ii simtea prezenta, parca astepta sa-i vorbeasca. Hotarirea o luase, nu-i uitase dorinta. In ziua urmatoare va aduna Sfatul tarii si va aduce la indeplinire legamintul. Comosicus intra insotit de cei trei trimisi.

— Ne rugam Marelui zeu pentru sanatatea ta, Marite rege si Mare preot! saluta cel mai in virsta, inclinindu-se cu supunere.

— Din zori si pina acum eu m-am rugat pentru intreg poporul, deci si pentru voi, murmura cercetindu-i ingrijorat. Te-am chemat, Comosicus, sa ascultam impreuna vestile, apoi sa chibzuim. Sa incepem cu cel care a fost la Cotiso. Ce ras­puns ne-ai adus din partea lui?

— Marite rege si Mare preot, Marele zeu nu m-a ajutat, nu m-a primit prea bine capetenia de la Argedarva. De fapt el nici nu se mai socoteste capetenie, ci rege, iar tinutul sau tara. Mi-a spus ca vrea sa stea de vorba cu tine, dar nu ca supus, ci de la egal la egal, iar intilnirea sa se faca la hotar, adica la jumatatea vaii riului Alutus, in dreptul celor mai inalte creste ale muntilor. Tu poti sa te duci la el oricind, pentru ca esti Marele preot al lui Zamolxis, la care ei vor continua sa se roage. Mi-a mai spus ca va face din Argedava o cetate tot asa de mare si de intarita ca si Sarmizegetusa. Asta e tot, Marite rege sa nu-l astepti pentru Sfatul tarii

In incapere se lasa o liniste grea. La o astfel de veste nu se asteptasera. Privind spre Comosicus, marele preot rupse tacerea:

— Sa-l ascultam acum pe cel care a fost la Rholes. Si el vrea sa se razleteasca de tara?

Trimisul — scurt, gros, indesat, cu privire vie — isi aseza mai bine pe solduri, chimirul, cautind vorbele, nu ve­dea cum sa inceapa.

— Eu Marite rege si Mare preot nu stiu ce sa spun murmura, apoi deodata salta capul: Rholes m-a primit bine, zicea ca ma socoteste un sol al regelui de la Sarmizegetusa.

— Un sol al regelui repeta Comosicus. Asa, si altceva? in vorbele lui ai vazut dusmanie, asa cum a vorbit Cotiso?

— Nu, nu era dusmanie, dar nici supunere. Cind i-am spus ca trebuie sa vina incoace la Sfatul tarii, el a inceput sa se vaite, zicea ca se simte cam bolnav, ca are multe de facut in tinutul sau, de unde a lipsit prea indelunga vreme, si ca o sa se mai gindeasca. Doar atita lucru bun am auzit de la el: m-a indemnat sa-ti spun, Marite rege, ca nici el nu l-ar fi vrut pe Cotiso ca rege la Sarmizegetusa, pentru ca il stie lacom si infumurat.

— Rege la Sarmizegetusa Il stie lacom repeta Marele preot. Asta inseamna ca se socoteste deoparte, ca de Cotiso s-ar fi temut sa nu porneasca spre tinutul sau cu oastea, sa-l aduca la ascultare Tu ce zici, Comosicus? Nu asta trebuie sa intelegem?

— Vom vedea, Marite rege Sa ne mai gindim Acum sa-l ascultam si pe cel care a fost la Zyraxes.

Era trimisul cel mai in virsta, cel care salutase indata ce intrase. Vorbi fara graba, barba carunta ii tremura usor:

— Nici eu nu am adus o veste limpede, Marite rege si Mare preot. Si pe mine Zyraxes m-a primit bine, dar nu mi-a spus ca ma socoteste solul Sarmizegetusei. Nici el nu vine la Sfatul tarii, zicea ca are mult de alergat, pentru ca cetatile de pe tarmul Pontului Euxin — Histria, Tomis, Callatis — indata ce au aflat de moartea Marelui Burebista, nu se mai socotesc legate de tara, si a pregatit fiecare oaste pentru a se apara, cauta sa-si intinda stapinirea pina catre Dunaris. „Trebuie sa ma descurc singur, se vaita el, stiu ca cei de la Sarmizegetusa nu mai pot sa vina tocmai pina aici, sa ma ajute. Ca sa treaca incoace ar trebui sa infringa oastea lui Cotiso. De fapt de Cotiso ma tem si eu”. Nu stiu daca am inteles bine, mie mi s-a parut ca Zyraxes se socoteste un parasit, o capetenie ce se vedea prea departe de Sarmizegetusa. De fapt el ar vrea sa fie legat cu tara. Eu stiu ce sa mai zic. Marite rege?!

Marele preot tusi usor si se misca nelinistit in scaun. Isi intoarse apoi privirea spre Carpio:

— Sa-i iei, sa-si potoleasca foamea si setea, apoi sa-i lasi sa se odihneasca. Se vede ca sint tare obositi. Va mul­tumesc, luptatorilor, voi v-ati facut datoria, ramine ca noi sa chibzuim.

Dupa ce iesira, Marele preot ramase un timp tacut, catind in jos spre pardoseala, ca si cum numara florile de pe covor. In sinea sa nu se mai socotea rege, isi dadea seama cit era de neputincios, de aceea Cotiso, Rholes si Zyraxes se vedeau ca si rupti de tara. Dacia avea nevoie de un rege in puterea virstei, hotarit, viteaz, intelept, pe care intreg poporul sa-l urmeze cu supunere. Salta capul si privi spre Comosicus.

— Ai inteles in ce situatie ne aflam Asadar cele trei capetenii nu vor fi miine aici, vom tine Sfatul tarii fara ei.

— La Cotiso nu ma asteptam sa vina; se teme, a fost partas la moartea regelui, insa Rholes si Zyraxes

— Ei asteapta, Comosicus, vor sa vada ce se va intimpla, cine va ramine mai tare, tu sau Cotiso

— Dar, de ce eu?!

— Bine, o sa afli miine. Pina atunci straduieste-te sa chibzuiesti, sa-ti dai seama ce ar fi de facut. Vor veni toate capeteniile si toti tarabostii ce ne urmeaza cu buna-credinta, impreuna cu comatii ce-i insotesc, adica aceia care au luat parte la judecarea lui Rundacitulp si a lui Burrennus. Sa aduci cu tine cit mai multe capetenii din oastea cea noua. Eu ma voi ruga Marelui zeu sa ne indrepte pasii pe calea cea buna!

In ziua urmatoare, de cum se ivira zorile, cei sositi se indreptara spre sala de sfat, dar nu statura mult, Carpio le spuse sa urce pe Kogaion si sa astepte in fata marelui san­ctuar. Soarele urcase deasupra crestelor muntilor cind veni Comosicus, insotit de Rundacis, Durasis, Scorilo, Sagitulp, Lacterius Babrius, Zoltes si batrinul Jder. Ceva mai in urma erau: Arigio — faurarul, Brodus — olarul si Pothiris — au­rarul. Cind corul preotilor intona un imn de slava marelui zeu, din cladirea folosita ca oficiu al cultului lui Zamolxis iesi marele preot, purtind odajdii de ceremonie, insotit de capnoboti si de garda. Alaturi de marele altar il astepta Carpio, cu garda regelui. Capetenia capnobotilor oficie o scurta slujba, dupa ritual, cu rugaciuni si multumiri catre marele zeu, acompaniat de cor, in timp ce de pe altar se ridicau valuri de fum placut aromat. Nu se aduse nici o jertfa. In frunte cu marele preot si rege, intregul alai se in­drepta spre cetate, catre sala de sfat. Pe multe fete se vedea incordarea, fiecare se intreba ce va aduce nou adunarea la care participa. Fusese un an cu prea multa framintare si ingrijorare, cu impasuri grele cazute pe tara prin lovitura data de conjuratia tarabostilor si prin razletirea celor trei capetenii. Batrinul Deceneu se aseza in jil­tul regelui, lasind gol pe acela al marelui preot. In spatele sau se aliniara cele doua garzi, iar intre ele trompetistii si tulnicerii. Curiozitatea facea sa creasca incordarea. Era o li­niste grea, intrerupta rar de scirtiitul vreunei banci sau de vreo tuse infundata. La un semn al lui Carpio, trompetistii incepura sa sune intrarea regelui. Intreaga sala intoarse pri­virea uimita spre usa, fara sa inteleaga ce se petrecea. Cu miscari domoale, cu o usoara tremurare a miinilor, batrinul rege si mare preot se salta din jilt. Incepu sa vorbeasca po­tolit, cu taria data de puterea slabita, stapinindu-si greu tulburarea:

— Da, sa nu va mirati, eu am pus sa sune intrarea regelui. De acolo din cer, de linga Marele zeu, Marele Burebista ne priveste si ne trimite aici sufletul sau. Il simt ala­turi de mine, el ma indeamna sa rostesc cele ce va spun. De aceea ne-am rugat la Marele altar lui Zamolxis, sa-l lase pe rege sa vina intre noi. Ne este dat noua sa purtam povara pe care destinul a aruncat-o asupra poporului dac. Am ajuns sa nu mai stim cind si pentru ce Marele zeu este suparat pe noi, pentru ca prea am trecut prin multe incer­cari — unele ne-au indurerat sufletele, altele s-au aratat pline de sperante. Dupa infioratorul cutremur, nesupunerea tarabostilor si pericolul legiunilor romane, a urmat moartea dusmanului, a lui Caesar, pe care am privit-o ca pe o ade­varata minune, apoi a cazut asupra noastra ingrozitoarea lovitura, rapunerea bravului si inteleptului nostru rege. Acum, ca si cum lantul nenorocirilor nu s-a sfirsit, am primit vestea ca trei dintre capetenii: Cotiso, Rholes si Zyraxes — toti trei astazi lipsa dintre noi — sint pe cale sa se razle­teasca de tara, sa devina regi ai tinuturlior lor. De multa vreme Cotiso uneltea, visa sa devina rege al Daciei Mari, el a fost capetenia conspiratiei pornita impotriva lui Bure­bista si a mea. Acum datoria noastra este sa-l prindem si sa-l ardem de viu ca tradator. Sa nu ne pierdem cu firea, sa ne incordam puterea si vointa pentru a infringe grelele incercari la care ne supune Marele zeu. Poporul dac dainuie pe aceste meleaguri din vremuri ce se pierd in negura tre­cutului, noi nu ratacim ca triburile pe care le-am alungat de pe pamintul nostru si care continua sa ne dea roata ho­tarelor. Dar voi asteptati de la mine fapte, nu vorbe — con­tinua dupa o scurta pauza, rotindu-si privirea prin sala — pentru ca sint multe de facut. Va vad cum ma ascultati cu incordare, deslusesc pe fetele voastre zimbete sterse, ce va oglindesc descumpanirea din suflete, si poate descurajarea, gindesc ca este firesc sa va intrebati: ce am putea face urmindu-l pe acest batrin? Da, bravilor luptatori — capetenii, tarabosti si comati — am ajuns la o virsta cind nu mai poate fi infrinta neputinta, iar voi nu pe un astfel de rege trebuie sa-l urmati. Este nevoie ca in fruntea tarii sa avem pe un barbat in deplina putere, hotarit, intelept, viteaz, cu dragoste de tara si mila de popor. El, Marele Burebista, se gindise la asta si alesese, mi-a spus pe cine sa ung ca rege, dupa ce el va pleca la Marele zeu, dar eu n-am putut sa-i indeplinesc dorinta, pentru ca nu voiam sa intetesc lupta dintre cele doua tabere. Acum insa o pot face, a sosit mo­mentul, o cere tara. Incepind de astazi, rege al Daciei este Comosicus! Ne vom ruga cu totii Marelui zeu sa-i dea sa­natate si viata lunga, sa-l ajute sa potoleasca dusmaniile si sa pastreze tara in hotarele lasate de Burebista.

O clipa in sala se lintinse linistea, apoi deodata din mai multe parti izbucnira strigate si urale:

— Traiasca regele Comosicus!

— Marele zeu sa-l ajute sa conduca tara!

— Traiasca Dacia si noul rege!

— Vom urma cu totii pe regele Comosicus.

— Sa reintregesti tara, Marite rege!

Comosicus asculta impietrit, coplesit de cuvintele ce se rosteau din adincul inimilor cu caldura si dragoste, pline de indemn. Cind sala se umplu de urale, intreaga lui fiinta fu strabatuta de un fior, se simti puternic, ascultat, respectat, avea impresia ca era purtat pe umeri de intregul popor. Deceneu salta bratele, cerind liniste. Se trase incet alaturi, in dreptul jiltului sau de mare preot. Indemna apoi cu vocea potolita:

— Vino sa stai in jiltul tau, Marite rege! Cei de fata, iar prin ei tot neamul dacilor, sint nerabdatori sa-ti auda voia, sa le spui cum vei conduce tara.

Era tot napadit de tulburare si inflacarare. Niciodata nu visase sa devina rege, iar marele preot nu-i facuse nici o destainuire. Pasi cu hotarire spre jiltul regal, urca pe es­trada si se intoarse spre cei din sala. Rosti cu o usoara vibra­tie a vocii:

— Marele zeu imi este martor, m-am zbatut alaturi de Marele Burebista pentru binele poporului si pentru salvarea tarii de primejdia Romei, fara sa gindesc vreodata la un moment ca acesta. Imi dau seama ca nu este usor sa fii rege, stiu ca vor apasa pe umerii mei raspunderi grele. Dar daca acesta imi este destinul, ma voi supune lui. In sufletul meu recunostinta nu se va topi niciodata, pentru iubirea, insu­fletirea si increderea voastra. Ii multumesc din toata inima Marelui preot si il rog sa ma ajute sa conduc tara. Stiu ce au bun si rau romanii si grecii, ma voi stradui ca dacii sa nu ramina in urma acestor popoare. Cine a fost mai multa vreme alaturi de mine a vazut ce fel de om sint. Ca rege, in grija mea neabatuta fata de popor si de tara, voi pedepsi fara crutare tradarea! Ne legam cu totii — capetenii, tara­bosti si comati — sa ducem la indeplinire in totul cuvintul Marelui disparut. Acum se cade ca aici, in fata Marelui preot, sa ne legam prin juramint. Eu, Comosicus, rege al Daciei, jur ca voi sluji cu devotament, neodihna si hotarire tara si poporul! Iar voi, cei ce va gasiti aici, si prin voi toti dacii, trebuie sa-mi jurati credinta, ascultare si supu­nere!

— Juram! rasuna ca un tunet legamintul, facind sa se cutremure sala, apoi totul se pierdu in urale.

Comosicus asculta cu infrigurare, insufletirea se oglindea pe fetele tuturor. Il vazu pe batrinul Jder saltindu-se de pe scaun si iesind in fata. Facu semn pentru liniste.

— Vrei sa ne dai vreun indemn, batrine? il intreba, invaluindu-l intr-o privire plina de caldura. Noi doi am stat deseori de vorba

— Am stat, Marite rege, dar atunci nu stiam ca des­tinul tau era sa urci spre acel jilt. Acum vorbesc regelui, nu feciorului tarabostelui Oroles. Sa ai grija de tara, Marite rege, sa nu urgisesti poporul. Comatii inca asteapta, mai spera sa primeasca pamint. Sa nu te inconjuri de oameni lacomi, cu porniri rele, invatati sa traiasca in imbuibare, saracind norodul. Sa fii bun si drept cu cei vrednici si viteji, si aspru, neinduplecat, cu cei ce vor raul tarii! Ma voi ruga Marelui zeu pentru sanatatea ta! Sa traiesti, Marite rege!

— Iti multumesc pentru cuvintele rostite, mos Jder, re­lua Comosicus, ele mi-au mers la inima. Prin tine parca mi-a vorbit intregul neam al dacilor. Sa nu fii neimpacat in suflet, toti tarabostii care sint de fata vor imparti pamint comatilor indata ce ajung la cetatile lor. Scribii tarii vor intinde vestea ca am dat cuvint ca fiecare comate sa fie intabulat in scripte cu bucatica pe care o va primi din mosie. Cei ce se vor dovedi ca fac altfel vor primi pedeapsa as­pra. Comatii Daciei incep de astazi sa aiba aceleasi drepturi si datorii fata de tara cum au plebeii romani. Si sa mai stii ceva, mos Jder, vom cere cetatilor grecesti de pe tarmul Pontului Euxin, fiindca sint pe pamintul nostru, sa nu ne trimita numai marfuri, ci si dascali — gramatistos — care sa ne ajute sa infiintam scoli in cetatile de aparare. Eu nu voi pregeta sa colind tara, voi trece pe la fiecare taraboste, ma voi opri in sate si voi asculta pasurile poporului. Avem bo­gatii destule, numai sa stim sa le folosim. Vom trimite cit mai multe marfuri spre cetatile pontice. Stiti ca am trait multi ani la Roma, ii cunosc bine pe romani, va trebui sa chibzuim adinc asupra legaturilor noastre cu ei. Acolo am auzit des o zicala: „Pe cel puternic sa ti-l faci prieten, nu dusman, daca vrei sa traiesti linistit.” Vreau ca legiunile romane sa nu mai fie o primejdie pentru noi. Marele Burebista se gindise sa mute cetatea de scaun dincolo de munti, la Argedava, sa inalte acolo o urbe intinsa, cu amfiteatre, scoli, sanctuare si terme, cu case mari, frumoase, incit sa se asemene cu Roma. Dar acolo este Cotiso, el vrea sa faca din tinutul sau o tara rupta de Dacia. Vom vedea pe ce cale pornim, a impacarii sau a infruntarii. Tot asa se pare ca.gindesc si celelalte doua capetenii — Rholes si Zyraxes. Ar fi o crunta pedeapsa pen­tru noi, din partea Marelui zeu, ca tinuturile dacilor sa in­ceapa din nou sa se lupte intre ele, ca dacii sa se omoare unii pe altii. Trebuie sa ne straduim cu totii sa refacem la loc Dacia Mare a lui Burebista! Astfel de ginduri nutresc, aces­tea vor fi faptele mele ca rege. Va cer tuturor ajutor, iar prin voi intregului popor dac! Sa ne rugam cu totii, in frunte cu Marele preot, ca Marele zeu sa ne arate calea cea mai buna de urmat. In aceasta clipa de hotaritoare ras­cruce in viata pentru mine, fac neamului nostru cele mai calde urari de sanatate, belsug si fericire!

In sala izbucnira strigate si urale. La un semn al lui Carpio, trompetistii si tulnicerii incepura iarasi sa sune in­trarea regelui. In acelasi timp, marele preot se salta din jilt, se apropie de Comosicus si il imbratisa, apoi rosti catre adu­nare:

— Multumesc Marelui zeu ca m-a ajutat sa traiesc aceasta clipa! Acum pot sa plec linistit la el, acolo sus, in cer. Cum zilele mele mai sint putine, fac indemnul ca, dupa savirsirea mea din viata, regele Comosicus sa-si aleaga un intelept Mare preot! Cu asta Sfatul tarii de astazi a luat sfirsit.

Din nou sala rasuna de strigate si urale. Marele preot il lua pe Comosicus de brat si se indrepta cu el spre iesire, in linistea de afara ii spuse:

— Mergem amindoi sus, in Marele sanctuar. Vreau sa ne rugam impreuna Marelui zeu, apoi sa stam de vorba. Cit am trait alaturi de bunul Burebista, am cunoscut greutatile ce le intimpina un rege. Nutresc speranta ca vei da ascul­tare sfaturilor mele.

In dupa-amiaza zilei, Comosicus intra in sala de sfat, se aseza pe un scaun si se pierdu in ginduri. Era tulburat. Stia ca se cereau multe de facut, insa nu se putea hotari cum si cu ce sa inceapa. Ezita sa se duca in incaperea de lucru a re­gelui, s-ar fi simtit stinjenit, pentru el inca se gasea acolo sufletul marelui sau inaintas. Se revazu sclav, apoi gladiator in Circul cel Mare de la Roma, isi reaminti de razbaterea din zilele cind pregatea omorirea lui Caesar, iar in cele din urma se revazu la Carsidava, stind linga patul de muri­bund al batrinului sau tata. Ca un ecou venit de departe, ii rasunara in suflet ultimele cuvinte rostite de el: „Sa-l ajuti pe rege, Comosicus, sa lupti fara odihna pentru tara. Ramii singur, Andra are casa si familia ei, ai nevoie de un suflet linga tine. Ai ratacit destul, trebuie sa te potolesti. Am aflat cita dragoste iti poarta Serena inca din copilarie; mi-a destainuit-o Andra. Si regele este batrin, asa ca dupa el Serena ramine singura. Indemnul meu este ca tu si ea sa va legati vietile, sa fiti sprijin unul altuia.” Salta capul si privi spre un punct nedefinit de pe peretele din spatele jiltului regal. Inima incepu sa-i bata cu putere, o caldura se imprastie prin tot trupul. Lua hotarirea, se ridica, iesi si se indrepta spre cladirea destinata ca locuinta a regelui. O gasi pe Serena in peristil, sedea pe aceeasi banca pe care cu un an in urma statuse cu tatal ei si il implorase sa nu-l mai tina inchis pe Comosicus. Cind il vazu, pe fata ei se intinse paloarea. Se trase intr-o parte si ii facu loc sa se aseze, mur­murind:

— Stai, Comosicus. Am aflat, acum esti rege. Poate ca asta ti-a fost destinul sorocit de Marele zeu. De astazi trebuie sa locuiesti aici, in lacasul regelui Eu voi pleca, ma voi duce la Carpina

— Serena, ceea ce ai pastrat in suflet atit de multi ani, totul s-a spulberat?

Ea il privi staruitor, cautind sa-i patrunda in suflet. Pe fata paloarea ii crescu si mai mult.

— Nu stiu Nu mai astept nimic de la viata!

El o cuprinse peste mijloc si o strinse la piept.

— Pentru noi doi viata abia acum incepe, Serena. Nu vei parasi cetatea regelui, pentru ca din aceasta clipa tu esti regina!

— SFIRSIT —

Aceasta carte in format electronic, face parte dintr-o serie de romane grupate sub genericul

Restitutio Daciae