Un artist al foamei

UN ARTIST AL FOAMEI

In ultimele decenii, interesul pentru artistii foamei a scazut mult. In timp ce odinioara era foarte rentabil sa organizezi asemenea spectacole in regie proprie, astazi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci intreg orasul se preocupa de artistul foamei ; cu fiece noua zi de flaminzire, participarea publicului crestea ; toti voiau sa-l vada macar o data zi ; catre sfirsitul perioadei de flaminzire existau abonati care sedeau zile intregi in fata custii mici cu gratii ; se organizau vizite pina si noaptea, la lumina facliilor, pentru a spori efectul ; in zilele cu vreme frumoasa cusca era scoasa in aer liber si atunci artistul foamei era aratat mai cu seama copiilor ; in timp ce pentru adulti era doar o distractie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiti, cu gura cascata si tinindu-se de mina pentru mai multa siguranta ; ei voiau sa vada cum, dispretuind pina si scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, intr-un tricou negru, cu coastele iesite prin piele, raspunzind uneori cu eforturi la intrebari, dind din cap politicos, ba chiar scotind bratul printre gratii pentru ca lumea sa pipaie cit e de slab. apoi cum se cufunda din nou in sine, fara sa se mai sinchiseasca de nimeni, nici macar de ba­taile, atit de importante pentru el, ale ceasului — singura mobila din cusca — si cum nu fa­cea altceva decit sa priveasca fix inainte, cu ochii aproape inchisi, sorbind din cind in cind cite un pic de apa dintr-un paharel, pentru a-si umezi buzele.

In afara de spectatorii pasageri, existau acolo si paznici permanenti, alesi de public, in mod ciudat, de obicei dintre macelari ; acesti paznici, facind de garda cite trei deodata, aveau mi­siunea sa-l supravegheze zi si noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva sa imbuce cite ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decit o simpla for­malitate, introdusa pentru linistirea multimii, intrucit initiatii stiau bine ca, in timpul flaminzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva in gura cu nici un pret, nici chiar silit ; onoarea meseriei sale ii interzicea asemenea lucru. Fireste ca nu toti paznicii erau in stare sa priceapa asta ; erau uneori grupuri de paznici nocturni care faceau paza foarte superficial, asezindu-se intentionat in vreun colt indepartat si adincindu-se acolo in jocul de carti, cu intentia vadita de-ai permite artistului foamei sa ia o mica gustare, pe are — dupa parerea lor — ar fi putut-o scoate din vreo ascunzatoare plina de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decit asemenea paznici ; din cauza lor se posomora ; il faceau sa suporte flaminzirea ingrozitor de greu ; uneori isi invingea slabiciunea si, in timpul acestor garzi, cinta cit il tineau puterile,

pentru a le arata oamenilor cit de nedreapta era banuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult ; oamenii nu faceau altceva decit sa se mire de indeminarea lui de-a minca pina si in timp ce cinta. Mai curind prefera paznicii care se asezau chiar linga gratii si care nu se multumeau cu lesietica iluminatie de noapte a salii, ci il scaldau in lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispozitie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea in schimb sa motaie putin pe orice lumina si la orice ora, chiar cind sala era supraaglome­rata si zgomotoasa. Cu asemenea paznici era dis­pus oricind sa petreaca o noapte complet alba ; era gata sa glumeasca mereu cu ei, sa le istoriseasca povesti din viata lui de peregrinari, apoi sa asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i tine treji si a le putea dovedi necontenit ca nu avea nimic de mincare in cusca si ca rabda de foame cum n-ar fi fost in stare s-o faca nici unul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineata, cind li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decit copios, asupra caruia se aruncau, dupa o noapte de veghe anevoioasa, cu pofta de mincare a oamenilor sanatosi. De fapt erau unii care voiau sa vada in acest mic dejun o incercare neingaduita de influentare a paznicilor, dar asta mergea totusi prea departe si cind erau intrebati daca voiau sa preia paza de noapte fara mic dejun, numai de dragul artei, dadeau indarat, dar persistau totusi in banu­ielile lor. Fireste ca asta facea parte din suspi­ciunile inevitabile ce insotesc asemenea demon­stratii de flaminzire, ca doar nimeni nu era in stare sa stea toate zilele si noptile, neintrerupt, ca paznic, linga artistul foamei, deci nimeni uu putea sti din proprie experienta daca nemincarea era respectata fara intrerupere, fara gres; doar artistul foamei, singur, putea sti acest lucru, deci numai el putea fi in acelasi timp si spec­tator pe deplin satisfacut al flaminzirii sale. La rindul lui, el nu era niciodata multumit, dar din alte motive ; poate ca nu din cauza nemincarii era atit de slab — astfel incit unii oameni trebuiau, spre regretul lor, sa evite spectacolul, neputind suporta sa-l vada — ci poate ca mai curind slabea atit de mult din cauza ca era nemultumit de el insusi. Pentru ca, de fapt doar el singur stia cit de usor era sa indure foamea, nici unul dintre initiati nu-si dadea seama. Era lucrul cel mai usor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau sa-l creada ; cel mai bun caz il considerau modest, dar mai adesea il invinuiau ca-si facea reclama sau chiar era un sarlatan, caruia ii era usor sa rabde de foame intrucit stia cum sa procedeze pentru a-i fi cit mai usor, si ca, pe deasupra, mai avea si tupeul s-o recunoasca pe jumatate. Toate as­tea era nevoit sa le indure, ba chiar se obisnuise cu ele in decursul anilor si — trebuie sa-i recunoastem acest lucru — nu parasise inca nicio­data de bunavoie cusca, dupa o perioada de nemincare. Durata maxima a flaminzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodata nu-l lasa sa stea nemincat mai mult, nici chiar in metropole, si asta dintr-un motiv bine intemeiat. Din experienta stia ca, printr-o reclama intensificata treptat, interesul publicului putea fi sti­lat vreme de patruzeci de zile, apoi scadea, se putea constata o reducere a afluentei spectatorilor ; fireste ca, in privinta asta, erau mici deosebiri intre diferitele orase si tari, dar regula generala raminea valabila, patruzeci de zile era limita maxima de timp. Asa ca, in a patruzecea zi se deschidea usa custii impodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut pina la refuz de un public entuziast, o fanfara militara cinta, doi medici intrau in cusca pentru a face masuratorile de rigoare pe trupul artistului foa­mei, se anuntau rezultatele in sala printr-un megafon si in cele din urma veneau doua tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tra­gere la sorti, si-l ajutau pe artistul foamei sa iasa din cusca si sa urce citeva trepte, pina la o mica masuta pe care era servit un prinz de regim, alcatuit cu grija. in clipa asta, insa, ar­tistul foamei opunea rezistenta. De fapt, isi lasa inca de bunavoie bratele numai oase in miinile doamnelor aplecate spre el si gata sa-l ajute, dar de sculat nu voia sa se scoale. De ce sa in­ceteze tocmai acum, dupa patruzeci de zile ? Ar mai fi rezistat inca mult, nelimitat ; de ce sa in­ceteze tocmai acum cind era in plina, ba inca nici macar in plina flaminzire ? De ce voiau sa-l lipseasca de gloria nu de-a deveni cel mai mare artist al foamei din toate timpurile, caci asta era probabil de mult, ci de-a se depasi pe sine insusi pina dincolo de marginile intelegerii, intrucit nu simtea nici o limita a capacitatii sale de flaminzire. De ce multimea aceea, care pretindea ca-l admira atit de mult, avea doar atit de putina rabdare ; daca el putea sa rabde de mai departe, de ce nu voiau sa-l lase sa flaminzeasca ? De altfel era si obosit, se simtea atit de bine pe paie, iar acum trebuia sa se scoale cit era de lung si sa mearga la masa, doar simpla idee de a minca ii producea o greata pe care numai consideratia fata de doamne il impiedica, cu greu, sa si-o manifeste, Si privea in sus, in ochii doamnelor aparent atit de prietenoase, dar in realitate atit de crude, si-si clatina capul nespus de greu, pe care gitul slab abia izbutea sa-l mai sustina. Apoi se petrecea, ceea ce se petrecea totdeauna. Venea impresarul, ridica bratele mut — caci muzica impiedica orice vorba — deasupra artistului foamei de parca ar fi invocat cerul sa-si priveasca opera acolo pe paie, acel martir demn de toata compatimirea care era bineinteles artistul foamei, dar martir intr-un cu totul alt sens ; il prindea pe artistul foamei de talia subtire, incercind, prin precautii exagerate, sa acrediteze impresia ca avea de-a face cu o faptura nespus de fragila, si-l preda doamnelor ce se facusera intre timp ca de ceara — bineinteles nu fara a-l scutura putin intr-ascuns, astfel incit artistului foamei sa i se balabaneasca bustul si picioarele intr-o parte si-n alta, caci nu si le mai putea stapini. Acum, artistul foamei accepta orice ; capul ii atirna in jos, de parca se rostogolise pina pe piept si se mai tinea inca acolo in mod inexplicabil; trupul parea complet golit pe dinauntru ; minate de instinctul de conser­vare, picioarele se sprijineau reciproc cu ge­nunchii lipiti, dar riciiau podeaua de parca n-ar fi crezut-o reala, ci ar fi cautat-o sub ea pe cea adevarata ; si toata greutatea, fireste foarte mica a trupului se lasa pe una din doamne care, cautind ajutor in jur — ca doar nu asa isi ima­ginase aceasta functie de onoare — intindea mai intii gitul cit putea de mult, gifiind, pentru ca sa-si fereasca macar fata de atingerea artistului foamei, apoi, intrucit nu izbutea — iar tovarasa ei mai fericita nu-i venea in ajutor, ci se mul­tumea doar sa poarte tremurind mina cealalta a artistului foamei, acel manunchi de oase — amintita doamna incepea sa plinga, in hohotele de ris amuzat ale celor din sala, si trebuia sa fie inlocuita de vreun servitor pregatit din vreme. Apoi urma mincarea, din care impresarul ii baga cite putin in gura artistului foamei, ce parea cu­prins de-o somnolenta vecina cu lesinul; intre timp impresarul ducea o conversatie vesela pentru a distrage atentia celor din jur de la starea lui; apoi mai rostea in cinstea publicului un toast, pe care lasa impresia ca i-l suflase artistul foamei; orchestra incununa totul cu un mare acord final, lumea se imprastia si nimeni nu avea dreptul sa fie nemultumit de ceea ce vazuse, nimeni fara de artistul foamei, vesnic singurul nemultumit.

Astfel a trait multi ani, cu mici ragazuri de odihna, intr-o aparenta stralucire, cinstit de toata lumea, dar, cu toate astea, de cele mai multe ori stapinit de o dispozitie melancolica, ce se accentua tot mai mult din cauza ca nimeni nu intelegea sa-l ia in serios. Cum sa-l consolezi ? Ce-i mai raminea sa-si doreasca ? Si daca se gasea uneori cite un binevoitor care il compatimea si voia sa-i explice ca melancolia lui se datora probabil foamei, atunci se putea intimpla — mai ales daca era mai catre sfirsitul perioadei de flaminzire — ca artistul foamei sa raspunda printr-un acces de furie si sa inceapa sa scuture gratiile ca o fiara, spre spaima tuturor. Totusi, impresarul avea pentru asemenea stari un mijloc de pedepsire, pe care-l folosea cu placere. Il scuza pe artistul foamei fata de publicul adunat si recunostea ca purtarea lui nu putea gasi justificarea decit intr-o irascibilitate provocata de foame, pe care cu greu o poti intelege, cu una cu doua, oamenii satui ; apoi in legatura cu asta, aducea vorba despre afirmatia tot atit de explicabila a artistului foamei, cum ca ar putea rabda de foame mult mai mult, decit rabda ; lauda inalta stradanie, buna intentie, ma­rea abnegatie pe care le oglindea bineinteles si aceasta afirmatie, dar cauta apoi s-o infirme convingator prin exhibarea de fotografii, pe care le si vindea si in care putea fi vazut artistul foamei intr-o a patruzecea zi de flaminzire, in pat, aproape stins de slabiciune. Aceasta rastal­macire a adevarului, care-i era, de fapt, binecunoscuta artistului foamei, dar care-l enerva de fiecare data din nou, era prea mult pentru el. Consecinta acestei incetari premature a flaminziiii era prezentata aici drept cauza ei. Era imposibil sa lupte impotriva unei asemenea lipse de intelegere, impotriva acestei lumi lipsita de intelegere. De fiecare data il asculta pe impresar, de linga gratii, curios si stapinit de buna-credinta, apoi, la prezentarea fotografiilor, dadea drumul gratiilor de fiecare data, se trintea din nou pe paie cu un oftat, iar publicul linistit pu­tea sa se apropie iar si sa-l contemple.

Cind martorii unor asemenea scene se gindeau din nou la ele, dupa ani si ani, de multe ori nu se mai puteau intelege pe ei insisi. Caci intre timp intervenise acea schimbare despre care am vorbit; intervenise aproape pe negindite ; probabil ca avea cauze mai adinci, dar cui ii mai ardea acum sa caute a le afla ; in orice caz, Statul artist al foamei se vazu intr-o buna zi parasit de multimea dornica de distractii, care era sa se indrepte in masa spre alte spectacole. Impresarul mai facu in pripa un turneu prin jumatate Europa, pentru a vedea daca nu renaste pe ici, pe colo, vechiul interes al publicului ; totul in zadar ; ca printr-o conspiratie generala, pretutindeni se trezise, tocmai atunci, o adevarata repulsie pentru flaminzirea exhibitionista. Fireste ca, in realitate, lucrurile nu se putusera schimba chiar atit de brusc si cei doi isi aduceau aminte acum, postum, de anumite simptome prevestitoare carora la vremea respectiva, imbatati de succese, nu le acordasera destula atentie si pe care nu le jugulasera suficient ; dar acum era prea tirziu pentru a mai intreprinde ceva impotriva lor. De fapt, era lucru sigur ­ca odata si odata va veni din nou vremea si pentru flaminzire, dar asta nu era o mingiiere pentru cei in viata. Ce putea sa faca acum artistul foamei ? Cel pe care-l aclamasera mii de oameni nu se putea arata prin simple panorame, pe la bilciuri marunte, iar pentru a imbratisa alta cariera artistul foamei era nu numai prea batrin, dar si prea fanatic adept al Flaminzirii Astfel l-a concediat pe impresar, pe tovarasul unei cariere fara seaman, si s-a angajat la un mare circ ; pentru a-si cruta susceptibilitatea, nici macar nu s-a uitat la conditiile contractului.

Un circ mare, cu un numar imens de oameni de animale si de aparate, care se compenseaza si completeaza reciproc necontenit, poate folosi pe oricine oricind, chiar si pe un artist al foamei, fireste in limitele unor pretentii modeste _; si, in plus, in acest caz special nu era angajat insusi artistul foamei, ci vechiul sau nume celebru ; ba chiar, dat fiind specificul acestei arte care nu scadea pe masura ce omul inainta in virsta, nici macar nu se putea pretinde ca un artist in re­tragere, care nu mai era in apogeul posibilitatilor sale, ar fi vrut sa se refugieze intr-o slujba si­gura la circ ; dimpotriva, artistul foamei ii asi­gura ca flaminzeste tot asa de bine ca si inainte, ceea ce parea intru totul verosimil, ba chiar pre­tinse ca, daca va fi lasat in voia sa — lucru ce i se fagadui fara nici o dificultate — abia acum va uimi lumea cu adevarat, o afirmatie care trezi doar un ziimbet printre specialisti, data fiind atmosfera epocii pe care artistul foamei o uitase cu prea mare usurinta in entuziasmul sau.

In fond, insa, nici artistul foamei nu pierduse simtul realitatii fata de situatia adevarata si accep­ta, ca foarte firesc, sa nu fie pus cu cusca sa in mijlocul manejului, ca un numar de mare succes, ci afara, in preajma grajdurilor, dar

intr-un loc, oricum, foarte usor accesibil. Afise mari, multicolore incadrau cusca si anuntau ce se putea vedea acolo. Cind publicul se gramadea spre grajduri, in pauzele spectacolului, pentru a vizita animalele, era imposibil sa nu treaca pe linga artistul foamei si sa nu se opreasca putin ; poate ca ar fi adastat chiar mai mult in fata lui, daca presiunea celor care veneau din urma pe culoarul ingust si care nu intelegeau aceasta oprire in drumul spre multdoritele grajduri n-ar fi facut imposibila o mai lunga contemplare in liniste. Acesta era si motivul pentru care artistul foamei tremura mereu inaintea acestor ore de vizita, pe care le dorea, fireste, ca pe unicul tel al vietii sale. La inceput, abia, putea astepta pauzele spectacolului; privea fascinat la oamenii care se apropiau imbulzindu-se, pina cind se convinse mult prea curind - nici autoiluzionarea cea mai indirjita si aproape constienta nu rezista experientei — ca, judecind dupa intentiile lor, cei mai multi erau totdeauna, aproape fara exceptie, doar vizitatori ai grajdurilor. Iar acea priveliste din departare a multimii imbulzindu-se raminea, totusi, cea mai frumoasa. Caci de-ndata ce se apropia, il asurzea numaidecit vuietul strigatelor si al invectivelor celor doua tabere ce se formau necontenit din nou: a celor ce voiau sa-l priveasca in liniste, nu cu comprehensiune, ci din capriciu si incapatinare — tabara care ii deveni artistului foa­mei, curind, cea mai insuportabila — si cealalta a celor care voiau sa mearga mai intai la graj­duri. Dupa ce trecea gloata cea mare, veneau apoi intirziatii ; dar acestia, care nu mai erau impiedecati sa se opreasca locului cit ar fi pof­tit, se grabeau fireste sa treaca pe linga el cu pasi mari, aproape fara sa priveasca macar in laturi, pentru a mai apuca sa ajunga in timp util la animale. Si era o intimplare fericita, dar nu prea frecventa, cind un tata de familie venea cu copiii sai, arata cu degetul spre artistul foa­mei, le explica pe larg despre ce era vorba, des­pre anii de odinioara in care asistase la specta­cole similare, insa incomparabil mai grandioase, apoi cind copiii continuau sa nu inteleaga din cauza insuficientei lor pregatiri scolare si de viata — ce stiau ei despre flaminzire ? — dar cind stralucirea ochilor lor iscoditori trada to­tusi ceva cu privire la alte vremuri viitoare, mai prielnice. Apoi, artistul foamei isi spunea uneori ca ar merge ceva mai bine daca poate, cusca lui n-ar fi atit de aproape de grajduri. Asa, prea le era usoara oamenilor alegerea, fara sa mai vorbim de faptul ca duhoarea grajdurilor, framintarea animalelor in timpul noptii, caratul chiar pe la nasul lui al carnii crude pentru fiare si ragetele acestora cind erau hranite il raneau adinc si-l amarau necontenit. Dar de plins la directie nu indraznea sa se plinga ; oricum, de fapt animalelor le datora multimea de vizitatori, printre care se gasea uneori si cite unul pentru el; cine stie unde l-ar fi virit, daca s-ar fi apucat sa aminteasca de existenta sa si, prin asta, de faptul ca, la urma urmei, nu era decit un obstacol in drumul spre grajduri. ; Un obstacol mic, fireste, un obstacol ce devenea tot mai mic. Lumea se obisnuia cu ciudatenia de-a mai incerca sa i se solicite, in zilele noastre, atentia pentru un artist al foamei si, o data cu obisnuinta asta, rostea si sentinta referitoare la el. N-avea decit sa flaminzeasca, atit cit o putea ; si asta si facea ; dar nimic nu-l mai putea salva, lumea trecea pe linga el fara sa-l mai ia in seama. incearca sa-i explici cuiva arta rabdatului de foame ! Cine n-o simte nici nu poate fi facut s-o inteleaga. Frumoasele afise se murdarira si devenira ilizibile, fura smulse, nimanui nu-i trecu prin minte sa le inlocuiasca ; tablitele cu numarul zilelor de cind incepuse sa flaminzeasca, care in prima epoca erau inlocuite zilnic cu grija, ramasera multa vreme neschim­bate, intrucit dupa primele saptamini personalul circului se saturase pina si de aceasta munca marunta ; si astfel artistul foamei continua, de fapt, sa flaminzeasca asa cum visase odata, cindva, si izbuti fara nici un efort, exact asa cum prorocise atunci ; dar nimeni nu mai nu­mara zilele ; nimeni, nici chiar artistul foamei insusi nu stia cit de mareata devenise realizarea lui; si asta il seca la inima. Iar daca, intre timp, cite un gura-casca se oprea, amuzindu-se pe seama numarului neschimbat de mult si vorbea de inselatorie, asta nu era decit cea mai neroada minciuna pe care o putea nascoci indiferenta si rautatea innascuta, caci nu artistul foamei in­sela, el lucra cinstit, doar lumea il insela cu pri­vire la rasplata.

Totusi, trecura iarasi zile multe, dar lua si asta sfirsit. Intr-o zi, un intendent se impiedica de cusca si-i intreba pe oamenii de serviciu de ce lasa acolo, nefolosita si plina de paie putrezite, o cusca ce poate fi inca foarte bine utilizata ; nimeni nu stia nimic, pina cind unul, vazind tablita cu numarul, isi aminti de artistul foamei, Rascolira paiele cu niste prajini si-l gasira sub ele. „Inca mai flaminzesti ? intreba intendentul, cind ai de gind sa incetezi odata ?' „Iertati-ma totii', sopti artistul foamei ; nu-l intelese, insa, decit intendentul, care tinea urechea lipita de gratii. „Fireste, spuse acesta ducind degetul la frunte, pentru a explica astfel personalului starea artistului foamei, te iertam.' „Tot timpul am vrut sa admirati felul cum rabd de foame', spuse artistul foamei. „Chiar il si admiram', raspunse intendentul prevenitor. „Dar n-ar trebui s-o faceti', riposta artistul foamei. „Ei, atunci nu-l admiram, intoarse vorba intendentul , dar de ce sa nu-l admiram ?' „Fiindca trebuie sa rabd de foame, nu pot altfel', ingina artistul foamei. „Ia te uita, spuse intendentul, da e ce nu poti altfel ?' „Fiindca, murmura artistul foamei saltind capul si vorbind, cu buzele tuguiate ca pentru sarut, chiar la urechea intendentului, ca nu cumva sa se piarda vreun cuvint, fiindca n-am putut gasi mincarea care sa-mi placa. Daca as fi gasit-o, crede-ma ca n-as fi facut atita vilva, ci as fi mincat pe saturate ca tine si ca toti ceilalti.' Astea au fost ultimele cuvinte, iar in ochii lui stinsi mai licarea convingerea ferma, desi nu la fel de mindra ca altadata, ca tot continua sa flaminzeasca.

„Ei, acum faceti ordine !' spuse intendentul si-l ingropara pe artistul foamei cu paie cu tot. In cusca pusera insa o pantera tinara. Era o ade­varata inviorare, chiar si pentru cel mai insensi­bil spirit, sa vada aceasta fiara salbatica agitindu-se in cusca pustie de atita vreme. Nu-i lipsea nimic. Hrana care-i placea i-o aduceau paz­nicii fara sa stea prea mult pe ginduri; nu pa­rea sa simta nici macar lipsa libertatii ; acest trup nobil, inzestrat cu tot ce-i trebuia chiar si pentru a sfisia, facu impresia ca poarta si liber­tatea in el ; aceasta parea sa salasuiasca un­deva in dintii puternici ; iar bucuria de-a trai tisnea cu atit foc din gitlejul ei, incit spectato­rilor nu le era usor sa-i tina piept. Dar se stapineau, inconjurau cusca si nu voiau sa se clin­teasca din loc.