Guy de maupassant (1850—1893) - horla

HORLA

Traducere de PAUL DINOPOL

8 mai. — Ce zi minunata ! Mi-am petrecut toata dimineata intins pe iarba, in fata casei, sub platanul urias care o acopera, o adaposteste si o umbreste in intregime. Imi place aceasta regiune, si-mi place sa traiesc intr-ansa pentru ca acolo imi am radacinile, aceste adanci si delicate radacini care-l leaga pe un om de ceea ce gandeste si de ceea ce mananca, de datini ca si de bucate, de felul local de a vorbi, de intonatiile taranilor, de mirosurile solului, de sate si chiar de aerul insusi.

Imi iubesc casa in care am crescut. De la ferestrele mele vad cum curge Sena, de-a lungul gradinii, in dosul drumului, aproape la mine acasa, Sena cea mare si lata, care curge de la Rouen la Havre incarcata cu vapoare.

Colo, la stanga, Rouen, intinsul oras cu acoperisuri albastre, peste care se inalta oastea fara numar de clopotnite gotice. Sunt nenumarate, subtiri sau late, dominate cu toatele de sageata de fonta a catedralei si pline de clopote care rasuna in vazduhul albastru al diminetilor senine, facand sa se auda pana la mine blandul si indepartatul zanganit de fier, cantecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, cand mai tare, cand mai asurzit, dupa cum ea se trezeste sau atipeste.

Ce frumos era azi de dimineata !

Catre ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cat o musca de mare, si care horcaia de oboseala scotand un fum gros, trecu prin fata grilajului meu.

Dupa doua vase englezesti cu panze al caror pavilion rosu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge in intregime alb, incantator de curat si de lucios. L-am salutat, nu stiu de ce, atat de mare placere mi-a facut privelistea acestui vas.

11 mai. De cateva zile am putina febra ; ma simt prost, sau mai curand trist.

De unde vin oare aceste tainice influente care ne schimba fericirea in descurajare si increderea in tristete si descumpanire ? S-ar zice ca aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de insusiri nestiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinatati a carora patimim. Ma trezesc plin de veselie, cu dorinta de a canta in gatlej. — De ce ? — Cobor de-a lungul apei ; si brusc, dupa o scurta plimbare, ma-ntorc disperat, ca si cum m-ar pandi acasa vreo nenorocire. — De ce? — Sa fie un fior de raceala care, trecandu-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii si intunecat sufletul ? Sa fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atat de nestatornica a lucrurilor, care trecandu-mi prin ochi, mi-a tulburat gandul ? Mai stii ? Tot ce ne inconjoara, tot ce vedem fara sa privim, tot ce atingem fara sa palpam, sau numai in treacat fara sa cunoastem, tot ce intalnim fara sa distingem, produce asupra noastra, asupra organelor noastre si, prin ele, asupra gandurilor si chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzatoare si inexplicabile.

Cat e de profunda taina aceasta a Celor nevazute ! Nu o putem sonda cu simturile noastre pacatoase, cu ochii nostri care nu stiu sa vada nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picaturi de apa cu urechile noastre oare ne inseala, dat fiindca ne transmit vibratiile aerului transformate in note sonore. Ele sunt zane care reusesc minunea de a transforma acest zgomot in miscare si, multumita acestei metamorfoze, dau nastere muzicii care face sa cante agitatia muta a naturii cu mirosul nostru, mai slab decat acela al unui caine cu gustul nostru, care de-abia poate discerne varsta vinului !

A ! daca am avea alte organe care sa indeplineasca in favoarea noastra alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi in jurul nostru !

16 mai. — Hotarat lucru, sunt bolnav ! Si ma simteam atat de bine luna trecuta ! Am febra, o febra atroce, sau mai degraba o stare febrila de nervi care face ca sufletul sa-mi fie tot atat de suferind ca si trupul. Am tot mereu aceasta oribila senzatie a unei Primejdii care ma ameninta, aceasta teama de-o nenorocire care ma paste, sau a mortii care se apropie, aceasta presimtire care este, probabil, primul simptom al unei boli inca necunoscute ce incolteste in sangele si in carnea mea.

18 mai. — Vin de la doctorul meu care m-a consultat, caci nu mai puteam dormi. Mi-a gasit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii intinsi ca niste coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie sa fac dusuri si sa iau bromura de potasiu.

2 mai. — Nici o schimbare! starea mea e, intr-adevar, bizara. Pe masura ce se insereaza, ma cuprinde o inexplicabila neliniste, ca si cum noaptea ar ascunde, intrucat ma priveste, o groaznica amenintare. Mananc repede, apoi incerc sa citesc ; dar nu pricep cuvintele ; de-abia daca deosebesc literele. Umblu atunci in lung si in lat prin salon, (apasat de-o teama confuza si irezistibila : teama de somn si teama de pat.

Pe la zece ma sui in odaia mea. De-abia am intrat, invartesc cheia de doua ori in broasca si pun zavorul ; mi-e frica de ce ? Pana acum nu ma temeam de nimic deschid dulapurile, ma uit sub pat; ascult ascult ce ? Nu e oare ciudat ca o indispozitie, poate o tulburare a circulatiei, iritatia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mica perturbare in functionarea atat de imperfecta si atat de delicata a masinii noastre insufletite, sa faca din cel mai vesel dintre oameni un melancolic si din cel mai curajos un fricos ? Apoi ma culc si astept sa vina somnul asa cum l-as astepta pe calau. Il astept, dar ingrozit la gandul ca va veni; si inima-mi bate, si picioarele-mi tremura ; si tot trupul meu tresare in fierbinteala cearsafurilor, pana in clipa cand ma cufund brusc in repaus, asa cum ai cadea ca sa te ineci intr-un hau de apa statatoare. Nu-l simt, ca altadata, venind acest somn perfid, ascuns in preajma mea, oare ma pandeste, oare ma va apuca de cap, imi va inchide ochii, ma va nimici.

Dorm — multa vreme — doua-trei ore — apoi un vis — nu — un cosmar ma inabusa. Simt, nu-i vorba, ca sunt culcat si ca dorm o stiu si o simit si mai simt si ca cineva se apropie de mine, ma priveste, ma palpeaza, se suie in pat, ingenuncheaza pe pieptul meu, ma apuca cu mainile de gat si strange strange din rasputeri, ca sa ma sugrume.

Cat despre mine, ma zbat, inlantuit de aceasta atroce neputinta care ne paralizeaza in vise : vreau sa tip — nu pot; vreau sa ma misc — nu pot; — facand eforturi groaznice, gafaind, incerc sa ma intorc, sa dau la o parte aceasta fiinta care ma striveste si care ma inabusa — nu pot!

Si deodata ma trezesc, inspaimantat, leoarca de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.

Dupa aceasta criza, care se repeta in fiecare noapte, adorm in sfarsit, linistit, pana in zori.

2 iunie. — Starea mea s-a mai inrautatit inca. Ce-oi fi avand ? Bromura nu serveste la nimic ; nici dusurile. Deunazi, ca sa-mi obosesc trupul, totusi atat de obosit, m-am dus sa ma plimb prin padurea din Roumare. Am crezut, mai intai, ca aerul proaspat usor si bland, plin de miresme de ierburi si de frunze, imi va varsa in vine un sange nou, in inima o noua energie. Am apucat pe-un drum larg de vanatoare, apoi am cotit inspre la Bouille, pe-o alee ingusta, intre doua batalioane de copaci extrem de inalti, care interpuneau intre mine si cer un acoperis verde, gros, aproape negru.

Un fior ma cuprinse deodata, nu un fior de frig, ci o ciudata senzatie de neliniste.

Iutii pasul, cuprins de ingrijorare la gandul ca sunt singur, speriat fara motiv, in mod stupid, de adanca singuratate. Deodata, mi se paru ca cineva ma urmareste, ca cineva merge in urma mea, aproape de tot, cat sa ma atinga.

M-am intors brusc. Nu era nimeni. N-am vazut in urma mea decat aleea dreapta si larga, inspaimantator de goala ; si-n cealalta parte se intindea tot cat vedeai cu ochii, exact la fel, inspaimantatoare.

Am inchis ochii. De ce ? Si-am inceput sa ma invartesc pe-un calcai, foarte repede, ca o sfarleaza. Era sa cad ; am deschis ochii ; copacii dantuiau ; pamantul plutea ; a trebuit sa ma asez. Apoi, a ! nu mai stiam pe unde am venit ! Ciudata idee ! Ciudat ! Ciudata idee ! Nu mai stiam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea si m-am intors pe drumul mare care ma adusese in mijlocul padurii.

3 iunie. — Noaptea a fost groaznica. Am sa plec de aci cateva saptamani. Probabil ca o scurta calatorie ma va intrema.

2 iulie. — M-am intors acasa. M-am vindecat. Am facut de altminteri o excursie incantatoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunosteam.

Ce viziune cand sosesti, ca mine, la Avranches, pe inserate ! E situat pe-o colina ; si cineva m-a dus in gradina publica, la capatul orasului. Am scos un strigat de uimire. O rada uriasa se intindea in fata mea, cat vezi cu ochii, intre doua coaste departate ce se pierdeau in zare, prin ceturi ; si in mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur stralucitor, se inalta, sumbru si ascutit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese si pe orizontul inca in flacari se desena profilul acestei stanci fantastice care poarta in varful ei un fantastic monument.

De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasa, ca seara din ajun, si, pe masura ce ma apropiam de ea, priveam inaltandu-se in fata mea uimitoarea abatie. Dupa cateva ore de mers, am atins uriasul bloc de pietre care poarta oraselul dominat de marea biserica. Dupa ce-am urcat strada ingusta si povarnita, am intrat in cel mai admirabil lacas gotic inaltat lui Dumnezeu pe pamant, mare cat un oras, plin de sali joase, strivite sub bolti, si de galerii inalte sustinute de coloane fragile. Am patruns in acest gigantic giuvaer de granit, tot atat de usor ca o dantela, si acoperit de turnuri si de gratioase turnulete in forma de piramida, in care urca scari rasucite si care proiecteaza pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al noptilor, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, si care sunt legate unele de altele prin arcade subtiri si sculptate.

Cand am ajuns in varf, i-am spus calugarului care ma insotea : „Parinte, ce bine trebuie sa te simti aici !'

El imi raspunse: „E vant mult, domnule' ; si-am inceput sa vorbim privind cum se ridica marea, care alerga pe nisip si-l acoperea cu o cuirasa de otel.

Si calugarul imi istorisi povesti, toate vechile povesti ale acestui munte, legende si iar legende.

Una din ele m-a impresionat mult. Bastinasii, cei de pe munte, pretind ca noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behaind doua capre, una cu glas tare, cealalta cu glas scazut. Credulii afirma ca e vorba de tipetele pasarilor de mare, care seamana cand cu un behait, cand cu vaiete omenesti ; dar pescarii care intarzie seara pe mare jura ca au intalnit, intre doua maree, in jurul oraselului azvarlit astfel departe de lume, umbland de colo pana colo pe drum, un batran pastor al carui cap acoperit de manta nu se vede niciodata si care mana, mergand in fata lor, un tap cu chip de barbat si o capra cu chip de femeie, ambii avand par lung si alb, si vorbind fara incetare, certandu-se intr-o limba necunoscuta, apoi incetand brusc sa tipe spre a behai din rasputeri.

I-am spus calugarului : „Dumneata crezi ?'

Imi raspunse murmurand : „Stiu si eu ?'

Am urmat: „Daca ar exista pe pamant alte fiinte decat noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi vazut dumneata ; cum de nu le-as fi vazut eu ?'

El raspunse : „Vedem noi oare a suta mia parte din ce exista ? Iaca, vantul, cea mai mare forta din natura, care rastoarna oamenii, darama cladirile, smulge copacii din radacini, ridica munti de apa pe mare, distruge falezele si zvarle pe stanci vapoarele cele mari, vantul care ucide, suiera, geme, mugeste — l-ai vazut, si-l poti vedea ? Si totusi exista.'

Am tacut in fata acestui rationament simplu. Omul asta era un intelept, sau poate un prost. N-as putea spune exact; am tacut. Ceea ce spunea gandisem adesea.

3 iulie. — Am dormit prost; exista, fara indoiala, aici o influenta febrila, deoarece vizitiul meu sufera de aceeasi boala. Intorcandu-ma ieri acasa, observasem strania lui paloare. L-am intrebat :

— Ce ai, Jean ?

— Am ca nu ma pot odihni, conasule ; noptile imi mananca zilele. De cand a plecat conasul parca m-a lovit un deochi.

Ceilalti servitori sunt totusi sanatosi, in schimb mie mi-e frica sa nu ma apuce iar.

4 iulie. — Hotarat lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele cosmaruri au revenit. Azi-noapte am simtit pe cineva care se asezase pe mine si care, cu gura lipita de a mea, imi bea viata printre buzele mele. Da, o sorbea din gatlejul meu, asa cum ar fi facut o lipitoare. Apoi s-a sculat, satul, iar eu m-am trezit atat de frant, de distrus si durandu-ma toate incat nu ma mai puteam misca. Daca mai continua asa cateva zile, mai mult ca sigur plec.

5 iulie. — Sa-mi fi pierdut oare mintile ? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am vazut noaptea trecuta e atat de straniu incat mintea mea o ia razna cand ma gandesc !

Incuiasem usa, asa cum fac de-o vreme in fiecare seara ; apoi, fiindu-mi sete, am baut o jumatate de pahar de apa si am observat, din intamplare, cu acest prilej, ca apa in carafa mea venea pana la dopul de cristal.

M-am culcat apoi si m-am cufundat intr-unui din acele vise groaznice, din care ma smulse, dupa vreo doua ore, o zguduitura si mai groaznica.

Inchipuiti-va un om care doarme, pe care cineva il asasineaza, si care se trezeste cu un pumnal infipt in plamani, si horcaie, plin de sange, si nu intelege.

Regasindu-mi, in sfarsit, mintile, mi-a fost din nou sete ; am aprins o luminare si m-am indreptat catre masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecand-o peste pahar ; nimic nu curse din ea. — Era goala ! Era complet goala ! La inceput nu mi-am dat seama ce insemna asta; apoi, deodata, m-a cuprins o emotie atat de groaznica incat a trebuit sa stau jos, sau mai curand am cazut pe un scaun ! apoi am sarit ars si am privit in jurul meu ! dupa care m-am asezat din nou, buimac de stupoare si de spaima in fata cristalului transparent ! Il priveam cu ochi ficsi, incercand sa ghicesc. Mainile imi tremurau ! Asadar cineva bause aceasta apa ? Cine ? Eu ? eu, fara indoiala. Cine altul decat mine ? Pai atunci eram somnambul, traiam, fara sa stiu, aceasta viata dubla si misterioasa care te face sa te intrebi daca nu cumva sunt doua fiinte in tine, sau daca o fiinta straina, cu neputinta de cunoscut si invizibila, insufleteste, uneori, cand sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca noua insine, ba mai mult chiar decat noua insine.

A ! cine va intelege oribila mea neliniste ? Cine va intelege emotia unui om, intreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, si care priveste ingrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apa disparuta in timp ce-a dormit! Si-am stat acolo pana la zi, fara sa indraznesc sa ma intorc in pat.

6 iulie. — Innebunesc. Iar a baut cineva toata carafa asta-noapte ; — sau mai degraba, eu am baut-o !

Da, dar am baut-o eu ? Eu ? Cine altul ? O, Doamne ! Oare innebunesc ? Cine ma va salva ?

10 iulie. — Am facut niste experiente uluitoare. Hotarat lucru, sunt nebun ! Si totusi !

La 6 iulie, inainte de-a ma culca, am pus pe masa vin, lapte, apa, paine si capsuni.

Cineva a baut — eu am baut — toata apa si un pic de lapte. Nu s-a atins nici de vin, nici de paine, nici de capsuni.

Referat: Enigma Otiliei de George Calinescu - studiul operei si titlul Referat: Programul “Daciei Literare”. Literatura pasoptista

La 7 iulie am repetat experienta, care a dat acelasi rezultat.

La 8 iulie am suprimat apa si laptele. Nimeni nu s-a atins de nimic.

In sfarsit, la 9 iulie am pus din nou pe masa numai apa si lapte, dar am avut grija sa infasor carafa intr-o bucata de muselina alba si sa leg cu sfoara dopurile. Apoi, mi-am frecat buzele, barba, mainile cu miniu si m-am culcat.

Invincibilul somn m-a cuprins, urmat curand dupa aceea de cumplita trezire. Nu ma miscasem ; nici macar cearsafurile nu erau patate. M-am repezit spre masa. Muselina in care erau infasurate sticlele era curata. Cineva bause toata apa ! bause tot laptele ! Doamne ! Doamne !

Am sa plec numaidecat la Paris.

12 iulie. — Paris. Imi pierdusem asadar capul mai zilele trecute ! Se vede ca imaginatia mi-a jucat o festa, sau daca nu, inseamna ca sunt intr-adevar somnambul, sau ca am suferit vreuna din acele influente constatate, dar neexplicate pana acum, care poarta numele de sugestii. In orice caz, descumpanirea mea atinge dementa, si au fost de-ajuns douazeci si patru de ore de Paris ca sa-mi redobandesc echilibrul.

Ieri, dupa ce-am facut niste curse si niste vizite care mi-au infuzat in suflet un aer proaspat si tonic, mi-am petrecut seara la Comedia Franceza. Se juca o piesa de Alexandre Dumas-fiul; acest spirit ager si viguros m-a vindecat pe deplin. Fara indoiala, singuratatea e primejdioasa pentru inteligentele care lucreaza. Ne trebuie in jurul nostru oameni care gandesc si vorbesc. Cand ramanem multa vreme singuri, umplem golul cu naluci.

M-am intors la hotel, prin marile bulevarde, foarte vesel. Cand ma inghiontea multimea trecatorilor, ma gandeam, nu fara ironie, la spaimele mele, la presupunerile din saptamana care trecuse, caci crezusem, da, crezusem ca o fiinta invizibila locuia sub acelasi acoperis cu mine. Cat e de slaba mintea noastra si cat de iute se sperie si-o ia razna de indata ce un fapt marunt, dar cu neputinta de inteles, ne impresioneaza !

In loc de-a incheia prin aceste simple cuvinte : „Nu inteleg daca nu cunosc cauza', ne gandim numaidecat la mistere inspaimantatoare si la puteri supranaturale.

16 iulie. — Am vazut ieri lucruri care m-au tulburat adanc.

Luam masa la vara mea, doamna Sabie, al carei barbat comanda cel de-al 76-lea regiment de vanatori la Limoges. Ma aflam la ea impreuna cu doua tinere doamne, dintre care una se casatorise cu un medic, doctorul Parent, care se ocupa foarte mult de bolile nervoase si de manifestarile extraordinare prilejuite in prezent de experientele referitoare la hipnotism si la sugestie.

Acesta ne-a povestit pe larg rezultatele prodigioase obtinute de niste savanti englezi, precum si de medicii scolii din Nancy.

Faptele pe care le-a povestit mi s-au parut atat de ciudate incat m-am declarat cu desavarsire incredul.

— Suntem, afirma el, pe punctul de a patrunde una din cele mai importante taine ale naturii, vreau sa spun una din cele mai importante taine ale acestui pamant; caci mai exista fara indoiala si altele, cu mult mai importante, colo sus, in stele. De cand omul gandeste, de cand stie sa-si exprime si sa-si scrie gandul, se simte inconjurat de-o taina pe care simturile sale grosolane si imperfecte n-o pot patrunde, si incearca sa suplineasca aceasta deficienta a organelor sale prin stradaniile inteligentei. Cat timp inteligenta mai ramanea in stare rudimentara, aceasta obsesie a fenomenelor invizibile a adoptat forme banal de inspaimantatoare. De aici s-au nascut credintele populare referitoare la supranatural, legendele despre spiritele ratacitoare, despre zane, gnomi, strigoi, as spune chiar si legenda despre Dumnezeu, caci conceptiile noastre despre lucratorul-creator, ori din care religie ar purcede, sunt fara doar si poate inventiile cele mai mediocre, cele mai stupide, cele mai inacceptabile iesite din creierul inspaimantat al creaturilor. Nimic nu e mai adevarat decat aceasta vorba a lui Voltaire : „Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea sa, dar nici omul nu s-a lasat mai prejos : l-a facut pe Dumnezeu dupa propriul sau chip si asemanare', in schimb, de ceva mai mult decat un veac presimtim, pare-se, un ceva nou. Mesmer si cativa altii ne-au pus pe-o cale neasteptata si am ajuns, intr-adevar, de vreo patru-cinci ani, la rezultate uimitoare.

La randul ei foarte incredula, vara-mea zambea. Doctorul Parent ii spuse : „Vreti sa incerc sa va adorm, doamna ?'

— Da, desigur.

Vara-mea se aseza intr-un jilt, dar doctorul incepu s-o priveasca fix, fascinand-o. Cat despre mine, m-am simtit deodata un pic tulburat, inima-mi batea, simteam ca ma inabus. Vedeam ochii doamnei Sabie devenind greoi, gura crispandu-se, pieptul gafaind.

Peste zece minute dormea.

— Asezati-va in spatele ei, spuse doctorul.

Si m-am asezat in spatele ei. Doctorul ii puse in mana o carte de vizita, spunandu-i : „Iata o oglinda ; ce vezi in ea ?'

Vara-mea raspunse :

— Il vad pe varul meu.

— Ce face ?

— Isi rasuceste mustata.

— Dar acum ?

— Scoate din buzunar o fotografie.

— A cui fotografie ?

— A lui.

Asa era ! Iar aceasta fotografie imi fusese predata, chiar in seara aceea, la hotel.

— Cum arata in fotografie ?

— Sta in picioare, cu palaria in mana.

Asadar, vedea in aceasta carte de vizita, in acest carton alb, ca si cum ar fi privit intr-o oglinda.

Inspaimantate, tinerele doamne spuneau : „Ajunge ! Ajunge ! Ajunge !'

Dar doctorul porunci : „Ai sa te scoli maine la ora opt; apoi ai sa te duci la varul dumitale, la hotel, si ai sa-l rogi sa-ti imprumute cinci mii de franci pe care ti-i cere sotul dumitale si de care va avea nevoie cu prilejul viitoarei sale casatorii'.

Apoi o trezi.

Intorcandu-ma la hotel, ma gandeam la aceasta curioasa sedinta si oarecare indoieli incepura sa mijeasca in mine, nu cu privire la buna-credinta, deasupra oricarei banuieli, a verisoarei mele, pe care-o cunosteam ca pe-o sora, de cand eram copii, ci cu privire la vreo eventuala inselatorie pusa la cale de doctor. Nu cumva ascundea in mana lui o oglinda pe care o arata tinerei femei adormite o data cu cartea de vizita ? Prestidigitatorii de meserie fac lucruri si mai extraordinare.

M-am intors asadar acasa si m-am culcat.

Ei bine, azi de dimineata, pe la orele opt si jumatate, am fost trezit de valetul meu, care mi-a spus :

— A venit doamna Sabie, care vrea sa vorbeasca numaidecat cu conasul.

M-am imbracat in graba si am primit-o.

Se aseza foarte tulburata, cu ochii in pamant, si, fara sa-si ridice valul de pe fata, imi spuse :

— Dragul meu var, am sa-ti cer un mare serviciu.

— Anume ce ?

— Imi vine foarte greu sa-ti spun, si totusi trebuie. Am nevoie, absoluta nevoie, de cinci mii de franci.

— Tu ? Haida-de !

— Da, eu, sau mai degraba barbatul meu, care ma insarcineaza sa-i gasesc.

Eram atat de uluit incat bolboroseam raspunsurile. Ma intrebam daca nu cumva isi batuse joc de mine impreuna cu doctorul Parent, si daca nu era vorba de vreo farsa pusa mai dinainte la cale si foarte bine jucata.

Privind-o insa cu atentie, toate indoielile mi s-au spulberat. Tremura de emotie, atat de mult o costa acest demers, si mi-am dat seama ca era cat pe ce s-o podideasca lacrimile.

O stiam foarte bogata si i-am spus:

— Cum, barbatul tau nu dispune de cinci mii de franci ? Hai, da-ti seama. Esti sigura ca te-a insarcinat el sa mi-i ceri ?

Ea sovai cateva clipe, ca si cand ar fi facut un mare efort sa-si aminteasca, apoi raspunse :

— Da da sunt sigura.

— Ti-a scris ?

Sovai din nou, gandindu-se. Ghicii efortul chinuitor al gandirii sale. Nu stia. Stia numai atat ca trebuie sa imprumute cinci mii de franci de la mine pentru barbatul ei. Asadar, nu se sfii sa minta.

— Da, mi-a scris.

— Cand asta ? Ieri nu mi-ai spus nimic.

— Am primit scrisoarea lui azi-dimineata.

— Poti sa mi-o arati ?

— Nu nu nu continea lucruri intime, prea personale.!.. am am ars-o.

— Pai atunci, inseamna ca barbatul tau are datorii. Ezita din nou, apoi murmura :

— Nu stiu.

Am declarat brusc :

— Din pacate, nu dispun in acest moment de cinci mii de franci, scumpa mea verisoara.

Ea scoase un fel de tipat de durere.

— Te rog, te rog, gaseste-i

Se exalta, impreuna mainile, ca si cand s-ar fi rugat de mine ! Auzeam vocea ei cum isi schimba tonul ; plangea si se balbaia, hartuita, dominata de porunca irezistibila pe care-o primise.

— Te implor daca ai stii cat sufar imi trebuie banii astazi. Imi fu mila de ea.

— Ai sa-i ai cat de curand, iti jur.

Exclama :

— Multumesc ! multumesc ! Esti tare bun. Am urmat spunand :

— Iti amintesti ce s-a petrecut ieri seara la tine!

— Da.

— Iti amintesti ca doctorul Parent te-a adormit?

— Da.

— Ei bine, el ti-a poruncit sa vii azi-dimineata sa imprumuti de la mine acesti cinci mii de franci, si in clipa asta nu faci altceva decat sa asculti de sugestia lui.

Vara-mea chibzui cateva secunde si raspunse :

— Pai daca barbatul meu ii cere.

Timp de-o ora am incercat s-o conving, dar n-am izbutit. Dupa ce pleca, am dat fuga la doctor. Era pe punctul sa plece de acasa ; ma asculta zambind. Apoi spuse :

— Acuma crezi ?

— Da, n-am incotro.

— Haidem la verisoara dumitale.

Aceasta motaia pe-un sezlong, franta de oboseala. Doctorul ii lua pulsul, o privi catva timp, cu mana indreptata spre ochii pe care ea ii inchise incetul cu incetul, sub presiunea intolerabila a acestei puteri magnetice.

Cand fu adormita, doctorul ii spuse :

— Barbatul dumitale nu mai are nevoie de cinci mii de franci. Ai sa uiti asadar ca l-ai rugat pe varul dumitale sa ti-i imprumute, iar daca-ti va vorbi despre acest lucru, n-ai sa stii despre ce e vorba.

Apoi o trezi. Scosei portofelul din buzunar.

— Iata, scumpa verisoara, ceea ce mi-ai cerut azi-dimineata.

Fu atat de mirata incat n-am indraznit sa insist. Incercai totusi sa-i improspatez memoria, dar ea nega cu tarie, crezu ca-mi bat joc de ea si, in cele din urma, fu cat pe ce sa se supere.

Iata ! M-am intors acasa ; si aceasta experienta m-a intors in asa hal pe dos incat n-am putut manca nimic.

19 iulie. — Multe persoane carora le-am povestit aceasta aventura au ras de mine. Nu mai stiu ce sa cred. Inteleptul spune : Poate ?

21 iulie. — M-am dus sa iau masa la Bougival, apoi am petrecut seara la balul barcagiilor. Hotarat lucru, totul e in functie de locuri si de medii. A crede in supranatural pe insula Grenouillere ar fi culmea nebuniei dar in varful muntelui Saint-Miehel ? dar in India ? Suferim intr-un chip ingrozitor influenta celor ce ne inconjoara. Saptamana viitoare ma intorc acasa.

30 iulie. — De ieri m-am intors acasa. Toate-s bune.

2 august. — Nimic nou ; o vreme superba. imi petrec zilele privind cum curge Sena.

4 august. — Cearta printre servitori. Pretind ca noaptea se sparg paharele prin dulapuri. Valetul acuza bucatareasa, care-o acuza pe lenjereasa, care-i acuza pe ceilalti doi. Cine-i vinovatul ? Mare om cel ce mi-o va spune !

6 august. — De asta data nu sunt nebun. Am vazut am vazut ! am vazut Nu ma mai pot indoi am vazut ! Inca mai ingheata sangele in mine inca ma mai patrunde spaima pana in maduva oaselor am vazut!

Ma plimbam la ora doua, in plin soare, printre razoarele mele de trandafiri pe aleea trandafirilor de toamna, care incep sa infloreasca.

Si cum ma opream sa privesc un trandafir din specia urias al bataliilor, care purta trei flori magnifice, am vazut, am vazut clar, aproape de tot de mine, tija unuia din acesti trandafiri indoindu-se, ca si cum o mana invizibila l-ar fi rasucit, apoi frangandu-se ca si cum aceasta mana l-ar fi cules ! Apoi floarea s-a ridicat, descriind curba pe care ar fi descris-o un brat ce-ar fi dus-o la o gura, si-a ramas suspendata in aerul transparent, singura, nemiscata, inspaimantatoare pata rosie la trei pasi de ochii mei.

Innebunit, m-am napustit asupra ei s-o apuc ! Dar n-am mai dat de ea ; disparuse. Atunci ma cuprinse o furie nebuna impotriva mea insumi ; caci nu-i este ingaduit unui om serios, cu scaun la cap, sa aiba asemenea halucinatii.

Dar sa fi fost oare cu-adevarat o halucinatie ? Ma intorsei sa caut tija si o gasii numaidecat pe arbust, proaspat rupta, intre alti doi trandafiri ramasi pe aceeasi creanga.

Atunci am plecat spre casa complet intors pe dos ; caci acum sunt sigur, asa cum sunt sigur ca ziua ii urmeaza noptii si noaptea zilei, ca se afla in preajma mea o fiinta invizibila, care se hraneste cu lapte si cu apa, care poate atinge lucrurile, poate sa le ia si sa le mute dintr-un loc intr-altul, inzestrata prin urmare cu o natura materiala, desi simturile noastre n-o pot percepe, si care locuieste ca si mine in casa mea

7 august. — Am dormit linistit. Mi-a baut apa din carafa, dar nu mi-a tulburat somnul.

Ma intreb daca sunt nebun. Plimbandu-ma adineauri, de-a lungul fluviului, in plin soare, m-a cuprins o indoiala cu privire la starea mea mintala, nicidecum o indoiala vaga, ca pana acum, ci o indoiala precisa, absoluta. Am vazut nebuni ; am cunoscut cate unii care ramaneau inteligenti, lucizi, chiar si clarvazatori in tot ce priveste viata, in afara doar de-o singura privinta. Vorbeau despre orice cu toata limpezimea, cu neasteptate nuante, cu adancime si, deodata, gandul, izbindu-se de obstacolul ce i-l scotea in drum nebunia, se farama, se imprastia si se cufunda in acel ocean inspaimantator si furios, plin de valuri naprasnice, de ceturi, de vijelii, ce se numeste „dementa'.

Desigur, m-as socoti nebun, cu desavarsire nebun, daca n-as fi constient, daca nu mi-as cunoaste la perfectie starea, daca nu as sonda-o, analizand-o cu deplina luciditate. Asadar, nu sunt de fapt decat un halucinat care rationeaza. O necunoscuta tulburare se va fi produs in creierul meu, una din acele tulburari pe care fiziologii incearca sa le noteze si sa le defineasca in ziua de azi ; iar aceasta tulburare va fi determinat in spiritul meu, in ordinea si in logica ideilor mele, o spartura adanca. Asemenea fenomene au loc in visele care ne plimba printre fantasmagoriile cele mai neverosimile, fara ca noi sa ne miram, pentru ca aparatul verificator, pentru ca simtul controlului nu mai e treaz, in timp ce facultatea imaginativa vegheaza si lucreaza. Nu e oare posibil ca vreuna din imperceptibilele clape ale claviaturii cerebrale sa fie paralizata la mine ? In urma unor accidente, unii oameni pierd memoria numelor proprii, sau memoria verbelor, sau aceea a cifrelor, sau numai memoria datelor. Faptul ca fiecare farama a gandirii e localizata e azi dovedit. Asadar, nu-i nicidecum de mirare ca facultatea de control al nerealitatii anumitor halucinatii sa fie amortita in clipa prezenta la mine.

Ma gandeam la toate acestea in timp ce mergeam de-a lungul apei. Soarele acoperea fluviul cu lumina sa, facea pamantul sa para incantator, imi umplea privirea de dragoste pentru viata, pentru randunicile a caror agilitate e o placere a ochilor mei, pentru ierburile de pe mal al caror freamat e o fericire pentru urechile mele.

Totusi, incetul cu incetul, o inexplicabila neliniste ma cuprinse. Mi se parea ca o forta, o forta oculta ma amortea, ma oprea in loc, ma impiedica sa merg mai departe, ma chema inapoi. Resimteam acea dureroasa nevoie de-a ma intoarce acasa, care te apasa cand ai lasat acolo un bolnav care ti-e drag, si ai deodata presimtirea ca s-a produs o agravare a bolii.

Asadar, m-am intors fara nici un chef, sigur ca am sa gasesc, acasa, o veste proasta, o scrisoare sau o telegrama. N-am gasit nimic ; si-am ramas mai surprins si mai ingrijorat decat daca as fi avut din nou vreo viziune fantastica.

8 august. — Am petrecut o seara ingrozitoare. El nu se mai manifesta, dar il simt langa mine, pandindu-ma, patrunzandu-ma, dominandu-ma si mai infricosator cand se ascunde astfel, decat daca si-ar semnala prezenta invizibila si constanta prin fenomene supranaturale.

Totusi am dormit.

9 august. — Nimic, dar mi-e frica.

10 august. — Nimic ; dar ce va fi maine ?

11 august. — Tot nimic ; nu mai pot sta acasa cu aceasta teama si acest gand care mi-au patruns in suflet; am sa plec.

12 august, ora zece seara. — Ziua intreaga am vrut sa plec, dar n-am putut. Am vrut sa indeplinesc acest act de libertate atat de usor, atat de simplu — sa ies — sa ma urc in trasura mea ca sa ma duc la Rouen — n-am putut. De ce oare ?

13 august. — Cand esti atins de anumite boli, toate resorturile fiintei fizice par rupte, toate energiile spulberate, toti muschii relaxati, oasele devenite moi precum carnea, iar carnea lichida precum apa. Resimt asta intr-un chip straniu si jalnic in fiinta mea spirituala. Nu mai am nici o putere, nici un curaj, nici o stapanire de mine, nici chiar puterea de a-mi pune vointa in miscare. Nu mai pot voi; in schimb, cineva vrea in locul meu ; iar eu ma supun.

14 august. — Sunt pierdut! Cineva e stapan pe sufletul meu si-l guverneaza ! Cineva porunceste toate actiunile, toate miscarile, toate gandurile mele. Eu insumi nu mai sunt nimic inlauntrul meu, nimic in afara de-un spectator robit si ingrozit de toate lucrurile pe care le fac. Doresc sa ies. Nu pot. Nu vrea el ; si raman innebunit, tremurand, in fotoliul in care stau asezat. Doresc numai sa ma scol, sa ma ridic un pic in sus, ca inca sa ma mai cred propriul meu stapan. Nu pot ! Sunt tintuit pe scaun, iar scaunul e lipit de pamant in asa fel incat nici o forta nu ne-ar putea ridica.

Apoi, deodata, trebuie, trebuie sa ma duc in fundul gradinii sa culeg capsuni si sa le mananc, si ma duc, culeg capsuni si le mananc ! O, Doamne, Dumnezeule ! Doamne, Doamne ! Oare exista un Dumnezeu ? Daca exista, elibereaza-ma, salveaza-ma, ajuta-ma ! Iertare ! Mila ! Indurare ! Salveaza-ma ! O, ce suferinta ! ce chin ! ce oroare !

15 august. — Desigur, asa era posedata si stapanita si scumpa mea verisoara, cand a venit sa imprumute cinci mii de franci de la mine. Era robita de-o vointa straina, intrata in ea precum un alt suflet, precum un alt suflet parazit si dominator. Oare lumea va lua sfarsit ?

Dar cel care ma guverneaza, cine este el, acest invizibil ? acest necunoscut, acest hoinar de-o rasa supranaturala ?

Asadar Invizibilii exista ! Atunci, cum de inca de la inceputul lumii nu s-au manifestat intr-un chip precis, asa cum o fac pentru mine ? N-am citit niciodata nimic care sa semene cu ceea ce s-a intamplat in casa mea. O ! daca as putea s-o parasesc, daca as putea sa ma duc si sa fug si sa nu ma mai intorc. As fi salvat, dar nu pot.

16 august. — Am putut scapa azi timp de doua ore, ca un prizonier care gaseste, din intamplare, usa temnitei sale deschisa. Am simtit deodata ca sunt liber si ca el e departe. Am dat ordin sa se inhame in graba caii la trasura si m-am dus la Rouen. O, ce bucurie sa-i poti spune unui om care te asculta : „Haidem la Rouen l'

Am spus sa opreasca in fata bibliotecii, si am rugat sa mi se imprumute tratatul cel mare al doctorului Hermann Herestauss, referitor la locuitorii necunoscuti ai lumii antice si moderne.

Apoi, in clipa in care ma urcam in trasura, am vrut sa strig : „La gara !' si am strigat — n-am spus, am strigat — cu glas atat de tare incat trecatorii s-au intors : „Acasa', si am cazut, innebunit de spaima, pe pernele trasurii. Ma gasise si pusese din nou stapanire pe mine.

17 august. — Vai, ce noapte ! Ce noapte! Si totusi cred ca ar trebui sa ma bucur. Pana la ora unu dupa miezul noptii am citit! Hermann Herestauss, doctor in filozofie si in teogonie, a scris o carte despre istoria si manifestarile tuturor fiintelor invizibile care-i dau omului tarcoale, sau pe care el le viseaza. Descrie originile, domeniul, puterea lor. Dar nici unul nu seamana cu aceea care nu-mi da pace mie. S-ar zice ca omul, de cand a inceput sa gandeasca, a presimtit si s-a temut de o fiinta noua, mai tare decat el, care-i va urma in asta lume si pe care, simtind-o aproape si neputand prevedea natura acestui stapan, a creat in spaima sa acel intreg popor fantastic de fiinte oculte, de vagi fantome zamislite de spaima.

Asadar, dupa ce am citit pana la ora unu dimineata, m-am dus sa ma asez langa fereastra deschisa, ca sa-mi racoresc fruntea si gandul la vantul linistit al intunericului.

Era placut, era caldut ! Cat de mult mi-ar fi placut aceasta noapte altadata !

Luna nu se vedea. In fundul cerului negru, stelele aveau scanteieri fermecatoare. Cine va fi locuind aceste lumi ? Ce forme, ce vietuitoare, ce animale, ce plante vor fi existand acolo ? Cei care gandesc in aceste lumi indepartate ce vor fi stiind spre noi ? Ce vor fi putand, ce noi nu putem face ? Ce vor fi vazand, ce noi nu cunoastem ? Nu cumva, intr-o buna zi, strabatand spatiul, vreunul dintre ei va aparea pe pamantul nostru spre a-l cuceri, asa cum normanzii strabateau altadata marea spre a supune popoarele mai slabe?

Suntem atat de infirmi, atat de dezarmati, atat de ignoranti, atat de mici, noi cestilalti, pe acest graunte de noroi care se invarteste, diluat intr-o picatura de apa. Am atipit visand astfel in vantul racoros al serii.

Dar, dupa ce-am dormit vreo patruzeci de minute, am deschis iar ochii fara sa fac vreo miscare, trezit de nu stiu ce emotie confuza si ciudata. Mai intai n-am vazut nimic, apoi deodata mi s-a parut ca o fila a cartii mele ramasa deschisa pe masa se intorsese singura. Nici o adiere nu intrase pe fereastra. Am fost surprins si am asteptat. Dupa vreo patru minute, am vazut, am vazut, da, am vazut cu ochii mei o alta fila ridicandu-se si lasandu-se peste cea precedenta, ca si cum un deget ar fi rasfoit-o. Fotoliul meu era gol, parea gol ; am inteles insa ca era acolo, el, asezat la locul meu, si ca citea. Facand un salt furios, un salt de fiara revoltata care se napusteste asupra imblanzitorului sa-l sfasie, am strabatut odaia ca sa-l prind, ca sa-l ucid! Dar scaunul meu, mai-nainte sa ajung la el, se rasturna, ca si cum cineva ar fi fugit din fata mea masa se clatina lampa cazu si se stinse, iar fereastra se inchise, ca si cum un raufacator, prins asupra faptului, si-ar fi facut vant afara, in bezna, apucand cu ambele maini canaturile.

Asadar, fugise ; ii fusese frica, frica, lui, de mine !

Pai atunci atunci maine sau mai incolo candva am sa-l pot ingenunchea sub pumnii mei, si strivi de pamant! Oare cainii nu-si musca si sugruma uneori stapanii ?

18 august. — Toata ziua m-am gandit. Da, desigur, am sa-l ascult, am sa-i urmez imboldurile, am sa-i fac toate chefurile, am sa ma fac umil, supus, las. Caci el e cel mai tare. Dar va veni ceasul

19 august. — Stiu stiu stiu totul ! Am citit urmatoarele in Revista Lumii Stiintifice : „O stire destul de ciudata ne vine de la Rio de Janeiro. O dementa, o epidemie de dementa, asemenea cu dementele contagioase care au cuprins popoarele Europei in evul mediu, bantuie in prezent in provincia Sao Paulo. Locuitorii, innebuniti de spaima, isi parasesc locuintele, satele, lasa in parasire culturile, pretind ca sunt urmariti, posedati, guvernati ca un septel uman de catre fiinte invizibile, dar tangibile, un fel de vampiri care se hranesc din viata lor in timp ce dorm, si care mai beau in plus si apa si lapte, fara, pare-se, sa se atinga de nici un alt aliment.

Domnul profesor Don Pedro Henriquez, insotit de mai multi savanti medici, a plecat spre provincia Sao Paulo spre a studia la fata locului originile si manifestarile acestei surprinzatoare nebunii si spre a-i propune imparatului masurile care i se vor parea cele mai potrivite spre a face ea aceste populatii in delir sa-si redobandeasca mintile.'

A ! A ! imi amintesc, da, imi amintesc frumosul vas brazilian cu trei catarge, care, urcand pe Sena, a trecut pe sub ferestrele mele, 8 mai trecut! il gaseam atat de frumos, atat de alb, atat de vesel ! Fiinta se afla pe el, venind de acolo de unde rasa ei a luat nastere ! Si m-a vazut ! A vazut locuinta mea alba ; si a sarit de pe vas pe mal. Doamne !

Acum stiu, ghicesc. Domnia omului a luat sfarsit. El a venit, cel de care se temeau in spaimele lor popoarele, el pe care-l exorcizau preotii ingrijorati, pe care-l evocau vrajitorii de-a lungul noptilor intunecate, fara sa-l vada inca aparand, caruia presimtirile stapanilor vremelnici ai lumii i-au atribuit toate formele monstruoase sau gratioase ale gnomilor, ale duhurilor, ale geniilor, ale zanelor, ale spiridusilor. Dupa grosolanele conceptii nascocite de spaima primitiva, oameni mai ageri la minte l-au presimtit mai clar, Mesmer il ghicise, iar medicii, inca de acum vreo zece ani, au descoperit, intr-un chip precis, natura puterii sale mai-nainte ca el sa si-o fi aratat. S-au jucat cu aceasta arma a stapanului cel nou, dominatia unei misterioase vointe asupra sufletului omenesc devenit rob. Au numit asta magnetism, hipnotism, sugestie mai stiu eu cum ? I-am vazut amuzandu-se, precum copiii imprudenti, cu aceasta oribila forta ! Vai de noi ! Vai de om ! A venit acela acela cum se numeste mi se pare ca-mi striga numele sau, eu nu-l aud da il striga Ascult nu pot, repeta Horla Am auzit Horla el e Horla a venit !

A ! vulturul a mancat porumbelul, lupul a mancat oaia ; leul a devorat bivolul cu coarnele ascutite ; omul l-a ucis pe leu cu sageata, cu sabia, cu pusca ; dar Horla va face din om ceea ce noi am facut din cal si din bou : bunul sau, servitorul si hrana sa, nu-ti mai prin puterea vointei sale. Vai de noi !

Uneori, totusi, animalul se revolta si-l ucide pe cel care l-a imblanzit si eu vreau am sa pot dar trebuie sa-l cunosc, sa-l ating, sa-l vad ! Savantii spun ca ochiul animalului se deosebeste de al nostru, nu distinge ca el Iar ochiul meu nu-l poate distinge pe noul venit care ma oprima.

De ce oare ? A ! imi amintesc acum vorbele calugarului de la muntele Saint-Michel : „Vedem noi oare a suta mia parte din ce exista ? Iaca, vantul, cea mai mare forta din natura, care rastoarna oamenii, darama cladirile, smulge copacii din radacini, ridica munti de apa pe mare, distruge falezele si zvarle pe stanci vapoarele cele mari, vantul care ucide, suiera, geme, mugeste — l-ati vazut, si-l poti vedea ? Si totusi exista !'

Si mai ma gandeam : ochiul meu e atat de slab, atat de imperfect, incat nici macar nu distinge corpurile tari, daca sunt transparente ca sticla ! Daca o oglinda fara amalgam imi taie calea, el ma lasa sa ma reped in ea, asa cum pasarea intrata intr-o odaie isi sparge capul de geamuri. Pe langa asta, mii de lucruri il inseala si-l induc in eroare. De ce sa ne miram atunci ca nu stie sa vada un corp nou pe care lumina il strabate ?

O fiinta noua ! de ce nu ? Trebuia sa vina, cu siguranta ! de ce-am fi noi cei din urma ? N-o distingem, asa cum n-o disting toti cei creati inaintea noastra ? Inseamna ca natura ei e mai perfecta, trupul ei mai fin si mai finisat decat al nostru, decat al nostru atat de slab, atat de stangaci conceput, peste masura plin cu organe vesnic obosite, vesnic fortate ca niste arcuri prea complexe, decat al nostru care traieste ca o planta si ca un animal, hranindu-se anevoie cu aer, cu iarba si cu carne, masina insufletita prada bolilor, deformarilor, putreziciunilor, gafainda, prost pusa la punct, naiva si bizara, ingenios de prost construita, opera grosolana si delicata, ciorna a unei fiinte ce-ar putea deveni inteligenta si mandra.

Incepand cu stridia si incheind cu omul, suntem numai cativa, foarte putini la numar, pe-acest pamant. De ce n-ar mai veni inca unul, o data ce s-a incheiat perioada care desparte aparitiile succesive ale tuturor speciilor diferite ?

De ce nu inca unul ? De ce nu si alti copaci cu flori uriase, stralucitoare si parfumand regiuni intregi ? De ce nu alte elemente decat focul, aerul, pamantul si apa ? — Ele sunt patru, numai patru, aceste elemente datatoare de hrana ale fiintelor ! Ce jale! De ce oare nu sunt ele patruzeci, patru sute, patru mii ! Cat e totul de sarac, de meschin, de mizerabil ! cu zgarcenie daruit, crunt nascocit, greoi fabricat! A ! elefantul, hipopotamul, ce gratie pe ei ! Camila, ce eleganta !

Dar fluturele ! o floare care zboara, imi veti spune ! Visez de unul care ar fi mare cat o suta de universuri, cu aripi pe-a caror forma, frumusete, culoare si miscare nu le pot exprima. Dar il vad merge din stea in stea, racorindu-le si imbalsamandu-le cu suflul armonios si usor al cursei sale ! Iar popoarele de-acolo sus il privesc, extaziate si fermecate !

Ce am oare ? El, el, Horla, ma obsedeaza si ma face sa concep aceste nebunii! El e in mine, devine sufletul meu ; am sa-l omor!

19 august. — Am sa-l omor. L-am vazut ! M-am asezat aseara la masa mea ; si m-am prefacut ca scriu cu mare atentie. Stiam eu ca va veni sa-mi dea tarcoale, aproape de tot, atat de aproape incat am sa pot, eventual, sa-l ating, sa-l apuc ? Si atunci ! atunci, am sa am puterea deznadajduitilor ; am sa am mainile, genunchii, pieptul, fruntea, dintii ca sa-l sugrum, sa-l strivesc, sa-l musc, sa-l sfasii.

Si-l pandeam cu toate organele mele supraexcitate.

Aprinsesem cele doua lampi si cele opt lumanari de pe camin, ca si cum l-as fi putut descoperi in aceasta lumina.

In fata mea, patul, un vechi pat de stejar cu coloane ; la dreapta, caminul ; la stanga, usa, incuiata cu grija, dupa ce-o lasasem multa vreme deschisa ca sa-l atrag in spatele meu, un foarte inalt dulap cu oglinda, de care ma foloseam in fiecare zi ca sa ma barbieresc, sa ma imbrac, si unde obisnuiam sa ma privesc, din cap pana-n picioare, ori de cate ori treceam prin fata ei.

Asadar, ma prefaceam ca scriu ca sa-l insel, caci ma observa si el ; si deodata, am simtit, am fost convins ca citea peste umarul meu, ca era aici, aproape atingandu-mi urechea.

M-am ridicat in picioare, cu mainile intinse, intorcandu-ma atat de repede incat am fost cat pe ce sa cad. Ei si ? era lumina ca ziua in amiaza mare si totusi nu m-am vazut in oglinda ! Era goala, curata, adanca, plina de lumina ! Imaginea mea nu se vedea in ea desi eram chiar in fata ei. Vedeam geamul mare si limpede de sus si pana jos. Si priveam asta cu o privire de nebun ; si nu mai indrazneam sa inaintez, nu mai indrazneam sa fac o miscare, simtind totusi prea bine ca era aici, dar ca-mi va scapa din nou, el, al carui trup invizibil imi devorase imaginea din oglinda.

Tare mi-a mai fost frica ! Apoi, deodata, iata ca am inceput sa ma vad ca printr-o ceata in fundul oglinzii, printr-o ceata ca printr-un strat de apa ; si mi se paru ca aceasta apa aluneca de la stanga la dreapta, incet, facand, dintr-o secunda intr-alta, ca imaginea mea sa fie mai precisa. Era ca sfarsitul unei eclipse. Ceea ce ma ascundea parea ca nu poseda contururi precise, ci un fel de transparenta opaca, ce se lumina incetul cu incetul.

Am putut in sfarsit sa ma disting in intregime, asa cum ma vad in fiecare zi cand ma privesc.

Il vazusem ! A ramas in mine o groaza care si azi ma mai face sa ma infior.

20 august. — Sa-l omor, cum ? de vreme ce nu pot sa-l ating ? Otrava ? dar m-ar vedea amestecand-o cu apa ; de altminteri, ar avea oare otravurile noastre vreun efect asupra trupului sau cu neputinta de perceput ? Nu nu fara nici o indoiala Atunci ? Atunci ?

21 august. — Am adus un lacatus de la Rouen si i-am comandat niste jaluzele de fier pentru odaia mea, asa cum au, la Paris, de frica hotilor, anumite mari locuinte particulare situate la parter.

Are sa-mi mai faca si o usa la fel. M-am dat drept un poltron, dar prea putin imi pasa !

10 septembrie. — La Rouen, hotel Continental. S-a facut s-a facut dar oare a murit ? Inima mea e intoarsa pe dos de cele ce-am vazut.

Asadar ieri, dupa ce lacatusul asezase jaluzelele si usa de fier, am lasat totul deschis pana la miezul noptii, desi incepea sa fie racoare.

Deodata am simtit ca era aici, si-o bucurie, o bucurie nebuna m-a cuprins. M-am sculat incet si am umblat spre dreapta, spre stanga, multa vreme, ca sa nu banuiasca nimic ; apoi, mi-am scos ghetele si mi-am pus cu nepasare papucii de casa ; apoi am inchis jaluzelele de fier si, intorcandu-ma cu pasi domoli spre usa, am inchis-o si pe ea, invartind cheia de doua ori. Inapoindu-ma atunci la fereastra, am inchis-o cu un lacat a carui cheie am varat-o in buzunar.

Deodata, mi-am dat seama ca se agita in jurul meu, ca-i era la randul lui frica, ca-mi poruncea sa-i deschid. Cat pe ce sa-l ascult ; dar nu l-am ascultat, ci, rezemandu-ma cu spatele de usa, am cascat-o exact atat cat sa pot trece mergand de-a-ndaratelea ; si dat fiind ca sunt foarte inalt, capul meu atingea pragul de sus. Eram sigur ca nu-mi poate scapa si l-am incuiat singur, singur cuc ! Ce bucurie ! L-am prins ! Atunci, am coborat intr-o fuga ; am luat in salon, sub odaia mea, cele doua lampi si am varsat tot uleiul pe covor, pe mobile, pretutindeni, apoi am dat foc si am sters-o, dupa ce-am inchis bine usa mare de la intrare, invartind cheia de doua ori.

M-am dus sa ma ascund in fundul gradinii, intr-un boschet de lauri. Mult a mai durat, mult de tot ! Totul era negru, mut, nemiscat ; nici o adiere, nici o stea, munti de nori ce nu se vedeau, dar care apasau grei, grei de tot, pe sufletul meu.

Imi priveam casa si asteptam. Mult a mai durat! Credeam deja ca focul se stinsese de la sine, sau ca-l stinsese El, cand una din ferestrele de jos plesni sub presiunea incendiului si o flacara, o flacara mare, rosie si galbena, lunga, moale, mangaietoare, se inalta de-a lungul zidului alb, lingandu-l pana la acoperis. O lumina alerga pe copaci, pe crengi, pe frunzis, dar si un fior, un fior de groaza ! Pasarile se trezeau ; un caine incepu sa urle ; mi se paru ca se face zi ! Curand plesnira alte doua geamuri si am vazut ca toata partea de jos a locuintei mele nu mai era decat o singura mare vapaie. Dar un tipat, un tipat groaznic, ascutit de tot, sfasietor, un tipat de femeie, rasuna in noapte si doua ferestre de la mansarda se deschisera ! Uitasem servitorii ! Le vazui chipurile inspaimantate si bratele care li se agitau !

Atunci, innebunit de groaza, am inceput sa fug spre sat, urland : „Ajutor ! ajutor ! foc ! foc !' Am intalnit oameni care veneau spre mine si m-am intors cu ei, ca sa vad !

Casa nu mai era acum decat un ingrozitor si magnific rug, un rug monstruos, luminand pamantul intreg, un rug in care ardeau oameni si in care ardea si El, El, prizonierul meu, Fiinta cea noua, stapanul cel nou , Horla !

Deodata, acoperisul intreg se prabusi printre ziduri si un vulcan de flacari tasni pana in cer. Prin toate ferestrele deschise asupra vapaii vedeam caldarea de jar, si-mi spuneam ca el era acolo, in acel cuptor, mort

— Mort ? Se poate ? Trupul sau ? trupul sau pe care lumina-l strabate nu era oare indestructibil prin mijloacele care le ucid pe-ale noastre ?

Si daca n-a murit ? poate ca numai timpul are priza asupra Fiintei Invizibile si infricosatoare. Ce rost ar avea acest trup transparent, acest trup cu neputinta de cunoscut, acest trup de Spirit, daca ar trebui sa se teama si el de bolile, de ranile, de infirmitatile, de distrugerea prematura ?

Distrugerea prematura ? Toata oroarea umana de la ea purcede ! Dupa om, Horla. — Dupa cel care poate muri in orice zi, in orice ceas, in orice minut, in urma tuturor accidentelor, a venit cel care nu trebuie sa moara decat in ziua, in ceasul, in minutul ce i-a fost harazit, pentru ca a atins limita existentei sale !

Nu nu fara nici o umbra de indoiala, fara nici o umbra de indoiala n-a murit Atunci atunci va trebui deci sa ma omor eu !