Don Juan de Michel Zevaco

Michel Zevaco

Don Juan

Editie originala: Michel Zévaco - Don Juan

Tallandier, Paris, 1952

Capitolul I.

Vocea

Totul s-a petrecut in seara zilei de 19 noiembrie 1539. Sa ne imaginam acest colt salbatic de pe malul spaniol al lui Bidassoa si tacerea adanca pe fondul careia se auzeau ultimele note ale fluierului unui pastor de capre ce se indrepta spre salasul sau. Sa amintim, de asemenea, grupul impresionant al celor douazeci de seniori aflati printre tufele de grozama, tepeni in armurile lor, iar pe marginea fluviului, singur, pe acest cavaler imbracat in catifea neagra, purtand pe piept insemnele ordinului Lana de aur si care arunca dincolo de granita priviri iscoditoare.

In intunericul ce cobora din Pirinei, parea de bronz.

Dar pe fundalul noptii, intr-un contrast surprinzator, aparea fata sa palida inconjurata de o barba scurta si stufoasa, o fata cu un suras inghetat pe gura-i nemiloasa, fata voluntara si indaratnica, de nepatruns, a imparatului Carol Quintul!

Facu un gest plin de furie si toata framantarea lui izbucni in vorbe pline de amaraciune. Spuse, pe un ton metalic:

- Deci, domnilor, nici in seara aceasta nu-l vom vedea pe comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigatoare de cand astept raspunsul regelui Francisc! Si in timpul asta flamanzii se organizeaza, flamanzii or sa ne scape, or sa-mi scape din mana ― dar, pe toti dracii, eu vreau

Deodata, se apleca: din departare se auzea glasul subtire al clopotului unei manastiri ce vestea rugaciunea de seara si el incepu sa murmure:

- Ave Maria, gratia plena Oh! mormai indreptandu-se, sa pot sa ma reped si sa cad asupra acestor mincinosi care vorbesc de libertate; sa le var ocara asta pe gat si sa transform in lac de sange tara asta a lor de rasculati, de la Gand pana la Liège! Da, dar trebuie sa sosesc la timp. Trebuie ca Francisc sa ma lase sa traversez Franta! Ulloa, Ulloa, oare ce vesti ai sa-mi aduci?

Mai ramase in asteptare putina vreme, apoi intorcandu-si calul, spuse:

- Spre casele noastre, domnilor. Nici in seara asta nu va sosi comandorul.

- Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar in acea clipa vocea podarului. Hei, hei!

Tresarira cu totii si se-ntoarsera din nou spre fluviu, auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din ceturi se ivi bacul cel mare pe care podarul il facea sa inainteze tragand de franghia intinsa intre cele doua maluri.

Pe puntea din fata, calare pe un cal vanjos, cu statura sa atletica inrosita de lumina unei torte, aparu don Sancho de Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe langa Francisc I!

Nelinistea arzatoare a imparatului izbucni:

- Un cuvant, Ulloa, unul singur: e Nu?

- Este DA, Sire!

Intr-o clipa, orice semn de framantare disparu de pe fata lui Carol Quintul.

- Fii binevenit, viteazul meu sol!

Dar fara indoiala ca din aceste cuvinte razbatea suflul razbunarii, caci un fior amenintator strabatu escorta, facand sa se auda clinchetul armurilor de otel si un strigat plin de furie se auzi in noapte:

- Moarte burghezilor din Flandra!

Comandorul cobori de pe bac si descaleca.

- Astept, spuse imparatul.

Ulloa isi recapata cu greutate sangele-rece si se inclina cu acel respect semet al granzilor de Spania.

- Sire, aveti cale libera. Puteti intra in Franta cu suita pe care o doriti si Maiestatea Sa regele va pregateste, pe unde veti trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge in Flandra, Sire, veti pasi pe un drum triumfal.

- Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc!

- Onoare regelui Francisc! intari escorta, asemenea unui cor antic.

- Si asta nu e totul. Pentru ca sa indeparteze din sufletul Maiestatii Voastre orice urma de neliniste, regele a trimis la Bayonne pe conetabilul de Montmorency, impreuna cu delfinul Henric si tanarul duce de Orleans; iar cand Maria Voastra va pasi pe pamantul Frantei, in acelasi timp cei doi fii ai regelui vor intra in Spania si vor fi ostatici pana cand veti fi ajuns intr-unul dintre orasele imperiului.

- Laudata fie Maica Domnului! exclama imparatul. Multumesc, Ulloa! Domnilor, maine vom trece Bidassoa si vom alerga intr-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. Cei doi printi vor ramane cu noi si vor fi tovarasii nostri de drum; nu vreau sa fiu mai putin marinimos. In ce te priveste, Ulloa, ai depasit sperantele mele Dar ce te framanta, comandorule?

- Sire, daca am putut sa duc la bun sfarsit solia cu care m-ati onorat, acest lucru se datoreaza unui brav si cinstit gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la curtea Frantei glasul dreptatii

- Venind din partea voastra, sunt cele mai frumoase cuvinte de lauda. Dar cine-i acest om inimos?

- Bine ati spus! Intr-adevar, un om de inima. Este contele Amauri de Loraydan.

- Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Acesti Loraydan ne-au fost, pe toate campurile de lupta, adversari de temut. Mi se pare ca un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au cazut multi dintre ai nostri sub loviturile sale.

- Cel despre care va vorbesc este fiul acelui Loraydan de la Pavia, in ciuda tineretii sale, este unul dintre consilierii cei mai ascultati ai regelui Francisc. In mare masura, lui i se datoreaza faptul ca puteti intra in Franta fara nici o conditie.

- Amauri de Loraydan. Bine. O sa-mi aduc aminte. Daca depinde numai de mine, norocul lui e ca si facut. Caci, nu numai ca voi vorbi despre el regelui Frantei asa cum se cuvine, dar eu insumi voi sti sa-l fac sa primeasca dovezile recunostintei mele.

- Imparatul ma, copleseste cu bunavointa sa, spuse adanc miscat Ulloa. As fi fericit, Sire, ca bunavointa pe care mi-o dovediti sa se rasfranga asupra lui Amauri de Loraydan, eu considerandu-ma in felul acesta pe deplin rasplatit.

- Eu nu inteleg astfel lucrurile, raspunse plin de gravitate Carol Quintul. Serviciul pe care l-ati adus imperiului este unul dintre acelea ce merita o stralucitoare recompensa publica. Dar parca aveti doi copii?

- Doua fete, Maiestate. Ele sunt viata mea.

- Nu-i asa ca sunt la varsta cand le trebuie o zestre? Si mi se spune ca sunt frumoase!

- Reyna-Christa are douazeci de ani si Leonor, optsprezece. In ce priveste frumusetea lor, Sire, la Sevilla li se spune: cei doi trandafiri din gradina Andaluziei.

- Bine, rosti imparatul. Gaseste-le soti vrednici de ele. La asemenea fete, trebuie o zestre princiara. Nu te ingrijora, Ulloa, statul le va inzestra.

Din escorta se auzi un murmur de admiratie. Ulloa se inclina emotionat si fericit:

- Sire, multumesc din adancul sufletului meu de parinte generoasei Voastre Maiestati. Cat despre soti pentru Reyna-Christa, alegerea mea e facuta fara consim-tamantul fetei mele. Pentru Leonor, Sire, daca imparatul nu are nimic impotriva

- Ei bine vorbeste fara teama.

- Atunci, Sire, poate Amauri de Loraydan dar este un francez!

- Dimpotriva! spuse cu caldura in glas Carol Quintul. Eu voi incheia aceasta casatorie. Ulloa! Ai cuvantul meu: Leonor, inzestrata de mine, se va marita cu Amauri de Loraydan. Iar in ce priveste viitorul acestui gentilom, voi avea eu grija.

- Sunt batran, Sire Daca mi se intampla o nenorocire

- Linistiti-va! Cum ajungem la Paris, voi aranja toate acestea. Si acum, la drum!

Dar chiar in acea clipa, Ulloa ridica ochii fixand un anume punct al cerului cu o privire cuprinsa de o spaima salbatica si care te ingrozea.

- Sire! Domnilor! Ascultati! gangavea el, cu o voce uscata si intretaiata ca in cosmarurile datorate febrei.

- Ulloa! Ulloa! Ce ti s-a intamplat?

- Frica, Sire! Acum stiu ce-i aceea frica! M-a cuprins frica!

Comandorul asculta sau parea ca asculta

- Sfarsit! spuse deodata, suspinand. S-a sfarsit Vocea vocea e moarta vocea a tacut! Cineva implora ajutorul meu si stiu cine ma cheama!

- Ei bine! Cine este? murmura Carol Quintul.

- Fata mea cea mare, Sire Reyna-Christa e cea care striga dupa ajutor!

- Dar, pe toti sfintii, copiii vostri sunt la Sevilla, la peste doua sute de leghe de aici!

- Poate parea de neinteles. Dar asa este!

Incet, don Sancho de Ulloa se inchina.

- Sire, sunt chemat. Se intampla o nenorocire in casa mea. Trebuie sa ma intorc la Sevilla fara a mai pierde nici o clipa. Binevoiasca Maiestatea Voastra sa-mi acorde un concediu!

- Concediu! Cand stiti bine cata nevoie am de dumneavoastra.

- Sire, aveti mila si indurare, lasati-ma sa ma duc in ajutorul copilului meu!

- Hm! mormai imparatul. Iata-l pe gloriosul supravietuitor de la Aversa si Pavia!

- Sire! Sire! Concediul meu! izbucni Ulloa plin de disperare.

Carol Quintul se indrepta dispretuitor.

- Concediul dumneavoastra? Il aveti! Dati fuga la Sevilla in timp ce noi ne grabim spre archebuzele flamande. Plecati! Nimic nu va obliga sa va expuneti viata, asa cum o facem noi, cei care n-am auzit decat o singura voce: pe cea a onoarei!

- Maiestate! Sangele acesta, pe care-l batjocoriti, s-a varsat pentru voi de douazeci de ori!

- Nu, nu, striga imparatul, pe Sfantul Iacob, n-am vrut sa te jignesc, Ulloa! Dar gandeste-te: suntem intr-un moment in care orice spaniol trebuie sa-si uite familia, parintii si copiii. Hotaraste-te tu insuti: te las sa alegi!

- Raman! In Franta sau in Flandra, Sire, daca va va ameninta vreo primejdie, se va sti ca Ulloa a fost la postul sau si ca a murit asa cum a trait: pentru gloria imperiului.

Se descoperi si, cu o voce teribila, striga:

- Traiasca imparatul!

Capitolul II.

Marturia comandorului

Ulloa nu si-a scris memoriile asa cum au facut-o unii militari din vremea sa, ca, de exemplu, Montluc. Insa printre hartiile si rapoartele sale cu privire la calatoria lui Carol Quintul si la conditiile in care s-ar putea incheia un tratat definitiv de pace cu Francisc I-ul, au fost gasite si numeroase notite personale, in cea mai mare parte scrise in franceza, datate si numerotate in buna randuiala. Pentru usurinta citirii, am adaptat putin textul, respectandu-l in esenta.

'19 noiembrie, ziua Sfintei Isabela intorcandu-ma de la Bayonne bucuros de fericita veste pe care i-o aduceam Maiestatii Sale si aflandu-ma cam la o jumatate de leghe de bacul de pe Bidassoa, fiind sanatos si cu mintea intreaga, am fost surprins cum, deodata si fara vreun motiv anume, m-a izbit ca o lovitura de palos o tristete apasatoare si m-am gandit ca mi-a sunat ceasul.

Mi-am oprit calul si, slava Domnului, am putut sa-mi dau seama ca sunt in putere si sanatos. Vazand ca ma prinde noaptea pe acest drum nenorocit, plin de gropi sapate de carele trase de boi si unde puteai sa-ti frangi oasele, am vrut sa-mi pun calul la galop intins; in momentul acela am auzit vocea.

Am incremenit pe loc, cuprins de groaza si o sudoare rece mi-a napadit tot trupul; am inteles din prima clipa ca nu este vocea unei fiinte vii. Era ca un biet vaiet care sovaia si nu stia daca va fi auzit. Am inteles ca ea cauta pe cineva dintre cei in viata. Sa ma ajute toti sfintii, caci eu eram acela!

Am auzit chemarea din nou, mai trista si mai slaba, pe cand coboram de pe bac.

A treia oara, vocea, aproape lipsita de putere, firava si venind de atat de departe parea ca isi da sfarsitul. Atunci am recunoscut-o si am crezut ca se prabuseste pamantul cu mine. Fata mea draga, intruchipare a mamei tale, iubita mea Christa, tu erai cea care ma chemai!

Daca Sfanta Fecioara ca Maiestatea Sa sa fi spus adevarul, ca tot ce s-a intamplat n-a fost decat o nalucire venind din marea oboseala adunata pe timpul indeplinirii acestei grele solii, Eu vreau, trebuie sa-l cred. Imparatul nu poate sa se insele.

Totusi, mi-am trimis, in goana, mare, scutierul la Sevilla. Diego este viteaz si viclean. Daca exista vreo primejdie, el va sti s-o dibuiasca si s-o indeparteze. Dar trebuie sa fac si mai mult decat atata. Daca preafericitul Sfant Francisc se va milostivi sa-mi apere copiii, ma leg sa dau cinci sute de caroli de aur manastirii inchinate lui, de langa palatul meu, acolo unde se afla mormantul parintilor mei si unde ma asteapta prea iubita mea sotie.

Fie ca Maica Domnului din Santa Jerusalem sa fie martora acestei spovedanii!”

Capitolul III.

Don Juan intra in scena

Strabatand spatiul si timpul, sa ne inchipuim acum ca ne gasim la Sevilla, in dimineata acelei zile cand comandorului Ulloa avea sa i se intample ciudatul fenomen pe care l-am relatat intocmai cum s-a petrecut. Suntem deci in dimineata zilei de 19 noiembrie 1539 si iata, inca dormindu-si somnul, stravechea resedinta a familiei Ulloa inconjurata pe toate laturile de o superba gradina, exceptie facand fatada care da in strada Atarazanas. Stelele incep sa se stinga si adierea zorilor se face simtita in aerul diafan. Totul e tacere, pace si blandete in atmosfera pura a Sevillei inca adormite.

In acea clipa minunata cand se nastea o noua zi, o usa din spatele palatului se deschise si ea si el ii trecura pragul, mergand agale in pasul usor al indragostitilor, tinandu-se de mana.

Fata era, intr-adevar, de o nobila frumusete si avea un trup armonios; dar ceea ce te impresiona la ea, starnindu-ti admiratia, era fata-i luminata de iubire, de acea dragoste nemarginita ce se simtea in glas, in gesturi, in toata fiinta ei iubirea vesnica si curata te facea sa stralucesti, o Christa!

Iar tu, Juan Tenorio, don Juan, paseai c-o incredere fara margini, de parca toata lumea era a ta.

- Departe de mine gandul sa ma caiesc, spunea Reyna-Christa. Cum as putea? Ai venit, Juan si mi-ai rapit inima. Sa-mi para rau pentru asta?

- Nici nu trebuie, vezi bine. Si adica de ce ai avea remuscari?

- Dar tata? suspina ea, cutremurata de un fior.

- Tatal tau? Ei bine, tatal tau va rosti chiar de fata cu mine: 'Ai facut bine, draga Christa, ca te-ai indragostit de bunul Tenorio, care te iubeste atat de mult!'

- Chiar asa sa fie? zise ea cu inima frematand. Oare Sancho Ulloa nu va muri fiindca i-am dezonorat numele?

- Cum adica l-ai dezonorat? Cred ca numele de Tenorio este egal cu cel de Ulloa prin vechime si stralucirea faptelor!

- Dar nu-i vorba despre asta, iubitul meu Juan. Am pacatuit. Si stii bine ca lucrul acesta-i o crima!

- Ce copil esti! Vai si cum tremuri!

- Mi-e frica, murmura ea gata sa lesine.

Atunci el o cuprinse in brate, imbarbatand-o cu sarutarile sale.

- Ce frumoasa esti! Intr-adevar, esti un copil! Ei bine, asculta-ma: il cunosti pe bunul parinte franciscan, reverendul Dominique? L-am convins pe acest demn calugar si el a consimtit, ca maine ei bine, maine sa ne uneasca prin casatorie. Hai! Ce zici de asta? Ei poftim! Iat-o ca plange!

- Maine! O, dragul meu Juan, ce bun esti ca ai mila de mine! Maine spui? Ce zi blagoslovita va fi maine! Ma voi naste pentru a doua oara!

- Dar stai dar linisteste-te! zise el razand. Maine, la orele amiezii, in capela Sfantului Francisc, acest sfant atat de respectat de batranul tau tata, vei deveni sotia mea in fata oamenilor, asa cum esti de pe acum in fata lui Dumnezeu

- Maine! Vai, Doamne! Dar nu vom avea timp sa pregatim totul de astazi pana maine! striga ea razand printre lacrimi. Unde-o sa gasim martori? Te-ai gandit la asta, dragul meu Juan? Ne trebuie martori

- Cand te vor vedea, le voi spune: iata, domnilor, Juan Tenorio se casatoreste cu cea mai nobila, cu cea mai pura, cu cea mai frumoasa fiinta!

- Dar cine sunt? intreba Christa cu o nerabdare adorabila.

- Rodrigue Canniedo, fiul senesalului; Luis, senior de Zafra; Fernand, conte de Girenna; don Inigo de Veladar. Cele mai frumoase patru nume din Sevilla. Nebunii astia vor sa ma sarbatoreasca astazi, asa ca, la ora unu, voi lua masa cu ei la Canniedo.

- Iar eu vreau, spuse ea, ca doica mea, buna mea Nina, sa fie si ea de fata maine. Ca si dona Elvira, guvernanta. Si, bineinteles, draga mea Leonor! Canniedo ne e var, asa ca sunt bucuroasa ca o sa fie de fata si el la cununia noastra.

La numele de Leonor, Juan Tenorio tresarise.

- Din pricina asta l-am si ales primul pe Rodrigue. Ei, iata, in sfarsit am s-o cunosc pe scumpa ta Leonor! Nu stiu cum se face, dar n-am putut-o vedea pana acum! Dupa cate spui tu, trebuie sa fie atat de amabila si de frumoasa!

Juan Tenorio plecase capul, parand ca mediteaza.

- La ce te gandesti, dragul meu Juan, spune-mi la ce te gandesti!

- In ceea ce-l priveste pe tatal tau, iata ce-am hotarat: maine, dupa ceremonie, voi incaleca calarind zi si noapte, cat ma vor tine puterile, pana cand il voi intalni pe Sancho de Ulloa.

- Sa ne despartim pentru atata vreme! rosti ea. Ce durere pentru tine, dragul meu Juan! Ca si pentru mine, de altfel! Dar te inteleg. Dumnezeu sa te aiba in paza si sa te ajute sa gasesti cuvintele potrivite!

Ajunsera la o portita ascunsa in zidul ce imprejmuia gradina si care dadea intr-o straduta. Don Juan se opri si-i spuse:

- Deci, m-ai inteles? Dupa ce voi sta catava vreme in preajma lui Ulloa, ma va indragi, sunt sigur de asta; n-o sa se mai poata lipsi de mine. Si-atunci ii voi marturisi totul: dragostea noastra, pacatul nostru, casatoria noastra. Ingenunchind inaintea lui, ii voi spune: 'Nobile senior, nu vreti sa stergeti pacatul binecuvantandu-va fiul?' Si-o sa ne ierte.

Don Juan nu mintea.

Chiar asa gandise si era hotarat sa-si indeplineasca planul.

Capitolul IV.

Peste palat cade trasnetul

Orologiul din camera de lucru, ale carei ferestre, trei la numar, dadeau pe strada las Ataranazas, batu orele unsprezece.

Intr-un colt al camerei, dona Elvira, asezata pe un taburet de lemn incrustat cu sidef, intorcea una cate una paginile cartii sale de rugaciuni miscand din buze, desi nu stia sa citeasca.

Stand pe pervazul ferestrei din mijloc, la umbra jaluzelei lasate, Christa manuia vartelnita.

'Inca o ora si totul se va sfarsi Trebuie ca pana atunci sa-i spun totul Leonorei Trebuie Nu vreau sa las sa treaca mai mult Doamne, da-mi curajul sa-ndraznesc!'

Eseu: Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici - caracterizarea lui Ghita, caracterizarea lui Ion Document online: Opera celebra a lui J. Locke

Asezata la o masa, Leonor se chinuia sa umple o foaie mare de pergament cu o scriitura stangace.

- Sfanta Fecioara! Cum faci tu de scrii o scrisoare in mai putin de doua ore, inteleapta mea Christa? Mie imi trebuie trei zile si nu gasesc decat niste biete cuvinte pe care sa i le trimit iubitului nostru tata!

- Asculta, Leonor, vino langa mine, murmura Christa. In curand o sa treaca cineva pe strada cineva pe care as vrea sa-l vezi

- Cand? striga Leonor.

- Cam intr-o jumatate de ora, raspunse Christa.

- Si cine anume, surioara draga, cine altul daca nu acel frumos gentilom care, de o luna incoace, in fiecare zi, la orele pranzului, trece agale si-si ridica ochii spre aceasta fereastra? Ah, te uimesc? Dar eu am bagat de seama imediat!

- Spui c-ai vazut totul? balbai Christa inspaimantata.

- Fara indoiala Si iata ca-n sfarsit vrei sa te destainui! Asadar il iubesti? Stii deci cine e? De unde sti? Spune! Vorbeste, scumpa mea Christa, spune-mi totul despre dragostea ta, intrucat mama noastra nu mai traieste, iar tatal nostru e departe

- E o clipa ingrozitoare, dar trebuie sa trec prin asta, Leonor, asa ca-ti voi marturisi intreaga mea taina

- Vai, cum tremuri! Lasa, nu-mi spune nimic! Leonor te iubeste atat de mult incat vrea sa-ti aline suferinta chiar si fara sa doreasca a o cunoaste.

- Trebuie sa-ti spun totul, draga mea Leonor! Ah, iat-o pe Nina! Vino, Nina. Vino si tu, Elvira. Asezati-va. Elvira, m-ai vazut cand m-am nascut si atat cat a tinut de tine, mi-ai fost ca o mama. Nina, imi stii, inca din copilarie, toate gandurile. Iar tu, Leonor, esti, in inima mea, luceafarul din cer. In lipsa tatalui nostru, voi sunteti familia mea si trebuie sa ma ascultati

Spaima de care era cuprinsa o parasi si chipul i se lumina.

- Maine, in capela Sfantului Francisc, toate trei veti fi martore la cel mai mare eveniment din viata mea

Christa ridica privirea spre orologiu si zambi; peste cateva minute avea sa fie ora douasprezece! Dintr-o toana de indragostita, voise ca marturisirea-i solemna sa fie facuta in acelasi timp cu trecerea lui Juan pe sub acea fereastra Cu pieptul palpitand si cu o nota de sinceritate mandra in glas, ea incepu:

- E o poveste pe care abia de-o cred eu insumi. Iata dar Eu nu: inainte de toate, sa vorbim despre el! Mai intai trebuie sa stiti ca numele lui e don Juan Tenorio

In clipa aceea usa camerei se deschise si intendentul palatului se ivi in prag, spunand:

- I se solicita domnisoarei Christa de Ulloa, favoarea unei neintarziate intrevederi de catre dona Silvia, SOTIA PREA NOBILULUI JUAN TENORIO.

Stirea o lovi pe Christa ca un trasnet groaznic, drept in inima, iar in cap i se parea ca-i bate un clopot, si, printre dangatele sale de bronz, nu distingea decat aceste cuvinte: Sotia lui Juan Tenorio! Sotia lui Juan Tenorio! Sotia lui Juan Tenorio!

Groaza puse stapanire pe ea, o vazu Leonor cea atat de blonda intr-un nor de foc si, intrand pe usa, aceasta aratare neagra, acest spectru imbracat in doliu moartea! sotia care venea se apropia se oprea in fata ei.

- Nu exista doi Juan Tenorio! rosti rar dona Silvia.

Cu o irezistibila blandete, o indeparta pe Leonor din calea ei.

- Daca mai exista vreo indoiala, ea are sa fie spulberata curand, caci iata a sosit ora douasprezece. Este ora la care, zi de zi, don Juan trece pe sub ferestrele ei Priviti vedeti? Iata-l! Christa de Ulloa, il recunoasteti pe cel pe care maine, in capela Sfantului Francisc, ar trebui sa-l luati de barbat?

Juan Tenorio trecea pe strada. Mergea cu un pas usor, plin de gratie, stralucind de tinerete si de viata

- Eu il recunosc, incheie dona Silvia. El este cel cu care m-am cununat acum un an in biserica Santa Maria din Granada.

Leonor isi ascunse fata-n palme. Elvira scoase un strigat si o lua la fuga fara sa-si dea seama. Nina cazu in genunchi si incepu sa se roage.

'Sotia lui Juan Tenorio! Sotia lui Juan Tenorio!' plangea clopotul in capul Christei inlemnite.

Don Juan nu se mai vedea

Leonor simti o atingere pe brat. Deschise ochii si-o vazu pe dona Silvia intinzandu-i un pergament.

Autentificat prin sigiliul arhidiaconului de la Santa Maria si purtand semnaturile a sapte gentilomi din Granada, pergamentul era actul de casatorie al lui don Juan Tenorio cu Silvia Flavilla, contesa de Oritza, cununie celebrata in intimitate inaintea altarului Sfantului Petru, in ziua de 15 octombrie a anului 1538.

Leonor pleca fruntea invinsa. Lasa sa-i cada din mainile tremurande, foaia de pergament.

Atunci, cu un gest plin de noblete, dona Silvia isi ridica valul de pe fata.

- N-am venit aici sa ma apar pe mine nici pe dumneavoastra, Christa de Ulloa ci pe el! Pe el am vrut sa-l apar sa-l feresc de pacatul pe care l-ar fi facut maine de suferintele ce l-ar pandi in lumea asta si de pedeapsa eterna ce i s-ar pregati in cealalta

Se opri. Apoi, cu un suras inspaimantator, prin care razbatea atat nefericirea cat si dragostea ei da, dragostea, netarmurita din inima-i plina de suferinta incheie:

- Acum e salvat Adio, Christa de Ulloa! Iarta-l, asa cum il iert si eu!

Lasa sa-i cada valul pe fata si o porni incet spre usa. Ajunsa acolo, se intoarse o clipa. Si, curios lucru: nu spre Christa, ci spre Leonor isi indrepta privirea incarcata de o apriga curiozitate apoi disparu.

Cu un dangat de moarte, neinduratorul clopot din capul Christei incremenite repeta fara incetare:

'Sotia lui Juan Tenorio! Sotia lui Juan Tenorio! Sotia lui Juan Tenorio!”

Capitolul V.

Moartea Christei

Era ora doua De la amiaza, din clipa in care se intamplase nenorocirea, Christa nu scosese o vorba, nu facuse nici un gest, nu suspinase, nu-i cursese nici macar o lacrima.

Statea intinsa pe pat, nemiscata, cu ochii larg deschisi. Privea cu o totala nepasare la numeroasele chipuri necunoscute ce se miscau in jurul ei, aparand si disparand cu aceeasi repeziciune, unele pline de lacrimi, altele avand un suras silit ciudat.

In aceasta multime care, clipa de clipa, se schimba intruna, nu se mira sa-i vada pe tatal si mama sa stand de vorba cu insufletire. Le vorbi si ei nu-i raspunsera. Fu cuprinsa o usoara ciuda, dar atentia ii fu atrasa de un grup de fete care dansau.

La intervale regulate, auzea loviturile unui tun ca in ziua de sarbatoare a Sfintei Taine; se gandi c-ar trebui sa se ridice pentru a urma procesiunea si vru sa-i spuna lucrul asta Leonorei, pe care o vedea aplecata asupra ei; dar se ingrozi de spaima de pe chipul atat de drag, asa ca tacu.

Mama sa iesi facandu-i un semn pe care nu-l intelese, si, imediat, o femeie imbracata in doliu striga cu un glas rasunator:

- Sa vina mireasa!

Pentru scurt timp, fu cuprinsa de mila, apoi se stradui sa priceapa ce spunea Amazyl, vestitul doctor maur:

- Ma simt obligat sa va spun, Leonor de Ulloa, crudul adevar, caci poate numai dumneavoastra iata acesta-i: trebuie sa planga. E singurul lucru ce-ar mai putea-o salva incearca, biata mea copila fa-o sa planga si poate ca

Ceata devenea tot mai deasa. Christa simti cum incepe sa coboare, caderea precipitandu-se din ce in ce mai mult. Zgomotele se-ndepartara si nu se mai auzea decat sfasietoarea rugaciune a Leonorei, ale carei suspine si rugaminti abia le mai putea percepe. Cu ultimele simtiri, se lasa prada disperarii:

'Vai cum mai plange, Dumnezeule atotputernic! Da, plangi, plangi, prea iubita mea Leonor, caci lacrimile te vor salva, plangi pe fruntea mea dezonorata, pe taina buzelor mele, plangi peste ochii mei fara lacrimi, peste trandafirul ofilit din gradina ta plangi, caci mie nu mi-e ingaduit asta plangi, fiindca niciodata, dar niciodata eu nu voi mai plange o, iubita Leonor, o, ingeri! O, maine fericit, binecuvantat de Dumnezeu o, blanda aurora'

Fara indoiala, ati fost cuprinsi de mila, voi arhangheli si tu Natura neinduplecata, caci, pe cand sunau orele trei, mainile sale se unira cu incetul, un suspin slab facu sa-i tresalte pieptul si ultimul sau suras isi lua zborul

In timp ce o luau de-acolo pe Leonor si intregul palat era prada vaietelor, din ochii morti ai Christei incepura sa picure, pe obrajii ca niste petale de crin, lacrimile asemenea unor diamante pure. Erau lacrimile rusinii blestemate pe care mandria a impiedicat-o sa le verse in viata.

Capitolul VI.

Pranzul vesel oferit de cei patru martori

Trecuse de ora patru si petrecerea data in cinstea lui Juan Tenorio se apropia de sfarsit. Se sarbatorea ultima zi a aventuroasei sale independente si renuntarea lui la hegemonia regatului amorului, lucru pe care nimeni nu se gandise vreodata sa i-l conteste.

- Rodrigue, spuse don Juan, cel care a alcatuit nemaipomenita lista de bucate a acestui festin este un adevarat artist! Trebuie sa-l chemi incoace, colanul meu de aur ii apartine!

- Gresesti, ii raspunse Canniedo. Crezi c-am fi lasat in grija altcuiva alcatuirea programului unei asemenea zile, mai ales cand era vorba de tine?

- Deci beau in cinstea geniului tau, Rodrigue! Poti fi mandru: ai reusit sa-l uimesti pe don Juan!

- N-ai ghicit, ii raspunse Canniedo. Sa stabilim adevarul: nobilii mei confrati nu m-ar fi lasat sa ma zbat de unul singur; petrecerea este opera noastra comuna nu-i asa, domnilor?

- Se spune, Juan, vorbi Zirenna, ca ai fi alcatuit o lista nemaipomenita, in care stau alaturi, fara pic de gelozie, nobile doamne, femei din popor si burghezie, amestecandu-se la intamplare navareze, madrilene, andaluze!

- Lista exista. E adevarat, dar Juan o tine ascunsa intr-o mobila cu un sertar secret.

- Juan, daca nu ne dai lista, arata-ne macar faimoasa mobila!

Don Juan isi duse mana la inima, zicand:

- Iat-o!

Tresarira cu totii. Cei patru se uitara unul la altul nedumeriti si dintr-o data izbucnira in hohote de ras.

- Juan! Juan! Deci ar trebui sa-ti deschidem inima ca sa putem citi lista?

- Nu! Nu! Juan o sa ne spuna numele!

- Numele? le raspunse don Juan. Ele stins de mult in eterna uitare. Acum nu mai este vorba de fiinte vii, ci numai de chipurile lor dragi ele vor exista atata vreme cat voi trai eu insumi.

- Spune-ne macar cate sunt! Se vorbeste ca numarul lor este fantastic!

- Da, da, Juan! Zi-ne numarul lor adevarat!

- Liniste! striga Canniedo. O sa-l aflati!

Atinse un clopotel si, indata, muzica se transforma intr-o ritornela, ce parea ca ingana un fel de planset. Invizibila ca si orchestra, vocea plina de pasiune a unei femei incepu sa cante:

-  Om fi zece, om fi douazeci ― cele pe care le-a urmarit in serile caldute ― care l-am vazut ingenunchind ― care i-am auzit juramintele? ― Nebune fericite, imbatate de amorul sau ― om fi zece, om fi douazeci?

-  Om fi o suta, om fi o mie ― cele batjocorite si parasite ― care ne cercetam in van inima. ― Nu mai aflam in ea nici o lacrima! ― Nebune funebre, spectre ale amorului sau. ― Daca ne-ar numara, suntem o mie

Don Juan, cu fata ascunsa in maini, asculta coplesit de accentele din glasul cantaretei, parca fermecat, in timp ce lacrimi ii picurau printre degete si un suras vag batjocoritor ii flutura pe buze.

Il surprinse linistea care se lasase deodata in incapere, o liniste inspaimantatoare. Ridica capul si-i vazu pe cei patru seniori, drepti in fata, lui si care-l atinteau cu privirile lor. Simti cum il trece un fior.

- Sunt o mie, rosti Canniedo. Chiar tu o spui mereu, Juan. O mie, si nu  sunt de-ajuns. Fii sigur ca mai este o amanta demna de tine si care-ti lipsea de pe lista. Pe lume, nu exista un nume mai ilustru ca al ei.

- Se numeste moartea! rostira intr-un glas ceilalti trei.

In acel moment, draperiile de la fereastra aflata in spatele lui don Juan se umflara ca si cand cineva, ascuns acolo, le-ar fi indepartat in timp ce mergea dar, in realitate, nu sufla nici o adiere, iar fereastra era inchisa.

Cei cinci convivi, furati de tragismul clipelor pe care le traiau, n-au dat atentie acestui fenomen, veritabil semn al draperiilor, care, incet, revenira la pozitia lor obisnuita.

Canniedo se ridica, intunecat la fata si rosti:

- Cand comandorul de Ulloa se va intoarce la Sevilla si ma va intreba, eu, ruda lui, trebuie sa-i pot raspunde. Ii voi spune: 'N-am vegheat cum se cuvenea, sau am vegheat cand era prea tarziu Dar trebuie sa ma iertati, caci v-am spalat onoarea.' Si poate Christa va uita greseala facuta si amintirea ta, cand toate acestea vor fi pecetluite de piatra de pe mormantul tau Beau pentru tine, Juan Tenorio, si-ti spun adio!

Ridica cupa, golind-o dintr-o sorbitura si, tragand pumnalul din teaca, si-l infipse in masa, in dreptul sau.

Don Juan incrucisa bratele, zicand:

- Christa sa ma uite! Ei asta-i, Rodrigue! Cand tu vei inchide mormantul, eu voi fi si mai viu in inima ei!

Veladar se ridica si vorbi:

- Ca aliat al familiei de Oritza, o reprezint aici pe dona Silvia, sotia ta, Juan! Cred ca asta ti-e de-ajuns. Beau deci pentru tine, Tenorio, si-ti spun adio!

- Inigo, draga Inigo, striga don Juan, te lauzi! Tu nu te reprezinti decat pe tine si nu pe Silvia mea, care ar veni in fuga langa mine, daca ar sti ca tu ma vei ucide!

Marchizul de Veladar isi scoase pumnalul si fu gata sa loveasca, dar se stapani si-l infipse cu putere in tablia mesei, langa cel al lui Canniedo.

Zafra se ridica la randul sau si zise:

- Ma aflu aici in numele fratelui meu Carlos, mort pe loc la citirea unei scrisori pe care i-ai trimis-o sotiei sale. Sa-i fie tarana usoara acelei nefericite, moarta si ea, dupa aceea, de rusinea pricinuita de propria-i tradare! Cred ca nu-mi vei nega dreptul de a vorbi in numele lor? Beau deci pentru tine, Juan, si-ti spun adio!

Goli cupa si-si infipse pumnalul cu lama lunga alaturi de celelalte doua.

Don Juan isi sterse cei cativa stropi de sudoare care-i imbrobonisera fruntea si apoi striga:

- Draga Luis, ai tot dreptul sa ma injunghii, dar sa nu-mi spui ca Laurei i-a fost scarba de dragostea mea. In privinta asta, Zafra, jur ca te-nseli!

Girenna se ridica. Era un gentilom frumos, in plina tinerete. Rosti, cu un soi de blandete in glas:

- Domnilor, nu se poate sa nu stiti ca, in urma cu doua luni, logodnica mea s-a calugarit, in ciuda tuturor rugamintilor mele si ale familiei sale. Aflati ca acum trei zile, am primit vestea ca Rosa e pe moarte. Asa am aflat, in sfarsit, de ce se inmormantase de vie o stii si tu, Juan Tenorio. Dar ceea ce nu stii e ca am jurat s-o razbun pe Rosa o copila de saptesprezece ani Si eu beau, deci, pentru tine, Juan, si-ti spun adio!

- Omoara-ma, omoara-ma! striga don Juan suspinand. Dar nu spune ca Rosa ti-ar fi putut cere sa o razbuni facandu-mi vreun rau, caci lucrul asta nu-l cred si daca spui ca-i asa, te contrazic!

Contele de Girenna trase cu incetul pumnalul din teaca si-l infipse langa celelalte trei.

Pumnalele implantate in tablia mesei aratau ca niste cruci, in fata carora cei patru seniori se inchinara si-si plecara genunchiul, apoi, ridicandu-se, isi stransera mainile pecetluind astfel hotararea lor ferma.

- Deci, suntem de acord? spuse atunci Canniedo.

- De acord! raspunsera ceilalti trei.

- Juan, relua Canniedo, semeni prea multa nefericire in calea ta. Trebuie sa intelegi ca asta nu mai poate dura. Deci, te vom omori Ai de gand sa te aperi?

- Pana la ultima suflare! raspunse don Juan. Beau pentru voi, iubiti seniori ― si umplandu-si singur cupa, o goli incet, savurandu-i, cu dragoste, continutul. Iata si pumnalul meu, credinciosul meu pumnal, faurit intime pentru mine la Milano, de faimosul Negroli in persoana!

Si-l infipse in masa, in fata celorlalte.

- Face singur cat toate cele patru care-i stau in fata. Atacati, dragi prieteni, atacati cu voinicie si veti vedea cum stie sa-si apere visul Juan Tenorio!

- Bine! rosti Canniedo. Asa va fi. Poti sa mori linistit. Si acum, apara-te, Juan Tenorio, caci te atacam!

Isi smulsera pumnalele din tablia mesei, iar don Juan il apuca pe al sau.

Canniedo si Girenna inaintara ocolind masa prin stanga. Veladar si Zafra facura aceeasi miscare prin dreapta.

Juan Tenorio se dadu inapoi pana intalni peretele, de care se sprijini. Cu pumnalul pregatit, astepta plin de incordare atacul. Fata ii era ingrozitor de palida si picaturi mari de sudoare ii cadeau de pe frunte pe maini.

Cei patru se stransera in mijlocul odaii.

Si deodata pornira

Dar uluirea ii impietri! In spatele lor se auzi un zgomot puternic de sticlarie sparta. Pahare, cristale, totul se prefacea in tandari! Farfuriile, canile se ciocneau! Tot ce era pe masa se clatina, se rostogolea, cazand la pamant!

Ca la un semn, se rasucira si vazura, toti patru, cu ochii holbati de groaza, masa care se ridica!

Stateau acolo, ingramaditi unul intr-altul, langa usa, cu parul maciuca si cu fetele schimonosite de spaima, privind cu ochi de nebuni cand masa, cand pe Juan Tenorio, care incremenise cu spatele proptit de zid si arata ca un spectru datorita groazei ce-l cuprinsese. Si deodata

Masa! Masa tresare, freamata, se clatina, prinde viata si de undeva din ea, nici deasupra, nici dedesubt, ci chiar din inauntrul ei, se aud lovituri. Bataile erau, pe rand, cand scurte, cand repezi, slabe sau puternice! Si apoi cu o scuturatura, masa se puse in miscare si incepu sa inainteze intr-o dunga, asemenea unui crab urias inainta venea fugea

Masa se napustea peste don Juan!

Ingramaditi in usa, cei patru luptau cu disperare, printre gemete, suspine si cuvinte fara sir, ajutandu-se de umeri, coate, picioare, sa iasa de acolo. Cu mare greutate au reusit sa scape de misterul diavolesc, din sala stapanita de demoni, din palatul blestemat! ajungand in strada si de acolo in biserica Refugium peccatorum, unde au fost gasiti zacand fara cunostinta in preajma altarului principal .

Abia o luna mai tarziu, scapati din ghearele febrei si vindecati de spaima prin care au trecut, au putut sa povesteasca incredibila intamplare. Si totusi a trebuit sa li se dea crezare: cercetati pe rand de catre Inchizitie, au spus toti acelasi lucru, dand aceleasi amanunte, asa cum aveau s-o dovedeasca procesele verbale intocmite cu acest prilej.

Ca urmare a marturiei lor, masa a fost arsa de catre calau, in timpul unei ceremoni solemne, iar casa lui Canniedo, daramata pana la temelie. Pe locul ramas, asa cum hotarase sentinta tribunalului Sfantului Oficiu, a fost ridicat pe cheltuiala celor patru, un monument pentru izbavirea pacatelor.

Don Juan Tenorio disparuse.

Niciodata n-a mai fost vazut in Sevilla.

Multa vreme, chiar multa vreme dupa aceasta intamplare, oamenii se inchinau strabatuti de fiori, cand treceau prin fata monumentului si, din tata-n fiu, repetau:

- Aici e locul unde se gasea masa pe care don Juan a semnat pactul cu diavolul

Capitolul VII.

Capela manastirii franciscanilor

Trecuse o saptamana de la cele intamplate ― Canniedo, Zafra, Veladar si Girenna se aflau inca in plin delir ― o saptamana de la moartea Christei de Ulloa.

Intr-una din curtile palatului, doi scutieri voinici inarmati pana in dinti, calari pe niste cai puternici asteptau, inconjurati de ofiteri care dadeau fiecare un ultim ordin, o ultima dispozitie.

Deodata, toate capetele se descoperira: insotita de intendent, de guvernanta si de cativa ofiteri, isi facu aparitia pe peronul casei Leonor de Ulloa.

- Va rog pe toti, rosti tremurand intendentul, va rog pe toti sa va amintiti c-a fost impotriva vointei mele, chiar impotriva vointei monseniorului senesal.

- Linistiti-va, ii spuse Leonor cu blandete. Nu trebuie sa-l instiintam pe comandorul de Ulloa nici prin scris, nici printr-un mesager. Trebuie ca eu insumi Dumnezeu sa-mi ajute sa gasesc cuvintele potrivite care, fara sa-l ucida, sa-i dea tatalui meu vestea

Pieptu-i palpita. Vocea i se stinse

- Dar, in numele cerului, macar o escorta!

- Trebuie sa ma grabesc. Fiti linistiti cu totii. Stiu cat de viteji sunt cei doi insotitori ai mei, si-apoi il am si pe bravul meu Moreno, rosti ea mangaind pe frunte calutul sau spaniol. Vai, Reno, de data asta nu-i vorba de o cavalcada pe malul Guadalquivirului! Si-acum, sa mergem; asteptati-ma aici. Vino, Elvira

Se indrepta spre una din iesiri, ce dadea in drumul spre los Anjeles si care despartea palatul de manastirea franciscanilor. Toti inclinara capul si se auzira soptind: Sembla una reyna hermosa

N-aveai decat sa treci drumul, mai intotdeauna pustiu si intrai in capela Sfantului Francisc.

Elvira se opri in fata stranelor si incepu sa faca matanii.

Leonor trecu balustrada si ocoli altarul.

Acolo, sub absida, se afla subterana unde-si dormeau somnul de veci raposatii familiei Ulloa. Se incepuse gravarea unei noi inscriptii dar nu era terminata si uneltele ramase acolo in asteptarea mesterului care trebuia sa mantuie treaba inceputa dovedeau ca inca un suflet coborase in noapte Se putea citi:

Anul 1539, in ziua de 19 noiembrie,

in al douazecilea an de viata

preacurata si preabinecredincioasa

REYNA-CHRIS

La vederea uneltelor risipite pe dala de piatra, a inscriptiei neterminate, a numelui trunchiat ca o viata franta, Leonor nu se mai putu stapani si, cazand in genunchi, cu capul in maini, izbucni intr-un plans sfasietor.

La cativa pasi in spatele ei, in picioare, don Juan Tenorio o privea

La inceput fusese la fel de ingrozit si inspaimantat ca si ceilalti patru. Dar poate ca vitalitatea lui si scepticismul sau de nezdruncinat l-au facut sa scape mai usor din ghearele delirului: in a patra zi, febra pierduse batalia, iar in cea de a sasea, era pe picioare.

Ce se intamplase in timpul cat a zacut? Christa trebuie ca a venit la capela Sfantului Francisc. Oare ce-a putut sa-si inchipuie ea? Si el ce-ar putea sa-i spuna? Alunga, pur si simplu, din minte intrebarea. Nu vroia sa caute acum lamuririle pe care urma sa i le dea.

Multumit ca si-a scos din minte toate gandurile acestea ce-i stateau pe suflet, cazu intr-un somn fara vise. A doua zi, se scula plin de vigoare si de voie buna, sigur de norocul lui in viata si incepu, de dis-de-dimineata, sa dea tarcoale palatului Ulloa.

Era poate pentru a zecea oara cand, cu rabdare, strabatea straduta Escrimidor si ajungea in drumul ce ducea la los Anjeles, fiind sigur ca se va ivi un prilej de a vorbi cu Christa Christa! Caci doar pentru ea se-nvartea pe aici, asa-si spunea si credea ce-si spune Si deodata o zari pe Leonor.

N-o cunostea. Dar o recunoscu imediat Ea era!

Aproape fara sa-si dea seama, se trezi in capela fara alt motiv decat acela ca acolo se afla ea: Leonor! Privi in jur, cantarind situatia, cu un ochi de maestru. Nimeni in biserica ― doar acolo, in fund, o forma neagra cufundata in rugaciune: vreo vaduva, fara indoiala, nu conta. Numai guvernanta, aflata intr-o strana, trebuia ocolita. In punctul cel mai departat de dona Elvira, pasi ca un fulger dincolo de bariera altarului O clipa mai tarziu, ochii sai lacomi o priveau pe Leonor Incepu sa ingaime:

- Cum? Eu am fost oare acela care am putut spune altei fiinte decat ea: Te iubesc? Nu, nu, buzele mele au mintit, gura mea a pacatuit, caci iat-o, in sfarsit, iat-o pe aceea pe care o cauta inima mea, dragostea mea nelinistita! Ea e! Cat de mult o iubesc! Si niciodata n-am incetat s-o iubesc cu patima!

Nu vedea ca Leonor plangea

Deodata, fata avu senzatia apasatoare ca e spionata. Nelinistea care a cuprins-o o facu sa se-ntoarca si sa sara in picioare in timp ce ei ingenunchea incetisor!

Se uita la el

Ametit, el inchise ochii, dar ii redeschise in aceeasi clipa sorbind-o cu nesat din priviri. Ea vru sa plece, insa se opri. I se parea c-ar fi o noua insulta adusa numelui Ulloa daca l-ar parasi pe acest om fara sa-i spuna o vorba care sa-l infiereze, sa-i arate cat e de nemernic! Cauta in zadar in mintea ei, printre valmasagul de ganduri cuvintele in stare sa infatiseze cumplita ura care o stapanea si care o facea sa vibreze precum corzile prea intinse ale unei lire Nemaiputandu-se stapani, facu un pas inainte El intinse bratele!

Ea vazu gestul! Si acest gest declansa totul.

Vorbea fara sa stie ce zice. Isi auzea cuvintele ca pe niste sunete, avand senzatia ca buzele-i devenisera instrumentele supuse ale unei inteligente pe care n-o mai putea stapani. Dar undeva, in adancul fiintei sale, ceva veghea ca ea sa rosteasca vorbele potrivite la ceea ce vroia sa spuna.

- Juan Tenorio, esti condamnat. Disperat, blestemat, vei muri de mana lui Ulloa de mana de gheata a tatalui Christei sugrumat de comandor

Don Juan se ridica dintr-o saritura si vru sa se repeada spre Leonor Si atunci cineva il prinse cu tarie de brat era forma aceea neagra pe care o zarise in fundul capelei Silvia! Sotia lui!

- Cand oare vei inceta sa duci viata asta de inselator si mincinos? Am sa te urmaresc mereu. Oriunde vei fi tu, voi fi si eu. Nu ma crezi? Atunci afla ca de sase luni, am tesut o plasa in jurul tau si iti stiu orice miscare. Iti cunosc toate aventurile si fiecare dintre ele a fost ca un pumnal infipt in inima mea. Multa vreme am crezut ca, odata si-odata, te va cuprinde sila. Dar acum, e prea mult. Eu am prevenit-o pe Christa de Ulloa! Eu i-am dezvaluit totul lui Veladar! Lui Zafra! Lui Canniedo! Da, eu! Tot ce-mi pare rau e ca am inceput prea tarziu, dar acum nu ma voi mai opri. Te afli pe marginea prapastiei Si eu te voi impiedica sa te rostogolesti in ea, salvand atatea nefericite pe care tu le arunci in bratele disperarii! Ucide-ma, daca vrei sa scapi de mine! Sau, daca n-o faci, atunci opreste-te, Juan, opreste-te! Nu mai chinui o inima care nu stie daca va mai gasi puterea sa mai poata suferi!

Cand ea tacu, el izbucni intr-un hohot de ras proaspat si-i spuse cu o nota de sinceritate in glas:

- Eu sa te lovesc? Sa lovesc o femeie? Si inca pe cine? Pe Silvia, tocmai pe Silvia mea! Draga mea, nici tu macar nu crezi asa ceva. Si numai atat mi-ar fi de ajuns sa-mi dovedeasca faptul ca tu nu crezi noianul de minciuni ce ti s-au spus pe seama mea, numai si numai ca sa ti se starneasca gelozia. Si cand te gandesti ca Silvia mea m-a urmarit pana in aceasta biserica .

- Te inseli! il intrerupse ea, c-o salbatica disperare. Nu dupa tine am venit aici! De trei zile, de cand au adus-o aici, vin in fiecare dimineata s-o rog pe Christa sa ma ierte .

- S-o rogi pe Christa? Aici?

- Iarta-l, Christa, precum il iert si eu!

- Cui ii spui asta? Christei? Aici?

Atunci, ea il lua de brat si-l trase dupa sine, tulburat, pana in fata pietrei de mormant spunandu-i:

- Christa e aici!

Nu rosti nici un cuvant, nu pleca fruntea, statea in picioare, impietrit; fara sa-si dea seama, bratele ii cazura de-a lungul corpului si din ochii pironiti asupra numelui neterminat se prelinsera doua lacrimi, suprem omagiu adus mortii si suprema insulta adusa celei in viata, apoi inca doua si inca altele, tacute, fara sa le poata opri. Silvia se dadu un pas inapoi, uitandu-se cum plangea don Juan. Apoi se indeparta, silueta neagra usor adusa, care pasea, mohorata si descurajata prin biserica goala, ca si cum ar fi lasat in urma ultima speranta .

Dupa multa vreme iesi, la randul lui, din capela si Juan Tenorio. Se indrepta aproape in fuga, spre palatul Ulloa.

Ce ganduri il bantuiau, oare? Sa incerce sa faca inca o nebunie? Nu! Voia, i-o jurase Christei, voia sa se arunce la picioarele Leonorei, sa-i spuna cat se caieste si s-o implore plin de umilinta sa-i acorde iertarea izbavitoare.

Ofiterul caruia i se adresa ii raspunse respectuos ca dona Leonor plecase intr-o lunga calatorie si ca trecuse Macarena de aproape doua ore .

Pentru o clipa, Juan ramase nemiscat si, deodata, sangele ii navali in obraji, ochii ii sclipira si un zambet ii lumina chipul.

- O, ceruri! murmura gafaind . Unde se poate duce? Bineinteles ca in Franta! Aha! Copilul viteaz care da fuga la tatal sau sa-i inarmeze bratul impotriva lui Juan Tenorio! Ah, cat de mult te iubesc, Leonor! Al tau voi fi pentru totdeauna!

O lua la fuga spre casa.

Locuia intr-o casa vestita prin eleganta sa rafinata, aflata in parohia Santiago el Mayor, unde avea sa se nasca Bartolomé Esteban Murillo.

Ajuns in camera sa, scoase dintr-o lada o caseta de otel cizelat, pe care o deschise. Goli totul pe o masa si numara cu grija monedele de aur.

- Sunt cam putine, dar nu mai am timp sa le inmultesc Asta-i! Pentru o calatorie de o luna sau doua ar putea sa ajunga Jacquemin! Ei, Jacquemin Corentin!

Un vlajgan de valet isi facu pe data aparitia si-i intinse stapanului sau un bilet sigilat, spunandu-i:

- E de la o doamna care a fost aici acum zece minute.

Don Juan il deschise. Sprancenele i se incruntara. Mana ii tremura usor.

Scrisul era al Silviei. Iata ce scria in bilet:

'Opreste-te, Juan! Nu pleca! Renunta la Leonor! Daca treci si peste aceasta ultima rugaminte, adu-ti aminte de ce ti-a spus ea insasi: DISPERAT, BLESTEMAT, VEI MURI DE MANA Lui ULLOA, DE MANA DE GHEATA A TATALUI CHRISTEI, SUGRUMAT DE COMANDOR'

Don Juan cazu pe ganduri, crispandu-se la fata. Dar, deodata, inalta capul, izbucni in ras si un fulger sfidator ii strabatu privirea.

- Da-mi o lumanare aprinsa!

Jacquemin Corentin se grabi sa-i dea ascultare. Don Juan puse biletul in dreptul flacarii si, intr-o clipita el  nu mai fu decat o gramajoara de scrum.

- Jacquemin, porunci Juan, hainele de calatorie. Mantaua. Spada cea lunga. Caii. Repede!

- Plecam? intreba valetul cu familiaritate, dar nu lipsita de respect. Si unde mergem de data asta?

- Nu-ti face griji, raspunse don Juan. Un inger ne va conduce pasii!

Capitolul VIII.

Comandorul Ulloa paseste in intampinarea destinului

In ziua de 20 noiembrie 1539, Carol Quintul trecu Bidassoa, pentru a incepe aceasta nemaipomenita traversare a regatului Frantei, care in ochii poporului saracit de atatea razboaie, nu fu decat un sir de parade stralucitoare, pe care cronicarii timpului ni le descriu plini de admiratie.

Noi nu vom retine din aceasta calatorie decat faptele ce-l privesc pe comandorul Ulloa, iar amanuntele necesare povestirii noastre le-am luat chiar din insemnarile sale.

Trei fragmente scurte vor fi de ajuns.

Le redam asa cum au fost scrise, mai ales daca stim ce drama se va petrece in palatul Arronces, ce fusese Agnès de Sennecour si cine era personajul salvat de Ulloa in apropiere de Brantôme, fapte care vor face ca totul sa apara intr-o lumina de-a dreptul tragica.

Iata aceste fragmente:

DIN A 29-A INSEMNARE:

24 noiembrie ― Ma indoiesc c-ar exista pe lume tara mai bogata si mai mareata in ospitalitatea sa. Astazi a venit sa ma vada domnul conetabil si sa-mi inmaneze actele aduse de un curier regal, prin care acest prea generos monarh imi daruie pe vecie o locuinta, cu toate acareturile, dintre proprietatile particulare ale regelui. Locuinta poarta numele de palatul Arronces si se afla in Paris, in apropierea castelului Temple.

Vazandu-ma atat de miscat de acest gest de bunavointa regala, domnul duce de Montmorency m-a rugat sa ma folosesc de trecerea pe care o am pe langa Maiestatea Sa imparatul, ca sa-l induplec in ceea ce priveste soarta ducatului Milanului. I-am promis acest lucru, caci cererea regelui Frantei este indreptatita, iar imparatul este dator sa-si tina angajamentele in cei priveste pe milanezi.

Acestea fiind zise, conetabilul m-a imbratisat si mi-a povestit ca, acum douazeci de ani, regele Francisc daruise acest domeniu domnisoarei Agnès de Sennecour, pe care a iubit-o foarte mult. Dar nobila doamna murise fara sa lase vreun urmas sau vreo ruda oarecare, asa ca palatul Arronces i-a revenit iar regelui, care acum mi-l daruise mie.

Se poate ca batranetea sa ma fi facut banuitor si morocanos. Dar ceva din povestirea conetabilului privind relatiile dintre rege si domnisoara de Sennecour m-a facut sa banuiesc lucruri care m-au cutremurat. Si in cele cateva cuvinte pe care mi le-a spus despre moartea acelei nefericite care, pare-se, s-a stins in floarea varstei prada unei disperari necunoscute, mi s-a parut ca deslusesc ceva sumbru si infricosator

DIN A 37-A INSEMNARE:

1 Decembrie. ― Imparatul a plecat ieri, la pranz, din Brantôme spre Angoulême, pentru a lua parte la petrecerile da’te in cinstea lui. Eu a trebuit sa raman pentru ca, in numele sau, sa-i vizitez pe cei mai de vaza locuitori ai acestui orasel, care i-au facut o primire atat de emotionanta. Maiestatea Sa a dorit ca sa dau fiecaruia cate un dar, drept amintire a trecerii sale prin aceste locuri. Astfel ca ziua de 30 noiembrie era pe sfarsite cand, impreuna cu cei patru insotitori ai mei, am putut sa parasesc Brantôme-ul ca sa ajung escorta imparatului. Si, curand, noaptea s-a lasat.

Ajuns la vreo trei leghe de Brantôme, in fata mea, cam la cincizeci de pasi, chiar la marginea drumului, se afla o casa mare, patrata si ale carei ferestre de jos erau luminate. Deodata, se auzi dinauntru un strigat puternic .

Am aflat, mai pe urma, ca era hanul 'Mila lui Dumnezeu', o casa goala, adevarat cuib de hoti, unde se adunau sa-si puna la cale planurile banditii de drumul mare care bantuiau acest frumos regat.

Descalecand si intrand in casa, am vazut doi soldatoi porniti pe jaf fugind pe una din ferestre; oamenii mei s-au luat dupa ei, dar curand s-au intors fara ai putea prinde.

In sala luminata de o torta cu rasina, am vazut intins pe jos, cat era de lung, un foarte tanar gentilom, cu mana inca inclestata pe manerul spadei sale trase doar pe jumatate, ca si cum n-ar fi avut timpul s-o scoata din teaca, cu pieptul strapuns de o lovitura de pumnal.

Cum inca mai respira, i-am spalat si i-am legat rana, pentru a incerca sa-i pastrez picul de viata ce-i mai ramasese; si nu fara greutate l-am carat pana la primul sat, unde am batut la usa unei colibe. Oamenii l-au primit cu draga inima pe tanarul gentilom, l-au asezat in pat si s-au grabit sa-l ingrijeasca.

Vazand ca deschide ochii, i-am spus cine sunt. El n-a ingaimat decat lucruri de neinteles si de care cred ca am priceput ca era vorba despre un pod, dupa care si-a pierdut cunostinta.

M-am gandit ca nefericitul tanar va muri curand; cercetandu-i hainele, am vazut ca fusese jefuit de toti banii; atunci le-am dat acestor oameni de treaba doi ducati de aur ca sa aiba grija sa fie inmormantat crestineste, apoi, noi ne-am continuat drumul.

DIN A 43-A INSEMNARE:

7 decembrie ― Am avut marea bucurie sa-l regasesc la Poitiers pe contele Amauri de Loraydan, venit de la Luvru sa ma vada, din ordinul regelui. Acest desavarsit gentilom va fi alaturi de mine pana la intrarea noastra in Paris.

Ne oprim aici cu fragmentele din insemnari. Acum stim de-ajuns despre drumul comandorului de Ulloa.

Capitolul IX.

Casa de pe Calea Corderie

Chiar in ziua in care Carol Quintul a traversat Bidassoa, adica la 20 noiembrie, inspre amurg, un calaret venea in graba spre Paris.

Cu pumnul proptit in sold, cu mantaua falfaind in vant, purtat in trapul cadentat al unui falnic cal roib ce-si ridica sus copita scuturandu-si spuma de pe el, parea intruchiparea tineretii si a fortei, a mandriei si a bogatiei.

Nimeni n-ar fi banuit drama din sufletul acestui mare senior ce se afla in pragul unei saracii dezonorante.

Iata ce se petrecea in gandul sau:

'Maine, la amiaza, trebuie sa platesc contelui de Essé opt mii, baronului de Sansac sase mii, facand cu totul daca nu ma-nsel, patrusprezece mii de livre pierdute pe cuvant. Maine, maine la pranz! Sunt deci un om fara cuvant ce nu-si plateste datoriile de joc si, inainte de a fi dat afara de la curte, va trebui sa ma strapung cu propria-mi sabie. Oare de ce as astepta pana maine?'

Calarea semet, privind drept inaintea lui si gandea:

'Stai! Stai! Sa mai asteptam! Pe toti dracii, daca pana maine n-o sa dea norocul peste mine! Sa vina! Si, vai de cel care-mi va cadea in mana!'

Ajunse la Paris.

Dupa ce trecu prin poarta Nesle, printre cele doua turnuri mari, rotunde, se opri aruncand o privire arzatoare spre Luvru, aflat pe malul celalalt al apei si care-si inalta spre cerul cenusiu incalceala sa de acoperisuri ascutite si giruete. Ajuns pe malul drept al Senei, se-ndrepta spre strada Temple, pe care o strabatu pana la intretaierea cu calea Corderie. Acolo, se opri in fata unei resedinte, ale carei porti se deschisera de indata.

Patrunse in curte si un valet in livrea se grabi sa-i tina fraul si scara de la sa. In timp ce descaleca, zari un lacheu purtand tunica cu floarea de crin, care-l astepta.

- Hei! Champagne, ce doresti de la mine? striga gentilomul, devenit deodata suraza-tor si plin bunavointa.

Lacheul facu trei pasi, se inclina si spuse:

- Domnul valet de camera al regelui informeaza pe senioria voastra ca este asteptata de catre Maiestatea Sa, asta-seara la orele noua.

- Tine, Champagne.

Doua piese de aur cazura in mana intinsa si lacheul spuse:

- Nimeni nu-l intrece in darnicie pe contele Amauri de Loraydan.

Loraydan privea cum se indeparteaza lacheul regelui.

'I-am dat ultimii bani din punga! Si acest rege egoist, crud, care nici macar n-are habar prin ce minune mai pot sa apar la curtea sa! Maine ce voi face? Ce se va intampla cu mine? Dar, poate ca nu-i totul inca pierdut Mai am o noapte inaintea mea! Si, mai intai cine stie daca acest mizerabil camatar de Turquand Inca o data sa-ncercam!'

Fara sa mai intre in casa sa se odihneasca dupa drumul greu facut in ziua aceea, iesi din curte si o apuca pe calea Corderie. La cateva sute de pasi de resedinta Loraydan, pe aceeasi parte a drumului, se inalta o locuinta fatoasa, cunoscuta sub numele de casa Turquand.

In fata acestei case, pe partea de miazanoapte a strazii, se afla o cladire masiva, cu aspect senioral si care avea aceea infatisare tacuta si adancita in ganduri a caselor care au de pastrat o taina sau, poate, unele pareri de rau.

Era palatul Arronces.

Pana in acea zi, cand contele Loraydan avea nevoie de jupan Turquand, il chema sa vina la palatul sau. Dar acum nu mai era timp de pierdut.

Venind in aceasta casa pentru prima oara, Loraydan intra ca un senior feudal ce-si viziteaza vasalul; poftit in camera de primire, nu-si arunca nici macar o privire asupra lucrurilor scumpe de care era inconjurat.

Jupan Turquand aparu si-l saluta cu tot respectul.

Acest om suferea de o boala de nevindecat, care-i manca sufletul si-i tortura intreaga viata: Jupanul Turquand voia sa faca parte din nobilime.

- Domnule conte, spuse el, este o mare onoare pe care o faceti casei mele

- Jupane Turquand, poti sa-mi dai niste bani?

- Cu neputinta, raspunse Turquand.

- Jupane, imprumuta-mi douazeci de mii de livre

- Cu neputinta, spuse Turquand.

- Toti camatarii din Paris mi-au inchis usile. Maine, la amiaza, voi fi un om dezonorat si ma voi omori. Jupane, imprumuta-mi cincisprezece mii de livre

- Cu neputinta, zise Turquand.

- Jupane Turquand, ma ucizi. Sangele meu va cadea asupra dumitale.

- Senior conte, impliniti-mi ceea ce v-am cerut de doua ori pana acum, faceti-mi aceasta imensa favoare si eu va las sa luati cati bani doriti din cuferele mele

- Ce mi-ati cerut? ii raspunse marele senior stergandu-si fruntea lac de sudoare. Ah! Mi-amintesc: sa ma casatoresc cu fata dumneavoastra! E prea scump, jupane si camata e putin cam mare Loraydan nu se poate insura cu fata unui camatar.

Torquand tresari si-i spuse cu o mandrie stapanita:

- Fata unui mester aurar vestit in Paris! Domnule conte, acum patru ani cand m-ati chemat pentru prima oara, am acceptat fara nici o discutie pretuirea pe care ati facut-o privind palatul dumneavoastra si mobilele sale: trei sute de mii de livre. Or, ce erati atunci dumneavoastra pentru mine? O speranta: o visam pe fata mea contesa, mi-o inchipuiam la rangul la care o indreptatesc mintea si inima sa. Ce vis! Si dumneavoastra, seniore, il spulberati

- Da! Sa nu mai speri niciodata asa ceva!

- Nu mai sper! dar ce veti deveni dumneavoastra, atunci? Ca si domnii de Maugency, de Essé, de Sansac si altii: un om care cere imprumut. In sume diferite, eu v-am dat pana acum patru sute de mii de livre

- Patru sute de mii! striga Loraydan, cu gandul de a-l insulta. Cum? Vreau sa stiu!

Turquand suna dintr-un clopotel. O tanara fata aparu in pragul unei usi.

- Pe fundul agheasmatarului meu, vei gasi cheia de la sertarul secret, ii spuse scurt aurarul. In sertar se afla un caiet legat. Adu-mi-l imediat. Senioria voastra va crede, cel putin, in nobilele sale semnaturi!

Doua minute de tacere; tanara fata aparu din nou si inainta spre masa langa care erau asezati cei doi barbati. Atunci, contele Loraydan ridica capul si o vazu.

Si intregul univers parca se intrupase in aceasta gingasa faptura blonda, in ai carei ochi albastri parea ca se oglindeste cerul diminetii Se ridica, uluit si se-nclina adanc, fara sa-si dea seama, ca si cum s-ar fi inchinat

Jupanul Turquand tresari si, cu o voce care-i tremura usor, o prezenta:

- Fiica mea, Bérengère .

Capitolul X.

Amauri si Bérengère

Iata, in cateva cuvinte, povestea acestei fete: de sase luni, ea il iubeste pe Amauri de Loraydan Intr-o zi, regele a trecut, impreuna cu stralucitoarea sa suita, pe strada Temple si atunci ea l-a vazut pe conte. A fost de-ajuns. Apoi, intamplarea i l-a mai scos de doua ori in cale. Il iubeste in taina, stiind distanta ce o separa de puternicul senior.

Fulgeratoare a fost aceasta dragoste curata Fulgeratoare a fost si pasiunea contelui.

Fusese ora patru cand intrase in casa Turquand si bateau sapte ceasuri pe cand contele o parasea spunandu-si in gand:

'E lucru hotarat! Asa mi-a fost scris, ca Bérengère sa fie sotia mea. Si ce importanta are ce se va vorbi pe socoteala noastra? Cata bucurie si fericire! Cum am putut sa traiesc pana astazi, fara ea?'

Cuibarita in bratele tatalui ei, Bérengère plangea incetisor.

- Oare nu visez? E adevarat? Ma iubeste? Voi fi cu adevarat sotia lui? A spus-o chiar el?

Loraydan pasea incet pe calea Corderie indepartandu-se spre casa. Era un drum pe care-l faceai in zece minute, insa lui i-a trebuit mai mult de un ceas Insufletirea i se potolea mintea lui se framanta:

'Doua milioane! Tuiquand a scris si a semnat: Bérengère va avea, ca zestre, doua milioane! Pentru inceput, maine voi avea o suta de mii de livre de aur! Ce arma, in mainile mele! Dar daca voi fi obligat sa parasesc curtea? Pe toti dracii! Parca si-l aud pe acest pungas de rege spunandu-mi ranjind ca Luvrul nu-i un adapost pentru fetele camatarilor!'

Intr-un tarziu, ajunse in dreptul portii sale. S-a judecat cu asprime si discutia ― cu el insusi ― a fost aprinsa. Gandul sau a strabatut cele mai incalcite cai, dar acum, se hotarase gasise rezolvarea.

'Sa renunt la ea? Niciodata! O iubesc! Numai la ideea ca s-ar putea s-o pierd, mintea-mi o ia razna O vreau si o voi avea Ea va trebui sa fie prea iubita si onorata mea stapana, datorita zestrei sale!'

O ultima ezitare si se hotari:

'Voi avea aceasta fata si milioanele ei! Insa ei nu vor avea ilustrul nume de Loraydan, la care, ravnesc atat ea cat si camatarul de taica-su!”

Capitolul XI.

Regele!

Intrand in curte, contele de Loraydan isi chema valetul, care veni in fuga:

- Brisard, maine dimineata te vei duce la mesterul Turquand si-l vei ajuta pe servitorul sau sa aduca aici zece saci. Sa fii inarmat: fiecare sac va avea in el zece mii de livre de aur

Brisard se inclina cu obisnuita-i nepasare.

- Tocmai au sosit doi gentilomi si-l asteapta pe domnul conte in sala armelor.

- Cine sunt? intreba Loraydan. 'Sansac si Essé, se gandi. Sunt tare grabiti, dragii de ei! Demni servitori ai acestui rege destrabalat!'

- Sunt domnii de Maugency si regele, raspunse linistit Brisard.

- Regele!

Si marele senior o lua la fuga, dand buzna in sala unde se afla stapanul sau, avand intiparite pe fata toate semnele placerii neasteptate, bucuriei, fericirii, dragostei, devotamentului. Se repezi spre Francisc I asezat intr-un jilt mare avand pe el blazonul familiei, se-nclina adanc si, furat de emotia ce-l stapanea si care-l facea sa uite de orice fel de eticheta, se balbai:

- Oh! Sire! Oh! Sire! Niciodata nu-mi voi ierta ca n-am fost aici! Iertare! Iertare! Am avut indrazneala sa vorbesc fara a fi intrebat de catre regele meu!

- Ei! spuse vesel Francisc I, nu intelegi ca aici nu se afla nici un rege? Si apoi, oare nu esti la tine acasa?

- La dumneavoastra, Sire, ma aflu la dumneavoastra, caci tot ce este aici va apartine

- Hai, bine da-i binete lui Maugency si dupa aceea imi vei povesti calatoria ta.

Loraydan il imbratisa pe Maugency, un gentilom cu o infatisare distinsa, care primi cu destula raceala dovezile de prietenie ale contelui.

- In fine! Ce-ai facut de la plecarea ta?

- Sire, incepu Loraydan, asa dupa cum Maiestatea Voastra mi-a facut onoarea sa-mi porunceasca, am insotit pana la Angoulême, pe print si pe conetabil, apropiindu-ma de persoana domnului de Ulloa. La Angoulême, l-am parasit pe seniorul spaniol care, impreuna cu escorta printilor, si-a continuat drumul spre Bidassoa. Dupa instructiunile primite de la Maiestatea Voastra, am facut tot ce-am putut pentru a castiga increderea si chiar afectiunea domnului comandor de Ulloa.

- Ai reusit? intreba plin de interes Francisc I.

- Mai presus decat speram, Sire. In asa masura, incat mi-a propus sa ma stabilesc in garnizoana sa din Sevilla. Am profitat de pretuirea pe care mi-o arata, pentru a incerca sa-l hotarasc pe domnul de Ulloa sa intervina pe langa Maiestatea Sa regele spaniolilor in sensul in care mi-ati spus.

- Ai tratat problema Milanului?

- Da, Sire. In fiecare zi i-am vorbit comandorului de marea dorinta a Maiestatii Voastre de a reintra in stapanirea acestui ducat. Domnul de Ulloa nu mi-a dat decat niste asigurari, in mare, fara sa discute ceva concret. M-a coplesit cu dovezi de afectiune, dar nu mi-a fagaduit nimic precis

Regele se ridica si incepu sa se plimbe framantat prin incapere.

- I-am daruit palatul Arronces, i-am trimis si scrisorile de danie. Voi face si mai mult pentru el, daca ar voi sa-i vorbeasca imparatului cu hotararea necesara. Trebuie sa-l determini sa faca acest lucru, Loraydan, trebuie stiu cata inraurire are asupra lui Carol! Daca vrea, cu adevarat, Milanul imi va reveni. Ce! N-ai putut sa-i smulgi nici un cuvant?

- Sire, mi-ati ordonat sa nu merg mai departe de Angoulême. Cred ca daca as mai fi ramas inca opt zile pe langa domnul de Ulloa, reuseam sa-l fac sa se hotarasca.

- Du-te dupa el! Vorbeste-i! Promite-i tot ce va cere! Aprob de pe acum. Trebuie ca imparatul sa fie pregatit sa-mi redea Milanul atunci cand va sosi la Paris!

- Daca aceasta este dorinta Maiestatii Voastre, voi pleca maine dimineata.

- Nu! Odihneste-te trei zile. Dar nu mai mult. Apoi vei pleca la Poitiers, unde vei astepta sosirea imparatului. De la Poitiers si pana la Paris vei avea tot timpul sa termini treaba inceputa. Si gandeste-te eu nu ti-am dat niciodata nimic pentru ca te stiu bogat

- Sire, averea mea nu trece de doua milioane! Dar imi este de-ajuns si nu cer altceva Maiestatii Voastre decat cinstea de a o slujii

- Da, iti stiu devotamentul si dezinteresul. Doua milioane! Te stiam bogat, dar nu in asemenea masura. In fine! N-are importanta! Loraydan, daca reusesti, iti voi da, la curte, slujba pe care o vei cere, oricat de insemnata ar fi ea

Contele de Loraydan se inclina atat in chip de multumire, cat si ca sa-si ascunda bucuria nemasurata ce-l cuprinsese.

- Deci, continua Francisc I, in trei zile vei pleca; astepti la Poitiers, si-ti vei desavarsi opera de convingere a acestui batran nebun Dar am vorbit destul despre nimicuri. E timpul sa ne gandim la unul dintre cele mai serioase lucruri la desfatare! Va iau pe amandoi.

- Unde mergem, Sire?

- Aici, aproape. Mai intai trecem pe la palatul Arronces. De cand l-am daruit comandorului de Ulloa, nu stiu de ce, ma incearca dorinta de a-l revedea Am lasat acolo o parte din tineretea mea erai si tu, Maugency Iti amintesti?

- Da, Sire. Aici a murit sarmana Agnès de Sennecour

- Sa mergem! il intrerupse, brusc, regele.

'Palatul Arronces! se gandi Loraydan. Voi vedea casa in care doarme Bérengère!'

Cei trei gentilomi parasira resedinta Loraydan.

Pe cand se apropiau de palatul Arronces, zarira doi oameni ce stateau nemiscati.

- Doua haimanale! spuse contele Loraydan.

- Nu, ii raspunse Maugency, care avea o vedere patrunzatoare, sunt doi gentilomi. Unul dintre ei, dupa infatisare pare sa fie tanar, celalalt poate avea varsta mea.

- Ce fac acolo? isi zicea infuriat Loraydan. Am priceput. Unul din acesti nenorociti este tanar si a venit pentru Bérengère. Pe toti dracii! Cine stie daca Hei, domnilor! striga el.

Cei doi necunoscuti tresarira.

- Ce doriti, domnilor? intreba cel mai in varsta.

- Sa plecati! raspunse Loraydan.

- Si pentru ce?

- Pentru ca ne stanjeniti!

- Loraydan! Loraydan! murmura Maugency.

- Ei, nu vezi ca avem de-a face cu doi talhari de noapte!

- Ce-ati spus? intreba o voce aspra.

Si cel mai tanar dintre necunoscuti se-nfipse in fata lui Loraydan.

- Eu zic ca unor indivizi de speta voastra

Nu termina ce incepuse sa spuna. Mana tanarului se ridica si palma rasuna pe obraz. In aceeasi clipa, sabiile iesira din teci, Loraydan spumegand de rusine si furie, celalalt linistit, concentrat, gata sa contraatace Maugency, cu un gest, indeparta armele, asezandu-se intre cei doi adversari:

- Conte, iau asupra-mi jumatate din jignirea adusa, dar mi-ar placea sa vad la lumina soarelui sangele pe care-l voi face sa curga. Daca acesti domni ne vor spune cine sunt, atunci maine dimineata, chiar in acest loc

- Da! Da! Maine de dimineata! La lumina zilei, striga Loraydan.

Regele se daduse inapoi si asista nepasator la cele ce se petreceau. Maugency continua, cu siguranta in glas:

- Domnilor, eu sunt baronul Roland de Maugency, iar dansul este contele Amauri de Loraydan. Si dumneavoastra, cine sunteti?

- Numele meu este Philippe de Ponthus, spuse cel mai in varsta dintre necunoscuti si acesta-i fiul meu, Clother, senior de Ponthus.

- Ponthus? tresari Maugency.

- Ponthus. Eu va cunosc, Maugency. Si dumneavoastra ma cunoasteti. Odinioara, ne-am intalnit aici, cu treburi diferite pe langa cea care avea sa moara in acest palat. Se pare ca soarta noastra este sa ne luptam iarasi in imprejurimile palatului Arronces

- Domnule de Ponthus, sa lasam trecutul. Va cunosc ca pe un loial gentilom si-mi va fi de-ajuns cuvantul dumneavoastra ca maine dimineata ne intalnim in fata acestui grilaj.

- Primim! Vom fi aici, la ora opt dimineata Sunteti de acord?

- Ora-i foarte potrivita. Eu va voi avea ca adversar pe dumneavoastra si prietenul meu Loraydan va avea onoarea sa lupte cu domnul fiul dumneavoastra. Vom lupta, nu-i asa, cu sabia si pumnalul?

- Perfect. Buna seara, domnilor si pe maine dimineata la ora opt!

Philippe si Clother de Ponthus, dupa ce-au salutat, plecara. Curand, se pierdura in noapte, Loraydan mormaia ocari. Ganditor, Roland de Maugency isi pleca fruntea.

- Nu stiam, murmura el, nu stiam ca Philippe de Ponthus are un fiu?

- Asta da intalnire, spuse Francis I razand. Nu-i oare acel Ponthus care, intr-o zi, in spatele acestui palat

- Da, Sire A fost o dubla lovitura. Ne-am atins si am cazut amandoi odata. Au trecut de atunci douazeci de ani, continua Maugency, ganditor. Era chiar in ajunul mortii lui Agnès de Sennecour

Loraydan, intors cu fata spre casa Turquand, pe care o privea cu inflacarare si de care se apropia incet, nu dadea atentie acestor cuvinte si chiar nici nu le auzea macar. Regele statea langa grilaj si rostea cu o voce tulburata de emotie:

- Iata, deci, palatul Arronces! Locuinta binecuvantata, cat de placute au fost orele petrecute sub acoperisul tau! Te privesc, batrane palat, cu aceeasi ochi de altadata si nu vad decat o aratare alba, care-mi spune: 'Sire, m-ati inselat si eu mor!'

- Ultimele cuvinte ale lui Agnès! murmura Maugency.

Francisc I isi sprijini fruntea-i arzanda de fierul grilajului si vorbi incet:

- Poate pentru ca moartea lui Agnès a ucis doua fiinte pe ea si pe copilul pe care-l purta la sanul ei

'Acest copil trebuia sa se nasca . in mai putin de o luna . Cu cata nerabdare asteptam venirea lui! Fata sau baiat, l-as fi iubit . il iubeam deja! i-as fi harazit o soarta regeasca, l-as fi adus in preajma tronului . si Agnès mi-ar fi iertat minciuna Ce zi ingrozitoare a fost aceea in care am venit s-o vad dupa ce-am lipsit cincisprezece zile Ea era intinsa pe pat, pe moarte Si mi-a spus ca stia unde am fost . 'm-ati inselat si eu mor!' A doua zi, nu mai era in viata! Luase cu ea in mormant si pe acest copil pe care l-as fi iubit atat de mult!'

'Oare cine imi trimite gandul acesta ciudat, isi spunea Maugency, albindu-se la fata. Ce dovedeste ca acest copil n-a venit pe lume inainte de moartea mamei sale! Trebuie ca maine, cel tarziu, sa-i vorbesc regelui despre acest lucru!'

- Nu stiam ca Ponthus are un fiu! repeta el pentru a treia oara.