A.E.Van Vogt

Imperiul marelui judecator

The Mind Cage

David Marin isi musca buzele cand presedintele Consiliu­lui Conduca­torilor de grup anunta cu gravitate:

— Si acum, cazul lui Wade Trask, acuzat de razvratire.

Marin trasese pana atunci cu urechea la spusele lui John Peeler, unul din conducatori, care, dupa un an, mai incerca inca sa ii convinga pe membrii Consiliului ca ar trebui facuta o modificare in legea grupului referitoare la statutul femeii. Era un secret binecunoscut de toti faptul ca Peeler se atasase in mod deosebit de o tanara si ca se straduia sa faca o lege speciala care sa o fereasca pe fata de jocurile de imperechere ale grupului.

Marin renunta sa mai asculte cearta dusa pe soptite. Wade Trask, vinovat de razvratire era cazul pe care il astepta, isi lasa privirea sa rataceasca de-a lungul salii de consiliu. O duzina de alti oameni si doi secretari stateau la o masa lunga, luand notite. Oscar Podrage, tanarul indesat si poso­morat care era conducatorul Americii de Nord Centrale, ridica ochii si intreba:

— El e savantul acela?

Medellin, presedintele, facu un semn unuia din secretari. Functionarul se uita prin niste hartii, apoi citi cu glas tare:

— Wade Trask, inginer fizician, expert in materie de Prippi , experimentator in electronica Se opri. E o lista cu cartile pe care le-a scris.

Presedintele Medellin isi muta privirea de la un chip la altul.

— Se pare ca suntem de acord, domnilor, spuse el.

In vocea lui se simtea un ton de usurare.

Marin ridica mana si i se dadu cuvantul. Ganditor, el isi studie auditoriul. Dintre cei prezenti, Podrage, Edmund Slater, Medellin si el insusi erau profesionisti. Restul ocupasera — cu putin timp in urma — functii importante in industrie, invatamant si stiinta inainte de a fi invitati sa preia posturile de conducere pe care le aveau acum. Medellin si Podrage erau organizatorii supremi ai acestei ere care combina viata in grup cu libera initiativa. Slater, politistul, era sabia si biciul. Si David Marin, oare, ce era? Nu-si gasea totusi locul printre acesti oameni materialisti. In calitate de comandant al tuturor fortelor armate ale Marelui Judecator nemuritor, el asigura personalul pe care altii il modelau fara crutare.

Sarcina lui era sa cucereasca, unul cate unul sau mai multe deodata, acele state-„bandit' care rasarisera pe tot cuprinsul planetei dupa cel de-al treilea razboi atomic, ce se incheiase cu mai mult de douazeci de ani in urma. Odata acest lucru indeplinit, ii preda pe cei cuceriti organizatorilor si politistului-calau. Apoi se retragea, intrucat restul nu il privea.

Din aceasta cauza avusese intotdeauna un statut special in cadrul Consiliului. Era constient ca aceasta situatie privi­legiata se va intoarce acum impotriva lui, deoarece cunostea sentimentele de invidie, ranchiuna si frica ale colegilor lui.

Marin vorbi incet, incercand sa isi stapaneasca tensiunea interioara:

— Consider ca ar trebui facuta inca o cercetare asupra cazului Trask si cred, intr-adevar, ca ar fi justificata o achi­tare.

— Pe ce temei?

Vorbise Podrage. Parea mai degraba curios decat potriv­nic.

Marin isi exprima punctul de vedere:

— Cand am citit afirmatiile lui Wade Trask, pe baza carora a fost acuzat de tradare si pe care el le-a recunoscut, am descoperit ca ele se reduceau, in esenta, la urmatoarele: ideea grupului si a liberei initiative trebuie dezvoltata mai mult. Cand imi amintesc de cate ori am discutat problema asta aici, de cate ori ne-am intrebat cum ar putea fi indreptat un defect al firii umane printr-o modificare a ideii de grup, nu pot sa accept ca afirmatiile facute in acelasi sens de Trask ii pot aduce acestuia condamnarea la moarte.

Si incheie ferm: Cred ca Wade Trask este la inceputul unei cariere stiintifice care va onora sistemul ce a facut-o posibila. De aceea cer ca verdictul de „vinovat' sa fie schimbat astfel: judecatorul suprem, juriul si procurorii sunt apreciati pentru zelul de care au dat dovada. Prizonierul este criticat dar eliberat pentru lucrarile sale valoroase.

In timp ce vorbea, isi dadea seama din ce in ce mai mult ca unii din cei prezenti se incruntau. Vazu, de asemenea, ca nu era singurul care observa ca argumentele lui aveau efect. Medellin arunca o privire de-a lungul mesei de conferinte si pe fata i se intipari o expresie de neliniste. Facu grabit un semn functionarului de langa el:

— Vrei, te rog, sa citesti exact cuvintele tradatoare ros­tite de Trask?

Secretarul se uita pe hartiile lui, apoi desfacu mai multe foi ale unui manuscris si spuse cu voce seaca:

— Voi cita acum afirmatia lui Wade Trask, asa cum au relatat-o martorii si cum a recunoscut-o el insusi: „Princi­piul colectivist — cuvintele domnului Trask — a fost dus prea departe. Descoperirile mele personale au stabilit faptul ca relatiile sociale cer o abordare a acestui principiu diferita de tot ce s-a incercat pana acum.'

In tacere, David Marin blestema nebunia care il facuse pe Trask sa uite limitele impuse cetatenilor in ceea ce privea vorbirea libera. Dupa spusele savantului, aceasta se intamplase in ziua in care reusise sa transfere impulsurile nervoase ale unui pui de gaina in sistemul nervos al unui caine, ceea ce il adusese intr-o stare de exaltare neobisnuita. La proces, Trask incercase sa justifice afirmatiile sale condamnabile datorita unei surescitari nervoase extreme, dar explicatia nu fusese luata in seama.

Medellin se adresa din nou secretarului:

— Marele Judecator a vazut aceste documente ale pro­cesului?

Marin simti un fior. Medellin pusese intrebarea cu buna stiinta, ceea ce arata ca Marele Judecator se interesase de ca­zul Trask.

Functionarul raspunse:

— Da, domnule. A cerut acest dosar saptamana trecuta si l-a inapoiat azi-dimineata.

— A facut Marele Judecator, intreba Madellin, vreo re­comandare cu privire la masurile care trebuie luate in acest caz?

Era ca la lectia de catehism. Evident, Medellin stiuse tot timpul ca Marele Judecator pronuntase deja sentinta.

Functionarul intoarse mai multe pagini, ca si cand ar fi cautat ceva, pe urma citi:

— „Un caz clar de tradare'.

— Este semnat de el?

— Este parafat, domnule. Sentinta este Moarte.

Marin nu intreba de ce ancheta preliminara nu fusese in­trodusa in procesul-verbal. Consiliul tinea sa dea impresia ca Marele Judecator nu intervine in deliberari.

Mohorat, el banui ca simpla idee ca un savant putea adopta o pozitie critica il deranjase pe cel care stapanea pamantul din anul 2140 e.n.

Marin isi musca buzele, clatina din cap si se chinui sa zambeasca. Isi dadu seama ca operatiunile de rutina ale pro­cesului erau ca de obicei abordate in mod fortat.

Medellin vorbea la telefon:

— Esti Tilden Arallo, conducatorul grupului 814?

— Tilden Arallo.

Raspunsul veni de la un difuzor. Era o voce de bariton. Probabil omul banuia deja ca i se telefona de la o reuniune oficiala, deoarece avea un ton respectuos.

— Sunt Medellin, presedintele Consiliului Conducatori­lor de grup.

— Da, Excelenta?

— Am primit instructiuni din partea Consiliului sa te contactez in legatura cu membrul grupului vostru, Wade Trask.

— Care sunt instructiunile?

— Wade Trask, spuse Medellin, a fost condamnat la moarte. Ca urmare, grupul tau devine raspunzator pentru toate actiunile numitului Wade Trask, fiind subinteles ca asu­pra miscarilor si actiunilor sale nu pot fi impuse alte limite in afara celor legale. Rebelul condamnat, Wade Trask, va primi dispozitii sa se prezinte la Convertizor, pentru executie, exact peste o saptamana, la miezul noptii.

— Am confirmat, spuse vocea lui Tilden Arallo, la ora douazeci si doua si treizeci, 26 august, anul 2140 e.n., din partea grupului 814.

— Am consemnat confirmarea, raspunse Medellin.

Legatura se intrerupse.

Medellin privi de-a lungul mesei, cu fata lui sfrijita lip­sita de expresie si cu ochii goi. Isi trecea fara incetare dege­tele osoase prin parul incaruntit.

— Ei, domnilor, spuse el, cu aceasta chestiune cred ca putem incheia reuniunea Consiliului pentru aceasta sapta­mana. David, si se uita direct la Marin, vreau sa vorbesc cu tine cateva clipe.

— Da, domnule, raspunse Marin respectuos, dar fara in­teres.

Banuia ca era vorba despre viitoarea operatiune militara impotriva reginei „bandit' din Jorgia. Totodata, se gandea ca el va trebui sa-l anunte primul pe savant asupra verdictului pronuntat.

Se indreptara spre un colt al salii de consiliu. Medellin spuse cu o voce scazuta:

— David, daca as fi banuit ca ai o dorinta speciala cu privire la Trask, te-as fi avertizat. Dar lasa asta. Excelenta sa, Marele Judecator, si cu mine am avut o discutie, iar el a dat urmatoarele ordine. Maine te vei duce la Tabara A de la granita jorgiana, dupa ce vei lua intai masa cu Marele Jude­cator. Plecarea este programata la ora doua dupa-amiaza. La putin timp dupa sosirea la Tabara A te vei adresa unei asis­tente formate din revolutionari jorgieni. Apoi vei astepta doua zile, timp in care revolutionarii se vor intoarce in Jorgia. La momentul potrivit, cei carora li s-a incredintat rolul de asasini vor lichida cei mai importanti ministri si alte oficia­litati din Jorgia. In acelasi timp, armatele tale vor trece granita si vor ocupa tara. Regina si familia ei nu trebuie sa fie ucisi.

Medellin facu o pauza, apoi se incrunta.

— David, noi iti cerem sa te culci cu ea. Stim ca nu e cea mai mare frumusete din lume, dar trebuie sa-i dai impresia ca o lasi sa traiasca, deoarece te-ai indragostit brusc de ea. Nu-i lua in seama impotrivirile. Adu-o la comandament, violeaz-o, daca e necesar, promite-i protectia ta personala si asigur-o ca vei avea grija ca familia ei sa ajunga din nou la putere.

Marin dadu din cap. Avea o vaga senzatie de cinism, dar nu foarte puternica. Nu era pentru prima data cand, sub paravanul sprijinului acordat guvernului legal, punea de fapt stapanire pe tara respectiva.

— Cine mai cunoaste data atacului? intreba el.

— Nimeni. In acest moment, doar Slater, tu, eu si, bineinteles, Excelenta sa stim. Foloseste tactica obisnuita de dezorganizare. Succes.

Se indeparta rapid. Golit de orice sentiment, Marin parasi sala de consiliu.

Statea langa parapetul cladirii centrale a Conducatorilor de grup si astepta sa-i fie adus avionul. Aerul era proaspat si racoros; ziua promitea sa fie incantatoare. Remarca faptul, dar il alunga curand din minte. Avea o senzatie de gol in sto­mac. Se intreba, putin nedumerit, in ce fel ii va relata cele intamplate lui Wade Trask.

Marin isi stranse buzele cu hotarare. Nu era nici o indoiala ca el trebuia sa fie cel care ii dadea vestea. Si in ceea ce il privea pe el il putea asigura pe condamnat ca va continua sa faca tot ceea ce ii statea in putere pentru a schimba verdictul.

Gandurile lui Marin revenira la realitatea imediata. Avionul sau aluneca de-a lungul rampei inspre el. Il privi cu aceeasi fascinatie statornica, baieteasca, datorata frumusetii lui mecanice. Era constient de motorul magnetic silentios pe care nu il putea vedea si se bucura la vederea liniilor metalice stralucitoare. Avionul avea aripi scurte, care nu foloseau la inaltare, ci la echilibru. Energia provenita din vastul camp magnetic al pamantului nu era influentata daca pasagerul zbura cu capul in sus sau cu capul in jos. Aripile mici si coada scurta pastrau sensibilitatea zborului.

Mecanicul care il adusese din subsolul cladirii cobori si Marin se urca inauntru. Se angaja pe o linie aeriana privata, puse in functiune pilotul automat si forma numarul particular al lui Trask. Dupa o scurta pauza, raspunse o voce de bariton:

— Da?

— Wade?

— A, tu esti, David. Tonul vocii se schimba pe loc, deve­nind rugator. Ce s-a intamplat?

Marin ii spuse, apoi il linisti in graba. Dupa aceea astepta. Avea un sentiment surd de nefericire. Pronuntase el insusi multe pedepse cu moartea si daduse ordine privind executarea a mii de oameni in batalii. Acum insa era altceva.

— David, trebuie sa te vad imediat.

Nu era momentul sa ezite. Era vorba de un om care avea nevoie de asigurarea ca prietenii erau inca alaturi de el.

— Unde ne intalnim? intreba Marin.

— La Laboratoarele Trask.

Timp de o secunda, Marin cantari propunerea. Nu era un loc bun pentru o intalnire. Acum, cand fusese pronuntata sentinta finala, laboratorul urma sa fie preluat temporar de catre stat. Vor actiona repede, ca masura de protectie. Confiscarea nu periclita dreptul de proprietate al lui Trask, dar David Marin nu trebuia sa fie gasit acolo.

Marin ezita o clipa, apoi isi alunga nelinistea. Avea dato­ria sa i se dovedeasca prieten pana la capat.

— Sunt acolo in zece minute, raspunse el simplu.

— Bine.

Legatura se intrerupse cu un tacanit. Marin se lasa pe spate, cu un vag sentiment de nemultumire. Pentru prima data in cariera lui avea convingerea tulburatoare ca facea o greseala.

In cele din urma, alunga senzatia de neliniste. Si abia acum realiza pe deplin ce urma sa i se intample lui Wade Trask. Pedeapsa cu moartea avea sa fie executata oficial de catre Tilden Arallo, conducatorul grupului 814. Pana atunci, teo­retic, Trask putea sa-si petreaca ultima saptamana de viata in luxul pe care si-l dorea. In propaganda guvernamentala se accentua mult asupra acestor aspecte. Civilizatia, se spunea, nu mai atinsese vreodata un nivel al libertatii atat de inalt. De fapt, era imposibil sa scapi. Pe umarul comandantului era fixat un dispozitiv care putea fi activat de orice Statie de Control si care declansa o durere arzatoare ca intensitate ce crestea treptat

Dispozitivul era selectiv. Fiecare persoana din cercul autoritatilor avea propriul ei cod, inregistrat la Centrul de Control. Exista un cod special pentru David Marin si exista un cod si pentru Wade Trask. Cunoscuta de putina lume, aceasta era cheia puterii absolute a Marelui Judecator.

— Ia loc, il invita Trask.

Era un barbat inalt, slab, cu un aspect distins de intelec­tual si cu un ciudat aer de hotarare in atitudine. Ochii sai al­bastri straluceau in spatele ochelarilor. Miscarile sale erau caline si catusi de putin confuze.

— Am ceva sa-ti arat, zise el.

Marin se aseza pe scaunul indicat. Era mirat, dar resem­nat sa accepte orice venea de la Trask. I se parea indoielnic daca ceea ce voia Trask sa-i arate avea vreo importanta. El mai vazuse atitudinea asta la condamnati: in ultimele clipe ale vietii traiau un sentiment puternic ca aveau ceva remar­cabil de oferit, ceva ce, intr-un fel sau altul, urma sa fie luat in considerare de oficialitati. Era dezamagit ca Trask cedase aceleiasi sperante irationale. Ar fi trebuit sa inteleaga ca nu mai era nimic de facut.

Trask se opri in fata lui.

— David, spuse el cu o voce incordata, eu ti-am ascuns ceva. Iti amintesti ce povesteam despre transferarea impulsu­rilor nervoase ale unui pui de gaina in sistemul nervos al unui caine?

Uluit, Marin facu un semn afirmativ. Intrebarea celuilalt parea sa nu aiba nici o legatura cu ce se intamplase.

Dar Trask vorbi in continuare, grabit.

— Asta a fost demult, acum mai mult de un an. De atunci am progresat foarte mult. Am experimentat deja cu Prippi. Am ajuns in stadiul in care stiu exact de ce sunt in stare.

Vocea lui Trask avea un ton care sugera siguranta puterii. Cand realiza asta, Marin deveni si mai constient de faptul ca Trask nu se purta ca un condamnat.

Astepta urmarea, lipsit de bunavointa. Una era sa arati prietenie unui cetatean aflat la stramtoare, pe care il si cunosteai, si cu totul altceva era sa asculti afirmatii rebele.

Marin spuse taios:

— Wade, unde vrei sa ajungi?

Intrebarea paru sa aiba asupra celuilalt efectul unui dus rece. Un moment ramase nemiscat. Apoi zambi nehotarat si surasul i se largi.

— David, zise el incet, sunt capabil sa lupt impotriva aces­tei pedepse cu moartea prin propriile mele forte. Dar ar fi mult mai usor daca te-as putea convinge sa ma sprijini.

Cuvintele fatale fusesera rostite. Consternat, Marin isi dadu seama ca intelesul lor fusese implicat in tot ce facuse Trask din prima clipa. Nu mai avea importanta daca pre­tentia celuilalt era sau nu adevarata. Sunt capabil sa lupt impotriva acestei pedepse cu moartea prin propriile mele forte. Nu mai incapea nici o indoiala. Intentia de tradare era clara.

Brusc se intrista, fiind constient ca incorigibilitatea omu­lui era un blestem. Dupa trei razboaie atomice, se vorbea inca in acest fel. Posomorat, Marin isi lasa privirea in pamant; revazu in minte procesul lui Trask si isi dadu seama ca el fu­sese cel orb, nu ceilalti.

Marele Judecator intuise revolta si daduse ferm verdictul cu moartea, judecata fiind definitiva.

Asa cum statea acolo, Marin simti cum se umple de indignare. Ridica ochii spre Trask si stiu ca prietenia pierise. Dar un alt gand, la fel de dureros, ii fulgera prin minte: Primejdie!

Trask nu lasa niciodata ceva la voia intamplarii. N-ar fi riscat divulgarea acestei informatii daca n-ar fi fost pregatit sa faca fata urmarilor unui refuz.

Marin vazu ca Trask statea in picioare, cu o mana in bu­zunarul care era usor umflat. O arma?

Cand privirile li se intalnira, savantul spuse incet:

— David, trebuie sa te intreb, in amintirea vechii noastre colaborari, iti dai seama de importanta acestui fapt?

Incercand sa castige timp si sa ajunga la propria arma, Marin replica:

— Cum as putea sa colaborez cu tine?

Trask isi scutura capul, zambind stramb.

— David, cred ca a fost un soc prea mare pentru tine. Te-a tradat expresia fetei si vad ca nu prea vrei sa imi accepti oferta.

Zambetul ii disparu. Isi scoase mana din buzunar si indrepta spre Marin un neutralizator.

— Treci acolo! ii ordona scurt, aratandu-i un colt al camerei plin de aparate.

Marin se ridica in picioare si se duse in coltul indicat fara sa scoata un cuvant. Astepta linistit, curios si resemnat in acelasi timp, nu stia nici el de ce. Nu parea sa fie vorba de moarte. Ridica privirea si o intalni pe cea a lui Trask.

In cele din urma acesta isi feri ochii si zise:

— Presupun ca vrei sa cunosti detaliile planului meu. Marin ofta si clatina din cap. Intotdeauna oamenii gaseau justificari onorabile pentru intentiile lor marsave. Iar acum, cand isi pierduse bunavointa, nu il mai interesa nimic

— Termina cu prostiile! il dojeni el suparat.

Trask sovai. Se inrosise, fie din cauza maniei, fie din cauza nerabdarii, Marin nu isi dadea seama. Dar in final cand vorbi era din nou calm:

— Poate am asteptat prea mult inainte sa actionez. Imi dau seama ca suntem diferiti unul de celalalt, ca structuri in­telectuale, si nu are rost sa iti spun motivele mele. Totusi sunt surprins ca un experiment de economie politica a putut influenta atat de profund un om ca tine. Atat pot sa-ti spun doar ca ideea grupului si a liberei initiative este tot atat de lipsita de speranta pentru om ca si pentru grup in sine, asemeni principiului laissez-faire prin el insusi. Va trebui sa fie sprijinita de tertipurile legale traditionale si va decadea atunci cand urmasii Marelui Judecator vor incepe sa se certe intre ei.

— Si tu vei schimba toate astea?

Probabil ca avusese un ton de ostilitate in voce, deoarece fata lui Trask se inrosi si mai tare. Rase scurt si spuse:

— In regula, prietene, cel mai bine vei invata din realita­tea insasi. Cand te trezesti, du-te in apartamentul meu si continua sa te gandesti pana ce vei avea vesti de la mine. Nu te voi lasa in starea asta.

Amintirea acestei replici il salva pe Marin de la nebunie atunci cand se trezi.

Marin se trezi dintr-un vis pe jumatate uitat.

Visul il chinuia cu amintirea lucrului familiar. Si totusi, era ca si cand umblase prin prea multe locuri straine si vazuse si auzise lucruri care nu faceau parte din viata lui. Buimaceala somnului se destrama incetul cu incetul. Nu simtea frica sau neliniste si nu isi amintea cauzele care il facusera sa-si piarda cunostinta.

Deschise ochii si descoperi ca zacea pe un pat de campa­nie, intr-un colt al camerei in care se intalnise cu savantul. Nu era nici urma de Trask, ceea ce il facu sa respire usurat inchise din nou ochii, se intinse, casca somnoros si in cele din urma se gandi: „De indata ce imi schimb corpul, duc instalatia asta in biroul lui Marin. Dupa aceea, n-ar trebui sa treaca mai mult de o zi pana sa ma intalnesc cu Marele Judecator'.

Gandul ii venise atat de natural, incat se scursera mai multe clipe inainte sa isi dea seama cat era de straniu. Uluit, repeta in sinea lui: „De indata ce imi schimb ce?'

Incercarea de a se concentra il obosi. Era curios ca visul persista si in starea de trezie. Si-l rememora si fu surprins sa constate ca tinea minte totul foarte clar. Isi aminti frag­mente de conversatie care se refereau la intamplari pe care nu le traise niciodata. Totusi evenimentele in sine erau destul de prozaice: barbati discutand planuri cu seriozitate. El mergand pe strada impreuna cu alti oameni. Camp deschis. Orase si metropole vazute din aer. O pajiste intinsa, cu o femeie surazatoare care se indrepta spre el.

Nu vazuse niciodata aceasta femeie. Nu erau amintirile lui. Si totusi ii dadeau impresia unor fapte petrecute candva. Gandea cu greutate si se simtea confuz, aproape drogat. Cu toate acestea era nefericit si avea o senzatie ciudata de disconfort fizic.

Brusc ii trecu prin minte intrebarea: „Unde e Trask?'

Aproape imediat atentia ii fu captata intr-un cerc de imagini mintale. Erau asemanatoare imaginilor ce i se deru­lasera prin minte, dar acum i se parea ca ele descriu viata lui Wade Trask; un baiat constiincios si timid, ale carui temeri se transformau in idealuri ascunse, care la randul lor generau o sete puternica de putere. Una din scene era foarte clar conturata. Statea ingenuncheat langa un pat pe care zacea un muribund si avea senzatia ca totul nu era decat un experi­ment, ii spunea muribundului:

— Tot ce ai de facut este sa vorbesti, iar noi vom face ce spui.

Cel intins pe pat ii arunca o privire plina de ura.

— Ticalosule! Stii ce trebuie facut! Ajuta-ma!

El, oricine ar fi fost, vorbea din nou:

— Nu lasa frica sa-ti alunge intelepciunea. Spune-mi de ce esti bolnav si explica-mi ce sa fac.

Muribundul gemea:

— Dar pentru asta exista doctori! De unde sa stiu de ce sunt bolnav?!

Iar Trask zicea:

— Spune-mi, altfel vei muri.

Scena disparu ca in ceata. Nu exista nici o continuitate intre scene — numai intamplari scurte si lipsite de legatura. Era imposibil de stabilit momentul exact in care Trask ince­puse cercetarile care condusesera la marea lui descoperire. Dar rezultatul final era clar. Dupa o perioada initiala de aco­modare, personalitatea „schimbata' obtinea controlul absolut, iar memoria corpului ocupat era complet suprimata. In afara faptului ca se servea de trupul altei persoane, persona­litatea transferata se conserva in intregime, cu propriile amintiri, sentimente si obiective. Pentru a putea explica posibilitatea acestui transfer extraordinar, Trask elaborase o noua teorie asupra vietii.

Marin tocmai se pregatea sa mediteze asupra teoriei care incepea sa se contureze vag, cand deodata intelese ce i se intamplase. Asa cum statea intins, stiu brusc adevarul. Nu era numai un gand pe jumatate format sau o banuiala, ci revelatia brusca asupra importantei descoperirii lui Trask.

Indoielile, temerile si intrebarile intre care se zbatea se unira intr-un tot coerent.

Ce spusese Trask? Transferarea impulsurilor nervoase ale unui pui de gaina in sistemul nervos al unui cane.

Pana in acest moment de maxima luciditate nu banuise vastitatea descoperirii. Daca operatia reusise cu un pui de gaina, de ce nu ar reusi cu o fiinta umana? De ce nu ar trece impulsurile nervoase ale lui Trask in sistemul nervos al lui Marin? Si invers?

Conducatorul de grup David Marin se gandi amortit: „Zac aici, cu amintirile mele, dar corpul este al lui Wade Trask. Iar el a plecat cu amintirile si mobilurile lui, dar cu infatisarea mea. Pentru tot restul lumii el este eu. Daca are destul curaj, poate face orice, poate chiar sa il vada pe Ma­rele Judecator'.

Stia cata incredere in sine avea Trask si nu se mai indoia ca omul avea destul curaj. Sub socul cauzat de revelatie, se ridica in picioare ca un automat.

Gestul il facu sa-si dea seama cat de usor se misca in corpul lui Trask. Cu o singura miscare continua folosise mainile, picioarele, muschii si simturile celuilalt. Uluit, cobori ochii, ridica bratele si pentru prima oara se vazu pe el insusi.

Fara a fi constient incepu sa alerge.

Ajuns afara, observa ca avionul lui nu era pe locul de parcare al laboratorului. Ezita putin, apoi porni din nou si nu se mai opri pana cand ajunse la statia de aerotaxiuri. Astepta, cu rasuflarea taiata. Cateva minute mai tarziu, gafaind inca, dadu pilotului adresa apartamentului lui Trask si se urca.

Agitatiei ii urma apatia.

Stand astfel, avea o senzatie de pierdere atat de mare incat i se parea ca tot ce facea era lipsit de sens. Nu mai insemna nimic. Era doar o pata de nebunie in continuitatea spatiului si a timpului. Ca intr-o agonie, ridica mana si pipai ochelarii lui Trask: el, care avea o privire ascutita ca de vultur! Isi aminti cat de repede obosise in timp ce alerga si cat de mult durase oboseala. Prin comparatie, corpul de otel al lui David Marin era ca o masina inepuizabila.

In cele din urma se misca si privi prin geamul transpa­rent in jos spre oras.

„Unde merg? se intreba el. A, da, ma duc la Trask acasa. Doar el mi-a spus sa merg acolo.'

Mult timp ramase indiferent, gandindu-se ca apartamen­tul lui Trask era destinatia logica pentru cineva care avea infatisarea lui.

— Am aterizat, domnule, il informa vocea pilotului din difuzorul de langa el.

— Am aterizat?

Marin ridica mirat privirea, apoi se scula in picioare, aproape resemnat ca trebuia sa faca exact asa cum ii suge­rase savantul. Deodata se incrunta si se aseza din nou.

— M-am razgandit, spuse el. Du-ma la, si numi un parc din centrul orasului

Era un loc frumos, unde se ducea deseori cand avea de rezolvat o problema de strategie militara.

In timp ce aerotaxiul decola, Marin trase adanc aer in plamanii ingusti ai lui Wade Trask.

Avea o problema importanta, cu care nici un alt om de pe lume nu se mai confruntase pana acum.

Ajuns in parc, se aseza pe o banca. Era inca dimineata, desi soarele cobora spre amiaza. Avea un soc de fiecare data cand se gandea cat de putin timp se scursese de fapt.

De nenumarate ori incercase sa se concentreze asupra situatiei sale, dar de fiecare data atentia ii zbura, lasandu-i un gol in suflet. Nervos, fara tinta, lovea in pamant cu varful pantofului. Nefericit, mergea pe o alee, apoi pe alta si se intorcea la banca doar ca sa se ridice din nou, sa mearga din nou, sa se aseze din nou, sa plece din nou.

Cu cateva minute inainte de ora douazeci si doua, in aceeasi seara, Marin intra, posomorat si epuizat, in salonul larg al apartamentului lui Trask. In cele din urma recunoscuse ca aceasta era singura solutie: sa il gaseasca pe inventator si sa discute cu el.

O tanara slabuta si bruneta sari de pe canapea si alerga spre el. Isi arunca bratele in jurul gatului sau inainte ca el sa poata opune rezistenta si il saruta pe gura. Marin o respinse iar ea se departa suparata.

— Pentru tine sunt aici, spuse ea. De indata ce grupul a aflat ca ai fost condamnat, m-au angajat si m-au trimis incoace.

— Oh, facu el.

Referat: Simbolismul romanesc ca si curent literar: ReneGhil si Alexandru Macedonski - poezia simbolista romaneasca Referat: Basmul – caracteristici, tema, timpul, naratorul

Brusc, deveni profund interesat. Sa cumperi o femeie pentru un barbat care nu mai putea obtine favorurile unei femei libere. Era o metoda de control, iar viteza cu care actionase grupul arata ca era si foarte practica atunci cand avea de-a face cu un condamnat.

Marin examina curios fata. Aceasta era subtire si draguta si, evident, avea o parere excelenta despre ea insasi, fiindca in purtarea ei era un fel de impertinenta atragatoare. Marin se elibera din imbratisarea ei, apoi atentia i se indrepta asupra salonului, al carui lux depasea tot ce vazuse vreodata: peretii erau acoperiti cu lambriuri de stejar, tavanul era de o inaltime neobisnuita, iar intr-o parte, o fereastra imensa de plastic acoperea, cu exceptia unei nise, un perete intreg, de sus pana jos.

Involuntar, privirea ii fu atrasa de un ceas mare, incastrat intr-unul din lambriurile peretelui din dreapta. Vederea acestuia ii destepta o amintire: de fapt nu el, ci corpul lui Trask tinea minte ca ceasul ascundea intrarea in laboratorul secret al apartamentului, un loc unde Trask realizase multe din experimentele lui. Cealalta intrare facea legatura cu cabinetul de lucru. Ii mai trecu prin minte inca un gand: ceasul era una din putinele dovezi ramase despre existenta Creierului.

Creierul disparuse in timpul razboiului, lasand in urma sa ramasite, ca de exemplu acest ceas. Majoritatea marturiilor fusesera distruse sau se degradasera.

Marin observa ca limbile ceasului indicau exact aceeasi ora ca si ceasul sau de mana: douazeci si doua fara cateva secunde. Era gata sa se intoarca, dar un dangat puternic il opri in loc. Urma o pauza, timp in care se auzi un sunet slab din interiorul ceasului. Apoi incepu o melodie. Pe cadran se contura un joc de lumini multicolore. Ecoul melodiei se stinse si urma alta pauza. Rasunara batai de tobe a caror intensitate descrescu treptat si o voce de bariton anunta in engleza tip, caracteristica vocilor mecanice: „A fi acum ora douazeci si doua, 26 august, 2140 e.n.'. Putin mai tarziu, aceeasi voce facu cunoscut ca „vremea a fi fost rece pentru luna august' si ca „cerul a fi fost putin innorat'.

Se auzi un clinchet de talgere, urmat de acelasi sunet ca de clopot care deschisese intregul ritual, dupa care se facu li­niste.

Marin, care fusese total captivat de ceea ce vazuse si au­zise, isi dadu seama ca fata se uita la el. Parea usor mirata, iar el se gandi ca Wade Trask abia ar fi bagat in seama ceasul, fiindu-i extrem de familiar. Se prefacu ca este cufundat in meditatie, apoi o fixa cu privirea.

— Si tu cu ce te ocupi? Ii distrezi pe cei ce urmeaza sa moara?

Ea paru ca se strange un pic, dar nu raspunse. Marin nu voia sa faca pe procurorul, totusi insista:

— Care este tariful tau?

Ea se linisti.

— De la o suta la cinci sute pe saptamana.

Marin isi dadu seama ca nu urmarea pur si simplu sa-i distraga atentia de la preocuparea lui excesiva pentru ceas, ci se gandea serios sa-i accepte serviciile. Si era o idee buna. Isi aminti dintr-o data de Delindy Darrell, cea mai frumoasa dintre toate femeile care ii facusera vreodata copii. Traisera impreuna timp de trei ani. Acum insa era de sase luni aman­ta Marelui Judecator. In toata aceasta jumatate de an, nu il interesasera deloc femeile.

Ii spuse cu blandete:

— Draga mea, poti sa ramai aici cat vrei, dar adevarul este ca nu ma simt prea in forma. Adauga, cu o nota de sar­casm in voce: Te voi considera o femeie de cinci sute de dolari.

Ea rase, veni usor inspre el, il saruta, il imbratisa scurt, apoi, cu capul sus, intra in dormitor.

Marin se aseza intr-un fotoliu cu fata la usa si, pentru prima data in ziua aceea, se gandi serios ca erau multe lucruri pe care le-ar fi putut face. Mai mult ca sigur, Trask se folo­sise de asemanarea fizica cu David Marin pentru a obtine o audienta la Marele Judecator. Mai mult ca sigur, Trask facuse deja schimb de identitate cu dictatorul. „Ar fi trebuit sa fac ceva!', isi reprosa el zguduit si palid la fata.

Apoi remuscarile incepura sa-l paraseasca. Evident, n-ar fi putut intreprinde nimic, altfel ar fi actionat deja. Faptul ca isi revenea de pe urma intamplarii era meritul lui. Rareori o fiinta umana incercase un soc atat de violent „Maine, se gandi el in final, voi trece la actiune.' Era cu putin inainte de miezul noptii. Daca nu era deja prea tarziu.

Obosit din cauza efortului imens din ziua respectiva, Marin se indrepta spre dormitor, dar se opri chiar in prag. Uitase complet de fata. Ea se culcase intr-unul din paturi. Un umar gol i se zarea deasupra cearsafului; se intoarse lenes, il privi si spuse:

— In cazul in care ti-ai pus intrebarea, ma numesc Riva Allen.

Marin se aseza pe marginea patului, langa ea. Numele ei ii aduse aminte de altceva. El stia ca viata in grup eliminase femeile usoare. Totusi, iata una in fata lui si inca foarte atragatoare. Mai mult chiar, fusese trimisa de catre grup. Asta reprezenta un aspect neplacut al vietii sub conducerea Marelui Judecator. Curiozitatea ii fu starnita.

— Vorbeste-mi despre tine, despre tineretea ta.

Era un fel indirect de a o intreba cum devenise ceea ce era. Ea nu avu nici o obiectie.

— M-am nascut, incepu ea, in comunitatea care avea grija de intretinerea Creierului. Din cauza asta m-a interesat ceasul acela al tau. E primul pe care il vad de mult timp.

Marin exclama:

— Creierul!

Ea nu paru sa ia in seama tonul ciudat al vocii lui, deoa­rece continua linistita:

— De aceea nu mi-au dat nici numar. Inainte de dispa­ritia Creierului nu inregistrau persoanele care aveau vreo legatura cu el. Se opri. De unde ai ceasul?

Marin abia o auzi.

— Nu esti inregistrata! exclama el.

Dar de fapt se gandea la altceva. „Controlul da inca atat de multa atentie Creierului.' Aceasta era intr-adevar o idee interesanta si absolut noua pentru el. Nevrand sa lase sa se vada cat de mult il preocupa, o intreba:

— Cum iti castigi existenta, cum te hranesti?

— Pentru mancare am o cartela temporara, pe care o reinnoiesc la fiecare sase luni.

— Dar unde locuiesti?

— Aici, raspunse ea.

Marin era nerabdator.

— Dar asta e numai o saptamana. Trebuie sa ai o locu

Se intrerupse, apoi o intreba cu blandete:

— Unde iti tii hainele?

— Intr-un compartiment de la aerogara. Costa douazeci si cinci de centi pe zi. Sus e o camera de baie, unde pot sa ma schimb.

In ciuda faptului ca avea propriile probleme urgente de rezolvat, il cuprinse mila gandindu-se la viata acestei fete napastuite. Desi existenta ei era atat de nenorocita, parea atat de plina de energie, de vioiciune si buna dispozitie. Incepu sa ii puna intrebari la intamplare. Ce fel de slujba avusese? Unde dormea atunci cand nu era un Wade Trask care sa ii ofere un adapost vremelnic? Dar corespondenta? incercase vreodata sa isi caute vreo locuinta in cartierul Pripp? Dar la tara? Lista intrebarilor era lunga. Riva raspundea, uneori vag, deseori ezitand. Dupa o ora, era la curent cu intreaga ei viata.

Prima copilarie era cetoasa. Isi amintea cum parintii ei erau intotdeauna pe drumuri, cautand locuri din ce in ce mai indepartate de oras in incercarea disperata de a scapa. Si mereu ii ajungea din urma birocratia secretarilor Marelui Judecator. Statutul de grup era invariabil refuzat comunitatii din care faceau ei parte. Legatura lor din trecut cu Creierul le aducea numai necazuri, le distrugea toate sperantele si ii ducea la ruina. Sfarsitul zdrobitor sosi pe neasteptate. Controlul veni intr-o zi in adapostul in care traiau. In ciuda protestelor si a refuzului de a crede, tatal fu scos afara, pus la zid si impuscat. Nici o explicatie sau interventie directa nu mai urma, dar capul familiei disparuse pentru totdeauna. Pentru mama si fiica sosise timpul cosmarului.

Tranzitia catre oras a femeilor avu loc in directa legatura cu nevoia de hrana. Riva incepu sa dea semne de somno­lenta, asa ca Marin puse intrebarea cheie pe un ton cat mai neutru cu putinta:

— Dar Creierul unde a disparut?

— A plecat intr-o nava spatiala.

— Intr-o ce?

— Intr-o nava spatiala, stii tu, spatiul cosmic, Luna, Venus, Marte.

— Dar asta e doar un mit, protesta Marin. Exista o ates­tare a zborului cosmic inainte de-al doilea razboi atomic, dar in general este acceptata ideea ca

Vocea i se stinse treptat, intrucat isi dadu seama ca vor­bea cu o femeie care dormea bustean.

Marin se dezbraca si se strecura in al doilea pat. Statea intins, dar complet treaz, gandindu-se cu incordare: „Creie­rul trebuie sa fie inca viu'.

Nimic altceva nu putea explica efortul imens facut de oa­menii Judecatorului pentru a-i elimina pe toti cei care avu­sesera vreodata de-a face cu el. Isi aminti de ceva ce auzise odata: Creierul ii daruise Marelui Judecator nemurirea. Atunci doar ridicase din umeri. Intotdeauna considerase referirile la nemurirea dictatorului ca pe o forma extrem de copilareasca de propaganda, desi acestea continuasera ani de zile. Totusi, undeva exista o realitate ingrozitoare, altfel Riva Allen nu ar fi in situatia ei nenorocita de acum. Sigur, povestea ei era de mica importanta, dar dadea o semnificatie deosebita tuturor lucrurilor pe care le auzise despre Creier.

Mintea ii hoinarea libera

Era greu de imaginat care ar fi momentul potrivit pen­tru o revolta impotriva unui adversar atat de puternic pre­cum dictatorul cu viata vesnica. S-ar putea ca grupul din Jorgia sa amane prea mult clipa declansarii atacului lor; el nu putea astepta.

Marin se incrunta somnoros. „Eu am gandit asta?' Inainte nici nu luase in considerare ideea de revolta. Si ce era cu grupul din Jorgia?

Era posibil ca, timp de o secunda, la hotarul dintre somn si veghe, un plan de-al lui Trask sa fi patruns in spiritul lui?

Dar de ce revolta? Nu avea nici un sens. Un om care isi putea schimba constiinta si identitatea dintr-un corp in altul nu avea nevoie de o revolutie. In afara de asta, ar fi si imposibil.

Principiul de grup combinat cu libera initiativa si impreg­nat cu noi idei, la fel de marete, tocmai incepea sa se extinda. Ca un urias care calca cu pasi gigantici, invingea orice rezis­tenta si in acelasi timp dadea sperante. In asemenea momente, oamenii nu pleaca usor urechea la voci care ii avertizeaza impotriva pericolelor indepartate sau ii indeamna sa fie mai creativi.

Din nou mintea lui se aventura. „Daca ei nu actioneaza, se gandi el, va trebui sa actionez singur.'

Se simtea usurat ca nu spusese nimanui despre descope­rirea sa. Si astfel, complet singur, era capabil sa actioneze — si inca la scara maxima.

Marin dormi agitat, cu vise tulburate de ganduri si ima­gini confuze si in acelasi timp pline de semnificatie. Si toate acestea se datorau faptului ca, planuri secrete, care nu erau ale lui, pareau sa puna tot mai mult stapanire pe el.

Marin se trezi cu furnicaturi in tot corpul. Era o senzatie atat de ciudata, incat ramase nemiscat, cu inima batandu-i cu putere.

Treptat, deveni in mod acut constient de intunericul din camera si il cuprinse o teama primitiva, instinctiva, de noapte. Asculta cu atentie, straduindu-se sa perceapa un sunet. I se parea ca numai un zgomot neobisnuit l-ar fi putut aduce intr-o asemenea stare de veghe. Senzatia de mancarime a pielii crestea in loc sa dispara, facandu-l sa se simta prost. Apoi, in mod uimitor, avu un sentiment al mortii atat de puternic, incat fiori reci de groaza ii strabatura coloana vertebrala. Infricosat, incerca sa-si indoaie gatul, ridica capul si privi spre usa.

Dupa aceea nu mai simti nimic

Raze ce proveneau de la o sursa luminoasa se intindeau de la usa dormitorului pana la jumatatea distantei spre patul lui in timp ce privea uluit, neputandu-si crede ochilor, lumina se intinse brusc, pana ajunse la cativa centimetri de pat. Toate razele — erau zeci — tremurara si licarira in timpul acestei miscari.

Marin se strecura afara din pat Era o deplasare laterala, o miscare de rostogolire executata atat de rapid, incat se trezi pe podea inainte de a-si da seama ca, in afara de un fosnet usor al cearsafurilor, iesise de sub ele fara sa faca nici un zgomot.

Avu timp sa arunce o privire iute spre celalalt pat. Nu percepu decat sunetul unei respiratii linistite. Evident, Riva nu era constienta de ceea ce se intampla.

Dar gandul la ea disparu brusc, deoarece chiar in acea clipa fasciculul de raze tasni in fata, ca si cand ar fi fost dirijat si ii traversa patul. Unul din capete paru chiar sa-i atinga fata in trecere. Dupa aceea cazu si se incolaci pe cearsaf ca o funie.

Marin isi recapata sangele rece printr-un automatism; sari in picioare si facu cativa pasi inapoi, dupa care avu o re­velatie brusca, intelegand ce se intamplase.

Era vorba de un dispozitiv mecanic. Bizar, aproape in­credibil, dar era o masina, nu o forma de viata. Acum ca ui­mirea disparuse, pericolul se reducea la enigma pe care o reprezenta fenomenul si venea din partea celui care pusese totul la cale.

Se indrepta spre cuier, unde isi lasase haina si scoase neutralizatorul din buzunarul drept. Arunca haina pe podea si inconjura patul strangand arma in mana. Frica il parasise, dar actiona inca sub impulsul prudentei.

Ajunse la usa, iar prudenta lui atinse maximul: sa treaca de partea cealalta sau sa se uite doar? Sa traverseze razele sau ce?

Se hotari sa se uite: privi prudent prin crapatura usii. Cand vazu de unde venea lumina, ofta usurat, gandindu-se: „Bineinteles!'

Stralucirea iradia dintr-unul din orificiile ceasului. Marin facu un calcul rapid, apoi intra in camera, sarind peste raze. Se indrepta grabit spre ceas si cauta cu febrilitate un intre­rupator electric pe care sa il poata inchide. Gasi un buton si il apasa. Liniile luminoase, atat cat le putea vedea pana la usa dormitorului, disparura pe loc. Cadranul luminos al ceasului se intuneca. Apasa din nou butonul, dar razele argintii nu mai aparura.

Marin se intoarse spre usa dormitorului. O privire arun­cata inauntru il asigura ca razele disparusera si de acolo si ca, deocamdata, fantasticul episod luase sfarsit.

Inchise usor usa, asteptand cateva clipe ca sa fie sigur ca Riva nu se trezise, dupa care aprinse lumina in salon.

Un lucru il punea pe ganduri. Atacul, daca asta fusese, fusese planuit impotriva lui — sau, mai sigur, impotriva lui Wade Trask.

Marin se opri asupra acestei idei. Dar mai exista inca o posibilitate: daca atacul fusese intreprins nu impotriva lui Trask, ci de catre Trask insusi?

Cu aceasta ipoteza in minte, cerceta atent camera. Isi amin­tea ce gandise in legatura cu laboratorul secret atunci cand intrase prima data in apartament, mai devreme. Ciudat, atunci stiuse cu precizie pe unde se intra. Acum avea doar o amintire vaga, ceva in legatura cu ceasul.

Cinci minute mai tarziu deschise usa secreta si intra intr-o camera lunga si ingusta, intens luminata. Se intreba daca actiunea de deschidere a usii declansase automat aprinderea luminilor. Isi trecu privirea peste tot echipamentul a carui prezenta acolo era fireasca pentru un inginer electronist; motoare, panouri metalice incarcate de cadrane, contoare si comutatoare. Cateva aparate mai mari erau agatate de tavan, iar un perete intreg semana cu tabloul de comanda al unei centrale telefonice automate. Intr-un colt erau mai multe cutii, iar la capatul mesei

Marin ingheta, cu neutralizatorul in mana.

Incet, isi destinse degetele inclestate pe patul metalic al armei. Inainta prudent si ingenunche langa corpul amortit al unui barbat care zacea prabusit, cu fata in jos. Silueta i se parea familiara; omul respira. In timp ce incerca sa-l intoarca — operatie dificila din cauza spatiului stramt —, sen­zatia de familiaritate crescu.

Sentimentul ca il cunostea persista cat ii privi fata. To­tusi, dupa cateva secunde, bataile inimii i se mai domolira: nu avea nici cea mai mica idee cine putea fi.

Se ridica si privi imprejur, cautand o sfoara. Gasi o sarma subtire intr-un sertar al mesei. Rapid si cu pricepere lega mainile si picioarele omului, avand grija sa nu-i opreasca circulatia.

„Maine dimineata ar trebui sa se trezeasca, se gandi el. Atunci voi auzi si explicatiile.' Barbatul arata ca si cum fu­sese impuscat cu o arma cu gaz. Intrucat era nevoie de apa­rate complexe pentru a depista natura gazului folosit, era mai bine sa nu ii administreze nici un antidot, ci sa il lase sa isi recapete cunostinta in mod natural.

Marin iesi din laborator, readuse cu atentie ceasul in po­zitia initiala, dupa care se intreba ce trebuia sa faca acum.

Sa doarma, desigur.

Se intoarse in dormitor, inchizand usa de data aceasta, desi se indoia ca fenomenul se va repeta.

Un agent al lui Trask intrase in apartament si, intr-un fel sau altul, esuase in ceea ce trebuia sa fie atacul final. Faptul ca Trask trimisese un agent specializat in manuirea aparaturii va trebui sa fie explicat a doua zi dimineata.

In intuneric, Marin se furisa inapoi in pat. Acum se simtea obosit si avea o senzatie de greutate in stomac. „Ceva imi scapa', se gandi el incordat.

Oare ce putea fi?

Dormi cam o ora. Apoi se trezi si isi zise: „A, bineinteles. Nu mi-am pus ochelarii lui Trask cand am sarit din pat mai devreme; si totusi am vazut perfect'.

Ar fi trebuit sa stie ca asta se va intampla. Fortele armate, cu metodele lor complicate de a-si deghiza agentii, descope­risera ca puteau produce schimbari in perceptie prin diferite manevre.

Dinamica interna a lui Marin fusese dominata cateva ore de corpul lui Trask. Dar acum, in ciuda starii de depresiune in care se gasea, probabil ca isi schimbase deja „tonalitatea' trupului.

Medita mult timp asupra acestui lucru si se simti din nou tulburat. Nu din cauza problemei cu ochelarii, ci de altceva.

Adormi. Se trezi. Si isi dadu seama: „Dumnezeule mare, omul acela era David Marin!'

Suna telefonul.

Una cate una presupunerile incepura sa il paraseasca pe Marin. Cand deschise ochii, acestea disparusera complet

Era in plina zi, ceea ce il uimi. Avea impresia ca petre­cuse noaptea gandindu-se la toate problemele care il asteptau, intai era corpul lui din laboratorul secret. Apoi plecarea in Asia de la ora paisprezece. Incapacitatea de a gasi timp sa se achite de obligatiile care ii reveneau in calitate de condu­cator de grup. (Meditase mult timp la cel mai bun mijloc de a se sustrage.) Si apoi era Creierul, in legatura cu care trebuia sa se informeze. Un lucru care reprezenta obiectul unei preocupari atat de intense din partea Marelui Judecator putea sa se dovedeasca util. Delindy, razboiul din Asia si inventia lui Trask ii retinusera si ele atentia sau cel putin asa i se parea lui. Dar, evident, el dormise, nu gandise. Oricum, nu in mod constient. Zambi trist si intinse mana spre telefon. Ezita din nou.

Daca era cineva pe care nu il cunostea, dar care era convins ca avusese in trecut relatii cu el?

Telefonul suna din nou, si el isi aduna tot curajul pentru a face fata situatiei. Dupa aceea ridica receptorul.

O voce barbateasca rosti:

— Ralph Scudder, domnule Trask.

Marin isi inabusi o exclamatie. Il cunostea pe acest om, sau mai degraba, Pripp. Ralph Scudder, conducatorul Pripp — ceea ce insemna sef de banda. Scudder era cunoscut ca lider al Societatii „Placerea', o organizatie Pripp semisecreta care controla jocurile de noroc si prostitutia — practi­cata de femeile Pripp — si care era implicata in numeroase delicte minore. Conform unui zvon care circula printre ca­drele Centrului de Control, organizatia se afla sub protectia Marelui Judecator.

Marin inspira incet si adanc.

— Da? spuse el.

— Am aranjat o intalnire in legatura cu ceea ce am dis­cutat impreuna. Asta-seara, la ora douazeci si doua.

Marin avu o strangere de inima.

— Unde? intreba.

— Mai intai sunati la „Placerea'. Ei va vor da instructiuni.

— De acord.

Agata receptorul fara sa-si dea osteneala sa afle daca Scudder mai avea ceva de spus.

Se simtea usurat. Se descurcase bine cu primul sau contact in rolul lui Trask. Daca omul din laborator era Trask, atunci putea afla de la el despre ce statusera de vorba cei doi — savantul si Prippul.

Ajuns in acest punct cu meditatia, privirea ii cazu pe pa­tul alaturat. Era gol si aranjat cu atentie. Marin il privi rece si in cele din urma ridica din umeri. Nu avea nici dreptul, nici dorinta de a controla miscarile Rivei Allen. Dar era ciudat si nu avea nici un sens sa plece asa pe neasteptate. Il irita. Pentru ca — nimic mai simplu — il incerca un sentiment erotic, o dorinta atavica ce pulsa in profunzimea celulelor, avand ne­voie sa fie satisfacuta.

Cand flacara dorintei se stinse, deveni constient de cat de mult se schimbase fata de seara precedenta. Senzatia apasatoare de pierdere disparuse, ca si cand ar fi scapat de o greutate fizica. In plus, pentru problema lui gasise nu una, ci mai multe solutii.

Daca era necesar, putea sa il avertizeze pe Marele Ju­decator. Acest lucru putea fi o solutie simpla si directa, dar inainte de asta trebuia sa lamureasca cateva lucruri. De exemplu, trebuia sa astepte pana cand corpul din laborator isi recapata cunostinta. Era posibil sa nu fie Trask.

Era uluit. Ce descoperire senzationala facuse savantul! Cu o singura lovitura de geniu tulburase echilibrul puterii. Toate masinile militare ale fortelor armate, toata abilitatea unui Edmund Slater erau eclipsate de un procedeu pur mecanic ce permitea schimbarea identitatii personale. Ca un fel de demon al antichitatii, cel care dispunea de aceasta forta putea „poseda' fiintele umane, reusind sa fie oricare din ele, pe rand.

Si cum oamenii isi dadeau greu seama de pericol, Trask putea lovi chiar in inima grupului conducator al unui guvern planetar.

Numai ca acum zacea in propriul laborator, prizonier, victima a unui dezastru neprevazut. Poate acum se trezise si se gandea la proportiile catastrofei.

Marin se simti obosit, dar ideea de a discuta cu Trask ii dadu o motivatie suficient de puternica pentru a merge in la­borator.

Corpul lui era inca intins pe jos, fara vlaga, fara cu­nostinta. Respira.

Se intoarse in pat si adormi.

Se trezi cand auzi usa dormitorului deschizandu-se. Intra Riva Allen. Era in tinuta de oras si ducea doua valize, care dadeau o explicatie logica absentei sale. Arata foarte bine in taiorul ei elegant, de culoare albastra.

— Ah, te-am trezit, spuse ea pe un ton de remuscare, clatinandu-si capul.

— Nu e nimic, era timpul.

Uitandu-se la ceas, Marin ofta. Noua fara douazeci. Intr-adevar, era timpul sa se scoale. Se trase spre marginea patului, iar Riva trecu pe langa el si lasa jos valizele.

— Mi-am luat lucrurile, spuse ea desi nu era nevoie. Marin si-o imagina recuperandu-si averea de la aerogara, se infiora si murmura:

— Bine. Simte-te ca acasa.

Fata il privea cu un zambet stanjenit.

— M-am gandit ca nu are nici un rost sa raman daca vei „profita' de prezenta mea la fel ca noaptea trecuta.

Iritarea ei il binedispuse din nou pe Marin.

— Eram demoralizat, dar asta nu se va mai intampla.

Se ridica in picioare si o mangaie pe obraz. Ea il apuca de mana si se lipi de el cu o miscare plina de voluptate. El o imbratisa scurt, soptindu-i incurcat ca voia sa iasa. Intrucat ea nu se desprindea de el, o indeparta spunandu-i:

— Asteapta pana diseara.

In baie, isi facu planurile pentru ziua ce urma. „Ma voi deghiza ca Marin', hotari el, apoi ramase uluit de usurinta cu care se gandise la el ca la o persoana straina. Cat priveste operatia in sine, nu era greu de facut: fortele armate ajunse­sera la asemenea progrese in arta deghizarii, incat in cazul a doi indivizi care nu erau foarte diferiti unul de celalalt ca infatisare, duplicarea era posibila.

Marin zambi fetei prelungi a lui Trask care se reflecta in oglinda. In mod sigur era singura persoana care putea juca la perfectie rolul lui David Marin, conducatorul de grup. Dar asta ar fi fost numai inceputul.

Avea multe lucruri de facut, dar nu stia cum sa proce­deze. Primul era, bineinteles, sa isi indeplineasca sarcinile militare imediate, intorcandu-se din calatoria intreprinsa in Jorgia chiar in acea seara. Va fi mai greu sa paraseasca fron­tul dupa patruzeci si opt de ore, cand aveau sa inceapa ope­ratiunile.

Totusi, daca totul mergea cum trebuie, s-ar putea sa nu mai aiba nevoie sa explice evenimentul incredibil care avusese loc. Primul lui obiectiv era sa gaseasca un mod de a readuce personalitatile lui Trask si a lui Marin, fiecare in corpul corespunzator. Atunci, redevenit in intregime el insusi, ar avea controlul situatiei, ar putea discuta realist despre inventie si ar putea face fata tuturor problemelor. Dupa aceea, nu ar mai exista nici o dificultate in justificarea oricarei actiuni anterioare.

Complet imbracat, Marin urca pe acoperisul cladirii si simti o profunda satisfactie si usurare vazand ca avionul lui personal era parcat in partea rezervata pentru vizitatori. Intr-un fel era o dovada ca omul din laborator era Trask.

Datorita echipamentului automatizat de bord, cateva minute ii erau suficiente pentru pregatire.

Se urca in avion si ajunse repede pe o pista particulara. Puse in functiune pilotul automat.

Avionul sau era dotat cu echipamentul standard necesar deghizarilor, anume cel folosit in armata, si operatia ii lua un oarecare timp. Intai trebuiau „imprimate' o serie de cir­cuite electronice simple sub muschii fetei, capului si gatului, imediat sub piele. Pentru aceasta era utilizat un vaporizator ultrarapid care proiecta un gaz special printr-o matrita. Viteza de emitere era astfel calculata incat epiderma sa ramana intacta.

Marin astepta ca gazul sa atinga limita necesara de elasticitate si rezistenta inainte de a pune in functiune apa­ratul. Apoi incepu sa invarta comutatoarele, cate unul pentru fiecare circuit. La fiecare manevrare a unui buton, se incorda sau se relaxa o serie de muschi, conturand treptat noile trasaturi.

Dupa experienta din seara precedenta, Marin se indoia ca isi mai tinea minte infatisarea. De aceea folosi ca model o fotografie de-a lui, pe care o plasa sub placa transparenta de identificare aflata pe panoul de control al avionului. Ca efect al manevrarii comutatoarelor, se schimba intai expresia fetei lui Trask, apoi configuratia ei.

Cand asemanarea cu David Marin i se paru sa­tisfacatoare, opri aparatul si stabili o „derivatie'.

Etapa urmatoare nu reprezenta decat o perfectionare a celor infaptuite anterior. Astfel, „imprima' circuite pe coardele vocale, regland tensiunea din muschii laringelui pana cand vocea lui Wade Trask avu aceeasi tonalitate cu cea a lui Marin, inregistrata pe banda sistemului de comunicatie a avionului.

Proba, unul dupa altul, cateva din propriile costume care se aflau in dulapiorul din avion. Doua din ele, unul inchis la culoare, celalalt deschis, ii veneau bine, celelalte fiind prea largi in jurul pieptului si al umerilor.

Il alese pe cel mai deschis la culoare, pe baza unei expe­riente indelungate: o culoare deschisa, pe langa un plus de personalitate, distragea atentia de la persoana care o purta.

Cateva minute mai tarziu ateriza pe acoperisul cladirii conducatorilor de grup, decis sa se intruchipeze pe sine insusi.

Il gasi pe Seful de Control intr-un birou imens lipsit de alte ornamente in afara unei mese mari din otel si a catorva scaune. Peretii si podeaua biroului erau din beton. Nu era expus nici un instrument, ceea ce il amuza pe Marin, care era la curent cu mecanizarea intensiva introdusa de acest omulet slab ca infatisare, dar hotarat in executarea functiei sale criminale. Chiar absenta oricarui utilaj electronic reflecta in mod pervers respectul imens al celuilalt pentru scopul in care era folosit respectivul echipament. Era evident, dupa o singura privire aruncata in biroul lui, ca Edmund Slater, spionul sef al unui dictator lipsit de indurare, nu avea deloc intentia sa se lase spionat de altii in propriul sau sanctuar.

Slater se plimba cu pasi mari de-a lungul camerei cand intra Marin. Se opri la celalalt capat al incaperii, se intoarse cu fata si schita un zambet ambiguu.

— David, nu a fost inteleapta interventia ta din timpul intrunirii de ieri a Consiliului. Stii ca regulile jocului sunt re­zonabile si in acelasi timp inexorabile. Nici chiar eu nu sunt de neinlocuit.

— Banuiesc ca te referi la afacerea Trask, spuse Marin. Nu mi-am dat seama ca intram drept in gura lupului.

Slater clatina din cap. Privirea ochilor sai de culoare ver­zuie ramase fixa cateva clipe.

— Nu ai actionat asa numai fiindca ignorai pericolul, ci si fiindca ai vrut sa faci pe protectorul. In vocea ta era un ton pe care nu ma asteptam sa il aud. Era un accent de manie si trebuie sa recunosc ca nici acum nu il inteleg.

Se opri si ramase nemiscat, ca si cand ar fi asteptat o ex­plicatie din partea lui Marin. Acesta il studie cu atentie si se incrunta. Era un atac direct impotriva caruia nu putea ripos­ta spunand adevarul; de aceea fiecare clipa dedicata acestui subiect de conversatie insemna timp pierdut.

Raspunse linistit:

— Ed, inceteaza sa faci o drama din nelinistea ta. Tre­buie sa stii ca nu as lua in seama nici unul din zvonurile care ma acuza de mobiluri nemarturisite. Daca vreodata as avea cu adevarat temerile pe care incerci sa mi le insufli, atunci ai putea incepe imediat o investigatie in ce ma priveste. Dar ce voiai sa imi spui? Si eu am ceva sa te intreb.

Omuletul sinistru ezita in mod vizibil. Apoi rase si rasul lui era aproape placut.

— Precum stii, departamentul meu iti solicita uneori serviciile pentru pregatirea personalului de legatura.

— Sper ca acest aranjament te satisface, spuse Marin, dupa care astepta.

Evident Slater avea un motiv special pentru a aduce aceasta problema in discutie, intrucat era vorba de o chestiune care nu intra in atributiile unui conducator de grup.

Slater schita un zambet.

— E vorba de un tanar pe care vreau sa-l iei cu tine azi dupa-masa. E primul lui contact cu razboiul si, asa cum vei vedea, nu prea are antrenament.

Marin clatina din cap.

— N-am timp de asta azi. Am un program prea incarcat.

Slater zambi din nou.

— Acest tanar, spuse el, ne intereseaza in mod deosebit pe Marele Judecator si pe mine. Cand va intalniti uita-te cu atentie la el si gandeste-te daca nu iti aduci aminte de cineva cunoscut.

Marin ofta si facu un calcul rapid pentru a-si da seama cand avusesera loc primele jocuri de imperechere. Fusese imediat dupa razboi — in urma cu douazeci de ani! Baiatul putea fi unul din copiii Marelui Judecator, un rezultat al jocurilor amoroase din acei ani de demult. Conducatorul participase la primele serii, dupa care numarul de femei care i se ofereau crescu intr-atat incat retragerea sa deveni o problema de interes public.

Marin nu putea decat sa isi decline refuzul.

— Sa fie la Statia de decolare a rachetelor la ora paispre­zece.

Slater facu un semn aprobator.

— Acum e randul tau sa ma intrebi.

Marin se ridica si se indrepta spre fereastra. Ii era mai greu sa vorbeasca decat se asteptase. Ce dorea el era atat de important incat nu isi putea permite sa faca vreo greseala. Intrevederea se dovedise deja mai periculoasa decat crezuse.

Din pozitia in care statea, era normal ca privirea sa ii cada pe o constructie proeminenta situata deasupra cladirii Conducatorilor de grup. Acolo urma sa se prezinte Trask pentru executie, dupa sase zile. Constructia era joasa si urata, cu o forma patrata, masiva. Ferestrele cu gratii ii dadea as­pectul lugubru si respingator al unei inchisori. Doua turnuri de metal si beton, situate la capete, se ridicau drepte in aer, la o inaltime de mai multe sute de picioare. Aici erau came­rele de evacuare a convertizoarelor, unde radioactivitatea substantelor derivate era transformata sau suprimata. In ca­zul in care nici un alt procedeu nu era de folos, compusii afectati erau inchisi in containere etanse si transportati la mari distante pentru a fi ingropati.

De unde statea, Marin nu putea vedea centrala si nici an­tenele transmitatoare. Centrala forma un fel de extensie a primei constructii, iar antenele erau asezate intr-o parte care nu se vedea de la fereastra lui. Dar el stia ca undeva, in inte­riorul vast al constructiei, se afla releul care — odata activat — va provoca in umerii lui Trask o durere insuportabila, impingandu-l inexorabil spre sfarsitul destinului sau.

Marin simti cum se incorda si se intreba cati oameni se gandisera cum ar putea patrunde in aceasta cetate a mortii pentru a-si distruge codurile personale. Nu cunostea cazul vreunui om care sa fi reusit aceasta tentativa. Se indeparta de la fereastra si spuse:

— Ed, as dori informatii in legatura cu un subiect tabu pentru Consiliul Conducatorilor de grup.

Slater, care se intorsese pe jumatate, isi rasuci capul si il privi printre pleoapele apropiate.

— Care subiect?

— Creierul.

Urma o tacere lunga si lui Marin i se paru ca omuletul palise. Paru sa se cocoseze putin.

— David, daca l-as informa pe Marele Judecator ca ai pronuntat acest cuvant, i-ar parea rau pentru tine.

Marin nu avu curajul sa raspunda, iar Edmund Slater continua cu o voce scazuta:

— Eu conduc cercetarile asupra Creierului, cercetari care se desfasoara fara intrerupere. Agentii mei stiu ca, daca ar sufla cuiva o vorba despre progresul cercetarilor noastre, si-ar atrage asupra lor moartea. Te sfatuiesc sa uiti ca a avut loc vreodata aceasta discutie.

Lui Marin nu ii scapa seriozitatea avertismentului, totusi continua fara sa ezite:

— Vreau sa stii ce gandesc. In cazul in care Creierul exista inca, tu stii unde se afla.

Mintea agila a omuletului din fata sa paru sa inteleaga imediat tot ce se ascundea in spatele acestor cuvinte. Incepu sa vorbeasca incoerent ca si cum ar fi gandit cu voce tare.

— Exista atat de multe indicii Zeci de mii de piste Fragmente care se potrivesc unele cu altele Poate ca e ne­voie de o minte noua si ascutita care sa le puna cap la cap.

Ochii lui isi pierdura expresia visatoare si se fixara asupra lui Marin. El parea foarte incordat, reprimandu-si cu greutate emotia interna.

— David, spuse el pe un ton retinut, ideea ta este poate cel mai important element din aceste cercetari ale ultimilor zece ani. Mi-ar placea sa mai discut cu tine inainte de a hotari daca sa continui singur sau sa-i vorbesc Marelui Judecator in legatura cu aceasta problema.

— Unde a fost vazut Creierul ultima oara?

— Zvonurile sunt contradictorii. Ultima versiune cunos­cuta dateaza cam de douazeci de ani. Un vagabond — mort intre timp — a declarat ca intr-o noapte, pe la ora doua, a vazut o nava uriasa zburand pe deasupra muntelui in care era adapostit Creierul. Sub ochii lui, usile enorme de otel de deasupra s-au deschis, iar nava a intrat in putul imens construit pentru eventuala evacuare a Creierului in caz de pericol. Evident, carena navei era mobila sau poate avea usi glisante, care permiteau expunerea aproape totala a inte­riorului. Ceva inca si mai important: totul fusese prevazut pentru a asigura protectia Creierului fata de posibile atacuri aeriene. Protuberante de otel, adancituri in peretii de metal ai structurii, felurite dispozitive de fixare permiteau trans­portul Creierului dintr-o data — totul fusese planuit cu pre­cizie matematica. Nu mai e nevoie sa-ti spun ca am incercat sa gasim toate persoanele care au vazut sau au auzit de acest zbor.

Marin isi aminti de declaratia Rivei Allen, conform careia Creierul plecase spre o alta planeta, si isi dadu seama ca informatiile care i se dadeau erau cat se poate de corecte.

— Ce descoperiri ati facut?

— Hipnoza, controlul mintii de la distanta, circuite elec­tronice de tip necunoscut aplicate direct pe lobii cerebrali — n-am putut risca nici chiar cu oamenii care fusesera implicati indirect. Ti-as putea spune cate persoane au fost omorate, dar te-ar impresiona numarul. Suma totala este dezagrea­bila. Oricum, ne-a fost mila de cativa dintre ei si ne-am multumit fie sa-i supraveghem, fie sa-i controlam pe ei sau pe urmasii lor.

Marin se gandi la Riva si se lamuri pe deplin. Povestea ei se potrivea de minune cu cele spuse de Slater. Doar ca ea nu va sti niciodata cat de aproape de moarte fusesera ea si mama ei. Ar fi fost mai simplu sa le ucida. Numarul mortilor trebuie sa fi fost urias pentru ca Marele Judecator si Slater sa decida ca era cazul sa inceteze executiile.

— Stii cine a organizat evadarea Creierului?

— Da.

— Cine?

— Creierul insusi, raspunse Slater.

Camera arida parea decorul potrivit pentru desfasurarea unui asemenea dialog, in perfecta securitate. Peretii si po­deaua de beton constituiau o bariera de netrecut pentru ins­trumentele de detectie. Doar in acest spatiu lugubru un om putea fi la adapost de inteligenta unui creier electronic. Fara un prea mare efort, iti puteai imagina ca in astfel de celule isi va gasi omenirea refugiul in fata hoardelor conduse de masini ganditoare.

Pentru Marin, existenta unei astfel de supermasini era greu de acceptat. Stia ca expertii examinasera ramasitele Creierului; si fara nici o indoiala acestea reprezentau aspecte ale unei stiinte electronice care se pierduse si care nu fusese inca redescoperita. Dar cuvintele lui Slater conturau o figura care intrecea puterea de intelegere a omului si — idee si mai incredibila — era interesata de oameni.

Stand cu spatele la fereastra, se incrunta.

— Unde vrea Creierul sa ajunga?

— La dictatura mondiala. La o stapanire absoluta a rasei umane.

Marin incepu sa rada, apoi, vazand ca Slater era serios, se opri brusc.

— Nu stiu ce mi s-a parut atat de nostim. Dar nu pot concepe ca unei asemenea masini sa ii pese de oameni.

Slater clatina din cap.

— Nu e vorba de constiinta, ci de calcule. Nu avem de-a face cu un monstru megaloman, ci cu un instrument admirabil care rezolva problema pe care i-am dat-o. Daca putem evita distrugerea Creierului, o vom face. Ceea ce dorim noi este sa recapatam controlul asupra lui si sa putem pune problema in termeni mai putin radicali. Bineinteles, vrem sa scapam de razboi si sa aspiram la o lume armonioasa si plina de pace. Dar aceasta nu trebuie sa se realizeze in detrimentul autodeterminarii. Creierul a fost programat sa caute solutii optime in problema razboiului. Bineinteles, a interpretat termenul de optim intr-un mod extrem de riguros.

Gandurile lui Marin revenira asupra intrebarii daca Ma­rele Judecator era intr-adevar nemuritor, insa nu parea mo­mentul potrivit pentru discutarea acestei chestiuni. Isi dadu seama ca nu putea gasi toate raspunsurile acolo — nu inca, si nu in clipa aceea. Uitandu-se la ceas, vazu ca era timpul sa plece si spuse:

— Ed, ne vom mai intalni. Dar ceea ce mi-ai povestit este foarte ciudat si nu pot crede totul. Creierul nu a pus niciodata nimic la cale decat daca i s-a cerut. El poate sa ana­lizeze o situatie data si sa ofere datele pe baza carora oamenii pot lua decizii si actiona. Dar orice actiune pe care ar intreprinde-o el ar face-o prin intermediul servomecanismelor, oricat de subtile si perceptibile ar fi ele.

Slater raspunse:

— Este cea mai complexa masina realizata vreodata. Poate primi ordine generale, pe baza carora determina sin­gura instructiunile detaliate necesare, pe care le indeplineste prin servomecanisme proprii. Evident, are o baza din constructie. Si te asigur ca pentru crearea acestui fundament au lucrat timp de un secol cei mai straluciti savanti si ingineri din lume.

Marin porni spre usa. Apoi se intoarse si intreba brusc:

— Exista vreo legatura intre Jorgia si Creier?

Slater clatina incet din cap. Paru uimit:

— Ce te face sa intrebi asta?

— Suntem in ajunul bataliei si am sentimentul ca in afara de fortele cunoscute mai sunt si altele in joc.

— Ai asistat la toate discutiile noastre.

Marin nu era la fel de sigur de asta cum ar fi fost cu cateva zile mai devreme. Se incrunta ganditor. „In aparenta, trebuie sa recunosc ca totul e ca de obicei. Nu ne-am putea dori o conjunctura mai favorabila: adversarul nostru este o monarhie ultraconservatoare. Faptul ca un astfel de regim a fost instalat intr-un stat stapanit in prealabil de comunism timp de doua sute de ani este in mod sigur unul din rezultatele cele mai uimitoare ale razboiului.'

Isi scutura capul enervat si incheie:

— In fine, vom vedea. La revedere.

Iesi, inchizand usa dupa el.

Era ora mesei, adica timpul de a afla planurile dictatoru­lui.

Din avion, Marin privea in jos, spre metropola: o vedea nu asa cum era, ci asa cum si-o inchipuia, asa cum o stia din filmele vechi, asa cum fusese in timpul marilor razboaie, fumegand in agonia incendiilor.

Asemeni pasarii fenix, orasul se ridicase din cenusa de doua ori. Prima data i se daduse o configuratie urbana tra­ditionala, cu cladiri modelate dupa gustul fiecarui proprietar, cu bratele lungi ale strazilor intinzandu-se la infinit, incrucisandu-se intr-o fantastica dezordine. A doua sa renastere avusese loc sub conducerea ferma a Marelui Judecator. Ca rezultat, orasul la care Marin se uita de sus semana cu o tabla de sah. Fiecare patrat avea zona lui verde, dar intot­deauna, indiferent de marime, era inconjurat de cladiri inalte. Se pretindea ca efectele distructive ale unei eventuale bombe atomice s-ar limita la cateva din aceste patrate, puterea exploziei fiind anulata sau cel putin micsorata de sirurile lungi de cladiri.

Pentru Marin, orasul avea o infatisare aproape medie­vala. Multimea de avioane, aerotaxiuri si celelalte aparate de zbor, mici sau mari, dezmintea aceasta impresie, dar antre­namentul lui Marin ii ascutise capacitatea de a ignora aspec­tele de suprafata si de a vedea ce era fundamental. De aceea, pentru el arhitectura orasului avea o frumusete formala de moda veche. Geometria rigida a patratelor era compensata de diversitatea dimensiunilor acestora, diversitate ce dadea acel aer de improvizatie fara de care nu exista arta adevarata. Numeroasele parcuri, permanent verzi, ingrijite si cu vege­tatie bogata, aduceau ansamblului o nota finala de gratie si eleganta. Orasul Marelui Judecator arata solid si prosper.

In fata, panorama se schimba, intunecandu-se, devenind straina. Avionul survola acum o suburbie intinsa, cenusie, sordida, alcatuita din cladiri joase, daramate, fumegande, ascunzandu-se ici si colo sub ceturi murdare.

Cartierul Pripp.

De fapt, termenul insemna: Perimetru Izolat pentru Se­gregatie Permanenta. Nu era decat o sigla, dar devenea un cosmar atunci cand ti se luau celelalte semne de identitate si ti se inmana un tichet care aviza autoritatile ca te aflai sub jurisdictia Organizatiei Pripp. Criza se declansase cu mult timp in urma, cu mai mult de un sfert de secol, iar in partea de jos a fiecarui tichet se gasea inca un rand tiparit cu litere mici. Acest rand indica rolul tichetului, deoarece spunea: Purtatorul acestui tichet este pasibil de pedeapsa cu moartea in cazul depasirii zonei interzise.

La inceput, paruse o masura necesara. Pe atunci bantuia o epidemie violenta si mortala — prea repede si prea usor atribuita radiatiilor. Nimeni nu se intreba daca nu cumva cauza consta in efectele psihologice ale terorii si disperarii a mii de oameni. Flagelul bantuia intr-o lume apatica si urmarile fura nemiloase: discriminarea permanenta a victi­melor, pedeapsa capitala pentru infractori. Iar supravietuitorii suferisera transformari fizice care fura interpretate ca o dovada ca tot ce se facuse era drept.

Avionul ateriza si Marin vazu o scena obisnuita pentru cartierul Pripp: un barbat cu cap de tigru — ochi de felina, urechi de felina, chiar si fata acoperita de par — mergea alaturi de o femeie care prezenta cateva caracteristici clar ihtiologice. Amandoi erau evident fiinte umane, dar in codurile lor genetice intervenise o mana malefica ce le schimbase ireversibil. Trasaturi ale unor forme de viata trecute reve­neau din istoria evolutionista a omenirii.

Vederea lor ii trezea lui Marin un interes pentru taina lor pe care el insusi nu il simtise niciodata. Totusi sentimen­tul era familiar, si asta ii aminti de ceva la care nu se mai gandise de mult: pe Trask l-ar fi interesat toate acestea, desigur. Wade Trask, inginer fizician, electronist, expert autorizat in materie de Prippi!

Marin isi parca avionul si se indrepta spre un aerotaxi care purta anuntul: „Inchiriat'. Dar cei initiati stiau ca de fapt era un mijloc particular de transport aerian catre Curtea Judecatorului. Era singurul mijloc de transport aerian caruia i se permitea accesul la Curte.

Agentul special era imbracat ca un sofer oarecare de aerotaxiuri. El si Marin se cunosteau foarte bine, totusi Marin trebui sa spuna parola pentru ziua respectiva si motivul vizitei. Grav, ofiterul suna Controlul Aerian de la Curte pentru a verifica informatiile.

Abia atunci decolara.

Aerotaxiul inainta prin universul cetos si fumegand al uzinelor si mahalalelor care alcatuiau cartierul Pripp.

La un moment dat, o nava de control, stralucind de al­beata si cu linii suple si aerodinamice, se apropie de ei. Ra­dioul hurui: „Identificati-va'. Ei se executara si aerotaxiul porni mai departe. Deasupra si dedesubtul lor pluteau si alte nave de control, insa evident fusesera prevenite, intrucat nici una din ele nu-i mai verifica asupra motivului prezentei lor in zona interzisa.

In fata, Marin distinse culoarea verde a unui parc. Ici-colo printre copaci se vedeau mici vile. La capatul mai indepartat al parcului se afla un luminis. In mijlocul acestuia era o sageata indreptata spre o tablita pe care scria cu litere mari: aterizare. Pilotul lui Marin ateriza cu aerotaxiul pe o pista de beton si opri sub un sir de copaci. Marin cobori pe pamant in tacere. Era greu de crezut ca se afla in inima cartierului Pripp. O briza blanda ii mangaia obrajii; se auzea fosnetul usor al frunzelor arborilor. Pacea acestui peisaj pastoral din proprietatea plina de verdeata punea in evi­denta o anumita simplitate a vietii Marelui Judecator. Poate ca aceasta simplitate era afectata, dar ea ii dadea intotdeauna lui Marin sentimentul — chiar si astazi cand avea atatea de facut — ca se afla aici pentru a se destinde.

Se indrepta spre poarta din gardul camuflat cu pricepere si vazu ca gardienii aveau uniforme de Prippi, ca de obicei. Asta ii aminti de cat de mult se folosea dictatorul de acesti oameni paria atat pentru serviciile lui secrete cat si pentru cele publice. Poate ca, fiind el insusi un om deosebit, Marele Judecator considera ca isi putea atinge scopurile numai folo­sind toate fortele mediului. Constatarea nu era de natura sa il transpuna pe Marin in meditatie, dar asemanarea dintre ea si gandurile sale precedente ii atrase atentia si, automat, accepta prezenta acestor creaturi. Se spunea ca Slater incer­case sa isi puna proprii oameni in jurul Marelui Judecator, dar argumentele lui nu influentasera vizibil conceptiile aces­tuia.

Ce conducator ciudat — sa aleaga Prippi ca sa-i fie gar­dieni si servitori! Cel putin in acest caz, reputatia lor de fiinte violente si tradatoare nu parea sa se confirme. Fara indoiala, aceasta situatie privilegiata le daduse ocazia sa isi recapete increderea in sine.

Ofiterul Pripp de la poarta era destul de frumos in felul lui, in ciuda ochilor de peste. I se adresa:

— Domnule, domnisoara Delindy Darrell ar dori sa va vada o clipa, inainte sa va alaturati invitatilor. O gasiti la piscina.

Marin multumi cu un semn din cap, fiind incapabil sa scoata vreun sunet. Indreptandu-se spre locul indicat, se gandi: „Se intampla ceva'.

Era prima lor intalnire de la

Tresari si alunga acest gand. Apoi se intreba: „Oare as putea sa o conving sa ne vedem undeva?'

Delindy iesise din apa si acum statea la soare. Era sin­gura si oferea ochiului un spectacol incantator. Judecand dupa surasul ei stralucitor, parea fericita ca il vede. Ii intinse mainile, iar el le lua intr-ale lui. Ea il masura de sus pana jos cu o privire jucausa. Dar vocea ei avea un ton de neliniste atunci cand vorbi:

— Vreau sa ma iei cu tine poimaine in Asia. Poti sa aranjezi asta?

Fu uimit de reactia ei fizica intervenita in clipa in care ii adresa aceasta rugaminte. Parca ii cazuse o masca. Incepu sa tremure, sangele ii pulsa repede in vinele gatului, pieptul i se ridica si se lasa rapid. Repeta in soapta:

— Te rog, gandeste-te la ce te-am rugat. Dar daca ma intreaba de ce ai venit, ce sa le spun?

— Copiii, intreba Marin, ce mai fac copiii nostri?

— Bine, spuse ea zambind slab.

Vinele gatului incetara sa i se mai zbata, respiratia ii reveni la normal, iar obrajii i se colorara din nou. Zambi din nou, cu mai multa caldura si naturalete.

— Imi pare bine ca ai intrebat.

Dadu drumul mainilor lui.

— Acum du-te.

— Mi-ar placea foarte mult sa vii cu mine, spuse Marin. Se indeparta. Acum era randul lui sa tremure usor. Deci ea dorea sa mearga cu el la granita jorgiana in ajunul razboiului. Oare ea banuia ca urma sa aiba loc o ofensiva?

Ajunse aproape de sala pranzului oficial si acum atentia i se concentra asupra Marelui Judecator si asupra scopului acestei festivitati.

Pranzul urma sa aiba loc intr-o mica vila, construita — conform legendei gravate in stalpii de piatra ai verandei — din granit fin ce provenea de pe tot cuprinsul tarii. Nici o cariera nu contribuise cu mai mult de o jumatate de duzina de bucati de granit. Vila constituia un dar pentru Marele Ju­decator oferit de populatia recunoscatoare a unei tari din ve­chea Europa, care fusese cucerita in urma cu aproximativ opt ani. Toata intinderea proprietatii era presarata cu astfel de vile, fiecare fiind o donatie. Si fiecare avea maximum de frumusete interioara, de materiale costisitoare, de gratie arhitecturala. In aceasta ambianta, lipsita de caracterul im­punator al cladirilor prea mari, traia Marele Judecator impreuna cu femeile lui, cu prietenii si servitorii sai Pripp.

Cand intra in salonul inalt unde urma sa se serveasca pranzul, Marin vazu ca intr-un colt — la o oarecare distanta de podiumul orchestrei — fusese instalata o masa pentru opt persoane. Mai mult de o duzina de chelneri Pripp stateau impartiti in mai multe grupuri, aproape de bucatarie. In alt colt erau adunati oaspetii, degustandu-si bauturile.

Ii recunoscu pe toti: un dramaturg, un interpret muzical vestit, un jucator de carti si alti trei barbati mai greu de cate­gorisit Erau modelul perfect al omului monden, cu limbile ascutite, darul povestirii si facultatea geniala de a tine oricand si in orice imprejurare dizertatii asupra celor mai complicate probleme, fara sa se sinchiseasca catusi de putin de efectul solutiilor lor. Pentru Marin, campania in Jorgia ar fi fost in mod normal o chestiune de prestigiu. Pentru ei, daca ar fi stiut de ea, ar fi fost cel mult un subiect potrivit pentru conversatia din timpul mesei.

Avu loc un schimb de complimente. Marin primi o bau­tura din partea dramaturgului, evita cateva comentarii privi­toare la viata lui personala, apoi studie persoanele reunite cu prilejul acestui pranz special, la invitatia Marelui Ju­decator.

Interesant la aceasta intalnire oficiala era ca, la drept vor­bind, el nu era absolut necesar. Campania jorgiana nu putea intra in discutie. De altfel era prea tarziu ca Judecatorul sa modifice un plan de atac bazat pe o multitudine de miscari izolate, cu atat mai putin sa il anuleze.

Se auzi un zgomot in directia usii.

Omul care intra semana foarte putin cu imaginea obisnuita pe care ti-o faci despre un dictator. Acesta era un om deosebit de nervos. Era atat de irascibil incat nimeni nu avea curajul sa discute cu el in mod rational. Era o persoana pe care trebuia s-o aprobi mereu, altfel mureai. Marin fusese intotdeauna de acord cu el. Era un fel de compromis cu sine insusi, o atitu­dine bazata pe ce credea el a fi o acceptare totala a intentiilor celuilalt. In cadrul acestor premise comune avea libertatea miscarii, lua decizii, actiona fara teama ca ar putea face ceva care sa starneasca mania irationala a marelui om.

Ivan Prokov, cunoscut mai ales sub numele de Marele Judecator, era voinic si nu avea cu mult sub un metru si nouazeci inaltime. Purta o camasa de matase roz, pantaloni de matase alba si o esarfa de matase asortata in jurul gatului. Avea un cap leonin, un aer autoritar si o infatisare insela­toare. Dupa ce ii saluta pe ceilalti, se apropie rapid de Marin, cu mana intinsa.

— David, spuse el cu caldura.

Il lua de brat si il conduse la o masa.

— Sa incepem sa mancam, nu ai prea mult timp.

Practic, aceasta fu toata conversatia dintre el si Marele Judecator. In rest, participasera la atmosfera generala de dis­cutii din jurul mesei.

Marin, pe care il astepta o munca dificila, isi indrepta toata atentia asupra mancarii, un amestec delicios de stridii cu orez si legume in sos. Ceilalti fura repede absorbiti intr-o discutie serioasa pe tema: ar trebui oare facuta, in acest stadiu timpuriu, o cercetare asupra eficientei sau lipsei de eficienta a legilor si practicilor de grup? Daca da, cine ar trebui sa conduca cercetarile?

La un moment dat, Marin se intreba cine incepuse aceasta discutie aprinsa. Nu se putu abtine sa nu observe ca se faceau afirmatii care, daca ar fi fost rostite in fata unui tribu­nal, ar fi avut ca efect imediat condamnarea autorului lor. Nu isi amintea sa mai fi auzit vreodata atatea vorbe de razvratire spuse in prezenta Marelui Judecator.

Brusc, isi dadu seama de adevar. Il puneau la incercare. Dupa ce luase apararea lui Trask in Consiliu, in mintea dic­tatorului se ivise o indoiala asupra credintei sale.

Marin simti un fior de neliniste. Era o experienta noua pentru el. De doua ori il surprinsese pe Marele Judecator uitandu-se pe furis la el in timpul unei pauze in conversatie. A doua oara, fu intrebat:

— David, tu carei organizatii sau carei persoane ai incredinta o astfel de cercetare?

Raspunsul era usor, acum ca banuia capcana. Spuse li­nistit:

— Primii oameni la care m-as gandi ar fi Medellin si Slater.

Marele Judecator chicoti:

— Sincer sa fiu, nu mi-ar fi trecut prin cap.

— Vreti sa studiez problema si sa va prezint un raport peste o saptamana sau doua? intreba Marin.

Judecatorul se incrunta.

— N-ar fi rau. Dar am alte sarcini, mult mai importante sa iti dau. Nu te preocupa de asta.

Dupa aceea se concentrara asupra mancarii, cu o expresie ganditoare intiparita pe fata. Dar, in cele din urma, el fu cel care se uita la ceas si spuse:

— E timpul sa pleci, David. Mult succes.

Astfel se sfarsi dejunul.

In drum spre aeroportul militar, Marin reflecta la tot ceea ce se petrecuse. Era clar ca fusese invitat pentru a fi tinut sub observatie. Pe Marele Judecator il nemultumise faptul ca ii luase apararea lui Trask drept care voise sa-i veri­fice gandirea.

Era greu de spus la ce concluzie ajunsese dictatorul. De fapt, isi zise Marin, era inutil sa se gandeasca la asta. Cel putin pentru moment, parerea Marelui Judecator despre el reprezenta o problema minora. Avea treaba de facut, timp de pierdut si timp de castigat.

Marin sosi la statia de decolare a rachetelor cu cateva mi­nute inainte de ora paisprezece. Terenul era adapostit intr-o vale situata spre nord, la treizeci de kilometri departare de oras. Erodata, stearpa — o tabara militara tipica in aspectul ei dezolant — valea nu era locuita decat de personal militar si nici una din cladirile sau constructiile din ea nu aveau alta destinatie decat cea militara. La extremitatea nordica a supra­fetei, unde terenul incepea sa devina accidentat si deluros, se vedeau cateva cazemate si piste care delimitau poligonul de lansare. Avionul-racheta insusi era adapostit sub aripa uriasa a unui buncar de beton.

Cand avionul lui Marin ateriza, activitatea ce se desfasura in jurul monstrului cu aripi scurte si butucanoase paru sa se inteteasca. Vazut din aer, totul paruse aproape linistit. Cand se apropie, avu impresia ca o multime de masini mici se invarteau in jur fara rost, tragand dupa ele camioane incarcate, camioane goale sau netragand nimic pur si simplu. Langa pasarela de imbarcare — inalta si abrupta, vazu un grup de oameni. Unul din ei era un tanar inalt cu o fata de copil. Doi erau mai in varsta, cu expresii impasibile. In sfarsit, ultimul avea o fata zambitoare, in ciuda tristetii ochilor. Acesta din urma ii arata lui Marin o insigna care il identifica drept ofiter de Control in civil. Tot el il prezenta pe baiatul cel inalt.

— Domnule Marin, acesta este tanarul de care v-a vorbit domnul Slater.

Sunetul vocilor era acoperit de vacarmul motoarelor, oa­menilor si masinilor care circulau in toate directiile. De aceea o parte din formula de prezentare ii scapa lui Marin:

— Faceti cunostinta cu (cuvintele care urmau se pier­dura in tumultul din jur) Burnley.

Marin dadu mana cu tanarul voinic, care il intrecea in inaltime cu cativa centimetri buni. Parea sa aiba cam douazeci de ani sau chiar mai putin. La prima vedere nu semana deloc cu Marele Judecator. Trasaturile lui aveau ceva familiar, dar Marin nu avea timp sa le identifice. Tractoarele si remorche­rele incepeau sa se indeparteze. Oamenii se retrageau in adaposturile de beton si curand terenul din jurul giganticului avion-racheta deveni pustiu.

Pilotul se apropie de Marin.

— Domnule, daca sunteti gata

Tanarul Burnley arunca o privire timida cu ochii lui caprui deschis.

— Cred ca ar trebui sa ma urc la bord.

Graba cu care urca pe pasarela, ca si cand s-ar fi temut sa nu ramana in urma, fu aproape nepoliticoasa. Marin il urma mai incet, gandindu-se ce era de facut cu el. Dupa parerea lui, tanarul era incapabil de initiativa. Genul de om care isi facea bine treaba sub impulsul fricii, dar caruia nu trebuia sa i se incredinteze o sarcina de raspundere. Cand isi dadu seama de acest lucru, fu dezamagit. Marele Judecator va fi nemultumit si el.

Marin se aseza pe scaun alaturi de tanar si isi fixa constiincios centura de siguranta. Pilotul il asteptase pe el sa intre, pentru ca acum usile se inchisera cu un huruit, scau­nele se clatinara imperceptibil, dupa care pasagerii auzira zgomotul infundat al reactoarelor si simtira presiunea dato­rata acceleratiei crescande. Presiunea continua cateva minute, cat timp avionul se ridica in aer. Apoi zgomotul reac­toarelor inceta brusc, iar nava isi incepu calatoria prin stra­turile superioare ale atmosferei terestre.

Cand presiunea slabi, Marin se intoarse spre vecinul sau. Acesta statea intins in scaun, cu ochii inchisi, parand foarte relaxat. Spectacolul il induiosa pe Marin, ai carui ochi cer­cetatori observasera o asemanare imposibil de identificat. Daca acest tanar ar fi fost fiul Marelui Judecator, atunci pentru conducator acesta ar fi insemnat recunoasterea pa­ternitatii. „O, Judecatorule, se gandi Marin, cine te-a indus in eroare?' Bineinteles, se tinea evidenta exacta a jocurilor de imperechere. Dar nici un registru din timpurile mai vechi, cand organizarea era mai slaba, n-ar fi putut garanta ce facea o femeie in noaptea dinaintea jocurilor.

— Care ti-e numele mic? il intreba Marin.

— David.

— Ca sa vezi La fel ma numesc si eu.

— Bineinteles, domnule. Am fost botezat cu numele dumneavoastra.

Marin avu un moment de stupoare. Rascoli printre amintirile pe care le avea despre primele jocuri de impere­chere. I se oferisera numeroase femei. Desi pe atunci avea doar saptesprezece ani si era considerat inapt din punct de vedere legal, existau destule mijloace prin care un tanar putea evita rigorile legii, mai ales daca il ajuta si mama lui. Un strat de machiaj aplicat cu pricepere ii daduse in apa­renta varsta minima necesara. Astfel, excitarea, egoismul caracteristic tineretii si o vitalitate fizica enorma ii adusesera doua trofee in domeniu si dreptul de a fecunda doua femei.

Se rasuci in scaun, pentru a-l putea vedea mai bine pe tanar, si vazu ca acesta rosea.

— Povesteste-mi despre tine, il ruga Marin.

Dupa cum reiesi din spusele lui, David Burnley crescuse intr-o comunitate mica de pe Coasta de Vest si era unul din cei trei copii ai unei femei cu numele de Ethel Burnley.

— Eram cel mai grozav dintre copii, marturisi David Burnley cu un ton de mandrie. Mama nu a mai intalnit nici­odata pe cineva atat de grozav ca dumneavoastra si banuiesc ca nu le-a facut bine lui George si Sarah vorbindu-le despre asta.

Marin trase concluzia ca George si Sarah erau ceilalti doi copii, dar nu spuse nimic. Era enervat ca nu isi putea aminti de nici una din celelalte doua femei cu care avusese copii.

Tanarul Burnley continua:

— Mama lucra la o cresa, asa ca o vedeam foarte des si nu aveam sentimentul de abandonare des intalnit la alti copii. Pana la urma se obisnuiau cu el, dar

— Ce studii ai facut?

— Sunt la colegiu. Acum avem vacanta pana la sfarsitul lui septembrie. Voi primi o diploma in economie politica.

Desi se pusese la dispozitia guvernului pe durata va­cantei, Burnley nu prevazuse ca va fi trimis in misiune in „compania propriului tata'.

— Evident, v-am indicat numele si poate ca de aceea dar oricum a fost o mare surpriza.

Era clar ca intalnirea fusese pusa la cale de cineva in mod intentionat. Prin asociatie de idei, Marin isi spuse ca, in ciu­da efortului depus pentru a minimaliza rolul tatilor, oamenii gandeau inca la fel ca altadata. Doreau ca tatii si fiii sa ramana impreuna si nu luau in serios postulatul care, catego­risind acest obicei drept nepotism, afirma ca o reintoarcere la sistemul demodat al casatoriei ar insemna o noua inrobire a femeii.

Fiecare femeie primea o alocatie din partea guvernului pentru a-si putea creste copiii. Intreaga populatie mascu­lina — indiferent daca castiga sau nu la jocuri, daca se califica sau nu — platea impozitele din care provenea aceasta alo­catie.

Desi femeia era obligata sa aiba grija personal de copii, cresele publice o eliberau de aceasta sarcina un numar maxim convenit de ore pe saptamana. Nici o femeie nu isi putea lasa copiii in ingrijirea creselor tot timpul maxim sta­bilit. In acelasi timp, participatia minima era obligatorie pentru mame. Prin lege, o femeie nu putea fi obligata sa preia in intregime rolul maternitatii.

Metoda avea anumite elemente pozitive. Ea presupunea cunostinte aprofundate asupra conditiei femeii in evolutia istorica si demonstra materializarea ideii de a ii reda deplina libertate acesteia.

Marin isi aminti o ancheta facuta de Consiliul Conduca­torilor de grup. Treizeci si opt la suta din populatia adulta de ambele sexe cautase optimizari personale ale acestor dispozitii. Se incercau zeci de metode de a se mentine relatii de tip familial intre barbati, femei si copiii lor. Barbatii fie stateau in pensiune in casele femeilor, fie locuiau in casa vecina sau peste drum.

— Ce repede zburam! exclama tanarul langa el. Cat timp dureaza?

Marin nu mai avu vreme sa raspunda. Nava descria deja o curba descendenta. Brusc, scaunele basculara si o clipa mai tarziu se auzi zgomotul reactoarelor din fata care eliberau energia necesara franarii.

Pentru moment era imposibila orice conversatie. Stand cu ochii inchisi, lui Marin ii paru dintr-o data rau ca aceasta relatie tata—fiu aparuse intr-un moment nepotrivit care il deranja de la activitate, tocmai in timpul saptamanii celei mai importante din viata lui. Desi nu-i mai putin adevarat ca nici in trecut nu manifestase decat un interes sporadic fata de copiii lui. Odata, curios sa vada ce fel de progenitura ii reusise, facuse o investigatie. Obiectul cautarilor sale se dovedi a fi un baietel de trei ani care urla cuprins de manie tot timpul vizitei.

De fapt era o reactie profund semnificativa, care arata ca tanarul vlastar intelesese intuitiv ce fel de om era Marin pe plan sentimental.

Era intuneric cand aterizara. Aici, la marginea Siberiei, zorile nu venisera inca, iar solul era vizibil doar printr-o retea intinsa de lumini multicolore. Printre aceste lumini era stabilita o tabara militara, una din numeroasele tabere care incercuiau statul muntos al Jorgiei. Aceasta era Tabara A, datand de la sfarsitul celui de-al treilea razboi atomic. Treptat, in timp, numarul oamenilor si al masinilor crescuse si de trei ani tabara reprezenta un potential militar remarcabil.

De-a lungul a douazeci de ani — din care cativa avuse­sera ierni cu temperaturi extrem de joase — „orasul' care era Tabara A isi adaugase numeroase constructii, care-i confereau caracteristici permanente, dintre care majoritatea erau invizibile in intuneric. Dar Marin stia ca existau piste de beton, hangare pentru avioane, mai multe aerodromuri largi si — ceea ce era si mai costisitor intr-o regiune atat de indepartata — o statie de aterizare si decolare a rachetelor.

Decelerand, uriasa nava cobori din intuneric cu un zgo­mot asurzitor. Deoarece echipamentul magnetic era inutili­zabil pentru navele mari si cum nimeni nu isi imaginase vreodata ca un asemenea monstru cu aripi scurte ar putea cobori cu viteza mica, pilotul si radarul de la sol colaborara strans pentru a indeplini operatia delicata pe care o repre­zenta o aterizare cu opt sute de kilometri pe ora. Inainte de contactul cu pista fu coborat trenul de aterizare, cu rotile invartindu-se cu o viteza fantastica pentru a atenua efectul de frecare. Mult mai mult timp — cel putin asa aveau impresia pasagerii — avionul zbura la o distanta infima de sol, cu cau­ciucul rotilor abia atingand betonul, cu reactoarele scuipand foc si fum. Datorita sistemului automat de care dispunea, nava isi mentinea un echilibru perfect.

Cand viteza navei se reduse suficient, gratie coordonarii ireprosabile a aparatelor electronice, pilotul prelua contro­lul manual. Avionul vira, parasind pista principala si, cu franele blocate, merse din inertie spre un hangar luminat pu­ternic. Se opri atat de usor incat trecura cateva clipe inainte ca Marin sa isi dea seama ca miscarea incetase si sa se des­tinda.

— Iisuse! exclama langa el tanarul Burnley.

Usile exterioare se deschisera cu un bazait. Marin cobori primul pe pasarela. Il prezenta pe tanar unui grup de ofiteri si reprezentanti civili ai departamentului sau. Afla ca la Tabara A era ora patru si treizeci dimineata, de unde trase concluzia ca o multime de oameni se sculasera din somn pentru a-l intampina pe el.

Masinile care ii asteptau pe noii-sositi ii dusera la o rese­dinta oficiala. Aceasta era suficient de incapatoare pentru a avea si un auditoriu. Marin isi conduse fiul la biblioteca, sugerandu-i sa inceapa sa se familiarizeze cu problemele politice si economice ale Jorgiei.

— In special, as vrea, ii spuse el, ca in urmatoarele cateva zile sa studiezi structura actualei conduceri a statului si sa imi faci o lista cu personalitatile oficiale, cu numele lor, po­zitiile pe care le ocupa si importanta relativa a functiilor lor.

— Voi face tot ce imi sta in putinta, domnule, raspunse tanarul cu entuziasm. Am deja o pregatire in domeniu.

Dupa ce iesi din biblioteca, Marin verifica impreuna cu specialistii dispozitivele de masurare si aparatele electronice fixate pe fiecare scaun din sala de conferinte. Sectia electronistilor avea doua sarcini de indeplinit. Printre cei care asis­tau, existau si persoane care nu intelegeau limba engleza.

Translatoarele electronice, amplasate in casti individuale, asigurau traducerea. Aceste aparate functionau dupa un principiu identic cu cel al telefoanelor si masinilor de scris automate: vibratiile sonore transformate in impulsuri elec­trice ajungeau la o matrita din material plastic care activa mecanismele de reproductie. A doua sarcina a sectiei de electronica era aceea de a depista spionii. Marin se asigura ca echipa de tehnicieni avea calificarea necesara pentru a evalua corect informatiile furnizate de indicatorii fiecarui scaun.

Dupa aceea, impreuna cu colaboratorii sai si ofiterii locali, Marin lua o cafea si puse la punct ultimele amanunte ale intalnirii. Afla ca cea mai mare parte din agentii jorgieni se aflau deja in tabara. Conform planului, acestia urmau sa se intoarca cu avionul in Jorgia, unde vor fi parasutati in mai multe locuri, de unde fiecare putea ajunge la sectorul sau de origine prin mijloace proprii. In mod sigur, cativa din ei vor fi capturati, dar era indoielnic daca informatiile stranse de la unul sau mai multi prizonieri aveau sa parvina autoritatilor in timp util pentru ca acestea sa ia contramasuri.

Marin nu facu comentarii la ipotezele lor, dar era convins de existenta unei retele de spionaj. Era bine sa il avertizeze pe fiul lui sa nu stea de vorba cu strainii.

Intra un ofiter de legatura.

— Lumea incepe sa se adune in auditoriu, domnule.

Marin se ridica.

— Trebuie sa ma schimb. Anunta-ma cand asistenta este completa.

Merse in apartamentul lui, se imbraca apoi si se indrepta spre biblioteca. Urca pe o scara care pleca dintr-un subsol unde se depozitau dosarele vechi. Scara dadea intr-un vesti­bul despartit prin draperii de biblioteca propriu-zisa.

Marin se opri in spatele draperiilor si il auzi pe Burnley spunand:

— Si ce se va intampla dupa aceea?

— Nimic, raspunse o voce barbateasca. Vrem doar sa il drogam, iar atunci cand va fi sub hipnoza, il vom indoctrina impotriva razboiului. Trebuie sa incepem intr-un fel sau altul si nu avem timp de pierdut. Asculta-ma cu atentie: dupa conferinta, ne vom folosi de tine pentru a-l aduce aici. Tu vei fi legat, iar el nu va banui nimic

Marin desparti usor draperiile. Un barbat inalt, brunet, avand in jur de treizeci de ani, statea aplecat asupra lui David, care era asezat in spatele unui birou. Fata tanarului era palida si incordata. La cativa pasi departare se afla un om scund si indesat, cu un dezintegrator in mana. Privea inspre usa care dadea in holul principal, fata in fata cu ea gasindu-se intrarea din spate a salii de conferinte. Barbatul cel indesat parea tot atat de nervos pe cat era de relaxat in aparenta cel inalt. In afara de ei nu se mai vedea nimeni altcineva.

Marin isi scoase dezintegratorul. Avea fata crispata si nu simtea nici un pic de mila. Cei doi alesesera arma: un instru­ment nimicitor, in loc de neutralizatoarele mai putin fatale. Faca-se voia lor!

Cu o singura miscare precisa, Marin isi descarca dezinte­gratorul asupra omului inarmat; acesta se prabusi, cu capul transformat intr-o masa innegrita. Marin pasi inainte printre draperii si trase in individul inalt, care se rasuci, cazand inert pe podea.

— Hai, David, spune-mi tot ce s-a intamplat. Tu

Se opri mirat. Tanarul il privise tot timpul, cu gura usor cascata, dar cu ochii stralucitori, cu o expresie de vigilenta. Apoi, infatisarea i se schimba brusc. Vioiciunea ii pieri, scli­pirea ochilor i se stinse. Se apleca inainte peste birou, ca si cum l-ar fi coplesit dintr-o data o oboseala imensa, si se prabusi fara vlaga.

„A lesinat!', isi zise Marin plin de dispret.

Esecul lui Burnley il afecta mai mult decat tradarea. Fiul lui era un las, un om de nimic! Rusinea il ardea ca focul.

Se apropie de el, il apuca de parul ingrijit pieptanat si ridicandu-i capul, ii dadu cateva palme rasunatoare.

„Trebuie sa ma grabesc, isi spuse el. Trebuie sa aflu de la el tot ce s-a intamplat inainte sa inceapa conferinta, ca sa stiu ce sa fac cu el.'

Cuprins brusc de manie, palmui din nou fata lipsita de viata. Atunci ceva din senzatia pe care i-o provoca atingerea pielii il facu sa se infioare. In lunga lui experienta avusese de-a face cu oameni aflati in toate gradele de inconstienta. Dar aceasta era senzatia mortii. Ingrozit, ii lua mana: nu mai avea puls. Ii impinse corpul inapoi pe scaun si aplecandu-se incerca sa ii asculte bataile inimii. Incet se indrepta. Stupe­factiei si refuzului de a crede li se mai alatura un sentiment. Nu era tristete, isi spuse. Nu era nici macar gandul ca ar trebui sa se simta trist din cauza unui tanar pe care il cunostea doar de cateva ore. Dar stia ce era. Se curmase unul din firele vietii sale.

Copiii insemnau o proiectie in viitor a propriei fiinte. Una din tragediile lumii conduse de Marele Judecator dupa principiul colectivist era ca dupa nereusita la jocurile de imperechere, unui procent de saptezeci la suta de barbati i se interzicea, prin lege, dreptul de a transmite mai departe fluxul vietii ce venea, trecand prin ei, din timpuri istorice indepartate. Aceasta insemna sfarsitul brusc al marii aventuri a variatiilor genetice.

Dupa ce trecu primul soc, Marin fu din nou in stare sa gandeasca si sa actioneze. Telefona la centrala resedintei.

— Aici, David Marin. Trimiteti un doctor la biblioteca. Aduceti urgent o ambulanta. Sa se prezinte imediat un corp de garda.

Puse jos receptorul, simtindu-se mai linistit. Vazuse des­tui oameni murind alaturi de el, de obicei din cauza torturi­lor, uneori din cauza unei doze prea mari de gaz neutralizator sau drog. Dar doctorii, specializati in metodele de reanimare ale Controlului, ii readuceau intotdeauna la viata.

Ingenunche langa cel mai inalt dintre cele doua cadavre si incepu sa-l scotoceasca prin buzunare. Gasi o legatura de chei, un carnet mic si un pix, un portofel continand doar bani, un pieptene si o batista.

Marin vari carnetul in buzunar; tocmai se pregatea sa il controleze si pe celalalt cand se deschise usa. Sari in picioare, cu neutralizatorul pregatit, dar era doar corpul de garda: sase soldati si un ofiter.

Ofiterul arunca rapid o privire prin camera, apoi facu semn oamenilor sai:

— Fiti cu ochii la usi si ferestre.

Se intoarse cu fata spre Marin.

— Doctorul soseste imediat Ce s-a intamplat, domnule?

Marin ignora intrebarea. Nu voia sa se raspandeasca ves­tea despre cele intamplate in biblioteca. Raspunsul sau suna mai mult a ordin:

— Tanarul e mort, probabil din cauza socului. Din cate stiu nu i s-a intamplat nimic. Vreau ca doctorul sa faca tot ce ii sta in putinta pentru a-l readuce la viata. Si luati cadavrele de aici.

— Prea bine, domnule.

Marin ezita. Era timpul sa plece, sa mearga la conferinta. Totusi, nu dorea sa iasa de acolo. Daca il readuceau la viata pe David Burnley, voia sa fie si el prezent. S-ar putea ca tanarul sa marturiseasca lucruri care sa starneasca banuieli.

Trupul prabusit pe birou facu o miscare. Crezand ca era o dezechilibrare din cauza greutatii, nu o miscare vie, sari sa il prinda inainte sa cada pe podea. Apucandu-l de brat, ii simti muschii frematand sub piele. Rapiditatea cu care tanarul isi recapata cunostinta nu ii lasa lui Marin timp pentru a-si pune intrebari. Burnley se aseza, privi o clipa in gol, apoi intreba pe un ton ingrozit:

— Ce era chestia din capul meu?

Remarca era neasteptata. Marin se trase inapoi cu un pas.

— Ce anume?

— Ceva mi-a intrat in cap si a preluat comanda. O simteam. Eu

Ochii i se umplura de lacrimi.

Ofiterul se apropie.

— Pot sa va ajut cu ceva?

Marin il indeparta.

— Adu odata doctorul!

Era o metoda de aparare. De fapt avea nevoie de timp pentru a-si limpezi gandurile. Isi amintea ce spusese Slater referitor la aplicarea directa a circuitelor electronice pe creierele umane ca mijloc de control de la distanta. „Era mort, se gandi Marin cu incordare. Mort fara vreo cauza evi­denta.' Era posibil ca o intrerupere a circuitului sau chiar un scurtcircuit sa provoace moartea? Dar acum nu avea timp sa judece cum trebuia. Oricum, tanarul Burnley era departe de a fi un tradator, fiind de fapt victima. „Decesul' putea sa fi intrerupt contactele, dar asta nu era decat o ipo­teza.

— Cum te simti, David? intreba Marin cu blandete.

— Bine, domnule.

Baiatul se ridica in picioare, se clatina putin, apoi isi regasi echilibrul si zambi cu caldura. Facea un efort vizibil.

— Bine, repeta el.

— O sa pun pe cineva sa te ajute sa te intinzi Si inca ceva

— Da?

— Sa nu sufli o vorba nimanui pana nu discutam intre patru ochi.

Vorbea pe un ton autoritar. Apoi, fara sa mai astepte un raspuns, chema doi dintre gardieni care — pe jumatate tragandu-l, pe jumatate impingandu-l — il scoasera pe Burnley din incapere. Dupa aceea, constient ca ii ramasesera de facut treburile cele mai importante, se intoarse in apartament. Constatand cu surprindere ca inca nu fusese chemat la confe­rinta, incepu sa astepte nerabdator.

Cu cat se gandea mai mult la ceea ce se intamplase, cu atat se nelinistea mai tare. Tanarul vorbise despre „ceva ce mi-a intrat in cap si a preluat comanda'. Daca afirmatia era ade­varata, atunci evenimentul devenea extrem de important. In mod sigur cineva il pregatise dinainte, instaland in capul lui Burnley un circuit care facea posibila preluarea controlului din exterior.

Marin ofta, deschise usile transparente de plastic si iesi in gradina. Veneau zorile, desi soarele nu rasarise inca. Aerul era proaspat si rece, aproape taios. Era greu de imaginat ca se aflase in orasul Judecatorului cu putin timp inainte si ca acolo era inca dupa-amiaza.

Stand nemiscat in lumina cenusie dinaintea rasaritului, Marin se gandea ca se afla pe pamantul pe care aparuse prima miscare autoritarista din lume. Aici, in inima planetei, cu doua secole inainte, Uniunea Sovietica luase nastere si isi raspandise cu forta doctrina, chiar inainte ca aceasta sa isi dovedeasca validitatea.

Cursese sange pe pamantul multor tari; atat ignorantii cat si savantii se puneau in slujba unei idei care promitea sa zgu­duie istoria din temelii. In multe state, oamenii, treziti din letargia lor seculara de catre civilizatia occidentala, cadeau prada unor demagogi pe cat de inculpati pe atat de lipsiti de scrupule si erau pierduti inainte de a putea emite in mod liber o judecata personala. Mai tarziu se descoperi ca, la fel cum un copil se razbuna pe progeniturile vecinilor pentru ura resimtita fata de tatal lui, un popor exploatat putea fi convins sa urasca pe oricine altcineva in afara de adevaratii vinovati. Urmara schimbarile de opinie, accesele de dementa si de furie neinfranata, dorinta de a lovi mortal si toate framantarile interioare si manifestarile violentei fizice.

Avura loc in total trei razboaie atomice mari. In cele din urma, resturile unei umanitati decimate iesira din adancurile buncarelor. Majoritatea supravietuitorilor, extenuati, nu opusera nici o rezistenta noului conducator care le spunea:

— Vom uni colectivismul si libera initiativa. Amandoua sunt aspiratii care pornesc direct din inima. Primul principiu stabileste un ansamblu de relatii armonioase intre persoane, iar cel de-al doilea elibereaza spiritul. Primul da viata indivi­dului prin intermediul comunitatii, iar celalalt recunoaste dreptul creativitatii personale.

Ulterior Marele Judecator adaugase:

— In confuzia anilor de dupa razboi, multe regiuni vor ramane fara o conducere adecvata. Se vor forma state tempo­rare, care se vor consolida, incercand sa se perpetueze. Le avertizam acum: istoria ultimilor doua sute de ani nu ne permite sa fim induratori. Nu vom tolera nici un fel de sepa­ratism.

Se constituira cateva mii de state autonome, majoritatea lor mici si neimportante, cu o politica si economie primitiva. Din cand in cand, cativa indivizi se ridicara la rangul puterii de la inaltimea lor priveau tematori in jur, intrebandu-se cat timp va dura. Atunci incepura soaptele, manevrele diplomatice, zvonurile linistitoare, aparute din surse nenumarate: primele declaratii ale Marelui Judecator fusesera putin precipitate, nu le facuse pentru a fi luate ad litteram si, de fapt, le pronuntase sub imperiul febrei mo­mentului. Nimeni nu va sti niciodata exact cate din aceste zvonuri pornisera de la Marele Judecator insusi. Dar in douazeci de ani, numarul statelor independente scazu de la o mie, cat fusese la inceput, la o suta.

Probabil caderea Jorgiei va convinge alte douazeci sa faca acorduri, care, indiferent de maniera in care vor fi formulate, vor insemna incorporarea lor finala intr-un singur stat mondial.

In spatele lui Marin rasunara pasi. Era un soldat care il anunta ca totul era gata.

In sala erau adunati in jur de o suta de barbati si femei. Fiecare dintre ei, i se spusese lui Marin, reprezenta de la douazeci la cincizeci de grupuri sau unitati. Aceasta insemna ca un total de zece mii de oameni asistau la intrunire prin intermediul delegatilor lor. Printre acestia se ascundeau in mod sigur unul sau doi spioni trimisi de regina Jorgiei. Ori­cum, vor fi prinsi imediat, iar soarta lor va fi hotarata inainte de plecarea lui Marin.

Marin aparu intr-o uniforma de simplu soldat, calcata insa impecabil si croita astfel incat sa-l avantajeze la maxi­mum, cu scopul de a impresiona pe acesti oameni care afir­mau ca sunt idealisti si care doreau cu disperare ca micutul lor stat sa devina o parte a sistemului politico-economic al Marelui Judecator.

Din punct de vedere politic, Jorgia era o monstruozitate. Dupa infrangerea fortelor armate mondiale, un grup de aventurieri vest-europeni pusesera mana pe putere, dupa care incepusera sa faca o serie de lucruri bizare. Intai, constituisera un stat stiintifico-militar care apoi se faramita rapid in treizeci de statulete, fiecare aflat sub conducerea unei cor­poratii. Cand perioada de confuzie initiala se incheie, seful aventurierilor isi lua titlul de suveran ereditar. In ciuda caracterului sau fantezist, elementele conservatoare accep­tara aceasta pretentie de a-si aroga puterea si demnitatile unui „rege'. Insa dupa asasinarea „regelui', practicile demo­cratice fura abandonate. Sub conducerea fiicei mai mari a fostului monarh se instaura un regim ierarhic, extrem de rigid si pregatit sa se apere impotriva Marelui Judecator. Nu mai surprindea pe nimeni faptul ca multi jorgieni, indignati de pierderea drepturilor lor, devenira de bunavoie agenti ai Judecatorului.

Marin ridica mana pentru a restabili linistea, apoi incepu:

— Barbati si femei ai Jorgiei, am fost informat despre hotararea luata in Consiliile voastre in legatura cu asasinarea a o mie de functionari superiori ai regimului jorgian sau exe­cutarea lor, in caz ca vor fi capturati. Retineti ca va cer sa nu luati nici o masura contra reginei fara a ne preveni in preala­bil.

Nu le impuse nici o alta restrictie. De fapt, datorita cir­cuitelor care puteau fi grefate pe muschii oricui si prin care se putea transmite senzatia de durere, in cele mai multe ca­zuri, moartea era inutila. Numai ca delegatii nu stiau nimic despre instrumentul eficace de care dispunea Controlul.

— Ori de cate ori considerati necesara o asasinare, continua el, asigurati-va ca ati planuit totul cu atentie. In primele ore ale unei revolutii, un conducator poate aduna in jurul lui suficient sprijin pentru a pune in primejdie intreaga operatie.

Nu simtea nici un pic de mila fata de viitoarele victime. Milioane de oameni isi pierdusera vietile in cele trei razboaie atomice, iar indivizii care incercau inca o data sa faca sa renasca separatismul — sursa potentiala de viitoare razboaie — ii stateau pur si simplu in gat.

Publicul paru impresionat de seriozitatea lui. Ramase tacut tot timpul cat Marin expuse in amanuntime planul de actiune. Aceasta parte a discursului se termina cu cuvintele:

— Fiecare din voi va primi o lista de instructiuni. Incer­cati sa tineti minte pe dinafara continutul listelor, deoarece textul este scris cu cerneala simpatica si va disparea peste un timp.

Explicatia era falsa. Instructiunile nu erau scrise cu cer­neala simpatica. Erau imprimate electronic pe o substanta care semana cu hartia. Modelul electronic de pe fiecare foaie era distrus prin telecomanda. Apoi un alt mesaj era activat pentru scurt timp, dar era la randul lui anulat definitiv. Orice incercare ulterioara de a reconstitui textele originale avea drept rezultat o imbinare confuza de paragrafe separate, lipsite de sens. Metoda reprezenta o inventie a Laboratoarelor Electronice Trask.

Venise timpul sa expuna problema recompenselor, pe care Marin le enumera, fiind in acelasi timp atent la reactiile publicului. De obicei, oamenii se tradau in astfel de mo­mente. Daca un spion al reginei Jorgiei se afla in multimea de rebeli, se umplea de furie auzind cum comorile si pozitiile cheie din fruntea tarii sale urmau sa fie vandute. Detectoa­rele de minciuni, fixate cu dibacie pe fiecare scaun, indicau partial aceasta agitatie. Dar mai mult decat pe sensibilitatea instrumentelor, Marin se baza pe propria aptitudine de a ghici starile conflictuale interioare dupa expresia fetei sau miscarile trupului.

Chiar de la inceput pusese ochii pe un individ in jur de treizeci de ani, cu o infatisare de intelectual, asezat teapan in mijlocul salii. Multumit ca il descoperise, facu semnalul convenit si o secunda mai tarziu primi un bilet pe care scria: „Detectoarele va confirma banuielile'.

In timp ce citea biletul, se uita cu coltul ochiului la ofiterii de Control care se apropiau de suspect pe intervalele dintre scaune. Cand ajunsera in dreptul spionului se rasucira ca la comanda si, deranjand cateva persoane din auditoriu, isi inconjurara imediat victima. Aceasta se incorda, dar, vazand ca nu avea cum sa scape, nu schita nici o miscare de aparare. Oamenii Controlului il adusera pe podium. Marin linisti multimea.

— Am efectuat aceasta arestare pentru a va proteja, deoarece avem motive sa credem ca acest om este un spion. Poate cativa dintre voi il vor recunoaste dupa ce ii redam adevarata infatisare.

Din cauza vitezei cu care se intamplase totul, captivul avusese impresia ca visa. Cand isi dadu seama de realitate, incepu sa se zbata, dar era prea tarziu. Fu asezat pe un scaun si tinut cu forta acolo pana cand sosi un chimist care trans­porta un carucior cu rotile, incarcat cu felurite instrumente. Desi nu se grabea, laborantul isi cunostea bine treaba; exa­mina parul, sprancenele, obrajii, urechile, maxilarele si gura, folosind mai multe substante chimice si nu dadu gres.

Prizonierul isi schimba infatisarea sub ochii celor pre­zenti. Culoarea deschisa a parului se transforma in castaniu inchis, fata i se subtie si pali, iar ochii isi pierdura culoarea albastra ca de otel si devenira caprui, exprimand teama.

— E Kuda! striga brusc o femeie din public.

Marin arunca o privire intrebatoare in directia unuia din subordonatii lui, care mazgalea grabit cateva cuvinte pe o tabla neagra: „Inalta societate jorgiana — familiile sunt in mod traditional implicate in politica'. Apoi inainta pe po­dium si se adresa auditoriului:

— Doamnelor si domnilor, sunteti de acord cu mine — sper — ca suntem in masura sa ne ocupam de Kuda si de toti cei ca el. Aveti de facut lucruri mai importante decat deciderea soartei unui spion. Reluati-va ocupatiile voastre obisnuite, legale. Ne vom revedea peste trei zile, la Itnamu. Va salut, viitori conducatori ai provinciei Jorgia, in numele Marelui Judecator!

Fu aclamat de voci emotionate, putin isterice. Unii dintre ei urmau sa moara in trei zile — posibilitate pe care foarte probabil ca nu o banuiau. Iar Marin nu avea deloc intentia sa le spuna ca, dupa statisticile revolutiilor din trecut, morta­litatea medie printre conducatori era de douazeci la suta.

Dupa ce multimea iesi din sala, Marin se intoarse spre soldatii care il pazeau pe spion.

— Cercetati-l temeinic, apoi duceti-l in biblioteca, le or­dona el. Ma voi ocupa de el personal.

Un minut mai tarziu intra in biblioteca unde il vazu pe fiul lui stand in spatele biroului unde „murise' mai inainte. Incruntandu-se, se apropie de tanar, care se ridica, si lua pozitie de drepti.

— De ce nu esti in pat, David?

— Sunt la datorie. Baiatul se imbujora. Ma simteam foarte bine, am insistat si m-au lasat sa ma scol. Adun in­formatiile pe care mi le-ati cerut

Parea nerabdator sa fie la inaltimea cerintelor. Pentru moment Marin fu nehotarat. Ceea ce se intamplase fiului sau era mult mai important pentru el decat spionul jorgian. Si un minut — in acest caz doua — insemna timp pretios.

— David, chestia aceea din capul tau de care vorbeai cat de mult ai perceput-o?

— Am simtit-o cand au intrat oamenii aceia peste mine in incapere.

— Ii cunosteai?

— Nu-i mai vazusem niciodata. Dar ei ma cunosteau pe mine.

Marin recapitula rapid: Slater, Marele Judecator, cativa reprezentanti ai Controlului, personalul serviciului guverna­mental insarcinat cu pregatirea misiunii — suficiente per­soane erau la curent cu calatoria lui ca sa poata avea loc o scurgere de informatii.

David Burnley continua:

— Stiau de idealurile mele, stiau ca sunt impotriva razboiului. Probabil am vorbit prea mult la colegiu. M-au intrebat daca vreau sa ii ajut. Intai am spus nu. Jur, domnule. Dupa aceea am avut senzatia asta in creier. Ceva strain a pus stapanire pe mine si m-am auzit raspunzand da. Mi-au expli­cat ca voiau sa va controleze mintal ca sa opriti razboiul. Iar eu eram mereu de acord impotriva propriei mele vointe

Baiatul tremura pe masura ce inainta in marturisire.

— va jur, domnule

— Nu e nevoie, te cred, spuse Marin.

Il credea, intr-adevar. „Moartea' lui David fusese prea convingatoare si Marin era sigur ca primele cuvinte pe care le pronuntase imediat dupa recapatarea cunostintei erau invo­luntare. De fapt, cei doi spioni nu isi facusera un plan chiar atat de prost. Ce victorie ar fi fost daca ar fi reusit sa puna mana pe comandantul general in ajunul bataliei si sa-l tina sub control cu ajutorul drogurilor si hipnozei.

Se auzi o bataie in usa. Marin isi reveni din meditatie si merse sa deschida: erau gardienii care il aduceau pe Kuda.

— Un moment! ii ruga el, inchizand usa la loc.

Se intoarse spre Burnley.

— Vrem sa interogam aici un spion. Ia-ti, te rog, cartile si hartiile si du-te in gradina.

David incepu sa isi adune lucrurile, apoi se opri.

— N-as putea sa raman si eu ca sa ascult? intreba el. Marin refuza.

— Nu avem timp pentru un interogatoriu prea lung, asa ca va trebui sa fim duri.