Broasca de Vladimir Colin

Cand ma gandesc la vara aceea si ma intreb cum a fost cu putinta sa trec cu vederea peste cele ce se intamplau zilnic langa mine, imi raspund ca insolitul nu-si afla locul printre coordonatele existentei mele. Sunt un statistician innascut, om al realitatii cuceritoare. Educat in respectul acestei realitati, caut in ea explicatia rationala a fenomenelor cu care vin in contact, ceea ce mi se pare logic si firesc. Numai ca neprevazutul m-a gasit, de aceea, descoperit. De cum a patruns in mediul meu, m-am grabit sa-i fac fata, alcatuind un lant de rationamente valabile pentru tot ce rutina vietii mele a stiut sa acumuleze si a carui singura slabiciune consta intr-o neconcordanta fundamentala cu natura deosebita a fenomenului. Caci insolitul scapa din plasa judecatilor cotidiene, asa cum primejdia nu se lasa conjurata de ingeniozitatea strutului care-si ascunde capul in nisip. La un moment dat, fireste, orbirea nu mai e cu putinta. In vara aceea, de pilda, am renuntat la autolinistirea cu ajutorul unor subterfugii considerate pana atunci perfect rationale, in ziua cand frunzele nucului s-au inrosit in iulie, iar micile lui fructe, abia formate, au inceput sa iradieze lumini purpurii.

Dar stiu acum ca totul incepuse cu o luna mai devreme, inca pe cand Ioana se juca singura in gradina. Eu plecasem in zori catre locul pe care mi-l alesesem pe malul Dunarii, acolo unde trunchiul unei salcii cazute imi ingaduia sa arunc undita mai departe, si nu-mi amintesc sa fi inregistrat nimic neobisnuit. Dupa munca de un an de zile intr-un birou capitonat cu dosare si tapisat cu diagrame, ma lasam furat de imaginile vacantei. Cate un slep luneca somnoros la uriasa departare de uliul ce se rotea pe cerul transparent, soarele incalzea pamantul, din care urca dulceagul miros al verii, in vreme ce, destramat in linistea apei, urmaream fara pasiune leganarea jucausa a plutei. Nici o presimtire nu m-a avertizat ca nu voi mai trai multe asemenea zile pasnice.

Cand soarele s-a ridicat binisor, mi-am strans undita. Cum nu-mi propusesem sa prind mai multi pesti decat stiam ca pot prinde, m-am indreptat cu inima usoara catre casa, leganand cele cateva marunte vietati argintii care mai tresareau in minciog si pe care le destinam pisicii gazdei. Eram toropit de soare si abia asteptam sa ma lungesc in racoarea odaii pe care o inchiriasem. De-a lungul gardurilor de nuiele marginind malul am lunecat incet, bucurandu-ma de oboseala raspandita in mine ca o apa densa, si am intrat pe portita gradinii dand catre Dunare, asa cum privesc toate gradinile din Solzosu, catun ce pare trecut printr-un laminor si ale carui case putine se insira intre Dunare si sosea.

In gradina, Ioana m-a intampinat plangand. N-a avut parte de mangaierile maica-si, moarta cand i-a dat viata si, ca si cum nenorocirea abatuta atunci asupra noastra ar fi insemnat-o pentru totdeauna, a vadit inca din primii ani o neobisnuita maturitate. E o fetita smeada, cu fata prelunga, incadrata de torsadele cozilor negre. Tacuta, priveste ganditoare, de parca ar cantari lumea si oamenii, dar e cuprinsa uneori de izbucniri de veselie care ma inspaimanta. Atunci sare ca o minge si rade, aparent fara pricina. Doctorii mi-au spus ca e o veselie de „compensare”. Altminteri, grava, se misca putin, desi e indatoritoare si gata sa implineasca orice rugaminte careia ii pricepe rostul. Impotriva convingerilor ei insa, nimeni n-o poate hotari sa ridice un deget.

Un asemenea copil plange rar. De aceea, m-au inspaimantat lacrimile cu care m-a intampinat in dimineata cand ma inapoiam linistit de la pescuit.

- Ce s-a intamplat? am strigat, zvarlind minciogul cu undita si repezindu-ma s-o iau in brate.

- Broasca! A ingaimat, printre hohote. O broasca rea

- Care broasca?

- Una rosie! O broasca rea Am vrut sa ne jucam impreuna. Am luat-o in mana dar ea m-a intepat

Si mi-a intins mana dreapta. Palma si pielea degetelor erau intr-adevar rosii, ca urzicate.

- Unde e broasca? am intrebat.

- Am aruncat-o in groapa. Drept pedeapsa

N-am mai stat sa intreb in ce groapa o zvarlise si, ca un orasean care auzise ceva despre existenta unor broaste raioase, am luat-o in casa si i-am dezinfectat palma cu alcool, dupa care am uns-o cu o alifie. Se plangea de mancarimi si toata ziua am vazut-o frecandu-si palma si pielea gingasa a degetelor. Cand s-a culcat, a lasat sa-i atarne bratul drept, ca si cum n-ar fi putut rabda ca palma sa-i atinga cearsaful sau fata de perna. De cateva ori mi s-a parut ca vorbeste prin somn, dar n-am fost sigur ca rostise intr-adevar cuvintele „broasca rosie”. Ea, care doarme cu linistea obiectelor, s-a zvarcolit intruna si a trecut anevoie noaptea.

- Ce-ai visat? am intrebat-o, de aceea, dimineata.

Nepasatoare, a ridicat din umeri:

- Am uitat!

Desi inca rosie, palma n-o mai supara. Cand am iesit in gradina, Ioana parea cea dintotdeauna, asa ca am intrebat daca-si amintea ca zvarlise ceva cu o zi inainte.

- Sigur, a spus. O broasca rea.

- Unde ai zvarlit-o?

Lasandu-mi privirile sa lunece peste straturile de legume si flori, mi-am adus aminte ca gazda noastra sapase intr-adevar cu doua zile inainte niste gropi putin adanci, in care voia sa planteze nu mai stiu ce. Acum gropile erau astupate. Ioana a facut cativa pasi printre straturi, s-a repezit dintr-o directie intr-alta, apoi a sovait, marturisind:

- Nu mai stiu

- Si broasca era chiar rosie, rosie?

- Da, a spus Ioana. Si n-avea picioare!

Am privit-o mirat.

- Cum asa, n-avea picioare?

- Bine. N-avea! Si facea uite-asa, uite-asa

Lipindu-si palmele, a inceput sa le departeze si sa le apropie ritmic, incercand sa sugereze palpitarea ciudatei vietati.

- Prostii! am spus. Nu exista broaste fara picioare. Pesemne ca n-ai apucat sa le vezi

De asta data m-a privit lung si a zambit cu ingaduinta.

- Am vazut-o bine, taticule. Am luat-o si in mana. Era rosie.

Si s-a uitat la palma iritata de atingerea pielii raioase a animalului. Fireste, eram intrigat. Dar nu acordam prea multa incredere observatiilor unei fetite de sase ani, care avusese pana atunci prilejul sa vada o broasca mai degraba in cartile cu poze. N-aveam insa nimic de facut si cred ca mai mult din pricina asta am prelungit cu inca o clipa discutia.

- Si cum avea pielea? am reluat deci, cam in zeflemea.

A raspuns indata, fara sa stea pe ganduri:

- Neteda. Ca o minge rosie.

Edificat, am ras de-a binelea si am schimbat vorba. Nu era pentru prima oara cand ma incredintam de puterea imaginatiei copiilor. Mi-am amintit ca la ultima aniversare a Ioanei am intrat pe neasteptate in odaia ei, plina de prichindei, pe care i-am surprins stransi roata in jurul unui scaun rasturnat.

- Sst, mi-a soptit Ioana, intorcand catre mine o fetisoara schimonosita de groaza. Sa nu-l trezesti!

Scaunul era un leu adormit

Cam de aceeasi natura trebuie sa fi fost si broasca rosie, mi-am spus si, luand-o de mana, am pornit amandoi la plimbare. Mergeam ca doi oameni mari, schimband arar cate o vorba si multumindu-ne sa admiram mai mult in tacere, caci Ioana simte cand n-am chef sa ma las coplesit de cascada intrebarilor si stie sa respecte tacerea. Ne-am plimbat cu barca pe Dunare, am facut o baie si ne-am intors acasa. Ziua a trecut fara incidente.

Dar a doua zi am fost martorul unei intamplari care m-a pus pe ganduri. Imi luasem o carte si ma instalasem sub coroana nucului crescut intr-un colt al gradinii, in vreme ce Ioana juca „urma scapa turma” cu tancii gazdei si cu alti copii din vecini. In atmosfera calma a vacantei, strigatele si rasetele lor nu ma suparau, dimpotriva, mi se pareau odihnitoare, si cred ca am atipit chiar, cu cartea pe genunchi. Cand am deschis ochii am vazut ca, lipita cu tot trupul de trunchiul nucului, Ioana „se facea”. Isi varase fata in indoitura bratului stang, in vreme ce bratul drept ii atarna moale, cu palma rasucita in afara. Tin minte ca am observat roseata pielii si ca m-a mirat persistenta iritatiei, de care, din fericire, nu se mai plangea.

- Gata? a strigat Ioana, fara sa-si ridice capul.

A mai asteptat o clipa si, neprimind raspuns din partea tovarasilor de joaca grijulii sa nu-si tradeze pozitiile, s-a intors cu spatele catre nuc. Apoi, spre marea mea mirare, am auzit-o strigand:

- Marioara! Dupa salcia de langa gard, un, doi, trei Ghita! Dupa cotetul porcului, un, doi, trei Vasile! Cocotat in mar, un, doi, trei

Si asa, pe rand, a numit ascunzatorile in care ceilalti se pitisera. Unul cate unul, copiii ieseau acum la vedere si se apropiau de noi, privind pe sub sprancene. Intelegeam ca se sfiesc din pricina mea, dar ca, daca n-as fi fost de fata, ar fi contestat jocul. Era limpede ca Ioana nu „se facuse” cinstit. Mi-am varat nasul in carte, prefacandu-ma ca nu observasem nimic. Ioana era surescitata, vesela si mandra ca descoperise toate ascunzatorile fara sa schiteze macar gestul de a-i cauta pe cei ce se straduisera s-o deruteze.

- Cine „se face” acum? a intrebat, dar nimeni nu i-a raspuns.

Mutandu-se de pe un picior pe altul, toti o priveau neprietenos.

- Eu nu ma mai joc, a indraznit Ghita, unul scurt si indesat.

Apoi, tragandu-si hotarat nasul, s-a rasucit pe calcaie si a pornit catre poarta.

- Nici eu, a spus Marioara.

Dezamagita, Ioana ii privea cu aerul ca nu intelege, ceea ce m-a mahnit indeosebi.

- De ce? a strigat. E inca devreme

Dar, tacuti, copiii se departau incet. Apoi o luara la goana, si curand le auziram glasurile de cealalta parte a gardului de nuiele.

Eram suparat si mahnit. Aveam o incredere deplina in fetita mea si iata ca o surprinsesem trisand, mai mult, prefacandu-se a nu intelege ca toti ii descoperisera inselatoria. N-am vrut sa ma amestec in joaca lor, dar simteam ca acum trebuia sa lamuresc lucrurile. Cred ca glasul mi-a tremurat putin cand am intrebat:

- De ce ai facut una ca asta?

A intors catre mine o fata deznadajduita.

- Dar ce-am facut? De ce s-au suparat?

- Intelegi, prin urmare, ca s-au suparat

- De ce? Doar n-am facut nimic rau!

Am tacut o clipa. Apoi i-am intins mana.

- Ioana, vino-ncoa. Asa. Uita-te in ochii mei.

S-a uitat. Mi-a rabdat privirile, apoi s-a inrosit si si-a dus degetele la buze.

- Cum? Crezi ca eu? Si ei?

Isi juca atat de bine rolul incat, daca n-as fi fost de fata la joaca lor, as fi jurat ca fusese invinuita pe nedrept. Ochii i se umplusera de lacrimi. Apoi am simtit-o indarjindu-se si tot sangele i-a fugit din obraji.

- Sa le fie rusine! a strigat. I-am gasit repede si s-au suparat.

Desi nu-mi era usor, am hotarat sa-mi pastrez calmul si i-am vorbit rar si apasat:

- Nu s-au suparat pentru ca i-ai gasit. S-au suparat pentru ca te-ai uitat si ai vazut unde s-au ascuns.

- Nu-i adevarat!

- Nu? Cum de-ai stiut unde se pitise fiecare?

Atunci am vazut-o descumpanita. Oricat de curios ar parea, am avut impresia ca se intreaba si ea cum ii descoperise atat de repede.

- Nu stiu, a soptit. Am stiut. M-am intors si am stiut.

Mi-a fost cu neputinta sa scot altceva de la ea. Nu s-a invoit in ruptul capului sa recunoasca o vina evidenta si, cu atat mai putin, sa le-o marturiseasca si tovarasilor de joaca. Ceea ce nu parea decat o greseala copilareasca devenea dovada unui caracter rau, asa ca am pedepsit-o, ne ingaduindu-i sa se plimbe cu mine a doua zi. Pentru Ioana, pedeapsa era suficienta. Dar cum copiii se cearta si se impaca ascultand de legile lor, am gasit-o la intoarcere jucandu-se cu cei carora socoteam ca are a le cere iertare. O facuse, poate? Nu pareau sa-i poarte pica, desi pe mine intamplarea ma tulburase, zdruncinandu-mi increderea in propriul meu copil.

Au urmat zile calme, cand n-am avut de inregistrat decat surpriza de a descoperi ca iarba si frunzele de papadie de pe o mica portiune a gradinii isi schimbasera culoarea. Langa ele vegetatia era verde, dar pe o jumatate de metru patrat, mai exact inauntrul unui cerc cu raza de o jumatate de metru, iarba si frunzele se inrosisera. N-as fi dat probabil atentie faptului daca nu m-ar fi izbit natura neobisnuita a culorii. Imi amintesc ca mi-am intrebat gazda daca nu cumva rasturnase acolo vreo oala cu vopsea, dar omul se arata si el intrigat. Nu am alt cuvant decat rosu pentru a numi culoarea pe care o capatasera frunzele si iarba, desi stiu ca nu era ceea ce suntem obisnuiti sa recunoastem ca atare. Nici una dintre nuantele familiare ale culorii nu se potrivea tonalitatii de rosu ivita acolo, in gradina. Veti intelege ceva din precizarea ca rosul acela parea sa contina inca cel putin trei culori, absolut nedetectabile in gama de rosu? Albul, negrul si o culoare nedefinita, poate vanata. Compusul era, si nu era, rosu. Mi-am spus ca un copil varsase probabil acolo o sticla cu cerneala care, in amestec cu pamantul si atacand clorofila, daduse nastere uimitoarei combinatii de culori. Apoi, fara a-mi mai bate capul, am plecat la pescuit.

La intoarcere am descoperit-o pe Ioana culcata langa pata rosie, peste care isi plimba intr-una palma, ca si cum ar fi mangaiat locul. Absorbita de jocul ininteligibil, nu m-a observat si am putut-o privi o vreme, descoperind cu mirare expresia de duiosie ingandurata cu care mangaia iarba.

- Ce faci acolo? am intrebat-o fara a ridica glasul, ca sa n-o sperii.

A tresarit totusi si si-a ascuns palma la spate.

- Stii? Poate ca nu era rea, a spus.

- Cine?

Si-a intors privirile catre pata rosie si a soptit, abia auzit:

- Broasca

Abia atunci am facut legatura dintre culori si, cu un simtamant neplacut pe care n-am incercat sa-l definesc, am intrebat-o:

- Vrei sa spui ca tu aici ai aruncat-o?

- Poate ca era o fata fermecata, a rostit cu un firicel de glas in care tremura o cainta fara margini. S-a speriat cand am luat-o in mana. Si s-a aparat

- Dar ai cautat odata si n-ai mai gasit locul!

Document online: Holopoem - estetica paradoxismului poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor / eu poetic Lucrare: Perioada pasoptista - tendinte de ordin cultural si literar

- Nu

- Si acum numai pentru ca iarba s-a inrosit?

A intors catre mine o fata deznadajduita si am vazut ca-i tremurau buzele.

- Cred ca n-am facut bine

Vacanta aceea, era limpede, nu-i pria. Ceva imi sensibilizase fetita, facand-o sa-si piarda echilibrul, calmul, pe care i-l admiram.

- Esti mica si prostuta, am spus, aplecandu-ma si ridicand-o. Iar ca dovada, uite, o sa sapam aici si o sa vezi ca nu gasim nici o broasca!

Ca o zvarluga mi-a tasnit din brate si a alergat catre magazia in care stia ca se pastreaza uneltele. Urmarind-o cu privirea, ma intrebam ce ma indemnase sa-i fac neasteptata propunere si mi-am dat seama ca simteam nevoia sa verific povestea broastei rosii. „Uite cum se prosteste omul!” - mi-am spus, fara convingere. Apoi am luat sapa din mana Ioanei si m-am pus pe treaba. N-am gasit, fireste, nimic, dar in pamantul negru, ca oricare pamant, radacinile plantelor erau rosii.

- Ai vazut? am intrebat-o pe Ioana, astupand groapa. Hai sa ne spalam pe maini si sa nu ne mai gandim la broaste fermecate!

Tacuta, a ridicat o papadie pe care nu apucasem s-o replantez, asa cum facusem cu celelalte si cu smocurile de iarba. De la radacina si pana la floare era toata rosie. Am intrat in casa si Ioana a pus papadia intr-un pahar cu apa, asezat pe o lavita de langa patul ei. Nici la masa si nici dupa aceea n-am mai vorbit despre broasca ingropata, dar am surprins-o de mai multe ori privind floarea, cu o curiozitate parca tematoare. Stiam ca eroii povestilor pe care le citea traiau dupa moarte in plantele crescute pe mormintele lor si nu ma indoiam ca astepta sa desluseasca vreun semn al metamorfozarii broastei in papadia din paharul de pe lavita. Ca sa n-o tulbur degeaba, nu i-am mai spus insa nimic si m-am prefacut ca nu-i inteleg privirile.

In noaptea aceea am avut un vis ciudat. Adormisem pesemne in gand cu povestile, pentru ca am vazut cum din palma Ioanei tasneau niste vapai rosii, care oscilau neintrerupt, tremurand. Saltau brusc si indata, ca inspaimantate de avintul cu care pornisera, se retrageau pentru a se repezi iarasi, intr-un elan lipsit de vigoare. Si deodata am vazut ca si din floarea de papadie de la capataiul ei pornesc, inaltandu-se si coborand intr-un joc sovaitor, aceleasi licariri purpurii. Intensitatea fluxului a crescut treptat si razele au inaintat, palpaind din amandoua partile ca niste degete luminoase care se cautau, apoi au alcatuit un pod incandescent. Si, s-au unit.

Imi amintesc sentimentul bizar cu care am privit imponderabila punte ce lega in bezna incaperii palma Ioanei de floarea din pahar. Daca ma gandesc bine, nu era numai mirare, ci si simtamantul complex al detectarii unei anomalii care, ciudat, nu trezea in mine oroare. Ma miram de ceea ce vedeam, dar intelegeam ca era efectul povestilor la care ma gandisem inainte de a adormi si - nu stiu cum sa spun - as fi dorit sa contribui la consolidarea fragilei legaturi luminoase, boltita ca un minuscul curcubeu sub tavanul scund. E poate curios, dar nu incercam nici un fel de spaima, ci resimteam, dimpotriva, regretul neputintei de a participa la strania comuniune si o admiratie pe deplin constienta.

Dimineata, de cum s-a trezit, Ioana mi-a cerut „ceva alb, care se mananca”. Dar copiii formuleaza ades dorinte ciudate, asa ca nu i-am dat atentie. Dupa un timp, ca si cum s-ar fi gandit mai bine, a precizat ca vrea o bucata de zahar.

- Asteapta sa-ti bei laptele, am spus.

- Dar nu-i pentru mine! Vreau sa i-l dau papadiei, in apa

Veti spune ca sunt lipsit de imaginatie; n-am stabilit insa nici o legatura intre cuvintele ei si visul, sau ceea ce mai consideram inca drept visul din noaptea trecuta. Dealtfel, de visat visasem eu, iar cuvintele Ioanei nu puteau avea nici o legatura cu ceea ce mi se nazarise in somn.

- Ce ti-a venit? m-am multumit sa intreb, fara sa bag de seama ca avea sa raspunda asa cum mi-a mai raspuns si cand o intrebasem cum de stiuse unde se ascunsesera copiii cu care se juca:

- Asa M-am uitat la ea si am stiut!

Zona plantelor rosii se intindea in gradina si gazda noastra mi-a aratat ca pana si albele flori ale reginei noptii se impurpurasera. Cand s-au deschis pe seara mi s-a parut ca devenisera stralucitoare, ca iradiau o palida lumina rosie. Poate din pricina nuantei lui neobisnuite n-am socotit niciodata ca rosul acela e sinistru, de asociat cu culoarea sangelui, de pilda. Ca in visul meu, sugera mai degraba notiunea de feerie, cu toata frumusetea excesiva si nefamiliara pe care o presupune. Erau feerice florile incandescente impodobite cu frunze rosu, pe tulpini rosii crescute printre stergarele de iarba rosie. Feerice, deci tulburatoare.

Pescarul la care sedeam in gazda soptea ca nu-i lucru curat si eram nevoit sa-i dau dreptate. Vorbeam cu glas scazut, asa cum se vorbeste in locurile ce inspira teama sau respect, cand ceva a falfait moale peste capetele noastre. Ioana a scos un tipat.

- Un liliac, a spus gazda.

Am vazut uluit ca Ioana isi ridica palma dreapta, cu gestul pe care-l facem cand vrem sa controlam daca ploua. Apoi a rostit cat se poate de firesc:

- Nu, nene. Trei lilieci!

Omul a ras ingaduitor, dar a fost prima data inaintea inrosirii nucului cand mi-am dat hotarat seama ca ceva se intamplase. Am intrat repede in casa si am privit cu luare-aminte palma fetitei mele. Palma avea temperatura celeilalte palme, a celei normale. Culoarea ei insa era culoarea pe care abia o admirasem in gradina.

Am stins lampa.

- Cate degete am aici? am intrebat cu glasul sugrumat, ridicand o mana si indoind degetul mic.

Am simtit cum isi ridica si ea mana dreapta, intorcandu-si palma catre mine. Glasul Ioanei a rasunat firesc, linistit:

- Patru.

Tremurand, am repetat experienta de cateva ori, dar incercarile n-au facut decat sa confirme ceea ce stiam: Ioana vedea cu palma maini drepte.

- E un joc nou? a intrebat de la o vreme. De unde-l stii?

- Un joc nou, da, am balbait.

Curand mi-am dat seama ca vede si prin lucruri, dar numai daca erau facute din materie organica. Vedea prin tablia de lemn a patului, prin patura de lana, prin pielea pantofului, dar nu distingea painea aflata intr-o cutie de tabla. Si, in tot timpul cat au durat experientele la care am supus-o, am simtit ciudata stralucire rosie a papadiei din paharul de pe lavita, ca o tacuta si atenta prezenta.

Nu mai e nevoie sa arat cat eram de tulburat. Nu puteam dormi si n-aveam cu cine sa ma sfatuiesc. Ceva se petrecuse, dar nu intelegeam nimic si, daca faceam totusi un efort de intelegere, ajungeam la explicatiile naive ale basmelor Ioanei. Incercam sa ma conving ca ma inselasem, fara sa pot acorda o clipa crezare unei asemenea absurde ipoteze. Ceva se intamplase, cu siguranta ca se intamplase, dar nu stiam ce si nu puteam intreprinde absolut nimic. In cele din urma, istovit, am atipit catre ziua.

Cand am iesit din casa am gasit nucul rosu, de la tulpina si pana la nucile abia rotunjite. Vegetatia de pe o jumatate din suprafata gradinii isi schimbase culoarea, si gazda scotea din pamant radacini de telina si de pastarnac, care pareau sfecle si morcovi si pe care se temea sa le manance. Daca pana atunci ciudateniile din gradina atrasesera mai mult copiii si starnisera comentariile babelor, de asta data autoritatile intervenira. Se perindara prin gradina oameni de la sfat, apoi de la raion si regiune. Aparura reporteri ai presei centrale si, intr-o dimineata, un omulet care se prezenta drept profesorul Cornea de la Institutul de biologie al Academiei. Ceea ce ziarele numira curand „Evenimentele de la Solzosu” intra, din punctul de vedere al receptarii si interpretarii faptelor, intr-o noua faza.

De asta data stiam. Destul de putin, fireste, dar nelinistea mea cu privire la Ioana nu se mai putea multumi cu jumatati de explicatii. I-am spus asta profesorului, care se mutase langa casa noastra si care intocmi in cea dintai seara un bilant.

- Trebuie sa credem ca Ioana a vazut intr-adevar ceva, ca a tinut acel ceva in palma, capatand insusiri miraculoase daca le raportam la scara insusirilor umane, mai mult, ale insusirilor faunei cunoscute, in genere. Bun Acum, ce era? O fiinta? Un obiect? Greu de spus. Ar trebui sa recuperam broasca rosie, ceea ce mi se pare dificil, daca nu improbabil. Dar o sa incercam. Oricum, indiferent de natura ei, cunoastem efectele prezentei acestei „broaste” in gradina. In primul rand, transmiterea culorii rosii. Apoi, o sensibilizare neobisnuita a materiei organice. Palma Ioanei a devenit atat de sensibila incat vede. Dar plantele rosii? Ce insusiri noi li s-au comunicat? Iata ceea ce va trebui sa stabilim in primul rand.

Il urmaream in vreme ce vorbea si admiram echilibrul natural dintre infatisarea obisnuita a omului si banala claritate a gandurilor sale Profesorul era marunt, slab si chel. Numai sprancenele lui puteau atrage atentia, dar nu cred ca valoarea cuiva se masoara dupa cantitatea de materie piloasa care-i strajuieste privirile. Neinsemnatul profesor nu avea nimic din caracterul impozant al unui om de stiinta, asa cum mi-l inchipuiam, si am regretat ca cei de la Bucuresti trimisesera, la Solzosu doar un cercetator de mana a treia. In seara aceea m-am aratat destul de sceptic dupa ascultarea bilantului pe care-l intocmise si i-am replicat ca tot atata ar fi putut spune si Ioana. A ras neasteptat de vesel, declamandu-mi ca, de cum imi vazuse fetita, nu se indoise de inteligenta ei. N-am gustat aprecierea implicita la adresa inteligentei mele, asa ca ne-am despartit cu destula raceala.

A doua zi, in vreme ce o echipa de sapatori rascolea gradina incercand sa dea de urma ramasitelor broastei rosii, profesorul a stat din nou de vorba cu Ioana.

- Ce mai face papadia noastra? Au fost primele lui cuvinte, si, marturisesc, m-a miscat faptul ca i se adresa astfel fetitei.

Dar mi-a fost dat sa-mi amintesc indata cu neplacere de felul cum imi apreciase cu o seara inainte insusirile intelectuale.

- E trista, i-a raspuns Ioana, fara sa se insele asupra cuvintelor, asa cum ma inselasem, eu, indreptandu-si privirile catre floarea din pahar.

Oricat de ciudat ar parea, Cornea se referise intr-adevar la papadie. Abia acum imi dadeam seama ca nu uitase visul pe care i-l povestisem, deoarece ma rugase sa nu omit nimic ce putea fi pus in legatura cu fenomenele la care asistasem. „Ce dumnezeu - mi-am spus - doar nu crede intr-adevar?”

- De unde stii? a intrebat si, spre marea mea mirare, Ioana a soptit:

- Mi-a spus azi-noapte

- Asta-i altceva, s-a invoit Cornea. Intr-un basm care-mi placea tare mult, floarea se dadea de trei ori peste cap si se facea om

- Adevarat, a spus Ioana. Dar ea. Nu s-a dat peste cap. A venit pe intuneric.

- Vrei sa spui, in timp ce dormeai? A intrat in visul tau?

- Nu, a spus Ioana. Nu dormeam. Stateam asa, in pat, dar nu dormeam.

- E greu sa-ti amintesti cand dormi si cand nu, a rostit sententios Cornea, clatinandu-si chelia.

- Da, dar eu stiu. Numai cand nu dorm vad podul de foc.

Am tresarit, incercand sa ma conving ca nu auzisem bine. Auzisem perfect. Calma si grava, asa cum o cunosteam, Ioana imi dovedea ca nu visasem. Ma desteptasem fara sa-mi dau seama si, la hotarul dintre constiinta si somn, luasem drept vis ceea ce se petrecea sub nasul meu. Totul era si mai nelinistitor decat socoteam

- Poate ca podul asta creste de la palma ta la floare si cand dormi

Ioana a tacut o clipa, cantarind in minte greutatea argumentului. Apoi a rostit linistita:

- Poate, dar atunci nu-l vad.

- Ai dreptate, a ras Cornea. Esti o fetita desteapta si-mi place sa stau de vorba cu tine. Asadar, nu dormeai A venit pe intuneric.

- Nu, n-am zis bine, s-a incurcat Ioana. N-a venit chiar ea. A venit lumina, a facut podul si atunci eu

- Inteleg, a ajutat-o Cornea. Cand se face podul, incepi s-o auzi. Altfel n-o auzi deloc?

- Nu. Dar stii glasul Ioanei a coborat pana intr-atat incat abia i-am mai prins vorbele: Eu aud cu palma

Il privea cu teama, asteptandu-se sa nu fie crezuta. Nici eu n-as fi crezut-o, marturisesc. El insa i-a apucat mana dreapta, i-a intors palma in sus si a zis, firesc, fara umbra de ironie:

- Bineinteles.

Dupa care a scos din buzunar o lupa si, aplecandu-se, a prins sa examineze palma rosie, ca manjita cu vopsea.

- Un lucru nu pricep, a mai adaugat, urmandu-si cercetarea. Cum vorbeste papadia? Asa cum vorbim noi doi, folosind cuvinte?

Fetisoara Ioanei a vadit efortul pe care mintea ei il facea, straduindu-se sa gaseasca raspunsul potrivit.

- Eu nu, nu cred Nu sunt cuvinte. Deodata, fara sa vreau, stiu. S-a oprit o clipa si a facut ochii mari: Se poate? a intrebat cu teama, mirata parca si ea de ceea ce descoperise.

- Se poate, a linistit-o Cornea. Asa mi-am si inchipuit Dar ce ti-a mai spus?

- Ca vrea sa fim prietene. M-a rugat sa n-o parasesc, sa n-o las sa moara

- O punem noi in pamant si-o ingrijim cum trebuie. A mai spus si altceva?

- Nu, a raspuns Ioana. Atat. I-e tare frica

- Dar tu, tu nu-i vorbesti deloc?

- Ii spun ca n-o s-o parasesc, c-o s-o iau acasa, la Bucuresti

Ochii lui Cornea lucira deodata sub periile aspre ale sprancenelor. Mi s-a parut ca sprancenele i se zburlesc si se infoaie ca doi pui de arici, incercand sa acopere, sa ascunda stralucirea ochilor.

- Si te intelege? Iti raspunde?

- Sigur ca da, a spus Ioana. Suntem prietene.

Cornea a rasuflat o data adanc si, pentru o clipa, a inchis ochii. Nu m-am varat in discutia puerila pe care o incepuse cu Ioana, intelegand ca voia sa se imprieteneasca si sa-i castige increderea. Admitand realitatea puntii luminoase, dialogul dintre ea si floare nu era totusi cu putinta si nu ma indoiam ca profesorul stia asta mai bine decat mine. Aflasem ca are un baiat si-mi dadeam seama ca se pricepe sa maimutareasca gandirea copiilor intr-un fel care, e drept, m-a cam sacait intotdeauna. N-am intervenit, poate si pentru ca n-am crezut nici o clipa ca pune temei pe elucubratiile unei fetite de sase ani, desi mimase un interes nelalocul lui sau, mai bine zis, tocmai de aceea.

Intre timp, sapatorii rascoleau gradina, ajutati chiar de catre gazda noastra, care voia s-o vada cat mai repede „curatata”, odata ce se hotarase sa nu se atinga de legumele „spurcate”. Oamenii au muncit pana spre seara, dar - ca si mine - n-au izbutit sa gaseasca nici urma de broasca. Gradina, in schimb, parea devastata, ca un camp de batalie, si Ioana privea cu strangere de inima florile rosii rasturnate de cazmale, rupte si strivite sub picioare. L-a ajutat, de aceea, cu draga inima pe Cornea, care aduna si sadea in ghivece cate un exemplar din fiecare floare sau leguma. De bunaseama, n-a uitat nici papadia din pahar, pe care a mutat-o cu mainile ei in cea mai frumoasa glastra.

Impreuna cu profesorul, sapatorii au plecat in cele din urma, si gradina s-a cufundat intr-o tacere pe care nici glasurile pasarilor n-o mai tulburau, intunericul ascundea pamantul rascolit, iar stelele scaparau mari si multe, asa cum n-aveam prilejul sa le vedem de la fereastra blocului in care locuiam la Bucuresti. Odata cu stralucirea lor a crescut si vapaia rosie a nucului.

Inchipuiti-va pomul cu fructe de rubin din basmele copilariei si veti intelege simtamantul cu care nu numai Ioana il privea. Asezati la oarecare departare, ne lasam furati de vraja pe care o raspundea si taceam amandoi. Din nou m-a izbit faptul ca nucul, transfigurat si parand un somptuos personaj de feerie, nu-mi inspira nici neliniste si nici teama. As fi ramas multa vreme cu ochii la palpairile lui, fara ganduri si fara dorinte, daca cineva nu s-ar fi apropiat de noi, rupand farmecul. L-am recunoscut cu neplacere pe profesor, care venise cu un scaun si se aseza acum langa Ioana.

- Frumos, nu? am spus intr-o doara, nevoind sa ingadui tacerii sa-i arate ca prezenta lui ne stanjenea.

Dar Cornea nu parea dispus sa-mi aprecieze politetea. Din capul locului se asezase langa Ioana, care statea cuminte, cu mainile pe genunchi. L-am vazut intinzand bratul, apucandu-i mana dreapta si rasucind-o cu palma in sus. Asa cum statea, Ioana parea sa ceara pomana. Parca te ruga sa-i pui un ban in palma desfacuta.

- Ioana, stai frumos, am protestat, dar Cornea si-a lasat mana peste palma ei.

- Nu, lasa. Ramai asa!

Am fost gata sa-i spun vreo doua, pentru ca era culmea sa-nceapa sa-mi dea lectii in privinta felului cum se cuvenea sa ma port cu Ioana, dar cuvintele mi s-au oprit pe buze. De unde fructele micute ale nucului iradiau fiecare o lumina rosie egala, adunandu-se in masa palpaitoare din fata noastra, ca si cum cineva ar fi deschis deodata nenumarate robinete invizibile, un fel de tasnituri luminoase crescura din nucile abia implinite. As fi putut jura ca sub ochii mei fusese rasucita cheia unor neobisnuite fantani arteziene, ale caror jeturi de apa prindeau sa salte cu tot mai multa putere sub stralucirea purpurie a reflectoarelor. Era un spectacol atat de neobisnuit, multiplicand si respirand in mare ceea ce luasem drept o plasmuire de vis in noaptea cand din floarea papadiei pornisera aceleasi raze, incat am incremenit si mi-am inclestat degetele pe lemnul scaunului. Intorcandu-mi privirile catre Ioana, am vazut, dupa cum ma asteptam, ca marunte tasnituri rosii izvorau si din palma ei. Daca m-as fi speriat, as fi oprit imediat totul, dar feerica priveliste nu destepta in mine, din nou, decat o mirare neincrezatoare, o exaltare ciudata si amarul sentiment al izolarii, al excluderii de la ininteligibila legatura dintre Ioana si straniile fenomene luminoase.

Colosala arteziana purpurie si-a inaltat spre cer coloana in care desluseam firicelele stralucitoare pornite din bulbul fiecarei nuci, a tremurat o clipa intr-o suprema incordare, apoi, descriind brusc o curba, si-a prabusit suvoiul scaparator in palma Ioanei. Am scos un strigat, temandu-ma ca masa incandescenta o va strivi, dar fata mea a primit torentul de raze fara o tresarire si, la paradoxala lumina de cuptor rece, ca a unui indescriptibil amurg, i-am vazut fata pe care un zambet extatic incremenise. Narile-i frematau si printre buzele intredeschise rasuflarea i se precipita in ceea ce mi s-a parut a fi un straniu gafait calm.

- Iti vorbeste? a soptit Cornea.

Am inteles prea tarziu ca premeditase „intalnirea”. Ioana a tacut o clipa, apoi a prins a rosti repede, cu glasul intretaiat, de parca s-ar fi grabit sa transmita mesajul, pe masura ce-l receptiona:

- Durere oh, durere! De ce? Gradina totul ravasit, ucis

Nu-mi credeam urechilor, desi aveam confirmarea faptului ca profesorul nu se jucase dimineata cu Ioana, incercand sa afle ce-i spusese papadia, inca nu puteam crede, nu voiam sa cred, dar suvoiul razelor rosii era prin el insusi un spectacol greu de crezut si-mi dadeam seama ca-l admiteam numai pentru ca tinea acolo, sub ochii mei. Daca mi s-ar fi povestit ceea ce vedeam, daca altcineva ar fi vazut nucul prefacut intr-o extraordinara arteziana luminoasa, cu siguranta ca nu i-as fi dat crezare.

- Ce s-a intamplat? intreba acum Cornea. Ce era broasca rosie?

Inmarmurit, priveam ploaia de foc. Ioana se zbuciuma pe scaun si cuvintele i se ingramadeau chinuit pe buze.

- E greu, nu pot nu inteleg Nu stiu sa spun

- Spune cum intelegi, a indemnat-o Cornea cu o nefireasca rabdare.

- Totul e una iarba, piatra si omul La ei nu sunt oameni. Sunt copaci, copaci mari, mari cu frunze rosii cu ganduri in fructe, pentru ca sunt rosii, fructele verzi n-au ganduri, numai fructele rosii.

- Unde, la ei?

- Departe, departe unde copacii sunt rosii. De mult voiau sa vina, dar nu se misca, nu merg. Stau si se gandesc. Multe, multe ganduri si acum a venit broasca si noi am stricat totul si oh, cata durere!

- Cum a venit?

- Nu stiu, e greu Un bat de foc rosu. Nimic nu-l opreste Au murit pentru el copacii, multi, multi ca sa-i dea puterea lor. Au zis ca mor, dar sa ajunga la noi. Si noi am stricat totul

- Dar broasca? Ce era broasca?

- Nu era broasca, era batul. Puterea batului Ei gandesc, fructele rosii gandesc Pe pamant batul s-a strans, s-a ghemuit. Toata puterea copacilor era acolo, ca un pumn rosu. Un pumn de ganduri. Ca sa-i ajute si pe copacii verzi sa gandeasca, sa-i faca si pe ei rosii

- Dar de ce? De ce l-au trimis?

- Ca sa stie. Si sa stim si noi Copacii rosii gandesc. Sa gandim impreuna

- N-a fost zadarnic! Spune-i asa, n-a fost zadarnic. O sa cercetam frunzele si fructele rosii. O sa aflam. Stim si noi ca totul e una si o sa ajungem sa inrosim frunzele de pe Pamant, daca trebuie Pe el o sa-l ocrotim. Sa nu se teama!

- Cercetati, aflati! El are sa moara la iarna. Frunzele si nucile au sa-i cada si la anul va avea din nou frunze verzi si nuci proaste, verzi. Puterea se duce, se schimba La noi nu-i ca la ei

- Spune-i asa, a inceput din nou Cornea, dar Ioana s-a ghemuit pe scaun si a soptit istovita:

- Nu mai pot

Cu un gest reflex si-a rasucit palma, lipind-o de genunchi, si am avut impresia ca inchide o carte. Arteziana luminoasa s-a retras brusc. Coloana scaparanda purpuriu a mai tremurat o vreme pe cer, descrescand intr-un tremur dureros, apoi nucile au ramas invaluite in aura lor rubinie.

Cornea si cu mine ne-am rasucit in acelasi timp catre Ioana.

- Te-am obosit prea tare? a intrebat, in vreme ce o luam in brate.

- Mi-e somn, a soptit Ioana, lasandu-si capul pe umarul meu.

Cred ca adormise inainte de a o vari in pat.

- Nu trebuie s-o obosim peste masura, mi-a spus mai apoi Cornea, de parca eu as fi obosit-o. Are manusi?

- Ce sa aiba?

L-am privit cam cu indoiala, dar tot ce se intimpla era atit de neobisnuit incat nu stiu de ce m-am mai mirat. Dealtfel, m-am auzit raspunzandu-i asa cum li se raspunde nebunilor, pe un ton blajin:

- E vara. Ce sa faca vara cu manusi?

- Adevarat, a incuviintat. Atunci inveleste-i mana dreapta cu un fular, cu o carpa, cu orice intelegi, trebuie sa se odihneasca. Sa se refaca.

De asta data l-am inteles.

- Crezi ca si prin somn papadia..?

- Nu stiu. Poate chiar nucul, pe fereastra Si acum Ioana trebuie sa doarma.

M-am intors in odaia in care papadia stralucea, dar amintindu-mi ca razele strabateau materia organica am invelit mana Ioanei cu foita de staniol a unui pachet de ciocolata, legand-o pe deasupra cu o sfoara. Afara, in tinda, Cornea inca nu plecase.

- Ce spui de toate astea? M-a intrebat, desi intelegeam ca simte nevoia sa vorbeasca mai mult, pentru a pune randuiala in propriile lui ganduri. Dealtfel, nici n-a asteptat sa-i raspund si a si inceput: Copaci care gandesc! O lume a copacilor care gandesc De ce nu? Plantele noastre contin adevarati semiconductori infinitezimali, transformand lumina in energie electrica direct intrebuintata in celulele vegetale pentru producerea proteinelor necesare dezvoltarii lor. Copacii cu frunze rosii sunt mai evoluati. Au in structura lor laboratoare perfectionate, de tipul laboratoarelor din celulele umane. Stii ca influxul nervos superior nu se datoreaza decat energiei provocate de schimbul ionilor de potasiu si sodiu, prin membrana neuronilor? E clar ca, in conditii speciale, printre celulele copacilor ganditori s-au dezvoltat si celule nervoase. Poate de alt tip decat cele din substanta sistemului nostru neurovegetativ, dar celule alcatuind un sistem in stare sa capteze informatii venite din mediul exterior, pe care le transmite unui centru, putand elabora, pe baza lor, hotarari. Ai observat ca numai florile si fructele iradiaza lumina purpurie? Poate ca nucul a devenit o faptura pluricefala, sau o colonie de indivizi. Or fi existand in lumea copacilor ganditori anotimpuri? E cu putinta ca viata constienta sa se dezvolte din primavara pana in toamna, pentru a se stinge iarna? Ar insemna sa excludem pastrarea amintirilor De ce? Copacul ramane. Trunchiul si radacinile, in care se intiparesc cunostintele perfectionate din generatie in generatie, constituie depozitarele memoriei colective. Si, daca exista, nu stim cat dureaza acolo un anotimp Admitand ca nucul nostru e pluricefal, inchipuie-ti cat de complexe sunt procesele lui de gandire, raportate la cele ce se desfasoara in creierul nostru. Daca e o colonie de indivizi, ce oranduire superioara a trebuit sa dezvolte! Ai sa-mi spui ca nu se poate misca? Dar cu energia pe care stie s-o concentreze pentru a o proiecta in afara e in stare sa realizeze minuni! Ai uitat ca padurile ganditoare au izbutit s-o trimita pe Pamant, de vreme ce nu vei contesta ca „batul rosu” e un flux colosal de energie Si inca de natura sa-si transmita, prin iradiere, insusirile Ce prostie, saparea gradinii! Dar cum era sa banuim? Energia scursa in pamant a trecut in plante, s-a transformat, s-a degradat, s-a irosit Te gandesti la plantele sadite in ghivece? Fleacuri! Cat crezi ca le poate ajunge energia? Nu, dragul meu, am facut o gogomanie cat noi de mare Si nu putem comunica decat cu ajutorul Ioanei. Obligati s-o crutam Efectele radiatiilor sunt necunoscute In ce luna ne aflam?

S-a oprit brusc din vorba, si m-a privit incruntat.

- Eu pai, in iulie, am ingaimat.

- Doar doua luni! Ce sa faci mai intai? a strigat deznadajduit si, dand din miini, a pornit in goana, fara macar sa-si mai ia ramas bun.

Am incercat sa-mi adun gandurile, dar abia plecase si m-am pomenit cu un reporter, atunci sosit, pentru a lua legatura cu profesorul. I se spusese ca-l poate gasi pe Cornea la mine. I-am explicat ca tocmai plecase si m-am mirat ca nu se intalnisera, dar n-as pomeni toate astea daca n-as fi aflat din cele cateva cuvinte schimbate cu reporterul ca omuletul pe care-l socoteam neinsemnat era o autoritate in biologie, autorul a nenumarate lucrari fundamentale si membru al nu stiu cator academii din strainatate.

Ramas singur, am intarziat in tinda, privind fara sa vreau catre pomul cu nuci de rubin. Eram zguduit de revelatia lumii necunoscute, care isi trimisese solul pe batranul nostru Pamant, si-mi dadeam seama cu ingrijorare ca, daca nu banuisem macar posibilitatea unei atat de fantastice explicatii a fenomenului la care asistasem, acum, dimpotriva, nimic nu mi se mai parea cu neputinta. Daca mi s-ar fi spus ca padurile incepusera sa se urneasca, parasind Carpatii, as fi crezut. Trecusem de limita cotidianului si acolo, pe imensul teritoriu al neprevazutului, riscam sa devin victima tuturor aparentelor. Nimic nu mai era sigur, desi Cornea nu parea buimacit de faptul in sine, ci de greseala pe care o facuse poruncind saparea gradinii si la consecintele careia, nu stiu de ce, ma asocia, ca si cum s-ar fi consultat cu mine in prealabil. Uluitoarea descoperire a unei flore ganditoare il aflase inarmat cu explicatii si ipoteze, in vreme ce eu parca simteam pamantul fugandu-mi de sub picioare.

O alta lume, de pe o alta planeta, ne intinsese mana si noi nu ne pricepusem sa-i venim in intampinare, nimicisem poate unicul prilej de a afla cate ceva despre universul de ganduri al copacilor cu frunze rosii. Gandurile copacilor Spuneam „gandurile copacilor” si mi se parea firesc. Pe ce lume ma aflam? Si daca experienta izbutea? Daca padurile noastre ar fi inceput sa gandeasca? Daca am fi descoperit in fructele lor sediul unor ganduri inrudite cu ale noastre, in stare sa ne inteleaga gandurile, sa ne ajute la patrunderea unor taine inca nebanuite? Noi taiam padurile si le foloseam lemnul. Ca statistician, cunosteam insemnatatea industriei forestiere in ansamblul economiei noastre. In noile conditii am mai fi putut exploata padurile? Nu doar pentru ca padurile s-ar fi opus, dar pentru ca n-am mai fi putut vedea in ele o sursa de materie prima, ci niste Nu gaseam alt cuvant decat semeni, niste semeni! Prietenii nostri copacii Era poate mai bine ca totul se petrecuse asa. Ma inspaimantau concluziile la care as fi ajuns urmarindu-mi firul gandurilor pana la capat, asa ca am preferat sa le abat catre un alt subiect, din pacate tot ingrijorator, Ioana.

„Efectele radiatiilor sunt necunoscute” - spusese Cornea, iar cuvintele lui imi staruiau amenintator in minte. Era curios ca instinctul parintesc nu ma alarmase nici o clipa inainte de a-l auzi rostind constatarea care ma tulbura acum. Inefabila punte de raze nu desteptase in mine notiunea primejdiei, asa cum nu mi-o sugerase nici arteziana stralucitoare a nucului, si am avut nevoie de cuvintele lui pentru a vedea cu alti ochi palma micuta insemnata de strania culoare rosie, care-i ingaduia Ioanei sa se inteleaga cu plantele si sa zareasca prin obiecte. Parea o insusire inofensiva, in nici un caz vatamatoare. Parea Dar cine stia ceva si cum puteam banui efectele in timp ale neobisnuitei pigmentari, cine m-ar fi putut asigura ca nu urmau s-o insoteasca fenomene secundare si toxice?! Cat despre fluxul de energie luminoasa, pe care palma Ioanei il captase, se gasea oare cineva in stare sa afirme daca era sau nu nociv? Pana si Cornea se arata prudent. Aveam dreptul sa expun viata Ioanei pentru vaga speranta ca biologii vor afla, prin intermediul unei fetite de sase ani, unele date referitoare la organizarea materiei vii pe o departata si necunoscuta planeta? Exemplul omului de stiinta sacrificandu-se in cunostinta de cauza pentru descoperirea unei taine a naturii nu putea fi invocat in cazul unui copil incapabil sa inteleaga macar insemnatatea experientei la care era supus. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat realitatea primejdiilor care-mi pandeau fetita imi aparea mai inspaimantatoare si incepea sa ma nelinisteasca tocmai inconstienta de care dadusem dovada, neintervenind la timp pentru a curma evolutia ciudatelor fenomene la care asistasem.

Am dormit putin in noaptea aceea si i-am comunicat a doua zi lui Cornea ca ma opuneam hotarat continuarii experientelor prin intermediul Ioanei. Spre mirarea mea, n-a protestat, dimpotriva, mi-a spus ca ceruse o expertiza medicala si astepta sosirea unor profesori din Bucuresti si Cluj. Nici el nu voia sa continue „convorbirile” cu nucul rosu decat daca medicii considerau ca razele lui n-ar avea o influenta negativa asupra organismului fraged al Ioanei. Imblanzit, l-am privit cu alti ochi si mi-am dat seama ca. E tulburat.

A desfasurat o munca neobosita in zilele urmatoare, cand putinele case din Solzosu s-au transformat in adevarate laboratoare. Echipe de specialisti soseau intruna cu tot felul de aparate, carora le dadeau sa analizeze probe de pamant, de frunze si flori rosii. Din pacate, in ciuda grijii deosebite cu care erau inconjurate, plantele din ghivece se uscara pe rand, inclusiv papadia Ioanei. Singur nucul isi inalta falnic coroana rosie, iar contoare speciale masurau intensitatea radiatiilor emise de nucile lui, stralucitoare ca niste becuri, indicand in noapte locul catunului devenit celebru, desi nu se afla inca insemnat pe nici o harta.

Intr-o dupa-amiaza sosira si medicii asteptati, care o consultara pe Ioana, supunand-o la fel de fel de probe si facandu-i toate analizele cu putinta. Pe langa o usoara crestere a globulelor rosii, nimic nu le atrase atentia, in afara elementelor fotosensibile pe care i le descoperira in palma, receptoare de culoare caracteristice doar ochiului omenesc. Dar cum asemenea receptoare sensibile fusesera descoperite, pare-se, si pe pielea degetelor unor oameni care nu se aflasera in contact cu nici o „broasca rosie”, medicii se intrebara daca Ioana nu le poseda inca dinainte, fara sa-si fi dat seama. Evident, ramanea de rezolvat problema pigmentarii rosii a palmei, dar concluzia tuturor a fost ca pigmentarea si prezenta elementelor fotosensibile constituiau fenomene independente. In schimb, intr-un fel pe care nu l-au putut lamuri, pigmentarea trebuia eventual pusa in legatura cu faptul ca Ioana receptiona razele rosii, fiind in stare sa le descifreze intentiile, sa le „inteleaga” mesajul. In sfarsit, medicii considerara ca inca o „convorbire” cu nucul parea inofensiva, dar se opusera categoric la prelungirea experientelor

Aceasta ultima intrare in contact cu suvoiul luminos emanat de nucile rosii a avut loc intr-o seara, in prezenta unor specialisti din diferite domenii ale stiintei. Cred ca numai cu prilejul unor congrese pot fi intalniti la un loc atatia savanti, ce-i vorbeau plini de respect profesorului Cornea, pe care, vadit, il subestimasem. Pe langa aparatura stiintifica instalata de jur imprejurul trunchiului, camerele de luat vederi ale operatorilor cinematografici rasareau ici si colo, neobisnuita „intalnire” urmand sa fie inregistrata pe pelicula. Cum am descris mai inainte felul in care a decurs cea dintai „convorbire” a Ioanei cu nucul rosu, ma voi margini de asta data numai la comunicarea noilor informatii pe care, datorita ei, intreaga omenire le-a capatat.

Toti cei de fata au asistat la splendidul spectacol al artezienei luminoase, ridicandu-se din nucile purpurii pentru a se prabusi in mica si fragila palma a Ioanei. Contactul s-a stabilit de indata. Profesorul Cornea a atribuit mai tarziu amploarea noilor informatii recoltate faptului ca fructele nucului crescusera de la precedenta experienta, proces pe care l-a asimilat cu dezvoltarea creierului unei vietati terestre. Cu alte cuvinte, nucul se maturizase, stia mai multe si putea, evident, transmite cunostinte mai interesante. Din pacate, orizontul Ioanei ramanea limitat de neputinta intelegerii unor notiuni depasind stadiul copilariei, ceea ce a facut ca o insemnata parte a datelor ce i-au fost comunicate sa se iroseasca, in vreme ce altele au fost, fara doar si poate, deformate, fie de catre defectuoasa ei receptie, fie de catre interpretarile ulterioare, tinzand sa suplineasca lipsa de precizie a unor termeni pe care-i folosise.

Cea dintai surpriza a constat in faptul ca lumea copacilor ganditori parea sa fie localizata pe o asa-numita planeta a doua a unui alt soare. La cererea profesorului, Ioana a repetat de mai multe ori cuvintele „alt soare” precizand intr-un rand chiar ca era vorba de un soare albastru. Nici un fel de presupuneri n-au izbutit sa localizeze in Galaxie acest soare albastru si, cu atat mai putin, misterioasa lui planeta a doua. Ioana a pomenit doar de caldura excesiva din patria copacilor ganditori, ca si de furtunile naprasnice pe care acestia s-au obisnuit sa le infrunte.

Planeta nu pare sa cunoasca decat formele vietii vegetale. Plantele ganditoare s-au dezvoltat printr-o lunga evolutie asemanatoare celei a faunei terestre, cu ai carei reprezentanti superiori pot fi comparate. Cuvintele putine si nu indeajuns de clare ale Ioanei au fost totusi destul de sugestive pentru a ne ingadui reprezentarea luptelor inversunate purtate de copacii ganditori impotriva lianelor devoratoare, ierbivore, evocand ferocitatea fiarelor de pe Pamant, impotriva infinitatii parazitilor vegetali, declansand molime ucigatoare printre triburile padurilor primitive, impotriva obsesivei primejdii a trasnetelor, nimicind intr-o clipita munca rabdatoare a generatiilor. Inimaginabile asezari vegetale s-au perindat pe fata planetei, complicate injghebari „sociale” s-au infiripat, perfectionandu-se cu pretul unor lupte pe care doar prin analogii cu totul aproximative le putem presupune. Si la baza tuturor cuceririlor uimitoarei flore a stat munca.

Munca plantelor Bizara imperechere de termeni, cuprinzand totusi explicatia surprinzatoarei dezvoltari a vietii vegetale din lumea necunoscuta. Ca si oamenii Pamantului, copacii celei de-a doua planete a soarelui albastru s-au ridicat pe treapta constiintei datorita muncii. Fireste, ne vine greu sa credem, pentru ca antropomorfismul nostru inveterat considera existenta mainii indispensabila in procesul de energie pe care sunt in stare sa-l dirijeze catre exterior, asa cum bine prevazuse Cornea; mai mult, fluxul acesta a devenit mana, unealta si arma. Cine oare i-ar putea certifica omului ca nu va izbuti si el candva sa utilizeze biocurentii, pe care abia incepe a-i studia? Si nu datorita lor vor fi, in sfarsit, elucidate enigmele telepatiei si ale teletransportului?

In orice caz, in masura in care am putut intelege spusele Ioanei, acesta pare drumul pe care civilizatia vegetala s-a angajat. Produsele ei ne raman deocamdata inaccesibile, ininteligibile chiar, desi Ioana s-a straduit sa ne sugereze realitatea unei somptuoase aparaturi implacabile, a unor aeriene si complicate constructii. O delicata impletitura de raze pare sa apere flora rosie de primejdiile fulgerelor, a caror energie captata si rational utilizata da nastere unor structuri pe care nu ni le putem inchipui si al caror rost, cu atat mai mult, e indiscernabil.

Referirile incerte la o samanta primordiala, venerata candva in luminisuri de raze, indica, probabil, in trecutul unor popoare vegetale, existenta miturilor, a unei religii, poate. Daca aceste presupuneri vor fi vreodata confirmate, miturile planetei soarelui albastru se vor dovedi, fara indoiala, de o factura cu totul neobisnuita. Caci o intrebare legitima pe care toti oamenii de stiinta si-au pus-o se refera la cunoasterea sau necunoasterea realitatii sentimentelor de catre flora ganditoare. Fireste, e greu de raspuns, dar cum nimic nu ne indreptateste sa presupunem ca si copacii ganditori pot iubi sau uri, pare temerar sa se vorbeasca despre o arta a acestei stranii civilizatii. Profesorul Cornea inclina sa afirme ca plantele rosii gasesc in abstractele jocuri ale ratiunii satisfactia pe care ne-o ofera literatura, pictura sau muzica. Daca receptioneaza frumosul, atunci inteleg prin frumusete echilibrul geometric, poate jocul colorat al unor suprafete si linii. Ce inteles ar avea pentru noi in asemenea conditii unul dintre miturile lor, iata ceea ce nici un pamantean nu poate imagina, dupa cum nimeni printre locuitorii Pamantului n-ar putea formula unul dintre idealurile inimaginabile, inflorite in sanul colectivitatilor vegetale de pe astrul pe care nu-l putem, deocamdata, nici localiza in comuna noastra patrie galactica.

A trecut un an, si asa cum el insusi prevazuse, nucul de la Solzosu nu se mai deosebeste de ceilalti nuci din catun. Iarna i-a vazut cazand frunzele rosii, dupa ce profesorul Cornea a cules una cate una nucile, a caror coaja parea strunjita intr-un ciudat lemn exotic. Cercetatorii isi pun unele sperante in pomii ce vor creste din nucile purpurii. Pana atunci, sub frunzisul verde al nucului, pomenit azi in toate tratatele de biologie, copiii se vor juca veseli inca multa vreme.

Si culoarea rosie din palma Ioanei a palit. Nu stiu daca fata mea ar mai intelege acum mesajele florei stranii despre care vorbeste uneori cu o melancolica duiosie, dar e sigur ca vede mai putin bine cu palma. Medicii isi mentin parerea cu privire la preexistenta elementelor fotosensibile fata de momentul contactului cu faimoasa „broasca rosie”, fara a mai exclude posibilitatea stimularii lor de catre iradiatiile planetei soarelui albastru.

Dupa unele laconice informatii de presa, Cornea ar fi descoperit in cele din urma niste enigmatice particule necunoscute in tesatura plantelor pe care le-a analizat. Ele ar fi mai dezvoltate in fructe si inchircite in seminte. Asa cum se spune in asemenea cazuri, „cercetarile continua”.

In ce ma priveste, constat ca ma uit mai des la cer, cautand sa descifrez in lucirea departata a stelelor un mesaj inteligibil. Poate ca nu este ocupatia cea mai frumoasa pentru un statistician, dar intr-o seara m-am surprins soptind ca un adolescent:

A fost odata ca-n povesti.

A fost ca niciodata

Iar pe dinaintea ochilor mi s-au perindat paduri, nesfarsite paduri rosii, peste care arcadele unor imense arteziene scaparatoare strapungeau nori incendiati si zdrentuiti, ca uriasele flamuri ale unei incomensurabile batalii cosmice