Rodica Ojog-Brasoveanu

Logofatul de taina

PREDOSLOVIE

De-amu, daca soarele si-a prapadit barbatia e bine. Cum s-ar zice, pot iesi in cerdac. Uite-asa! Sad pe acel scaun mesterit de stolerul Mihail, si indragesc din ochi malinul rasarit la poalele pridvorului. Muntii Vrincioaiei isi varsa racoarea, sihla albastreste vazduhul, trage cugetul de mina sa-si caute tihna.

Irra! Pacatele mele! Stircutele mi-au rusinat florile. Se cheama ca miine trebuie insanatosit gardul cu uluci tinere. Gardul gradinitei si nevrednicul de mine sintem virsteni, implinim prin vointa Celui de Sus la Sin Chietru saptezeci de ani. Pe dumnealui l-a betegit veninul pamintului, pe mine o pirdalnica de vatamatura tare capoasa si harnica dobindita in vremea pojarului de la 1820 . Ne sprijinim unul pe celalalt si, sa nu vorbesc cu pacat, o mai ducem.

Dupa umbra conacului s-ar cuveni sa fie ceasurile cinci. Slugile isi cerceteaza hodina prin chilii, Niculaita, ucenicul meu, ispiteste pestii iazului cu o rima si un bold indoit, cercind a-i amagi. Am in fata cartea parintelui Ilarie, la dreapta un cofaiel cu apa rece scos din inima pamintului si gavanosul cel mititel cu dulceata de zmeura crescuta sub ziduri. Taina amestecului mi-a incredintat-o chelarul Dionisie in ziua cind Domnul l-a chemat sa dea socoteala pentru bucatele de frupt hapaite pe ascuns in postul Pastelui. Cind Cel de Sus va porunci sa-i bat la porti pentru aceeasi netrebnica isprava, voi incredinta-o si eu ucenicului.

Oh, pacatosul si poftalnicul de mine! Iar am scapat o chicatura in omatul barbii! incaltea, stiu c-o sa-si rida Niculaita prin unghere.

Afla, frate cetitorule, ca acea carte ce se gaseste in fata mea are o istorie lunga. La anul 1711 tatarii au navalit hultaneste la

ceas de noapte asupra sfintei Manastiri a Domnitei. Cuviosii calugari s-au aparat cu furca intr-o mina si crucea in cealalta, dar ascutisurile paginilor au biruit. Din toata suflarea manastirii n-a ramas decit un ucenic nevirstnic. El a scos de sub anteriul parintelui Ilarie, cuprins de flacara, aceasta carte. Cine a trudit s-o intocmeasca ramine o taina, asa ca, avind ingaduinta domniei tale, frate cetitorule, o voi pune pe seama acelui calugar asupra caruia s-a gasit.

Cum a ajuns in bibliotichia boierului Alecu Florescu, tot o taina ramine. Rinduiala cartilor mi-a incredintat-o bunelul conului Alecu mie, nevrednicului Pahomie, cel robit pintecelui, de indata ce-am deprins stiinta buchiilor la scolita din tirgul Focsenilor. Trebuie sa-ti spun, frate cetitorule, ca sunducurile boierilor Floresti, mari iubitori de stiinta carturareasca, adapostesc opt mii de carti care se cer cercetate si ingrijite cu dragoste. Si mai trebuie sa-ti spun ca dintre toate, osebit o indragesc pe cea asupra careia a trudit pana parintelui Ilarie. Amarul de vreme care s-a calatorit i-a betegit scoartele, negreata cernelii s-a stins, pergamentul e pe moarte, umbletul degetelor a sters slovele pe la colturi.

Chibzuind ca faptele cele bune n-au prea facut pui in chilia mea, am hotarit dara s-o astern din nou pe hirtie trainica, dupa tipicul buchiilor latinesti. Ieri, la vremea cind zorelele inchideau ochii de somn, a venit sa ma intrebe de sanatate boierul Vasile Alecsandri. I-am spus gindul care ma paste si dintr-o data ochii dumnealui si-au sporit lumina bucuriei.

Cartea parintelui Ilarie, dupa cum vei binevoi sa afli, osteneste sa infatiseze mina intinsa de valahi rubedeniilor primejduite dincolo de hotarul tarii. Vei afla de asemenea, frate cetitorule, chipul celui tirg al Bucurestiului supus ciumei si focului iscat de necredinciosi, rafuielilor dintre megiesi, caci dumnealor, draga Doamne, numai pe malul Dimbovitei pofteau sa se paruiasca!

Pina in anul Domnului 1601 cetatea de scaun a fost maruntita de unguri, tatarii hanului de la Crimeea si turcii lui Sinan Pasa care au ras pina la temelie Manastirea Sfintei Troite. Cind sa zica bietii gospodari Doamne ajuta, s-au repezit sa-i dea palanca la pamint Simion Movila al Moldovei si sleahticul Ion Potocki de Potok.

Turcii din Giurgiu repede si ei intre doua somnuri sa-si ia partea, dupa care a pogorit Bator Gabor al ungurilor cu ostenii sa culeaga ce-a mai ramas. Nu s-a uscat bine zidaria ctitoriilor noi ca razmerita seimenilor a ales piatra de piatra. Sase ani dupa isprava aiasta peste cetatea Bucurestilor s-au abatut ciuma, foamea, turcul si tatarul. Saisprezece ani au trudit gospodarii sa-si intareasca trupul si cugetul cind iara calca acea blestemata ciuma care a pustiit cetatea cu desavirsire. Cind sa prinda tirgul din nou cheag, s-au abatut oleaca nemtii sa juganeasca negustorimea . D-apoi seceta din 1718, insotita de ciuma? D-apoi jaful turcului de la 1738, semnul unei noi ciume? Treizeci si trei de mii de suflete si-au dat sfirsitul in acel an! D-apoi altele care au urmat? Si iarasi Bucurestii si-au spalat obrajii, au chemat inapoi verdeata si rivna de a inalta marturii pentru viitorime.

Calatorind pe drumurile Apusului impreuna cu logofatul de taina Radu Andronic, vei vedea lacasele papistase. Alaturi de acele catedrale, turlele mitropoliei din Bucuresti ti se vor parea sistave, Biserica Scaune o mogildeata acolo . Nu cirni din nas, si nu judeca, rogu-te, cu pacat. Arata ingaduinta ctitorilor valahi, caci asemenea zidiri s-au inaltat in vremi tulburi, sub domnii scurte, cind petica neagra de mazilire a capugiului poposea des pe umerii voievozilor.

Nu ride vazind ca gospodarii tirgului isi podesc ulitele cu grinzi de stejar, scoala cea mititica de la Sfintul Gheorghe Vechi sa nu-ti stirneasca zimbetul. Iar daca se va intimpla sa-ti colbuiesti incaltarile pe ulitele strimte ale Bucurestilor de la acea vreme, daca glodul le va necinsti, alunga sudalma de pe limba, scutura-le si paseste mai departe.

Voda Brincoveanu, in dragostea sa pentru ctitoriile inaltate dupa gustul pamintenilor, tirgovetii, mestesugarii, negutatorii si dascalii si-au ingropat o farima din suflet intre zidurile Bucurestilor, carturarii, opincarii si boierii credinciosi neamului au asudat singe.

Lor ma inchin!

CAPITOLUL I - NOAPTEA ISCOADELOR

Intunericul vislea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna rastignita intre nori cernea lumina vaduva lipsita de credinta. Drumul se strecura sfoara subtiratica pe sub pintecele muntelui, ocolea cu mladieri de vipera grohotisurile napastuite de ceata. Sus pe creasta, doua perechi de ochi ii cercetau umbletul pina departe, spre portile Brasovului.

Miclaus cel tinar, scutier la Curtea nobilului transilvanean Gavril de Notig, astepta infrigurat cu unghiile infipte in causul palmei. Singele fierbinte al boierilor Miclauseni, dar mai cu seama numarul sarac de ani dobinditi pina in acea noapte de Florar ii struneau anevoie nerabdarea.

— N-o sa treaca, Dragane! Pui prinsoare?

Nu primi raspuns si se rasuci spre barbatul lungit alaturi. Motul, o namila de om croit parca din inima de codru, citea intunecat drumeagul. Chibzui indelung si numai dupa aceea misca buzele:

— Trece!

Soapta scapata din curmatura gitlejului tuna. Scutierul isi simti bataia inimii.

— Mai incet, omule! Masura inspaimintat linistea. Curgea domoala, tulburata arar de zgomotele noptii. Nu vine, urma, si chiar daca vine, scapa iar!

Ochii aprinsi cersetoreau tagada, dar motul, credincios vorbei cumpanite cu saptaminile, ramase mut.

— Misionarul se afla sub ocrotinta lui Belzebut! - O fi.

— Lui si-a vindut sufletul! A facut legamint pecetluit cu singe, dupa pilda corabierului ratacitor, alta socoata nu mai incape.

Vorbea cu glas scazut si degetele incirligate, asa cum povatuiesc mosnegii ca se cere atunci cind pomenesti asemenea ispravi in puterea noptii. Povestea drumetului stapinit de dorul umbletului pe cararile marii fusese adusa la castelul nobilului Notig, strimbata binisor de catre doi venetieni cititori in stele, in trecere spre Curtea lui Leopold.

Motul ar fi poftit sa cunoasca legamintul, caci astfel de istorie sataniceasca nu mai pomenise printre lotrii pamintului[1] din Zarand, dar Miclaus cel tinar incepuse sa-i insire neizbinzile transilvanenilor ori de cite ori si-au indreptat flinta, sageata sau jungherul spre inima misionarului Carol Neurautter. Incheie oftind:

— O sa scape iar!

Dragan cintari stinca rinduita anume la baza prapastiei, spre a o rostogoli asupra misionarului, si se scarpina la ceafa.

— De .

Zorile saltara o geana deasupra Postavarului. Lumina firatica trudea virtos sa alunge negura. Vinticelul iscat de rasuflarea muntelui aduse un zvon indepartat de copite. Motul, deprins cu zgomotele iscate in fasa, ramase stana. Miclaus cel tinar ii cetlui bratul.

— Vine!

Ii raspunsera huruitul rotilor rostogolite pe piatra drumului si indemnurile surugiului. Doisprezece calareti turnati in fier sporira umbrele ude, azvirlite in apa riului, apoi se ivi caleasca generalului Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei.

Scutierul sopti gituit:

— Acum!

Motul astepta sa treaca ostenii si se opinti asupra parului virit pirghie sub coastele stincii.

Misionarul isi simti degetele. Il slujeau cu credinta frematind la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruica si porunci scurt:

— Galop!

Stinca porni, zimbru intunecat. Miclaus cel tinar ii urma zborul cu inima pe buze. Vazu surugiii biciuind caii si caleasca pierind cu huiet. Piatra urnita de mot tulbura colbul stirnit de caii ostenilor apoi se cuminti.

Scutierul si Dragan ramasera in genunchi, fara rasuflare. Sudoarea le inghetase pe frunte. In ochii lui Miclaus cel tinar aparusera lacrimile. Rosti incet, cu ura:

— Satana!

* * *

— Oftezi, conte?

Generalul Rabutin de Bussy fulgera cu privirea mogildeata ascunsa in sutana. Suspinase, era adevarat, dar putea jura la douasprezece icoane ca rasuflarea zaticnita in poalele pieptului nu adiase in caleasca. Incerca sa desluseasca obrazul misionarului. Ferit de gluga vesmintului si a noptii, chipul popii nu se lasa citit. I se vedeau doar miinile albe, pline de vlaga.

„Miini deprinse mai degraba sa sugrume decit sa bine-cuvinteze”, chibzui guvernatorul. Isi marturisi grija:

— Ma mustra cugetul, Neurautter.

— Pentru care ticalosie?

— Ti-am ingaduit sa ma intovarasesti si nu trebuia, spuse strunindu-si greu paraponul stirnit de cutezanta neamtului. Cararile de noapte nasc primejdii. Nu sint harazite slujitorilor lui Dumnezeu.

— Eu il slujesc pe Satana!

Glasul misionarului Carol Neurautter, omul Vianei, hirsit in dedesubturi politicesti, parea sisiit de sarpe. Adauga mieros:

— Parca asa le-ai spus prietenilor dumitale in ziua cind ti-am adus porunca imperiala.

— Vorbe de saga .

— Intocmai. Astfel socotea si Leopold.

Rabutin rise incetisor:

— E adevarat ce se sopteste? Capitanii mei jura ca poti auzi si gindul nerostit. Au inceput sa-ti fereasca drumurile.

— Urmeaza pilda generalului lor.

— Gresesti, Neurautter. Trudind sa ma rapuna, miseii iti pot aduce pagube. Asta-i pricina pentru care nu vreau sa ma insotesti.

Misionarul isi dosi zimbetul.

„Infumurarea sta stilp de nadejde familiei de Bussy. Hm, frantujii . Bunicu-sau a ramas incredintat pina la moarte ca-si va gasi sfirsitul intr-o cupa cu otrava. A murit de prea mare belsug de singe . „

Rasuci gindul dupa obisnuinta iezuitului Loyola, a carui carticica de cugetari, invesmintata in scoarte moi din piele, o purta la piept in locul Bibliei poruncite de parintele crestinatatii.

— Alunga-ti temerile, conte. Impartim primejdiile deopotriva. Surise linistit. Romanii transilvaneni au incercat astazi pentru a cincea oara sa-mi grabeasca sfirsitul. Dintii mi-a cautat spinarea un jungher zvirlit prin fereastra deschisa, apoi doua pistoale descarcate fara rabdare de un baietan cu sticle la ochi mi-au atintit pieptul. Podul asezat peste Mures s-a prabusit in urma calestii mele, dupa care o sageata, slobozita cu indeminare de o faptura ciudata, mi-a strapuns umarul. Rise incetisor pipaind rana oblojita in scutece: iar in acea faptura ciudata am deslusit-o pe jupinita Tofana.

— Nu e cu putinta! Fata a deprins crestere aleasa, o stiu din leagan.

— Si pe Gavril de Notig il cunosti, si el s-a bucurat de buna crestere . Acum indeamna romanii sa-mi pindeasca drumurile.

— Ma inspaiminti, Carol! Asemenea nelegiuiri se cereau aduse la lumina, or, eu abia azi le aflu. Ingrijorarea sapa urme adinci pe chipul guvernatorului. Scrisorile lui Leopold, urma, imi amintesc necontenit ca raspund cu capul de viata sfintiei tale.

Sutana nu se clinti. Glasul misionarului se prelinse din gluga, firicel subtiratic:

— Treburi destule iti apasa umerii, conte, pentru a te mai pricopsi si cu necazurile mele. Muierile ungurilor dovedesc nesat la asternut, vinul romanilor se cere desertat pe indelete, ca sa nu mai pomenesc jocurile de noroc . Si apoi, am deprins sa ma pazesc singur. Gindul care nu-mi da pace e altul .

Tacu o vreme, sporind diavolii din cugetul generalului. Negura incepuse sa se destrame. Zorile prinsesera cheag, deslusind copacii si ghimirliile marunte. Din cosuri, ici-colo, se desprindea cite o ata de fum.

Boarea de lumina prinse sa zugraveasca in culori pamintii chipul generalului: nasul incovoiat dupa pilda ciocului de vultur si barbia sapata in cremene aminteau infatisarea trufasa a strabunilor. Purta strai ostasesc cu belsug de aur si stele batute in piatra scumpa. Asezat in dreptul geamlicului, chipul trufas al lui Rabutin se zugravea limpede. Neurautter tinea mai departe ungherul, vorbind cu masura. Cuvintele se insirau matanii, ca intr-o rugaciune.

— . Oamenii acestia stiu sa urasca, Rabutin, si e bine sa n-o uitam! Aleasa plamada e aceea care in ceasuri de restriste pune buzdugan si jungher in mina barbatilor, pistoale in palma baietanilor, iar la indemina fecioarelor arc si tolba de sageti.

— Buzdugane, sageti, furci si topoare! Cu asemenea nazbitii vor sa-mi tina piept?

— Teme-te de cei care nu mai au nimic de pierdut! povatuia inteleptul Loyola.

Soapta misionarului rasunase plina de tilc. Rabutin socoti ca a zabovit indeajuns asupra unei neghiobii. Pina la urma Neurautter tot popa raminea si nu-i puteai cere pricepere de ostean. Dadu sa se ridice in picioare, caci obisnuia sa se preumble prin odaie cind isi impartea poruncile ori lasa vad slobod gindurilor. Isi aminti ca nu se afla in cancelaria domniei sale, numai dupa ce se izbi in crestet de lemnul calestii.

Se aseza suduind soldateste ziua cind hotarise sa intre in slujba nemtilor. Misionarul ii picura venin in suflet. Se lipise de el precum camasa cea uda si nu-l slabea cu pildele iezuitilor, necuviinta si pirele catre Leopold.

— Spune-mi, rogu-te, Rabutin, ai chibzuit de ce ma haituiesc romanii?

— Ma tem ca au priceput gindul Vianei.

— L-au priceput, l-au dibuit ori l-au simtit, zimbi Carol Neurautter, caci iata, de unde la inceput se inghesuiau sa ne aduca hrisoave, peceti si semne sapate in aur, pentru a ne dovedi drepturile de obirsie, acum le ascund cu aceeasi rivna.

— Daca cineva le-a deschis ochii, apoi acela e principele Brancovan. Nu osteneste niciodata sa se amestece in treburile noastre.

— Vulpea Balcanilor, sopti misionarul . Poate . De vreme ce necazul a facut pui, se cere sa batem alte carari.

— Vom smulge acele dovezi cu sila. Orice taina isi are leacul in odaia de cazne.

— Crezi, generale, ca-i vor indoi teapa, cuiele inrosite in foc ori roata, acum cind a incoltit neincrederea in dreapta judecata a imparatului Leopold? Dupa socotintele mele, deocamdata pre-puiesc primejdia, odaia de cazne o va adeveri. Stiam de la inceput ca vorbele trecute prin zahar n-or sa-i amageasca multa vreme. Am trimis dara un om iscusit care sa deprinda graiul acelor hrisoave, inainte de a-ti bucura inima aciuindu-ma pe linga domnia ta. De trei ani omul meu bate Transilvania, Valahia si Moldova pentru a-si insemna in pergamente urmele asezarilor vechi, de aceeasi obirsie.

Ochii contelui incercara zadarnic sa strapunga gluga de tafta. Chipul misionarului raminea ascuns.

— Il cunosc?

— L-ai cunoscut . Neurautter scazu glasul de parca s-ar fi temut ca zorile, pravalite dintr-o data intre peretii de catifea, i-ar putea prinde soapta: e contele de Saint-Lo.

— Filip D’Antin?! Vocea generalului, indeobste asezata si aspra, isi pierduse barbatia spre deplina multumire a misionarului. Ai ales bine, Carol! N-au valahii faptura pe masura lui, de-ar fi sa-si treaca tot meleagul prin sita. Singur diavolul i s-ar putea impotrivi.

— Voi griji sa n-o faca, surise misionarul. In noaptea asta, Saint-Lo il intimpina pe von Blaremberg la Bucuresti. Vom primi curind vesti de soi.

Se facu ghem in ungherul calestii si inchise ochii.

* * *

„Frantuzul umbla cu doua protapuri la car”, chibzui scundacul ingropindu-si umbra in zidul unei ghimirlii pravalite intr-un genunchi. Cintari calcatura strainului intrat in priveala lunii. Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, era barbat rasarit, cu trup suleag de muiere invesmintat dupa gustul celor cu osinza la punga din tara Bourbonului. Tinea aninate la palarie pene piclii si dese de oratanii despre care cumetrele de pe malurile Bucurestioarei n-aveau stiinta. Ochiul drept, vatamat de fier, il purta sub grimea intunecata. Peste camasa spuma de horbota la git si mineci invesmintase pieptar din saftian moale, supus trupului, iar pe umeri mantie larga sabuita anume sa ascunda obrazul stapinului in ceasurile de taina. O cautatura nedeprinsa cu viclesugurile ar fi cazut lesne in greseala socotindu-l slabiu si neprihanit, daca nu zarea rasarind din cingatoare capul jungherului spelb de multa folosinta si drumul spadei ghicit lesne sub poalele mantiei. Strainul isi purta ciubotele rasfrinte deasupra genunchilor prin inima ulitei, calcind iute, cu deosebita luare-aminte.

Scundacul - iscoada lui Voda Brincoveanu - zimbi. Hangerul vrajmas, naravit in miselii, rasare din cotloane dosnice, la un singur intins de brat. O stiu si pruncii . O aflase cam de multisor si omul in mantie, dupa cum o dovedea umbletul.

Scundacul isi incopcie giubeaua, strapuns de rasuflarea rece a noptii. Luceafarul de seara zabovise pentru a treia oara la rascrucile cerului de cind calca cu fereala umbra contelui, din porunca Mariei Sale. Drumurile frantuzului pe ulitele Bucurestilor aveau cintecul lor si Voda, dar mai cu seama stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul dedesubturilor politicesti, poftea sa le cunoasca viersul.

Peste mahalaua Scortarului[2], intunericul tesea pinza groasa. Lotrii cerului biruisera luna. Un curmei de vint, cit sfichiul de harapnic, fugari minios norii soricii, dezbracind talgerul astrului. Lumina saraca, sleita, deslusi pe malurile bihloase ale Bucurestioarei cosmeliile prostimii. Sfoara subtiratica de apa izvora la acea vreme dintr-o bahna putreda de la poalele tirgului . Baltile Brostenilor, cea din Postavari si cea din Scaune, a lui Serban Voda, ori a lui Dura negutatorul, bogate in frumusete, sau dimpotriva, cetluiau cetatea de scaun.

Frantuzul isi inalta ochiul norocos. Turlele Mitropoliei itite pe gorganul din Tirgul de Jos fulgerau aur. In mahalaua Brosteni[4], focurile zlatarilor muscau intunericul. Zvon harnic de copite si clopotei strica tihna calicilor. Radvan boieresc gonea la ceas tirziu de noapte. Patru masalagii buiaci, numai picioare, alergau dinaintea cailor descilcind cararea la lumina tortelor de rasina.

— Fereste ulita!

Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, lipi gardul cautind scurt spre boierul pravalit intre pernele moi. Slugile aveau sa-l duca de subtiori in iatac, luindu-i osteneala de a deschide ochii, aveau sa asude zdravan descotorosind faptura groasa de bodroante, tiganca roaba, orinduita anume, avea sa-i descinte degetele picioarelor cu gidileli mestesugite. La capatiiul patului vor rasari talgerele cu dulceturi pentru cea din urma bucurie a pintecelui si filigeanul de cafea in care sufragioaica si-a pus intreaga stiinta pentru ca somnul stapinului sa vina pisiceste. In spatele usii, un scripcar tuciuriu va izvodi sunete molatice, pina ce boierul va binevoi sa duca porcii la jir.

Strainul isi strivi dispretul in coltul buzelor si cauta roata in jur. Se afla in ulita Cavafilor. Izul de toval si piele argasita ii stapinea narile. La o zvirlitura de secure, rasareau ciuperci dughenele selarilor, cu obrazul intors spre ulita. Toate erau cetluite in cingatori late din fier prost, dar trainic, pentru a alunga ispita cumasilor. Dintre naravurile turcesti numai cel al cinstei nu facuse pui printre blestematii de soarta.

Filip D’Antin iesi din strinsoarea maghernitelor. La capatul lor, isi croia matca cea mai de seama ulita a cetatii de scaun valahe, Ulita Mare[5]. Cunostea locurile si istoria scrisa de foc si sabie cu mult inainte de-a pasi hotarul Tarii Romanesti. Bisericii de Juramint, iscata in crestetul ulitei, unde tirgovetii ajunsi prin judecati faceau legamint adevarului bun ori nascocit, batrinii ii mai spuneau inca Biserica Balaceanului. Caci Balacenii fusesera stapinii acestor locuri pina in noaptea cind boier Constantin Aga, cuprins de patima puterii, uneltise cu nemtii impotriva Mariei Sale, incercind sa-l aduca in scaun pe Beizadea Iordache. Brincoveanu, minios, osindi neamul Balacenilor vaduvindu-i prin hrisov domnesc de intreaga avutie. Pe paminturile lor ridicase apoi hanul care-i cinstea numele . Trecusera zece ani de-atunci, isi urma gindul contele de Saint-Lo socotind ca acum se aflau in anume noapte a lui Florar, leat 1700.

Se incredinta inca o data ca doar pisicile ulitarnice il tin in priviri, apoi scapara amnarul, cu fereala pentru ca scinteia sa fie zarita numai de la ferestrele hanului. Iscoada lui Voda isi simti inima. Lumina bolnava din odaia baronului Karl von Blaremberg, consilierul imparatului Leopold al Austriei, raspunse clipind cu inteles.

Stolnicul Constantin Cantacuzino isi dovedise inca o data agerimea ochiului.

— A venit, excelenta!

Secretarul baronului, o faptura subtiratica, stapini flacara lampii. Karl von Blaremberg se ridica anevoie din coasta crivatului. Era barbat copt, insemnat de ani, purta vesminte de lotru pacurii si doua pistoale indesate sub centura, la vintre, dupa naravul tilharilor. In ochii sinilii, osteniti de folosinta prin cotloane tainice, lipsite de lumina, nu buchiseai nimic. Trecu poala mantiei pe umarul sting, ascunzindu-si obrazul, dupa care puse mina pe clanta.

— Ingaduie, stapine! sopti stirpitura. Omul domniei tale da semne de neliniste.

Zimbetul cel rau strimba chipul lui Filip D’Antin. Pret de citeva clipe ramase nemiscat. Cind se rasuci serpeste, intre degete ii sticlea jungherul. Luna isi smulsese feregeaua intinzind in tina ulitei umbra iscoadei.

Scundacul intelese ca nu are scapare. Rezema zaplazul inalt al Manastirii Sfintul Ioan cel Nou scotindu-si armele.

Contele de Saint-Lo framinta in palma miinii drepte sabia lunga, cu doua ascutisuri, in cealalta, minerul jungherului. Ochiul teafar impungea obrazul scundacului. Inainta intrebind incet, cu acea blindete pe care ti-o da credinta in biruinta:

— Cu ce gind imi tii spinarea, omule? Oare nu stii ca la ceas de noapte asemenea fapta numai in taisul hangerului isi gaseste plata?

Iscoada incrunta sprincenele. Strainul graise in valaha limpede a mosnenilor, lipsita de adaosurile grecesti ori ale osmanliilor, raspindite printre tirgoveti.

— Sclipuitor de aur din pungile intirziatilor, sau in slujba domneasca?

— Domniei tale care din cei doi ti-ar fi de trebuinta?

— Nici unul. Cumasilor le aduc stricaciune la bratul pofticios, iscoadelor le cercetez inima cu ascutisul.

Repezi fulger virful spadei tintind gitul scundacului. Valahul indeparta fierul ucigas zvicnind iataganul din incheietura miinii. Contele de Saint-Lo facu un pas inapoi. In ochiul teafar ardeau lumini tulburi.

— Am priceput. Nu setea de aur cea fara masura si nici lipsa unui funducliu[7] de trebuinta pentru a pasi pragul crismaritelor din Tirgul de Jos te-au adus pe urmele mele. Esti iscoada! Cine si cu ce gind te-a trimis?

— Intreaba-mi jungherul, straine! Bag de seama ca domnia ta stii si ce scurma godacul in batatura tirgovetilor valahi. Nu-i de mirare sa cunosti si graiul armelor.

Zimbetul cel rau puse din nou stapinire pe chipul frantuzului, impunse fara credinta noaptea in dreapta si stinga iscoadei, apoi izbi vintes, de sus in jos, tintindu-i crestetul. Cei care n-au facut bataturi in palma minuind iataganul inlatura asemenea lovitura incrucisind amindoua armele deasupra capului. Ramasi fara aparare, se pomenesc lesne cu hangerul intre coaste.

Scundacul intimpina taisul numai cu sabia, pastrind jungherul pentru celalalt ascutis. Filip D’Antin ramase cit ai privi in cumpana, apoi se rasuci morisca pe calciie. Mina stinga tinea capul pumnalului proptit in degetul gros. Bratul urma roata trupului, prin spate, cautind loc fierului in vintre. Hangerul iscoadei ii taie scurt drumul, spre marea mirare a strainului.

— Cunosti viclesugul?!

— Cu ingaduinta domniei tale, raspunse scundacul sarind in vileagul ulitei.

— Unde-ai dobindit asemenea invatatura, omule?! Pe drumurile imparatiei, doar trei barbati dau raspuns loviturii: Buscaglione venetianul, Sabouleux din Saint Sauveur[8] si . il masura lung: si logofatul valah Radu Andronic. Pe cei dintii ii stiu, n-ar vinde taina nici pentru doi saci de taleri. Despre acel logofat am auzit multe istorii, dar nici una nu da semne ca si-ar fi prapadit mintile. Caci numai oaspetii Manastirii Sarindar, cu betesug la cap, pot instraina asemenea comoara. Mi s-a spus de asemenea ca Radu Andronic e trupes si bine legat, deci nu domnia ta esti acela.

Iscoada asculta vorbele strainului socotind cum sa sfirseasca lucrarea. Avea porunca sa nu-i pricinuiasca chiorului stricaciuni pe cararile sale de noapte. Filip D’Antin inainta cu gind spurcat.

— Diavolul meu cel credincios imi sopteste ca nu vei apuca sa-i aduci logofatului multumita pentru invatatura. Primeste, omule!

Roti sabia cu bratul intins amagind privirea potrivnicului. In aceasta vreme, prinse hangerul de virf si facind bratul arc il zvirli moarte in pieptul iscoadei. Ascutisul cel mic infipt pina in plasele smulse de pe buzele scundacului geamat infricosator. Din intuneric tisnira glasurile strajilor.

— Stai! Cine-i?

Contele de Saint-Lo isi desprinse scula cu miscare dibace si se topi naluca dincolo de zidurile hanului. Iscoada rasufla greu in balta de singe.

Sase zdrahoni din straja statornicita de Maria Sa Voda Brincoveanu o data cu caderea noptii, pentru tihna tirgovetilor, se ivira alergind din spatele Manastirii Sfintului Ioan. Scundacul le arata anume semn.

— Slujba domneasca! Duceti-ma la Mesteceni, casele Andronic .

Capul ii aluneca moale pe umar.

— Ii vatamat rau, fratilor!

Umplura spartura pricinuita de hangerul strainului cu naframe oprind sipotul singelui, apoi ii intinsera trupul pe doua sulite. Trei strajeri deschideau drumul purtind facliile deasupra capetelor.

Luna cu degete de ceara ridica zabranic gros ascunzindu-si chipul.

Pe celalalt mal al Dimbovitei se afla cea mai de seama casa a Bucurestilor acelor vremi, conacul inaltat pe la 1635 de catre marele postelnic Constantin Cantacuzino[9]. Intre zidurile ridicate la sapte inaltimi de om, bolovanite din belsug si rezemate in contraforturi, curtile puteau fi cuprinse de la un capat la celalalt in o mie de pasi nemtesti. Casele de piatra, cu odai nenumarate, musteau de slujitorime. Bucurestenii zvoneau ca in acele incaperi s-ar putea lesne aciua trei mahalale cu prunci, batrini uitati de moarte, oratanii si acareturi, raminind o palma bunisoara de loc si zlatarilor din mahalaua Scortarului.

De la portile cele mari ale Dudescului, intorcind spatele arnautilor de veghe zi si noapte in foisorul inalt, pe mina stinga, zareai la capatiiul unei poteci scurte si serpuitoare sase mesteceni, luminari argintii, care vegheau din trei parti casele boierului Costache Andronic, cladite in inima ulitei Sfintilor Apostoli. Cararuie prunduita ducea de la gardul intocmit din butuci pintecosi de stejar de-a dreptul in casa stapinilor. In spate se inghesuiau hambarele, cuhniile, grajdurile si cascioarele slujitorimii cu ferestrele spre vie. In gradina cea mare, napadita vara de floare si poame, cascau ochii geamurile de la iatacul jupinesei Irina. Aici, privind cum zarzarul isi ninge floarea, tragind pe nari aroma dulce a bujorului pe care poposeau osteniti fluturi zanatici, ori infiorindu-se sub cataveica de vulpi de urgia lui Faurar, isi cauta dumneaei odihna vorbelor in ceasurile de chindie.

Limba cea robace a jupinesei Irina era cunoscuta departe, dincolo de hotarele tirgului, si nimeni din neamul Andronicilor nu s-a plins vreodata de mutenia dumneaei. Mostenise trei mosii si o sarsana ticsita cu pilde de la maica-sa, postelniceasa Casandra Prisaceanu, femeie stringatoare de arginti si cheltuitoare de povete.

Noaptea se statornicea degraba in casele Andronic. La cel dintii cintat al cocosilor, vara ori iarna, stapini si slujitorime se desfatau in bratele celui de al doilea somn. De la datina se rupea doar boierul cel tinar, Radu, logofat de taina al Mariei Sale Voda Brincoveanu, pe care slujba il mina te miri unde, la vreme sucita -dupa cum socotea cucoana Irina - cind crestinului ii e dat sa inte-penesca intre zidurile conacului si nu sa haladuiasca sub stele ca zdruncinatii ori cei fara de capatii.

Pina la capatul zilelor nu si-ar fi biruit dumneaei buimaceala daca i-ar fi fost dat sa afle adevaratele drumuri ale boierului Costache Andronic, o farima de om cu ochi buiaci in care clipocea vesnic risul. Treizeci de ani slujise Valahia la vreme de cumpana, purtind scrisori mesterite dupa anume izvod catre Viana ori Stambul, ori indepartata Curte a Bourbonului, la porunca voievozilor munteni, si nimeni nu-i oblicise rosturile. Trupul putintel, vorba domoala si cautatura blinda aveau darul sa-i ascunda adevaratul chip.

Patru sfesnice de argint, fiecare avind cite trei brate, luminau odaia cea mare a Andronicilor. Urmind obiceiul pamintului, jupineasa Irina inmanunchease cu dichis in unghere ierburi placut mirositoare; pe masuta arabeasca, impodobita cu arama, se afla o ulcica de Sibiu in care aceeasi mina asezase crengi de cires in floare.

Flori marunte murisera de mult la poalele icoanelor. Vietuiau inca lacramioarele rasarite in vinerea mare sa plinga patimile Mintuitorului. Pe peretele dinspre asfintit se afla o blana de urs, iar pe acea blana armele boierului Prisaceanu cel batrin, strabunul cucoanei Irina. Iataganele incrucisate pastrau inca urmele multor batalii purtate cu turcul. Sofaua, atit de draga osmanliilor, n-avea cautare in casele jupinesei, asa ca dedesubt asezase lavita cu spatar asupra careia trudise cu dalta si ciocanul mesterul Grigore Sagetatu, vestit la acea vreme pentru stiinta de a isca flori si struguri in lemn prost. Iscusinta cioplitorului valah o dovedeau si sunducul si scaunele cu brate, si polita icoanelor de pe peretele rasaritului.

Jupineasa Irina croi o cruce cit ziua de post la picioarele Sfintului Nicolae, dupa care innoda vorba despre odrasla domniei sale:

— Daca stiam ca o sa ajunga olacarul Brincoveanului nu mai prapadeam amar de banet cu invatatura lui prin tirguri papistase. Sa rapuna o herghelie de armasari, gonind bezmetic de la un capat la celalalt al pamintului pentru ravaselele lui Voda, poate si Florea, argatul, si har Domnului, n-a deprins nici slovele az-bucoavnei.

Boier Costache pipai sub caftan clondirasul talienesc, imbracat in hainuta de piele. In priviri ii sclipeau lumini vesele.

— Asa-i jupineasa, chibzuiesti adinc, dupa obiceiul celor din neamul domniei tale.

Cucoana Irina isi potrivi rochia de canavat, cenusie, snuruita cu tertei, care cadea scindura pe trupul desirat, si pufni pe nari. La piept ii stralucea cruce grea de aur, cu lant petrecut de doua ori in jurul grumajilor. Conciul sarac si-l ascunsese sub tulpan soriciu. Se uita piezis spre Ilie Machidon, slujitorul lui boier Radu, alt zalud ce-si lasa de izbeliste gospodaria, muierea si pruncii umblind alaturea de logofat dupa coada prepelitei, si simti cum ii sporeste minia.

— Socotesc dara ca de aceea a nascocit Dumnezeu un hotar, strunind pofta bicisnicilor de haimanalic. Omului ii ajung stelele de deasupra capului, credinta si batatura lui. Daca era intr-altfel, ne croia pe toti deopotriva, ne punea aceeasi limba in gura si nu ne mai zicea valah, tatar ori muscal. Poftesti sa-mi spui mie, Machidoane, ce of te mina la imparatia turcului?! Au n-ai auzit ca bostangiii nu mai prididesc sa descapatineze crestinii veniti cu gind de uneltire?

Un zimbet cu tilc luneca pe sub mustata taranului.

— Cinstita jupineasa, dupa mintea mea cea ingusta naravul turcului imi poate aduce folosinta la o adica. Traia la noi in sat unul Saculete, certat cu cinstea, carele a savirsit omor la drumul mare si stapinirea l-a spinzurat. Bun! La vreo luna, iaca se minie apele Milcovului si vin tataraste asupra asezarii. Casa lui Saculete era in bataia puhoiului si nimeni din neamul lui n-a scapat cu zile. M-am scarpinat pe sub caciula si am luat invatatura: cine moare spinzurat scapa de inec .

Zimbetul nu-i ostenise o clipa. Dintii il veselea iscusinta lui boier Costache care izbutea sa duca la gura, fara stiinta jupinesei, clondirasul umplut cu mastica de la Pireu, apoi vorba neobosita a jupinesei Andronic. Socotea un ceas de cind gura ii macina fara istov.

— Buna invatatura, Machidoane! Acum pricep pentru ce anume iti cauta logofatul tovarasia. Si sa nu-mi rizi mie minzeste, pe sub mustata, ca am ac si de cojocul tau!

Ilie Machidon clatina din cap facindu-i deplina incredintare. Era subtirel, iar in straiul lesesc, cu ceapchen scurt si nadragi strimti, semana a baietan. Purta camasa alba, din in, impunsa cu inflorituri in care citeai mina muierii, Smarandita, frumusete vestita in Tara Vrancei la acea vreme. Mintea ascutita a plugarului sclipea in ochii verzi, infipti la radacina nasului putintel strimb. Se misca de pe un picior pe altul stapinindu-si greu nerabdarea.

Boier Costache cauta sa abata vorbele jupinesei de la slujitor.

— Dupa ochiul meu, socotesc ca pina o bate neaua oti afla capatul calabalicului.

— Apoi usor e sa slobozi porunci din virful patului, se rasuci muscata de sarpe jupineasa. Mi-a trecut os prin os de azi-dimi-neata, caci feciorul domniei tale, dupa toate semnele, nu pleaca la Mogosoaia.

— Chibzuiam ca avem slugi destule.

— Tute toate! Cind rachiul sta stilp pe masa stapinului de cum se hlizeste soarele in feresti, gospodaria vine de-a berbeleacul, Doamne apara-ne!

Se rasuci inchinindu-se spre icoana Sfintului Nicolae, mare cit peretele, ferecata in argint. In stinga si dreapta, spinzurau pe covoare moi, chindisite in fir de matase, narghilele si pistoale, a caror istorie o cunostea doar boier Costache. In mijlocul camarii, jupineasa Irina rinduia intr-un sunduc bodroantele de drum ale logofatului. Era un cufaras inalt cit un prunc mai rasarit, nascocirea dumneaei, cu despartituri bine chibzuite pentru vesminte, bucate, leacuri, prescure si apa sfintita.

— Uleiul grecesc de pintece e sub icoana Sfintului Vlsarion, pazitorul drumetilor, Machidoane! De-l paleste guturaiul, sa-l afumi cu flori de la Domnul Cristos. Se afla in teschereaua de pinza rasurie. Cata, rogu-te, sa nu uiti . Nu-s ce-o fi pazind camarasita! De azi-dimineata i-am poruncit zeama de descintec si iaca, noaptea sta pe despicate si inca nu s-a infatisat . Uita-te la mine, Machidoane, nu la stele! Daca-l incearca junghiul sa-i citesti moliftele Sfintului Vasile cel Mare si sa-i dai lapte proaspat, dres cu rozmarin .

— Eu i-as anina o juncana la oblinc, spuse boier Costache, fara zimbet. Umbla vorba ca in turcime vacile nu-s botezate .

Cucoana Irina il cerceta cu gura cascata, apoi pricepu si intoarse spatele otarita.

— Spune-mi, rogu-te, Machidoane, tu n-ai nici o invatatura sa-mi aduci?

Taranul isi rindui mustata fara graba.

— Jupineasa Irina, cred ca Dumnezeu a lasat muierii gura ca sa dea povete si barbatului urechi ca sa le afle.

— Ia aminte, boier Costache! Si cum ai ajuns la asemenea intelepciune?

— E la noi in sat, urma slujitorul, un fierar, unul Teaca. Si-a dobindit numele dupa belsugul dovedit in goliciunea casei. Poti sa-i invirti prin odai o mita de coada si n-are de ce se anina. In schimb, i-a daruit Dumnezeu o nevasta tare bogata la limba, care-i sta ciocan pe cap cit ii ziua de lunga. Mult m-am minunat eu cum de se mai tine bietul om cu dintii de vatra. Intr-o zi l-am intrebat .

Ilie Machidon cerceta indelung fierul sunducului sporind nerabdarea jupinesei. Cucoana Irina porunci scurt:

— Vreau sa stiu ce raspuns ti-a dat acel fierar supus!

— Apoi, cinstita jupineasa, dupa stiinta dobindita de dumnealui, cica pe lumea asta s-ar afla mai multe ciocane rupte decit nicovale sparte .

Boier Costache rise gospodareste. Jupineasa il impunse sulita cu ochii si adauga citeva trente in cufarasul plin ochi. Slujitorul isi cuminti zimbetul. Bodroantele aveau sa-i insoteasca doar pina Ia Conacul Morii. Aici, la jumatatea drumului spre Dunare, isi lepada logofatul calabalicul fara stiinta mama-sii, spre a nu-i stirni minia.

Costache Andronic inghiti o dusca zdravana de mastica pin-dind spinarea nevestei, apoi prinse a pufai multumit din narghilea.

— De-acum gindesc ca ajunge, jupineasa. Oamenii astia au trebuinta de un ceas-doua de odihna inainte de-a se urni.

Auzind de drum, cucoana Irina se inchina. In coltul ochilor ii staruia lacrima si inima boierului se muie.

— In van iti stirnesti griji, Irina. Radu iti seamana bucatica taiata. Istet si chibzuit .

— Daca nu ti-o fi cu banat, boier Costache, afla ca chibzuinta de la domnia ta a mostenit-o. Bate pe muche douazeci si doi de ani si prin tartacuta ii zboara doar ciocirlii si filomele. Batir de-ar fi avut slujitor asezat, dar simt ca ma apuca tigoarea numai cind caut spre Machidon. Mai multe nadejdi imi fac intr-un curmei de tei! Porunci raspicat: Pune mina pe sfinta evanghelie si jura ca n-ai sa-mi iesi din cuvint!

Taranul trase din sunducul logofatului Genoveva de Brabant, tiparita de frantuzi, socotind ca jupineasa Irina n-o sa-i dibuie viclesugul. O saruta plin de evlavie si rosti:

— Jur.

— Inainte de toate, sa-mi pazesti feciorul de ispitele turcoaicelor. Harapoaicele sint muieri primejdioase, iar Radu trage la genunchi de teleleica.

— Cu cine s-o fi asemanind? se mira batrinul.

— Nu trebuie cercetat prea departe. Ia aminte, Machidoane. Teme mai cu seama privirea neguroasa. De ea sa-ti feresti stapinul ca de Neaga Rea! I-am innodat eu camasa spre a-l slabi din strinsoarea farmecelor muieresti, dar slujitorul cu credinta izbindeste mai mult cind nu-si tine ochii in palma. Iar eu te povatuiesc sa-i casti bine, caci nu pleci in paginime ca sa legi coada la ciini! Poftoreste porunca!

Pe buzele taranului rasari mierea sugubeata a moldovenilor.

— Iti fac incredintare, cinstita jupineasa, ca-l voi abate pe logofat de la ispitele diavolesti ale muierilor cu feregea.

— Asa, Machidoane!

— Si ca numai spre crivatul grecoaicelor am sa-i dau dezlegare, urma slujitorul fara zimbet.

Boier Costache Andronic rise multumit. Cucoana Irina ridica ochii in bagdadie.

— Bine, omul lui Dumnezeu, asta ai inteles tu?

— De, cucoana, raspunse Ilie Machidon, atita m-a ajutat capul. Eu is taran prost.

— Nu prostia ai indesat-o in traista, ci pe cel cu cornite. Doamne iarta-ma si pazeste!

Pe chipul lui boier Costache scapara lumina vesela. Isi anina privirea de icoana grea, s-o care nadusind virtos trei haidamaci, si rosti:

— Chibzuiesc ca Sfintul Nicolae l-ar tine in fereala mai abitir ca o sluga. Cheama argatii de gradina, jupineasa, sa desprinda cuviosul din perete. Nu cunosc tovaras mai de nadejde la drum pentru feciorul domniei tale.

— Apai cere lina de la broasca, suspina cucoana Irina si smerenie de la mintea supusa rachiului! Aferim, boier Costache, ca mult imi indulcesti cugetul la ceasuri de raspintie!

Jupineasa isi inghesui sub nas si la ochi marama chindisita de ucenitele maicii Agaftoclia de la Manastirea Tamiioara.

— Sa-mi slujesti cu credinta feciorul, Machidoane! De indata ce face ochi, indeamna-l sa se inchine spre rasaritul soarelui si sa nu-si spurce gura cu bucate lumesti inainte de a pune pe limba anafura si agheasma. Ai mare grija sa zica rar si cu evlavie Ocinasele. Ziua de vineri sa ajunati amindoi, caci in imparatia cerurilor nu-i loc pentru cei robiti pintecelui. Daca drumurile voastre vor mina peste ape rugati-va Sfintului Ierarh Nicolae si numai dupa aceea purcedeti. Pentru durerile de masele are in sunduc zeama de rasina, dar mai cu folos i-ar fi o rugaciune catre Sfintul Elefterie, tamaduitorul de dinti. Intoarceti privirile daca ispita femeiasca va iese in cale si rugati-va Maicii Domnului de la Olari sa scoata dracii din trupurile voastre. Adu-i aminte feciorului meu destoinicia Sfintilor Vitalie, Ilarion cel Mare si a Cuviosului Andronic, care au stat alaturi de desfrinate fara sa cada in pacate.

— Oare? intreba slujitorul din virful buzelor pe boier Costache. Dupa toate semnele batrinul nu se arata incredintat. Jupineasa isi urma pomelnicul:

— I-am pus linga leacuri Agatanghelul, Agheasmatarul, Liturghierul si Cartea lui Efrem Sirul, sa-si indestuleze cugetul in ceasurile de odihna. Daca veti trece apa Milcovului, aduceti rugaciuni Cuvioasei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. In paginime, rugati-va Sfintului Gheorghe, izbavitorul de vrajmasi, iar la drum de seara trecind pe linga sfinta manastire .

Ilie Machidon ridica amindoua miinile. Diavolii cei sugubeti ii jucau pe buze.

— Am priceput, jupineasa, poftesti sa ne schimnicim.

— Ba poftesc sa iesi afara, neobrazatule!

Masalele slujitorilor domnesti aprinsesera poalele noptii. Zdrahonii coborira sulitele depunind trupul scundacului la treptele casei. Iscoada abia mai rasufla, lucoarea dinaintea ultimului suspin ii sticlea in ochi.

Usa de stejar se dadu in laturi tinindu-l in prag pe Andronic cel tinar, logofatul de taina al Mariei Sale Voda Brincoveanu. Umerii largi, invesmintati in camasa alba de borangic, despicata pina la briu lasind sa se vada urma de rana veche, atingeau usorii. Era barbat inalt, cu chipul smead si parul tuciuriu ce-i aluneca in lungul obrajilor. Atrageau mai cu seama luarea-aminte ochii lungareti, cu cautatura catifelie, sclipind mereu a ris, si semnul lasat la timpla de o sabie tatareasca. Sub mustacioara subtire, sticleau dinti albi, toti deopotriva, parca mai multi decit intre buzele altor fapturi. Nadragii lesesti, sugrumati pe mijlocul subtirel si pulpe, intrau in botforii scurti si moi din piele rasurie.

La vederea scundacului, fata i se adumbri. Se lasa intr-un genunche saltindu-i usor capul.

— Cine l-a vatamat?

Strajile ridicara din umeri.

— Asa l-am gasit linga ulucile Manastirii Sfintului Ioan . Vrajmasul pierise. Ne-a poruncit sa-l aducem la casele domniei tale.

Scundacul isi crapa anevoie pleoapele. Intimpina privirea neagra a logofatului si rosti stins:

— Chiorul si neamtul sint intelesi.

Istorisi in cuvinte putine si poticnite intimplarea de sub fereastra baronului, apoi capul se lasa greu intre miinile lui Radu Andronic.

Strajile isi scoasera cusmele si se inchinara dupa obiceiul pamintului.

Ti s-a ridicat a mirare sprinceana gindului, frate cetitorule, si pe sfinta dreptate te intrebi: pentru ce a alungat hodina slujitorilor Mariei Sale Voda Brincoveanu drumurile de taina ale frantuzului vatamat? Au nu din inima turcimii veneau stol primejdiile cele mari?

Ingaduie-mi dara-mie, nevrednicului Pahomie, sa aduc deslusire zabovind acolo unde peana parintelui Ilarion s-a dovedit zorita.

Anul Domnului 1700 il gaseste pe turc tinindu-si salvarii cu amindoua miinile de atita slabiciune, caci se hranise cu papara leahului, iar de sub zidurile Vianei fugise cu o sageata infipta in sezut. Ludovic al francezilor rasufla greu dupa bataliile cu craii Evropei povatuiti la Augsburg sa-i mai taie oleaca din nas. Osinza puterii se asternuse pe ostile Habsburgului. Leopold smulsese o mina din penele de paun ale Rigai Soare, punind in doua rinduri stapinire pe Alsacia, pocnise turcul in moalele capului, tinea tara ungurului sub calcii, iar dupa impaciuirea cu salvaragiii din 1699, a supus Transilvania sluga la dirloaga. Degetele de fier pofteau spre celelalte doua surori, Moldova si Tara Romaneasca.

Poate ca domnia ta, frate cetitorule, vei zice: de-amu, ori cu turcu’ ori cu neamtu’ pe cap, tot un drac. Apoi eu te povatuiesc sa nu-ti incarci cugetul cu asemenea gind nesabuit. Socoteste, rogu-te, ca in atita amar de vreme pe turc nu l-a tinut cureaua sa ne imbrace in strai de pasalic. Mai cu zaharelul, mai cu aurul, mai cu ascutisul spadei la o adica, atunci cind ne-a venit apa la moara, am amagit noi necredinciosul? L-am amagit! Ei bine, afla ca neamtul e alta saminta de om, si alta brinza purta dumnealui in traista la vremea aceea dupa cum vei vedea.

Si apoi, am sa-ti mai spun una. Cind s-a aratat primul hultan linga cotete, mare spaima a cuprins orataniile. Dar iaca poposeste si al doilea. Si unde au prins a se masura intre ei cu vrajmasie, pindindu-se indelung. Cum da unul semne de slabiciune, puicutele ii aduceau degraba hrana. Caci vezi dumneata, frate cetitorule, a ajuns si la mintea gainii ca mai primejdios ramine un singur vrajmas carele nu se teme de nimeni si nimic.

Cine sa rateze poftele hultanului imparatesc de la Viana? Turcul facea pe nisnaiu’, sugea iarba dracului din narghilea numarindu-si cucuiele. Leahul sa ne sprijine? Dupa ce bunul Dumnezeu l-a adunat de pe drumuri pe Sobiesky, sleahticii au inceput sa-si smulga barbile intre dumnealor care sa puna mina pe hlamida. Petru cel Mare erapindit de ostile suedezilor, iar craii din asfintit se suduiau mai rau decit harabagiii cei spurcati la limba din Podul Iloaiei pentru ca iesind la arat bagasera plugul in haturi. Singura nadejde raminea Francia. Nu pentru ca ar ji apucat-o dragul de noi, Doamne fereste, insa Ludovic jurase sa-l faca chisalita pe Leopold. Amindoi avan chiteau cum sa puna mina pe asemenea scaunel. Iar asemenea scaunel avea sub stapi-nire talpa si carimbii ciubotei italiene, Tarile de Jos si ce mai dobindisera corabierii osteni in America ori prin alte coclauri.

Si iaca, taman atunci il indeamna necuratul pe Filip D Antin, carele cunostea toate dedesubturile Franciei, sa se dea vindut nemtilor. Si-apoi nu era la primul drum prin principatele noastre, iar cercetarea amanuntita a graiului si a obiceiurilor romanesti stirnise ingrijorarea domnilor din Moldova si Muntenia.

Gindul satanicesc care incoltise in cancelaria Vanei ai sa-l afli domnia ta, frate cetitorule, mergind pe urma lasata de peana cuviosului Ilarie.

Dau ascultare mincarimii de pe limba si-ti mai spun una. Toate diavoliile frantuzului vatamat, prepuite de stolnicul Cantacuzino, se vor dovedi floare la ureche pe linga miselia pusa la cale de catre acel misionar neamt din Transilvania, Carol Neurautter. Din porunca lui trudea chiorul sa deprinda graiul si obiceiurile romanilor fara sa aiba stiinta incotro bate gindul iezuitului. Va casca ceapa de mirare ochiul teafar catre asfintitul acestei carti, dupa pilda ochilor domniei tale, frate cetitorule, daca deprinzi oleaca de rabdare si te tii de pasul logofatului Radu Andronic.

CAPITOLUL II – BUCURESTI – LEAT 1700

Indata ce zorile prindeau cheag deasupra cetatii de scaun a Valahiei, cele dintii fapturi ce-si lepadau somnul slobozind un cofael de apa pe obraji si sudalme groase zodiei sub care se nascusera erau ucenicii, fapturi sistave, insemnate de odihna saraca si sculele calfelor, de bubele virstei crude si frigul lui Ghenar, intrat fara opreliste in odaile marunte, betegite de ani. Mare ajutor dovedea atunci lipsa straielor de schimb, caci intr-un sfiriiac de minut, baietanii napadeau tirgul purtind in par si trente paiele culcusului.

Iar in acele trente cu greu desluseai camasa din pinza proasta, islicul neguros, briul si itarii peticiti la sezut. Ostirea de invatacei in tainele mestesugurilor batea zorita colbul ulitelor strimte, revarsin-du-se spre malurile Bucurestioarei ori ale Dimbovitei unde nevoia de apa statornicise dughenele tabacarilor, selarilor, curelarilor, lumi-nararilor si ale sapunarilor. Ucenicii jimblari, ciumgii, islicari, pinzari, ceaprazari si ai cavafilor subtiri luau calea Tirgului Dinlauntru[10], cei tocmiti macelarilor o suceau catre Biserica Scaune. Mestesugarii stapineau podurile Bucurestilor de la acea vreme, nadusind virtos spre a multumi trebuintele tirgovetilor si ale boierilor muchelefi care se intreceau in risipa de straie si odoare.

Cetatea de scaun a valahilor adapostea mai multa omenire decit Belgradul, Sofia, Atena grecilor, Buda si Pesta luate in parte, caci cincizeci de mii de suflete numara tirgul Bucurestilor. Pentru fiecare zece caciuli, calpace sau fesuri se afla o crisma botezata Tunelul Vietii, dovada ca multimea calatorilor nu era saraca. Or, acesti calatori pofteau hrana, adapost si macar o balerca de vin la spartul zilei. Stricaciunile pricinuite de drum carutelor cu coviltir trebuiau drese, caii potcoviti, hamurile primenite. Rodul miinilor iscusite tinea piept marfurilor aduse de negutatori greci, armeni si evrei, iar in scurta vreme blanarii valahi dobindisera izbinda deplina, cucerind Viana, Lipsca si Stambulul.

Ucenicii postavariei iscate la porunca lui Voda Serban Cantacuzino trudeau sub girbaciul mesterilor adusi din Silezia, Prusia si Transilvania, nascocind postavul albastru tesut din lina de Bugeac. Munca anevoioasa, rasplatita cu strimbatate, la care se inhamasera tarani, robi si osinditi.

Daca biruiau foamea, frigul, bataia, dar mai cu seama oftica, boala fara de leac, la implinirea sorocului ucenicii primeau in tirgul Oborului Vechi botezul calfei.

Umbletul baietanilor rupti somnului la al doilea cintat al cocosilor isi gasea tovarasie linga pasul zorit al satenilor, negutatori mesteri in marfuri de casa harazite prostimii. De la dumnealor rostuiau tirgovetii nevoiasi abale, postavuri groase, linguri, doage si buti.

Satenii pastrau cu indaratnicie taraneasca portul stravechi -cusma, camasa chindisita, dulama, itari si opinci - masurind cu batjocura straiele tirgovetilor. Scapate din strinsura ulicioarelor, picioarele desculte si opincile navalira puhoi pe podul de lemn al Mogosoaiei.

La sase ceasuri dimineata prindea vlaga urnind mesterii zidari, caramidari, nisipari si pietrari spre schelariile bisericilor inaltate din credinta, multumita ori spaima de judecata cereasca pentru nelegiuirile savirsite. Boierul Neagu juruise inca de la Stambul ca va inalta o biserica daca cerul il ajuta sa capete caftanul, cuca si tuiurile, semnele domniei in scaunul Valahiei. Isprava o savirsise iadul, caci aurul impins rusfet dregatorilor turci a fost si va ramine ochiul limpede al necuratului, dar lacasul s-a ridicat, dupa legamint, intr-o singura zi[11].

Cinul boieresc se cerea infatisat. Casele inaltate pe Podul Mogosoaiei purtau cusma acoperisului mai sus sau mai jos, se lateau in solduri, pe masura dregatoriei si a mosiilor aflate in sta-pinirea caftanitului. La ridicarea unor asemenea hudubai trebaluiau mesterii de seama ai tirgului. In portul acestor mesteri sta amestecat gustul taranului cu al turcului. Astfel puteai vedea camasa de cinepa dupa vechea croiala a dacilor, insotita cu salvari ghiordii si imineii Stambulului.

Daltile cioplitorilor sapau cu nadejde piatra la tot pasul, caci Maria Sa Voda Brincoveanu hotarise sa-si intocmeasca diata pentru viitorime inca din primii ani ai domniei. Maria Sa alungase obiceiul zidirilor care purtau pecetea meleagurilor indepartate, poruncind mesterilor pietrari ai lui Vucasin sa-i ridice casele domnesti si bisericile dupa tipare noi, izvorite din dragostea de frumos a pamintenilor. Zugravii lui Pirvu Mutu impodobeau peretii bisericilor cu chipuri de sfinti in care citeai lesne grija pentru fiece semn, oricit de marunt. Iar sfintii valahilor incepusera a deprinde infatisarea oamenilor de rind.

La vremea cind ucenicii isi dobindisera arvuna - intiiul rind de cucuie - satenii negutatori ispravisera de rinduit marfa in coasta tirgului, iar nisiparii intocmeau tencuiala, colbul ulitelor era stirnit de incaltarile diecilor domnesti. Slujbasii purtau halate si chimire incapatoare, unde-si pastrau sculele de trebuinta scrisului. Alaturi, paseau pisarii divanitilor, birarii dregatorilor tocmiti sa adune darile si invataceii scolii domnesti de la Manastirea Sfintul Gheorghe Vechi, statornicita inca din anul 1576. Aici trudeau sa deprinda az-bucoavna slavoneasca feciorii boierilor valahi, moldoveni, bulgari si sirbi, intrucit asemenea scolita nu se mai pomenea pe meleagurile megiese. Pofta de cunoastere a buchiilor si a nuielei minuite aprig de dascali nu mistuia peste masura cugetul acelor invatacei, caci multi o coteau iepureste pe linga Biserica de Juramint, ratacindu-si pasii printre mlastinile de la marginea tirgului aflate sub stapinirea negutatorului Dura[12].

Referat: Corespondente - conexiunile dintre real si spiritual Referat: Suprarealismul - curent literar intre anii 1922 si 1924 dadaismului romano-elvetian

Cind ornicul cu o singura limba de la turnul Curtii Vechi a Mariei Sale deslusea al saptelea ceas, slujitorii boieresti si gospodinele napadeau furnici ulitele, pentru a tirgui marfa cea adevarata, de trebuinta pintecelui. Asemenea bucate faceau ochi numai dupa al saptelea ceas cind capanliii, negutatori turci care plateau roadele pamintului la pretul statornicit de dumnealor, isi minau spre Giurgiu carele incarcate cu unt si miere botezate, suduind avan toata suflarea ghiaurilor.

Jupinesele de neam isi purtau capul infofolit in muselina scumpa adusa de la India si Alep, rochie lunga pina in calciie, tertcluita cu margaritare, dulama de lastra grea. La git le spinzurau lefturi de diamanturi cu picioruse de smaragd, de urechi le atirnau cercei cu cite trei picioare de diamanturi mari, pe miini bratari cu diamanturi rozalbe, degetele le aveau cetluite de inele cu nestemate rare. Bumbii dulamei se aflau tot din diamanturi. Mare pret puneau dumnealor, jupinesele Bucurestiului, pe paftalele cu lucratura de aur si pietre scumpe si frunzele si florile din aceleasi pietre care le rasareau pe piept.

Sutanele slujbasilor lui Dumnezeu zugraveau pete negre in multimea de bodroante felurit colorate ale tirgovetilor cam pe la acelasi ceas al diminetii: casele Atotputernicului, inaltate in tirgul Bucurestilor, bateau toaca utreniei.

Crivaturile caftanitilor slobozeau cele dintii gemete numai dupa ce soarele adasta la rascrucile cerului. La al doilea cascat al stapinului, chiselele cu dulceturi, filigenele de cafea si ciubucul aprins patrundeau pe usa iatacului purtate de miini tuciurii. Tigancile rinduite anume sa alunge mahmureala somnului greu, inveninat de cupele cu basamac, desertate pina la spartul noptii, isi incepeau slujba:

— Frumos esti, marite!

— Ochios esti, slavite!

— Ptiu! Sa nu-ti fie de deochi, sprincenatule!

Intrucit asemenea vorbe de lauda se aduceau numai voievozilor, boierul dadea fara credinta semne de suparare. Si odata se iteau calicii la buzele tigancilor, tamiindu-l si mai virtos. Venea apoi rindul roabelor cu miini dibace si uleiuri ticluite anume sa dea fragezime carnurilor, dupa care intrau odaiesii, purtatori de vesminte.

Divanitul imbraca intii halat din lastra, cu bumbi de aur batuti de mesterii brasoveni ce dobindisera de la Maria Sa ingaduinta sa-si aseze mestesugul in tirgul Bucurestilor. Trei feciori trageau zdravan briul din catifea de Damasc pentru a-i cetlui polobocul pintecelui. Si nu era zi lasata de Dumnezeu ca boierul sa nu-si sparga bunatate de ciubuc in capul feciorilor netrebnici care nu-i subtiau indeajuns. Peste halat si briu urma ilicul fioriu si numai dupa aceea caftanul greu, din tesatura cu cheltuiala, incopciat la ceafa. Daca isi potrivea papucii cu boturile rasucite si inelele in degete, divanitul putea porunci caleasca spre a bucura ochiul prostimii la trecerea domniei sale catre treburile dregatoriei.

Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, socotea Bucurestii drept cea mai ciudata asezare a meleagurilor de miazazi. Strans in chingile verzi ale livezilor, viilor si codrilor si lasind in priveliste larga turlele aurii ale bisericilor catarate pe gorgane, Curtea Domneasca si hudubaiele mai de soi, tirgul ridicase de mult a mirare sprinceana frantuzului deprins cu zidurile groase ce gituiau burgurile Evropei papistase.

Padurile Grozavcstilor, Cotroceniior, Lupestilor, Vacarestilorsi ale Sarindarului inspaimantasera in vremurile cele vechi pe capetenia romana Curione prin intunecimea si intinderea lor iara de sfirsit. Calatori si trimisi ai crailor Evropei si-au simtit inima purice intrati in imparatia acelor paduri, asa cum s-au marturisit misionarul catolic Baksici, poftitul voievodului Matei, Paul Strassburgh, omul de incredere al Rigai Gustav Adolf, sau Michail Bocignoli din Ragusa. Spaima rea i-a cuprins si pe nepoftiti. Salvaragiii Bosforului le-au botezat Deli-Orman, adica padurile nebune.

Saint-Lo trecea a treia oara prin cetatea de scaun a valahilor si de fiece data gasea sporita in cistig dragostea tirgovetilor pentru verdeata. In ograzile ingradite cu trunchiuri sau bolovanis rideau soarelui flori slobode ce nu cunoscusera foarfecii gradinarilor; pe soldurile caselor, varuite cu dichis, se aninau roze salbatice si vita roditoare. Filip D’Antin cunostea de asemenea naravul dercticatului. Jupinesele muntence cinsteau in fiecare zi odaile primenind aerul cu jales si minta sau arzind pe roua nescuturaia si inaintea ultimului somn hirtii de Armenia. Portile boierilor caftaniti aveau lemnul chindisit cu dalta, in fel si chip, de mesteri mosneni, spre bucuria ochiului. Se zicea ca valahii deprinsesera acea iscusinta inca din vremea regilor daci. Pe acoperisurile sindriluite, vintul asezase strat gros de tina si saminta de floare. Si astfel se intimpla ca pe alocuri sa rasara margarete anume parca pentru a stirni mirarea strainului.

Obrazul caselor se intuneca numai in zilele lui Faurar si Brumarel, cind noroaiele puneau stapinire pe ulicioarele strimte unde nu aflau poduri din lemn. Vremea cea rea si intunericul inlesneau umbletul tilharilor si rareori zareai dupa varsatul serii picior de tirgovet. In Saptamina Patimilor insa, gospodinele imprimavarau ulucile si peretii caselor cu var bun, adus de la Tirgoviste si asezarea isi capata iarasi chipul cel luminos.

Odata strapuns hotarul de verdeata, contele de Saint-Lo se simti in viitoarea unei omeniri impestritate ce forfotea fara istov. Fapturi invesmintate in cele mai nastrusnice straie, dupa legea si deprinderile pamintului unde vazusera intiiul rasarit de soare, misunau intre conacele boieresti din piatra cu foisoare ori sac-nacsii ori cu amindoua, si ghimirliile prostimii, intre zaplazurile hanurilor obladuite de manastiri si dugheneie negutatorilor, pe ulite mari, podite, ori ulicioare croite strimb, unde tina nu prinde scoarta inainte de Sfintul Ilie.

Armenii urlau ca din gura de sarpe aducind lauda mare chilimurilor si bucatelor subtiri pentru mesele boieresti, valahii sugubeti se impiedicau printre negustorii osmanlii intrebindu-i de sanatate tocmai la ceasul rugaciunii turuite spre slava lui Alah. Jupinesele cele gurese din Tirgul de Jos pindeau Salat-Subh-ul[13] paginilor cum pindesti laptele pe foc, clipeau vulpeste intre dumnealor si odata se repezeau stol sa cumpere, draga Doamne, covorasele ticluite anume pentru a le aseza sub genunchi.

— Auzi, bre, turcule, cite parale ceri pe prapadita ceea de scoarta?

Salvaragiii stupeau gros blestemind dupa canon.

— Dinsis iman sis[14].

Pentru credinciosii lui Alah, turc era vorba de sudalma care insemna om grobian si fara slefuiala venit din Turkestan. Avan se minunau cum de ghiaurii n-au luat inca invatatura ca otomanii se cheama osmanlii.

Brasovenii, argintari vestiti, cu intreaga avutie pe tejghea, cautau chioris spre miinile musteriilor in giubele largi, sub pulpanele carora lesne putea muri un sfesnic mai mititel. Caci veneticii adusesera naravul furtisagului stirpit printre valahi inca de pe vremea lui Vlad Tepes.

Se insirau apoi stranepotii negutatorilor valahi de la 1400, cu acelasi soi de marfa: catifea de Ypres, dupa numele tirgului din Tarile de Jos care o nascocise, si de Louvain, catifea de Polonia si Cehia pentru cei osinditi sa n-aiba noroc la parale, postav frincesc din Flandra, ori de Buda si Liov si chiar postavurile Engliterei.

Pentru prostime se afla postavul cenusiu bobou iesit din razboaiele sasilor. Maldarele de pinzeturi erau si ele felurite. Pinza de Lund, adica venita din Olanda, se vindea pe galbeni grei, cea din cinepa litvana sau saseasca era pretuita la citeva ara-mioare cotul. Patrundeai apoi in lumea matasurilor. Camhaua turceasca si tebenca, nascocita anume pentru a impodobi saua calului, furau ochii celor priceputi.

Pe marii negutatori ai tirgului ii stiau si pruncii: Ghionea Mustata, care-si ridicase pravaliile pe Ulita Mare, ori Pana Pepino, care-si maritase jupinitele cu caftaniti. Multor fete de neam le-au fost haraziti negutatori plini de aur. Fata lui Calota vornicul, Musa, spre pilda, luase de barbat pe Iane Cojocarul; odrasla lui Harvat Spatarul ot Izvor, pe Defta negutatorul. Nici boierii n-au cirnit din nas sa ia de nevasta fecioare nascute in spatele pravaliilor. Vergo, clucerul cel destept, aflat in mare cinstire la sfatul Brincoveanului, o tinea pe fiica lui Ghioca Cupetul. Manu si Panait, negutatori batrini, Atanasie, Proca si Luca Faramita, putrezi de bogati la acea vreme, nu cutezau sa stea alaturi de Dumitru Nona ot Brasov care printre altele hranea Curtea si pe ostasii Mariei Sale.

Sirbii isi astupau urechile istovite de glasurile ovreilor, negutatori de maruntisuri gingase, de podoaba: altita, tertei, bibiluri, petice de cacom, cimbere, fesfesele si hurmuz prost pentru pungile vlaguite. Tinguielile calugarilor greci, care cersetoreau daruri si parale pentru lacasele crestinesti din Rasarit, fagaduind in schimb iertarea de pacate si viata preafericita in imparatia de dincolo, deznodau tescherelele celor slabi de inger. Negutatorii frantuji si italieni, ajutati de cite doi-trei ciraci in rinduirea taftalelor, a canava-tului, a sevaiului, damascurilor si a nepretuitului zarafir, lepadau intre degetele cu unghii neguroase o paraluta-doua. Oamenii lui Dumnezeu isi saltau barbile trentaroase in lumina soarelui cercetind cu ochi mijiti banul, ii cercau credinta intre dinti. Se descurcau greu cu gologanii feluriti, vreo 40 de soiuri - galbeni si taleri olandezi, galbeni venetici sau ducati venetieni, taleri si creitari austrieci, ducati transilvaneni, zloti, tulti, mahmudele, irmilici, iuzluci, aspri, rubiele arabesti, taleri turcesti noi si vechi, techini, funduclii si cine mai stie care or mai fi fost - ce aveau putere in tirgul valah.

Strecurindu-se opintit prin prapadul de omenire, Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, dregator la cancelaria celui de al paisprezecelea Ludovic si musteriu hirsit al circiumilor insirate margele in tirgul Bucurestiului, isi potrivi zimbetul. Avea de mult stiinta ca sub sutana calugarilor greci se ascundeau adesea trupuri cu urme proaspete de hanger dobindite in portul Pireului, la jocuri viclene de carti . Milosirdia strinsa picatura cu picatura pierea peste noapte intre sinii podareselor[15].

Frantuzul hotari sa ajunga la ulita podita a Cavafilor. Potrivindu-si grimeaua pe ochiul vatamat in vremea cind il incerca mustata, intr-o incrucisare de spade pe Pont-Neuf, chibzui la naravul ciudat al valahilor de a-si boteza ulitele potrivit mestesugului celor ce trudeau in pravaliile inghesuite pe o palma de loc: Islicari, Blanari, Selari, ori dupa vecinatatea drumului cu conacul unui mare boier. Ulita Filipescului[16], spre pilda.

Dar mai cu seama stirneau mirarea frantuzului ulitele podite, in inima drumului, cit era de lung, se afla sapat un sant, rezemat intre pereti de caramizi, iar din zvirlitura in zvirlitura de bat haznale pentru scursul apei. Deasupra acestui sant, se asterneau de-a curmezisul grinzi trupese din stejar, incrucite cu alt rind la fel de trainice, si numai dupa aceea se aseza podina din birne cetluite in scoabe pentru umbletul omului si al dobitoacelor. Din porunca Mariei Sale Voda Brincoveanu lepadata cu un an in urma, vechilor pirgari, diriguitorii treburilor obstesti, le luasera locul zapciii si polcovnicul de poduri, care vegheau la sanatatea drumurilor cu acoperamint din lemn.

Pe asemenea ulita pasea acum Filip D’Antin. Vintul cel subtire sufla in poalele mantiei de mohair captusite cu blana de veverita, ii involbura horbota bogata tisnita din vesta de catifea cirmizie, cu ceaprazuri de argint. Deprinsi cu strainii insemnati de fier in batalii sau la vreme de noapte ce misunau pe ulitele lor, cei de prin partile locului nu-si rasuceau capetele dupa barbatul in puterea virstei, lat in umeri si subtire in solduri, cu nas arcuit, par cinepiu si un singur ochi. D’Antin se purta muchelef ca o muiere si cine-i cerceta mai cu luare-aminte chipul golit de singe baga de seama ca-i sulemenit cu praf de orez si rosu de Spania. In urma lui simteai dira de mosc si ambra. Degetele catifelii, cu puzderie de ghiuluri, le tinea mereu la vedere. Putini stiau ca acele degete minuiesc cu rar mestesug spada si jungherul ori ca dobindesc putere virtoasa inclestate in grumajii vrajmasului.

Strigate ascutite rasucira capul contelui. Marele aga isi rupea nuielele pe spatele cel moale al simigiului grec, de la poalele ulitei, care se dovedise certat cu cinstea. Obiceiul isi avea izvorul in bazarele indepartatului Stambul, unde insusi vizirul osindea asemenea fapte sub ochii salvaragiilor.

Ajuns in coasta Manastirii Sfintul Gheorghe Nou, se opri la dugheana unui negutator de odoare. Rasfira fara gind de a cumpara paftale, spelci si bratari, facind roata din privire imprejurimile. Cu greu isi putea da seama in viermuiala tirgului daca i se tinea urma. Sfirsitul iscoadei ce-i citise cararile de noapte, pe sub ferestrele baronului neamt, stirnise fara indoiala zarva mare la Curte. Saint-Lo era incredintat ca in spatele fiecarei ocnite il pindesc ochi deprinsi sa vada. Pasea dara agale, chibzuind infierbantat prin ce viclesug sa-l intilneasca pe Karl von Blaremberg departe de privirile valahilor.

Manastirea care peste citiva ani, la osirdia lui Voda Brin-coveanu, avea sa capete alta fata, facindu-l pe secretarul florentin al Mariei Sale sa scrie in cartea sa despre Valahia ca se infatiseaza ca „una bellissima chiesa”, era strajuita de pravalii si de casele patriarhicesti inaltate pentru odihna capeteniilor ortodoxiei in trecere prin cetatea de scaun a Valahiei.

Zidirea bisericii incepuse pe vremea lui Antonie ^da din Popesti, bunicul doamnei Marica. Acestea se petreceau in leat 1669. Mai tirziu Altin-bei, printul Aurului cum il numeau osman-liii pe Constantin Voda Brincoveanu pentru averea sa fara seaman, porunci pietrarului Vucasin si vatafului de ziduri Manea s-o ridice iar din temelii si o impodobi cu marmura si dar bogat de odoare. Multi o asemuiau cu Biserica Sfinta Sofia din Constantinopole.

Dar acestea toate nu aprindeau interesul nimanui in dimineata aceea de Florar 1700. Nici contelui frantuz, nici lui Radu Andronic, si nici slujitorului sau, care tineau in priviri spinarea lui D’Antin amestecati in multimea de gura-casca.

Logofatul prinse bratul lui Machidon fluierind usor a uimire. Schimbindu-si pe neasteptate gindul, frantuzul se rasucise pe calciie venind pieptis catre ei. Radu Andronic lua la intimplare o mina de seminte din traista unui negustor bulgar. Ochii ii alunecara piezis pe chipul ghilosit al lui D’Antin. Nu-i intilni privirea verde. Contele parea sa caute departe, peste capetele multimii.

— Ciudat, sopti logofatul. Ce l-o fi intors din drum?

Machidon isi miji ochii, ingropati la radacina nasului, ocolind raspunsul. Vorbea rar si atunci cu impunsatura. Boierul lepada semintele si se urni de linga tejgheaua bulgarului. Saint-Lo pasea intins spre bisericuta de lemn ridicata de slugerul Udrea Doicescu pe paminturile[17] fratelui sau, clucerul Coltea.

— Vrea sa vada daca-i stilpit in priviri, surise Radu Andronic. Spre usa bisericii lumea se imputineaza. Pui ramasag ca da o raita si in tintirim? Printre babele si mosnegii ce vegheaza la ceasul asta capatiiul crucilor, cerni lesne cine ti-a luat urma.

Ilie Machidon isi potrivi bita la subtioara.

— Dupa mintea mea, cea sarmana, ramasagul nu-i aduce cistig bun slujitorului, logofete. Domnia ta il cunosti pe varu-meu Usurelu?

— Nu stiam ca sinteti neamuri.

— Sintem! Cateaua lui a fatat in claia mea de fin.

Radu Andronic rise fara sa-si desprinda ochii de pasii francezului.

— Cum s-ar zice, urma taranul, iacata-ne rubedenii indepartate. Ei bine, lui Usurelu ista ii facea boierul nostru cinstea sa-l suie pe capra radvanului la ceasurile de noapte cind poftea sa-si vada ibovnica, o greaca vadana din cele sulemenite la obraz, dar mai virtos la inima. Vazind geamurile muierii mute, boierul socoti ca tot asteptindu-l greaca a cazut in bratele somnului. Usurelu insa, citeste anume semne stiute de el, n-are de lucru si-i da sa inteleaga ca ibovnica s-ar afla in alte brate,

— Si-au pus ramasag.

— Intocmai, logofete. Cetind in crivatul teleleicii un zdrahon de arnaut, Usurelu si-a umezit buzele la gindul balercii de vin cistigate. Boierul s-a repezit vultureste asupra vizirului sa-si verse otrava . ii zvirli lui Radu Andronic o cautatura subtire: intimplarea, daca domnia ta ingaduie, are tilcul ei: adevarul umbla cu capul spart.

Urmind socotintele logofatului, Filip D’Antin patrunse in tintirimul Bisericii Scaune unde-si aflau odihna cea fara de masura macelarii tirgului. Lespezile aveau vrejuri bogate frunze si rodul vitei de vie indragite de Voda Brincoveanu.

Dar ochiul cel bun al contelui se rotea zbuciumat in cautarea altor lucruri.

Pentru Ilie Machidon era limpede ca frantuzul nu umbla dupa iepuri in biserica, haimanalicul lui avea tilc ascuns. Chibzui in fel si chip de ce adulmeca Radu Andronic pulpanele strainului. La urma urmelor, Voda avea iscoade destule. Logofatul nu trebuia decit sa-i stiriceasca lui Brincoveanu moartea scundacului si apoi sa ceara invoirea de a pune saua pe cai spre a se porni catre Stambul, in treburile poruncite. Socotise sa se intoarca linga muiere pina la Rusalii, caci ogorul dovedea putina intelegere pentru haladuiala lui pe drumurile imparatiei. S-apoi trebuiau drese hambarul si odaile din spate, zgiltiite rau de viscolul Bobotezei.

Pe logofat il insotea in slujbele de taina incredintate de Maria Sa din drag si datorinta. Andronicii ii fusesera stiip de nadejde cu fapta si povata, dar mai cu seama apasind unde trebuie in ziua cind calugarii isi intinsesera mosia peste Chipriana, sat de razesi cu zapise intarite de pecetile lui Radu Voda si Stefan cel Sfint. Asezarea se afla la hotarul dintre Moldova si Tara Romaneasca, si e lesne de inteles ca de-a lungul domniilor Chipriana trecuse cind intr-o tara, cind in alta. Gol prepeleac ar fi ramas, cit era el de batatarnic, fara reazamul lui boier Costache.

Radu Andronic il tinea in preajma dincolo de hotarul Valahiei, pentru ca Ilie Machidon se dovedise spornic si de mare trebuinta in incaierarile cu paginii, dar mai cu seama pentru mintea sa limpede si vorbele de tilc.

Stapineau tintirimul cu privirea la adapostul zidurilor naruite in pirjolul cel mare.

— Omul nostru va cerca sa-si piarda urma plecind o data cu calicii. Se rasuci spre slujitor cu un anume zimbet. Aici erai? Socot ca s-a scurs pe putin un ceas de cind nu ti-am auzit nici rasuflarea.

— Mi-era teama sa nu-ti scrintesc urechile, graind in desert, logofete. Vorba ceea: taranul cind merge, tropaieste si cind vorbeste, hodorogeste. Si-apoi spusele domniei tale nu mi-au dat prilej de cumpana ci doar de a ma minuna. Ferice de slujitorul cu stapin intelept. Cararile frantuzului iti dovedesc si prea adeveresc prepuielile. La ce m-as mai viri musca?

Zimbi dupa narav, pe sub mustata. De asta data frantuzul nu urmase gindul logofatului, iesind din tintirim fara fereala. Radu Andronic incepu sa rida.

— Dupa cum vad, pacatul trufiei nu te incearca. E bine, Machidoane! Destept e acela ce se crede mai bogat la minte decit stapinul, dar se codeste a o arata.

Filip D’Antin cerceta fara bucurie turlele Bisericilor Negustori si Stelea Spataru aflate dincolo de apele Bucurestioarei, apoi isi iuti pasii spre Podul Mogosoaiei. Aici, zabovi citeva clipe dinaintea zidurilor groase ale Manastirii Sarindar[18], „podoaba si minunea” tirgului cu care se faleau bucurestenii. Si nu se intimpla calator la vremea ceea sa n-o priveasca solomonit. O ridicasera, se pare, boierii Cocorasti, in vremea lui Matei Voda Basarab, dar frumusete noua ii adaugase Brincoveanu. La porunca lui Voda se intarisera zidurile vechi aflate la un pas de moarte, se ridicase clopotnita noua, se aurisera turlele. Biserica adapostea la acea vreme icoana Maicii Domnului, facatoarea de minuni, batuta in pietre de mare pret, care, dupa spusele inaintasilor, pe multi ii tamaduise.

Contele de Saint-Lo masura aripa hanului ce adapostea zaltatii si, lasind trecere unui radvan, incepu sa coboare spre malul Dimbovitei. Linga Biserica Doamnei zidita de Maria, doamna voievodului Serban Cantacuzino, peste drum de casele beizadelelor, un milog povestea din titera istoria lui Agus a lui Topala. Contele D’Antin intelese din povestea terfegosului ca nesupunerea fata de Poarta are radacina veche pe acele meleaguri. Ramase cale de un cascat moldovenesc in priveala credinciosilor iesiti in pridvor, dupa care se pierdu ac in carul cu fin prin multimea ce forfotea cu treaba, dar mai ales fara, pe Podul Mogosoaiei. Logofatul il zari pierind intre zidurile unei hudubai parasite in apropierea Bisericii Zlatarilor.

In curtea hanului Constantin Voda tirgovetii cercetau din toate partile radvanul vienez cu roti inalte, smeurii, asemenea catifelelor, ce se zareau inlauntru. Baietanii de-o schioapa se hlizeau strimbindu-se in usile lucioase, oglinda, pe care mesteri din Augsburg zugravisera poze cu chipuri si copaci rozalbi, trageau pe furis de coada bidiviii balani care-si mistuiau nerabdarea, saltind cite o copita si izbind-o de pamint. Linga uluci asteptau treizeci de osteni nemti calari, spelbi si cu fete neclintite, in straie albastre ca sineala cu puzderie de bumbi si ceaprazarie aurita. Prin poarta deschisa a hanului se zareau fustasii Mariei Sale ce aveau sa-l insoteasca, in semn de mare pretuire, pina la hotarul cu Transilvania pe dumnealui, baronul Karl von Blaremberg, consilier al luminatiei sale imparatul Leopold.

Daca tirgovetii si-ar fi ridicat ochii de ia radvanul stralucitor, spre a opta fereastra a primului cat, i-ar fi zarit chipul. Se deslusea pe el ingindurare, ochii cercetau cu neastimpar curtea hanului.

— Nu pot pricepe ce se intimpla, rosti baronul trecindu-si degetele prin barbuta roscata. Pe potrivnicul care-i atinea calea azi-noapte l-a biruit, am vazut amindoi.

Secretarul cu infatisare de paing isi potrivi horbotele iesite din minecile de postav negru.

— Excelenta voastra uita ca indata s-au ivit strajile.

— Nu-l cunosti pe Saint-Lo!

— Ma intreb daca e chibzuit a mai zabovi. Valahii pot prepui multe.

Blaremberg ii alunga cuvintele ridicind iute mina.

— Nu vom parasi Bucurestii inainte de a da ochi cu D’Antin. Altminteri totul a fost zadarnic.

Secretarul amuti. Incerca inca o data incuietorile sipetelului persian ce avea sa-i calatoreasca pe genunchi pina dincolo de portile Vianei si ramase asa, cu ochii dusi si gura putintel cascata.

Marghiolita, negustorita de podoabe, se ivi in bataia privirii. Purtatorii de musteti prinsesera obiceiul sa-si faca drum spre curtile domnesti la ceasul cind muierea isi purta marfa si dracii spre Tirgul de Jos, caci, fara saga, o herghelie de iscarioteni inotau in singele dumneaei. Tiparul trupului il luase de la gor-jence, ochii verzi, plini de pacat, ii furase de la jupinitele din Tara Moldovei, umbletul iti purta gindul^ spre bacitele deprinse cu saritura ciutelor din piatra in piatra. Invesmintase in ziua aceea pieptar terteluit cu horbota scumpa, in strinsura caruia sinii cerseau drumetilor ajutor, cataveica strimta dupa moda domnitelor lese si o fusta retezata cu stiinta draceasca ca sa-i ghicesti poalele camesuicii fierte in busuioc si verbina. In picioare ii saltau ciubotele rosii, de Brasov, iar pe umeri pletele negre.

Logofatul isi sucea gitul peste marea de capete. La trecerea negustoresei slujitorul tusi cu tilc.

— Stau si ma tot socotesc pentru care pricina anume isi face griji jupineasa Irina caci domnia ta, din cite bag de seama, doar spre chipurile sfintilor zugraviti pe biserica iti porti privirea.

— Batrinetele, Machidoane! Numai impacarea cu Cel de Sus imi stapineste cugetul, rosti Radu Andronic rizind vintului subtire ata. Cum ti se pare muierea?

Taranul isi potrivi mustata dupa obicei.

— Smerita, si mai cu seama supusa unui singur barbat. De cum am vazut-o mi-a venit in minte vorba Tudoritei, nevasta crismarului nostru. Istoria aiasta s-a petrecut in anul cind ai binevoit sa poruncesti drum intors din tara muscalului. Ajung eu acasa si iaca ma pofteste cumatra Tudorita la praznic. Trebuie sa adaugesc ca, in vreme ce noi bateam drumurile imparatiei, omul cumetrei cu pricina s-a indurat s-o lase sloboda, plecind in calatorie spre lumea cea vesnica.

— Scurteaza coada vulpii, imparate, ca ne apuca asfintitul.

— Un bob zabava, logofete, si-ai sa afli vorba crismaritei. Ne asezam noi crestineste la masa si iaca ridica Tudorita ulcica plina cu vin. „Beti oameni buni, zice, ca se implineste o luna de cind mi-a murit barbatul si doua de cind mi-am luat altul . „indesa tutunul in lulea, rostind fara sa-si ridice privirea: Ma gindesc ce bucurie ar dezmierda inima jupinesei Irina avind stiinta despre drumurile feciorului, catre o anume dugheana din tirg.

— Cunosti acele drumuri?

— Cunosc lucoarea din ochii domniei tale si i-am citit raspunsul in cautatura azvirlita de negustorita.

Logofatul rise.

— Indreapta cuiul inainte de a-l bate, caci e strimb! Marghiolita se afla in slujba Mariei Sale, ca si noi, iar lucoarea deslusita avea alt temei. Cu ingaduinta ta, Machidoane, i-am dat porunca sa-si incerce puterea ispitei asupra strainului. Inchide gura, imparate!

Ilie Machidon smulse o buruiana de linga peretele de lemn al Bisericii Zlatarilor. O freca intre palme cautind lung dupa o jupineasa ochioasa, in binis de cacom, ce iesise din dugheana unui zaraf, insotita de slujnica. Aducea pe departe cu Smarandita lui. Capul si-l purta la fel, putintel lasat pe umar, ca intr-o lene.

— As mai pune o prinsoare, zise logofatul.

— Dupa cite bag de seama, avan ii mai place domniei tale cis-tigul. M-ai umilit dintii la tintirim, prorocind plecarea strainului dimpreuna cu calicii, acum vrei sa-mi aduci a doua dovada de intelepciune. Te ascult cu amindoua urechile, logofete.

Ochii lui Radu Andronic sclipira. Ii placea cirteala slujitorului. Nu se impotrivea niciodata de-a dreptul, iar gindul si-l strecura cu tilc. Daca il pricepeai, bine; daca nu, iar bine. Nevasta-sa era singura muiere din sat care se falea in gura mare, la fintina, ca omul ei nu i se pune niciodata de-a curmezisul.

Grabi pasul croindu-si cu umerii largi poteca pe podul ciotca de tirgoveti. Hudubaia in care pierise frantuzul scapata prin poarta dosnica in spinarea hanului Serban Voda[19] din mahalaua grecilor. Asemenea marilor „fondaco” italiene, ziduri virtoase il impresurau covrig. Deasupra portilor de stejar zdravan, cetluite indata ce tobosarii spatariei vesteau sfirsitul zilei, intimpina un turn vegheat de arnauti. In pivnitele boltite, peste care veneau pravaliile, isi indesau marfurile negutatorii straini. Porticul insirat in lungul odailor avea foisoare la capete, cu priveliste asupra Bucurestiului.

Locurile acestea se aflasera in stapinirea boieroaicei Musa, cea poftitoare de galbeni, care se maritase cu Iane Cojocarii. Raminind, dupa cum glasuiesc insemnarile cele vechi, „saraca de barbat si bogata in lipsa”, le-a vindut lui Serban Cantacuzino, viitorul domn al Valahiei. Maria Sa, chibzuind ca nu-i de-ajuns, a cumparat alte paminturi, dind intindere larga hanului, spre bucuria calatorilor.

Cind D’Antin se ivi dupa muchea zidului, Radu Andronic rise incetisor:

— Ce nu te multumeste, Machidoane?

— Vorbesti cu pacat, logofete. L-as minia pe Dumnezeu sa judec faptele domniei tale care faci atita risipa de intelepciune. Caci ce-i mai intelept decit sa-ti pui capatina sanatoasa pe butuc? De ce adica am goni spre Stambul cu treburile poruncite, cind putem roade ulitele dupa frantuzul cel chior? Mai mincam o mina de saminta, mai vedem cite o negustorita .

— Chiorul e uns cu toate sulimanurile, Machidoane, si te poti socoti norocos ca-i tii urma. Nu oricine are cinstea sa doboare asemenea vinat.

— Ploua cu noroace pe capul meu, cum socotea cela care a luat zestre toti iepurii din sat.

Fruntea boierului se increti, in ochi ii juca lumina unui gind vechi.

— Spune-mi, rogu-te, ai auzit de contele de Tournon?

— Daca tinerea de minte ma ajuta, glasui slujitorul, nu cred sa fi argatit in ograda mea, si nici dupa aceeasi catrinta n-am alergat.

— Mult ma minunez, caci contele era barbat robaci, iar drumurile sale de dragoste duceau adesea in Tara Valahiei. Ii smintisera odihna ochii unei fete de neam, Anastasia, nepoata vornicului Leurdeanu.

Slujitorul dadea semne ca nu cunoaste patarania. Logofatul urma, tinind sub stapinirea privirii umbletul lui D’Antin:

— Anastasia ingenunchease multe inimi de boieri paminteni si venetici de la acea vreme. Iar acea vreme se petrecea in leat 1675. In cele din urma, a biruit contele frantuz. Pentru ca Ludovic Bour-bonul napastuia pe cei rupti de Biserica Catolica, nunta s-a facut pe mosia Leurdenilor. Azvirli slujitorului privire scurta. Si iara ma minunez cum de nu te-au poftit si pe domnia ta, Machidoane.

— Ba sa-mi fie cu iertare, logofete, de poftit m-au poftit ei saracii, dar puteam oare sa las de izbeliste pe dealuri caprele lui tataia si sa ma duc?

— De mic dadeai semne de supunere. Am chibzuit bine cind te-am luat in slujba.

Plugarul era gata sa-i istoriseasca ce-a patimit armasarul cind si-a tocmit argat catirul, dar socoti ca mai virtos cistig i-ar aduce istoria Anastasiei si a frantuzului.

— Imi fac nadejdi, logofete, ca n-ai sa-l lasi pe nevrednicul slujitor al domniei tale fiamind de ce s-a petrecut dupa acea insotire.

— Nepoata vornicului a adus pe lume un fecior, dupa care s-au statornicit toti trei la castelul contelui din Francia. Anastasia si-a crescut feciorul in dragostea pentru Valahia si astfel tinarul viconte Etienne de Toumon s-a dovedit cel mai inflacarat slujitor al Tarii Romanesti la Curtea Bourbonului. Prea multi prieteni n-a avut pamintul acesta, asezat hotar la poalele imparatiilor, si nu-i de mirare ca fruntea Mariei Sale Voda Brincoveanu s-a innourat primind vestea ca vicontele de Toumon urmeaza sa fie descapatinat.

— Pentru care pricina? intreba Ilie Machidon oprindu-se in drum.

— Daca ai sa-ti indemni pasii sa ma urmeze, vei afla ca in urma cu opt ani, Anglia si Tarile de Jos au trimis la fund treisprezece corabii de-ale Bourbonului, linga Houque. Fapta a ramas multa vreme de neinteles, caci doar cu o zi inainte, in acelasi loc, frincii pusesera pe fuga vrajmasii pricinuindu-le stricaciuni insemnate. Iscoadele Bourbonului au dibuit pricina. Cineva vinduse anume taina de mare insemnatate. La scurta vreme, Iuda si-a schimbat stapinul dezvaluind nemtilor barbatia tunurilor frince.

Ilie Machidon fluiera incetisor.

— Sa nu-mi spui, rogu-te, logofete, ca acel vinzator s-a dovedit a fi prietenul Valahiei.

— Nu eu am spus-o, dar asemenea vorba a ajuns la urechea Bourbonului. Iscoadele i-au luat urma si iata pun mina pe un ravas de la cancelaria lui Leopold prin care i se aduce lui Etienne de Toumon multumita pentru credinta . De zece zile vicontele se afla in temnita osinditilor la moarte, asteptindu-si sfirsitul.

Cu ochii tinta la spinarea lui Filip D’Antin, Ilie Machidon isi scarpina ceafa.

— Sa fie oare lucrarea diavolului aista chior?

— Cind stolnicul i-a pus urma, il prepuia, dar nu-l dovedise. Scundacul a mai apucat sa-mi spuna ca Filip D’Antin schimbase semne tainice cu baronul neamt, sub fereastra hanului. Ravasul de multumita al cancelariei lui Leopold, catre prietenul Valahiei, a fost ticluit anume pentru a da prilej de odihna iscoadelor frince care asudau din gros cautind vinzatorul.

— Iar Iuda isi vede astfel linistit de treburi, adauga slujitorul. Ticaloasa isprava, logofete!

— Ticaloasa si mai cu seama primejdioasa, caci odata infrinta Fiancia, Leopold se va intinde pecingine spre Dunare. Maria Sa mi-a poruncit ca in asteptarea cuvintului de plecare spre Stambul sa indeplinim slujba pe linga frantuz.

Ilie Machidon il masura dintr-o parte.

— Ti-a poruncit Maria Sa? Cind?

— In crestetul diminetii, imparate, cind domnia ta sforaiai gospodareste. Si tot Voda a fost acela care si-a invatat olacul sa imprumute pasul pisicii spre a nu-ti vatama somnul.

Sprinceana bucurestenilor se ridicase a mirare. Nu pentru ca dumnealor n-ar fi fost invatati cu calestile mesterului Hoffmann din Viana - caci erau multi boieri valahi care se preumblau in asemenea dracarii - dar se petrecea un lucru cu deosebire ciudat. Sase armasari negri, cu hamuri rosii si bumbi de alama, slujeau radvanul captusit in catifea purpurie precum miezul de harbuz. Ce nu pricepeau supusii Mariei Sale Voda Brincoveanu era lipsa herbului de pe pintecele calestii. Caci asemenea careta, dichisita, iesea fara indoiala din curtile unui boier de neam ales, si unde s-a pomenit vreodata caftanit sa nu-si zugraveasca armele pe uluci sau lucruri dobindite cu mare cheltuiala?

O privire agera ar fi deslusit vapsea proaspata pe usitele radvanului, asternuta parca sa ascunda anume semne.

Surugiul, precum si cei doi slujitori ce tineau urma calestii, atrageau si dumnealor luarea-aminte a tirgovetilor aflati la ceasul acela pe ulita Filipescului. Aveau chipuri neguroase, mantii negre, nu se hlizeau la jupinese, nici nu aruncau uitaturi poftalnice in tejghelele negutatorilor, de parca ar fi fost burdusite cu prune uscate, ori blana de clotan si nu cu giuvaiericale.

In dreapta radvanului isi strunea roibul un ins slabiu, cu sticle la ochi. Tirgovetii n-ar fi prapadit multi irmilici pe baietanul cu chipul spelb, putintel la trup, si se intrebau cu mirare de ce-l ingaduie alaturea ingerul de jupinita rasarit la ferestruica radvanului.

Din padurea de omenire un singur ochi ar fi deslusit in faptura jupinitei pe Tofana, fata care vatamase cu o sageata umarul misionarului Carol Neurautter, iar in baietanul slabiu pe Ioan Singurii, feciorul parintelui Stefan din Sinzienii Maramuresului, grabit sa-si descarce pistoalele asupra aceluiasi misionar. Iar acel ochi fara betesug clipea pe obrazul contelui de Saint-Lo.

Pe jupinita Tofana o cuprinse risul si dintr-o data la fereastra radvanului paru a inflori livada de ciresi. Purta palarie alba de muselina, iar albastritele infipte la buza gardinilor largi pareau cladite in sineala ochilor prelungi. Buclele scapate de-o parte si alta a obrajilor alunecau pe umerii strinsi in contas de catifea, cu bumbi de margean.

Singura ii intimpina privirea si, intr-aceeasi clipa, picla de pe chip ii pieri. La urma urmei, gindeasca ce-o vrea multimea de gura-casca .

— Acum e bine, spuse vesela Tofana. Imi place cind zimbesti. Singura suspina usor. „Numai slujitor de m-ar ingadui, chiar

cu bratul retezat si tot i-as suride. „

Inghiti nodul arducat in git si dadu glas gindului care-l impungea de la rasaritul zilei:

— N-am sa te las sa ma alungi, Tofana! Te insotesc pina la capat.

— Mai departe merg singura!

— De ce?

Jupinita nu-i raspunse. O umbra invalui privirea albastra. Singura stia ca ar fi trebuit s-o lase in voia ei, caci Tofana se dovedise catir inca de pe vremea cind jucau amindoi oarba si inelele, in gradina parintelui Stefan. Navala intrebarilor, zagazuite multa vreme, isi gasi vad:

— De ce nu pot sa te insotesc? De ce nu trebuie? De ce de doi ani virituri Europa singura? Nu ti-a scapat un singur burg.

— Mi-au mai scapat citeva, surise linistita jupinita.

— Nu mi-ai raspuns.

— N-a venit inca vremea.

— Credeam ca sintem prieteni.

— Sintem. Dar asa ii e harazit tainei, sa n-aiba tovaras. Tusi usurel: Am o datorinta fata de parintele meu, Ioane. Dupa ce o voi implini, ma voi intoarce la gherghef, la prisaca si te-oi pofti sa-mi cercetezi camara cu dulceturi.

— Inca n-am vazut soim cu pestelca .

— Ai sa vezi! Trag nadejdi sa-mi ispravesc degraba treburile la Paris si de-acolo sa zbor drept in cuhniile caselor parintesti .

Jupinita isi alunga risul. Ma indeamna grijile, Ioane! Nu deslusesc deloc ce pinza tese Neurautter in Transilvania.

— Multi romani ar dori s-o afle. Si nu-s putini nici cei care cred ca acea pinza se cheama giulgiu. Aud ca nobilul Notig aduna viteji in Fagaras.

— Asa-i. Dar socotelile Vianei nu le-a ghicit nici el, mi-a marturisit-o Miclaus cel tinar. De ce nu i te alaturi, Ioane?

Chipul lui Singura se adumbri. De indata ce i se aflau in preajma, toate muierile luau chip de closca. Maica-sa, Flavia, Tofana, se intreceau cu povetele si dadaceala.

Simti mina mica a jupinitei inclestata pe brat si ridica ochii. Din ulicioara strimta, napadita de smircuri, rasarise Filip D’Antin.

— Contele de Saint-Lo! sopti Ioan Singura.

— De asta data nu ne mai scapa!

D’Antin ajunsese la poalele Curtii Domnesti[20]. Pe linga zidurile rasarite se insiruiau conace boieresti aratoase, din piatra, acoperite cu sindrila si ingradite de palane din trunchiuri zdravene, de stejar. Radu Andronic socoti de cuviinta sa-i descil-ccasca locurile slujitorului.

— Ciupercaria dughenelor tinute de cafegii isi are rostul ei, Machidoane, caci aici isi fac veacul tirgovetii si boierii marunti de tara. Iar ce le macina gura si le aud urechile nu ma intreba.

— Dupa socotinta mea, daca domnia ta imi ingaduie, in orice soapta trebuie sa fie si vreo diavolie.

— Dincolo de apele Dimbovitei, catre Cotroceni, urma logofatul, ai sa intilnesti mai multe lacase ridicate spre slava Satanei decit a lui Dumnezeu.

Mustata slujitorului tresari a zimbet.

— Sa inteleg oare ca-i vorba de acele crisme carora ie-a mers buhul pina la tara muscalului?

— Intocmai.

— Bag de seama ca tirgovetii nu-s chiar atit de nerozi. Pina la ceasul aista am cotit numai printre biserici. E bine sa traiesti in pace cu Cel de Sus, dar nici cu Scaraotchi sa nu te strici .

Radu Andronic isi atinti privirea spre locurile pomenite.

— In coltul ulitei se afla beciul Irinucai, cu vin curat de la Moldova, unde-ti poti clati gitlejul. Daca vrei sa-ti clatesti privirea, n-ai decit sa cauti spre crismarita. Alaturi e o hudubaie cu ifose unde-si sorb holerca veneticii. Urmeaza trei circiumi tinute de trei frati din Teleorman, jurati sa-si manince unul altuia comin-dul. Toti trei au vinul aghesmuit. Vinul cel bun, cu buchet de tamiioasa, numai la Profirita ai sa-l dibuiesti.

Ilie Machidon isi pocni palmele a mare mirare.

— Stau si ma minunez cita invatatura ai deprins, logofete! Cum sa te infrunte un neghiob ca mine, care din nestiinta duce ulciorul la ureche crezind ca asa se bea?

Logofatul il cerceta iute:

— Am priceput unde bati, Machidoane. La sfirsitul slujbei ai ingaduinta unei vedre de vin.

— Asta imi place mie la domnia ta. Pricepi degraba . Despicind negura, soarele scapara flacara verde peste

gradina Curtii Domnesti. Sticlele paraclisului prinsera a straluci prin cununa copacilor, o data cu turlele Bisericii Domnesti, veche de o suta cincizeci de ani.

Ochiul cel bun al lui D’Antin ramase atintit la pridvorul cu stilpisori rasuciti in piatra ce rezemau capiteluri grele de poama, si flori, si pasari. Ii aminteau de loggiile palatelor venetiene. Pe treptele de marmura, in luciul cald de fildes zburdau coconii cei mititei ai principelui valah. O fetita de vreo noua ani, in cataveica de postav albastru, chenaruita la poale cu vulpe ruseasca, si ciubotele untii calarea balustrada scarii, dindu-si drumul sa lunece. Un deliu din straja domneasca o ajuta, apucind-o de subtiori, sa incalece parmaclicul inalt. Citiva paici din straja Mariei Sale, aflati in clipa de ragaz, flecareau linga foisor. Vesmintele rosii cu briie de argint, cusmele rotunde si bitele subtirele Ia care clopo-teau lanturi si zurgalai strimbara nasul contelui de Saint-Lo.

Isi cocota privirea spre ceasornicul cu un singur ac din tumul palatului. La ceasul acesta, neamtul era fara indoiala napadit de griji. Isi vazu de drum strivind sudalma ce n-o deprinsese linga tronul lui Ludovic. Isi simtea cararile pindite pas cu pas inca de cu seara, o simtise mai virtos dupa rapunerea iscoadei valahe, dar in sodomul acela de barbi, caftane si anterie, iesite pe poduri sa intimpine dulceata soarelui, nu izbutise inca sa-si dibuiasca umbra.

Aluneca cu nepasare pe linga gradina Brincoveanului. Arome plapinde de zambila si liliac tinar sareau zaplazul inalt, sipotul fintinilor si tipetele ascutite ale paunilor zvoneau pina departe. Frantuzul apuca drumul serpuit al Dimbovitei. Pe dealul unde altadata veghease bisericuta lui Oprea Iuzbasa, domnul Constantin Serban inaltase in urma cu 50 de ani Mitropolia. Turlele aurii si clopotnita adaugita de Maria Sa Voda Brincoveanu, zidurile plamadite in piatra trainica cu podoaba de floare uimeau drumetul care urca pintecele gorganului, ametit de stralucire.

Vrajit fusese si acel calator vestit de la mijlocul veacului, Paul de Alep. Pogorise in Bucuresti tocmai din indepartatul Aram, intovarasindu-l pe patriarhul Macarie din Antiohia poftit sa tirnoseasca sfintul lacas.

N-ar fi pregetat altadata sa urce dimbul Mitropoliei nici Filip D’Antin. Indragea frumusetea iscata de iscusinta oamenilor. Inima i-o indupleca piatra cioplita, plasmuirile in aur, argint ori fildes ale unor miini si ochi daruiti cu har. Comorile strinse in castelul sau de pe malul Virei erau vestite si calatoriile contelui ce nu arareori depaseau hotarul Evropei le aduceau spor bogat. Aveau sa li se adauge acum o cristelnita dibacita in dugheana unui negutator sibian si o icoana marunta, zugravita pe lemn de un mester valah.

Dar nu la acestea erau gindurile frantuzului. Pasea intunecat la chip si cuget, ocolind portile caselor brincovenesti. Zidurile negre ale Manastirii Sfinta Ecaterina, care mai pastrau urmele focului cel mare al lui Sinan Pasa, azvirleau grimea neagra peste dimineata de Florar. Filip D’Antin nu credea in semne. Intoarse totusi capul. Stol de rindunici dadeau tircoale clopotnitei innegurate de pirjolul paginilor. La Saint-Lo, rindunelele in pilc, trudind sa smulga crucea, vesteau priveghi ce se apropie. Satenii le goneau aprinzind torte de cinepa. Privi in urma. O ceata de calugari paseau cu nasurile in pamint.

Logofatul Andronic si slujitorul nu se zareau.

Inca din primele ceasuri ale diminetii, soarele isi vestise fierbinteala. Pe podurile tirgului slujbasii agiei alungau colbul, adunat in bulzuri, cu maturi lungi de salca verde, dupa obiceiul pamintului. Tot cu salca, in care impletisera maghiran si ruja, isi impodobisera tirgovetii usile si ferestrele, iar in pridvoare si cafasuri asternusera chilimuri, stergare inflorate si covoare iscate din iscusinta si rabdarea degetelor de fata mare. Caci in acea zi de Florar crestinii cinsteau hramul Bisericii Cozieni.

Spre ceasurile zece, cind clopotele Bucurestiului incepura a bombani vazduhul, stirpind haimanalicul pasarilor, alaiul domnesc patrunse in mahala luind pieptis podul la capatul caruia se inaltau in pilc de cedri zidurile conabii ale bisericii. In asteptare, parintele Ionica - caruia enoriasii ii spuneau Clopot caci daca-si slobozea glasul la „Bucura-te al Munteniei casnic luminator”, de pilda, sau oratiile Sfintului Vasile, credinciosii deschideau gurile spre a nu-si pricinui cine stie ce betegeala urechilor - isi dregea gitlejul cu oua abia scoase din cuibar, batute in lapte si serbet. Despre viersul parintelui se dusese buhul, sirbi sau bulgari din alt meleag veneau parca in hagialic sa se minuneze, Voda si doamna Marica incercau sa-l imbie cu slujba la Biserica Domneasca, dar enoriasii din mahalaua cozienilor, negustori ciufuti, negri la cuget si sprincene, cricneau.

Darul si-l primise parintele Ionica de la tatal dumnealui, dascalul Haralamb, iar la rindul sau avea sa rastoarne aur si miere in grumajii urmasilor.

La ghiersul sau minunat chibzuia si logofatul cind intimpina osteni in dulame rosii ce deschideau alaiul, insotiti de alergatori, cunoscatori ai drumului. Ii urmau cam la cincizeci de pasi calarasii si steagurile de treizeci si trei de talpasi, cu ciubote si straie noi din postav de la Brasov, darul lui Voda. In stinga si dreapta, veghind rinduiala, se aflau iuzbasii cu atita bumbaraie, arme si ceaprazuri stralucitoare, incit pareau tinicheiuiti din crestet pina in talpi.

Prostimea adunata la priveala cerceta cu ochi de geambas caii daruiti lui Voda de sultan, muierile, cu floare infipta in nodul maramei, cautau asmutite la tunuri, tinindu-si icnelile in palma.

Filip D’Antin, impresurat de trupurile si rasuflarea miseilor, scociora zadarnic dupa poteca sloboda. Lucrul se dovedea cu neputinta de implinit, caci tirgovetii intepenisera in ciubote si nu se invoiau in ruptul capului sa se urneasca un singur deget. Dintr-o data hazul multimii, voroava si risetele contenira ca la porunca. Imprejmuit de paici, tinind dinainte beizadelele in straie de brocart, cu calpace mititele ciresii, Maria Sa Voda Brincoveanu se isca mai stralucitor decit arhanghelii. Bucurestenii de toate semintiile, jupinesele, negutatorii, babele si pruncii cazura cu genunchii in tarina. Capetele se plecara precum cusmele papadiilor sub opinteala vintului de seara, privirile cautau cu ocol smerit, dupa cuviinta, chipul lui Voda.

Calarea armasarul alb daruit de padisah, iar de sub poalele caftanului rasarea tacimul imbumbat cu bucati de aur si odoare scumpe, dupa rinduiala imparatilor de la Bizant. Pe umeri ii flutura cabanita din vulpe neagra. Cind se rasuci spre marele postelnic aflat in stinga sa, cuca de argint cu surguci din pene de strut inmanuncheate in clama de smaragde si adamante fulgera ochii tirgovetilor. Junghiul luceferilor sageta departe, strapun-gind racoarea pridvoarelor unde cautau umbra mosnegii.

Iesit din privirea lui Voda, marele stolnic Radu Izvoranu, al carui briu rosu abia-i putea cuprinde polobocul pintecelui, vira bastonasul de argint subtioara si repejor isi stergea sudoarea ce-i siroia chipul cu o marama de la Damasc pe care anume grijise dumneaei stolniceasa sa i-o doseasca intr-o clapca a caftanului. Tot fierbinteala il osindea si pe medelnicerul Stefanache. Straiul de ighemonicon, din atlas cu podoaba de vulpe alba, ii apasa greu umerii. Si-ar fi lepadat bodroantele si, ca la Iordan, drept in apa Dimbovitei ar fi sarit sa tina broastelor de urit, macar un ceas, doua. Padurea de calpace ii paienjenea privirea, dar tragind cu ochiul la marele spatar, teapan de parca ar fi inghitit o sulita, precum toti Cantacuzinii, isi indrepta umerii si cerca sa uite hainia soarelui.

Marele spatar Mihai ii simti slabiciunea, facu haz in sinea lui, dar nici un zimbet nu-i descreti buzele sarace. Strajuia spinarea lui Voda, cu grija sa nu strice numarul pasilor porunciti de ighemonicon. Cusma parea stilpita in bolta cerului, caci Cantacuzinul nu-si ingaduia privire laturise si nici dezmortire grumajilor. Tinea in locul lui Voda insemnele domniei, spada si buzduganul, asupra carora poposeau ochii miseilor, dar si gindurile unora dintre boieri.

Saint-Lo cerceta cu uimire alaiul Brincoveanului. Susotea o Evropa despre bogatiile sale stiute, dar mai ales despre cele tainice, date in grija bancherilor din Viana, Florintia si Stambul. Vazindu-i-Curtea - si nu la cea mai mare dintre sarbatori - te incredintai de-a binelea. Pina si cei din urma osteni purtau strai din tesatura de soi, cite un smaragd - patima domnului - le insemna timpla cusmelor; cit despre boierii divaniti, acestia asudau pe cai arabesti sub greutatea blanurilor si odoarelor.

Alaiul ajunsese abia spre mijloc. Dupa ultimii slujitori si copii de casa ai Mariei Sale, vegheati de vataful lor, se ivira paharnicii si stolnicii insotiti de trei steaguri. Logofatul Andronic, aflat cam la zece capete in spatele lui D’Antin, privea inveselit chipurile nadusite sub cucile grele de ighemonicon. Multi ii erau prieteni, le cunostea naravurile. Paharnicul Dumbrava, de pilda, isi minca musteata, ramasa din aceasta pricina mai scurta pe partea stinga, chibzuind ca jupineasa Safta are ragaz bun spre a-si mistui patimile. Tot tirgul stia ca-si teme nevasta si cind paharnicul pleca de-acasa ploua cu stafete si iscoade in ograda muierii.

Un val de purpura ineca podul. Treceau seimenii in straie rasurii cu ceaprazuri de argint, pasind apasat spre a li se auzi clinchetul pintenilor. In urma, intre armasi si muzici, se ivira straiele impestritate ale velitilor si numai dupa aceea ale boierilor de mina a doua si a treia. Rinduiti cam la urma cozii, paseau cu nasurile in jos boierii scosi din slujba. Asa poruncise Maria Sa si acum simteau in ceafa rasuflarea gloatei, oameni de toata mina, negustori, dieci marunti, slugi boieresti, gura-casca, calfe si ucenici. O ceata de misei care rideau din te miri ce, sorbeau basamac din ploscute si spargeau saminta de dovleac.

Pindind spartura in tesatura rarita a multimii, Saint-Lo se strecura sopirla spre a nu fi prins in clapca noua de trupuri. Dupa o scurta zabava prin ulicioarele arse de vipie, dibuind drum bun, lasa in urma mahalaua cozienilor.

Stia ca nu scapase din pinda iscoadelor brincovenesti, dar izbuti sa nu priveasca in urma.

Arnautii care urmau sa-l insoteasca pe von Blaremberg descalecasera. Culesesera citeva cioburi de sticla si jucau tintar pe o piatra turtita din preajma portilor, strecurind priviri inlauntrul curtii. Ostenii din garda baronului incremenisera in sa. Rabdau fara sa cricneasca bobotaia soarelui arducat in virful plopilor; pe chipurile neclintite sudoarea curgea din gros. Un arnaut iute si subtirel ca un tipar, cu musteata balana, se holba:

— Ia uitati-va, oameni buni, la nemti! Nu sufla unul. Sa juri ca-s intarcati cu beica[21], nu cu lapte!

Ceilalti ridicara capetele chibzuind.

— Oare cum se descurca daca-i incearca nevoile trupului?

— Stau stilp de patru ceasuri! Ce lighioana de oameni or fi si astia?

— Poate da Dumnezeu un bondar din cei virtosi! Atita as pofti sa vad.

— Nu ma taie capul de ce nu ne urnim odata. Tiparul rise.

— O fi vreo suceala de-a lor. Sa te pornesti la prinzul cel bun, cu soarele in teasta.

Un radvan colbuit se ivi in capul podului curmindu-le vorba. Surugiul striga de departe:

— Fereste ulita!

Auzind copite si pocnet de harapnic, von Blaremberg zbura la fereastra. Din trasura cobori, ajutat de slugile banului iesite in intimpinare, un negutator pintecos. Baronul isi purta inciudat palmele la spate si incepu din nou masuratul odaii. Secretarul picotea cu ochii deschisi si miinile rezemate de sipetel.

— Daca ne pornim fara veste de la D’Antin, rosti Blaremberg, stirnesc minia lui Leopold. Daca mai zabovim, cadem in banuiala slujitorilor valahi. Sint incredintat ca l-au si vestit pe principe . Ce e de facut?

Secretarul se foi tragindu-si picioarele sub scaun.

— Excelenta voastra are caderea sa hotarasca.

— D’Antin stie ca plecarea a fost rinduita pentru azi-dimi-neata si mai stie cum poate fi rastalmacita zabava de Brincoveanu, dar mai ales de batrinul acela primejdios, stolnicul.

— Stolnicul Constantin Cantacuzino e unchiul principelui. Un om cu adevarat ciudat. Ochii lui te urmaresc si dupa ce a parasit odaia.

— Pe mintea si povata lui se reazema politica lui Voda. D’Antin il socoteste un Niccolo Machiavelli valah.

Secretarul isi miji privirea.

— Daca-mi ingaduiti, excelenta .

— Vorbeste!

— Lipsa oricarui semn din partea lui Saint-Lo ar putea fi cautata in pretul ce-l pune pe iscusinta stolnicului.

— Nu pricep. Limpezeste-ti gindul.

— Filip D’Antin, deslusi secretarul, calca cu deosebita bagare de seama prin acele locuri unde vinatorii de iscoade se arata dibaci. Or, dupa cum insasi excelenta voastra spunea, batrinul Cantacuzino se bucura de multa trecere in ochiul fara cusur al contelui.

— Gindul e bun, urmeaza.

— Gindul e al vostru, o intoarse secretarul. Nu fac decit sa-l duc mai departe. Saint-Lo inca nu si-a pierdut umbra, sau . Ochii paingului prinsera stralucire: Sau inca n-a descoperit-o si atunci pentru nimic in lume nu s-ar infatisa excelentei voastre.

— As plati bucuros o mie de scuzi ca sa aflu adevarul.

— Il puteti afla pasuindu-l pe D’Antin inca o zi. Pentru a adormi temerile stolnicului, cu ingaduinta excelentei voastre, as nascoci de pilda ca v-ati imbolnavit .

Karl von Blaremberg ramase tintuit in mijlocul odaii. Isi bulbuca ochii aposi.

— Ar fi o dezlegare, glasui, trecindu-si degetele lungi prin barbita. Dar altfel vom face. Vom zvoni ca sanatatea domniei tale e in suferinta.

Secretarul isi pleca privirea.

— Stiam ca in cele din urma veti gasi dezlegarea.

— Avind seara sloboda pot trece pe la casele clucerului Negoescu. M-a poftit inca de la sosire si se intunecase la obraz aflind ca parasim Bucurestii chiar in ziua zaiafetului.

— Ce nadajduieste excelenta voastra sa dobindeasca la acest ospat?

— Casele Negoescu sint calcate de toti strainii mai de soi, statorniciti, ori in trecere prin oras. Daca nici aici nu-l voi afla pe D’Antin, inseamna ca nu mai e in viata.

Deschise fereastra si facu un semn scurt. Imperialii sarira de pe cai, scapati din pusca. Se strecurara apoi in liniste pe sub boltile hanului cautind umbra. Calcau cu pas orinduit, unul in spatele celuilalt, miscindu-si deopotriva miinile si picioarele. Tineau giturile tepene, iar ochii nu slabeau ceafa osteanului din fata.

Capetenia cetei latra ceva nedeslusit si din tunicile albastre de postav se ivira naframe. La al doilea latrat, naframele stergeau chipurile leoarca de sudoare, la al treilea pierira in buzunari. Urma si a patra porunca. Treizeci si unu de nemti rasuflara toti deodata pina in adincul rarunchilor.

Arnautii Mariei Sale, pieriti de mirare, ii priveau cu gurile cascate.

Pacatele mele! Iar mi-a zahait ucenicul hirtiile. Niculaita! Frate Niculaita! Nu ma aude. Ehei, unde ti-e glasul cel imbelsugat in vlaga, mos Pahomie? Ata subtiratica, numai noduri e acum. Tragi virtos cu urechea si abia te auzi. Esti pe duca bre, ghiujule!

De la o vreme incoace imi bodoganesc gindurile si slujitorii au prins sa-si dea coate. De Niculaita nu mai spun, abia isi ascunde risul .

Astazi au tulburat picoteala conacului boierii unionisti. Trei minji buiaci cu musteata in furculita, imbracati dupa moda frantuzeasca si-o muiere subtiratica, numai horbota, adapostita sub cortel alb. Amu, pogoara tapsanul pravalit spre streasina padurii, culeg maci si albastrite. Cucoana isi prinde buchetul la palarie dupa care urca in drosca. Cortelul mai dantuieste o vreme, fluture alb in vileagul drumului si se stinge .

Bata-te smerenia, Niculaita! Unde mi-ai pus hirtiile? A, iacata-le!

De-amu, frate cetitorule, vei pasi in casele boierilor valahi Ionita Farcasan si Negoescu. Ce neam de pasarele si-au facut cuib in tartacutele dumnealor ai sa vezi de-ndata. O isprava de pomina ramasa in letopisete as vrea sa mai adaug. Poftind sa se rupa de ploaia cea fara hodina a lui Ciresar din anul Domnului 1704, boierii nostri s-au calatorit mai la vale, catre portile Bosforului. O armie de slujitori le carau bodroantele si saisprezece balerci de vin trebuincioase de un inceput. Cum hurducaiala drumului ameninta sa sminteasca asezarea rodului vitei de vie, s-au pus pe capul celor balerci cu gind cuminte sa mute vinul in polobocul pintecelui. Negoescu hotarise sa numere paginii intilniti in cale si se intelege dara ca avan l-a mai apucat grija pentru soarta crestinatatii vazind ca-s de doua ori pe cit chibzuise.

Linga casele tocmite spre gazduire se afla un minaret, iar in virful acelui minaret un muezin carele racnea ca din gura de sarpe chemind salvaragiii la rugaciune. Nedeprinsi cu obiceiurile paginilor, boierii nostri au socotit ca turcu’ e scapat de la Marcuta. I-au facut semn sa taca, si-au scuturat pumnii, nimic! Graurii din mintea lui Ionita Farcasan i-au ciripit atunci porunca sa arca-neasca muezinul cu latul si sa-l traga la pamint. Zis si facut! Turcul, simtindu-se smuls, s-a prins de parmaclicul minaretului iipind spariet de moarte . Trage virtos! zice Negoescu . Las pe mine ca-l smulg si din sinul lui Alah! zice Farcasan.

In vremea aiasta bostangiii — un fel de jandari - veniti in graba, au ramas cu gurile holbate de mirare. Cum turcul era gata sa se pravale cu minaret cu tot, s-au repezit asupra valahilor, rupind trei rinduri de nuiele pe sezutul domniilor lor .

Multe din ispravile boierilor paminteni au rusinat obrazul Valahiei si Moldovei, multa matraguna au semanat ispititi de aur si putere. Cercetind scrierile vechi, aflu cu tristete obiceiul caftanitilor de pe vremea luiMoruzi Voda. Intrucit ochii grecului catarat in tron cautau poncis, boierii doritori sa-i fie placuti isi aninau acasa un benghi pe virful nasului invatind sa-si incruciseze privirea. Oare putine sint ravasele catre voievozii lipsiti de insemnatate care incepeau cu risipa mare de tamiie: prealuminatul, preainaltatul, preaputernicul, de sus pogoritul . pentru a-i cauta in coarne?

Intrucit pana cuviosului Ilarie zaboveste asupra boierilor petrecareti, n-as pofti sa crezi, frate cetitorule, ca toti purtatorii de caftane se dovedeau rupti de grijile pentru trebuintele tarii. Ingaduie-mi dara, sa-ti stirnesc aducerea aminte dupa cit ma ajuta puterile.

De la intemeietori pina in zilele noastre, si-au dobindit cu cinste loc de gropaciune pircalabii de Hotin si Soroca, marele vistier si marele vornic Sima Boldur, logofatul Baldovin, boierii Craiovesti, Barbu, Pirvu si Danciu, Dragos Viteazul al Moldovei, Duma Limba-dulce, si celalalt Duma zis Negru, Ion Frunte, si Giurgiu Jumatate, fratii Buzesti, si Calota din Lipov, marele postelnic Constantin Cantacuzino, Giurgiu Piatra, Hrana, Cosma Moghila, si Oana Pintece, Dobromir din Runcu, mare ban sub Petru Cercel, Ivascu si Albu Golescu, si Ivan Norocea, dregator in toate cele trei tari romanesti, si citi or mai fi fost, odihneasca-se in pace.

Acum, cind Tarile Romane fierb sub porunca unirii, boierii moldoveni sint gata sa-si jertfeasca toate noroacele. Oricine stie ca Bucurestii vor ajunge inima Romaniei, Iesii raminind un tirg acolo, fara Curte domneasca, fara calatori care sa-i umple hanurile, fara vad pentru roadele crescute pe mosiile dumnealor.

Cit timp asemenea saminta de oameni va dainui, putem dara masura, frate cetitorule, istoria fara sa plecam ochii a rusine.

CAPITOLUL III – CUM PETREC BOIERII VALAHI

In mahalaua Scortarului, cautind pieptis spre zidurile de miazazi ale Caselor Domnesti, se afla conacul clucerului Grigore Negoescu. Fusese cladit de bunicul domniei sale, Hara-lambie, dupa gustul ciudat al jupinesei, o moldoveanca ce petrecuse citiva ani la Curtea regelui Ladislau al IV-lea.

Dumneaei se purta in strai lesesc, calarea ca nohaii si iesea la orice ceas minindu-si singura careta usoara pe doua roti spre deplina uimire a tirgovetilor. Isi insotea barbatul la toate zaiafeturile, iar odraslelor le adusese dascali straini, un neamt si un genovez, ingaduindu-le fetelor aceeasi invatatura si carari la fel de slobode. Cind jupinitele Safta si Despina se maritau, nu stiau chindisi la gherghef si isi inchipuiau ca gavanoasele mari cu dulceturi de zmeura si alamiie cresc in copaci. Deprinsesera in schimb a vorbi mai multe graiuri, cintau la clavir si te cruceai auzind din gura lor stihuri nascocite de Marot, Ronsard, sau alte nume pasaresti de care nu pomenisera oamenii de pe malurile Dimbovitei. Despina se stinsese de tinara fara a lasa urmasi, iar despre Safta, fugita cu un sleahtic, nu se mai stia nimic.

Toate acestea se petrecusera in veacul celalalt si nimeni nu-si mai amintea de bunica Didina si fetele ei, decit poate baneasa Stanca Brailoiu, uitata de moarte, si nepotul, clucerul Negoescu, care le mai pastra chipurile zugravite de un neamt pe cioburi smaltuite, mici cit sa incapa intr-o palma. Casele zidite de boier Haralamb dupa pofta muierii dainuiau insa.

Conacul clucerului Negoescu mustea de musafirlic. De la bunica-su Grigore mostenise pofta neostoita de petrecere, dorul de duca, ce-l atita sa treaca hotarul tarii macar o data in an, placerea de a taifasui cu oameni din celalalt capat al lumii. Nu se pomenea strain prin Bucuresti, mai putin terfegos, care sa nu fie poftit in casele clucerului, ospatat si tinut in gazda ca oaspete de mare pret. Altminteri, naravul era vechi, impamintenit deopotriva in Moldova si Tara Romaneasca. De indata ce se zvonea ca drumet strain s-a oprit la han, boierii isi zoreau slugile sa-l pofteasca la conacurile dumnealor, primindu-l cu deosebita cinste. Caci e lesne de inteles, acei calatori erau purtatorii unor vesti despre mersul lumii in tot meleagul, care nu-si gaseau alta cale de patrundere in tirgul Bucurestilor sau al Iesilor.

Jupineasa Ilinca, soata clucerului, femeie cu gusturi mai putin smintite si sanatate cam nevolnica, petrecea mare parte din vreme la Blidari, mosia dumneaei din cotul Vlascai, grijindu-si odraslele ce abia deprinsesera a pasi. In lipsa, clucerul isi primea oaspetii avindu-l mereu la mina dreapta pe Ionita Farcasan, un gaman gros in pintece, cu limba necrutatoare pusa pe ris si cleveteala. Se stiau prieteni de cind deschisesera ochii si in douazeci si patru de ani cit implineau dumnealor - Ionita in motul lui Cuptor, Negoescu spre capatul lui Brumar - doar saptaminile cuvenite nuntii clucerului ii despartisera. In zilele acelea boier Farcasan bezmeticise singur pe ulitele tirgului, bause mai cu spor in crismele ce ticseau mahalalele. Lipsea tocmai atonei si logofatul Radu Andronic, al treilea tovaras de petrecere, trimis cu slujba domneasca la muscali. Pui de cuc se simtise in zilele acelea Ionita Farcasan si isi amintea de ele cu circel in inima.

Acum insa, in odaia cea mare a clucerului, ticsita de boieri munteni, de greci, un conte leah, doi negutatori din Florintia, statorniciti in Bucuresti, un gramatic spaniol de la cancelaria regelui Carlos la Stambul si un calator frantuz vatamat la ochi, boier Ionita Farcasan se simtea buestru naravas.

Oaspetii taifasuiau pravaliti pe divane moi sau in picioare, dupa moda curtilor papistase, cu cupele de rachiu in mina, ori rezemati de zidurile invelite in covoare de Ispahan, Ghiordez si Tabriz.

Contele cercetase cu luare-aminte conacul valahului. Era orin-duit ciudat, cu puzderie de odai, dind una intr-alta, care la rindul lor, faceau cerc altei incaperi. Iar in acea incapere, o oaste de slujitori asteptau poruncile stapinului. De-afara semana a cetate din pricina zidurilor inalte, stirbite de metereze, si a portilor grele cu inflorituri de piatra si fier. Gradina i se paruse contelui mare, si cam salbatica: valahii iubeau frumusetea nestrunita a codrului. Odaile placut aromate de iasomie, minta si jales, risipite in vascioare de argint, straluceau de curatenie. Mobilele se aflau amestecate: secretarase venetiene, un scrin vienez, o mescioara turceasca, lazi brasovenesti cu incuietori grele, sofale gemind sub greutatea perinilor, jilturi aurele, argintele, ori iscate din lemn de chiparos.

Privirea verde a lui Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, se oprise apoi la argintaria imprastiata cu mare risipa in tot locul, candele, sfesnice, cupe si besactele, narghilele si talgere, la icoanele cu sfinti priponiti in ferecaturi grele de aur. Chipurile bizantine ale osinditilor erau lipsite de vlaga, dar cucernicia tiparita in ochi si buzele neprihanite glasuiau multe despre miinile iscusite ale mesterilor valahi.

Filip D’Antin simti rasuflarea uda a lui Ionita Farcasan si se rasuci cu zimbet.

— Frumoase icoane .

— Da, facu gamanul, rotindu-si pintecele spre tipsia cu bauturi. Gindurile boierului nu pasteau acum la cele sfinte. O data in an, de sapte Ghenar[22], facea dar bogat calugarilor de la Manastirea Comana. Avea atunci simtamintul ca a dat mina cu Dumnezeu si-si lua ramas-bun de la El pina la Carindarul¹ urmator.

— Domnia ta nu pofteste o masura de vinars? Arata spre cupele umplute cu rachiu galben ca mierea, verde minta, rosiatic, gros si lenes ca rasina ori alburiu cum e picla in diminetile de Brumarel, rastalmacind: kirsh, rachiu de marar, vinars de la Pireu, mastica de Chios, rachiu lesesc.

Frantuzul intinse mina alene, prinzind fara mare indemn un pocal semanat cu flori de argint.

— Rachiul lesilor?! rise inveselit Ionita Farcasan. Asta-i licoare pentru gitlejuri tabacite, cu trecere printre .

Isi inghiti restul cuvintelor. Voise sa spuna ca asemenea tarie o incearca numai betivanii cei indarapnici de la poalele tirgului: lotrii, craii ififlii ai ulitelor, ostenii fara polcovnic pripasiti pe pamintul muntenesc.

Frantuzul isi muie buzele subtiri apoi inghiti o dusca zdravana. Boierul cerceta curios daca nu se iveste lacrima in ochiul de mucegai, dar chipul contelui nu se clinti. Simti dintr-o data ca strainul teapan plop, cu obrajii ghilositi ca ai muierilor, incepe sa-i placa.

— Beau rar vinars, zise contele, dar cind o fac poftesc sa-i simt arsura.

— Vorba aceasta sa i-o spui, rogu-te, si clucerului Negoescu. Dumnealui umbla cu nerozii muieresti: vutci indulcite, lichioruri, mastica. Daca nu-sr gaseste mintile prapadite sub papucul jupinesei, ajunge la serbeturi si salep. Bag de seama cu osebita bucurie ca tii piept la rachiu dirz, conte! Sa poftesti dara a gusta holerca mea de la Pitesti. De ajuns un singur clondiras sa sara mortul de pe nasalie si sa iasa cintind la secera.

Trase de poalele caftanului din canavat cu chenar de zibelina. Era cumparata de la Duma Chiur ciubasa, blanar vestit de pe ulita mare, la fel de vestit ca Cimpoesu si Popet. Li se dusese buhul dincolo de hotarele tarii, iar marfurile lor indestulau pravaliile din Stambul, Lipsea si Viana. Tot de la Duma isi luase si clucerul Negoescu anteriul, captusit cu cacom, iar armaselul Stroe binisul de nurci aurii.

Cei mai muchelefi boieri din tot tirgul, ginerele Domnului, Iordache Cretulescu, si logofatul Radu Andronic isi porunceau blanurile aceluiasi negutator. Cretulescu iubea samurul, iar cu naravul logofatului pentru straiul alb, chiar si pe vreme de iarna, la care insotea hermina ori vulpea ruseasca, bucurestenii se deprinsesera de mult .

Frantuzul isi infipse privirea verde in obrazul lui Ionita Farcasan. Acesta cerceta cu neastimpar lacom talgerele depuse de slugi pe mescioarele cu cioburi din argint si fildes din preajma divanelor. Erau bucate menite sa atite pintecele si gitlejul dind mai pe urma indemn altora: cimati virtosi, iuti si piparati, din dughenele bulgarilor gabroveni, somon afumat, marinata de cega greceasca si stacoji, licurini, icre inecate in untdelemn de Mitilene si zeama de alamiie, masline din Thessalia si halva de la Adrianopole.

Filip D’Antin, cumpatat din fire si cu sila de hulpavi, isi muta privirea spre celalalt cotlon al incaperii. Sub un chilim de Idirne zabovea gazda sindrofiei, clucerul Negoescu. Nu prea rasarit si nici din cale afara de voinic, isi flutura minecile caftanului din catifea visinie, turnind intr-o carafa cu anason mastica de Corint. La briu si pe degete ii sclipeau agate de care nu se despartea niciodata; aflase dintr-un calendar grecesc ca asemenea piatra ii apara de vatamatura, deochi si primejdie pe nascutii in luna lui Brumar. Sub nasul repezit in vint ii crestea o mustata castanie, stufoasa si pleostita. Ochii blinzi cercetau cu veselie domoala chipurile negutatorilor frantuzi, care nu cutezau sa-i incerce rachiurile.

Contele de Saint-Lo isi pipai in clapca tunicii ceasornicul cu miraza, fara a-l scoate, La ospat e lipsit de cuviinta sa tii seama de scurgerea vremii. Gazda ar putea gindi ca n-a facut de-ajuns pentru veselia oaspetilor . Se simtea ingrijorat intrebindu-se daca lui von Blaremberg ii va trece prin minte sa se abata la conacul clucerului, singurul cotlon din tirg unde doua iscoade se pot intimpina fara a chema luarea-aminte.

Din pacate, pe baron nu agerimea mintii il strica. Leopold il pastra de hatirul Henriettei, verisoara lui von Blaremberg si ibovnica imperiala. D’Antin se afla printre cei doi sau trei care o stiau, caci Curtea habsburgica nu cunostea ingaduinta Versaillesului pentru asemenea ispravi. Buzele contelui intinsera zimbet de dispret, imparatul Leopold, rege al Ungariei, arhiduce de Austria si rege al Boemiei, era silit sa imbrace strai masluit si sa se strecoare precum lotrii afara din palat spre a-si intilni ibovnica la celalalt capat al Vianei. Potecile neingaduite au totdeauna dulceata, dar si pret greu. In ultima vreme, se zvonea mult despre boala de inima a principelui.

Simti ochii iscoditori ai Farcasanului si coltul gurii ii zvicni de nemultumire. Nu-i placeau privirile atintite. Incepu sa vorbeasca spre a-i abate gindurile.

— Nu tin minte sa fi zarit in alt oras din Evropa atita belsug de drumeti: greci, albanezi, bulgari, macedoneni, dalmati, vene-tieni, nemti si cred ca nu i-am insirat pe toti . Am vazut si frantuji in tirg si nu lipsesc nici de la aceasta petrecere. Parca as calatori cu postalionul.

Surise si Ionita Farcasan avu simtamintul ca frantuzul s-a cocotat dintr-o data in crestetul Caraimanului. Ii strecura cautatura sireata si incepu sa rida.

— Cind omul vede ca-i adoarme norocul, isi bucseste traista si se porneste la drum, caci vorba aceea, de-ar fi un singur milog, toti cu zahar l-ar hrani. Popas face unde gaseste fagure cu miere si tot acolo isi intocmeste bordei. Domnia ta ai pomenit sapte-opt semintii, mai adauga ovrei, armeni, turci, sirbi. In Tara Romaneasca traiul e blind, negutatoria si mestesugurile cu cistig, caci nu purtam hram de pasalic, barbatii sint lumeti, muierile chipese, iar vinul atit de dulce ca pina si sfintii au nasurile rosii.

O sluga nepriceputa ii reteza vorbele scapind cu zgomot mare un taler de argint. Intr-aceeasi clipa, mina frantuzului zvicni singura spre stiletul aflat la cingatoare. Boierul, cu ochii subtiati, isi musca mustata. Strainul era barbat primejdios. Cind mina ii scapa pe jungher din orice nimic, inseamna ca ciubotele iti bat carari poticnite, in fereala lunii si alaturea cu drumul.

Inghiti doua vutci la iuteala apoi isi uita gindul. In curte se ivise caleasca imperiala a lui von Blaremberg.

Milogul orb strecura milosirdia tirgovetilor in chimir si pomi cercetind drumul prin ochii toiagului. Mare ar fi fost mirarea uli-tamicilor vazindu-i umbletul in tinda plina de bodroante si saci a negustorului de cofeturi, fara sa se impiedice. Terfegosul ciocani intr-o usa, dupa anume semn, si primind invoiala intra. Era o incapere de taina rinduita, dupa pilda altora, in maghernitele negutatorilor din Tirgul de Sus, al caror rost nu-l cunosteau decit iscoadele aflate in slujba Mariei Sale. Intr-un ungher ferit de bataia luminarilor se afla faptura nedeslusita a stolnicului Constantin Cantacuzino.

— Veste?

— Baronul neamt a poposit in ograda clucerului Negoescu. Pe chipul batrinului se asternu ceata unui zimbet.

Inima gamanului tresari de multumire. Neamtul ducea la bautura, se innadise mai cu seama la tamiiosul de Dragasani si pesemne, spre a-i mai simti o data piscatura, isi zabovise plecarea, ii iesi in intimpinare dimpreuna cu Negoescu.

Contele rasufla adinc mingiindu-si bastonasul de abanos zugravit cu aur. Endrisaimii dintr-o glastra de arama teseau aroma grea. D’Antin rupse citeva petale si le strivi in palmele moi. In urma sa se ivise risipind zimbete si cuvinte neintelese un valah cilibiu, cu umeri uriasi, in strai alb. Parea prieten cu toti, munteni si venetici. Incruntatura aspra despica fruntea lui D’Antin. Desi nu poposise nici o clipa asupra lui, privirea neagra a logofatului Andronic nu-i placea.

O clipita de ragaz nu-i lasara boierii lui von Blaremberg. Il inghesuiau cu vutcile - trebuia sa deserte cite o cupa din drag pentru fiecare - si de la o vreme, desi il stia bautor incercat, frantuzului ii fu teama sa nu apuce purceaua de coada.

Armaselul Cretu, barbat balan cu o malotea de vidra pe umeri, ii luase bastonasul, zugravit deopotriva cu al contelui si-l rasucea cu mirare. Ca bita, era cam firav, goneai cu el cel mult doua-trei potai mai mititele, iar la alt rost pe armasel nu-l taia capul. Ionita Farcasan il trasese pe logofat intr-un ungher si-i soptea ceva de zor la urechi impungindu-l cu pintecele tuguiat. Contele de Saint-Lo avu vreme sa-l priveasca cu luare-aminte. Andronic era cu adevarat chipes si cind ridea, fata prindea o lumina a carei putere doar muierile o simt. Cele crude deschid gura orbite si fara rasuflet, cele coapte o tem - caci orice mama stie ca ginerele bun are gheb si ochi crucisi - cele ostenite de virsta clatina din cap cautind cu anume zimbet si anume privire peste ani.

In horbota revarsata din vesta argintie sclipeau diamanticale de pret. O perla mare, parca atunci smulsa din inima scoicii, sclipea rozalb dulce la degetul cel mic. Curios sa afle hramul valahului, frantuzul facu doi pasi inainte amestecindu-se printre oaspeti. Abia cind intoarse spatele, logofatul isi ingadui sa-l priveasca. Ionita nu-i da ragaz, tragindu-l de mineca.

— Nu-s beat, Andronic, poti sa-mi faci incredintare. Abia am desertat zece vutci si acelea salcii, caci Negoescu de cind s-a subtiat la gust iti pune dinainte licori numai bune sa ti se lehame-teasca de zile. Asculta la mosu’! Chiorul e tilhar de drumul mare. I-am zis si clucerului sa fie cu bagare de seama Ia bodroante. Cit intorci capul, asta iti sperie un sfesnic, o cupa ori te miri ce.

Logofatul asculta cu o singura ureche fara a-l lua prea mult in seama. Gamanul nu era netot, simtise ceva, dar cum nu-si batea capul cu imparatiile, caci el unul nu tinjea dupa slujba lui Voda, mintea nu-l ducea mai incolo de furtisaguri marunte.

— Daca-l cercetam, o tinea boier Farcasan pe-a dumnealui, pun ramasag ca-i si gasim cite ceva prin berneveci. Un ghiul, vreo pafta .

— Sau un armasar naravas! Las-o balta, Ionita, si fii cu luare-aminte sa nu te auda cineva. Voda nu vrea zarva cu strainii.

— Cum ti-e pofta, logofete, dar sa nu spui la urma ca nu ti-am virit degetele in ochi.

Se rasuci si o apuca intins spre tipsia cu vutci. Andronic se uita la neamt. Von Blaremberg n-avea agerimea chiorului, ducea cam des cupa la buze si tot cam prea des cauta cu neastimpar si tulburare spre D’Antin. Acesta, intorcindu-si spatele nepasator, taifasuia cu negutatorii venetieni. Logofatul se intreba cum avea sa se apropie de baron, astupind ochii oaspetilor. Se indrepta alene spre fereastra. Un cocos vaduv isi cerca glasul apoi amuti.

Slugi tacute incepura a stringe tipsiile cu saraturi si pocalele goale, asteptind porunca noua. Radu Andronic simti privirea atintita a chiorului si lua hotarire iute. Avea sa se vire musca in ochiul cel bihlos al frantuzului. Zimbind se apropie de venetienii ce tineau giuvaiergerie pe Podul Mogosoaiei si le facu inchinaciune. Negutatorii se grabira sa-i desluseasca lui D’Antin hramul logofatului. Chipul contelui ramase de piatra. De Radu Andronic auzise de mult. Cunostea numele tuturor iscoadelor de seama ale cancelariilor evropene: Wladzo al lesilor, Maliavin al tarului Petru, Rutherford al Armei Stuart, Felipe cel Gras al Siciliei, prusacul Siegbahn . Omul Brincoveanului se afla printre cei mai primejdiosi.

Frantuzul isi pipai grimeaua neagra aplecind capul. Mireasma tare de ambra si mosc insoti mina molatica. Chibzui daca intimplarea ori porunca lui Voda le incrucisa drumurile. O iscoada obisnuita nu i s-ar fi infatisat cu dinadinsul, ar fi cautat prilej care sa nu sara in ochi. Asa isi dascalea D’Antin ucenicii. Pesemne insa ca valahul deprinsese mestesugul in bucoavna cu alte buchii, ii pomenise intiia oara despre el Felipe cel Gras, la Padova . in pergamentele tainice ale contelui, din castelul sau de pe Vire, se ivise astfel un nume nou:

. Radu Andronic, valah, douazeci-douazeci si cinci de ani, foarte chipes, novac, par si ochi pacurii. Slujitor credincios al principelui Brancovan, cu rang de logofat. Ager, spada iscusita, mimueste la fel de dibaci stiletul si latul. Nu poate fi rapus pieptis, peste putinta a fi cumparat. Graieste toscana, franceza, nemteasca si otomana. Ucenicia si-a facut-o in Cancelaria Neagra a stolnicului Cantacuzino. Spre a-l razbi, trebuie ademenit prin viclesug ori muieri .

La insiruirile lui Felipe, contele de Saint-Lo adaugise cu tus rosu: Primejdios.

Logofatul incerca sa descilceasca privirea ochiului putred fara sa aiba habar de pergamentele frantuzului. Contele nu se lasa citit.

Zvon de gilceava intoarse capetele tuturor. Negoescu si Ionita Farcasan se certau pe oaspeti. Gamanul impungea dupa obicei cu pintecele, clucerul da din miini si mustata castanie ii tresalta minioasa. Scapind din strinsoarea burdihanului, clucerul se avinta spre logofat.

— Asta s-a smintit de tot! Auzi, bre, Andronic, imi scoate oamenii din casa sa-i duca la el, la conac. Ai mai pomenit asemenea isprava?!

Farcasan il ajunse din urma clatinindu-se pe picioarele scurte.

— Si adica de ce nu? Unde-i sminteala?!

— N-ai decit sa-i poftesti in alta zi.

— Ce-ti veni, Ionita? intreba logofatul rizind. Prea baut nu te arati .

— Pai cum sa ma imbat, omule? Cu ce? Cu zeama clucerului? Asculta, logofete, tu, spre deosebire de Negoescu, pricepi degraba. Miine neamtul incaleca. Nu-i pacat de Dumnezeu sa-l lasam nevatamat? Hai dara sa-i dovedim noi un ospat cum n-a pomenit el la sleahticii ceia desirati ai lui Leopold.

— Sleahticii-s Iesi, Ionita, zimbi Andronic.

— Domnul cu ei! Asta voiam sa spun. Am gustat saratura si vudcile Negoescului, luam prinzul cel bun la mine, ii tragem catre chindie un miel haiducesc la calugarii de la Comana, mergem sa ne trezim la crisma Raditei cu pelin si moare de varza, iar dupa aceea .

— Il scoti pe neamt din Valahia cu ciubotele inainte.

— Fugi, bre, asta tine virtos la bautura, juri ca-i alambic. Nu fi indarapnic, Grigorita, o indulci prinzind umerii clucerului. Stii ca mosu’ te invata numai faptele cele bune.

Oaspetii rideau. Venetienii statorniciti in Bucuresti talmaceau vorbele gamanului celorlalti straini. Le sclipeau ochii . Ar fi vrut sa-l urmeze pe Farcasan, petrecerile valahilor nu-si aflau perechea, dar nu puteau s-o arate pe fata gazdei. O frintura de clipa baronul intimpina privirea frantuzului. Chiorul abia cobori capul. Logofatul pricepu ca oricit aveau sa se mai tocmeasca, Ionita Farcasan izbindise.

Iscoada se apleca adinc dinaintea stolnicului Constantin Cantacuzino si iesi. Batrinul isi desprinse o clipa ochii de la flacara luminarilor, cercetind umbra.

Astepta.

Pe Podul Mogosoaiei, ochi in ochi cu Manastirea Sarindar, se itea dintr-o vaiuga nalbita de mixandre si calomfir acoperisul guguiat al casei lui Ionita Farcasan[23]. Impresurat de un pridvor cu ocnite unde infloreau in oale mari de piatra maghiranul, mirtul si moartea-purcelusului, conacul fusese alcatuit fara prea mare sinchiseala pentru desfatarea privitorului. Atit parintele sau, boier Zaharia, cit si dumnealui, Ionita, tineau cu cerbicie la ceea ce supusii Stuartului numeau confort. Ionita si tata-sau vorbeau despre trai dulce si rideau pe fata de mofturile lui Negoescu, ale vornicesei Leurdeanu si ale altor zaluzi, putini la numar, care se spurcasera la gusturile nemtilor. Lemnarie papistasa, pupitre venetiene, bahut-uri, scaunele poleite si altele asemenea nu se pomeneau in conacul Farcasenilor.

In odaile numeroase si incapatoare se aflau divane moi si adinci, citeva sofrale pentru a putea lepada un minut de ceas luleaua ori cupa, covoare de Brussa, Smirna si Damasc, o policioara cum puteai intilni in fiece conac boieresc, doldora de oale frincesti, pahare domnesti si zarfuri talienesti, dar mai cu seama merinde ce-ar fi ingaduit stapinilor si slujitorimii sa nu treaca pragul portilor din postul Craciunului pina la Duminica Tomei.

Icoane tineau atitea cit sa nu-i afuriseasca parintele Stefa-nache, cind venea cu botezul, desi cu sfintii se aveau bine. Pina a nu-si lepada potcoavele fulgerat de dambla intr-un chef de noua zile, boier Zaharia - un mal de barbat ce tragea o suta zece ocale moldovenesti - si fecioru-su cinsteau impreuna inchinind cupa dinaintea icoanelor .

Beciurile Farcasenilor, adinci si boltite, nu erau intrecute decit de cele domnesti. Vinul tras in carafe si-apoi turnat cu dichis lasa bruma pe peretii de argint ai pocalelor. Cuhniile nu se aflau peste drum, dupa obicei, ci tot in conac, caci boierilor le placea orinduiala negresita a bucatelor care sa soseasca fierbinti de-ti sminteau gitlejul si fara zabava, nelasind pintecele sa lacrameze intre feluri. Ghimirliile a o suta douazeci de slujitori incolaceau casa. Catre faptul zilei, misuna in curtile Farcasenilor atita gloata incit te puteai crede in bazarul din mahalaua Scortarului.

„Cocoata o cruce in virful conacului si juri ca-i han cu manastire”, ridea clucerul Negoescu.

Ionita isi salta umerii invaluiti in halat subtire de casmir. Fiece sluga isi avea rostul sau bine statornicit: vataf de ograda, camardineri, sofragiu, bucatarul pentru masa boiereasca si un altul pentru a slujitorimii, tigancile cusatorese ce grijeau de albituri, rindasii, chelareasa, pitarul cu ajutoarele sale, surugiii, spalatoritele, argatii de curte si gradina, opt gainarite, gradinarul, puscasul care grijea de vinat pentru masa boiereasca si inca multi a caror trebuinta doar stapinul o stia.

Farcasan se calatorise si el. Dintii, pentru a nu se lasa mai prejos de Radu Andronic, dar mai cu seama spre a nu-l lepada de izbeliste printre vrajmasi pe Negoescu. La scolile din Padua si Venetia daduse cuviincios ziua buna dascalilor si rasucindu-se repejor pe calciie isi vazuse de drum. Ale lor bucoavnele si pergamentele pentru care se cheltuisera ocale de cerneala, ale dumnealui ulita, vazduhul cu ciocirlii, pasul slobod si crasmele. Deprinsese doua-trei limbi si numele tuturor licoriter masurate cu balerca ori cupa, de la un hat la altul al Evropei.

Pe Ionita, lumet si plin de voie buna, il indragea tot tirgul: slugi, prieteni, negutatorii cu dever - precum fratii Petru si Ghioca Cupetul din Ulita Mare si Luca Faramita, de linga Sfintul Nicolae ot Selari si altii, multi, cu pravalii marunte - crismaritele si batutii de Dumnezeu din Podul Calicilor. Insusi ochiul lui Voda poposea asupra lui cu zimbet.

De aceea cind ograda se umplu pe neasteptate de musafirlic, slujitorii sarira sa-i implineasca poruncile cu un sirg ce-ar fi uimit-o de-a binelea pe jupineasa Irina Andronic. Desi cirtitoare, caci sluga dezmierdata te pune s-o cauti de paduchi, robace, si cu girbaciul mereu la indemina, n-ar fi izbutit in veac atita destoinicie la curtile dumneaei. Cit ai azvirli securea se ivira zaplaz dimprejurul mesei faclioarele aprinse, trestica si iedera inflorita, apoi pe stergare cu bibiluri si sangulii, clondire pline, aburite cu tamiioasa de Cernatesti, pelinul rumenit si vinul chihlimbariu de Tenedos, marinata de borbuni si icrele negre de Taigan, spre a lasa ragaz celorlalte bucate sa se infierbinte.

Armaselul Stroe, agatat de pulpana lui Radu Andronic, voro-vea in pustiu despre vorniceasa lui Stroe Leurdeanu. Logofatul urmarea ingrijat miscarile chiorului si ale lui von Blaremberg. Se aratau cu desavirsire nepasatori. Purcesera spre Ionita in radvane deosebite, si nu dadeau semne ca ar pofti sa se apropie.

Petrecerea prinsese spor. Neamtul, impaunat de cinstea ce i-o daruiau boierii valahi si baut binisor, inchina cu toti aducind lauda peste masura la tot ce vedea.

Filip D’Antin taifasuia cu venetienii. Li se alaturase si un carturar din Salonic, astrolog cu faima, aflat in drum spre Paris. Contelui i se parea ciudat ca omuletul invesmintat in straie proaste, mirosind a camfor si soareci, cu teasta plesuva, ingalbenita la flacara luminarilor, sa-i vorbeasca aici, in conacul unui senior valah, despre Reflectiile lui Pascal, despre Epistola lui La Fontaine inchinata lui Huet, episcop de Avranches, despre salonul contesei de La Suze si cel al lui Ninon de Lenclos. Ai fi zis ca a parasit ieri Franta. Din biiguiala gramadita puhoi pe buzele sarace, era lesne de inteles ca grecul cersetorea cuvint scris ce i-ar fi ingaduit sa patrunda in casele de seama ale Parisului.

Privirea verde si o data cu ea gindul se rasucira spre Radu Andronic. Capul si umerii largi se desluseau cu citeva palme deasupra celorlalti. Isi indesa ciubucul de antep cu tutun auriu, rizind de cele ce-i povestea un boier tinar. Vorbeau despre muieri, bineinteles. Ciudati si valahii . La petrecerile lor nu calca picior de femeie, benchetuiesc ca de frica apocalipsului, se inchina padi-sahului, si fac cu ochiul lui Leopold, tarului si chiar lui Ludovic.

Logofatul parea venit in petrecere, nici o clipa nu-i citise luarea-aminte a iscoadei pe care el o cunostea bine. Ochii negri alunecau cu nepasare, aproape fara cuviinta, asupra baronului si a lui insusi.

Nemultumit, contele de Saint-Lo deschise tabachera emailata cu dichisuri de aur alb. Nu credea in potrivelile intimplarii. Faptele traiesc totdeauna o inlantuire a lor, e un adevar pe care uneltitorul nu trebuie sa-l uite daca vrea sa-si pastreze capul. De aceea, cu greu isi putea inchipui ca Radu Andronic, cea mai primejdioasa iscoada a Brincoveanului, rodul dospit cu migala in Cancelaria Neagra a stolnicului Cantacuzino - ucenicia, ii soptise Felipe cel Gras, si-o incepuse inainte de a fi implinit 15 ani - se afla aici fara gind doselnic.

Ornicul de la Curtea Veche vesti tirgovetilor sase ceasuri, inserarea incepuse a-si lepada levantica si la ferestrele lui Ionita Farcasan. In odaie se statornicise lumina albastra. Flacara ghior-dezului de pe peretele cel mare se stinse, incepura a tremura umbre pe chipurile sfintilor tintuiti in icoane. Ionita batu scurt din palme si doua slugi se ivira cu faclii aprinse. Cind toate luminarile din sfesnice prinsera viata, valahii se ridicara de pe sofale si facindu-si inchinaciune adinca isi dadura binete unul altuia dupa datina:

— Seara buna, logofete.

— Seara buna, clucere.

— Buna seara, Farcasene .

Strainii le urmara pilda. Grecul, care nu cunostea rinduiala, isi imbumba giubeaua spre hazul nespus al oaspetilor, chibzuind ca valahii isi curma zaiafeturile pe neasteptate, o data cu caderea noptii.

Cind veselia osteni, bratul Farcasanului prinse umerii lui D’Antin. Isi uitase prepuielile, ori poate gindea ca frantuzul nu poate ascunde in hainuta strimta de catifea icoana Sfintilor imparati Constantin si Elena, caci bodroante marunte, mofturi de-ale clucerului, gamanul nu pastra. Il imbie spre mescioarele napadite de bucate calde. Valahii si strainii isi pusera pintecele in slujba castronului de arama, cu ciorba de stiuca fiarta in zeama de varza, hrean si usturoi.

— Stiuca, ii explica Ionita grecului, o maninci din vascior de cupru, godacul pe talger de lemn frecat cu cimbru, pelinul il bei din oala de lut, vinul de Peris din pocal de argint, minta napolitana din cupa de Bohemia, iar cafeaua de seara din filigean sa-i simta degetele caldura. Numai asa chemi somnul sa poposeasca in crivat. Prinde invatatura, Kir Hristodulo, si spor imbelsugat trupului vei aduce!

Grecul, chinuit de betesuguri la vintre si osindit la post indelungat, privi cu sila galbena risipa de merinde. Nu-l ademeneau mai mult nici crapii ghiftuiti cu stafide, coconare si ficatei de pasare maruntiti in tigaie, nici mihaltii si pastravii rasol, iahniile si plachiile cu adaos de alamiie, si masline, si dafin, strachi-nioarele cu fudulii de berbec infrinte in arpagic, usturoi si ieni-bahar, curcanii, claponii, limbile afumate cu adaos de castane si mere cretesti, oparite in cuptor si stinse cu anason de Chios.

Farcasanului ii placeau bucatele cu cheltuiala, iar slugile de la bucatarie se aflau in aleasa pretuire. Un ceas taifasuia Ionita in fiece dimineata cu capetenia bucatarilor, care primea simbrie treizeci de galbeni pe an, cit un gramatic cu deprindere de la cancelaria domneasca. Ionita se falea oricui voia sa-l asculte ca-l ademenise pe Gireau, frantuzul de la cuhniile Brincoveanului, cu un armasar persan spre a-i incredinta orinduiala carnii si a mirodeniilor pentru o mincare aleasa ce se chema potirniche gascona. Acea mincare se afla acum pe sofraua din mijlocul odaii, dezmierdata de ochii lacramosi ai oaspetilor. Farcasan, fericit peste masura, ii urmari cu dragoste de parinte cum isi clatesc miinile in vascioarele cu apa de roze pentru a si le infige virtos in plamada aromata de carnuri si aluat. Taina avea sa si-o rasufle nepotilor, cu vraciul la capatii si nasul vidmei lipit de feresti. Potirnichile -numai cele rosii - ostenite la foc pripit in vin alb, dupa ce se fragezisera cale de-o saptamina in otet armenesc si scortisoara, veneau in straturi peste claponii indopati cu miere. Pesmetul cu smintina si galbenus de ou intocmea pojghita aramie. Scoteai apoi oala din vatra, o rasturnai pe talger de piatra, acopereai cu carapace de cositor sa naduseasca bine in bataia vintului si numai dupa aceea ingaduiai oaspetilor sa se infrupte.

Turcul, daca pretuieste ce-i pui dinainte, isi linge degetele si rigiie. Ionita se multumea cu destoinicia oaspetilor. Degetele carau grabite la gura, se auzeau doar suspine si bumbii de la mineci ce loveau in truda lor masutele din teck si santal. Inghitea neamtul ca pentru noua pintece, catadicsea sa se infrupte si frantuzul tantos.

Logofatul parasi sofaua indreptindu-se alene spre tipsia cu vutci. Se opri in dreptul ocnitei astupate de perdea groasa din catifea, indaratul careia Ionita pastra straiele de iarna, blanurile si cizmele rusesti, covoarele de lina carora la mijloc de Martisor ori inceput de Prier le luau locul cele de matase si casmir. Inabusit de levantica, cimbru si sidcina, Ilie Machidon isi tinea gura si nasul astupate cu o marama. La privirea strecurata de logofat clatina capul. Chiorul si baronul neamt nu luasera inca intelegere.

— Nici un semn, doamne! raspunse stolnicul Cantacuzino privirii lui Voda.

Degetele Brincoveanului dezmierdau gavanul ciubucului, darul marelui vizir. Ochii i se rasucira spre vopseaua amurgului itita la feresti. Se aflau in spataria mica, numita „cu stele” deoarece avea zugraviti luceferi pe pereti, rinduita departe de joaca coconilor pentru ceasurile de cumpana cind Maria Sa scotocea cararile gindului. In asemenea ceasuri, Voda isi lepada semnele domniei si marea sa dragoste pentru diamanticale, purtind strai usor de atlas. O candela de sticla sinilie ardea fara odihna sub icoana Sfintului Ioan cel Mare luminind tulbure bagdadia zugravita cu flori. Deasupra meselor desluseai vase de Bohemia si Olanda, toate intr-o culoare, pe dalele de marmura se aflau asternute covoare de Damasc.

— Inca nadajduiesc? intreba Voda cercetind cerul vinat.

— Contele de Saint-Lo se dovedeste hirsit in viclenii, spuse stolnicul. Am incredintarea ca pina la urma va nascoci ceva ca sa-si lepede vestile in mina neamtului.

Curtile Farcasanului vuiau de atita larma. La ferestrele deschise se vedeau boierii, preumblindu-se de colo-colo cu pocalele in mina, slugile misunind sprintene si mute, spre a fi de folos fara a stingheri oaspetii, miini ce trudeau harnice pe o palma de loc de la blid la gura. Dar mai cu seama se vintura anteriul cel vinat al clucerului Negoescu, caci se socotea in conacul lui Ionita gazda de-a doua.

Ilie Machidon, rezemat de ulucile gardului, veselit strasnic de atita tevatura, se intreba oare ce-o fi indesind acum clucerul in urechile frantuzului. D’Antin, rezemat cu salele de fereastra, dadea din cap, cirnind nasul in toate felurile spre a-l feri de rasuflarea Negoescului. Acesta insa se tinea scai, i se indesa peste pintece si Machidon incepu sa rida.

Zgomote firati’ce, iscate in umbra castanului de linga poarta, ii chemara privirea. Deslusi in bataia lunii un baietan subtire care-si potrivi sageata in arc si o indrepta spre spinarea contelui.

Ilie Machidon se tupila pisiceste pe linga uluci, apoi, dintr-un salt, cetlui in causul palmei mina gata sa zadarniceasca truda stolnicului Cantacuzino.

Baietanul prinse a se zbate zghihuit de diavol. Din pricina zbuciumului isi pierdu palaria. Plete pacurii napadira straiul intunecat.

— Cristoase! E muiere! se minuna slujitorul.

N-avu vreme sa-si macine buimaceala caci simti dintii fetei infigindu-i-se in mina. Suiera scurt, in anume fel, si logofatul se ivi cuprins de grija.

— Ce se petrece, Machidoane?!

Cerceta fara a-si ascunde mirarea faptura Tofanei.

— Iaca, deslusi taranul, salbaticiunea aceasta a vrut sa-l min-tuie pe frantuz bortindu-l cu sageata. Nu i-am ingaduit sa-si ia asemenea pacat pe suflet si, drept multamita, mi-a muscat mina pina la os. Ramine s-o judeci domnia ta.

Radu Andronic prinse bratul jupinitei si-i porunci slujitorului:

— Tine frantuzul in priviri! Sa nu-ti scape rasuflare! Tofana cerca sa-l izbeasca cu botforii, se zbatea indracit.

— Las-o, logofete!

Radu Andronic intoarse capul mirat. Il vedea dintiia oara pe feciorul popii din Sinzieni si se intreba cu uimire de unde-i cunoaste hramul.

Ioan Singuru cauta ochii jupinitei.

— Alunga spaima, Tofana! Boier Radu Andronic nu ne va pricinui neajunsuri;

Logofatul slobozi zimbind bratul fetei.

— Ai bunatatea sa-mi deslusesti cine sinteti si ce cautati in curtile Farcasanului?

Cerceta jupinita cu coada ochiului. Era frumoasa si, judecind dupa barbia ridicata cu trufie, parea de neam. Isi aduna furioasa Bistrita pletele, potrivindu-le pe o singura parte a grumazului. Radu Andronic cerca sa desluseasca semnele herbului sapat pe ghiul, dar fata duse degraba mina la spate.

„Ciudat! chibzui boierul, asemenea faptura umbla sloboda in puterea noptii avind drept tovaras un arc si un baietan lipsit de vlaga. „

— Sintem romani din Transilvania, logofete. Fapta jupinitei, daca domnia ta ingaduie sa-i spun, nu-i fara de lege, ci dreapta judecata care se cuvine unui ticalos. Acest D’Antin l-a rapus pe parintele Cristea Muresan din Alba Iulia.

— Pentru care pricina?

Intrebase cercetind cautatura fetei. Tofana isi rasuci capul, semn ca nu catadicseste sa-i raspunda. O facu Ioan Singuru:

— Pricina isi afla izvorul in diploma lui Leopold, lepadata acum un an, care indeamna romanii sa treaca la credinta papis-tasilor. Parintele Cristea ostenea virtos sa lumineze oamenii, ca gindul nemtilor ascunde primejdie mare. Intr-o noapte, l-a ajuns din urma jungherul frantuzului. Barbatii nostri au rapus sase cai gonind pe urmele ticalosului. Rasufla adinc: A scapat.

Radu Andronic il cauta in luminile ochilor.

— Prepuiti, dara, ca D’Antin s-ar afla in slujba Vianei?

— Trup si suflet, logofete! Jupinita Tofana l-a vazut in tovarasia misionarului Carol Neurautter pe ulitele Venetiei, eu i-am zarit la Padua. Iar acel misionar urgiseste astazi intreaga suflare a romanilor din Transilvania. Afla de asemenea ca chiorul a colindat vreme indelungata tinuturile noastre, dovedind sirg de cunoastere pentru marturiile ramase de la stramosi. Misionarul neamt bate azi aceleasi carari stirnind nelinistea cerurilor.

Radu Andronic ar fi poftit sa afle ce cauta jupinita in orasul dogilor, dar mutenia incapatinata se citea lesne pe chipul fetei. Se rasuci spre Singuru.

— Nu mi-ai spus de unde ma cunosti.

— Umblind pe urmele frantuzului, am bagat de seama ca-i mai tine cineva umbra. In Tirgul de Sus, un negutator armean ti-a dat binete adaugind urari de sanatate boierului Costache Andronic .

— Si ca ma aflu in slujba Mariei Sale tot de la armean ai

Inteles?

Chipul lui Ioan Singuru se lumina a zimbet.

— Se povestesc multe ispravi savirsite de anume logofat al Brincoveanului .

— Numele domniei tale!

— Ioan Singuru, feciorul preotului Stefan din Sinzieni.

— Si jupinita?

Singuru se uita repede la Tofana si isi pleca ochii inginind cu sfiala:

— Sa nu-ti fie cu suparare, boierule, dar nu mi-e ingaduit sa-ti spun.

— Iar dumneaei, din cite bag de seama, rise Radu Andronic, n-are limba. Ferice de cel care o va duce in fata altarului.

Jupinita il fulgera cu privirea, se rasuci pe calciie si pieri in noapte. Zgomot harnic de copite se isca curind in umbra ulucilor. Logofatul clatina din cap.

— Vai de vietisoara bietului crestin! isi alunga risul. Uite care e istoria, jupine Singuru! Era cit pe-aci sa savirsiti neasemuita neghiobie. Filip D’Antin isi merita cu prisosinta moartea, dar anume dedesubturi politicesti cer sa-l ingaduiti o vreme. Spune, rogu-te, jupinitei si oamenilor vostri ca de sfirsitul ticalosului ne-om ingriji noi. In ceasul cind voi aduce dovezi ca s-a vindut nemtilor, il puteti socoti descapatinat.

La zece ceasuri, in chiotele surugiilor si ale tiganilor masa-lagii ce prinsesera inima desertind doua balerci de rachiu din pivnita Farcasanului, radvanele retezau Bucurestii de-a curmezisul. Stricara odihna tirgovetilor din mahalaua Sfintii Apostoli si, trecind pe dinaintea caselor Andronic, apucara Calea Craiovei.

Manastirea de calugari Comana, impresurata de livezi si vii, se afla la doua poste minind spre Sintesti. Vrind sa alunge posa-ceala noptii, Ionita incepu octoihul si anume cintarile cuvenite zilei de luni, gindind sa savirseasca saptamina pina in pragul Comanei. Il ajutau virtos din celelalte radvane boier Stroe, clucerul, armaselul Cretu si inca vreo citiva, caci canonul cerea opt glasuri. Asmutira in cale ciinii si cocosii, incurcindu-le ceasurile.

Trezita, noaptea cerceta chefliii cu un ochi mare, fatuit in arama. Umbletul boierilor alunga miresmele de sulcina si floare de malin, si tarina nadusita sub rasuflarea somnului, colbul astimparat se minia sub bataia copitelor. Ici-colo, cite o ghimirlie oarba dormea somn teapan sub streasina de intuneric.

Caii lui Ionita Farcasan la radvanul din frunte cunosteau drumul, goneau spre manastire fara calauza hatului. Ilie Machidon strecura cu mestesug careta dupa caleasca imperiala a lui von Blaremberg si chervanul clucerului unde Filip D’Antin isi rumega nemultumirea. De aproape noua ceasuri astepta sa se chercheleasca valahii spre a se putea apropia de baron, dar semnele nu lasau loc nadejdii. Proaspeti ca roua, boierii paminteni minau vijelie spre manastire, cainind suspinele pintecelui atitat de drum.

— Ti-e somn, Machidoane? intreba logofatul, prinzindu-i cascatul.

— Invatatura dobindita in noaptea aiasta mi-a alungat de mult gindul de odihna.

— Si ce invatatura ai dobindit?

— Apoi nu degeaba umbla vorba printre domniile voastre ca noi, taranii, sintem tare prosti. Ne culcam o data cu gainile si la primul cintat al cocosului am si virit plugul in tarina. Pesemne ca bucatele pamintului cresc fara sa asuzi, se aseaza singure in camari si nu asteapta decit bunavointa gurii, altminteri n-ar prapadi boierii sfinta noapte .

Andronic asculta cu o singura ureche privind spre radvanul lui Negoescu. Se lasase intrecut de armasel si logofatul chibzui ca alta iscoada l-ar fi asmutit pe clucer in joaca de petrecareti sa dea bici cailor spre a le trece tuturor dinainte. Frantuzul ar fi avut prilej in zavera goanei si obladuit de negura sa-i strecoare cuvint ori altceva lui Blaremberg. Dar pesemne socotelile frantuzului il sileau sa caute alta imprejurare.

— Comana nu-i departe.

— Asta-i bine, spuse slujitorul, caci mare nerabdare citesc pe chipurile dumnealor sa ajunga fara pui de zabava. Se vede treaba ca dorul de schimnicie amarnic ii munceste. Amaraluta viata cind nu-ti mai prieste asternutul de acasa si bati nauc drumurile.

— Teama mi-e, imparate, ca nici domniei tale nu i-a priit, rise cu tilc Radu Andronic. Din Chipriana la Bucuresti e cale lunga .

— Ai grait adevar mare, logofete! Narodul vede paiul din ochiul altuia mai lesne decit parul proptit sub nasul lui. Iar neghiobia e cu cintec. N-o smulgi din dovleacul plugarului nici daca opintesc patru boi . Hm, si ma intreba deunazi muierea de ce capul magarului nu incarunteste niciodata.

— Intrebarea a facut-o cind iti gateai straiele de calatorie? Taranul rise..

— Zaticneste apa Dunarii si pune stavilar intrebarilor muierii. Tot un drac .

— Ma bucur. Rau ma osindea gindul ca doar chemarile mele iti atita nerozia.

Oftat plin de alean se rupse din pieptul slujitorului.

— Ehe, de-as fi prostanac doar cu ceasul bine ar fi, logofete! Dar si pe de alta parte, tot bine-i, caci stiindu-ma netot, capul mi-e slobod de griji. Si-apoi vorba lui Dobrica, megiesul meu . isi rindui mustata: Dobrica asta indragise rachiul crismarului si intr-o buna zi si-a baut crivatul. Venind el cintind si chiuind pe ulita, iaca il intimpina parintele Sofronie carele isi freca cotul betegit fiindca il zvirlise din asternut nevasta morarului. „Pentru ce ai savirsit asemenea fapta, bre, crestine? Tocmai crivatul sa-l bei? „intreaba popa. Dobrica i-a dat atunci raspuns rizind minzeste: „Apoi, parinte, am socotit ca cine doarme pe pamint n-are teama sa nu cada cind se intoarce . „

— Bag de seama ca a plouat cu intelepti Ia Chipriana, zise Radu Andronic.

— Daca la tirg a batut seceta .

Logofatul isi pocni pumnul miinii deprinse cu iataganul in causul palmei, masurind lung fapturile strainilor.

— Le-ai vazut bastoanele, Machidoane?

— Betigasele celea doua?

— Nu ti se pare ca avan mai seamana unul cu celalalt? Slujitorul clipi iute si rosti pe ginduri:

— Si unul si celalalt nu le-ar aduce slujba in ceas de primejdie, cind se arata cumasii ori ciinii tirgovetilor . Asemenea scula s-ar potrivi numai prin gradinile acelui imparat neamt despre care domnia ta ai facut atita risipa de vorba scumpa. Am incredintarea ca logofatul Radu Andronic va gasi degraba adevarata lor trebuinta.

Ciudata faptura si ghiujul acela de stolnic, frate cetitorule! Purta vesnic strai beguros si trei hangere: unul smerit, fara podoabe, la cingatoare, si doua ascutite ac, in ochi. Nu mergea ca tot omul, ci se furisa lipind zidurile napadite de umbra. Ivit pe neasteptate, cindti-era lumea mai draga, caftanitii stupeau virtos in sin zugravind semnul crucii cu limba. Frate-sau, Voda Serban Cantacu-zino, avea tunet in vorba. Letopisetele soptesc ca a racnit odata la un turc lipsit de cuviinta, taman cind ducea cafeaua la buze, de s-a oparit sarmanul si nu l-a lasat sughitul pina ce nu i-a citit Vladica.

Stolnicul Constantin isi petrecea voroava prin dulceata, si-o slobozea cu acea blindete care nu amageste pe nimeni. Era stup de invatatura, iar la o adica, atunci cind poftea trinta dreapta prin mestesugul graiului si al invatamintelor dobindite, numai Dimitrie. din neamul Cantemirestilor indraznea sa-i tina piept. Mostenise de la tatine-su o bibliotichie cu doua mii de carti in carele se afla toata agoniseala slujitorilor cu mintea, pe langa ce mai adunase prin scolile Padovei, Venetiei si Stambidului. Pe linga limba lui Aristotel, sorbita din leagan, minuia vorba frantuzeasca, latineasca, italieneasca si a turcaletilor mai dihai ca aceia. D-apoi sa-ti spuna dumnealui tainele pamintului si ale trupului omenesc, d-apoi sa-ti arate cum se cere orinduita cifraria, d-apoi sa-l asculti cite-n luna si-n stele mai stia despre bolta cerului, de jurai ca-i Nichipercea!

Pofteai cumva sa afli asezarea omenirii sau istoria ei? iti prapadisesi cumva somnulfiindca n-ai priceput cugetarile inteleptilor? N-aveai decit sa-i ceri deslusiri si-ti facea capul calindar.

Multe nopti a mai cheltuit dumnealui spre a dobindi stiinta de inceputurile istoriei romanilor, chitind sa dea in git „basnele „nascocite de Simion Dascalu. A intocmit si o harta a Valahiei, care harta a inaltat capul de sub tiparnita Padovei, in leat 1700.

Seara isi leapada cenusa asupra cerdacului. Ucenicul a adus o lampa caci poftesc sa ramin in bataia mirosului de iarba cosita. Vinticelul apusului imi aseaza pe timple o mina de racoare, dind vlaga gindului ostenit .

Afla, frate cetitorule, ca neamul Cantacuzinilor avea pe herb armele Bizantului din indepartarile caruia pogorise. Parintele stolnicului Cantacuzino, marele postelnic Constantin, o tinuse pe domnita Ilinca, fata lui Radu Voda Serban, crescuta la Curtea Habsburgilor spre a dobindi crestere subtire. Noua copii a nascocit dumneaei si mult s-a ostenit sarmana sa-i stie in pace pe unii cu altii dar in van, asa cum se va vedea.

Serban, viitorul domn, cam muieratic, a dus-o in fata altarului dintii pe Maria, fata clucerului Ghetea. Dupa o vreme, i-a pus muierii bodroantele in brate si-a trimis-o la tatine-sau. Din pricina aceasta, ori din altele, umbla vorba ca tata socru l-a strins oleaca de git pe cuscru. Marele postelnic s-a calatorit pe lumea cealalta chibzuind ca l-or razbuna copchiii. Numai ca acei copchii au prins sa se paruiasca intre dumnealor pentru acareturi .

N-a apucat sa se raceasca in groapa biata Ilinca si Voda Serban l-a bagat in sparieti pe ieromonahul Stefan, duhovnicul maica-sii, poruncindu-i sa jure calp spre a strimba diata ca altminteri il coseste in pumni. Si astfel, ceilalti frati, printre care stolnicul Constantin Cantacuzino si spatarul Mihai, au ramas numai intr-un rind de izmene.

Dumnezeu sa-l ierte pentru lacomia lui, caci multe lucruri de trebuinta Valahiei a savirsit. L-a urmat in scaun nepotul stolnicului. Voda Brincoveanu si . hm! Parca te-aud, frate cetitorule: Irra! Hirbul cela de copist a cotit-o din condei! Pai bine, mos Pahomie, nu ti-e asa oleaca pe la obraz sa acoperi fapta fratilor Constantin si Mihai Cantacuzino?! Au nu stii, mataluta, ca dumnealor i-au indulcit bautura acelui Serban Voda cu otrava spre a-si dobindi mosiile si ca sa nu se dea cu nemtii?

Stiu istoria aiasta, dar iaca, osindeste-ma numai in palme si sudalme si nu cred! Ingaduie-mi, rogu-te, sa nu cred ca o faptura aleasa poate ascunde atita ticalosie. Stolnicul Constantin era unul dintre cei mai de seama barbati ai Evropei de la acea vreme, iar invatatura dobindita nu pune pret pe lucrurile trecatoare. Si apoi. cronicarii nostri aveau slabiciunile lor, ca tot omul, si sa nu-tifie cu mirare ca au strecurat vreo vorba cu doua intelesuri. Si vinzarea Brincoveanului de la 1714 pentru a-si inalta feciorul in scaun tot vorba cu doua intelesuri a fost, mosule? ai sa intrebi domnia ta. Am sa-ti raspund: incearca sa pretuiesti dintii faptele cele vrednice, savirsite intr-o viata spre binele urmasilor, si numai dupa aceea zaboveste la ratacirea de-o clipa. Iar o clipa de ratacire nu inseamna ca ti-ai vindutpentru totdeauna sufletul.

Asa socot eu, Pahomie cel nevrednic!

CAPITOLUL IV – VIZUINA

Cancelaria Neagra a stolnicului Cantacuzino sau Cabinetul Negru, dupa cum ii spuneau cei citiva frinci care-i cunosteau rostul, dregatori iscusiti in dedesubturile politicesti ale Evropei, fusese statornicita intr-o camara rotunda, fara ferestre, unde doamna Marica Brincoveanu, coconii si boierii divaniti nu patrunsesera niciodata. Felinarele infipte in zidurile imbracate cu atlas pacuriu - caci stolnicul nu ingaduia flacara sloboda a luminarii spre a nu-si pune in primejdie tainele incredintate pergamentelor - ardeau zi si noapte. Treizeci de slujbasi cu credinta incercata, dieci, logofeti, pisari si gramatici trudeau in cele patru chilioare care impresurau cancelaria. Nimeni, nici macar neamurile, nu le cunostea hramul. Se strecurau in palat prin portita dosnica, si-l paraseau tot asemenea, uitind cu desavirsire in afara curtilor domnesti, ocrotite de seimeni, tot ce vazusera ori auzisera intre zidurile neguroase, ridicate dupa povata stolnicului. Simbria platita din tainul nestiut al vistieriei, sporita din belsug la Craciun, de Pasti si Sfintii imparati Constantin si Elena, era pe masura buzelor cetluite. In zece ani, numai doi slujbasi dovedisera tinere de minte, lepadindu-si stiinta la urechea unui leah. Cantacuzinul ii rasplatise si pe acestia. Osemintele lor tinere, rinduite in Cimitirul Sfinta Vineri, tineau la capatii in loc de cruce doua pungi, semnul vinzarii, cioplite in piatra de insusi mesterul Vucasin .

Oprelistile stolnicului treceau si zidurile Curtii Domnesti. Slujbasilor nu le era ingaduit sa se incuscreasca intre ei, ori sa dea ospete, caci stiut este ca rachiul nu face noduri la limba. Daca gramaticul poftea vinars, n-avea decit sa-l beie singur intre patru pereti, ferecat si oblonit.

In slujba stolnicului se aflau si muieri platite anume pentru a-i ispiti pe dieci cu bucuriile trupului; iscoadele dadeau rost de orice pas si numai un stricat la minte putea trage nadejde ca stolnicul s-ar lasa amagit.

Cantacuzinul isi pazea cu strasnicie tainele si o facea cu temei. Aurul, vinul si muierea se dovedisera dintotdeauna cheile tuturor ascunzisurilor.

Impartirea gramaticilor in cele patru chilii fusese chibzuit rinduita dupa soiul vestilor sosite din te miri ce meleag al Evropei. In scrinurile venetiene, cu puzderie de polite care umpleau camarile, puteai citi cite in luna si in stele despre imparatia turcului, de pilda, de la numarul galioanelor, fregatelor si catargelor, ori al spahiilor si ienicerilor aflati in slujba padisahului, pina la patima pentru smaragde si alexandrine a cadinei celei mai tinere din haremul vizirului Rami-Mehmed, dezmierdata de acesta in dulceata iatacului Picatura de Roua; numele ticalosului ce pusese foc la moscheea Eyub-Nour-Osmani, nedibacit inca de bostangii, sau numele iscoadelor otomane de la Curtea Tarului Petru. Ii era de-ajuns stolnicului sa se rasuceasca in calciie si sa intinda mina spre un alt scrin pentru a cunoaste capeteniile crestinilor razvratiti din Anatolia, Mesopotamia, Siria si Egipt sau din Serbia si Bulgaria, oamenii lui Ludovic al XlV-lea pusi sa unelteasca in Lorena si Luxemburg, rupte de nemti cu trei ani in urma, cind infaptuise, sughitind a paguba, pacea de la Ryswig.

Aceleasi scrinuri adaposteau si tainele de soi ale intelegerii de la Augsburg puse la cale impotriva Bourbonului de catre Leopold cel nehotarit, numele hainitilor care inlesnisera izbinzile frantujilor la Fleurus, Steinkerque si Neerwinden .

Dar luarea-aminte a Cantacuzinului poposea indelung in ultima vreme asupra imperiului nemtesc. Dupa ingenuncherea Ungariei si cucerirea Transilvaniei, habsburgul devenise neingaduit de puternic, iar poftele lui, chibzuia stolnicul, nu se impiedicau de crestele Carpatilor, ci bateau mai departe, catre hotarul Dunarii.

Stolnicul zabovea in imparatia tainelor noapte de noapte, pina pierea luceafarul, cu ochii pe harta Evropei, incovoiat asupra pergamentelor, primind vestile de ultim ceas ce strabatusera cale lunga si intortocheata pina a ajunge intre degetele sale albe cu un scarabeu iscat din onix, pe aratator.

Cel mai virtos il ispitea incaperea unde slujbasi cu miini viclene desprindeau fara sa vateme pecetile vestilor purtate de olacari straini in drum spre Stambul, Moscova, Viana ori Republicile Italiene, cumparati cu pungi grele. Stafeta astepta in pivnitele domnesti, departe de orice privire, cale de un cofael cu vin, apoi punea iara saua pe cal.

Aceleasi miini dibace stiau a-si strimba scriitura astfel incit privind ravasul masluit, nu l-ai fi putut deosebi de cel adevarat. Cazindu-i cu doi anj in urma asemenea pergament in mina, din zapaceala unui olac, bailul Gustiniani se intrebase si avea sa se intrebe pina la capatul zilelor cind il scrisese. Din aceeasi zi, carafa cu vin de Mosella pierise de pe masa italianului, iar numarul vracilor hraniti la curtile domniei sale sporise.

Cantacuzinul pastra intre scoarte de piele, inchise in ocnita zidita, pilde de scriitura ale celor mai insemnati crai din Evropa. Stolnicul nu ridea niciodata. Uneori insa, in clipe insorite cind implinirile ii stergeau adinciturile fruntii, se intreba cum ar arata harta Evropei daca ar impinzi curtile imparatesti cu scrisori plasmuite de slujbasii Cancelariei Negre. De pilda, un ravas de-al lui Petru cu sudalmi groase, la care tarul nu se scumpea, intarit, intelege oricine, cu sigiliul verde al rusului, ar fi smuls turbanul sultanului, ori un pergament de-al lui Malborough, capul oastei engleze, cerind o suta de mii de scuzi pentru a trece de partea Bourbonului .

Diecii care izvodeau asemenea minuni in politichia de taina se bucurau de pretuirea sporita a stolnicului si ajunsesera de mult oameni capatuiti. Diminetile, cind truda nu-i zorea, dadeau invatatura unor ciraci, baietani de 14-15 ani, alesi de Cantacuzin sa deprinda bucoavna viclesugurilor de cancelarie. Intr-alta camara, uceniceau cei care, asemenea logofatului Radu Andronic, erau sortiti sa ajunga iscoade primejdioase. Vorbeau otomana si doua-trei graiuri evropene, dascali nemti si italieni ii deprindeau cu iscusite lovituri de spada, cu siretlicurile jungherului si ale latului.

Un lacatus din Salzburg, cu sticle la ochi si degete de ceara, le impartasea tainele celor mai incilcite ratezuri si lacate, un frantuz ca nuiaua, cheltuielnic la ocara si lovituri de girbaci, ii invata pe o mosie a lui Voda sa stapineasca armasarii care nu cunoscusera inca saua. Pe frantuz, invataceii il temeau mai presus decit pe stolnic. Nebunul ii silea sa calareasca precum boscarii de prin bilciuri, rezemati intr-un genunchi sau cu capul lipit de coada bidiviului, ii cocota in virf de copac de unde isi dadeau drumul in sa - cine-si vatama capul nenorocul lui! - ii gonea printre stinci anume orin-duite. Si cind abia isi trageau rasuflarea de osteneala, incepeau sa se paruiasca cu sulita, cu ghioaga ori cu spada, dupa cum poftea zaludul. Aveau sa-i aduca multumita, ca si Radu Andronic, pe potecile intortocheate ale slujbelor incredintate de Maria Sa. Atunci, in infruntarea indirjita cu vrajmasul, gindul invataceilor care-i datorau vlaga aprindea o luminare pentru girbaciul frantuzului .

In camara rotunda, unde stolnicul o astepta pe Marghiolita la acel ceas tirziu din noapte, staruia linistea. Asezat la o masa lunga cum numai in trapezele manastirilor papistasesti puteai intilni, rasfoia pergamente intarite in scoarte de pinza pe care se citea deslusit: Filip D ‘Antin, conte de Saint-Lo.

Rafturile care dadeau ocol incaperii erau pline de asemenea zapise. Aplecindu-te asupra lor, aflai cu uimire ca Rutherford, spre pilda, iscoada lui Wilhelm de Orania, se afla si in slujba lui Ludovic. Neamtul era intrecut in nelegiuire numai de Wladzo al polonilor ce primea simbrie si de la tar, si de la Leopold. Canta-cuzinul insemnase in dreptul lor: in slujba aurului.

Pe Felipe cel Gras, supus al lui Carol al II-lea, Riga Spaniei, om de incredere al lui D’Antin, il puteai cumpara fagaduindu-i titlu de noblete si, nu se stie de ce, Ordinul Sfintului Gheorghe al nemtilor. Pe Stadel al Franconilor il rapuneau muierile roscovane; pe Soim, logofatul de taina al voievodului moldovean, vinarsul.

Zapisele stolnicului mai cuprindeau ispravile de seama ale iscoadelor, invatatura ce o dobindisera, arma si bucatele indragite, un sodom de maruntisuri care buimaceau mintea tulbure a celor fara de stiinta in treburile de taina.

Cantacuzinul ii strecura privirea aceea de sfredel care o tulbura, chircindu-i inima arici. Dinaintea ei, Marghiolita isi strunea cugetul in chingi, neingaduind gindului slobozenie, caci temea puterea draceasca a batrinului de a deslusi vorbe pe care buzele mute nu le rosteau. Aceeasi infrinare si-o poruncea cind genunchii ii poposeau la poalele icoanelor. Smerenia ce i-o picurau insa in inima chipurile sfintilor poleiti lipsea din intimpinarile cu stolnicul. Ochii mari, mereu negurosi, o faceau sa-si simta slabiciunea si cugetul negustoritei se razvratea.

Se desprinse de zidul picliu al cancelariei si, cu unghiile infipte in palme, cerca sa-i rezeme privirea.

— N-ai izbutit, rosti scurt Cantacuzinul.

Fara a-i astepta raspunsul, lua o pana din cele insirate linga calimara de argint si incepu sa-i dezmierde ascutisul.

Muierea isi musca buzele rumene. Era deprinsa cu izbinzile lesnicioase, caci nici-un purtator de nadragi, din postav prost ori tesatura cit de scumpa, nu-si pastrase capul pe umeri daca apuca sa-i strecoare zimbetul o singura data. Desi grijise sa se afle in priveala ochiului cel teafar, Filip D’Antin ramasese de piatra. Rasufla adinc si harbujeii pieptului descopciara ilicul.

— Nu mai am cincisprezece ani.

— Stiu. Se vor adaugi inca cinci la Sfintul Alexandru. Pricina e insa alta.

Negustoreasa se intreba daca batrinul tine calindarul tuturor iscoadelor. Cu adevarat, mama-sa, Aspasia, o adusese pe lume in 30 ale lui Gustar, intr-o fineata din Snagov, unde stapinea o delnita de pamint. O data cu acareturile, Aspasia ii lasase in seama povata bine chibzuita: „De ziua ta, nu chema mahalaua la zaiafet cu placinte si rachiu. Acum esti cruda, dar peste zece ani, cit ai vrea sa-i ascunzi nu mai poti insela. Oamenii dovedesc buna tinere de minte la asemenea trebusoara . „

— Alta-i pricina! poftori stolnicul. Trei insusiri se cer iscoadei: ochi buni, minte ascutita si inima sloboda. Cind gindul zburda insa pe alte carari, anevoie mai pot ispiti buzele oricit de rumene.

Un val de singe napadi obrajii Marghiolitei. Minia si rusinea ii dogoreau cugetul.

— Inima nu-mi sta sub porunca!

— Ba sa-i poruncesti, Marghiolita!

— Stiam ca murmurul ei i se desluseste doar duhovnicului.

— Cind il slujesti pe Dumnezeu. Acum te afli sub poruncile altui stapin, domnul Valahiei. Asa ca pina una-alta eu ti-s duhovnic! Ne-ai fost iscoada de pret si mult ne-ai indatorat, dar pe ziua de ieri ovreiul nu da un singur zimt.

Negustoreasa isi musca limba. O incerca pofta apriga sa-si infiga unghiile rozalbe in obrazul de lemn al Cantacuzinului, sa-i trinteasca usa si-apoi s-o tina tot la vale. Simti privirea batrinului cotrobaindu-i printre vesminte. Privire stearpa, de anahoret.

— Te-au adumbrit vorbele mele, Marghiolita.

— Mi-au dezmierdat sufletul.

— Invata sa-ti infloreasca zimbetul mai virtos atunci cind mina e gata sa prinda securea si de mare folosinta iti va fi.

— Cind implinesti la Sfintul Alexandru 20 de ani - vad ca a aflat tot tirgul - greu mai deprinzi invatatura noua. Mintea se hirbuieste o data cu trupul.

Stolnicul lepada pana pe masa.

— Nu minia pe Satana, femeie, ca de la el ai farmecele fara de masura! Ofta. Al doilea prilej de a duce dovada asupra vinzarii lui D’Antin nu vom dobindi in curind, iar fara aceasta dovada vicontele de Tournon va fi descapatinat.

— Astept porunca.

— Asa, Marghiolita! Daca Saint-Lo pare sa fi deprins naravul spurcat al slujitorilor de pe catarge, care bat cararile marii fara sa vada picior de muiere, ne ramine sa incercam cu neamtul. Catre el se cere dara sa-ti indrepti dulceata privirii.

Iesi de sub stapinirea flacarii si incaperea paru dintr-o data pustie. Negustorita stia insa ca stolnicul n-a dezlegat-o din lanturile ochilor.

— Von Blaremberg, se auzi vocea batrinului, si-a pasuit plecarea pentru miine sub cuvint ca secretarul sau are sanatatea betegita.

— De opt ceasuri petrece cu boierii valahi.

— Stiu.

— Mizilicul l-au luat in casele clucerului Negoescu, iar bucatele cele virtoase la Ionita Farcasan, adauga muierea.

— Mi s-a stiricit.

— Acum bat drumul Manastirii Comana.

— Am primit veste.

Raspunsurile stolnicului nu-i ridicara sprincenele. La fiece jumatate de ceas i se infatisau iscoadele insirate pe drumul neamtului. Chipul Cantacuzinului se ivi in lumina.

— Asteapta porunca logofatului, Marghiolita. O va lepada fara sa-i cauti cu dinadinsul privirea. Imi pun toate nadejdile in vinul si muierile valahilor. Sint la fel de viclene.

Auzind chiote si zurgalai in vale, calugarul Porfirie aduse viata unui ciot de luminare. Se lepada de dulceata crivatului cu suspin mirean, isi dibui incaltarile si potcapul, incuie chilioara si se duse la cuhnii sa puna vreascuri pe foc. Trezi in cale pe fratele Gheorghita, ucenicul sau, inchinind cugetari nu tocmai pioase Farcasanului. Era a treia oara intr-o saptamina cind poposea in vlaga noptii, cu ceata de pagini, facind zdrente tihna manastirii.

Staretul nu cricnea, caci Ionita lepada in fiece Ghenar doua pungi in vistieria lacasului, iar vitele Comanei erau slobode sa intre in imasul boierului. Statu in cumpana chibzuind ce mioara sa jertfeasca poftelor satanicesti. O hotari pe Motata, o oaie dolofana, care, privita dintr-o parte si cu luare-aminte, aducea la chip cu Ionita Farcasan.

Smulsa din cel dintii somn, manastirea inca nu se dezmeticise la sosirea radvanelor. Curtile se aflau pustii, cite un opait crapa o geana de lumina la ferestrele chiliilor, mici cit palma. Gamanul, pus pe blestematii, navali asupra toacei bagind in sperieti monahii, pasarile si satenii din Comana de Jos. Porfirie isi zise ca avan se mai bucura Belzebut. Nici salasul Satanei nu putea fi zdruncinat de zavistie mai strasnica.

Strapunsi de racoarea intunericului, oaspetii grabira spre arhondaric. Aici, pe mesele lungi de brad, asteptau din grija monahului Gherontie, pivnicerul, carafele cu basamac tare de matacina, ori balaurul moldovenesc, dupa cum il botezase prostimea. Ajungea o dusca sa te crezi muscat de flacara Gheenei si sa-ti smulgi copca de la git. La celalalt cat, surugiii si slujitorii se indestulau cu holerca de anghelica.

Filip D’Antin privea chilimul chindisit in fir de aur si matase, cu privelisti de pe meleag auriu: Sava sfintitul scotind, in pustiul Ruba, teapa din laba unui leu sleit de vlaga, cu coama salbatica si ochi blinzi. Sub icoana mare de argint a Cuvioasei Paraschiva, calugarii alcatuisera in oala de pamint buchet de micsunele, dobronica si lemnul-domnului. Ici-colo isi itea capsorul albastru, cu mijlocul galben, urechea-soricelului.

Simti pe cineva in spate si isi rasuci ochiul nevatamat. Logofatul Radu Andronic ii zimbea cu doua cupe in mina.

— Incearca-l, conte, si vei alunga primejdia iscata de raceala noptii. Clucerul, si mai apoi Ionita Farcasan, prinsi de oaspeti si sub puterea basamacului, n-au gasit vremea sa ne apropie. Le indrept eu acum, daca ingadui, necuviinta. Numele mi-e Radu Andronic, logofat.

Filip D’Antin lua pocalul inchinindu-se.

— Vorbesti o frantuzeasca fara cusur, seniore.

— Mi-am risipit vremea cale de un an la Strasbourg, fiind nevrednic invatacel al abatelui D’Argenson.

— Hm, bag de seama ca valahii nu sint trufasi.

— Nimeni nu-i croit fara greseala .

— Dispretuind fala, micsorati lucrurile pina la neinsemnat. La domniile voastre rachiul dirz se cheama lichior, clucerul Negoescu m-a poftit la o mica gustare care tine de cincisprezece ceasuri, o bacanala cu nimic mai prejos de cele ale strabunilor romani . Frumoase flori, adaugi smulgind un fir de urechea-soricelului. Dintre toate, numai aceasta mi-este cunoscuta.

— Valahii ii spun nu-ma-uita.

Frantuzul isi pironi privirea in obrazul boierului. Era cu adevarat dibaci. Si el, D’Antin, ar fi sfirsit prin a se apropia de vrajmas. Nepasarea indelungata tine iscoada mai treaza decit propteala ochilor. Se mira intr-o doara:

— Nu-ma-uita?

— Numele e iscat de-o poveste veche pe care cu ingaduinta domniei tale ti-o voi istorisi. S-a intimplat ca fiica lui Radu Voda, harazita unui principe leah, indragind un curtean, sa fuga cu acesta supunindu-se poruncii inimii. Fugarii au fost prinsi. Inainte de a fi descapatinat, boierul cel tinar a smuls o mina de flori albastre si le-a azvirlit la picioarele domnitei, strigindu-i: „Nu ma uita” .

Saint-Lo surise ducind cupa la buze cu mestesug.

— Incep sa cred ca in Valahia pina si cel mai neinsemnat fir de buruiana isi are istoria sa.

— Dumnezeu ne-a harazit sa stam in calea rautatilor, Ia incrucisare de drumuri, cum graieste un cronicar moldovean. Socoteste, rogu-te, cit amar de neamuri ne-au trecut pragul, iar faptele lor, bune ori haine, s-au inscris in mintea mosnegilor dimpreuna cu locul in care au fost savirsite. Stii cum au poreclit tirgovetii bancuta? Pomana-frantuzului.

Filip D’Antin isi incrunta fruntea a mirare.

— De ce?

— Pentru ca domnia ta ti-ai facut obiceiul sa lepezi in palmele terfegosilor din preajma hanului de fiecare data aceeasi paraluta.

— N-as fi crezut ca-mi pot cumpara atit de ieftin cinstea de-a patrunde in vorbirea valahilor. Tirgovetii au privirea agera.

— Un Saint-Lo, o rasuci logofatul, nu poate trece nebagat in seama. Dar ti s-o fi facut sila de atita voroava. Ionita Farcasan ne pofteste in curtea arhondaricului.

Filip D’Antin il urma ginditor. Desi ar fi avut prilej, logofatul nu se intinsese la vorba. Dovedise doar cuviinta unei cresteri alese, fara sa i se indese cu dinadinsul in suflet Von Blaremberg, impresurat de valahi, mormaia cintec ostasesc, cu bastonasul intr-o mina si clondirul de rachiu in cealalta. Cind ii intimpina privirea, Saint-Lo se linisti; Baronul nu era beat.

In curtea arhondaricului, calugarul Porfirie, ajutat de Gherontie pivnicerul si fratele Gheorghita, tichiisera pe fundul unei gropnite foc strasnic, din crengi de cedru. Oaspetii fura poftiti sa se aseze ca la panorama dimprejurul mesei rotunde pe care odihneau talere de lemn, un ulcior de vin innoit mereu dintr-o balerca si ulciorase de lut rinduite in locul pocalelor, lasate in arhondaric.

— Datina, deslusi Ionita, porunceste sa stam martori la savirsirea mielului calugaresc, caci numai asmutindu-ne narile si pintecele spre a ne infrupta cu pofta nesilita, vom cinsti indeajuns invatatura cuviosilor monahi.

— Ba pojarul Satanei in pintecele si narile si pofta-ti nesilita, mormai in barba Porfirie.

Spinteca mielul cu mestesug, apoi il curati de maruntaie. Ciinii, deprinsi cu tipicul bucatelor manastiresti, se repezira asupra lighenasului de arama. Fratele Gheorghita tinea la inde-mina un ac gros prin care trecuse un curmei de sfoara. Calugarul incepu sa coasa pintecele Motatei. In asteptare, boierii rupeau dintr-un musuroi inalt de brinza, mfruptindu-se muscaleste din mamaliga fierbinte. D’Antin ii cerceta uimit. Sa juri ca n-au inghitit faramitura de doua zile.

Catarata pe pirostrii fierbea o oala la care mosmondea cuviosul Gherontie. Cind apa dadu in unda deserta inlauntru un clondir de vin alb, otet armenesc, usturoi, piper, cimbru si un pumn de ardei iute, maruntit pulbere.

Ionita strajuia lucrarea cu palmele la spate-. -Gura ii lacrama ca in zile de post. Clucerului Negoescu incepusera a-i juca privelistile dinaintea ochilor, dar inca se tinea bine. Parca-l cususe cineva de mineca baronului, nu-l parasise frintura de clipa, hotarit nevoie mare sa-l invete cum se suduieste virtos in valaha.

Privirea rinceda a contelui de Saint-Lo azvirlea pumnale, dar clucerul sporovaia vesel grijind ca neamtul sa nu vada fundul ulcelei. Asemenea narav isca stenahoria lui Ionita Farcasan. Oricare prunc intarcat cu vinars stia ca pocalul se goleste intii si numai dupa aceea se umple, fara a-l virfui. Ulcelele innadite sint ca izmenele de simbata, pentru calici. Zici ca bei adunat la un loc ce-a ramas din cupele altora.

Racoarea il indemna pe D’Antin spre focul din gropnita. I se paru ca ostenise si vru sa azvirle citeva vreascuri. Cuviosul Porfirie ii opri bratul zimbind.

— Mielul se frige in jar, nu la flacara, astupat cu ogheal de pa-mint moale, deslusi Ionita. Doar vlaguit cu incetul dobindeste fragezime.

Frantuzul clatina capul. Cauta tot mai des spre von Blaremberg, numarindu-i oalele desertate. Cit avea sa mai tina piept valahilor? Rapus de puterea vinului, era in stare de orice neghiobie. Avusese prilejul sa-l vada la circiuma din Sant’Arcangelo di Romagna. El si Felipe cel Gras nu stiau cum sa-i astupe gura. In multimea ceea de ulitamici, condotieri, calici, iscoade si pirati, oameni fara tara si fara nume, se gaseau destui care ar fi poftit sa-l asculte pina la surisul zorilor pe neamtul atit de beat incit, dupa cum spun sicilienii, vinul ii tisnea prin urechi. Caci nu strica sa afli ce ginduri are Leopold si cum va smulge presul de sub picioarele auguste ale Bourbonului, latul rinduit sultanului Mustafa, umbra lui Alah pe pamint, sau numele iscoadelor lui Altieri. Se credea al dracului de dibaci spunind Altieri si nu Clement al X-lea. Hm, italienii nu stiu cum il cheama pe papa, cind ultimul paisano ti-ar putea povesti, fara sa stea in cumpana, si citi negi avea pe sezut a treia ori a cincea din ibovnicele divinului.

Un chiot prelung il facu sa tresara. Ajutorul calugarului slobozea mielul in gropnita cu jar. Asternu crucis un covor din cetina deasupra, apoi altul, de pamint si un rind de jaratic. Boierii se bucurau ca de izbinda strasnica, chiuind si lovindu-si spinarile caftanelor. Zvon de. diblatisni pe neasteptate din intuneric. Fara a lasa ragaz nedumeririi, tiganii tocmiti cu anul de boier Farcasan incepura o corabiereasca indracita urmata fara a lasa rasuflet de o rata si ca la usa cortului. Arcusurile cu podoaba de argint scoteau fulgere.

Valahi si straini, -cuprinsi de flacara viersului, isi sumesera poalele caftanelor si innadindu-si bratele prinsera a juca in jurul focului. Colbul stirnit poposea in catifelurile genoveze si postavurile de Flandra, dar mai cu seama pe barba cuviosului Porfirie, care stupea cautind mereu cu ochii spre cerul inflorit de stele, pentru a se incredinta ca nu se afla in salasul Satanei.

Filip D’Antin se apropie alene de logofat. Pufaia rezemat de marginea mesei.

— E un dans valah?

Radu Andronic dadu din cap. Scoase luleaua dintre dinti si incepu sa rida. Von Blaremberg se rupsese din hora si sarea peste gropnita cercind sa tina bataia tambalului. Stirniti, ii luara de indata pilda Negoescu, genovezii, armaselul Stroe si inca vreo citiva bezmetici.

— Obiceiul acesta ni l-au lepadat nohaii, deslusi logofatul. Filip D’Antin zimbi.

— Bag de seama ca se bucura de trecere printre nemti. Prima incercare a facut-o prietenul Valahiei, baronul .

— Numai prietenii bat drumurile cetatii de scaun a Mariei Sale Voda Brincoveanu .

Se intoarse spre Ionita Farcasan. Gamanul gros la trup si scurt de picioare sovaia. Isi lua avint, dar, ajuns la marginea gropii, se oprea. Porfirie il pindea intaritat. Avea sa se osindeasca apoi la canon greu pentru gind ticalos si urgisirea aproapelui, dar acum, in pintecele noptii, se simtea sleit de un singur dor: sa-l vada pe Farcasan in scufundatura, cu sezutul dezmierdat de taciuni aprinsi. Cum Ionita da semne ca se lecuise sopti slujitorului indeajuns de tare ca sa fie auzit:

— Ma cuprinde mirarea, frate Gheorghita, ca tocmai binefacatorul nostru nu-si arata barbatia.

— Sare dumnealui pina la urma, sint incredintat. Nimeni din cinstitul neam al Farcasenilor nu s-a dat in laturi de la asemenea ispravi.

Sfatul calugarilor ajunse la urechea lui Ionita. Isi facu o cruce mare si se napusti taur asupra gropii. Monahii suspinara strimb. Boierul sarise fara sa-si aduca stricaciuni la spinarea cea moale si zburda printre caftaniti de bucuria izbinzii.

Von Blaremberg rostui o scindura, o intinse punte peste jaratic si porni cocostirceste cu bratele desfacute aripi.

— Pe nemti ii osteneste diavolul nascocirilor, spuse logofatul. Filip D’Antin isi prinse intre degete barbia albita de suliman.

— Dar pe valahi?

Radu Andronic il cerceta in adincul ochiului nevatamat, intrebarea contelui n-avea poate insemnatate, dar fusese rostita in anume fel. Isi arata dintii in zimbet larg.

— Dragul de straini. Nicaieri in Evropa calatorul nu e intimpinat cu atita drag ca in Tara Romaneasca.

— Oare nu gresesc valahii?

— Datina cere sa pui vin si piine dinaintea drumetului. Frantuzul’rise fara a-si dezlipi buzele.

— Datina poate aduce si necazuri.

— Pesemne insa ca valahii s-au simtit rasplatiti pe masura osirdiei lor de vreme ce nu si-au primenit obiceiurile.

— Mda . Pentru ca veni vorba de obiceiuri si pentru ca te vad plin de bunavointa fata de nedumeririle drumetului, te voi ruga, logofete, sa-mi deslusesti anume deprinderi ciudate ce m-au intimpinat in Valahia. Am vazut nu o data, la implintarea pietrei de hotar intre doua mosii, copilandri a caror spinare era amar urgisita de bita. Desluseste-mi, rogu-te, rostul acestei fapte.

— Tilcul e limpede, rastalmaci Radu Andronic. Pruncii sint napastuiti spre a le pecetlui in veci tinerea de minte. Dupa asemenea cazna, nu vor uita pina la adinci batrinete hotarul mosiei, chiar daca piatra s-ar farima pulbere. De aceea, locul ocarii si hatul trebuie sa se potriveasca intocmai.

— Bine chibzuit, rise contele de Saint-Lo.

— Iar peste ani, de s-ar intimpla gilceava asupra hotarului, pruncii osinditi fara pricina, ajunsi mosnegi, il vor dovedi pasind in lungul sau, cu o traista de pamint pe cusma, spre a face deplina incredintare.

— Acesta e un obicei roman.

— Asa socotim si noi. Se numeste Juramintul cu brazda in cap si insoteste o carte de blestem care-l afuriseste pe cel ce s-ar incumeta sa minta .

Un bubuit naprasnic ii cetlui cuvintele de pe buze. D’Antin se rasuci mirat incretindu-si fruntea. Lautari si oaspeti se adunasera in jurul gropii.

— Mielul e gata, spuse Radu Andronic.

Intr-o clipa, Motata scoasa de monah cu dibacie si grija de a nu o farima fu ciopirtita pe talerele de lemn. Gheorghita rasturna a doua mamaliga intr-un blid adinc de lut, peste care cuviosul Gherontie deserta zeama dreasa din mirodenii.

Oaspetii se azvirlira asupra ciozvirtelor temindu-se ca nu le ajung miinile. Lingurile trudeau harnice rapunind mamaliguta. Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, se aseza cam in sila, abia catadicsind sa duca faramitura la buze. Inghiti, apoi imbucaturile se indesira.

Radu Andronic isi dosi zimbetul. Ii facu anume semn lui Ilie Machidon care rezema pridvorul. Sopoti citeva cuvinte la urechea slujitorului si se intoarse la masa.

Asemenea altora, crisma Raditei fusese ridicata la imbinare de ulite, cu cheltuiala putina spre a marunti paguba daca ceasul cel rau sau vreun netrebnic cu mintea stapinita de holerca ar fi sfirnit foc ori alt neajuns. Numai la pivnite nu se scumpisera Radita si omul ei care implinea de Sfintii Petru si Pavel zece ani de cind fusese insotit cu alai, dar fara lacrima la tintirimul Bisericii Scaune.

Deochiul cumetrelor din mahala si blestemul pungilor vlaguite indesara traista de necazuri a Raditei cu inca o napasta, in zi fierbinte de Cuptor, cu soare vrajmas, pojarul iscat de o tinichea ratacita in stuful acoperisului mistui peretii de valatuci pina in temelii. Muiere batatarnica, in crucea tineretii la vremea aceea, Radita nu se incovoie dinaintea ananghiei. Rostui bani cu imprumut de la boier Farcasan cel batrin, ridica alte acareturi din trunchiuri de stejar, sindrilui acoperisul, dupa care alunga din batatura orice bodroante ce purtau semnul necazului, caci oamenii tem bufnita, closca neagra cu treisprezece oua, blestemul de vaduva si lemnul ars. Apoi o chema la Bucuresti pe Agripina, sora-sa, un muscal de muiere, zaluda, cu vlaga si uitatura crunta, de nohai. Era de-ajuns sa se arate in pragul cuhniei cu ghioaga in mina - caci fara saga de asemenea scula se slujea - pentru ca musteriii cei naravasi sa amuteasca si sa-si vada de ulcica.

Trecuse multa apa pe Dimbovita de atunci, Radita se chivernisise, dar o data cu belsugul galbenilor gramaditi in sunduc ratacise in colbul anilor si privirea catifelie a ochilor ca aluna. Si musteriii se primenisera. Boier Farcasan cel batrin bause paharul mortii gindind ca-i tot cupa cu rachiu de anason ce-i dezmierdase o viata gitlejul, Costache Andronic, ajuns in crestetul virstei, nu-i mai trecea pragul. Semn ca rasufla ii da insa in fiece primavara trimitind, in taina de stiinta jupinesei Irina, sluga incercata dupa citeva carafe de pelin.

Mai fusesera si altii la gindul carora ochii Raditei se aprindeau in ceasurile de ragaz ale sfintei duminici cind biserica poruncea ferecarea crismelor. Pesemne insa ca in diata lor, alaturi de mosii, si livezi, si conace, caftanitii porunceau pruncilor si lacasele de desfatare. Uneori, catind spre Ionita, il avea dinainte pe boier Zaharia, nasul repezit in vint al clucerului Negoescu era aidoma cu al bunicului Haralambie, ochii buiaci ai lui Radu Andronic stiau privi iscusit in inima si chipul femeilor, dupa cum stiusera si ai lui boier Costache.

La asemenea cugetari, inima Raditei se racea, caci Dumnezeu nu-i sorocise prunci, dupa cum nu-i sorocise nici Agripinei. Unde era vlaga valahilor celor de altadata daca nu cutezase o singura pereche de nadragi sa infrunte voinicia sora-sii si s-o rastoarne in finul grajdului? Cum dadeau ochi cu spetele zdravene ale muierii, cautau ungherele precum clotanii, desi cunosteau numarul pungilor si al acareturilor ce aveau sa insoteasca binecuvintarea parintelui Sofronie de la Scaune. Dar netrebnicilor, chibzuiau Agripina si Radita, le era mai virtos teama de papara decit de saracie.

Oftau amindoua in noptile de iarna cind asteptau musterii, caci crasma isi tinea portile deschise la orice ceas. Privirile lunecau mih-nite pe mesele lungi de brad negeluit, cu ulcele din pamint smaltuite si inflorate, dezmierdau scaunasele cu trei picioare, dusumelele asternute cu rumegus proaspat, butoaiele cu vin porfiriu si rachiu sirbesc. Cind una, cind cealalta taiau incaperea, ieseau in curte pentru a slobozi vreo porunca argatului, cautau la untdelemnul fanarelor infipte in stinga si dreapta portii, apoi cercetau lungul ulitei.

Nu se faleau cu cine stie ce belsug, dar cheag tot prinsesera. Cui aveau sa ramina casele din mahalaua Scortarului, pravalia de la Sfintul Ioan cel Mare, sfoara de vie din dealul Pitestilor? Marghiolita, negustoreasa in Sfintul Gheorghe, le venea nepoata de singe, dar nu li se lipea de inima. Radita ii cerceta chipul ca roua cu circel in piept, «pentru ceea ce miraza ii spusese ei acum zece ori douazeci de ani: Agripina incerca acelasi junghi pentru ceea ce oglinda nu-i spusese ei niciodata.

Gindul ca la casele nepoatei nu se statornicise inca picior de barbat le picura miere in suflet si ridicau barbiile in vint - creada cine-o vrea! - cind megiesii zvoneau despre inca un negutator ori mester, ori tirgovat cu te miri ce hram, venit in petit si alungat de Marghiolita. De vreo doi ani, se auzea ca un boier de neam mare isi lepadase inima fara zalog in miinile muierii. Alta nerozie, caci caftanitii nu-si iau soata o dugheana cu maruntisuri unde orice calic s-a simtit macar o data stapin, poruncind doi coti de postav prost, sau copci de otel pentru dulama.

Cind Marghiolita salta usoara din careta inalta, ridicata pe doua roti, surorile se privira cu tilc. Ce cauta negustorita pe lumina nedeslusita la usa lor? Raditei nu-i placu nici inchinaciunea din cale afara de cuviincioasa a nepoatei, inchinaciune cuvenita celor cu rabojul incarcat de ani.

— Matusa Agripina, ciripi muierea, cum, Doamne iarta-ma, umbli fara broboada la ceas de noapte? Vrei oare sa-ti stirnesti vatamatura cea veche? O fi avind tusa Radita cinci ani mai mult decit domnia ta, dar in afara betesugului de la picioare, din mila Celui de Sus se tine bine.

In ochii surorilor clipocea otrava.

— Daca tot te ostenesti sa-mi tii rabojul, rosti Radita muscind cuvintele, afla, rogu-te, ca Agripina a venit pe lume numai la doi ani dupa mine.

— Imi fac nadejdi c-ai sa ma ierti, matusa, caci greseala izvoraste din nestiinta. La vremea ceea mama inca nu se nascuse . Schimba repede vorba. V-ati si trezit?

— Tocmai chibzuiam sa ne hodinim un ceas-doua.

— Cine chibzuieste mult, doarme putin, rise Marghiolita. Va pica musafiri de soi. Boier Farcasan iti trimite rugaciune, minti negustoreasa, caci porunca venea de la logofat, sa gatesti mireasa un butoias din cel uitat in hruba, a noua balerca de la geamlic catre grinda cea alba.

— Dupa cum vad, pufni Radita, stiti si ce culoare de panglica tin la dedesubturi.

— Eu una pot sa-ti fac incredintare, caci prin miinile mele au trecut, raspunse Marghiolita cu zimbet. N-as pune degetele in foc ca le-au batut si ochiul boierului.

— Pe-ale tale in schimb le stiu toti purtatorii de musteti. Agripina rosti cu gura punga:

— Umbla vorba ca-ti schimbi crivatul, Marghiolita! De, s-o fi hodorogit sarmanul de-atita folosinta.

— Adevarat. Tocmai gindeam sa tirguiesc unul de la neamuri, daca tot sade neatins. Porunceste, rogu-te, argatului sa nu sminteasca vinul din acea balerca hitinindu-l, si rasplata iti va fi ca totdeauna pe potriva.

— Nu stiam ca esti in slujba Farcasanului, spuse Radita.

— Mi-e ibovnic. Se rasuci spre Agripina lamurind: Ibovnic este barbatul carele cinsteste asternutul unei muieri cu dragoste nemasurata. Iti aduc deslusire, tusa, caci domnia ta ai dat uitarii de mult asemenea lucruri lipsite de insemnatate.

In ochii verzi rideau lumini primavaratice, toata talpa iadului ii muncea boiul subtire, sinii, iezi buiaci, zburdau slobozi sub borangicul camasii.

Mult l-ar fi bucurat pe Ionita Farcasan vorbele muierii, caci in zadar ii batuse ulita ani in sir. Despre treburile de dragoste ale Marghiolitei nu aflase decit diavolul cel batrin, stolnicul Cantacuzino.

Radita isi infipse pumnii in solduri.

— Ia asculta, cui vrea Farcasan sa-i zdruncine mintile? Pietroasa mea iti doboara dintr-o ulcica un ostean muscalesc cu flinta si ranita cu tot.

Negustorita sopti in mare taina:

— Printre petrecareti se afla si pasa de la Vidin, imbracat in straie de boscar spre a nu atrage luarea-aminte. M-ai indatora peste masura, matusa, daca mi-ai ingadui sa urc in camarile voastre.

Cind am taiat podul mi s-a parut ca vad umbra de tilhari si parca nu ma incumet sa infrunt inca o data drumul inaintea zorilor.

— De ce? se mira Agripina. Podoabe nu porti, iar celelalte daruri le-ai ratacit de mult .

Crismarita ii facu semn spre ocnita astupata cu o rogojina. Iscoada Cantacuzinului vru sa-i raspunda Agripinei, dar nu mai avu vreme. Larma petrecaretilor incepuse a zdruncina portile.

Radita isi primi musteriii in prag, cu temeneli si zimbet pastrat anume pentru logofat. Pindind asezarea chefliilor, Andronic isi strecura iute intrebarea:

— A venit Marghiolita?

Muierea isi lasa capul in piept si arata spre ocnita.

— S-o chem? -Nu.

— Pricep. Domniile voastre ati adus alte podarese la zaiafet.

— Daca ai sa depui aceeasi iscusinta si in negustorie, tare mi-e teama ca intr-o buna zi chefliii Bucurestilor vor bate ulita Sfintilor Apostoli, catre beciurile lui Dragomir.

Radita tacu. Ar fi schimbat o vorba cu sora-sa, dar Agripina nu se arata musteriilor inainte ca ciubotele acestora sa zaca sub masa, iar cupele sa nu se fi golit a noua oara. Rinduiala o statornicise Ionita Farcasan, dupa ce ramasese odata fara tovarasi de pahar. La vederea zdrahonuiui, oamenii se bulucisera catre usa pierind in noapte.

Gamanul, ciupit bine, dar inca teapan pe picioare, duse ulcica la gura ostoindu-si setea apriga.

— Bre, Radita] tipa stapinind cu glas de taur harmalaia. Dar bucate nu ne dai? ii peste un ceas de cind n-am luat inghititura si simt cum ma piaval de slabiciune. Grijeste de curcani, fleici, si niscai cirnati fripti in jaratic si, daca tot asmuti focul, pune si un purcel sa avem mai incolo de un mizilic.

Filip D’Antin, conte de Saint-Lo, rezema zidul. Ce znamenie de crestini or mai fi si valahii!? De saisprezece ceasuri carau in ei merinde si bautura cit sa astimperi o oaste de flaminzi, si tot isi cainau pintecele. Asemenea urgie nu pomenise nici la Hamburg, oras vestit in Evropa pentru mincaii lui, nici in Sicilia unde muierile se semeteau ca-si intarca pruncii cu o oala de spaghetti. Nu-i vorba, baronul aproape ca le venise de hac. Bause si mincase cot la cot cu valahii, iar acum se napustise cu harnicie asupra carafei de pietroasa. Ionita Farcasan se anina de bratul lui Andronic.

— Frumusica petrecere, ce zici logofete?

— Stiu eu .

— Adica?

— Parca ar mai lipsi ceva. Gamanul se holba.

— Ce?

— Fara trasneli, zaiafetu-i ca balta statuta. Mi-ar placea o boacana. Altadata aveai inchipuire, Ionita .

Farcasan, amutit, isi scarpina ceafa.

— Ai vreun gind?

— Mde . Logofatul paru sa se codeasca. Ar fi ceva, dar mi-e ca iese prea lata.

— Nu-i lata, Andronic, nu-i deloc! Spune-i lui mosu’!

— Daca aude Voda .

— N-aude!

Il impungea cu pintecele, ochii mici nu slabeau chipul logofatului.

— Nu ma fierbe, omule!

Radu Andronic micsora glasul la urechea gamanului.

— Ce-ai zice tu de un clopot slobozit in puterea noptii? De spaima, neamtul si-ar scapa inima in bemeveci si nici ailalti nu s-or lasa mai prejos. Face sa platesti parale bune ca sa vezi asemenea isprava.

— Phii! facu Ionita gituit si cu ochii cit cepele. Asta zic si eu gind chibzuit!

— Biserica-i colea, scarita spre clopotnita lesnicioasa. Da-ti trebuie indrazneala .

— Eu indraznesc, logofete!

— Stiu. Cum a indraznit iepurele cind a vazut lupul.

— Te prinzi pe zece galbeni? spuse atitat Farcasan.

— Lasa saga, Ionita.

— Te prinzi, ori nu?

— Ma prind, rosti moale Radu Andronic ca omul care nu vrea sa strice cheful nimanui.

— Atunci nu sufla cuvintel si grijeste sa nu prinda astia de veste cind m-oi strecura pe usa.

Dupa plecarea gamanului, Andronic mai zabovi un minut de ceas si, pindind spinarea intoarsa a chiorului, se strecura naluca in ocnita.

— Foc! striga clucerul Negoescu sarind de la masa. Clopotele Bisericii Scaune pornisera a se zbuciuma sema-

nind spaima mare in mahala si printre petrecareti. Se napustira bezmetici asupra usii impiedicindu-se in ciubote si caftane.

In urma, D’Antin cerceta cu grija odaia goala apoi prinse bratul baronului. Schimbara iute bastonasele si iesira dupa ceilalti.

Afara, frantuzul isi indrepta ochiul verde spre cer rasuflind cu multumire.

— Sit nomen Dei benedictum[24], sopti.

Rasufla si Radu Andronic in ocnita. Taina frantuzului facea inmiit cei zece galbeni dobinditi de Ionita Farcasan.

— Vreun zalud! spuse armaselul Stroe. Auzi ce i-a trasnit! Sa traga clopotele. Dupa mintea mea numai tartacuta gamanului poate lepada asemenea blestematii.

Negoescu rise adulmecind talgerul pe care Radita depusese o movila de cirnati.

— N-om fi singurii din tirg care bem de ieri.

— Cauta, rogu-te, imprejur si spune-mi unde e Ionita . Glasul taios al contelui le zgirie urechile.

— Necuviinta n-o ingadui din partea nimanui, baroane, si daca n-ai fi beat i-ai gasi raspunsul in taisul spadei.

— Te falesti, chiorule! rise von Blaremberg.

Filip D’Antin pali. Chiar daca gilceava o iscasera de ochii valahilor, vorba il ranea adinc. Duse mina la hanger, stiind ca ceilalti vor sari stavila. Radu Andronic alunga zimbetul de pe buze si din priviri, incerca sa-l abata pe frantuz in celalalt ungher. Negoescu, grecul si venetienii facura roata in jurul neamtului. Von Blaremberg ridea gros.

— Hai! Scoate sabia, ochi vaduv!

Umerii frantuzului zvicnira sub miinile grele ale logofatului.

— Lasa-ma sa trec, scrisni.

— Incearca sa chibzuiesti, conte, ii spuse logofatul cu dulceata. Sint incredintat ca iscusinta spadei nu ti-e intrecuta decit de aceea a mintii. Asemenea izbinda - arata spre baron - nu aduce fala nimanui. S-apoi Brincoveanului nu-i place sfada intre straini.

Filip D’Antin sovai citeva clipe. Dadu scurt din cap si iesi glont din circiuma. In urma lui se asternu tacerea. Ionita Farcasan, care abia asteptase sa se faleasca cu isprava din clopotnita, intreba mihnit:

— Din ce se luara, frate? inainte de-a afla raspuns, speriat ca nu cumva sfada strainilor sa curme zaiafetul, se grabi sa porunceasca: Vin proaspat, Radita, ulcele curate si ada purcelul cela pina a nu se face taciune.

Dupa toate semnele insa, pofta de petrecere a neamtului ostenise. Adumbrit, mai zabovi cit sa deserte doua cupe si ceru caleasca. Logofatul Andronic isi rasuci capul spre ocnita. Facu semn mic si intr-aceeasi clipa rogojina se dadu in laturi.

In prag zimbeau ispitele Marghiolitei.

Cind Filip D’Antin se ivi in capul ulitei, Ilie Machidon, dosit in umbra unei salcii, suiera scurt. Patru zdrahoni cu umeri virtosi, junghere iuti si spinari trentaroase se apropiara tupilus.

— Asta-i! Fiti cu luare aminte! il doboriti, dar nu-i pricinuiti stricaciuni mari. Mi-e de-ajuns daca uita cum il cheama o frintura de ceas.

Slujitorul isi zornai punga a fagaduiala. Pe lotri ii pescuise pe malul Bucurestioarei. Pentru cinci taleri de cusma ar fi spintecat -Doamne fereste! - si icoana cea mare a Cuvioasei Nastasia, darul patriarhului Dositei de la Ierusalim catre Mitropolia Valahiei. Fusesera de-ajuns citeva vorbe pentru a-l insoti bucurosi pe Machidon. Doua podarese soldii strigasera dogit in urma lor. Slujitorul o luase repede din loc, stingherit. Privirile talanitelor, care vegheau un stol de vrabii infipte in protap, despuiau. Asemenea cautatura si asemenea ris hulpav neobrazat, Machidon nu pomenise. Pe linga acestea, Anisefta, vaduva roscovana din Chipriana, afurisita de muieri si de parintele Sofronie, era numai buna de stareta la Agapia.

Frantuzul ajunsese in crucea ulitei. Primul cirjaliu se smulse din umbra si-i iesi din intimpinare cu mina intinsa. Pasii contelui se maruntira. Machidon il vazu ducind mina la spada si le facu vint celorlalti.

Ascutisurile lui Saint-Lo chemau toate luminile noptii. Cumasii se azvirlira vultureste, dar sabia lui Filip D’Antin le curma iutes barbatia. Patru dire singerii isi facusera vad pe obrajii terfegosilor.

— Asta-i sigiliul meu! rosti D’Antin surizind draceste. La cel dintii pas va incrustez diata.

Cirjaliii bateau roata ulita cautindu-i spatele. Frantuzul lipi ulucile gardului apoi tisni cu amindoua armele roata. Pe degetele cumasilor se ivi roua singelui. Scapara jungherele in tina. Ochiul norocos al contelui impungea.

— Inchinati-va, miseilor!

Ridica sabia si se frinse de mijloc gemind. Parul slobozit de Machidon ii dezmierdase, cu masura, moalele capului.

Contele de Saint-Lo cazuse cu fata in jos. Horbota de la mineci si piept, intinata de glod, parea acum o zdreanta. Cirjaliii ciulira urechile. Se auzeau pasi. Intr-aceeasi clipa, in cele doua capete ale ulitei se ivira strajile alergind.

— Valea! sufla unul din tilhari, incovoindu-si spinarea gata sa se mistuie in intuneric.

Machidon ii puse mina pe umar.

— Ramii pe loc, Prisparule! Priceperea in minuirea jungherului ti-am vazut-o. Neghiobia ti-o aud. Priveste in jur.

Ostenii veneau in potcoava, cu gind sa-i impresoare. In stinga si dreapta podului se afla mlastina vicleana, unde dupa zece pasi piereai inghitit de mil.

Haita tilharilor cauta scapare rotindu-si ochii napaditi de singe. Ilie Machidon se apropie de sulitele strajerilor tinind la vedere balabanul de argint. Sopti:

— Slujba domneasca!

Ostenii se indepartara fara cuvint. Prisparu isi alunga repede spaimele, zimbind cu inteles.

— Fiertura asta miroase bine, dar da lesne in foc .

— Ii poti stapini clocotul daca innozi zdravan baierele limbii. De una vreau sa te incredintez. Nu pentru asemenea isprava o sa va inalte armasul capetele in virful parului. Despuiati-l!

Lotrii se pusera pe treaba. Scoasera mantia frantuzului, ii trasera ciubotele, avura de furca oleaca cu cei patruzeci de bumbi de la vestonul de catifea, sfisiara nerabdatori camesa subtire, pinza de paing. Degetele atinsera ghiulurile scumpe cautind piezis spre Machidon. Slujitorul le dadu incuviintarea din ochi si-ntr-o clipita odoarele pierira in briiele ififlii.

— Noi ne-am savirsit lucrarea, spuse in cele din urma tilharul.

— Ati uitat bernevecii. Prisparu salta din umeri.

— De . dupa cum pofteste domnia ta. Trebusoara asta, atit cit ma ajuta pe mine capul, seamana a rafuiala.

— Te ajuta mai mult, terfegosule! Vrei sa ma incredintezi ca nu mi-ai priceput rosturile. Strainul putea sa va rapuna lesne. V-a insemnat numai pentru a va dibui in ziua cind ar pofti marturia voastra. Iar in acea zi o sa va smulga limba pentru a afla cine v-a tocmit.

— Spurcata treaba, ingina Prisparu.

Ilie Machidon cerceta straiele contelui. Gasi in serpar un sul de pergament si mustata prinse a-i tremura a zimbet. Arunca cumasilor talerii juruiti.

— Luati si trentele. Caii tilhariti pasc malurile Bucurestioarei, iar drumurile lotrilor la ceas de primejdie trec prin Brosteni. Noaptea da semne de moarte. Cine-si pretuieste capatina la varsatul zorilor, poate ajunge departe.

Lotrii insfacara straiele lui D’Antin si fara alt cuvint o luara la sanatoasa. Machidon incepu sa rida. Il inveselea strasnic privelistea contelui ramas pe pod in izmene de muiere, din borangic, cu horbota lata de-o palma. Apuca maciulia basto-nasului si o rasuci pina se desprinse. Inlauntrul vergelei de abanos nu se afla nimic. O invirti la loc si tiri trupul lui D’Antin in cotlon ferit spre a nu nimeri sub rotile vreunui radvan. Bastonasul il depuse intre maracini, unde ochiul cel verde al iscoadei il putea lesne dibui. Frantuzul avea sa prepuiasca - cel putin asa dorea Radu Andronic - ca fusese doborit si jefuit de tilhari.

Simtind sfichiuiala vintului de noapte, mila napadi inima taranului. Smulse un snop de urzici, din cele iuti la minie, si-l asternu oghial peste trupul contelui de Saint-Lo.