Lungul brat al legii de larry niven

LUNGUL BRAT AL LEGII

de Larry Niven

De cateva luni incoace in cladirea ARM era anormal de liniste. Ne prinsese bine odihna, la inceput. Insa in aceste ultime dimineti acalmia devenise apasatoare. Ne salutam unii pe ceilalti in drum catre birourile noastre, dar gandurile ne erau in alta parte. Unii dintre noi aveau infatisare de oameni nedormiti. Altii faceau in mod vizibil pe oamenii ocupati.

Nimeni nu dorea sa ia parte la o vanatoare de mame.

In acest ultim an izbutisem sa ne infiltram adanc in afacerile traficantilor de organe din zona Coastei de Vest. Primisem aprecieri pozitive din toate directiile, insa rezultatele erau predictibile: alte activitati urmau sa ia amploare. Mai devreme ori mai tarziu, telegazetele aveau sa porneasca sa faca scandal, cerand o mai stricta aplicare a Legilor Fertilitatii, iar noi urma sa iesim la vanatoare de parinti ilegali toti aceia dintre noi care nu aveau altceva de facut.

Asadar, sosise momentul sa-mi gasesc ceva de facut.

In dimineata aceasta am strabatut drumul catre departamentul meu prin obisnuita tacere chinuitoare. Mi-am turnat o cafea din filtru, am dus-o la birou, apoi am verificat pe terminalul computerului daca aveam mesaje. Din fanta terminalului aluneca afara un dosar subtire. Un semn incurajator! L-am ridicat - cu o singura mana, pentru a-mi putea sorbi cafeaua in timp ce il parcurgeam - si l-am lasat sa se deschida la mijloc.

Holograma color ma izbi cu putere. Priveam in jos, printr-o rama dubla, spre doua mese de morga.

Stomacul catre creier: Bleah! Ti-ai gasit bine momentul sa te uiti la oameni cu fetele carbonizate! Pune ochii sa priveasca in alta parte si nu incerca sa inghiti cafeaua aia! Ce-ar fi sa-ti schimbi slujba?

Erau dezgustatori. Doua persoane, un barbat si o femeie. Chipurile le fusesera arse cu ceva pana la oasele craniene si chiar dincolo de ele: dinti si oase calcinate, tesut cerebral copt.

Mi-am inabusit reactia si am continuat sa privesc holograma. Mai vazusem morti inainte. Acestia insa ma prinsesera la momentul nepotrivit.

Nu cu o arma laser, mi-am zis, desi era discutabil. Exista mii de aplicatii pentru lasere si mii de modele potrivite pentru aceste aplicatii. In orice caz, nu fusese un laser manual. Raza de grosimea unui creion generata de un laser manual ar fi sapat canale prin carne. Aceasta fusese o raza larga si stabila.

Am dat la inceputul dosarului si am citit pe diagonala.

Detalii: Fusesera descoperiti pe trotuarul rulant Wilshire din vestul Los Angeles-ului, in jurul orei 4:30 AM. In general oamenii nu folosesc trotuarele rulante asa de tarziu. Le este teama de traficantii de organe. Este posibil ca cele doua cadavre sa fi parcurs pana la doua mile inainte ca cineva sa le fi vazut.

Autopsie preliminara: Erau morti de trei sau patru zile. Nu prezentau semne de drogare sau otravire, nici rani punctiforme. Aparent, arsurile fusesera singura cauza care le provocase moartea.

Atunci, pesemne ca aceasta survenise rapid: o singura descarcare de energie. Altminteri victimele ar fi incercat sa scape si ar fi avut arsuri si in alte parti ale corpului. Nu aveau. Doar pe fete si niste urme in jurul gulerelor.

Am gasit o nota de la Bates, medicul legist. Dupa cum aratau, exista posibilitatea ca cei doi sa fi fost ucisi cu un nou tip de arma. Asa ca trimisese dosarul la noi. Oare nu puteam gasi prin arhivele ARM ceva care sa produca un flux de caldura sau lumina avand diametrul de peste treizeci de centimetri?

Am ramas acolo, cu privirea atintita pe holograma, gandindu-ma.

O arma laser cu fascicul de peste treizeci de centimetri in diametru? Se produc lasere de calibrul acesta, insa ca arme de razboi, folosite pe orbita. Unul dintre acelea ar fi vaporizat capetele, nu le-ar fi carbonizat.

Mai erau si alte posibilitati. Moartea prin tortura, cu capetele tinute de menghine in jetul de la reactorul unui avion comercial de mare altitudine. Sau cine stie ce accident de munca bizar: o explozie neasteptata care ii surprinsese pe amandoi uitandu-se pe deasupra unui birou sau asa ceva. Sau chiar o raza laser reflectata de o oglinda convexa.

Sa excludem posibilitatea accidentului. Modul in care fusesera abandonate cadavrele facea sa miroasa a vinovatie ori a ceva ce trebuia tainuit. Poate ca Bates avea dreptate. O arma noua, ilegala.

Iar eu ma puteam ocupa cu cautarea ei cand avea sa se declanseze vanatoarea de mame.

ARM are trei functii fundamentale. Ii urmareste pe traficantii de organe. Monitorizeaza tehnologia mondiala: descoperirile ce a putea duce la crearea de noi arme, sau care ar putea afecta economia globala ori echilibrul de putere intre natiuni. Si pune in aplicare Legile Fertilitatii.

Hai acum sa fim sinceri cu noi insine! Dintre aceste trei activitati, protejarea Legilor Fertilitatii este cea mai importanta.

Traficantii de organe nu agraveaza problema suprapopularii.

Monitorizarea tehnologiei este destul de necesara, insa e posibil sa fi aparut prea tarziu. Deja exista suficiente centrale electrice de fuziune, motoare de rachete ce opereaza pe baza fuziunii, crematorii de fuziune si instalatii de desalinizare a apei marine actionate de reactoare cu fuziune, pentru ca orice maniac sau grup de maniaci sa arunce in aer Pamantul sau oricare bucata din el.

Insa daca mai multe persoane dintr-o regiune ar incepe sa nasca copii in mod ilegal, restul lumii ar face mare taraboi. Unele natiuni ar putea chiar sa fie suficient de inconstiente incat sa renunte la controlul populatiei. Si atunci ce am face? Deja suntem optsprezece miliarde pe Pamant. Mai mult nu se poate.

Asadar, vanatorile de mame sunt indispensabile. Eu insa nu le suport. Nu-i deloc placut sa haituiesti niste sarmane femei bolnave, atat de disperate in dorinta lor de a avea copii incat sa treaca si prin iad ca sa evite vaccinurile contraceptive semestriale. Voiam sa ma eschivez de la asta daca se putea.

Am facut niste lucruri standard. I-am trimis o nota lui Bates, la biroul medicului legist. Expediaza-mi toate celelalte detalii cu privire la autopsii si anunta-ma daca cadavrele vor fi identificate. Amprentele retiniene si structura undelor cerebrale ieseau clar din discutie, insa se putea obtine ceva pe baza analizei ADN-ului si a amprentelor digitale.

Mi-am petrecut ceva timp intrebandu-ma unde fusesera pastrate cele doua trupuri vreme de trei-patru zile si de ce anume inainte de a fi abandonate intr-un mod care ar fi putut fi aplicat si cu trei zile mai devreme. Dar asta era o problema pentru detectivii de la LAPD. Grija noastra era arma.

Astfel am inceput sa realizez un program de sortare pe calculator: gaseste-mi o chestie care sa emita o raza cu caracteristicile date. Folosind modelul de penetrare a pielii, osului si tesutului cerebral, probabil ca exista o cale de a exprima frecventa luminii functie de durata fluxului, insa nu mi-am batut capul cu asta. Urma sa platesc pentru lenea mea mai tarziu, cand computerul avea sa-mi ofere o lista kilometrica de dispozitive emitatoare de radiatii luminoase, pe care a trebuit s-o parcurg cu mare greutate.

Introdusesem instructiunile si ma relaxam cu alta cafea si o tigara, cand suna Ordaz.

Inspectorul-detectiv Julio Ordaz era un barbat zvelt, cu pielea intunecata, par negru, drept si ochi negri, catifelati. Prima data cand il vazusem pe ecranul videofonului imi anuntase moartea unui bun prieten de-al meu. Acum, doi ani mai tarziu, inca am tresarit cand l-am vazut.

— Salut, Julio! Afaceri sau distractie?

— Afaceri, Gil. Este ceva regretabil.

— Pentru mine sau pentru tine?

— Pentru amandoi! Este vorba despre o crima, dar si despre un aparat Uite, il poti observa in spatele meu?

Ordaz iesi din cadru, iar apoi reorienta obiectivul videofonului, fara sa-l pot zari.

Priveam in camera de zi a cuiva. Pe mocheta de iarba interioara se vedea un cerc mare, decolorat. In centrul cercului, o masinarie si trupul unui barbat.

Oare Julio se juca cu mine? Trapul era invechit, pe jumatate mumificat. Masinaria era mare si complicata, judecand dupa forma, invaluita de o lumina albastra stranie si estompata.

— Ai mai vazut vreodata asa ceva? intreba Ordaz pe un ton destul de grav.

— Nu, dar e un aparat pe cinste.

In mod cert, un dispozitiv experimental: fara carcasa cizelata, necompact si nemontat pe linia de asamblare. Prea complex pentru a-l examina prin intermediul videofonului, am decis.

— Mda, pare ceva pentru noi. Poti sa mi-l expediezi?

Ordaz reaparu in cadru. Zambea.

— Ma tem ca nu avem cum. Poate tri­miti pe cineva sa-l studieze.

— Unde te afli?

— In apartamentul lui Raymond Sinclair, la ultimul etaj al cladirii Rodewald din Santa Monica.

— Voi veni personal, am spus si dintr-o data mi-am simtit limba cleioasa.

— Te-as ruga sa aterizezi pe acoperis. Liftul este retinut pentru cercetari.

— Bine, am zis eu, apoi am inchis.

Raymond Sinclair!

Nu-l intalnisem niciodata pe Raymond Sinclair. Era un fel de pustnic. Insa ARM avusese de-a face cu el o data, in legatura cu una dintre inventiile sale, dispozitivul FyreStop. Si toata lumea stia ca in ultima vreme lucra la un propulsor interstelar. Fireste, era doar un zvon insa daca cineva distrusese creierul ce detinea acel secret

Am plecat.

Cladirea Rodewald era o prisma triunghiulara de patruzeci de nivele, cu cate un rand de balcoane triunghiulare la fiecare etaj, pana la cel de-al treizeci si optulea.

Acoperisul era o gradina. De-a lungul unei margini erau tufe de trandafiri infloriti, de-a lungul alteia niste ulmi maturi se cuibareau in iedera, iar pe cea de-a treia se gasea o padure miniaturala de bonsai. Platforma de aterizare si autoportul se aflau in centru. O masina a brigazii de politie cobora in fata taxiului meu. Ateriza, apoi intra in autoport pentru a face loc taxiului.

Un politist intr-o uniforma de un portocaliu viu iesi pentru a ma urmari cum cobor. N-am putut sa-mi dau seama ce tinea in mana pana ce nu m-am dat jos din masina. Era o undita pentru pescuitul marin, inca in ambalajul sau.

— Puteti sa va identificati, va rog? spuse politistul.

Aveam legitimatia ARM in mana. El o verifica la consola din vehiculul politiei, apoi mi-o inapoie.

— Inspectorul va asteapta jos, imi zise.

— Undita pentru ce este?

Dintr-o data politistul zambi, aproape misterios.

Am lasat in urma miresmele gradinii, coborand o scara din beton ce dadea intr-o incapere mica, pe jumatate plina cu unelte de gradinarit si avand o usa masiva, cu vizor. Ordaz ne dadu drumul inautru. Imi stranse mana energic, apoi se uita in treacat la politist.

— Ai gasit ceva? Bine!

— La sase cvartale de aici este un magazin de produse sportive, spuse politistul. Directorul mi-a dat voie sa o iau cu imprumut. A avut grija sa tin minte numele magazinului.

— Da, cu siguranta ca o sa iasa ceva tam-tam in jurul povestii asteia. Vino, Gill (Ordaz ma apuca de brat.) Trebuie sa examinezi aparatul inainte sa-l oprim.

Aici nu se simtea nici un miros de la gradina, dar era ceva un iz de mortaciune pe care instalatia de conditionare nu il eliminase cu totul. Ordaz ma conduse in camera de zi.

Acolo parca cineva aranjase sa-i joace o festa altcuiva.

Iarba de interior acoperea podeaua camerei lui Sinclair din perete in perete. Intr-un cerc perfect, cu diametrul de peste patru metri, intre canapea si semineu, mocheta era ingalbenita si uscata. In rest, era verde si proaspata.

In mijlocul cercului zacea culcat pe spate trupul mumificat al unui barbat, imbracat in pantaloni marinaresti multicolori si helanca. La o prima estimare, parea mort de circa sase luni. Avea la mana un ceas mare, cu mai multe cadrane si o bratara de platina din zale fine, acum prea larga in jurul incheieturii osoase, acoperita cu piele bruna. Partea posterioara a craniului fusese sparta, poate cu acel instrument clasic, bont, care se afla langa el.

Chiar daca semineul era fals - aproape sigur era; nimeni nu mai arde lemne - ustensilele sale erau piese veritabile din secolul al XIX-lea sau al XX-lea. Din rastel lipsea un vatrai. In schimb, in interiorul cercului, in iarba ofilita de langa hoitul ce se descompunea rapid, se gasea un vatrai.

Masinaria fantastica, invaluita in lumina, era pozitionata exact in centrul cercului magic.

Am facut un pas inainte si vocea taioasa a unui barbat se auzi imediat:

— Nu calca in interiorul cercului! Este mult mai periculos decat pare.

Era o persoana pe care o cunosteam: locotenentul Valpredo, un tip inalt, cu o gura mica si ferma si o fata prelunga si ingusta, de italian.

— Mie imi pare suficient de periculos, am raspuns.

— Asa si este. Credeam ca pot actiona comutatorul, ca sa opresc aparatul, si m-am pomenit cu tot bratul amortit. Instantaneu. Nimic nu mai simteam! L-am tras repede afara, dar timp de vreun minut dupa aceea mana mi-a fost moarta. Credeam ca am pierdut-o. Apoi a inceput sa ma furnice si sa ma intepe cumplit, de parca as fi dormit pe ea.

Politistul care ma condusese inauntru aproape ca ispravise de asamblat undita pentru pescuitul marin.

Ordaz arata catre cerc.

— Ei? Ai mai vazut vreodata asa ceva?

Am scuturat din cap, studiind aparatul ce stralucea violet.

— Indiferent ce-ar fi, este o dracovenie nou-nouta. De data asta, Sinclair chiar a dat lovitura.

Un sir de solenoizi inegali era montat pe un cadru de plastic, cu lipituri artizanale. Locurile unde plasticul era ars indicau unde fusesera atasate alte componente, care mai tarziu fusesera inlaturate. Pe o placa metalica se aflau multe sarme si cabluri, iar sursa de energie era reprezentata de sase baterii legate in paralel. O piesa mare si ciudata, sculptata in ceea ce mai tarziu aveam sa descoperim ca era argint pur, avea conectate fire in cele trei puncte de curbura. Argintul isi pierduse luciul, devenind aproape negru, iar pe margini se observau semne vechi de marcaj.

Aproape de centrul montajului, exact in fata sculpturii din argint, se gaseau doi solenoizi concentrici, cuprinsi intr-un bloc de plastic transparent. Straluceau albastru-violet. La fel si bateriile. O aura violeta mai estompata emana din toate celelalte componente ale masinariei, ceva mai accentuata in partile interioare.

Aura aceea ma deranja mai mult decat orice altceva. Era prea teatrala. Parca era un efect special adaugat intr-un film ieftin, de duzina pentru a sugera atmosfera din laboratorul savantului nebun.

M-am deplasat pe langa cerc, pentru a vedea mai indeaproape ceasul mortului.

— Tine-ti capul in afara campului! spuse Valpredo aspru.

Am incuviintat si m-am asezat pe vine in fata granitei ce delimita iarba uscata.

Ceasul mortului o luase razna. Minutarul facea o rotatie la fiecare aproximativ sapte secunde. Secundarul nu se vedea deloc.

M-am dat inapoi din fata cercului si m-am ridicat in picioare. Pe naiba, propulsor interstelar! Monstruozitatea asta cu aura albastra parea, mai degraba, o masina a timpului scapata de sub control.

Am cercetat comutatorul cu doua pozitii care era lipit de cadrul din plastic, langa baterii. De manerul aflat in pozitie orizontala atarna un fir de nylon. Se parea ca cineva declansase aparatul din exteriorul campului, folosind acel fir; insa ar fi trebuit sa fie agatat de tavan pentru a-l opri in acelasi mod.

— Acum pricep de ce nu-l puteai expedia la Comandamentul ARM. Nici macar nu il poti atinge. Iti bagi bratul sau capul acolo pentru o secunda si te alegi cu zece minute in care tesuturile nu-ti sunt irigate deloc.

— Exact, facu Ordaz.

— Am senzatia ca putem ajunge acolo cu un bat, ca sa actionam comutatorul.

— Posibil. Suntem pe cale sa incercam, rosti Ordaz si ii facu semn barbatului cu undita. Nu era nimic in camera asta suficient de lung pentru a ajunge la comutator. A trebuit sa trimitem

— Stai o clipa! Avem o problema.

El se uita la mine. La fel si politistul cu undita.

— Comutatorul ar putea fi dotat cu un mecanism de autodistrugere. Se zice ca Sinclair era un individ suspicios. Sau campul ar putea sa aiba o energie potentiala considerabila. E posibil sa explodeze.

— Trebuie sa mergem la risc, ofta Ordaz. Gil, am masurat rotatia minutarului de la ceasul mortului. O ora la fiecare sapte secunde. Amprente digitale, urme de incaltaminte, semne pe lenjerie, mirosuri corporale reziduale, fire de par ratacite, toate se duc cu cate o ora la fiecare sapte secunde. Inspectorul facu un gest, iar politistul avansa si incepu sa incerce sa agate comutatorul.

— Deja este posibil sa nu mai aflam niciodata cand a fost ucis, spuse Ordaz.

Varful unditei oscila in cercuri mari, ajunse indaratul comutatorului, intra in contact cu acesta. Mi-am tinut rasuflarea. Undita se arcui. Comutatorul isi schimba pozitia si, brusc, aura violeta disparu. Valpredo baga mana in interiorul campului, temator, de parca aerul de acolo ar fi putut sa fie incins. Nu se intampla nimic si el se relaxa.

Dupa aceea Ordaz se porni sa dea ordine si se petrecura mai multe lucruri. Doi oameni in halate trasara cu creta conturul trupului mumificat si al vatraiului. Apoi pusera cadavrul pe o targa, bagara vatraiul intr-o punga si il asezara langa mort.

— L-ati identificat? am intrebat.

— Ma tem ca da, rosti Ordaz. Raymond Sinclair avea propriul sau autodoc

— Zau? Chestiile astea sunt costisitoare.

— Da. Raymond Sinclair era o persoana bogata. Detinea in proprietate ultimele doua etaje ale acestei cladiri si acoperisul. Conform inregistrarilor din autodocul sau, isi implantase un set nou de muguri dentali in urma cu doua luni.

Ordaz arata inspre trupul dezhidratat, catre buzele uscate si zbarcite si mugurii noilor dinti, ce tocmai ieseau.

Corect. Era Sinclair.

Creierul lui infaptuise miracole, iar cineva il spulberase cu o vergea din fier forjat.

Propulsia interstelara oare dispozitivul acela ce stralucea bizar? Sau o pastra inca in minte?

— Indiferent cine a facut-o, trebuie neaparat sa-l prindem, am spus. Trebuie! Chiar si asa

Chiar si asa S-a terminat cu miracolele.

— S-ar putea sa o fi prins deja, rosti Julio.

M-am uitat la el.

— In autodoc se afla o fata. Credem ca-i stranepoata de frate a doctorului Sinclair, Janice Sinclair.

Era un autodoc obisnuit, din acelea pe care le gasesti in magazine, o chestie aidoma unui sicriu gigantic cu peretii grosi de-un cot si un panou de comanda intesat cu cadrane si luminite rosii si verzi. Fata statea culcata pe spate; chipul ii era senin, iar rasuflarea slaba. Frumoasa din padurea adormita. Bratele ii erau bagate in maruntaiele autodocului, ascunse de mansoane mari, din cauciuc.

Fata era atat de gingasa, incat imi taie respiratia. Par castaniu si moale, iesind din casca cu electrozi; nas si gura mici, perfecte; piele catifelata, de un albastru pal, varstata cu firisoare argintii.

Aceasta din urma fusese colorata ca tinuta de seara. Fara ea, efectul pe care il provoca fata ar fi fost mult micsorat. Nuanta de albastru varia usor, pentru a-i pune in evidenta silueta si delicatetea pometilor. De asemeni, variau si firele argintii, fiind mai dese in anumite zone, atragand ochiul in anumite directii: catre sfarcurile sanilor sau de-a lungul curbei usoare a muschilor abdominali, spre un buric oval incantator.

Platise mult pentru operatia aceasta de colorare. Insa ar fi fost frumoasa si fara ea.

Unele dintre luminitele de pe panoul de comanda erau rosii. Am cerut o diagnoza si am fost uluit. Autodocul fusese nevoit sa-i amputeze bratul drept. Cangrena.

La trezire, fata avea sa treaca printr-un soc foarte puternic.

— In regula, am spus. Si-a pierdut bratul. Totusi, asta nu inseamna ca, in mod automat, este ucigasul.

— Daca ar fi fost urata, ar fi insemnat? intreba Ordaz.

— Imi pui la indoiala judecata nepatimasa? am ras eu. Au murit oameni si pentru mai putin.

Chiar si asa, m-am gandit ca s-ar putea sa aiba dreptate. Exista un motiv foarte bun care sa ne faca sa credem ca in momentul de fata ucigasului ii lipsea un brat.

— Ce crezi ca s-a petrecut aici, Gil?

— Pai indiferent cum am privi lucrurile, asasinul trebuia sa doreasca sa ia cu el aaa masina timpului pe care o realizase Sinclair. Este inestimabila, in primul rand. In al doilea, se pare ca ucigasul a incercat sa-si construiasca un alibi pe baza ei. Ceea ce inseamna ca stia de existenta sa dinainte sa ajunga aici. (Ma gandisem la asta mai inainte.) Sa zicem ca a avut grija ca anumite persoane sa cunoasca unde se afla cu cateva ore inainte de comiterea crimei. L-a ucis pe Sinclair in raza de actiune a sa spunem, a generatorului. Dupa aceea l-a pornit. Si-a inchipuit ca ceasul lui Sinclair avea sa-i indice cat timp castiga. Apoi putea sa dea ceasul inapoi si sa plece cu generatorul. Nu exista nici o modalitate prin care politia sa-si dea seama ca Sinclair nu fusese ucis cu sase ore mai devreme, sau cate vrei tu.

— Da, insa n-a facut asta.

— Priveste firul acela atarnat de comutator. Pesemne ca asasinul a pornit aparatul din afara campului probabil pentru ca nu dorea sa stea sase ore cu cadavrul. Daca ar fi incercat sa iasa din interiorul campului dupa ce il activa, si-ar fi zdrobit nasul. Sa iesi din timpul campului in timpul normal ar fi fost ca si cum ai incercat sa treci printr-un zid. Asa ca a oprit generatorul, a iesit din raza lui de actiune si a folosit acel fir de nylon pentru a-l activa din nou. Probabil a comis aceeasi greseala ca si Valpredo: a considerat ca poate intra inauntru ca sa opreasca aparatul.

Ordaz incuviinta din cap satisfacut:

— Exact! Era foarte important pentru el - sau pentru ea - sa faca asta. Altminteri, n-ar fi avut nici alibi, nici profit. Daca a incercat de mai multe ori sa patrunda in camp

— Mda, si-ar fi putut pierde bratul prin cangrena. Asta ar fi avantajos pentru noi, nu? Dar gandeste-te, Julio: fata ar fi putut pati acelasi lucru incercand sa-l ajute pe Sinclair. Poate cand a ajuns acasa nu era atat de evident ca Sinclair e mort.

— Poate era chiar in viata, sublinie Ordaz.

Am ridicat din umeri.

— De fapt, fata a sosit acasa la 1:10, cu masina personala, care se afla inca in autoport. Exista niste camere de luat vederi pentru supravegherea platformei de aterizare si a autoportului. Sistemul de securitate al doctorului Sinclair era minutios. Fata e singura persoana sosita in noaptea trecuta. N-a plecat nimeni.

— De pe acoperis, vrei sa spui.

— Gil, sunt numai doua cai de a parasi acest apartament. Una este de pe acoperis, cealalta este prin intermediul liftului. Liftul insa se afla la acest etaj, deconectat. Asa era cand am sosit. Nu exista vreo modalitate de a-l activa din alta parte a acestei cladiri.

— Asadar, este posibil ca cineva sa fi urcat cu el pana aici si apoi sa-l fi blocat sau poate Sinclair l-a dezactivat inainte sa fie ucis pricep ce vrei sa spui. In oricare dintre cele doua cazuri ucigasul trebuie sa se afle inca aici.

M-am gandit la asta si nu-mi mirosea prea bine.

— Nu, ceva nu se potriveste, am continuat. Cum de-a putut fi atat de desteapta incat sa puna la cale acel alibi, iar apoi atat de proasta incat sa se inchida cu cadavrul?

Ordaz ridica din umeri.

— A oprit liftul inainte sa-si omoare unchiul. Nu voia sa fie deranjata. Dupa ce si-a vatamat bratul, trebuie ca era tare grabita sa ajunga la autodoc.

Una dintre luminitele rosii deveni verde. M-am bucurat pentru asta. Fata nu parea sa fie o ucigasa.

— Nimeni nu arata a ucigas cand doarme, am zis, mai mult pentru mine insumi.

— Asa e. Dar ea se afla acolo unde trebuie sa fie asasinul. Qué lástima.

Am revenit in camera de zi. Am sunat la Comandamentul ARM si le-am cerut sa trimita o camioneta.

Nimeni nu se atinsese de masinarie. In timp ce asteptam, am imprumutat o camera de la Valpredo si am luat imagini ale ansamblului in situ. Pozitiile relative ale componentelor se puteau dovedi de folos.

Tehnicienii erau in iarba vesteda, folosind sprayuri cu aerosol pentru a releva amprentele digitale si pentru a face ca urmele fine de sange sa capete o stralucire galbena. Pe aparat gasira o gramada de amprente, pe vatrai absolut niciuna. In iarba unde zacuse trupul mumificat era o pata mare de galben, cu o ramificatie lunga pana la capatul din fier al vatraiului. Parca cineva incercase sa scoata din camp vatraiul dupa ce acesta cazuse pe mocheta.

Apartamentul lui Sinclair era spatios, confortabil, si ocupa intregul etaj 40. Un nivel mai jos se afla laboratorul unde Sinclair isi crease minunile. L-am strabatut impreuna cu Valpredo. Nu era asa impresionant. Semana cu laboratorul unui amator bogat. Cu instrumentele acelea se puteau asambla componente deja produse, insa nu era posibil sa se construiasca ceva complex. Nimic spectaculos.

Cu exceptia computerului. Acesta era un locas stramt, cu un scaun pliant inconjurat de un holoecran de 360° si suficiente dispozitive de comanda pentru a zbura pana la Alfa Centauri.

Probabil ca in acel computer erau tinute secretele! Insa nu am incercat sa-l utilizez. Va trebui sa trimitem un programator de la ARM pentru a sparge codurile de acces pe care Sinclair le introdusese in bancile de date.

Cand sosi camioneta, am tarat cu totii „mostenirea” lui Sinclair pe scari pana pe acoperis, intr-o singura bucata. Piesele erau bine fixate pe cadrul lor, iar scarile erau largi si nu prea abrupte.

Am plecat catre sediu in partea din spate a camionetei, studiind generatorul. Bucata aceea masiva din argint avea ceva din aspectul sculpturii Pasare in Zbor, un echer folosit de un student la topologie, cu fire atasate in colturile rotunjite. M-am intrebat daca reprezenta componenta esentiala a aparatului, sau daca era doar ceva care sa induca in eroare. Oare chiar mergeam alaturi de un dispozitiv de propulsie interstelara? Poate Sinclair daduse chiar el tonul zvonurilor, pentru a-si proteja chestia asta, indiferent ce era. Sau ce, exista vreo lege care sa stipuleze ca este interzis lucrul simultan la doua proiecte?

De-abia asteptam reactia lui Bera.

Jackson Bera dadu peste noi din intamplare, in vreme ce se deplasa pe coridoarele Comandamentului ARM, apoi ne urma, tarsaindu-si picioarele. Nonsalant. Am bagat masina in laboratorul principal si am inceput sa o comparam cu hologramele pe care le facusem, in caz ca ratacisem ceva pe drum. Bera statea sprijinit de tocul usii, observandu-ne. Din ochii sai se citea cum isi pierde treptat interesul, pana ce paru gata sa adoarma.

Facusem cunostinta cu el in urma cu trei ani, cand ma intorsesem de pe asteroizi si intrasem in ARM. Pe atunci el avea douazeci de ani si era in ARM de doi, insa atat tatal, cat si bunicul fusesera, de asemeni, agenti ARM. Multe din ceea ce stiu, de la Bera le-am invatat. Si in timp ce invatam sa vanez oameni care vanau alti oameni, urmarisem ce i se intampla lui.

Un agent ARM are nevoie de empatie. Are nevoie de capacitatea de a reconstitui imaginea psihicului prazii sale. Dar Bera avea prea multa empatie. Imi amintesc reactia sa cand Kenneth Graham s-a sinucis: o singura supradoza de electricitate prin mufa din craniu, scurgandu-se pe traectul nervos catre centrul cerebral al placerii. Bera avusese spasme saptamani in sir. Sau cazul Anubis, la inceputul anului trecut. Cand ne-am dat seama ce facuse acel baiat, Bera a fost la un pas sa-l ucida pe loc. Nu l-as fi invinut.

Anul trecut Bera se saturase si trecuse la departamentul tehnic al institutiei. Zilele sale ca haituitor al traficantilor de organe luasera sfarsit. Acum conducea laboratoarele ARM.

Pesemne ca dorea tare mult sa stie ce era inventia asta traznita. Am tot asteptat sa intrebe iar el se uita doar, zambind usor. In cele din urma se supara pe mine. Credea ca era o farsa, ceva ce pusesem cu totii la cale pentru a-l incurca.

— Bera, am zis.

— Ia spune, batrane, ce-i asta? intreba el, privindu-ma optimist.

— Pui cele mai delicate intrebari.

— Just! Inteleg ca asa simti, dar ce este? Imi place, e frumoasa, dar ce este chestia asta pe care mi-ai adus-o?

I-am relatat tot ce stiam, asa cum se intamplase.

— Nu prea pare un nou tip de propulsor spatial, zise el dupa ce am terminat.

— Oho, ai auzit si tu, asa-i? Nu, nu pare. Doar daca nu (Ma gandisem la asta chiar de cand vazusem masinaria.) Poate este menita sa accelereze un proces de fuziune. S-ar obtine un randament superior in motoarele de fuziune.

— Nu. Deja se scoate peste 90%, iar dracovenia de aici pare de calibru mare.

Intinse mana pentru a atinge triunghiul indoit din argint, cu degetele lui lungi si conice.

— Pai, scoatem noi la iveala raspunsul.

— Mult noroc! Eu ma intorc la locuinta lui Sinclair.

— De ce? Batalia aici se da.

Ma auzise destul de des vorbind melancolic despre ideea de a face parte dintre membrii unei colonii interstelare. Probabil ca stia ce as fi simtit vizavi de un propulsor mai bun pentru navele interstelare, atat de lente acum.

— Cam asa este, am spus. Avem generatorul, dar nu cunoastem nimic despre el. Am putea sa-l stricam. Am de gand sa pun mana pe cineva care stie ceva despre aparatul lui Sinclair.

— Adica?

— Pe cel care a incercat sa-l fure. Pe ucigasul lui Sinclair.

— Daca spui tu, zise Bera, insa fara a parea convins; ma cunostea prea bine. Inteleg ca se pune de-o vanatoare de mame.

— Zau?

— Doar un zvon, zambi el. Voi, tipilor, aveti bafta. Pe vremea cand tata a intrat in ARM, treaba organizatiei consta in cea mai mare parte din vanatorile de mame. Traficantii inca nu se organizasera, iar Legile Fertilitatii erau de data recenta. Daca nu le-am fi impus noi, nimeni nu le-ar fi dat ascultare.

— Bineinteles, si lumea arunca cu pietre in tatal tau. Bera, zilele acelea s-au dus.

— Ar putea sa revina. Dorinta de a avea copii este ceva fundamental.

— Bera, nu am intrat in ARM sa haituiesc parinti neautorizati.

I-am facut semn de „la revedere” si am plecat inainte sa-mi poata raspunde. Eram capabil sa ma descurc si fara chemarea la datorie a lui Bera, care ispravise cu vanarea traficantilor si a mamelor.

Avusesem o priveliste frumoasa a cladirii Rodewald, in dimineata asta, in timp ce coboram catre acoperis. Aveam o priveliste frumoasa si acum, din taxiul meu robotizat. De data aceasta cautam cai de iesire.

La etajele lui Sinclair nu existau balcoane, iar ferestrele erau incastrate in structura cladirii. Un spargator ce ar fi coborat pe franghie ar fi avut probleme cu ele. Nu pareau sa se poata deschide.

Am incercat sa localizez camerele de luat vederi de care pomenise Ordaz, in vreme ce ma apropiam de acoperis. Nu le-am putut gasi. Poate ca erau instalate in ulmi.

Oare de ce ma deranjam? Nu intrasem in ARM ca sa umblu dupa mame, masinarii sau criminali obisnuiti. Intrasem pentru a-mi achita bratul. Noul meu brat ajunsese la Banca Mondiala de Organe din ascunzatoarea unor traficanti de organe capturati. Un cetatean cinstit isi gasise moartea pe trotuarul mobil al unui oras, iar acum bratul sau facea parte din mine.

Intrasem in ARM pentru a-i urmari pe traficantii de organe.

ARM nu se ocupa cu crima per se. Aparatul nu mai era acum in mainile mele, iar investigarea de omucideri nu m-ar fi ferit de participarea la o vanatoare de mame. Si nu aveam sa o cunosc niciodata pe fata. Nu stiam nimic despre ea, cu exceptia faptului ca se afla acolo unde trebuia sa se afle criminalul.

Oare o faceam doar pentru ca era draguta?

Sarmana Janice. Cand avea sa se trezeasca Timp de o luna intreaga eu ma sculasem cu acelasi soc inebunitor, gandul ca-mi pierdusem bratul drept.

Taxiul ateriza. Dedesubt astepta Valpredo.

Meditam Masinile nu erau singurul lucru care zboara. Insa oricine ar fi folosit una dintre bicicletele alea zburatoare smechere, cu aripi-evantai, deasupra unui oras, unde era posibil sa se prabuseasca peste un trecator, n-ar fi trebuit sa-si faca griji pentru o acuzatie de ucidere. Ar fi fost fara nici o indoiala bagat imediat intr-o banca de organe. Si orice vehicul zburator trebuia sa lase niste urme undeva, daca nu chiar pe platforma de aterizare. Ar fi distrus o tufa de trandafiri sau un bonsai, ori ar fi fost deteriorat de un ulm. Taxiul decola, facand aerul sa suiere. Valpredo ranjea inspre mine.

— Ganditorule! Ce-ti umbla prin minte?

— Ma intrebam daca asasinul n-ar fi putut ateriza pe copertina autoportului, am raspuns eu.

Valpredo se intoarse pentru a studia situatia.

— Pe marginea copertinei sunt instalate doua camere de luat vederi. Daca vehiculul criminalului ar fi fost suficient de usor, desigur ca ar fi putut ateriza acolo, iar camerele nu l-ar fi detectat. Copertina n-ar fi in stare sa reziste sub greutatea unei masini, totusi. In orice caz, nimeni nu a incercat!

— De unde stii?

— O sa-ti arat? Apropo, am inspectat sistemul de supraveghere vizuala. Suntem foarte siguri ca niciuna dintre camere n-a fost matrasita.

— Si nimeni n-a patruns in locuinta de pe acoperis in noaptea trecuta, cu exceptia fetei?

— Nimeni. Nimeni nici macar n-a aterizat aici pana azi-dimineata, la ora sapte. Priveste!

Ajunsesem la scarile de beton ce duceau in locuinta lui Sinclair. Valpredo arata catre un punct luminos din plafonul in panta, la nivelul pieptului.

— Aceasta este singura cale de acces, continua el. Camera inregistreaza pe oricine intra sau iese. Poate ca nu i-ar fi prins fata, insa oricum ar fi aratat ca cineva a trecut. Face saizeci de cadre pe minut.

Am coborat inauntru. Un politist ma lasa sa intru.

Ordaz era la videofon. Ecranul arata un tanar bronzat din plin, sub al carui bronz se citea emotia. Inspectorul imi facu semn sa tac, apoi isi continua discutia.

— Atunci ajungeti aici in cincisprezece minute? Ne-ar fi de mare ajutor. Va rog, aterizati pe acoperis. Inca mai avem treaba cu liftul.

Inchise si se intoarse catre mine.

— Era Andrew Porter, iubitul fetei. Sustine ca el si Janice si-au petrecut seara la o petrecere. Ea l-a dus acasa in jurul orei unu.

— Apoi a venit direct aici, daca cea din autodoc este ea.

— Cred ca este. Domnul Porter spune ca Janice purta o nuanta a pielii albastra, zise Ordaz, incruntandu-se. Daca minte, inseamna ca este un actor desavarsit. Am impresia ca realmente nu se astepta la nici un soi de necazuri. A fost surprins cand i-a raspuns un strain, uluit cand a aflat de moartea doctorului Sinclair si ingrozit cand i s-a comunicat ca Janice a suferit un accident.

Trupul deshidratat si generatorul fiind acum indepartate, scena crimei devenise un cerc gol de iarba uscata, marcat cu urme de substanta galbena dispuse la intamplare si contururi de creta alba.

— Am avut noroc, rosti Ordaz. Astazi suntem in data de 4 iunie 2124. Doctorul Sinclair purta la mana un ceas cu calendar. Indica ziua de 17 ianuarie 2125. Daca am oprit masina la 9:50, asa cum s-a intamplat si daca consideram ca ceasul a inregistrat cate o ora la fiecare sapte secunde trecute in exteriorul campului, atunci campul trebuie sa fi fost activat azi-noaptea, in jurul orei unu, plus-minus o marja de eroare.

— Atunci, daca fata nu a facut-o, pesemne ca l-a ratat cu putin pe criminal.

— Exact.

— Ce se mai aude cu liftul? Nu e posibil sa fi fost „lucrat”?

— Nu. Am studiat meticulos problema. Era la etajul acesta, incuiat manual. Nimeni n-ar fi putut pleca cu liftul

— De ce te-ai intrerupt in mijlocul frazei?

Ordaz ridica din umeri, jenat.

— Masina asta ciudata ma deranjeaza cu adevarat, Gil. M-am pomenit gandindu-ma la ce s-ar putea face daca ar fi capabila sa dea timpul inapoi. Atunci ucigasul ar fi putut cobori cu liftul in timp ce acesta urca.

Rase spre mine.

— In primul rand, nu cred un cuvant din asta, am zis eu. In al doilea, asasinul nu avea masina cu el pentru a o folosi. Doar daca nu a fugit inainte sa comita crima. La naiba, acum uite ca m-am molipsit si eu.

— Mi-ar placea sa stiu mai multe despre acel aparat.

— Bera il studiaza in clipa de fata. Am sa-ti dau de stire imediat ce descoperim ceva. Mie mi-ar placea sa stiu mai multe despre impedimentele pe care le-a intampinat ucigasul cand a vrut sa iasa.

— Detalii?

— Nu era posibil sa fie deschisa vreo fereastra?

— Nu. Apartamentele acestea sunt de acum patruzeci de ani. Cand au fost construite, smogul era inca dens. Se pare ca doctorul Sinclair prefera sa se bazeze pe instalatia de conditionare a aerului.

— Ce stii despre apartamentul de dedesubt? Presupun ca avea un lift separat

— Da, fireste. Este al lui Howard Rodewald, proprietarul cladirii - al acestui grup de cladiri, de fapt. Momentan se afla in Europa. A inchiriat apartamentul unor prieteni.

— Exista vreo scara care sa duca acolo?

— Nu. Am cercetat cu atentie apartamentele.

— In regula. Stim ca ucigasul avea un fir de nylon, deoarece a lasat o portiune din el legata de generator. Oare nu putea cobori de pe acoperis in balconul lui Rodewald?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

— Zece metri? Da, banuiesc ca da. (Ochii lui Ordaz scanteiara.) Trebuie sa studiem pista asta. Insa tot se pune intrebarea cum a trecut de camera de luat vederi si daca putea patrunde inauntru, odata ajuns pe balconul lui Rodewald.

— Asta e!

— Ocupa-te de problema asta, Gil. Alta intrebare: Cum se astepta sa plece?

Imi urmari reactia, care trebuie sa fi fost satisfacatoare, caci era o intrebare a naibii de buna.

— Vezi, daca consideram ca Janice Sinclair si-a ucis unchiul, atunci nu apare nici una dintre aceste probleme, continua Ordaz. Daca cautam pe altcineva, trebuie sa pornim de la premiza ca planurile i-au fost date peste cap. A fost nevoit sa improvizeze.

— Nu! Inca este posibil sa fi planuit dinainte sa se foloseasca de balconul lui Rodewald. Si asta inseamna ca stia o cale de a evita camera de luat vederi

— Bineinteles! Generatorul.

Just. Daca venise sa fure generatorul si indiferent de mobilul crimei trebuia sa-l fure, caci daca il gaseam noi aici, aceasta i-ar fi facut alibiul faramite Asa ca trebuia sa plece carandu-l cu el pe scari. Sa zicem ca ii lua un minut; asta insemna doar o optime de secunda in timp normal. O sansa din opt sa fie surprins de camera si, oricum, aceasta n-ar fi observat decat o naluca

— Mda! am facut eu.

— Ce-i?

— In mod cert intentiona sa fure masina. Oare chiar voia sa o coboare in balconul lui Rodewald cu o franghie?

— Putin probabil, spuse Ordaz. Generatorul cantareste mai mult de douazeci si cinci de kilograme. Putea sa-l care pe scari. Cadrul l-ar fi facut portabil. Dar sa-l coboare cu franghia

— Ar trebui sa cautam un atlet al naibii de puternic.

— Cel putin nu va trebui sa cauti departe pentru a-l gasi. Presupunem ca ucigasul tau ipotetic a venit cu liftul, nu?

— Da, am raspuns, caci nimeni in afara de Janice Sinclair nu aterizase pe acoperis in noaptea trecuta.

— Liftul era programat sa permita accesul doar unui numar limitat de oameni si sa-i refuze pe toti ceilalti. Lista este scurta. Doctorul Sinclair nu era o persoana sociabila.

— Ii verifici? Unde se gaseau, dovezi si asa mai departe?

— Desigur.

— Mai e ceva ce ar fi bine sa verifici, am spus, insa atunci intra Andrew Porter si a trebuit sa las pe mai tarziu ce aveam de zis.

Porter era imbracat lejer, intr-o salopeta translucida uzata, pe care pesemne si-o trasese pe el in vreme ce alerga dupa un taxi. Sub haina larga, muschii i se profilau ca niste bolovani, iar abdominalii semanau cu platosa unui tatu. Constitutie de surfer. Soarele ii decolorase parul pana aproape de alb si ii arsese pielea, facand-o la fel de intunecata ca cea a lui Jackson Bera. Ai fi tentat sa crezi ca un bronz atat de puternic putea acoperi paloarea fetei, insa nu este adevarat.

— Unde-i Janice? intreba el.

Nu astepta un raspuns. Stia unde se afla autodocul si se indrepta intr-acolo. Noi l-am urmat.

Ordaz nu facu presiuni. Astepta cat timp Porter se uita la Janice, ceru o diagnoza si o parcurse cu atentie. Porter deveni acum mai calm si isi recapata culoarea. Se intoarse catre Ordaz si se interesa ce s-a intamplat.

— Domnule Porter, stiati ceva despre ultimul proiect al doctorului Sinclair?

— Chestia aia care comprima timpul? Da. O plasase in camera de zi cand am venit aici, ieri seara - chiar in centrul cercului acela de iarba uscata. Este vreo legatura?

— La ce ora ati sosit?

— Oh, pe la vreo sase. Am baut ceva, iar unchiul Ray ne-a aratat aparatul sau. Nu ne-a explicat prea multe despre el. Ne-a demonstrat doar ce putea face. (Porter isi arata dintii de un alb stralucitor.) Functiona cu adevarat! Dracia aceea chiar comprima timpul! In vreo doua luni ti-ai putea trai toata viata acolo. Sa-l urmarim pe unchiul Ray cum se misca in interiorul campului era ca si cum am fi incercat sa ne concentram atentia asupra unei pasari colibri. Mai rau chiar. A aprins un bat de chibrit

— Cand ati plecat?

— In jurul orei opt. Am cinat la Cziller’s House of Irish Coffe si Ascultati, ce s-a intamplat aici?

— Mai intai trebuie sa aflam niste lucruri, domnule Porter. Dumneata si Janice ati petrecut impreuna toata seara zilei de ieri? Mai au fost si alte persoane de fata?

— Evident. Am luat cina singuri, insa apoi am fost la un soi de petrecere. Pe plaja, la Santa Monica. Un prieten de-al meu are o casa acolo. O sa va dau adresa. Unii dintre noi s-au intors la la Cziller's pe la miezul noptii. Apoi Janice m-a dus acasa.

— Ati afirmat ca sunteti iubitul Janicei. Nu locuiti impreuna?

— Nu. S-ar putea spune ca sunt logodnicul ei, insa nu-i controlez in nici un fel viata. (Parea jenat.) Ea sta aici, cu unchiul Ray. Statea cu unchiul Ray. Ah, la naiba!

Arunca o privire in autodoc.

— Uite, datele indica faptul ca se va trezi dintr-un moment in altul, continua Porter. Pot sa-i aduc o rochie.

— Bineinteles.

L-am insotit pe Porter in dormitorul Janicei, de unde alese pentru ea un neglijeu de culoarea piersicii. Incepea sa-mi placa de tipul asta. Avea instincte bune. O nuanta de seara nu-i cel mai potrivit lucru pe care sa-l porti in dimineata unei crime. Iar el alesese un neglijeu cu maneci largi. Bratul ce ii lipsea fetei nu avea sa iasa prea mult in evidenta.

— Ii spuneti unchiul Ray, zise Ordaz.

— Da. Pentru ca asa ii spunea Janice.

— El n-avea nimic impotriva? Era sociabil?

— Sociabil? Ei bine, nu era, insa noi doi ne simpatizam reciproc. Amandurora ne pla­ceau enigmele, intelegeti? Faceam schimb de povestiri politiste si jocuri de puzzle. Ascultati, poate pare caraghios, insa sunteti siguri ca a murit?

— Din nefericire, da. A murit, asasinat. Astepta sa soseasca cineva dupa plecarea dumneavoastra?

— Da.

— Asa a spus el?

— Nu, dar purta o bluza si pantaloni. Cand era doar cu noi, de obicei statea dezbracat.

— Aha!

— Oamenii in varsta nu prea obisnuiesc, zise Porter. Insa unchiul Ray era in forma buna. Se intretinea.

— Aveti vreo idee pe cine putea astepta?

— Nu. Oricum, nu o femeie; nu avea o intalnire romantica, vreau sa spun. Poate pe cineva cu aceleasi preocupari.

In spatele sau Janice gemu.

Intr-o clipita Porter se apleca deasupra ei. Ii puse mana pe umar si o indemna sa ramana nemiscata.

— Stai linistita, dragoste. Te scoatem de aici cat ai zice peste.

Ea astepta pana ce Porter indeparta mansoanele si celelalte accesorii.

— Ce s-a intamplat? intreba Janice.

— Inca nu mi-au spus, rosti Porter, cu o umbra de furie. Ai grija cand te ridici. Ai suferit un accident.

— Ce fel de? Vai!

— Totul va fi bine.

— Bratul meu!

Porter o ajuta sa iasa din autodoc. Bratul fetei se termina cu o cicatrice roza la cativa centimetri dedesubtul umarului. Janice il lasa pe iubitul ei sa o acopere cu capotul. Incerca sa-si lege cordonul, apoi renunta cand isi dadu seama ca se straduia sa o faca cu o singura mana.

— Asculta, si eu mi-am pierdut bratul candva, i-am spus.

Fata se uita la mine. La fel si Porter.

— Sunt Gil Hamilton. De la Politia ONU. Chiar nu aveti de ce sa va faceti griji. Vedeti? (Mi-am ridicat bratul drept, am deschis si inchis pumnul.) Bancile de organe nu prea au multa cerere de membre, in comparatie cu rinichii, de pilda. Probabil ca nici n-o sa trebuiasca sa asteptati. Eu n-am asteptat si am senzatia ca este exact bratul cu care m-am nascut. Functioneaza la fel de bine.

— Cum l-ati pierdut? intreba ea.

— Mi-a fost smuls de un meteorit, am zis, nu fara mandrie. Pe vremea cand ma ocupam cu mineritul asteroidic in Centura.

N-a trebuit sa pomenesc ca noi insine provocasem avalansa de meteoriti, plasand gresit bomba pe un asteroid pe care doream sa-l deplasam.

— Dumneata iti aduci aminte cum ti-ai pierdut bratul? o intreba Ordaz.

— Da, zise fata si o trecu un fior. Am putea merge undeva unde sa stau jos? Ma simt un pic slabita.

Am trecut in camera de zi. Janice se lasa sa cada un pic cam de sus. Poate de vina era somnul, ori poate bratul lipsa ii afectase simtul echilibrului.

— Unchiul Ray este mort, nu? se interesa ea.

— Da.

— M-am intors acasa si l-am gasit in pozitia aceea. Intins langa masina timpului pe care o realizase, cu partea din spate a craniului naclaita de sange. M-am gandit ca poate traieste inca, insa am vazut ca masina era in functiune; avea aura aia violeta. Am incercat sa apuc vatraiul. Voiam sa decuplez masina cu el, insa n-am putut sa-l strang. Mana nu numai ca mi-a amortit, dar nu mai puteam sa o misc.

— Ati continuat sa incercati?

— Pentru o vreme, da. Dupa aceea m-am retras pentru a evalua lucrurile. Nu voiam sa pierd timpul, caci unchiul Ray poate era pe moarte acolo. Imi simteam bratul mort, ca de piatra Cred ca asa si era, nu? (O trecu un frison.) Carne putrezinda Asa mirosea. Si dintr-o data m-am  simtit atat de vlaguita si de ametita, de parca eu insami eram pe moarte. De-abia am izbutit sa intru in autodoc.

— Bine ca ati izbutit! am spus eu.

Paloarea cuprinse din nou chipul lui Porter cand acesta isi dadu seama cat de aproape de moarte fusese fata.

— Unchiul dumitale astepta vizitatori in noaptea trecuta?

— Asa cred.

— De ce credeti asta?

— Nu stiu. Pur si simplu, se comporta altfel.

— Ni s-a spus ca ati ajuns impreuna cu cativa prieteni la Cziller's House of Irish Coffe, in jurul miezului noptii. Este adevarat?

— Banuiesc ca da. Am baut ceva, apoi l-am dus pe Drew la el, si am venit acasa si eu.

— Direct acasa?

— Da, spuse Janice tremurand. Am parcat masina si am coborat scarile. Mi-am dat seama ca ceva nu era in regula. Usa era deschisa. Apoi l-am vazut pe unchiul Ray intins langa masina! Stiam ca nu trebuie sa fug la el. Ne spusese sa nu pasim in interiorul campului.

— Asa? Atunci n-ar fi trebuit sa va intindeti dupa vatrai.

— Nu, intr-adevar. As fi putut sa folosesc clestele, zise fata de parca ideea tocmai i-ar fi venit in minte. Era la fel de lung. Nu m-am gandit la asta. Nu aveam timp. Nu intelegeti? El era pe moarte acolo, sau deja mort!

— Da, bineinteles. Ati alterat in vreun fel scena crimei?

Ea rase amar.

— Am impresia ca am miscat vatraiul vreo cinci centimetri. Apoi, cand am simtit ce mi se intampla, am fugit imediat la autodoc. Era oribil. De parca imi dadeam sufletul

— Cangrena instantanee, rosti Porter.

— N-ati incuiat liftul, de exemplu? in­treba Ordaz.

La naiba! Ar fi trebuit sa ma gandesc la asta.

— Nu. De obicei o facem cand ne asi­guram pentru noapte, insa ieri n-am avut timp.

— De ce? se interesa Porter.

— Cand am sosit noi, liftul era incuiat, raspunse Ordaz.

Porter reflecta la asta.

— Atunci asasinul trebuie sa fi plecat de pe acoperis. Veti descoperi fotografii ale lui.

Ordaz surase iertator.

— Tocmai asta este problema noastra. Nici o masina nu si-a luat zborul de pe acoperis in noaptea trecuta. O singura masina a aterizat. A dumneavoastra, domnisoara Sinclair.

— Dar, facu Porter, apoi se opri si relua rationamentul. Dupa ce a sosit aici, politia a dat drumul la lift?

— Nu. Nu este posibil ca asasinul sa fi plecat dupa ce am venit noi.

— Ah!

— Iata cele intamplate, incepu Ordaz. Azi dimineata, in jurul orei 5:30, locatarii de la (Facu o pauza pentru a-si reaminti.)de la etajul 36 au vorbit cu ingrijitorul cladirii, anuntand ca prin sistemul de conditionare a aerului vine un miros de carne putrezita. Ingrijitorul a cautat o vreme sursa mirosului, dar abia cand a ajuns pe acoperis a devenit evident. A

— Cu cel fel de vehicul a ajuns pe acoperis? se repezi Porter.

— Domnul Steeves afirma ca a luat un taxi de pe strada. Alt mod de a cobori pe platforma de aterizare a doctorului Sinclair nu exista.

— Da. Dar de ce a facut asta?

— Poate ca au existat si alte ocazii cand au iesit mirosuri ciudate din laboratorul doctorului Sinclair. Il vom intreba.

— Asa sa faceti!

— Domnul Steeves s-a luat dupa mirosul ce iesea pe usa deschisa de la apartamentul doctorului. Apoi ne-a contactat si ne-a asteptat pe acoperis.

— Dar taxiul sau? (Porter avea intr-adevar nas de copoi.) Poate ca asasinul a asteptat pana ce taxiul a ajuns aici, iar apoi a plecat cu el, dupa ce l-a lasat Steeves.

— Taxiul a decolat imediat ce Steeves a pus piciorul pe pamant. Ingrijitorul avea un semnalizator de taxiuri, in caz ca dorea altul. Camerele au supravegheat vehiculul tot timpul cat a stationat pe acoperis. Intelegeti problema noastra?

Aparent, Porter o intelegea. Isi trecu ambele maini prin parul blond deschis.

— Cred ca ar trebui sa amanam discutia pana ce vom sti mai multe, propuse el.

Se referea la Janice. Fata parea incurcata; nu pricepuse. Insa Ordaz incuviinta imediat si se ridica in picioare:

— Foarte bine. Nu exista nici un motiv pentru care domnisoara Sinclair sa nu poata locui in continuare aici. S-ar putea sa va deranjam din nou, ii spuse ei. Deocamdata, condolentele noastre.

Ordaz isi facu iesirea din scena. Eu l-am urmat. La fel, lucru neasteptat, facu si Drew Porter. In varful scarilor, acesta il opri pe inspector, apucandu-l cu mana sa mare de antebrat.

— Credeti ca Janice a facut-o, nu-i asa?

— Ce alternative am? Trebuie sa iau in considerare aceasta posibilitate.

— Nu avea nici un motiv. Il adora pe unchiul Ray. In acesti ultimi doisprezece ani a stat cu el. Nu avea nici cel mai mic motiv sa-l ucida.

— Nu exista o mostenire?

Expresia lui Porter deveni posaca.

— Bine, ar fi obtinut niste bani, zise el. Insa Janice nu era absolut deloc interesata de asa ceva.

— Daaa. Si totusi, ce alta optiune avem? Tot ce cunoastem pana acum ne indica faptul ca ucigasul nu putea sa paraseasca locul crimei. Am cercetat locuinta de cum am venit. Nu erau decat Janice Sinclair si unchiul ei asasinat.

Porter se abtinu in ultima clipa sa dea imediat un raspuns, reflecta asupra lui Trebuie ca il ispitea rolul. Detectiv particular, intotdeauna cu un pas inaintea politiei. Da, Watson, jandarmii astia au un talent deosebit sa scape din vedere esentialul Avea insa prea mult de pierdut.

— Si ingrijitorul, domnul Steeves, spuse el in cele din urma.

Ordaz ridica o spranceana.

— Da, fireste. Il vom ancheta pe domnul Steeves.

— Cum a primit acel apel de la apartamentul 36? Prin videofon fix sau mobil? Poate era deja pe acoperis.

— Nu-mi amintesc sa fi pomenit. Dar avem imaginile ce arata aterizarea taxiului sau.

— Avea un semnalizator de taxiuri. Putea sa-l cheme chiar de aici.

— Inca ceva, am zis si Porter se uita la mine cu speranta. Cum e cu liftul, Porter? Are montat un microprocesor, nu? Nu ia pe cineva daca nu figureaza pe lista.

— Sau daca unchiul Ray nu-i permite accesul. In holul de la parter exista un interfon. Insa la acea ora din noapte probabil ca unchiul Ray n-ar fi lasat pe nimeni sa urce daca nu era asteptat.

— Asadar, daca Sinclair astepta un partener de afaceri, acesta se afla probabil trecut in memorie. Dar coborarea? Poti cobori daca nu esti pe lista?

— Aaaa cred ca da.

— Poti, spuse Ordaz. Liftul monitorizeaza numai intrarile, nu si plecarile.

— Atunci de ce nu l-a folosit ucigasul? Nu ma refer neaparat la Steeves. Ma refer la oricine a fost. De ce nu a coborat cu liftul? Ar fi fost cea mai la indemana cale.

Se privira, dar nu zisera nimic.

— Bine, am rostit eu si m-am intors catre inspector. Cand faci verificarea persoanelor de pe lista, vezi daca vreuna dintre ele nu are un brat vatamat. Ucigasul ar fi putut comite aceeasi greseala ca si Janice: sa-si raneasca mana in incercarea de a opri generatorul. Si as dori sa arunc o privire asupra numelor din memoria liftului.

— Foarte bine, zise Ordaz si ne-am indreptat amandoi catre masina brigazii, aflata in autoport.

Nu ne putea auzi nimeni cand inspectorul adauga:

— Cum este implicat ARM-ul in treaba aceasta, domnule Hamilton? De unde interesul dumitale pentru latura criminalistica a cazului?

I-am spus ce ii spusesem si lui Bera: era posibil ca asasinul lui Sinclair sa fie singurul expert in viata in chestiunea masinii timpului facuta de Sinclair. Ordaz aproba din cap. Ce voia, de fapt, el sa stie era daca aveam autoritatea legala pentru a ordona LAPD-ului intr-o afacere locala. Iar raspunsul meu fusese da.

Sistemul de securitate al liftului lui Sinclair fusese construit sa memoreze amprentele digitale si structura oaselor faciale (care era scanata cu un radar de profunzime, evitandu-se astfel inconvenientele ridicate de schimbarea stilului de barbierit si de petrecerile mascate) a pana la o suta de persoane. Majoritatea oamenilor au in jur de o suta de cunostinte, plus-minus vreo zece. Sinclair insa introdusese numai douasprezece nume, punandu-l la socoteala si pe al sau.

RAYMOND SINCLAIR

GEORGE STEEVES

ANDREW PORTER

PAULINE URTHIEL

JANICE SINCLAIR

BERNATH PETERFI

EDWARD SINCLAIR JR.

LAWRENCE MUHAMMAD ECKS

EDWARD SINCLAIR III

BERTHA HALL

HANS DRUCKER

MURIEL SANDUSKY

Valpredo avusese de lucru. Folosise masina politiei si videofonul ei pe post de birou de secretariat in timp ce supraveghea acoperisul.

— Stim cine sunt o parte din aceste persoane, spuse el. Edward Sinclair Al Treilea, de pilda, este nepotul lui Edward Senior si frate cu Janice. Se afla in Centura, pe Ceres, facandu-si un nume ca designer industrial. Edward Senior este fratele Iui Raymond. Locuieste in Kansas City. Hans Drucker, Bertha Hill si Muriel Sandusky isi au cu totii domiciliul in zona Los Angeles-ului extins; nu stim ce legaturi aveau cu Sinclair. Pauline Urthiel si Bernath Peterfi sunt un fel ce cercetatori asistenti. Ecks este avocatul lui Sinclair in materie de brevete pentru inventii. Banuiesc ca putem sta de vorba cu Edward III la videofon

Ordaz facu o fata O convorbire cu Centura nu era ieftina.

— Cu ceilalti, continua Valpredo.

— Pot sa vin cu o sugestie? am intrebat.

— Desigur, zise inspectorul.

— Trimite-ma cu cel care va discuta cu Ecks, Peterfi si Urthiel. Probabil ca acestia il cunosteau pe Sinclair din domeniul profesional si prezenta unui agent ARM va va oferi sansa sa puneti niste intrebari ceva  mai amanuntite.

— As putea sa ma ocup eu de sarcina asta, se oferi Valpredo.

— Foarte bine, zise Ordaz, parand inca posomorat. As fi fost multumit daca lista asta ar fi fost completa. Din nefericire trebuie sa luam in considerare si posibilitatea ca vizitatorul doctorului Sinclair sa fi utilizat interfonul din hol si sa fi cerut sa fie primit.

Bernath Peterfi nu raspundea la videofon.

Pe Pauline Urthiel am prins-o la videofonul mobil. O voce ascutita de contraalto, fara imagine. Am dori sa stam de vorba cu ea in legatura cu anchetarea unei crime; o gaseam acasa in dupa-amiaza aceasta? Nu. Tinea o prelegere, dar ajungea acasa pe la sase.

Ecks raspunse ud leoarca si fara sa zambeasca.

— Ne scuzati ca v-am scos de sub duss, domnule Ecks. Am dori sa stam de vorba cu dumneavoastra in legatura cu anchetarea unei crime

— Sigur, veniti. Cine a murit?

Valpredo ii spuse.

— Sinclair? Ray Sinclair? Sunteti siguri?

Da, eram.

— Of, Doamne! Ascultati, lucra la ceva important, un propulsor interspatial, daca se dovedea functional. In caz ca exista vreo posibilitate sa conservati aparatura

I-am dat inca o data asigurari si am inchis. Daca avocatul lui Sinclair in materie de brevete de inventii credea ca este un propulsor spatial poate ca asa era.

— Nu pare c-ar avea intentia de a-l fura, observa.

— Nu. Si chiar daca ar fi pus mana pe aparat, tot n-ar fi putut pretinde ca el l-a creat. Daca el este ucigasul, nu dupa generator umbla.

Ne deplasam cu viteza mare, viteza de masina de politie in misiune. Vehiculul era pe pilot automat, bineinteles, insa era posibil sa aiba nevoie de supervizare manuala in orice moment. Valpredo se concentra asupra decorului ce trecea pe langa noi si vorbea fara sa se uite la mine.

— Stii, tu si inspectorul nu cautati acelasi lucru.

— Stiu. Eu caut un ucigas ipotetic. Julio cauta o vizita ipotetica. Ar fi greu sa demonstreze ca nu a existat niciuna, insa daca Porter si fata spun adevarul, este posibil ca Julio sa demonstreze ca vizitatorul nu l-a omorat pe Sinclair.

— Si atunci ramane Janice, zise Valpredo.

— Tu de partea cui esti?

— De partea nimanui. Nu fac decat sa pun intrebari interesante. Tu insa esti foarte sigur ca fata este nevinovata.

— Mda!

— De ce?

— Habar n-am. Poate pentru ca nu cred ca are atata minte. N-a fost un omor banal.

— E nepoata lui Sinclair. Nu poate fi complet idioata.

— Ereditatea nu actioneaza in felul asta. Poate ma amagesc singur. Poate bratul ei este de vina. Si-a pierdut un brat; are deja destule probleme pe cap.

Apoi am imprumutat videofonul masinii pentru a scormoni prin baza de date a computerului ARM.

PAULINE URTHIEL. Nascuta Paul Urthiel. Doctorat in fizica plasmei. Universitatea Californiei din Ervine. Schimbare de sex si de nume, 2111. Nominalizata acum sase ani pentru premiul Nobel, cu studiile in domeniul efectului de anulare a sarcinii intr-un dezintegrator Slaver. Inaltime: 1,75 m. Greutate: 61 kg. Casatorita cu Lawrence Muhammad Ecks, 2117. Si-a pastrat, impropriu spus, numele de fata. Domicilii separate.

BERNATH PETERFI. Doctorat in fizica subatomica si domenii conexe, MIT. Diabetic. Inaltime: 1,73 m. Greutate: 66 kg. Cerere de dispensa de la Legile Fertilitatii respinsa, 2119. Casatorit - 2118, divortat - 2112. Locuieste singur.

LAWRENCE MUHAMMAD ECKS. Masterat in fizica. Membru al baroului. Inaltime: 1,85 m. Greutate: 86 kg. Brat stang artificial. Vicepresedinte CIT (Comitetul pentru Interzicerea Transplanturilor).

— Ciudat cum tot apar bratele in cazul asta, remarca Valpredo.

— Mda. (Inclusiv eu, un brat al legii care nu prea aveam ce cauta pe aici.) Ecks are un masterat. Poate ca ar fi fost in stare sa-i convinga pe ceilalti ca generatorul ii apartine. Sau poate credea ca este in stare.

— Pe noi n-a incercat sa ne abureasca.

— Presupunand ca a dat gres in noaptea trecuta, asta n-ar insemna neaparat sa doreasca ca generatorul sa fie pierdut pentru umanitate, am dreptate?

— Cum a iesit?

Nu i-am raspuns.

Ecks locuia intr-un turn conic, inalt de aproape o mila. La un moment dat, Sageata Lindstetter trebuie ca fusese cea mai mare constructie ridicata vreodata, asta inainte sa se introduca structurile tip arca. Am aterizat pe o platforma situata la o treime de varf, apoi am coborat zece etaje.

Avocatul era imbracat cand ne-a deschis; purta niste pantaloni de un galben orbitor si o camasa din plasa. Pielea ii era foarte inchisa la culoare, iar parul - o lana neagra si pufoasa, cu firisoare carunte prin ea. La videofon nu putusem sa-mi dau seama care brat era cel artificial; nici acum nu puteam. Ne invita inauntru, lua loc si astepta intrebarile.

Unde a fost noaptea trecuta? Avea un alibi? Asta ne-ar ajuta considerabil.

— Imi pare rau, nu. Mi-am petrecut noaptea lucrand la un caz destul de dificil. Nu v-ar interesa detaliile.

I-am spus ca m-ar interesa.

— De fapt, este vorba despre Edward Sinclair, stranepotul lui Ray. Baiatul e imigrant in Centura si a realizat o lucrare de design industrial ce ar putea fi adaptata pentru Pamant. Pivot pentru un motor cu reactie. Necazul este ca nu-i foarte diferit de modelele existente, ci doar mai bun. Brevetul sau din Centura este valabil, insa legile Natiunilor Unite sunt altele. Nici nu v-ar veni sa credeti daca auzi toate incurcaturile juridice.

— Este probabil sa piarda?

— Nu, treaba s-ar putea complica numai daca o firma numita Firestorm hotaraste sa intre in lupta. Vreau sa fiu gata pentru asta. La nevoie e posibil chiar sa-i cer pustiului sa se intoarca pe Pamant. Mi-ar displacea profund sa fac asta, totusi. Are probleme cu inima.

A folosit liniile de comunicatie, sa spunem pentru accesul la reteaua informatica, in timpul noptii de documentare?

Dintr-o data Ecks se lumina la fata.

— Da, sigur. Constant, toata noaptea. In regula, am un alibi.

N-avea nici un rost sa-i aratam ca asemenea apeluri puteau fi facute si din alta parte.

— Aveti vreo idee unde a fost sotia dumneavoastra ieri noapte?

— Nu, nu locuim impreuna. Ea sta la 300 de etaje mai sus. Avem o casatorie moderna poate prea moderna, adauga el ganditor.

Exista o mare probabilitate ca Raymond Sinclair sa fi asteptat o vizita in noaptea trecuta. Avea Ecks vreo idee

— Intretinea relatii cu doua femei, zise Ecks. Ati putea sa le intrebati pe ele. Bertha Hali are vreo optzeci de ani, cam de aceeasi varsta cu Ray. Nu-i prea sclipitoare, nu dupa standardele lui Ray, insa se mentine in aceeasi forma fizica buna ca si el. Faceau drumetii, jucau tenis, poate se culcau impreuna, poate nu. Sa va ofer adresa ei. Si mai este si Muriel nu-stiu-cum. Ray facuse o pasiune pentru ea cu cativa ani in urma. Acum are treizeci de ani. N-am idee daca se mai vedeau sau nu.

Sinclair mai cunostea si alte femei?

Ecks ridica din umeri.

Pe plan profesional pe cine cunostea?

— Vai, Doamne, o lista nesfarsita. Stiti cate ceva despre felul in care lucra Ray? ne intreba, fara a astepta raspuns. In cea mai mare parte a cazurilor folosea modele informatice. Orice experiment in domeniul sau putea costa milioane, sau chiar mai mult. El se pricepea la programarea unor simulari ale experimentelor, care sa-i arate ce voia sa stie. De pilda, oh Sunt sigur ca ati auzit de lantul molecular Sinclair. Ba bine ca nu! Il folosisem la tractare, in Centura; nici un alt material nu era suficient de usor si de rezistent. O bucla din lantul molecular Sinclair era aproape invizibila, insa putea sa taie si otelul.

— N-a inceput sa lucreze cu elementele chimice decat dupa ce, practic, terminase proiectul. Mi-a spus ca si-a petrecut patru ani realizand modele moleculare simulate pe computer. Partea dificila au fost capetele lantului molecular; lantul incepea sa se dezintegreze de la extremitati din momentul cand era produs. Cand in cele din urma a obtinut ce voia, a facut contract cu un laborator de chimice industriala pentru a-l executa in numele lui.

— La asta ma refer, continua Ecks. De indata ce descoperea solutia, angaja alti oameni pentru a se ocupa de aspectul concret al lucrarii. Iar cei angajati trebuiau sa stie la ce lucreaza. Ii cunostea pe fizicienii, chimistii si specialistii in teoria campului cei mai buni de pe Pamant si din Centura.

Precum Pauline? Precum Bernath Peterfi?

— Da, Pauline a realizat ceva pentru Sinclair candva. Nu i-a convenit ca a trebuit sa-l lase pe el sa culeaga toate aprecierile. Pauline prefera sa lucreze pe cont propriu. N-o invinuiesc.

Se putea gandi la vreo persoana care e posibil sa fi dorit sa-l asasineze pe Sinclair?

Ecks ridica din umeri.

— As zice ca asta este meseria dumneavoastra. Ray nu impartea niciodata onorurile cu nimeni. Poate ca cineva cu care colaborase i-a purtat pica. Sau poate a fost cineva care incerca sa-i fure ultima inventie. Luati aminte, nu stiu prea multe despre ce incerca sa realizeze, dar daca functiona ar fi fost ceva fantastic de valoros, si nu doar in bani.

Valpredo scoase un sunet de parca ar fi vrut sa arate ca el terminase.

— Va deranjeaza daca va pun o intrebare personala? am zis eu.

— Puneti-o!

— Bratul dumneavoastra Cum l-ati pierdut?

— M-am nascut fara el. N-a fost o malformatie congenitala, doar o situatie prenatala dificila. Am venit pe lume cu un singur brat si suferind de rahitism. La momentul cand am fost suficient de mare pentru un transplant, am stiut ca nu vreau asa ceva. Sa va tin discursul standard?

— Nu, multumesc, insa ma intreb cat de bun este bratul dumneavoastra artificial. Am si eu unul transplantat.

Ecks ma studie cu atentie, cautand semne de degenerare morala.

— Presupun ca de asemeni va numarati printre aceia care continua sa voteze pedeapsa cu moartea pentru delicte din ce in ce mai neinsemnate.

— Nu, eu

— La urma urmei, daca bancile de organe raman fara infractori, dumneavoastra ajungeti la anaghie. Ati putea fi nevoiti sa traiti cu consecintele greselilor pe care le-ati facut.

— Nu! Sunt unul dintre cei care s-au opus legii celui de-al doilea trup, pentru a interzice accesul acelei categorii la bancile de organe. Si imi castig existenta vanand traficanti de organe. Insa nu am un brat artificial si banuiesc ca motivul pentru asta este ca am o fobie.

— O tehnofobie? Am auzit de asa ceva, rosti Ecks. Insa poti avea si alte fobii. Toate organele din mine imi apartin in intregime, nu sunt parti dintr-un om mort. Recunosc ca nuanta nu este intocmai aceeasi, insa este la fel de rezonabil. Si priviti!

Ma apuca de antebrat si stranse.

Aveam senzatia ca oasele mele erau gata sa cedeze. N-am tipat, insa mi-a trebuit ceva efort.

— Asta nu-i toata forta mea, zise avocatul. Si pot sa o tin asa toata ziu. Bratul acesta nu oboseste.

Imi dadu drumul.

M-am interesat daca il deranja sa-i vad bratele. El spuse ca nu. Pe atunci insa, Ecks nu stia de mana mea imaginara.

Am examinat plasticul de sinteza al bratului artificial, apoi osul si muschii celuilalt. Bratul adevarat era acela care ma interesa.

— Ei bine? intreba Valpredo cand ne aflam din nou in masina.

— Nimic in neregula cu bratul natural, am spus. N-are cicatrice.

Valpredo dadu din cap, aprobator.

Insa sfera de timp comprimat n-ar fi afectat plasticul si bateriile, mi-am zis. Si daca Ecks ar fi planuit sa coboare doua etaje cele douazeci si cinci de kilograme ale generatorului, bratul sau artificial ar fi avut forta necesara.

L-am contactat pe Peterfi din masina si l-am gasit acasa. Era un barbat scund, cu ten intunecat, chip bland, par drept, de un negru stralucitor, tuns pierdut. Clipea din ochi si se uita chioras, ca si cum lumina ar fi fost prea puternica, si avea aspectul dezordonat al unei persoane care dormise imbracata in hainele de zi. M-am intrebat daca nu-i intrerupsesem somnul de dupa-amiaza.

Da, ar fi bucuros sa ajute politia in anchetarea unei crime.

Peterfi statea intr-o cladire joasa, din sticla si beton, situata pe o faleza din Santa Monica. Apartamentul sau dadea catre mare.

— Scump, dar merita pentru priveliste, zise Peterfi, indicandu-ne scaunele din camera de zi.

Draperiile erau trase, impiedicand razele soarelui de dupa-amiaza. Am remarcat umflatura de sub maneca dreapta a barbatului, acolo unde fusese fixat de osul bratului un perfuzor automat cu o capsula de insulina.

— Ei bine, cu ce va pot ajuta? Nu-mi amintesc sa fi mentionat cine a fost ucis

Valpredo ii spuse.

Peterfi se arata zguduit.

— Vai Ray Sinclair? Dar nu se poate stabili cum va afecta asta, si brusc se opri.

— Va rog, continuati! zise Valpredo.

— Lucram la ceva impreuna. Ceva revolutionar.

Un propulsor interstelar?

Peterfi fu surprins. Ezita un timp, apoi rosti:

— Da. Trebuia sa fie secret.

I-am spus ca vazusem masina in functiune. Cum putea servi un camp de comprimare a timpului drept sistem de propulsie interstelara?

— Nu era exact asta, zise cercetatorul, dupa care ezita din nou. Au existat intotdeauna cativa savanti optimisti care au sustinut ca doar pentru ca masa si inertia au fost permanent asociate in experienta umana, nu este neaparat necesar ca aceasta sa fie o lege universala. Ceea ce am facut eu si Ray a fost sa cream conditiile pentru reducerea inertiei. Intelegeti

— Un sistem de propulsie noninertiala

Peterfi incuviinta energic din cap.

— In linii mari, da. Aparatul este intact? Daca nu

I-am dat asigurari in aceasta privinta.

— Bine, atunci. Tocmai voiam sa spun ca daca ar fi fost distrus, il puteam reface si singur. Eu am fost cel care s-a ocupat in cea mai mare parte cu constructia lui. Ray prefera sa lucreze cu mintea, nu cu mainile.

Ii facuse Peterfi o vizita lui Sinclair ieri noaptea?

— Nu. Am cinat la un restaurant din josul coastei, apoi m-am intors acasa si m-am uitat la holovizorul mural. Pentru ce ora am nevoie de un alibi? intreba el glumet.

Valpredo ii zise si expresia sa glumeata se prefacu intr-o grimasa nervoasa. Nu, plecase de la Mail Shirt putin dupa noua; nu putea dovedi unde fusese dupa acea ora.

Stia cine ar fi putut dori sa-l asasineze pe Raymond Sinclair?

Peterfi declara ca nu voia sa faca acuzatii explicite. Bineinteles ca il intelegeam. Poate cineva cu care lucrase in trecut, sau poate cineva pe care il insultase. Ray considera ca majoritatea omenirii era compusa din prosti. Sau am putea cerceta chestiunea dispensei fratelui lui Ray.

— Dispensa lui Edward Sinclair? intreba Valpredo. Ce-i cu ea?

— Sincer as fi preferat sa aflati povestea de la altcineva. Poate cunoasteti faptul ca lui Edward Sinclair i s-a refuzat dreptul de a avea copii din pricina unei maladii cardiace ereditare. Si nepotul sau o are. Exista anumite dubii daca a facut chiar el lucrarea pentru care a dobandit dispensa.

— Asta insa trebuie sa se fi intamplat acum patruzeci-cincizeci de ani. Ce legatura ar putea sa aiba cu crima de acum?

Peterfi explica rabdator:

— Edward a avut un copil in baza dis­pensei de la Legile Fertilitatii. Acum exista doi nepoti. Sa presupunem ca problema este reexaminata. Atunci nepotii si-ar pierde dreptul de a avea copii. Ar fi ilegali. Poate si-ar pierde chiar si dreptul de a mosteni.

— Mda! aproba Valpredo. O sa cercetam pista asta.

— Si dumneavoastra ati solicitat o dispensa, nu cu multa vreme in urma, am zis eu. Banuiesc ca aaa

— Da, diabetul. Nu ma deranjeaza deloc in viata. Stiti de cat timp se foloseste insulina in tratamentul diabetului? De aproape doua sute de ani! Ce conteaza daca sunt diabetic? Ce conteaza daca copiii mei sunt?

Ne fixa cu privirea, asteptand un raspuns. Nu primi niciunul.

— Dar Legile Fertilitatii imi neaga dreptul de a avea copii. Stiati ca mi-am pierdut sotia deoarece Consiliul nu mi-a acordat o dispensa pe care o meritam? Lucrarile mele asupra circulatiei plasmei in fotosfera solara Ei, n-are sens sa va tin prelegeri pe acest subiect, nu-i asa? Insa studiile mele pot fi folosite pentru anticiparea structurii furtunilor de protoni din apropierea oricarei stele de tip G? Fiecare colonie datoreaza ceva muncii mele.

Era o exagerare, mi-am spus in gand. Furtunile de protoni afectau indeosebi operatiunile de minerit pe asteroizi

— De ce nu va stabiliti in Centura? am intrebat. Acolo ati fi stimat pentru lucrarile dumneavoastra si nici nu se aplica Legile Fertilitatii.

— Ma imbolnavesc in afara Pamantului. E vorba despre bioritmuri, n-are nimic de-a face cu diabetul. Jumatate din omenire sufera din pricina tulburarilor de bioritm.

Imi parea rau pentru el.

— Inca ati putea obtine dispensa pentru activitatea dumneavoastra la propulsorul non-inertial. Asta v-ar aduce sotia inapoi?

— Aa nu stiu. Ma indoiesc. Au trecut doi ani. In orice caz, nu se poate prezice in ce sens va decide Consiliul. Data trecuta credeam ca am dispensa in buzunar.

— Va deranjeaza daca va examinez bratele?

— Ce? facu Peterfi, uitandu-se la mine.

— As dori sa va examinez bratele.

— Asta pare o solicitare foarte curioasa. De ce?

— Este probabil ca ucigasul lui Sinclair sa-si fi vatamat bratul in noaptea trecuta. Va reamintesc ca actionez in numele Politiei Natiunilor Unite. Daca ati fost afectat de efectele secundare ale unui posibil propulsor spatial ce ar putea fi folosit de colonistii pamanteni, ascundeti o dovada pentru

M-am oprit, caci Peterfi se ridicase in picioare si isi scotea tunica. Nu era bucuros, insa se supuse. Bratele sale pareau in regula. Le-am pipait pe amandoua, am flexat incheieturile, am masat articulatiile falangelor. Am palpat oasele de sub carne cu buricele degetelor mele imaginare.

La sapte-opt centimetri mai jos de incheietura umarului, osul fusese sudat. Am cercetat musculatura si tendoanele

— Bratul dumneavoastra drept a fost transplantat, am spus. Pesemne ca asta s-a intamplat acum sase luni.

El isi stapani nervozitatea.

— Poate ca nu va dati seama, dar operatia de reatasare a bratului propriu lasa aceeasi cicatrice.

— Asa s-a intamplat?

Furia il facu sa vorbeasca mai precis.

— Da. Efectuam un experiment si a avut loc o explozie. Bratul mi-a fost aproape retezat. Mi-am legat un bandaj ca sa fac hemostaza si am intrat in autodoc inainte sa-mi pierd cunostinta.

— Exista vreo dovada in acest sens?

— Ma indoiesc. N-am povestit nimanui despre acest accident, iar autodocul nu pastreaza inregistrari. In orice caz, am senzatia ca sarcina probei va revine dumneavoastra.

— Mda.

Peterfi isi imbraca din nou tunica.

— Ati terminat aici? Sunt profund indurerat de moartea lui Ray Sinclair, dar nu vad cum este posibil sa aiba de-a face cu stupiditatea mea de acum sase luni.

Nici eu. Am plecat.

Din nou in masina. Era 17:20; puteam sa luam o gustare in drum spre locuinta Paulinei Urthiel.

— Cred ca era transplantat, i-am zis lui Valpredo. Si n-a vrut sa recunoasca. Pesemne ca a fost la un traficant de organe.

— De ce ar fi facut acest lucru? Nu-i atat de dificil sa obtii un brat de la bancile publice de organe.

Am reflectat la asta.

— Ai dreptate. Insa daca era un transplant normal, ar fi existat o inregistrare. Poate ca s-a intamplat asa cum a spus el.

— Da.

— Ce zici de asta? Facea un experiment ilegal. Ceva ce ar putea provoca poluare sau chiar ceva in legatura cu radioactivitatea. S-a ales cu niste arsuri din pricina radiatiilor la brat. Daca s-ar fi dus la bancile publice de organe ar fi fost arestat.

— Si scenariul acesta se potriveste. Putem sa o dovedim?

— Nu stiu. Mi-ar placea sa o facem. Poate ne spune cum sa-l gasim pe cel cu care a tratat. Sa facem niste cercetari; poate aflam la ce lucra acum sase luni.

Pauline Urthiel ne deschise chiar in clipa cand am sunat.

— Buna seara! Tocmai m-am intors si eu. Pot sa va ofer ceva de baut?

Am refuzat amandoi. Ea ne pofti intr-un apartament destul de mic, cu o multime de piese de mobilier ce se puteau plia in tavan. Acum erau vizibile doar o canapea si o masuta de cafea; restul existau sub forma de contururi pe plafon. Perspectiva oferita de fereastra panoramica iti taia rasuflarea. Pauline locuia aproape de varful Sagetii Lindstetter, la vreo 300 de etaje deasupra sotului ei.

Era inalta si supla, cu o structura faciala ce ar fi fost efiminata la un barbat. Unei femei insa ii dadea o tusa de masculinitate. Sanii rotunzi puteau fi din carne sau sintetici, dar in orice caz implantati chirurgical.

Termina de preparat o bautura mare si veni langa noi pe canapea. Iar intrebarile incepura sa curga.

Stia cine l-ar fi dorit pe Raymond Sinclair mort?

— Nu prea. Cum a murit?

— Cineva i-a spart craniul cu un vatrai, zise Valpredo.

Daca nu avea intentia sa pomeneasca de generator, nici eu nu o aveam.

— Ce desuet! spuse Pauline si vocea ei de contraalto deveni taioasa. Propriul sau vatrai, presupun. Din rastelul propriului sau semineu. Trebuie sa cautati un traditionalist!

Ne cerceta cu privirea pste buza paharului. Avea ochi mari, cu pleoape ornamentate cu tatuaje semipermanente reprezentand doua steaguri fluturande ale Natiunilor Unite.

— Indiciul asta nu va ajuta prea mult, nu? Ati putea incerca sa-i anchetati pe cei cu care lucra la ultimul sau proiect.

Parca se referea la Peterfi, mi-am zis.

— Este neaparat necesar sa fi avut vreun colaborator? intreba Valpredo.

— In general lucra singur in faza de inceput. Dar cand proiectul avansa, angaja alte persoane pentru a stabili cum sa realizeze partea tehnica. Niciodata n-a facut ceva material cu propria mana. Totul era doar un program in memoria unui calculator. Era nevoie de altcineva pentru a transpune proiectul in realitate. Si niciodata nu impartea meritele cu nimeni.

Atunci ipoteticul sau colaborator ar fi putut afla cat de putin respect primea pentru activitatea sa si Insa Urthiel scutura din cap.

— Vorbesc despre un psihopat in toata puterea cuvantului, nu despre cineva care a fost tras pe sfoara. Sinclair nu oferea nimanui niciodata o cota-parte din ceea ce facea. Intotdeauna spunea pe fata cum merg lucrurile. Stiam in ce ma bag cand am construit prototipul FyreStop pentru el si stiam din ce ies cand am renuntat la colaborare. Imi folosea pregatirea, nu si creativitatea. Eu voiam sa realizeze ceva original, ceva care sa ma reprezinte.

Avea vreo idee despre proiectul la care lucra Sinclair?

— Sotul meu stie despre asta. Larry Ecks, locuieste in aceeasi cladire. A facut o data niste aluzii obscure, dar cand am vrut sa aflu mai multe a ranjit (Din senin ranji si ea.) Veti considera ca ma intereseaza subiectul, insa Larry nu mi-a spus nimic.

Sosise momentul sa preiau controlul, altminteri nu aveam sa aflam niciodata raspunsurile la anumite intrebari.

— Sunt de la ARM. Ceea ce am sa va spun constituie un secret, am zis.

Si i-am povestit ce cunosteam despre generatorul lui Sinclair. Poate Valpredo se uita la mine dezaprobator, sau poate ca nu.

— Stim ca acel camp poate vatama bratul unui om in cateva secunde. Ceea ce am dori sa aflam este daca asasinul se plimba acum cu o mana putreda pe jumatate sau un picior, caci

Ea se ridica si isi trase partea superioara a costumului colant in jurul taliei. Semana foarte mult cu o femeie adevarata. Daca n-as fi stiut si de ce ar conta? In zilele noastre operatia de schimbare a sexului era pusa la punct si rezultatele perfecte. La naiba, eram in exercitiul functiunii. Valpredo privea indiferent, asteptandu-ma.

I-am cercetat ambele brate cu ochii si cele trei maini ale mele. Nimic. Nici macar o vanataie.

— Si picioarele?

— Nu, daca puteti sta pe ele, i-am raspuns.

Urmatoarea intrebare. Oare un brat artificial putea functiona in interiorul campului?

— Larry? Va ganditi la Larry? Sunteti sarit de pe fix.

— Considerati-o ca pe o intrebare ipotetica.

Pauline ridica din umeri.

— Parerea dumneavoastra este la fel de buna ca si a mea. Nu exista vreun specialist in campuri noninertiale.

— A existat unul. Acum este mort; i-am reamintit eu.

— Tot ce stiu am aflat din programul lui Grey Lensman de la holovizor, pe vremea cand eram mica, zise Urthiel si pe neasteptate zambi. Serialul acela vechi de aventuri spatiale

— Si dumneavoastra? rase Valpredo. Ma uitam la emisiunea aceea in sala de studiu, la un videofon de buzunar. Intr-o buna zi directoarea m-a prins asupra faptului

— Bineinteles. Apoi ne-a marit si l-am lasat in urma. Pacat! Navele acelea noninertiale Acum sunt sigura ca o nava non-inertiala reala nu s-ar comporta precum acelea. Nu s-ar putea evita efectul de comprimare a timpului.

Apoi lua o sorbitura din paharul ei, il aseza pe masuta si continua:

— Da si nu. Ar fi putut baga bratul inauntru, dar intelegeti dificultatea? Impulsurile nervoase care activeaza motoarele bratului lui Larry ar fi ajuns in camp prea lent.

— Desigur.

— Insa daca Larry mai intai ar fi inchis pumnul in jurul unui obiect, iar apoi l-ar fi introdus in camp, probabil ca pumnul ar fi ramas inchis. Ar fi fost posibil sa-i sparga capul lui Ray nu, n-ar fi fost! Vatraiul nu s-ar fi miscat mai repede decat un ghetar. Ray il putea evita cu usurinta.

Si nici n-ar fi fost in stare sa scoata un vatrai din interiorul campului. N-ar fi reusit sa-l stranga in palma, dar putea sa incerce si totusi sa ramana cu bratul intact, mi-am zis.

Stia Urthiel ceva despre circumstantele in care fusese acordata dispensa lui Edward Sinclair?

— Of, asta-i o poveste veche, spuse Pauline. Bineinteles, am auzit si eu. Ce legatura ar putea avea cu cu uciderea lui Ray?

— Nu stiu, i-am marturisit. Doar tatonez terenul.

— Pai, pesemne ca o veti afla mai exact din fisierele ONU. Edward Sinclair a fundamentat aparatul matematic al campurilor ce colecteaza hidrogenul interstelar pentru remorcherele robotizate. Asta-i modul cel mai sigur de a obtine o dispensa: sa realizezi o descoperire intr-un domeniu ce are de-a face cu coloniile spatiale. De fiecare daca cand determini plecarea unui om de pe Pamant, populatia scade cu o persoana.

— Ce a fost necurat la mijloc?

— Nimic ce poate fi dovedit. Aduceti-va aminte, pe atunci Legile Fertilitatii erau de data recenta. Nu puteau face fata unor incercari adevarate. Edward Sinclair era insa specialist in matematicile pure. Se ocupa cu teoria numerelor, nu cu aplicatiile practice. Am vazut ecuatiile lui Edward si seamana mai degraba cu cele pe care avea sa le creeze Ray mai tarziu. Iar Ray nu avea nevoie de dispensa. Nu si-a dorit niciodata copii.

— Asadar, credeti

— Nu ma intereseaza care dintre ei a reproiectat colectoarele remorcherelor spatiale. E nevoie de multa inteligenta pentru a fenta Consiliul Fertilitatii in acest fel. (Isi sorbi restul bauturii si puse paharul jos.) Conservarea inteligentei nu este niciodata o greseala. Si nici pentru Consiliul Fertilitatii n-a fost un afront. Cei care se ascund cand trebuie sa faca vaccinurile contraceptionale, care nasc ilegal, iar apoi fac mare tambalau cand Consiliul trebuie sa ii sterilizeze, aceia sunt cei care discrediteaza sistemul. Daca-s prea multi, Legile Fertilitatii se duc pe apa sambetei. Si asta

Nu trebui sa termine propozitia.

Sinclair stia ca Pauline Urthiel fusese candva Paul?

Ea facu ochii mari.

— Si, ma rog, ce legatura are asta cu crima?

Cochetam cu ideea ca Sinclair ar fi putut-o santaja pe Urthiel cu aceasta informatie. Nu pentru bani, ci pentru exclusivitate in privinta unei descoperiri pe care o facusera impreuna.

— Doar tatonez terenul, am spus.

— Pai bine. N-am idee daca Ray stia sau nu. Nu a abordat niciodata subiectul, dar nici nu mi-a facut curte, si pesemne imi studiase biografia inainte sa ma angajeze. Larry nu stie. V-as fi recunoscatoare daca nu v-ar scapa vreun cuvant in fata lui.

— De acord.

— Vedeti, deja are copii cu prima lui nevasta. Eu nu-i refuz acest lucru Poate s-a casatorit cu mine deoarece aveam un pic de intuitie masculina. Poate. Insa el nu stie asta si nici nu vreau sa stie. Nu-mi dau seama daca ar primi vestea razand sau m-ar ucide.

L-am pus pe Valpredo sa ma lase la Comandamentul ARM.

Masina asta ciudata ma deranjeaza cu adevarat, Gil Asa si trebuie, Julio. Politia din Los Angeles nu era pregatita sa se ocupe cu cosmarul izvorat din mintea unui savant nebun, cosmar ce functiona linistit in centrul scenei crimei.

In mod cert nu era stilul fetei. Nu aceasta crima. Drew insa era precis genul de persoana care sa puna la cale o crima perfecta folosindu-se de generatorul lui Sinclair, doar ca exercitiu intelectual. Se poate ca el s-o fi indrumat-o pe Janice; poate a fost chiar la fata locului si a folosit liftul inainte ca ea sa-l deconecteze. Acesta fusese singurul lucru pe care uitase sa i-l spuna: sa nu deconecteze liftul.

Sau: el i-a prezentat in linii mari fetei o crima perfecta, doar ca divertisment, fara sa-i treaca prin gand ca ea o va pune in aplicare - gresit!

Sau: unul dintre ei l-a ucis pe unchiul Ray fara premeditare. Nu se poate stabili ce spusese doctorul de provocase furia unuia. Insa masina era chiar acolo, in camera, iar Drew a cuprins-o cu bratul sau mare pe Janice, zicandu-i: „Stai! Nu face nimic deocamdata, lasa-ma sa ma gandesc”

Considerandu-l pe oricare dintre aceste scenarii ca fiind cel adevarat, un procuror ar avea mult de furca incercand sa-l dovedeasca. Ar putea arata ca nici un ucigas n-ar fi fost capabil sa paraseasca locul crimei fara complicitatea Janicei Sinclair si, prin urmare Dar cum venea treaba cu masina aceea a timpului construita de victima? Oare permitea iesirea unui asasin dintr-o camera incuiata? Cum putea un judecator sa aprecieze posibilitatile ei?

Bera poate stia raspunsul.

Masina era in functiune. Cand am pasit in laborator, am prins cu coada ochiului o aura violeta estompata, apoi un licar iar dupa aceea masina se opri si Jackson Bera aparu din senin langa ea, ranjind in tacere si asteptand.

N-aveam de gand sa-i stric distractia.

— Ei bine? Este un propulsor interstelar? am intrebat.

— Da!

O lumina calda mi se raspandi prin corp.

— In regula, am spus.

— Este un camp de inertie redusa, zise Bera. In interiorul lui lucrurile isi pierd cea mai mare parte din inertie nu din masa, doar din rezistenta la inaintare. Cam in proportie de cinci sute la unu. Suprafata de delimitare este foarte bine definita. Cred ca sunt implicate nivelele cuantice.

— Aha! Campul influenteaza in mod direct timpul?

— Nu, e dar n-ar trebui sa spun asta. Cine naibii stie cu adevarat ce este timpul? Campul afecteaza reactiile chimice si nucleare, degajarea de energie in toate formele ei Insa nu afecteaza viteza luminii. Stii, este grozav sa masori viteza luminii cu instrumente nemasluite si rezultatul sa fie de 600 km/s.

La naiba! imi facusem sperante ca este un propulsor superluminic.

— Ai descoperit ce provoaca aura asta violeta? m-am interesat.

— Fii atent, zise Bera, razand de mine.

Mesterise o telecomanda pentru a porni masina. O folosi, apoi aprinse un bat de chibrit si il arunca inspre aura aceea albastra. Cand traversa bariera invizibila, batul de chibrit provoca o stralucire alb-violeta pret de o fractiune de secunda. Am clipit. Fusese ca descarcarea unui blitz.

— Da, bineinteles. Caldura degajata de masina, am spus.

— Just! Aura este doar radiatie infrarosie devenita violeta la intrarea in timpul normal.

N-ar fi trebuit ca Bera sa-mi explice asta. Jenat, am schimbat subiectul.

— Spuneai insa ca este un propulsor spatial.

— Da. Are anumite neajunsuri, rosti Bera. Nu poate fi invaluita intr-un astfel de camp o nava intreaga. Echipajul ar considera ca a fost micsorata viteza luminii, dar la ce folos? Oricum o nava spatiala nu ajunge atat de aproape de viteza luminii. S-ar reduce putin din timpul calatoriei, dar cei de la bord ar trai de cinci sute de ori mai repede.

— Dar daca s-ar introduce in camp numai rezervoarele de combustibil?

Bera incuviinta.

— Probabil ca asta va fi solutia. Se vor lasa in exterior motorul si sistemele de mentinere a vietii. In felul asta s-ar putea transporta o cantitate enorma de combustibil Dar treaba aceasta nu tine de competentele noastre. Altcineva va proiecta astronavele, zise el putin melancolic.

— Te-ai gandit la posibilitatile pe care le deschide dracovenia asta in domeniul jefuirii de banci? Sau al spionajului?

— Daca o banda criminala si-ar putea permite sa construiasca o asemenea masina, n-ar avea nevoie sa jefuiasca banci, zise Bera, apoi ramase un timp ganditor. Imi displace cumplit sa facem din asta un secret ONU, insa cred ca ai dreptate. Guvernul unei tari medii si-ar putea permite o droaie de asemenea aparate.

— Intruchipandu-i astfel intr-o singura persoana pe James Bond si Omul-Fulger.

Bera batu usor in cadrul de plastic si intreba:

— Vrei s-o incerci?

— Fireste, am spus.

Inima catre creier: BUUF! Ce faci? O sa ne omori pe toti! Stiam noi ca n-ar fi trebuit sa-ti dam in grija asemenea lucruri M-am indreptat catre generator, am asteptat ca Bera sa fuga din raza de actiune, apoi am actionat comutatorul.

Totul deveni rosu intunecat. Bera se transforma intr-o statuie.

Ei bine, o facusem. Secundarul ceasului de perete se oprise in loc. Am facut doi pasi inainte si am ciocanit cu degetele. Pe naiba, ciocanit; era ca si cum as fi lovit in mortar neuscat. Zidul invizibil era vascos.

Am incercat sa ma sprijin de el timp de circa un minut. Totul a decurs bine pana ce am vrut sa ma retrag; atunci am inteles ca facusem ceva prostesc. Ma intepenisem in zona de separatie. Mi-a trebuit alt minut ca sa ma eliberez, apoi am cazut pe spate, intinzandu-ma cat eram de lung; acumulasem prea multa energie potentiala si o preluasem pe toata cu mine in interiorul campului.

Avusesem bafta la faza asta. Daca m-as fi sprijinit inca putin, mi-as fi pierdut posibilitatea de a ma misca. M-as fi afundat tot mai adanc in zona de separatie, incapabil sa strig la Bera si inmagazinand tot mai multa energie din exteriorul campului.

M-am ridicat in picioare si am incercat ceva mai sigur. Mi-am scos stiloul si i-am dat drumul. Cazu normal: 9,81 m/s², in timpul campului. Aceasta ma facu sa sterg de pe lista o teorie referitoare la modul in care criminalul considerase ca va scapa.

Am oprit generatorul.

— As dori sa verific ceva, i-am zis lui Bera. Poti suspenda masina in aer, sa zicem cu un cablu legat in jurul cadrului?

— Ce ti-a venit in minte?

— Vreau sa incerc sa stau in partea inferioara a campului.

Bera se arata sovaielnic.

Ne luara douazeci de minute sa facem pregatirile necesare. Bera nu mergea niciodata la risc. Ridica generatorul cam un metru si jumatate. De vreme ce campul parea sa-si aiba centrul in piesa aceea din argint, cu forma bizara, asta insemna ca partea inferioara a campului se va afla la doar treizeci de centimetri de sol. Am pus o scara in raza de actiune a campului, eu am urcat pe ea si am pornit generatorul.

Dupa aceea m-am dat jos.

Coborarea spre exteriorul campului semana cu mersul printr-o marmelada din ce in ce mai groasa. Cand am ajuns la baza de-abia mai atingeam comutatorul.

Pantofii mi se intepenisera. Mi-as fi putut scoate picioarele din ei, insa nu aveam pe ce sa stau, cu exceptia pantofilor. Un minut mai tarziu mi s-au intepenit si picioarele, pana la glezna: il puteam elibera pe unul, insa numai daca il fixam pe celalalt si mai bine in zona de separatie. Ma afundam din ce in ce mai mult si nu-mi mai simteam talpile. Era infricosator, desi stiam ca nu mi se poate intampla nimic teribil. Picioarele mele n-aveau sa pateasca nimic; aveau suficient timp.

Dar limita zonei de separatie imi ajunsese la glezna acum si am inceput sa ma intreb cata energie potentiala acumulasem. Am actionat comutatorul. Luminile scanteiara, iar picioarele mele lovira puternic podeaua.

— Ei? Ai aflat ceva?

— Da. Nu vreau sa execut un experiment adevarat, as putea distruge masina.

— Ce experiment adevarat?

— Sa o lasa sa cada de la etajul patruzeci in campul activat. Nu te ingrijora, n-am s-o fac.

— Corect! N-ai s-o faci.

— Stii, efectul asta de comprimare a timpului ar putea avea si alte aplicatii in afara de astronave. Intr-o colonie ai putea aduce la maturitate niste vite din ovule fecundate si inghetate in doar cateva minute.

— Mda mda!

Zambetul sau optimist aparu din nou, punandu-i in evidenta dintii de un alb orbitor, in contrast cu tenul intunecat, iar privirea ii deveni visatoare. Lui Bera ii placea sa se joace cu ideile.

— Gandeste-te la un aparat din asta instalat pe un camion, sa zicem pe Jinx. S-ar putea explora regiunile de coasta fara sa se mai puna problema atacurilor bandersnatchilor. Acestia nu ar alerga suficient de rapid. Ai putea sa treci ca fulgerul printr-o alta lume si sa strangi toata fauna ce te inconjoara, fara sa-ti fuga din camion vreun exemplar. Pradatori la jumatatea sariturii, pasari in zbor, cupluri facand dragoste

— Sau grupuri mai mari.

— Cred ca obiceiul asta il au doar pamantenii, zise Bera, uitandu-se la mine dintr-o parte. Nu l-ai folosi ca sa spionezi oameni, nu? Sau n-ar trebui sa intreb?

— Raportul acela de cinci sute la unu este o constanta?

El reveni cu picioarele pe pamant.

— Nu stiu. N-am reusit sa elaboram o teorie care sa explice functionarea generatorului. Mi-as fi dorit al dracului de mult sa fi avut insemnarile lui Sinclair.

— Trebuia sa trimiti un programator acolo

— S-a intors deja, zise Bera cu malitie. Clayton Wolfe. Clay pretinde ca fisierele din computerul lui Sinclair fusesera sterse in intregime inainte ca el sa fi ajuns la fata locului. Nu stiu daca sa-l cred sau nu. Sinclair era un individ suspicios, corect?

— Corect! O miscare gresita din partea lui Clay si computerul poate a sters totul.

— Spune ca computerul era gol, un creier de nou-nascut, gata pentru a fi invatat. Gil, oare-i posibil? Sa fi eliminat ucigasul lui Sinclair inregistrarile?

— Fireste, de ce nu? Ce n-ar fi putut face este sa fi plecat dupa aceea, am spus si i-am povestit despre aceasta dificultate. Chiar mai rau decat atat, caci, dupa cum tot subliniaza Ordaz, asasinul considera ca va pleca cu generatorul. M-am gandit ca poate intentiona sa impinga aparatul de pe acoperis, sa sara cu el si sa pluteasca pana jos. Dar nu tine, caci ar fi cazut de cinci sute de ori mai repede. Ar fi murit.

— Poate ca pierderea masinii i-a salvat viata.

— Dar cum naibii a disparut?

Bera rase de frustrarea mea.

— Oare nu nepoata este vinovata de crima?

— Desigur, este posibil sa-si fi omorat unchiul pentru bani. Dar nu vad motivul pentru care ar fi sters memoria computerului. Doar daca

— Ai gasit ceva?

— Poate. Nu conteaza.

Oare Bera daduse gres vreodata intr-o astfel de vanatoare de oameni? Dar nu eram inca pregatit sa discut despre asta; nu stiam suficient.

— Mai vorbeste-mi despre generator. Pot fi modificate caracteristicile campului?

El ridica din umeri.

— Am incercat sa mai adaugam baterii. Credeam ca asta ar putea spori intensitatea campului. Ne-am inselat; doar a extins un pic limitele. Si daca folosim o baterie mai putin, campul dispare de tot. Asadar, raportul de comprimare a timpului pare invari­abil. Exista posibilitatea sa se bazeze pe nivelele cuantice. Vom sti mai bine cand vom construi alt dispozitiv.

— Cum asa?

— Pai, exista tot felul de probleme interesante, zise Bera. Ce se intampla daca intersectam campurile a doua generatoare? Poate doar se compun, dar poate ca nu. Efectul cuantic Si ce se intampla daca generatoarele sunt plasate exact unul langa celalalt, functionand fiecare in timpul accelerat al celuilalt? Viteza luminii ar putea scadea la un metru pe secunda. Dai un pumn si te trezesti cu mana mai scurta.

— Asta chiar c-ar fi traznet!

— Si periculos! Batrane, ar fi mai bine ca experimentul asta sa se faca pe Luna!

— Nu pricep de ce?!

— Gandeste-te! Cu o masina in functiune, radiatia infrarosie devine violeta. Daca doua masini si-ar amplifica una celeilalte performantele, ce fel de radiatie s-ar elibera? Orice, de la raze X la particule de antimaterie.

— Costisitor mod de a produce o bomba.

— Asa-i, insa ar fi o bomba pe care o poti utiliza la nesfarsit.

— Ti-am gasit un expert, am spus razand. E posibil sa nu-ti mai trebuiasca fisierele lui Sinclair. Bernath Peterfi pretinde ca lucra impreuna cu Sinclair. Poate ca minte - mai plauzibil sa fi lucrat pentru el, sub contract - insa, cel putin stie ce face generatorul.

Bera paru usurat cand auzi vestea. Isi nota adresa lui Peterfi. L-am lasat in laborator, jucandu-se cu noua lui jucarie.

Dosarul de la morga municipala statea deschis pe biroul meu, asteptandu-ma de dimineata. Cei doi morti ma priveau prin gavanele de os carbonizat; insa nu acuzator. Erau rabdatori. Puteau sa astepte.

Computerul procesase programul meu de sortare. Mi-am facut curaj cu o ceasca de cafea, apoi am inceput sa frunzaresc prin teancul gros de printuri. O data ce stiam cu ce au fost arse cele doua chipuri umane, aproape ca aveam sa aflu si cine o facuse. Gasesti arma, gasesti criminalul! Iar arma trebuia sa fie unica, sau pe aproape.

Lasere, lasere - mai mult de jumatate dintre propunerile calculatorului pareau a fi lasere. Era incredibil modul cum pareau sa se inmulteasca si sa se metamorfozeze laserele in intreaga industrie a omenirii. Laser radar. Sistem de ghidare cu laser pentru o masina de sapat tuneluri. Cateva erau in mod vadit neaplicabile iar una era prea aplicabila.

Un laser pentru vanatoare obisnuit, ce emitea energia sub forma de impulsuri. Dar care putea fi modificat pentru a produce impulsuri mult mai lungi sau chiar o raza continua.

Se fixeaza un laser de vanatoare pe impuls lung si se aseaza deasupra lentilelor o retea optica cu ochiuri fine, de ordinul angstromilor. Acum fasciculul va deveni divergent dupa ce va trece de reteaua optica. Un impuls de o secunda vaporiza reteaua, facand sa dispara orice dovada. Smecheria aceea nu era mai mare decat o lentila de contact; daca nu esti un tintas bun, poti sa-ti bagi o multime intr-un buzunar.

Laserul dotat cu retea optica ar fi fost mai putin eficace, dupa cum si o pusca cu amortizor este mai putin eficace ca una normala. Insa arma crimei ar fi fost imposibil de identificat.

Am cugetat asupra chestiunii si m-au trecut fiori reci. Asasinatul deja era recunoscut ca ramura a politicii. Daca se afla dar tocmai acesta era necazul; se parea ca cineva chiar aplicase metoda. Daca nu, o va face altul. Intotdeauna se intampla asa.

Am scris o nota pentru Lucas Garner. Nu ma puteam gandi la alta persoana mai bine pregatita pentru a se ocupa cu acest tip de problema sociologica.

Nimic altceva din teancul de printuri nu-mi atrase atentia. Mai tarziu trebuia sa-l parcurg pe indelete. Acum insa l-am impins intr-o parte si am cerut computerului sa afiseze mesajele primite.

Bates, legistul, imi trimisese un alt raport. Terminase autopsierea celor doua cadavre arse. Nimic nou. insa Sectia Evidenta idetificase amprentele digitale. Doi oameni dati disparuti, unul de sase luni, altul de opt. AHA!

Stiam manevra asta. Nici macar nu m-am mai uitat la nume; am sarit direct la structura genetica.

Just! Amprentele digitale nu se potriveau cu ADN-ul. Toate cele douazeci de burice ale degetelor fusesera transplantate. Si scalpul barbatului era un transplant; parul sau propriu fusese blond.

M-am lasat pe spate in scaunul meu, privind bucuros la hologramele craniilor carbonizate.

Ai naibii ticalosi nenorociti! Traficanti de organe, amandoi! Cu atata material brut la dispozitie, majoritatea traficantilor isi schimbau in mod regulat amprentele si retinele, insa in cazul acesta nu aveam fotografii ale ochilor arsi. Asadar, indiferent daca era vorba de o arma ciudata sau nu, cazul tinea de competenta ARM-ului. De competenta mea.

Inca nu stiam cu ce fusesera ucisi, ori de cine.

Putin probabil sa fi fost o banda rivala, in primul rand, nu mai exista concurenta. Ramasese suficient de lucru pentru toate organizatiile care supravietuisera dupa ce ARM-ul lovise in plin anul trecut. Iar in al doilea rand, de ce i-ar fi aruncat pe un trotuar rulant? Traficantii rivali i-ar fi imbucatit pentru propria lor banca de organe. Nimic nu se pierde, totul se transforma.

In baza aceleiasi filosofii, acum aveam ceva de care sa ma ocup cand urma sa se declanseze vanatoarea de mame. Moartea lui Sinclair nu era treaba ARM-ului, iar campul sau de comprimare a timpului nu se afla in domeniul meu. Cazul acesta insa indeplinea ambele conditii.

M-am intrebat in ce departament al organizatiei actionasera cei doi morti. Dosarul mentiona varsta lor aproximativa: patruzeci de ani - barbatul, patruzeci si trei - femeia, cu o marja de trei ani pentru fiecare. Prea varstnici pentru a cutreiera strazile orasului in cautare de donatori. Asta necesita tinerete si vigoare. I-am etichetat drept doctori, cultivand transplanturile si efectuand operatiile, sau negustori, avand sarcina de a-i informa discret pe clientii potentiali ca puteau face o operatie fara a astepta doi ani, pana ce bancile publice de organe furnizau materialul.

Asadar: incercau sa-i vanda cuiva un rinichi nou si au fost ucisi din pricina imprudentei lor. Asta ar fi facut un erou din cel care ii omorase.

Deci de ce sa-i ascunda timp de trei zile, iar apoi sa-i abandoneze pe un trotuar mobil, in puterea noptii?

Deoarece fusesera omorati cu o arma noua, infioratoare?

Am privit chipurile arse si mi-am zis: infioratoare, intr-adevar.

Asadar: un savant misterios si ajutorul sau diform, tematori ca vor starni mania satenilor, tainuisera cadavrele timp de trei zile, apoi se descotorosisera de ele in felul acela lipsit de eleganta, deoarece isi pierdusera capul cand hoiturile incepusera sa miroasa. Posibil.

Insa un potential client n-ar fi avut nevoie sa-si foloseasca arma sa supermortala. Ar fi trebuit doar sa cheme politia dupa plecarea traficantilor. Se potrivea mai bine daca ucigasul era un posibil donator, luptase cu tot ce gasise la indemana pentru a scapa.

Am dat inapoi la imaginile complete ale cadavrelor. Pareau sa fie in conditie buna. Fara prea mult strat adipos. Un donator nu se abordeaza strangandu-l in brate; se foloseste un pistol cu ace. Dar tot ai nevoie de muschi ca sa ridici trupul si sa-l cari la masina, si asta al dracului de iute. Hmmm

Cineva ciocani la usa.

— Intra! am strigat.

Drew Porter intra inautru. Era destul de masiv pentru a umple toata incaperea si se misca cu o gratie deprinsa probabil pe scandura de surfing.

— Domnul Hamilton? As vrea sa discut cu dumneavoastra.

— Desigur. Despre ce anume?

Porter parea ca nu stie ce sa faca cu mainile. Avea o expresie indarjita.

— Sunteti agent ARM, zise el. Nu anchetati in mod efectiv moartea unchiului Ray. Am dreptate?

— Aveti! Problema noastra este generatorul. Cafea?

— Da, multumesc. Insa cunoasteti totul despre aceasta crima. M-am gandit ca as dori sa discut cu dumneavoastra pentru a-mi clarifica unele idei?

— Continuati, am spus, cerand doua cafele.

— Ordaz considera ca Janice a facut-o, nu?

— Probabil. Nu ma pricep sa citesc in mintea lui Ordaz, dar se pare ca exista numai doua categorii distincte de posibili asasini: Janice sau oricare alta persoana. Poftiti cafeaua!

— Nu Janice l-a ucis, rosti Porter, apoi lua cafeaua de la mine, sorbi lacom din ea, o puse pe biroul meu si o uita acolo.

— Janice si X, am zis. Insa X n-ar fi putut pleca. De fapt, X n-ar fi putut sa plece nici daca ar fi avut cu el generatorul pentru care venise. Si, deocamdata, tot nu pricepem de ce nu a coborat cu liftul.

Porter se incrunta, ca si cum s-ar fi straduit sa gaseasca raspunsul.

— Sa presupunem ca a avut o cale alternativa de scapare, spuse el. Dorea sa ia masina trebuia sa doreasca asta, caci incercase sa o utilizeze pentru a-si crea un alibi. Insa chiar daca n-ar fi reusit sa o ia, tot putea pleca fara probleme.

— De ce?

— Facea din Janice tapul ispasitor, in caz ca stia ca Janice va veni acasa. Daca nu stia, lasa politia cu o enigma a camerei incuiate pe cap.

— Enigmele cu camere incuiate sunt distractii interesante, insa n-am auzit niciodata de una care sa se fi intamplat in realitate. In povestiri se produc de obicei din cauza unui accident. (Porter dadu sa protesteze.) Nu conteaza, pledati bine. Dar care este acea cale alternativa de scapare?

El nu raspunse.

— V-ar supara sa examinam probele impotriva Janicei Sinclair?

— Ea este singura care ar fi putut comite crima, zise mahnit. Dar nu a comis-o. Ea n-ar fi in stare sa ucida pe nimeni, nu in felul acela premeditat, cu un alibi bine pus la punct si un dispozitiv ciudat pe care sa se bazeze acesta.

— Nu, Janice Sinclair nu-i genul de persoana care sa fi savarsit un astfel de asasinat. Insa - fara sa va ofensez - dumneavoastra sunteti.

El ranji cand auzi asta.

— Eu? Mda, poate ca sunt. Dar de ce as fi vrut sa-l savarsesc?

— Sunteti indragostit de Janice. Cred ca ati face orice pentru ea. Si, pe langa asta, probabil ca v-ar face placere sa regizati o crima perfecta. Mai sunt si banii.

— Stranie idee va faceti despre crima perfecta!

— Considerati ca am vrut sa fiu diplomat.

El rase.

— De acord, sa presupunem ca am regizat o crima din dragoste pentru Janice. La naiba, daca ar fi avut atata ura in ea, n-as mai fi iubit-o! Insa Janice de ce ar fi dorit sa-l ucida pe unchiul Ray?

Am sovait daca sa-i dau lovitura de gratie sau nu. Am hotarat sa o fac.

— Stiti ceva despre dispensa lui Edward Sinclair?

— Da, Janice mi-a povestit putin despre, zise Porter si se opri brusc.

— Ce v-a povestit?

— Nu sunt obligat sa va raspund.

Aceasta era, probabil, o miscare inteligenta.

— In regula, am zis. De dragul discutiei, sa presupunem ca Raymond Sinclair a fost cel care a elaborat aparatul matematic pentru noile captatoare ale remorcherelor robotizate, iar Edward si-a arogat meritele, cu incuviintarea lui Raymond. A fost, probabil, sugestia lui Raymond. Ce pozitie ar avea atunci Edward?

— Cred ca ar fi recunoscator pe vecie, rosti Porter. Janice afirma ca asa si este.

— Poate. Oamenii insa sunt ciudati, nu? Sa fii recunoscator timp de treizeci de ani iti poate afecta nervii. Nu-i un sentiment natural.

— Sunteti prea tanar ca sa fiti atat de cinic, zise Porter compatimitor.

— Incerc sa rationez ca un avocat al acuzarii. Daca cei doi frati se vedeau destul de des, este posibil ca Edward sa se simta jenat in preajma lui Raymond. I-ar fi venit tare greu sa fie destins cu el. Zvonurile nu i-ar fi fost de folos oh, da, exista zvonuri. Ni s-a spus ca Edward nu ar fi fost capabil sa realizeze ecuatiile acelea. Daca genul acesta de vorbe ar fi ajuns la urechea lui Edward, ce ar fi simtit acesta? Poate chiar ar fi inceput sa-si evite fratele. Apoi Ray poate i-ar fi amintit fratelui Edward cat de mult ii datora si asta ar fi fost sarutul mortii.

— Janice zice ca nu.

— Poate ca Janice a preluat ura de la tatal ei. Sau poate a inceput sa-si faca probleme in legatura cu ce s-ar fi petrecut daca unchiul Ray s-ar fi razgandit. Era posibil sa se intample oricand, daca relatiile dintre batrani deveneau tensionate. Asa ca, intr-o buna zi, i-a inchis gura

Porter isi retinu un mormait.

— Incerc sa va arat doar cu ce va luptati. Si inca ceva: exista posibilitatea ca ucigasul sa fi sters fisierele din computerul lui Sinclair.

— Asa? Intr-adevar, Janice ar fi putut face asta in eventualitatea ca se aflau acolo niste insemnari despre ecuatiile campului colector realizat de Ed Sinclair. Insa si X ar fi putut sterge aceste fisiere. Furtul generatorului nu i-ar fi adus nici un profit, daca nu-l scotea si din memoria computerului unchiului Ray.

— Foarte corect! Sa ne intoarcem la probele impotriva lui X?

— Cu placere, rosti Porter si se lasa sa cada pe un scaun.

Observand cum chipul tanarului se destindea, am adaugat mental: „si cu mare usurare”.

— Hai sa nu-i spunem X, am zis. Sa-l numim U, de la ucigas. (Deja era implicat un Ecks, iar numele sau de familie fusese pobabil X candva.) Am presupus ca U a folosit efectul de comprimare a timpului pe care il descoperise Sinclair pentru a-si crea un alibi.

— Este o idee superba, zambi Porter. Eleganta, cum ar spune un matematician. Tineti minte, eu n-am vazut adevarata scena a crimei. Doar urmele de creta.

— Era macabra. Ca un decor suprarealist. O farsa ticaloasa. U poate a lasat-o deliberat asa, daca avea o minte suficient de perversa. Pauline Urthiel crede ca ar putea fi un psihopat. Cineva care a lucrat cu Sinclair si a considerat ca nu a fost suficient recompensat.

Ca Peterfi sau ca Pauline insasi.

— Imi place teoria alibiului.

— Pe mine ma deranjeaza. Prea multe persoane stiau de masina. Cum se astepta U sa poata trece neobservat? Lawrence Ecks stia. Peterfi cunostea suficiente despre ea incat sa o reconstruiasca de la zero. Sau asa pretinde. Dumneata si Janice ati vazut-o functionand.

— Sa spunem ca era dement, atunci. Sa spunem ca il ura pe unchiul Ray intr-atat incat sa-l ucida, iar apoi sa-l plaseze intr-un decor efemer á la Dali. Dar tot ar fi trebuit sa plece. (Porter isi framanta mainile. Pe brate, muschii i se umflau si se unduiau.) Intregul caz depinde de lift, nu? Daca liftul n-ar fi fost blocat la etajul unchiului Ray, n-ar fi fost nici o dificultate.

— Da?

— Da. Sa presupunem ca U a plecat cu liftul. Apoi Janice a sosit acasa, a chemat din obisnuinta liftul si l-a deconectat. Face asta fara sa o constientizeze. A avut un soc puternic ieri noaptea si de aceea azi dimineata nu si-a mai adus aminte.

— Iar in seara aceasta s-ar putea sa-i revina memoria.

Porter ma privi taios.

— N-o sa

— Ganditi-va bine inainte sa o faceti! Daca acum Ordaz este convins in proportie de 60% ca Janice si-a ucis unchiul, va fi convins 100% cand va veni la el cu chestia asta.

Porter isi exersa din nou musculatura. Spuse pe o voce scazuta:

— Este posibil, nu?

— Desigur. In plus, ar face lucrurile mult mai usoare. Insa daca Janice ar face aceasta declaratie acum, ar parea ca minte.

— Dar este posibil!

— Ma las pagubas. Fireste ca-i posibil.

— Atunci cine-i criminalul nostru?

Nu exista nici un motiv pentru care sa nu iau in considerare aceasta intrebare. Nu era cazul meu. M-am gandit si imediat am inceput sa rad.

— Am spus ca face lucrurile mult mai usoare? La naiba, lasa cale libera tuturor scenariilor. Oricine ar fi putut comite crima. Oricine, cu exceptia lui Steeves. Steeves n-ar fi avut nici un motiv sa revina la locul faptei in dimineata asta.

Porter arata mohorat.

— Steeves oricum n-ar fi facut-o.

— A fost sugestia dumneavoastra.

— In termeni strict tehnici, el este singurul care nu avea nevoie de o cale de iesire, insa nu-l cunoasteti. pe Steeves. E un tip mare si vanjos, cu un burdihan enorm din pricina berii si fara pic de minte. Un tip de treaba, intelegeti, tin la el, dar daca ar omori vreodata pe cineva ar face-o cu o sticla de bere. Si era mandru de unchiul Ray. Ii placea sa-l aiba pe Raymond Sinclair in cladirea lui.

— O.K., sa-l dam la o parte pe Steeves. Stiti vreo persoana pe care a-ti dori sa o evidentiati in mod deosebit? Tinand cont ca oricine ar fi putut comite acum crima?

— Nu oricine. Oricine era trecut in memoria liftului, plus cei pe care unchiul Ray i-ar fi lasat sa urce.

— Ei bine?

El scutura din cap.

— Sunteti un detectiv amator grozav! Va temeti sa acuzati pe oricine.

El ridica din umeri, zambind jenat.

— Ce parere aveti de Peterfi? Acum ca Sinclair e mort, poate pretinde ca au fost parteneri egali la realizarea masinii timpului. Si i-a picat fisa al naibii de repede. Din clipa cand Valpredo a pomenit ca Sinclair murise, Peterfi a fost partenerul sau.

— Suna tipic!

— Este posibil sa spuna adevarul.

— Au as zice ca minte. Asta nu-l face ucigas, totusi.

— Nu. Dar Ecks? Daca nu stia de participarea lui Peterfi, ar fi putut incerca acelasi lucru. Avea nevoie de bani?

— Nu foarte rau. Si il cunostea pe unchiul Ray dinainte ca eu sa ma fi nascut.

— Poate umbla dupa exceptie. Are copii, dar nu de la actuala sotie. Este posibil sa nu stie ca Pauline nu poate naste.

— Pauline ii adora pe copii. Am vazut-o cu ei. Si nu consider ca dreptul de a avea copii este un mobil asa intemeiat.

— Sunteti tanar! Apoi mai este Pauline insasi. Poate Sinclair stia ceva despre ea. Ori poate Sinclair i-a spus aceasta lui Ecks, iar Ecks si-a pierdut cumpatul si l-a ucis.

— Turbat de manie? scutura Porter din cap. Nu-mi pot inchipui nimic care sa-l faca pe Larry sa comita asa ceva La Pauline, este posibil. La Larry, nu!

Insa, mi-am zis eu, exista barbati care ar face moarte de om daca ar afla ca sotiile lor suferisera o schimbare de sex.

— Indiferent cine l-a ucis pe Sinclair, am rostit, daca nu era scrantit, ar fi trebuit sa intentioneze sa ia masina. O posibilitate ar fi fost sa o coboare cu franghia

M-am oprit in mijlocul frazei. Douazeci si cinci de kilograme coborate doua etaje cu un fir de nylon. Mana de otel si plastic al lui Ecks sau muschii bratelor lui Porter, care acum se rostogoleau ca niste bolovani. M-am gandit ca Porter ar fi fost in stare.

Sau poate credea ca este in stare. In realitate n-a trebuit sa o faca.

Suna videofonul. Era Ordaz.

— Ati facut vreun progres cu masina timpului? Mi s-a comunicat ca ordinatorul doctorului Sinclair

— A fost sters, intr-adevar. Dar nu-i nici o problema. Am aflat destul de multe despre masina. Daca ajungem intr-un impas, ne poate ajuta Bernath Peterfi. El a colaborat la construirea generatorului. Unde te afli acum?

— In apartamentul doctorului Sinclair. Mai avem niste intrebari pentru Janice Sinclair.

Porter fu trecut de un fior.

— In regula, venim imediat. Sunt cu Andrew Porter.

Am inchis si m-am intors catre Porter.

— Janice stie ca este pe lista suspectilor?

— Nu. Va rog, nu-i spuneti decat daca nu aveti incotro. Nu sunt sigur ca ar putea rezista.

Am pus taxiul sa ne lase la parterul cladirii Rodewald. Cand i-am zis lui Porter ca doresc sa urc o data cu liftul, el doar incuviinta din cap.

Liftul ce ducea la apartamentul lui Sinclair era o cutie cu o bancheta in ea. Ar fi fost confortabil pentru o persoana, intim pentru doi prieteni buni. Cu mine si Porter inauntru era supraaglomerat. Porter se ghemui si incerca sa se faca cat mai mic. Parea obisnuit cu asta.

Probabil ca era. Majoritatea lifturilor pentru apartamente erau similare. De ce sa irosesti spatiu pentru putul ascensoarelor cand acelasi spatiu putea reveni pentru apartamente.

A fost o urcare rapida. Bancheta era necesara, caci acceleratia era de 2 g initial, dupa care urma o perioada mai lunga de deceleratie la 0,5 g, in vreme ce numerele luminate goneau unul dupa altul. Numere, nu si usi.

— Porter, daca liftul se blocheaza, exista vreo usa pe care sa iesim?

El imi arunca o privire amuzata si spuse ca nu stie.

— De ce iti faci griji? Daca s-ar bloca la viteza asta, s-ar face zob.

Liftul era suficient de claustrofobic ca sa ma puna pe ganduri. U nu plecase cu liftul. De ce? Deoarece urcarea il ingrozise? Intelectul catre memorie: cerceteaza dosarele medicale ale celor de pe lista suspectilor! Vezi daca vreunul dintre ei sufera de claustrofobie. Pacat ca microprocesorul liftului nu pastra inregistrari. Am fi descoperit cine folosise ascensorul sau daca acesta nu fusese folosit deloc.

Situatie in care il cautam pe U2. Acum impartisem potentialii ucigasi in trei grupe: U1 il omorase pe Sinclair, dupa care incercase sa utilizeze campul de inertie redusa pentru alibi si sa plece cu el. U2 era nebun, nu dorise absolut deloc generatorul, il intrebuintase doar pentru a aranja decorul sau macabru. U3 erau Janice si Drew Porter.

Cand usile glisara, am vazut-o pe Janice. Era alba la fata si cu umerii cazuti. Insa cand il zari pe Porter surase precum soarele si alerga la el. Fugea impleticindu-se, descentrata din pricina bratului lipsa.

Cercul mare si uscat era acolo, in iarba, insemnat cu creta alba si substanta galbena ce punea in evidenta petele de sange. Contururile albe marcau trupul disparut, generatorul, vatraiul.

In mintea mea se aprinse un bec. M-am uitat la contururile de creta, la liftul deschis, din nou la contururi si o treime din enigma isi gasi rezolvarea.

Atat de simplu. Pe U1 trebuia sa-l cautam iar eu aveam o idee foarte clara despre cine era.

— Cum de ai venit cu domnul Porter? ma intreba Ordaz.

— A trecut pe la biroul meu. Am discutat despre un criminal ipotetic - mi-am coborat vocea - altul decat Janice.

— Foarte bine. Si cum a plecat?

— Nu stiu inca. Dar hai, intra in jocul meu! Sa presupunem ca exista o cale.

Porter si Janice li se alaturara, tinandu-se pe dupa mijloc.

— Foarte bine, zise Ordaz. Consideram ca exista o modalitate de iesire. Criminalul a improvizat-o? Si de ce n-a utilizat ascensorul?

— Pesemne ca o avea in minte cand a ajuns aici. N-a folosit liftul deoarece intentiona sa ia masina. Aceasta n-ar fi incaput.

Privira cu totii la urma de creta a generatorului. Atat de simplu.

— Mda, facu Porter. Apoi tot a uzat de acea cale de iesire si ne-a lasat cu o enigma a camerei incuiate.

— Poate asta a fost greseala lui, spuse Ordaz inversunat. Cand vom depista modalitatea in care a plecat, este posibil sa descoperim ca numai o singura persoana ar fi putut recurge la ea. Dar, bineinteles, acum nici macar nu stim daca aceasta modalitate exista.

— I-ai identificat pe toti cei din memoria ascensorului? am schimbat eu subiectul.

Valpredo scotoci dupa carnetul sau cu spirala si rasfoi pana la numele acelora carora le era permis sa utilizeze ascensorul lui Sinclair. I le arata lui Porter.

— Le-ati vazut? il intreba.

— Nu, dar banuiesc ca acestea sunt. Sa ne uitam Hans Drucker a fost iubitul Janicei inaintea mea. Inca ne mai intalnim cu el. De fapt, chiar a fost la petrecerea aceea de pe plaja ce s-a tinut noaptea trecuta, la casa lui Randalls.

— A adormit pe covorul lui Randalls ieri-noapte, completa Valpredo. El si alti patru. Unul dintre cele mai bune alibiuri.

— Vai, Hans n-ar fi fost in stare sa savarseasca o astfel de crima! striga Janice; ideea o oripila.

Porter inca se uita pe lista.

— Deja aveti informatii despre majoritatea acestor oameni. Bertha Hali si Muriel Sandusky erau prietene cu unchiul Ray. Bertha facea drumetii cu el.

— Le-am chestionat si pe ele, imi spuse Valpredo. Poti asculla inregistrarile daca le intereseaza.

— Nu, fa doar un rezumat. Stiu de pe acum cine este criminalul.

Auzind aceasta, Ordaz isi ridica sprancenele, iar Janice zise „Of, ce bine! Cine este?”, intrebare la care eu am raspuns printr-un zambet misterios. Numai nu ma facu mincinos.

— Muriel Sandusky locuieste in Anglia de aproape un an. Casatorita. Nu l-a mai vazut pe Sinclair de ani de zile. O roscata inalta, frumoasa.

— Intr-un timp facuse pasiune pentru unchiul Ray, spuse Janice. Si viceversa. Cred ca pasiunea lui a durat mai mult.

— Bertha Hali este alt tip de persoana, continua Valpredo. De varsta lui Sinclair, dar in forma fizica buna. Activa. Afirma ca atunci cand Sinclair era obsedat de un proiect renunta la toate celelalte: prieteni, viata sociala, exercitii sportive. Dupa aceea o cauta pe Bertha si pleca cu ea intr-o drumetie pentru a-si reveni pe linia de plutire. A cautat-o acum doua seri si au fixat o intalnire pentru lunea viitoare.

— Alibi? am intrebat eu.

— Nu!

— Lasati-o balta! rosti Janice indignata. Eu si unchiul Ray o cunosteam pe Bertha de cand eram atatica! Daca stiti cine l-a ucis pe unchiul Ray, de ce nu spuneti?

— Face parte din lista aceasta, in mod sigur, bazandu-ma pe anumite presupuneri, insa nu stiu cum a scapat sau cum se astepta sa scape, ori daca ii putem dovedi vinovatia. Acum nu pot acuza pe nimeni. Mare pacat ca nu si-a pierdut bratul, intinzandu-se dupa vatrai.

Porter parea frustrat. La fel si Janice.

— Nu prea te tenteaza sa fii dat in judecata, sugera Ordaz. Cum e cu masina lui Sinclair?

— Este un propulsor noninertial, sau asa ceva. Prin reducerea inertiei se accelereaza timpul. Bera deja a aflat destule despre ea, insa o sa mai treaca ceva inainte sa poata cu adevarat

— Ce ziceai? intreba Ordaz cand m-am intrerupt brusc.

— Sinclair terminase cu dracovenia aia!

— Bineinteles ca terminase, spuse Porter. Altminteri nu ar fi aratat-o altora.

— Si nici n-ar fi cautat-o pe Bertha pentru o drumetie. Nici n-ar fi raspandit zvonuri despre ce facuse. Mda! In mod cert stia tot ce se putea sti despre acel dispozitiv. Julio, ai fost tras pe sfoara. Totul depinde de masina. Iar ticalosul si-a vatamat totusi bratul si o putem demonstra.

Stateam ingramaditi in taxiul comandat de Ordaz: eu, inspectorul, Valpredo si Porter. Valpredo fixase pilotul automat pe viteza conventionala, sa nu mai trebuiasca sa ne batem capul cu condusul. Intorsesem scaunele pentru a ne putea privi cu totii la fata.

— Pentru partea aceasta nu bag mana in foc, am spus, facand repede o schita in carnetul imprumutat de la Valpredo. Insa nu uitati, avea un fir de nylon la el. Pesemne se astepta sa-l foloseasca. Iata cum intentiona sa scape.

Am desenat o cutie pentru a reprezenta generatorul lui Sinclair si un omulet ce se tinea de cadru. Un cerc in jurul lor simboliza campul. Un fir legat de masina, al carui capat iesea din camp.

— Pricepeti? Urca scarile cu campul activat. Camera de luat vederi are cam o sansa din opt de a-l surprinde in timp ce el se deplaseaza cu viteza aceea. Duce masina pana la marginea acoperisului, leaga firul de ea, arunca capatul liber la o distanta bunicica si paseste in gol impreuna cu generatorul. Firul de nylon cade cu 9,8 m/s², in timp normal, plus inca putin datorita faptului ca ucigasul si aparatul il trag in jos. Nu prea puternic, deoarece se afla intr-un camp de inertie redusa. In momentul in care ucigasul atinge pamantul, se misca cu mai putin de 366 m/s impartit la 500 sa spunem mai putin de un metru pe secunda in timp intern si trebuie sa traga iute masina la o parte, caci firul se va prabusi ca o bomba.

— Pare viabil, zise Porter.

— Sigur. O vreme am crezut ca asasinul ar fi putut sta in picioare la baza campului. Putintica joaca cu generatorul m-a lecuit de ideea asta. Si-ar fi zdrobit ambele picioare. Insa ar fi putut sa se agate de cadru, este suficient de rezistent.

— Dar asasinul nu a avut masina, sublinie Valpredo.

— Aici ati fost trasi voi pe sfoara. Ce se intampla cand doua campuri se intersecteaza?

Ceilalti erau lipsiti de orice expresie.

— Nu-i o intrebare banala. Deocamdata nimeni nu cunoaste raspunsul. Insa Sinclair il cunostea. Trebuia sa-l cunoasca, caci terminase. Pesemne ca realizase doua generatoare. Ucigasul l-a luat pe cel de-al doilea.

— Ahh, facu Ordaz.

— Cine este U? se interesa Porter.

Acum aterizam pe autoport. Valpredo stia unde ne aflam, insa nu spuse nimic. Am coborat din taxi si ne-am indreptat catre lifturi.

— Asta-i mult mai usor, am rostit. U se astepta sa foloseasca generatorul ca alibi. Lucru prostesc, avand in vedere cate persoane stiau de existenta lui. Insa daca nu aflase ca Sinclair era gata sa-l arate si altora - adica tie si Janicei - cine mai ramane? Ecks stia doar ca este un fel de propulsor interstelar.

Liftul era neobisnuit de mare. Am intrat in el cu totii.

— Si, spuse Valpredo, mai ramane problema bratului. Cred ca am priceput-o si eu.

— Ti-am oferit suficiente indicii, i-am raspuns eu.

Dupa ce am sunat, trecu mult pana ce Peterfi ne raspunse. Poate ne observase prin vizorul usii, intrebandu-se ce era cu toata adunatura aceea de pe coridorul sau. Apoi vorbi din difuzor.

— Da? Cine este?

— Politia. Deschideti! zise Valpredo.

— Aveti mandat?

Am facut un pas inainte si mi-am aratat legitimatia in fata vizorului.

— Sunt agent ARM. Nu am nevoie de mandat. Deschideti! N-o sa va luam mult timp.

Peterfi deschise usa. Acum arata mai ingrijorat, in ciuda pijamalei cafenii, lejere.

— Doar dumneata, zise el.

Ma lasa inauntru, apoi dadu sa inchida usa in nasul celorlalti.

— Hei! striga Valpredo, blocand usa cu mana.

— E in regula, am spus.

Peterfi era mai scund decat mine, iar eu aveam si un pistol cu ace. Valpredo ridica din umeri si il lasa pe Peterfi sa inchida.

Greseala mea. Rezolvasem doua treimi din enigma si imi inchipuiam ca o dezlegasem in totalitate. Peterfi isi incrucisa bratele si intreba:

— Ei bine? Acum ce mai cautati? Doriti sa-mi examinati picioarele?

— Nu, sa incepem cu perfuzorul de insulina de la mana.

— Sigur, spuse Peterfi, uimindu-ma serios.

Am asteptat pana ce si-a scos camasa - un gest inutil, dar el nu trebuia sa stie asta - apoi am pipait cu degetele mele imaginare perfuzorul de insulina. Era aproape plin.

— Ar fi trebuit sa-mi dau seama, am zis. La naiba! Ati procurat o doza de insulina pentru sase luni de la traficantul de organe.

— Ce traficant de organe? ridica Peterfi din sprancene. Aceasta este o acuzatie, domnule Hamilton? O inregistrez pentru avocatul meu.

Si iata ca era cazul sa ma pregatesc pentru proces. La dracu’ cu el!

— Da, este o acuzatie! L-ati ucis pe Sinclair! Nimeni altcineva n-ar fi putut incerca scenariul cu alibiul.

El se arata nedumerit - in mod sincer, am crezut.

— De ce nu?

— Daca altcineva ar fi incercat sa produca un alibi folosind generatorul lui Sinclair, Bernath Peterfi ar fi povestit politiei totul despre constructia si functionarea lui. Dumneata erai singurul care stia despre masina, pana ieri seara cand Sinclair a inceput sa o arate in public.

Era o singura replica pe care Peterfi o putea spune ca sa raspunda la un asemenea rationament si acesta o spuse:

— Inregistrez inca, domnule Hamilton.

— Sa te ia naiba cu inregistrarea ta! Mai exista si alte fapte pe care le putem verifica. Livrarile de alimente. Nota de plata a apei.

El nu tresari. Zambea. Oare juca la cacialina? Am adulmecat aerul. Mirosurile corporale pe timp de sase luni emise intr-o singura noapte? Insa sistemul de conditionare a aerului functiona prea bine.

Draperiile erau date in laturi acum, lasand vederii noaptea si oceanul. Dupa-amiaza fusesera trase, iar Peterfi privea cu ochii intredeschisi atunci. Dar aceasta nu era o dovada. Becurile: acum avea aprins doar unul, insa ce-i cu asta?

Lanterna mare de drumetie aflata pe o masuta lipita de un perete. N-o observasem in dupa-amiaza aceasta. Acum stiam sigur ce folosise ca sa dar cum sa o dovedesc?

Alimentele

— Daca n-ai cumparat alimente pentru sase luni in noaptea trecuta, atunci trebuie ca le-ai furat. Generatorul lui Sinclair este perfect pentru furturi. Vom verifica magazinele din zona.

— Si veti stabili o legatura intre mine si aceste furturi? Cum?

Era prea inteligent ca sa fi pastrat generatorul. Insa daca ma gandeam mai bine, unde putea sa-l fi abandonat? Era vinovat! Nu era posibil sa-si fi acoperit toate urmele

— Peterfi? Gata, am gasit

El ma crezu. Am vazut asta din modul in care isi strangea bratele pe piept. Poate ca descoperise hiba inaintea mea.

— Vaccinul contraceptiv ti-a expirat probabil cu sase luni inainte de termen. Traficantul tau de organe nu putea sa-ti procure asa ceva; n-avea nici un motiv sa tina contraceptive. Esti un om mort, Peterfi!

— Mi-este indiferent. Sa te ia dracu’, Hamilton! Din pricina ta am pierdut dispensa!

— Nu o sa fi judecat imediat. Nu ne putem permite sa pierdem informatiile pe care le detii Stii prea multe despre generatorul lui Sinclair.

— Generatorul nostru! L-am realizat impreuna!

— Zau?

— N-o sa fiu judecat deloc, rosti el mai calm. Cum intentionati sa prezentati curtii modul in care criminalul a parasit apartamentul lui Ray?

Am scotocit dupa schita mea si i-am inmanat-o.

— Cum a fost sa te urci pe acoperis? am intrebat, in timp ce Peterfi studia desenul. N-aveai de unde sa stii daca va merge.

El isi ridica privirea. Cuvintele ii iesira incet, fara entuziasm. Banuiesc ca trebuia sa se destainuiasca cuiva, iar acum nu mai conta.

— In momentul acela nu imi mai pasa. Bratul imi atarna ca un vreasc si mirosea rau. Mi-au trebuit trei minute pentru a ajunge pe pamant. Credeam ca voi muri in timp ce cadeam.

— Unde ai dibuit un traficant atat de repede?

In ochii lui se citea dispretul fata de sine.

— Nu poti sa-ti dai seama? Acum trei ani speram ca diabetul poate fi vindecat printr-un transplant. Cand spitalele guvernamentale nu m-au putut ajuta, nu am reusit sa ma abtin si am apelat la un traficant de organe. Ieri noapte am avut bafta ca inca mai lucra.

Apoi isi pierdu toata vlaga. Parca toata furia se scursese din el.

— Dupa aceea am petrecut sase luni in interiorul campului, asteptand vindecarea cicatricelor. In intuneric. Am incercat sa iau cu mine lanterna aceea mare, de drumetie. (Rase amar.) Am renuntat dupa ce am bagat de seama ca peretii ardeau mocnit.

Peretele de deasupra masutei parea parjolit. Ar fi trebuit sa-l remarc mai devreme.

— Fara bai, continua Peterfi. Ma temeam sa nu consum prea multa apa. Fara exercitii fizice, practic. Insa trebuia sa mananc, nu? Si totul degeaba

— Ne vei spune cum sa-l gasim pe traficantul cu care ai tratat?

— Asta-i ziua ta norocoasa, am dreptate, Hamilton? In regula, de ce nu? N-o sa te ajute deloc.

— De ce?

El ma privi foarte straniu.

Apoi se rasuci si o lua la fuga.

M-a prins pe faza. Am sarit sa-l capturez. Nu stiam ce avea in minte; apartamentul avea o singura iesire, nepunand la socoteala balconul, iar Peterfi nu se indrepta intr-acolo. Parea ca se straduieste sa ajunga la un perete gol cu o masuta lipita de el, si pe care se afla o lanterna. Masuta avea un sertar. Cand l-am observat, mi-am zis: arma. Am gonit dupa Peterfi si l-am prins de incheietura mainii chiar cand atingea comutatorul fixat in perete, deasupra masutei.

M-am lasat pe spate cu toata greutatea si l-am smuls de acolo iar apoi se activa campul.

Strangeam o mana si un brat, pana la cot. Dincolo de ele se vedea o sfarleaza de lumina violeta: Peterfi zvarcolindu-se innebunit intr-un camp de inertie redusa. M-am proptit bine, in vreme ce ma straduiam sa-mi dau seama ce se intampla.

Cel de-al doilea generator se afla pe undeva pe aici. In perete? Comutatorul parea sa fi fost zidit de curand, acum ca-l vedeam mai indeaproape. Mi-am imaginat o boxa de cealalta parte a peretelui, in care se afla generatorul. Pesemne ca Peterfi gaurise peretele si montase acel comutator. Bineinteles, ce altceva sa fi facut cu sase luni de timp liber?

N-avea sens sa strig dupa ajutor. Izolatia acustica din apartamentul lui Peterfi era prea moderna. Iar daca nu-i dadeam drumul criminalului, acesta avea sa moara de sete in cateva minute.

Piciorul lui Peterfi se indrepta direct spre maxilarul meu. M-am aruncat la pamant si marginea talpii lui aproape ca imi sfasie urechea. M-am rostogolit inainte la timp pentru a-l apuca de glezna. Sfarleaza violeta continua sa se agite, iar celalalt picior se zbatea salbatic in exteriorul campului. Prea multe impulsuri nervoase contradictorii asaltau musculatura. Piciorul zvacnea aidoma unui animal pe moarte. Daca nu-i dadeam drumul, Peterfi avea sa se franga in bucati.

Ucigasul rostogoli masuta. N-am vazut-o cazand, dar brusc am observat-o prabusita pe o latura. Tablia ei, inclusiv sertarul, se aflau acum in afara campului. Lanterna se gasea chiar langa mana violeta a lui Peterfi.

In regula! Nu putea ajunge la sertar; mana n-ar mai fi primit semnale coerente odata iesita din camp. Puteam sa-i eliberez glezna. Peterfi avea sa dezactiveze campul cand avea sa-i fie suficient de sete. Iar daca nu ii dadeam drumul, urma sa moara inauntru.

Parca as fi avut un singur brat si m-as fi luptat cu un delfin. Am ramas totusi pe pozitii, cautand o greseala in rationamentul meu. Piciorul liber al lui Peterfi parea fracturat in cel putin doua locuri si eram pe cale sa-i dau drumul, cand ceva se cupla pesemne in capul meu.

Cranii cu oase carbonizate imi zambira in bataie de joc.

Creierul catre mana: STRANGE BINE! Nu pricepi? Incearca sa ajunga la lanterna.

Am strans bine.

Imediat dupa aceasta Peterfi inceta sa se mai zvarcoleasca. Zacea intr-o rana, cu chipul si mainile emanand lumina albastra. Incercam sa-mi dau seama daca facea pe mortul sau nu, cand aura albastra dindaratul chipului sau se stinse usor, incetisor.

Le-am dat celorlalti drumul inauntru. Cercetara apartamentul. Valpredo pleca sa caute un bat cu care sa ajunga la comutator.

— Chiar a fost nevoie sa-l omori? intreba Ordaz.

Am aratat catre lanterna. El nu pricepu.

— Am fost prea increzator in mine, am spus eu. N-ar fi trebuit sa intru singur. Deja a ucis doua persoane cu lanterna aceea. Pe traficantii de organe care i-au furnizat bratul cel nou. Nu dorea ca acestia sa vorbeasca, asa ca le-a prajit fetele si apoi i-a tarat pe un trotuar rulant, probabil ca i-a legat de generator, iar apoi a folosit firul de nylon ca sa-l traga. Cu campul activat, totul ar fi cantarit mai putin de un kilogram.

— Cu o lanterna? cugeta Ordaz. Desigur. Emitea de cinci sute de ori mai multa lumina. Bine ca te-ai prins la timp!

— Imi petrec mai mult timp decat tine ocupandu-ma cu dispozitive d-astea traznite, de science-fiction.

— Si asa si trebuie, zise Ordaz.

[Originally published in „Epoch”, ed. Roger Elwood & Robert Silverberg, Berkley 1975]