Romanul Cartaginei

Romanul Cartaginei

Vol. 1

Hamilcar, leul deiertului

Patrick Girard

In amintirea zilelor petrecute impreuna cu Toutoune si Bess, in gradina de la Paris-Le Kram

Introducere

In cortul sau de panza alba aparat de un paravan cu marginile crestate, Hamilcar incerca zadarnic sa adoarma. In acest inceput de dupa-amiaza, caldura coplesitoare condamna la toropeala oameni si animale. Pe meterezele de la Helike[1], cetatea iberica pe care o asediau de saptamani intregi, pana si santinelele, obosite de noptile de veghe, atipeau fara sa se teama de urmarile acestui fapt. Stiau din instinct ca nimeni nu s-ar fi incumetat sa porneasca un atac la acest ceas al zilei. Nimeni, nici macar insusi Hamilcar Barca, legendarul general cartaginez, al carui nume ii ingheta de spaima pe toti potrivnicii lui.

Si daca insasi capetenia punica se straduia cu atata deznadejde sa adoarma, era din cauza ca avusese o dimineata deosebit de grea si de extenuanta. Inca din zori, asediatii incercasera o iesire in forta, desigur pentru a face rost de cateva vite din tabara cartagineza. Cu doua escadroane de calareti numizi, calarind pe deselate caii lor mici si nervosi, sprijinite de cateva plutoane de liguri si sarzi, Hamilcar a iesit in fata atacatorilor intre care se afla un mare numar de orisi, un trib de munteni venit sa le dea ajutor asediatilor.

L-a ghicit de indata, pe acela care avea sa-i fie cel dintai adversar: un barbat cu o statura inalta, cu parul rosu, avand obrazul drept crestat de o lovitura de sabie. Poate l-a ales din cauza culorii neobisnuite a parului sau din cauza ca el parea a fi cel care conducea atacul. Dar, incepand sa lupte cu el, a inteles ca nu felul cum arata pe dinafara l-a atras spre barbatul acesta si nici rangul lui analt. Ceea ce l-a facut sa intre in lupta cu el era purtarea ciudata a acestui luptator iberic. Pe de o parte, parea un bun soldat, hotarat sa-si vanda scump pielea si care, de altminteri, manuia sabia lui scurta cu o iuteala de necrezut. Dar, pe cealalta parte, privirea lui avea ceva straniu. Era fixa, fixa intr-un fel disperat, ca si cum barbatul, orb si nesimtitor la tot ce il inconjura, se resemna sa lupte mecanic pentru viata, repetand niste miscari facute de foarte multe ori in alte batalii.

'Pana acolo au ajuns', gandi Hamilcar, in timp ce asi infipse sabia, fara parere de rau si fara mila in pieptul potrivnicului. In privirea lui recunoscuse naluca foamei, acea foame care macina omul pe dinauntrul sau in timp ce, pe dinafara, el pare in depline puteri. Privirea aceea o mai vazuse cu cativa ani mai devreme intiparita in ochii unuia dintre mercenarii prinsi in capcana din Defileul Ferastraului, pe care l-a strivit cu elefantii lui, pentru a-l face sa se supuna poruncii date de Senatul Cartaginei. Si-l amintea bine pe barbatul acela, un trac, ce nu mancase si nu bause nimic de trei zile, la fel ca si camarazii lui. Avea, la fel, aceiasi ochi absenti si n-a facut nici cel mai mic gest de aparare cand laba pachi­dermului s-a abatut asupra lui. Abia plecase din aceasta lume cand un alt camarad al lui, an acelasi fel, mergea sa-i tina tovarasie.

Faptul ca a reintalnit aceeasi privire, la o atat de mare departare de Defileul ferastraului, constituia pentru Hamilcar o informatie de cea mai mare ansemnatate. Era semn ca asediul, ce dura de cateva luni, se va termina curand. Cand oamenii au privirea aceea, ea spune ca ultimele lor provizii s-au epuizat, ca erau nevoiti sa recurga la mijloace nefiresti, nu atat pentru a se hrani cat pentru a-si potoli foamea: meste­cand pielea din harnasamente sau cingatori, fierband apa mocirloasa.

Fire socotita, Hamilcar nu avea nici o mila fata de asediati. Misiunea lui era sa ocupe orasul si al va ocupa, oricat l-ar costa. De altminteri, chiar daca orasul si-ar fi deschis portile an fata lui de bunavoie, faptul acesta nu i-ar fi salvat pe locuitori. Singurul scop era ca uciderea lor sa fie o pilda. Pentru ca si alte cetati sa priceapa ca nu trebuie sa arate nici macar umbra unei impotriviri in fata lui Hamilcar Barca, generalul ales de poporul Cartaginei adunat an marea piata din Cetatea Cetatilor.

Deci, nu ca ar fi avut vreo mila, dar amintirea ciudatei priviri a potrivnicului roscovan il ampiedica sa-si afle somnul in ceasul acela de odihna. Cele doua cupe de vin de Sicilia pe care le bause nu l-au ajutat cu nimic. Cu toate acestea, vinul acela greu si ametitor, cu mult mai bun decat cel din Cartagina, era vestit pentru puterea lui soporifica. Stia aceasta si din proprie experienta, pentru ca de multe ori apelase la el, la capatul unei zile lungi si istovitoare, cand oboseala prea mare nu-I lasa pe om sa inchida ochii.

Magon, cel mai de .seama capitan al comandantului gene­ral al trupelor cartagineze din Iberia, intra an cortul acestuia. Instinctiv, ca de fiecare data cand se intalnea cu el intre patru ochi, Hamilcar se asigura ca sabia sa fabricata an armurariile Cartaginei, ii era la indemana. O taina grea ai lega dureros, de ani antregi, pe cei doi barbati iar fratia de arme nu reusise sa risipeasca neincrederea dintre ei. Surprinzand ancotro tinti mai antai privirea generalului, Magon nu-si putu opri un suras. Batranul leu era antotdeauna la fel de atent! Dar, mai bine sa revina la ce era acum important.

- Hamilcar, iarta-ma ca-ti tulbur linistea, dar senatorul Cartalon tocmai a sosit an tabara noastra. Doreste sa te vada cat mai repede cu putinta.

- Cartalon? Esti sigur ca despre el e vorba?

- Da. L-am vazut an persoana, asudat si trudit, chinu­indu-se sa-si care burdihanul an cortul care i-a fost pregatit.

- Cunoscandu-te, banuiesc si ca l-ai asezat destul de de­parte de cortul meu

- Am vrut sa vin an antampinarea dorintelor tale si l-am instalat la o distanta de multe prajini bune fata de tine. Trebuie sa faca mai mult de o suta de pasi pentru a ajunge la cortul tau. Cand va intra aici, va trebui mai antai sa-si traga sufletul si sa-si vina an fire. In acest rastimp, al vei putea cantari.

- Ai procedat cu antelepciune. Cheama-l acum. Nu trebuie sa-i lasam ragaz de odihna.

In timp ce Magon plecase sa execute ordinul primit, Hamilcar era macinat de ganduri negre. Nici un ofiter supe­rior nu se bucura sa fie vizitat, an toiul bataliilor, de unul sau de mai multi dintre senatori. Maniosi ca, odinioara, au trebuit sa cedeze poporului dreptul de a numi capeteniile militare, se razbunau supunandu-le unui regim de supraveghere dintre cele mai meschine. Grasi si bucalati, an timpul turneelor de inspectie verificau ratiile oamenilor de trupa si ale merce­narilor ca si cum ar fi banuit ca acestora li s-ar da cele mai scumpe si mai rafinate mancaruri. In acest timp, agentii lor contabili studiau cu minutiozitate cheltuielile armatei. In ochii lor, singura preocupare a armatei era sa-si ansuseasca prin furt bogatiile cetatii. In schimb, cand trebuiau sa plateasca soldele restante, izbucneau in adevarate tipete si era jale mare. Gemeau, isi frangeau mainile si se jurau pe Baal Ammon ca visteria era goala. Singurul cuvant pe care-l rosteau era nu.

Venirea lui Cartalon nu era un semn bun. Hamilcar il cunostea inca din copilarie, deoarece familiile lor, aveau mosii alaturate in apropierea orasului. Pe cand erau foarte tineri, se jucau impreuna, ascunzandu-se pe dupa tufisurile de spini in timp ce sclavii care ii slujeau ca paznici ii cautau an zadar, sau scaldandu-se an canalele de irigatie intretinute de lucratori docili, ale caror spinari se incovoiau sub loviturile de bici ale vatafului.       

Ajunsi la varsta adulta, s-au despartit. Impotriva dorintei tatalui sau, Hamilcar a ales meseria armelor care in ochii lui era cea mai nobila. Cartalon, care incepuse inca de pe atunci sa se impopotoneze cu un inceput de burta, s-a gandit ca este mai bine sa ramana in Cartagina si sa-si vada de mosiile care ii aduceau cateva zeci de talanti pe an. Mai avea si mai multe corabii cu trei randuri de vasle[2] si cu cinci randuri de vasle care arareori puteau fi zarite an portul comercial. Ele strabateau fara odihna marea cea mare, navigand dupa bogatii in Sicilia, Sardinia, Atena si Alexandria. Unele dintre ele ajungeau chiar pana la Tyr, antica metropola punica de unde venisera antemeietorii cetatii, pentru a aduce tributul anual datorat templului zeului Melqart .

In cadrul Senatului, Cartalon nu se alaturase nici unei partide. Era mult prea prudent pentru asa ceva. Se multumea sa observe si sa simta dincotro batea vantul. De indata ce i se parea ca se creeaza o majoritate, se dadea bine cu acestia, dar le antorcea spatele la cel mai mic neajuns sau daca gloata incepea sa carteasca. In tabara cui se afla el azi? Hamilcar, al carui tata era seful partidei ce sustinea razboiul, stia ca va afla destul de repede, deoarece senatorul n-ar fi strabatut un drum atat de lung numai pentru placerea de a-si saluta fostul tovaras de joaca. Pentru a porni intr-o astfel de aventura, trebuia sa aiba un bun, un foarte bun motiv, pe care se straduia sa-l ascunda cu destula dibacie.

Brusca agitatie pe care o simti an jurul cortului sau il il1­stiinta pe Hamilcar ca senatorul Cartalon era pe cale sa-si termine epuizanta excursie la care il silise Magon. Siroind de sudoare, senatorul intra in adapostul generalului, uitandu-se cu ochii lui bulbucati dupa un scaun. Parea un magar batran obosit de un galop indelungat si care acum astepta nerabdator sa i se scoata samarul. Refuza cupa de vin intinsa de Hamilcar. Era primul semn. Tinea sa-si pastreze capul limpede. Aceasta insemna ca era insarcinat cu o comunicare importanta. Dupa cateva clipe de tacere, Hamilcar se hotari sa vorbeasca:

- Fii bine venit, Cartalon. Ai batut cale lunga, ceea ce nu-ti sta in narav. Faptul acesta da un pret si mai mare vizitei tale. Binefacatoarea Tanit, mama noastra, mi-e martora ca ma bucur ca Senatul nu m-a uitat de tot. De buna seama, nu te-ai intalnit cu mesagerii pe care i-am trimis si care, s-au intors fara raspuns.

- Hamilcar, cum cutezi sa te gandesti ca orasul tau ar putea fi atat de nerecunoscator cu tine? Pe ulite, poporul nu vorbeste decat despre tine si fiecare corabie incarcata cu argint, trimisa de tine, devine subiect de discutie de indata ce arunca ancora in portul comercial. In taverne, marinarii sunt asaltati cu intrebari de familiile camarazilor tai, iar ei povestesc despre ispravile tale.

- Ma faci-sa cred ca senatorii au inceput sa mearga prin taverne deoarece, pana la venirea ta, nimeni nu s-ar fi gandit sa afle vesti despre mine in astfel de locuri!

- Hamilcar, am prea multa stima pentru tine si ma voi preface ca nu am auzit cuvintele pe care tocmai le-ai spus, antotdeauna ai fost cu nabadai. Dar crezi ca trebuie neaparat sa-i faci pe unii sa-si sporeasca neincrederea fata de tine?

- Iata, deci! Dupa primele tale cuvinte, era sa cred va cetatea Cartaginei vuieste de numele meu.

- Poporul, Hamilcar, poporul. i de ce, ma rog?

- Pentru ca este an interesul Cartaginei, aceeaii care ti-a impus felul tau de a fi. Acest lucru s-a vazut foarte bine an timpul razboiului pe care l-ai purtat ampotriva Numidiei. Te-ai ampotrivit ordinului dat de suffetul Magon cand acesta ti-a ordonat sa smulgi maslinii din acele locuri. Un an mai tarziu, oraiul nostru a dus lipsa de ulei ii a fost foarte bine venit cel din Numidia. Daca s-ar fi aplicat pedeapsa dorita de Magon, antre zidurile cetatii ar fi domnit lipsurile.

- Cum de itii aceasta poveste? Tu nici macar nu erai nascut cand s-au antamplat acestea!

- Mi-a povestit-o tata, care, orice ai crede tu, are o mare admiratie pentru tine. Dar aceasta istorioara nu mi-a spus-o ieri, cand m-a anuntat despre misiunea ancredintata de Consiliu. Mi-a povestit-o cu ani an urma, cand se ocupa de educatia mea ii ma anvata despre analtele ansuiiri ale poporului nostru.

- Ce parere ai avut despre hotararea mea?

- Mi-a placut.

- De fapt, ce vrei sa spui? Din cate itiu, personal, n-ai avut nimic de caitigat din asta.

- Copil fiind, aveam o mare teama ca nu cumva sa ma sustrag vreunui ordin dat de tata, oricat ar fi fost acesta de neansemnat. Eram la fel de ascultator ca un sclav. Cand tatal meu mi-a relatat fapta ta, am anteles ca e nevoie adesea, mai bine zis, foarte adesea, sa nu te supui antru totul. Aceasta antamplare mi-a deschis ochii ii m-a facut sa judec lucrurile altfel decat o facusem pana atunci, fapt pentru care ati sunt recunoscator pana azi, chiar daca m-ai primit cu atata asprime.

- Hamilcar, ami placi ii ami pare rau pentru felul an care m-am purtat cu tine. Mi s-a spus ca ai fi un puitan cu cai la gura, dar mi-am dat seama ca cei care vorbeau astfel nu te cunoiteau. tiu, dar asta-i situatia. Acum, du-te. Ne vedem mai tarziu.

Hamilcar se regasi cu ansotitorii sai. Pe tot parcursul serii nu-i mai tacu gura, vorbind-le antruna despre Hannibal prevazatorul an cuvinte admirative. Au adormit abia noaptea tarziu. i asteptau cu nerabdare momentul an care Consiliul celor O Suta Patru la va plati bunele si credincioasele servicii, respectandu-si angajamentele pana la ultimul banut.

Sosit cu ultima corabie ce venea din Sicilia, Giscon a fost chemat la Senat. Insotit de ofiterii sai, se prezenta an fata membrilor adunarii, an acea zi mai numerosi ca niciodata.

Baalyaton prezida sedinta si asi antreba prietenul:

- Giscon, toti mercenarii s-au antors?

- Da.

- De fapt, cati sunt an realitate?

- Aproape cincisprezece mii, iar unii dintre ei sunt an armata noastra anca de la anceputul razboiului cu Roma.

- Dupa cum bine stii, visteria noastra este goala si, momentan, nu putem sa le platim soldele. Trebuie neaparat sa castigam timp si sa-i facem sa aiba rabdare.

- Putem sa le spunem mercenarilor ca socotirea banilor ce li se cuvin este cu mult mai grea decat s-a crezut. Asadar, avem de platit, pe de o parte, soldele restante, iar pe de alta parte, le datoram sumele avansate de ei ansisi pentru cumpa­rarea alimentelor si achizitionarea de echipament. Socotirea acestor plati necesita multa munca si sunt sigur ca acest ar­gument va fi convingator.

- Sfatul tau este bine gandit si al vom urma, dar cu o conditie.

- Care?

- Sa plece imediat din oras si sa-si instaleze carturile la Sica. Acolo au spatiu destul si nu vom mai fi nevoiti sa-i suportam pe strazile orasului. In fiecare zi ma tem de conse­cintele unei posibile ancaierari dintre concetatenii nostri si mercenarii beti. Cat timp vor locui an cetate, vor constitui un pericol permanent.

- Am prevazut ca vei pune aceasta problema si m-am sfatuit cu ofiterii mei. Barbatii vor accepta cu placere sa fie evacuati din oras, pentru ca sunt prost cazati. Vor dori ansa ca familiile lor sa ramana an mijlocul nostru pentru a veghea la interesele lor si pentru a fi siguri ca nu le pregatim a lovitura pe la spate.

- Familiile lor vor trebui sa plece si ele. Nu vreau sa mai vad pe strazi toate aceste femei si toti acesti copii zdrentarosi puii pe furtisaguri.

- N-avem cu ce sa-i hranim. Aici, la Cartagina, ampart antre ei zeama pe care le-o daruim noi. La Sica, nu va mai fi nimic.

- Lucrurile se pot aranja. Anuntati mercenarii ca solda le va fi platita la Sica. Acolo scribii si socotitorii se vor antalni cu fiecare dintre ei pentru a stabili sumele datorate. Pentru a fi ancurajati sa plece, spuneti-le ca la sosirea lor an Sica vor primi cate un stater de aur. Insa cei care vor merge cu familiile vor primi cate doi stateri. Sunt absolut sigur ca se vor grabi sa-si stranga boarfele si sa spele putina.

Intr-adevar, cateva zile mai tarziu, mercenarii, ampreuna cu femeile si copiii lor, se andreptau spre Sica, urmati de la distanta de cativa calareti numizi ce aveau grija ca acestia sa nu talhareasca fermele si mosiile aflate an drum. Ajunsi la destinatie, asi instalara corturile an afara orasului iar cei mai dezghetati se repezeau cateodata pentru a aduce sacrificii placerilor carnii an bratele prostituatelor sacre din templul lui Astarte.

Foarte repede, acesti soldati demobilizati, parasiti de ofi­terii lor cartaginezi, si-au ales capetenii dintre ei, respectiv pe Spendios, Mato si Autaritos. Cel dintai, era un grec din Campania, dezertor din armata romana, recunoscut pentru permanenta lui buna dispozitie si pentru glumele sale rauta­cioase. Cel de al doilea, un luptator cu o musculatura puter­nica, era originar din Libia, vorbea perfect limba punica si se bucura de un mare prestigiu printre compatriotii sai. Al treilea, Autaritos, era un gal cu plete lungi si blonde, faimos pentru vitejia lui an lupta.          

In asteptare, mercenarii asi omorau timpul socotind banii ce le erau datorati. Foarte curand, cei mai lacomi de castig se gandira ca ar trebui sa ceara mai mult de la visteria carta­gineza, reamintind, an sensul acesta, promisiunile facute de capeteniile lor din Sicilia. Fireste, sefii invocati erau morti de-acum si nu mai puteau dezminti afirmatiile ce li se puneau an carca. Cand Hannon, comandantul suprem al armatei cartagineze, s-a dus la Sica, a fost asaltat, la propriu, de o multime de cersetori agresivi, pretinzand sume astronomice. Or, el venise tocmai pentru a negocia cu mercenarii ca acestia sa-si mai scada pretentiile. Temandu-se pentru viata sa, daca si-ar fi dezvaluit scopul vizitei, s-a multumit sa le amparta cuvinte frumoase. Spendios l-a pus an garda, pe cand al con­ducea spre iesirea din tabara:

- Nu ne pacaliti cu manevrele voastre. Pentru a ne rezolva problemele, Cartagina ne trimite generali si ofiteri care n-au fost niciodata an Sicilia sa lupte alaturi de noi si oare, prin urmare, nu stiu nimic despre devotamentul si despre ispravile noastre pe campul de lupta. Ne spui ca aceia care ne cunosc sunt retinuti an Cartagina de ocupatiile lor. Insa, nu te cred! De aceea, maine vom porni spre Tunes si ne vom instala tabara la numai o suta douazeci de stadii de orasul vostru. In felul acesta, ofiterii nostri vor putea veni sa ne vada si sa ne confirme spusele.

Cand ai vazura pe mercenari ca asi antind corturile an ampre­jurimile orasului Tunes, locuitorii cetatii Elissei fura cuprinsi de panica. Orasul ansa nu era asediat, sau cel putin nu anca, dar se afla la bunul plac al acestor hoarde de brute. Carta­ginezii au ancercat sa se puna bine cu ei si, cautand sa-i ampace, le-au organizat piete anume, unde puteau cumpara, la preturi scazute, alimente, dar si tesaturi sau podoabe. Trimisi ai Consiliului celor O Suta Patru venira sa stea de vorba cu capeteniile mercenarilor, jurand ca Senatul le va plati sumele datorate, pana la ultimul banut. Vazand ca prima lor actiune a fost un succes, Spendios, Mato si Autaritos venira cu noi pretentii. Ei cerura plata graului cumparat de catre oamenii lor la cel mai scump pret de pe piata. De asemenea, au cerut sa li se dea bani si pentru caii ucisi an lupta. Trimisii lui Baalyaton luau nota de cereri dar si ancercau sa-i influenteze. Ii copleseau pe mercenari cu lingusiri si, ca si cum le-ar fi fost mila de ei, se prefaceau ca ai deplang si ca ai intereseaza doleantele lor. Printre acestea, le strecurau si ca adevaratul vinovat de nenorocirile lor este Hamilcar Barca. Oare, nu el, an loc sa se ocupe de romani, a lasat balta comanda armatei pentru a se retrage an luxoasa lui resedinta de la Megara? Astfel ca, atunci cand Consiliul celor O Suta Patru le-a propus mercenarilor ca mijlocitor al discutiilor pe fiul lui Adonibaal, acestia refuzara zgomotos spunand ca vor sa trateze numai cu Giscon.

Asadar, Giscon se anfiinta antr-o dimineata la intrarea an tabara cu un convoi de carute ancarcate cu lazi grele de lemn. Din toate directiile, miile de oameni se adunara starnind un urias nor de praf, asteptand cu nerabdare anceperea platilor. Curand, grupati pe nationalitati, au fost chemati pe rand de functionarii trezoreriei, fiind platiti cu bani grei si sunatori.

Bucuria se citea an ochii tuturor iar unii si ancepura sa ceara de la camarazii lor micile sume cu care ai amprumutasera. Pe la amiaza, Giscon le vorbi:

- Asa cum puteti vedea, Cartagina s-a tinut de cuvant.

- Dar nu s-a platit totul, striga Spendios.

- Capetenia voastra are dreptate. Au ramas de plata ratiile de grau si caii ucisi an lupta. Aceste plati se vor face peste cateva luni. Aceia dintre voi care sunt din Libia vor fi anuntati de suffetii pe care orasul nostru ai are an acel tinut. Ceilalti, la fel, antoarceti-va an tarile voastre, an Grecia, an Sardinia, an Galia. Agentii nostri recrutori vor veni an aceste tari, aducand banii ramasi de plata, pe care ai vor amparti tot ei. In trecut, an mai multe randuri, am procedat astfel si parintii vostri nu s-au plans niciodata.

- Giscon, zise campanianul, am ascultat propunerile tale. Acum, ia-ti oamenii si asteapta dincolo de tabara. Te vom chema sa-ti spunem ce a hotarat adunarea noastra.

Generalul cartaginez, pe deplin convins de buna desfa­surare a lucrurilor, se andeparta. Dupa ce Giscon pleca, Spendios le vorbi oamenilor - spusele lui erau traduse de mai multi interpreti - explicandu-le ca el, Mato si Autaritos vor lua cuvantul pe rand pentru a-si expune parerea cu privire la propunerile lui Giscon. Primul vorbitor a fost capetenia galeza:

- Am primit ce ni se cuvenea, mai putin banii pentru grau si pentru cai. In acest moment mare lucru nu putem face. Suntem anca la mana Cartaginei. Avem nevoie de corabiile lor pentru a ne antoarce acasa si nu vom putea beneficia de ele daca nu le acceptam conditiile. Or, suntem grabiti sa ne antoarcem la caminele noastre, sa ne vedem de ogoare si de case. Astfel, fratilor, cred ca cel mai cuminte este sa spunem da propunerilor lui Giscon.

- Autaritos, prietene, zise Mato, ati anteleg sentimentele si le respect. In acelasi timp afla ca plecand, tu si oamenii tai, veti face jocul Cartaginei pagubindu-ne pe noi. Senatorii au o singura dorinta: gali, iberi, sarzi si greci sa dispara cat mai repede de pe aceste meleaguri. Dupa ce veti pleca, cartagi­nezii vor veni asupra noastra, a celor care avem nenorocul sa ramanem an vecinatatea lor, si ne vor strivi fara mila. In ce va priveste, la fel, aflandu-va departe, le va veni usor sa faca uitata trimiterea banilor datorati. Credeti-ma, propunerile lui Giscon ascund o capcana.

- Mato are dreptate, aproba Spendios. Eu si alti camarazi suntem dezertori din armata romana. Noi nu ne putem an­toarce acasa si vom avea parte de aceeasi soarta ca si compa­triotii lui Mato. Ne ramane o singura solutie: sa obtinem plata imediata a ce ni se datoreaza si sa ramanem uniti. Pentru a scapa de noi, Cartagina va trebui sa faca eforturi suplimentare si, facandu-le, nu va mai putea porni razboi impotriva noastra. Poate ne vor da loturi de pamant. In orice caz, astfel, vom fi la adapost de razbunarea lor. Daca mai are cineva de spus ceva, sa vorbeasca.

Numerosi barbati se infatisara pentru a le vorbi camara­zilor. Dar nu stiau ce pusesera la cale Spendios impreuna cu ceilalti dezertori. Acestia convenisera intre ei ca aceia care se vor arata de acord cu propunerile lui Giscon sa fie ucisi cu pietre, de indata ce se va auzi strigatul 'dati in ei'. Cel dintai vorbitor, un galez, abia a apucat sa deschida gura, iar cativa greci si sarzi avura aceeasi soarta: loviti de pietre, isi dadeau sufletul culcati la pamant. Cuprinsa de spaima, adunarea a hotarat sa faca asa cum doreau Mato si Spendios. Cand au fost chemati Giscon si oamenii lui, acestia se apropiara plini de incredere. Lesurile soldatilor lapidati nu le-au facut nici o impresie. Credeau ca este vorba de unii ce s-au aratat potrivnici acordului propus. Nu intarziara insa sa-si regrete lipsa de prevedere atunci cand hoardele ii impresurara si ai facura prizonieri. De acum inainte, Cartagina si fostii ei soldati erau in razboi.

Vestea se raspandi in toate tinuturile aflate sub stapanirea Cartaginei si chiar mai departe. Populatiile numide si libiene, satule de impozitele zdrobitoare ce apasau asupra lor, se rasculara si mii de sclavi fugeau de pe mosiile unde erau constransi sa munceasca, pentru a veni in tabara merce­narilor. Zeci de mii de barbati sosira din Libia pentru a se pune sub ordinele lui Mato; pentru a-si procura echipa­mentul necesar, acestia au fost nevoiti sa ceara femeilor din neamul lor sa-si vanda bijuteriile si podoabele. Departe de a se plange, ele au fost care mai de care mai darnice, aratand astfel cat de adanc inradacinata le era ura fata de Cartagina.

Spendios, Autaritos si Mato impartira armata mercenarilor in trei mari grupe. Prima puse asediu la Utica, a doua in fata la Hipu Acra iar cea de a treia, ramasa la Tunes, organiza o blocada a Cartaginei dinspre uscat, facand si unele incursiuni prin livezile din Megara. Reunit in graba, Consiliul celor O Suta Patru hotari sa incredinteze comanda operatiunilor mili­tare lui Hannon. Luand cu sine mai multe zeci de elefanti, el se indrepta spre Utica, ai carei locuitori al primira cu multa bucurie. Hannon le ceru sa-i puna la dispozitie toate masinile de asediu pe care le aveau, adica berbeci, baliste, catapulte, si lansa imediat un atac impotriva pozitiilor intarite ale adver­sarilor. Elefantii lui, bine condusi, raspandira panica printre mercenarii, multi au fost calcati an picioare, in timp ce altii au reusit sa fuga spre muntii din apropiere.

Lucrare: Tragedie - specia genului dramatic din literatura Document online: Brahmanism - religie postvedica-indiana

Batalia a avut loc dimineata devreme si, dupa ce a iesit, biruitor, Hannon, imbatat de victorie, hotari sa se antoarca la Utica, pentru a face o baie si pentru a se odihni. Lasati de capul lor, oamenii lui se raspandira pe campuri pentru a tal­hari. Afland despre aceasta neglijenta, Spendios si-a adunat soldatii si a pornit atacul impotriva pozitiilor cartagineze, capturand fara nici o greutate tot materialul de asediu incre­dintat lui Hannon de catre Utica. Peste cateva zile, acesta a mai suferit o infrangere si a fost nevoit sa revina in Cartagina, cu ce-i mai ramasese din armata.

In urma acestor evenimente, Consiliul celor O Suta Patru a avut o sedinta foarte agitata. Pana atunci adulat de ceilalti senatori, Baalyaton a fost criticat violent si a trebuit sa faca unele concesii:

- Dragi colegi, marturisesc ca am subestimat andrazneala acestor ticalosi. Nenorocitul de Giscon se afla in mainile lor si, din aceasta cauza, nu putem face nimic decat punandu-i viata an pericol.

- Iti pasa de prietenul tau, tuna Adonibaal, nu de Cartagina. Crezi tu ca oamenii de care am profitat si pe care i-am inselat vor ramane pentru totdeauna in Utica? In locul lor, pana acum as fi ridicat tabara si chiar nu m-as mira ca maine sa ne tre­zim inca o data incercuiti din toate partile, putand sa comu­nicam cu exteriorul numai pe mare. Incompetenta ta ne-a costat scump, chiar foarte scump.

- Si ce propui?

- Oare eu trebuie sa fac o propunere? Prin intrigile si conspiratiile tale, fiul meu a fost indepartat de la conducerea treburilor publice.

- Nu este adevarat!

Din randurile senatorilor se auzira huiduieli de deza­probare pe care Adonibaal le-a oprit ridicand mana:

- Multi dintre colegii si ofiterii nostri pot depune marturie ca oamenii tai i-au atatat pe mercenari impotriva lui spunand ca este singurul vinovat pentru necazurile lor. Daca ar fi fost vorba despre altcineva, si nu de fiul meu, as fi cerut punerea ta sub acuzare de catre Consiliul celor O Suta Patru. Nu o voi face si interzic oricui altcuiva sa o faca tocmai pentru a arata ca cearta noastra nu are motive personale.

- lata-i deci pe cei din neamul Barca, din nou stapani ai Cartaginei, ofta Baalyaton. Faca Baal Ammon sa nu ne para rau pentru aceasta alegere! Stimati colegi, cu multa tristete, imi recunosc greselile si va cer sa-l trimiteti la Megara pe nobilul Adonibaal pentru a-l implora pe fiul sau sa preia con­ducerea armatei noastre.

- Nu va fi nevoie sa-l implor. Va fi destul sa-i spun ca cetatea lui este in mare pericol si el va uita toate nedreptatile pe care i le-ati facut. Chiar maine va fi pe picior de plecare.

Hamilcar a dat curs dorintei tatalui sau si si-a chemat ofiterii ce luptasera sub comanda lui in Sicilia. Cel mai mult il interesau numizii, nu mercenarii, ce se rasculasera toti impotriva Senatului cartaginez, avand acordul lui Juba sau, daca nu, aprobarea lui tacita. Cei cativa emisari pe care-i trimise la curtea regala nu l-au putut intalni pe batranul rege iar fiii lui, sub diferite pretexte, refuzara sa-i primeasca. Neavand ancotro, fiul lui Adonibaal a pus sa fie chemat Himilk, adminis­tratorul sau:

- Fiul tau este acum in stare sa poarte arme? Cati ani are? Nu l-am mai vazut demult.

- E mai batran decat crezi. Este casatorit si are un fiu ce-ti poarta numele. Locuieste la Aspis, cu familia.

- Sa vina incoace, el si ai lui.

De andata ce a sosit, fiul lui Himilk a fost condus la Hamilcar:

- Esti pregatit sa lupti sub ordinele mele?

- As fi onorat sa fac acest lucru.

- Am pentru tine o misiune: gaseste-i pe Juba si pe fratele lui, Naravas. Le vei spune acestea: fiul lui Adonibaal antelege supararea voastra si a poporului numid. Nu Cartagina va cere ajutorul, ci Hamilcar Barca, fratele si prietenul vostru. Nu va cere sa va luptati cu mercenarii, va cere sa puneti sub coman­da lui calaretii vostri.

- Trebuie sa le promit o recompensa?

- In nici un caz. Ar fi pentru ei o jignire de moarte. Obtine-le sprijinul si ramai la ei cat va fi nevoie pentru a-i sfatui. In tot acest timp, sotia si fiul tau sunt invitati sa stea la mine, la Megara.

Cateva zile mai tarziu, Hamilcar iesea din Cartagina cu cateva mii de soldati si cu o suta de elefanti. Toti cetatenii care, odinioara, luptasera an armata au fost mobilizati. Alti soldati au fost alesi dintre dezertorii ce fusesera condamnati sa traga la vasle sau fusesera vanduti ca sclavi. Senatul le-a promis ca, an cazul an care vor lupta, vor fi eliberati si vor primi o parte din prada de razboi. Amintindu-si ca fostii lor camarazi mercenari aplaudasera atunci cand fusesera pe­depsiti, nu s-au lasat prea mult rugati pentru a se angaja din nou sub flamurile cetatii Elissei.

Oameni si dobitoace iesira prin Poarta Megara si se indreptara spre Utica. Orasul continua sa fie sub asediu si incepuse sa simta lipsa proviziilor. Rebelii incercuisera cetatea complet si ii taiasera toate caile de acces, mai ales podul de peste fluviului Macaras, de netrecut cu piciorul. Timp de cateva zile, fiul lui Adonibaal a cautat un vad prin care sa treaca armata sa, dar fara succes. Pana la urma norocul ii surase. O patrula trimisa in directia revarsarii fluviului in mare observa ca seara, cand incepea sa bata vantul, apele scadeau atat de mult incat se putea ajunge pe celalalt mal cu piciorul. Pe furis, armata se indrepta spre mare si, la caderea noptii, traversa fluviul Macaras iar apoi, dupa un mars fortat prelungit, ajunse pe un camp vast aflat in fata cetatii Utica.

In zori, cartaginezii puteau fi vazuti din tabara lui Spendios. In fata mergeau elefantii, urmati de calareti si de pedestrime. Convinsi ca le sunt superiori, mercenarii se desfasurara pe camp si trecura la atac. Era momentul astep­tat de Hamilcar, care porunci avangarzii sale sa faca cale intoarsa. Norul de praf ridicat de elefanti si de cai ii impiedica pe oamenii lui Spendios sa-si dea seama de ce se intampla pe teren. Crezura ca adversarii lor bateau grabiti an retragere. Scotand urlete de bucurie, rupsera randurile si se impartira in grupuri mici. Acestea au fost spulberate de lancile pedes­trimii cartagineze. La un moment dat, pedestrasii lui Hamilcar s-au tras spre stanga si spre dreapta, lasand intre ei o trecere pe unde dadura navala elefantii si calaretii ce facusera din nou cale-ntoarsa. Doborati de cai, sute de mercenari fura calcati si striviti sub picioarele elefantilor. Cand soarele cobora spre apus, sase mii dintre oamenii lui Spendios zaceau morti pe campul de lupta si alte doua mii fusesera facuti prizonieri. Acestora din urma Hamilcar le-a propus fie, sa lupte alaturi de el, fie sa plece an deplina libertate, insa jurand ca nu vor mai ridica niciodata armele impotriva Cartaginei. Cei mai multi au ales libertatea.

Hamilcar, profitand de aceasta biruinta, le dadu oamenilor sai ragaz de odihna. Stia ca luptele vor continua si nu voia sa-i oboseasca fara nici un rost. Intr-o dimineata, pe cand controla ingraditura ce inconjura tabara sa, observa, la o dis­tanta apreciabila, apropiindu-se o ceata de doua sute de calareti numizi. Nestiind care le erau intentiile, generalul, impreuna cu ofiterii, se retrasera in spatele palisadelor. Spre uimirea generala, un cavaler numid se deprinse de grup si, inaintand, isi arunca la pamant lancea si sabia. Cocotat pe calul sau, galopa vesel si intra in tabara plin de mandrie, sub ochii holbati ai santinelelor. Hamilcar nu-si putu opri un strigat de bucurie. Acest soldat curajos nu era altul decat Naravas, fratele lui Juba, pe care il saluta cu caldura:

- Iti multumesc ca ai raspuns chemarii mele. Presupun ca ai vorbit cu fiul lui Himilk.

- Fiul administratorului tau se afla la noi si vom avea nevoie de el inca vreo cateva luni de acum incolo. Este un bun organizator si a castigat ancrederea lui Juba. Acesta m-a trimis incoace pentru a-ti confirma ca prietenia lui pentru tine este mereu aceeasi. Ne-ai chemat in ajutor si nu ne vom calca niciodata cuvantul dat. Arata-mi locul unde m-as putea instala in tabara.

- Ti-l vor arata ofiterii mei. Sa stii ca nu vom uita niciodata gestul vostru. Numizii sunt cei mai devotati si cei mai cre­dinciosi aliati ai Cartaginei.

Alianta cu Juba a fost singura veste buna pe care Hamilcar a putut sa o trimita Consiliului celor O Suta Patru. In schimb, acesta ii trimise vesti catastrofice. Astfel, in Sardinia, merce­narii s-au rasculat impotriva ofiterilor si i-au masacrat fara mila. O armata trimisa in ajutor, sub comanda lui Hannon, a fost prinsa intr-o ambuscada iar comandantul ei a fost rastignit, dupa ce, mai anainte, a fost supus la torturi cumplite. Pentru Cartagina, acesta era un adevarat dezastru. Dupa Sicilia, pierdea si Sardinia, una dintre cele mai bogate posesiuni ale ei, fara speranta de a o recupera prea curand.

Spendios, Autaritas si Mato aflara si ei despre insurectia mercenarilor din Sardinia chiar de la mesagerii trimisi de acestia. Dupa ce i-au nimicit pe ofiterii armatei cartagineze, s-au dedat la pradari fara nici o rusine an asa fel, ancat nemai­putandu-i rabda, locuitorii insulei i-au alungat de pe paman­turile lor. Siliti sa se adaposteasca pe coastele italiene erau an cautarea unui pamant care sa le ofere azil si le propuneau camarazilor lor sa-i primeasca sa lupte alaturi de ei an Cartagina. Capeteniile rebelilor consimtira si emisarii plecara pentru a duce vestea cea buna fratilor de arme.

Prezenta lor n-a trecut neobservata an tabara si Spendios se gandi ca e inteligent sa o foloseasca. Intr-o dimineata, trompetele sunara adunarea. Campanianul li se adresa pe un ton aspru si autoritar:

- Ofiterii mi-au raportat ca unii dintre voi ati fost placut impresionati de generalul Hamilcar pentru modul cum s-a comportat cu prizonierii, luandu-i sa lupte alaturi de el sau redandu-le libertatea. Acest general blestemat si-a atins scopul pe care si l-a propus: de a ne dezbina si de a ne scadea moralul. Mercenari, fratii mei, ai cunoasteti mai bine decat mine pe aceia care, seara, an jurul focurilor va momesc cu vorbe dulci si ampaciuitoare. Ganditi ca ei apara interesele lor si pe ale voastre. Sa nu-i credeti. Dintr-o scrisoare trimisa de fratii nostri din Sardinia aflam ca acesti oameni actioneaza din ordinul iui Giscon. El le-a promis ca le va salva viata si le va darui o mare cantitate de argint daca va conving pe voi sa-l eliberati.

- Este adevarat, se auzi o voce stinghera. Ni s-a spus ca Giscon, daca va fi eliberat, va putea sa pledeze pe langa senatori pentru noi. S-a pus si problema de a supune la vot aceasta propunere.

- Vedeti, zise si Autaritos, tradarea amusina an jurul nostru. Sa zicem ca al eliberam pe Giscon. Ce va face pentru voi? Le va spune demnitarilor ca antre noi domneste discordia si ca ar trebui sa profite de aceasta pentru a dezlantui asupra noastra un atac an fata caruia nu vom fi an masura sa rezistam. In acel moment, cartaginezii vor uita frumoasele lor promi­siuni si ne vor ucide fara mila. Pentru a preveni aceasta primej­die, vad o singura solutie: crearea unei falii de netrecut antre cetatea Elissei si fostii ei mercenari. Va trebui sa comitem ceva ireparabil. In sensul acesta, avem o singura alegere: torturarea si uciderea lui Giscon si a oamenilor sai.

Aplauze furtunoase salutara aceste cuvinte. Doar cativa protestara. Unul dintre ei, un galez, le vorbi camarazilor sai:

- Fratilor, mi-am varsat sangele pentru Cartagina, asa cum dovedesc cicatricele care ami acopera tot corpul. Ea ami dato­reaza anca mult argint pe care nu anteleg sa i-l fac cadou. Dar sunt un om cinstit. Giscon a fost antotdeauna marinimos fata de noi si datorita lui am putut pleca din Sicilia cu arme si cu tot echipamentul. Daca ansa tot sunteti hotarati sa-1 ucideti, scutiti-l de tortura. Merita macar atat.

Barbatul abia sfarsise de vorbit cand Autaritos al izbi cu sabia:

- Asa ai voi pedepsi pe toti aliatii si complicii Cartaginei. Giscon si ai sai: pe ei!

Insetati de sange, mercenarii se andreptara spre amprej­muirea unde se aflau prizonierii. Nenorocitii fura dusi, sub o ploaie de anjuraturi si lovituri, an afara taberei. Li s-au taiat mainile si picioarele si apoi au fost aruncati intr-o groapa adanca unde au agonizat cateva zile. La sfarsit, nemaiputand suporta tipetele si gemetele victimelor lor, mercenarii ii aco­perira cu pamant astfel incat si cei care mai aveau suflare in ei murira inabusiti.

De pe inaltimea zidurilor Cartaginei, familiile celor ucisi au putut vedea calvarul acestora. Cand totul s-a terminat, Consiliul celor O Suta Patru trimise emisari in tabara merce­narilor cerand, in schimbul unei sume insemnate, cadavrele pentru a le aduce onorurile postume cuvenite. Sfidand toate legile razboiului, Spendios refuza sa le dea corpurile celor ucisi, amenintandu-i pe trimisi ca vor avea si ei aceeasi soarta. Pana la urma, le permise sa plece prevenindu-i ca, de aici incolo, orice emisar cartaginez care va veni in tabara lor va fi trimis la moarte.

Cruzimea lui Spendios il facu pe Hamilcar sa turbeze. Fireste, nu-l iubise niciodata pe Giscon, raspunzator de moar­tea unui bun prieten, dar nici nu putea fi de acord cu atata cruzime din partea mercenarilor. Pentru a-i pedepsi, puse elefantii sa-i striveasca cu picioarele pe toti captivii pe care ii mai avea. Apoi, dornic sa treaca la actiune cat mai repede, il chema pe Hannon pentru a-si uni trupele. Cele doua armate trebuia sa-si combine actiunile pentru a elibera Utica, ce continua sa fie sub asediu. Ideea n-a fost prea fericita. Soldat fara chemare, Hannon era de o sensibilitate bolnavicioasa si i se parea ca este sub demnitatea lui sa asculte ordinele lui Hamilcar, mai tanar decat el si, deci, mai putin experimentat. Refuza sistematic sa execute ordinele primite, punandu-si oamenii, din aceasta cauza, in repetate randuri, in situatii dificile. Depasit de situatie, Hamilcar ceru o rezolvare din partea Consiliului celor O Suta Patru care hotari sa-l recheme pe Hannon la Cartagina, lasand intreaga operatiune militara in grija lui Hamilcar.

Anotimpul rece apropiindu-se, fiul lui Adonibaal a decis ca, deocamdata, sa intrerupa activitatile militare si sa se re­traga la adapostul zidurilor cetatii. Intr-o seara, la Megara, tatal sau insista sa-i vorbeasca:    

- Hamilcar, stii si tu, orasul vuieste de zvonuri. Se spune despre tine ca stai in asteptare si nu faci nimic. Nu te mai recunosc, pe tine, odinioara atat de iute la fapte.

- Iti inteleg mirarea dar nu te nelinisti. Eu fac razboi chiar si atunci cand sunt departe de campul de lupta. Adversarii sunt de temut si vreau sa-mi atrag toate sansele de partea mea, asigurandu-ma de neutralitatea celor mai periculosi dus­mani ai nostri, romanii.

- Te-ai intalnit cu ei?

- Numai prin forta imprejurarilor. Navele noastre au oprit si au controlat corabiile comerciale romane incarcate cu provizii pentru mercenari. Oamenii din echipaje au fost con­dusi in portul militar si am avut grija sa fie bine tratati.

- N-ar fi trebuit sa fim instiintati despre aceasta treaba?

- Intentionat n-am facut-o pentru ca ma temeam de ce va face poporul. Unii s-ar fi putut simti indemnati sa-i faca prizo­nieri sau sa-i ia la bataie. Caius Cecilius Catulus, fostul meu adversar din Sicilia, mi-a trimis, in mare taina, doi emisari cu care am vorbit indelung. Aproape am ajuns la o intelegere. In cadrul negocierii privind eliberarea prizonieri lor, Roma se angajeaza sa ne furnizeze marfurile de care avem nevoie si sa nu le faca servicii comerciale dusmanilor nostri. In pri­mele zile ale anotimpului prielnic navigatiei, o flota va sosi de la Ostia, salvandu-ne de foamete.

- Ai actionat intelept.

- Si inca nu stii totul: Am reinnodat relatiile cu Hieron, pungasul si talharul, vinovat de nenorocirile noastre prin tradarea lui de la inceputul razboiului. Prietenia sa cu romanii a devenit apasatoare de cand noi am parasit Sicilia. Se teme pentru independenta regatului sau. Asadar, el are nevoie de o Cartagina puternica si n-a fost nevoie sa ma rog pentru a fi de acord sa ne trimita cantitati insemnate de grau si de ulei.

La venirea anotimpului frumos, Hamilcar parasi Cartagina impreuna cu armata sa. Se pregatea sa traverseze fluviul Macaras, cand un trimis al Consiliului celor O Suta Patru ii iesi anainte:

- Fiu al lui Adonibaal, vin sa-ti anunt doua vesti proaste.

- Vorbeste.

- Una dintre corabiile noastre a plecat din Utica inainte ca orasul sa cada in mana mercenarilor.

- E cu neputinta.

- Ba da. Am fost tradati la modul cel mai rnarsav, de oameni de acelasi neam cu noi, care vorbesc aceeasi limba, si se inchina la aceiasi zei. La inceput, le-au propus romanilor sa se alieze cu ei dar acestia i-au refuzat.

- Chiar daca ne sunt dusmani, isi respecta cuvantul dat.

- Apoi, locuitorii din Utica s-au intalnit cu Mato iar acesta le-a promis, ca le va cruta vietile si avutul daca ii vor preda orasul. Au si pus in aplicare acest plan sinistru, ucigandu-i fara mila pe soldatii nostri, comandati de cumnatul tau Hannibal, iar corpurile lor, au fost aruncate de la analtimea zidurilor.

- Hannibal a scapat?

- Din cate stiu, s-a comportat ca un las, implorandu-i pe locuitorii din Utica sa-i crute viata si aratandu-le locurile unde erau ascunsi unii dintre oamenii lui. Vazand acestea, unul dintre ofiterii sai, inainte de a fi ucis, a scos sabia si l-a izbit mortal, pedepsindu-l pentru ticalosie.

- Bine a facut, Hannibal a murit asa cum a trait, tradator si fricos. Sfarsitul lui inseamna pentru mine o alinare in multe privinte.

- Ce vrei sa spui?

- E ceva ce ma priveste numai pe mine. Care este a doua veste proasta?

- Tatal tau.

- Ce s-a intamplat?

- Se afla in sedinta la Senat, cand s-a anuntat caderea orasului Utica. S-a ridicat in picioare, si-a dus mana la piept si s-a prabusit cu fata la pamant. A murit fara sa-si mai recapete cunostinta. Orasul, sa stii, i-a facut funeralii marete.

- Lasa-ma acum.

Hamilcar ramase multa vreme intr-o stare de profunda deprimare, gandindu-se la tatal sau ale carui sfaturi ii vor lipsi dureros de mult. Adonibaal l-a tratat adesea cu severitate si ani intregi i-a interzis sa imbratiseze cariera militara. Pentru a-l face sa-si schimbe gandurile, l-a trimis la Aspis unde s-a simtit parasit de toata lumea. Acum, intelegea ca tatal sau a vrut mai mult decat orice sa-i puna la incercare puterea vointei si sa-l invete rabdarea si chibzuinta. Astfel de calitati l-au ajutat, apoi, sa devina un bun general si un strateg excelent. Amintindu-si semnele lui de iubire dramuite cu zgarcenie, planse indelung si regreta toate supararile pe care i le pricinuise. Apoi, venindu-si in fire, jura sa cinsteasca memo­ria celui dus prin biruinte in lupta. Soarta ii va surade in curand.

Intr-o dimineata, iscoadele numide l-au prevenit de apro­pierea unei puternice armate de rebeli, in jur de cincizeci de mii de oameni, condusa de Spendios si Autaritos. Armata lor inainta la adapostul muntilor, fara sa trimita patrule in locuri deschise. Generalul cartaginez decise sa nu inceapa batalia imediat. Dupa dezastrul de la Adys, cartaginezii inva­tasera ca nu puteau folosi caii si elefantii pe terenuri acci­dentate. Dimpotriva, la ses, erau de neinvins si, tot din aceasta cauza, mercenarii preferau sa ramana in locuri inalte.

i, pentru ca ele vin de la tine, cred ca sunt sincere. Insa locul meu nu este in Senat. Urasc intrigile si conspiratiile pe cat imi sunt de nesuferite si discutiile nesfarsite de care voi pareti ca nu va saturati niciodata. Sunt soldat si singura mea ambitie este de a lupta. Or, acum am ajuns la pace cu Roma si cu ceilalti vecini. Asadar, sabia mea nu va este de nici un folos si ma multumesc sa veghez la educatia copiilor mei, care nici ea nu este o treaba usoara.

- Hamilcar, stii bine ca sunt mai multe feluri de a lupta. Razboiul este numai unul dintre ele.

- Ce vrei sa spui?

- Suntem an relatii pasnice cu romanii si cu numizii iar mercenarii au fost pedepsiti asa cum meritau. Dar Cartagina este intotdeauna, an razboi.             

- Impotriva cui?

- Pentru a te lupta nu este neaparata nevoie de un dusman. Ea nu se bate numai cu cineva anume, ci se lupta pentru ea insasi si pentru viitorul ei.

- Mai vorbeste-mi; cuvintele tale sunt intelepte si imi trezesc interesul.

- Orasul nostru se bate pentru a fi iar marea cetate de odinioara, de mai inainte ca aceste nenorociri sa vina, una dupa alta, si de care nu suntem vinovati. Cea mai mare povara a noastra este obligatia de a plati enorma despagubire pe care o datoram acestor romani blestemati. Nu este nevoie sa-ti mai spun cum stam cu banii. Cu mare greutate am reu­sit sa gasim mijloacele pentru a plati rata pe anul in curs, dar in viitor nu o vom mai putea achita, iar Roma se va grabi sa puna mana pe arme impotriva noastra. Nu cutez nici macar sa ma gandesc la ce s-ar putea intampla atunci. Vor navali iar pe tarmurile noastre.

- Pot sa-ti spun un singur lucru: intr-un astfel de caz, vom fi batuti si asa vom fi mereu daca nu ne refacem flota si armata. Iar pentru asa ceva este nevoie de aur si de argint. Or, am pierdut Sicilia, Corsica si Sardinia; de unde venea cea mare parte a bogatiilor noastre. Suntem prinsi intr-o capcana din care nu e nici o cale de scapare. Cum am putea inlocui aceste teritorii pierdute?

- Exista o posibilitate.

- Care?

- Mi-aduc aminte de discursul pe care l-ai rostit cu glas barbatesc in marea piata a orasului, cand poporul te-a ales comandant general. Vorbeai atunci despre necesitatea ca orasul nostru sa-si apere si sa-si extinda teritoriile aflate sub dominatia lui.

- Asa e, numai ca am pierdut aceste teritorii.

- Uiti ca mai avem si altele.

- Care?

- Coloniile noastre iberice. La fel ca multi dintre conce­tatenii nostri, ai uitat de existenta lor asa cum si stramosii nostri au lasat in parasire asezarile comerciale intemeiate de Hannon in tinutul Cornul Orientului. Nu te invinuiesc pentru aceasta dar, lasa-ma sa-ti amintesc una dintre ele, Gades a fost intemeiata de strabunii nostri fenicieni cu mult inainte de Utica si chiar inainte de Cartagina. Ca urmare, am creat si alte asezari comerciale, cum sunt Sexi, Malaga, Mastia, Abdera, si Ebezos ; an aceasta ultima localitate am recrutat noi luptatorii prastiasi a caror eficienta ai putut-o vedea in timpul luptelor.

- Asa e. Sunt soldati foarte buni.

- In acelasi timp, in teritoriile noastre nu se mai afla alta cetate ca Tartessos, aflata pe o insula de la gurile fluviului Betis[32] ce izvoraste din 'muntii de argint', numiti astfel pentru ca sunt bogati in mine de aur si de argint. Tarmul insusi geme de mari cantitati de metale pretioase, precum si de arama . Odinioara, grecii din Masalia au poftit si ei la aceste teritorii, dar au fost anvinsi de generam nostri.

- Imi vorbesti din trecut. Astazi, ce mai stim despre aceste colonii?

- Din vina noastra, nu prea mare lucru. A trecut multa vreme de cand nici o flota nu a mai plecat din Cartagina sa-i cerceteze, chiar daca n-au ramas, credinciosi limbii stra­mosilor nostri. Stii mai bine decat oricine ce superba nepasare poate dovedi Senatul fata de prietenii sai. Astfel, ar fi bine ca tu sa preiei conducerea unei expeditii militare pentru a reinnoda legaturile cu coloniile noastre, incepand cu cele din Gades si Tartessos.

- Ideea este imbietoare dar mi-ar placea ca, mai intai, sa stiu precis cateva lucruri. Este o propunere facuta insului Hamilcar Barca sau este vorba de omisiune oficiala pe care Senatul mi-o va incredinta mie?

- Sunt fericit ca nu mi-ai prezentat de la bun inceput un refuz in principiu. Colegii mei s-au temut atat de tare de ce vei spune, ancat m-au trimis pe mine sa cercetez mai intai terenul. In fapt, Consiliul celor O Suta Patru va fi onorat ca tu sa preiei conducerea tuturor posesiunilor noastre aflate pe celalalt tarm la marea cea mare. Vei pleca cu cinci mii de oameni si esti imputernicit sa recrutezi si alti mercenari din acele locuri.

- Voi avea toate prerogativele civile si politice?

- Da.

- Mai precis, ce anume va trebui sa fac?

- Pe de o parte, sa te asiguri ca asezarile noastre sunt bine aparate si, in caz contrar, sa iei toate masurile ce se impun pentru a fi in deplina siguranta; pe de alta parte, va trebui ca tu si oamenii tai sa intemeiati noi colonii.

- Cred ca aceasta nu e tot.

- Nu. In principal, misiunea ta va consta in redeschiderea minelor de aur si de argint, a caror productie va trebui sa ajunga la noi. Sa stii ca, atunci cand te vei afla la sute de stadii de cetatea noastra, soarta ei va fi in mainile tale. Intr-un cuvant, toata increderea si sperantele ni le punem in tine.

- Pe cat sunt de convins de sinceritatea vorbelor tale, pe atat ma intreb daca, nu cumva, aceasta misiune este pentru unii o modalitate de a ma indeparta din orasul nostru, slabind astfel partida celor ce sustin neamul Barca.

- Iti inteleg nelinistile. Sunt firesti. Acestea fiind zisei trebuie sa spun si ca adevaratii potrivnici ai neamului Barca nu sunt neaparat printre cei din partida adversa; caci dus­manul cel mai inversunat al lui Hamilcar Barca este insusi Hamilcar Barca!

- Ce vrei sa spui?

- Crezi tu ca usor le este sustinatorilor tai sa-ti ia apararea cand tu nu te arati la Senat si nu iei parte la dezbateri? Vrei sa fii urmat dar ii respingi pe cei care ati sunt credinciosi si ii descurajezi. Intr-un anume fel, plecarea ta din Cartagina va fi pentru noi binevenita. Ne va fi mai usor sa te sustinem, pentru ca vei fi indispensabil Cartaginei fara a fi de fata. Astfel, le vei face un mare bine prietenilor tai iar influenta ta va fi cu atat mai mare.

- Voi avea dreptul sa-mi aleg ofiterii care vor veni cu mine?

- Ai toata libertatea sa o faci.

- Transmite colegilor tai ca le accept propunerea din iubire fata de orasul meu dar spune-le si ca stiu ce socoteli isi fac. Sa nu creada ca pot fi pacalit de intrigile lor marunte. Te voi anunta cand voi fi gata de plecare.

De indata ce Bomilcar parasi resedinta din Megara, Hamilcar isi chema administratorul:

- Himilk, iti mai amintesti fagaduiala pe care ti-am facut-o cu multa vreme in urma?

- Care dintre ele, stapane?

- Aceea de a-l face pe fiul tau Magon aghiotantul meu.

- Socotesti ca vei pleca?

- Da si am nevoie de el.

- Dupa incercarile prin care a trecut, o sedere mai indelungata departe de Cartagina poate ca ii va alina durerea si supararea. Ma duc sa il anunt si va veni sa-ti primeasca ordinele. Sa stii ca-ti sunt profund recunoscator ca te-ai gandit la el.

Vreme de cateva saptamani, Hamilcar a lucrat pe rupte pentru organizarea expeditiei despre care incepeau sa se nasca in tot orasul cele mai diferite zvonuri. Aceasta agitatie, asa cum este firesc, facu sa iasa la suprafata tot felul de perso­naje dubioase, aventurieri fara scrupule sau afaceristi pusi pe capatuiala pe care fiul lui Adonibaal ii indeparta fara mila. Dupa o matura gandire a decis sa ajunga intai la Gades, dar nu pe apa ci pe uscat. Trupele lui urmau sa strabata cu piciorul uriasa intindere dintre Cartagina si Coloanele lui Melqart, unde o flota avea sa-i astepte pentru a traversa stramtoarea. In felul acesta, va putea convinge triburile numide ca cetatea lui nu si-a pierdut puterea si ca, in ciuda problemelor pe care le-a avut, intentiona sa-si cladeasca un nou imperiu in tinuturile locuite de iberi. Pe drum, socotea sa recruteze din triburile numide cateva sute de calareti pe care ii aprecia pentru curajul si istetimea lor.

Cand pregatirile s-au incheiat, Hamilcar il chema pe Epicide:

- Maine ii retine pe copiii mei la sanctuarul lui Baal Ammon ii ne vom intalni acolo inainte de pranz.

- Voi fi acolo cu Hannibal si cu Magon.

- Ai uitat-o pe Salambo.

- Vrei sa vina si ea?

- Da. Intotdeauna am pus-o pe picior de egalitate cu fratii ei si nu vad nici un motiv pentru a-mi schimba parerea.

Foarte bine. Va fi si ea cu noi.

A doua zi, se intalnira toti in fata sanctuarului. Recunoscandu-l pe Hamilcar, preotii se dadura la o parte, cu respect, facand loc micului grup, care s-a recules indelung in fata stelei votive ridicate odinioara de neamul Barca. Pri­vindu-i pe ai sai cu un amestec de duiosie si de asprime, fiul lui Adonibaal le facu semn sa se apropie:

- N-am fost intotdeauna un tata bun pentru voi din cauza ca mi-am petrecut mai mult timp pe campu1 de bataie decat acasa la Megara. Cu toate acestea, trebuie sa stiti ca va port o dragoste adanca si ca ea a crescut si mai mult dupa moartea mamei voastre. Astazi, pentru a salva orasul de la ruina si disperare, trebuie sa va parasesc din nou pentru multa vreme. Voua, Hannibal si Magon, va promit ca o sa va chem alaturi de mine de indata ce veti fi in stare sa purtati arme. In ce te priveste, Salambo, nadajduiesc ca vei gasi un sot demn de tine si de frumusetea ta. Dar nu numai pentru atat v-am adunat eu aici, an acest loc iubit de toti compatriotii nostri. Dupa cum bine stiti, am un singur scop an viata: sa contribui la gloria Cartaginei si sa lupt ampotriva dusmanilor ei. Iar cel mai pe seama dusman al ei, daca nu chiar singurul, este Roma. Vrea sa ne piarda cu orice pret si se va folosi de orice mijloace, fluturand, fireste, prin fata ochilor celor mai lasi dintre concetatenii nostri, mirajul pacii. Pentru ca un anume lucru sa vi-l amintiti pana la ultima suflare, am hotarat ca noi toti sa ne legam printr-un juramant, acela de a purta Romei si romanilor o ura nestinsa si sa nu cunoastem odihna atata vreme cat vor face umbra pamantului. Acum, repetati gupa mine: 'Pe Baal Ammon, jur sa urasc Roma si romanii pana la ultima suflare si sa fac totul ca aceasta natie si acest oras blestemat sa fie sters de pe fata pamantului'' .

Intr-un singur glas, capiii lui Hamilcar repetara acest lega­mant; la sfarsit, tatal lor le zambi:

- Ce a fost important s-a spus. Acum, antoarceti-va la Megara cu Epicide, cel mai bun servitor, dar ce spun eu, cu cel mai bun prieten pe care al am. Plec maine si prefer sa-mi iau ramas bun de la voi aici pentru a ne feri de lacrimi si de antristare. Sa nu va temeti, trimisii mei va vor aduce vesti de la mine tot timpul. Haideti, plecati, mai anainte de a ma simti prea andurerat.

Magon, Hannibal si Salambo se andepartara ampreuna cu preceptorul lor. Tatal lor mai ramase anca multa vreme an fata stelei neamului Barca pana sa ceara unui preot sa recite rugaciunile cuvenite. Oficiantul, un barbat tanar, ambracat cu un vesmant lung din in alb si cu picioarele desculte, facu ceea ce i se ceruse. Cand ansa fiul lui Adonibaal a vrut sa-i dea a suma de bani, l-a refuzat:

- Nu vreau argintul tau, Hamilcar Barca. Faptul ca am avut prilejul sa-l invoc pe Baal Ammon pentru tine m-a cinstit andeajuns.

- Atunci, vrei altceva?

- As vrea sa-ti cer un hatar.

- Care anume?

- Te duci an tara iberilor. Un preot batran mi-a povestit, candva, de un templu construit acolo an cinstea lui Baal Ammon si an care oficiaza un profet. Ceilalti slujitori din tem­plul nostru, cel de aici, mi-au spus ca zeii m-au daruit cu harul de a prezice viitorul. As vrea sa fiu sigur de acest lucru si, pentru aceasta, ami doresc sa pot ajunge la Gades. Te rog, ia-ma ampreuna cu soldatii tai.

- Pari un ghicitor ciudat. Pretinzi ca poti prezice ce se va antampla. Asadar, va trebui sa stii de pe acum daca voi fi sau nu de acord cu cererea ta; dupa parerea ta, care va fi ras­punsul meu?

- Hamilcar, puterea unui prezicator nu este aceea pe care o crezi tu. De pilda, ti-as putea spune cum vei muri dar nu voi putea niciodata sa-ti deslusesc ceea ce este mai impor­tant, motivele care ati vor provoca moartea si pe care numai tu singur le poti cunoaste. Tot astfel, simt ca vei fi de acord cu cererea mea dar nu voi sti niciodata din ce cauza faci acest lucru.

- Imi placi. Care este numele tau?

- Azarbaal.     

- Vei veni cu noi an aceasta expeditie si vreau sa-ti spun si din ce cauza. Pentru ca vrei sa afli din gura mea felul an care voi trece din viata, an moarte.      

- Nu simt nici dorinta, nici nevoia de a sti aceasta.

- Totusi, este ceea ce si-ar dori orice om normal. Unii ar plati mult pentru aceasta dezvaluire si ar ancerca sa forteze mana destinului lor.

- Eu nu am soarta, ci sunt sortit pentru ceva anume iar acest ceva se va amplini orice as face, caci asculta de o putere si de legi mai presus decat mine. Nu m-am hotarat sa te iau cu mine pentru ca, tie, mai mult decat raspunsurile, iti plac intrebarile. Ceea ce te voi intreba, daca se va intampla sa ma sfatuiesc cu tine, nu va fi pentru a afla ce se va intampla, ci pentru a ma ajuta sa inteleg si sa-mi explic propriile mele fapte. Dar sa revenim la cele de acum. Presupun ca ai vrea sa te furisezi din acest sanctuar fara sa ceri voie de la Cohen Hacoanim, marele preot al lui Baal Ammon, din cauza ca nu ti-ar ingadui sa pleci la Gades.

- De ce nu m-ar lasa sa plec?

- Pentru ca un prezicator aduce faima si bogatie unui sanctuar. Desigur, a aflat despre harul tau si trebuie sa-si fi facut unele planuri in legatura cu tine pentru a umple cu aur tainitele templului. Sunt convins ca si tu ti-ai dat seama de acest lucru si ca asta are legatura cu dorinta ta de a pleca din Cartagina. Nu ti-ar conveni sa fii instrumentul ambitiilor lui.

- Tu, de asemenea, esti in stare sa citesti in inimile oamenilor.

- In felul meu. Voi trimite imediat cativa dintre oamenii mei pentru a aduce sacrificii lui Baal Ammon. Preotii se vor repezi asupra lor pentru a-si oferi serviciile indemnati de zgomotul monedelor sunatoare. Profita atunci de dezordine si furiseaza-te afara. Unul dintre soldatii mei te va astepta in afara incintei sanctuarului cu niste haine de soldat pe care le vei imbraca. Iti voi spune eu cand vei putea purta iar vesmantul alb de in. Ah, mai e ceva, va trebui si sa te incalti cu sandale de piele caci, altminteri, picioarele des­culte te vor da de gol. Incearca sa te tii tare si sa nu te poticnesti in mers caci avem cale lunga de strabatut pana la Gades.

- Multe mi s-au spus despre cei din neamul Barca dar, de-acum inainte, stiu ca cea mai de seama insusire a acestei familii este marinimia. Cand ma gandesc la mintea ingusta a unora dintre cei mai ilustri concetateni ai nostri, cred ca sunteti, mai mult decat noi, preotii, pastratorii adevaratei inteligente a Cartaginei.

- Ai grija, Azarbaal. Nu mai prezice si nu ma lingusi caci nu mi-au placut niciodata lucrurile astea. Este timpul sa ne despartim; ne vom revedea curand. Acum, trebuie sa merg la marele preot.

- Pentru a ma denunta?

- Hotarat lucru, esti un profet destul de slab si vei avea nevoie sa mai inveti cate ceva de la cel aflat la Gades. NU, voi merge la el pentru a ma plange de tine. In felul acesta, nimeni nu-si va inchipui ca ai plecat cu mine.

Spre seara, Hamilcar se alatura armatei sale care stationa in afara orasului. In etape scurte, dupa ce au trecut de orasul Sica, el si oamenii lui se adancira in insasi inima tarii numi­zilor. Iscoadele trimise inainte se intalnira curand cu o ceata de calareti comandata de Naravas. Un ofiter cartaginez, ce luptase alaturi de el in razboiul cel lung, l-a recunoscut, si l-a salutat cu caldura:      

- Sunt bucuros sa te revad si Hamilcar va fi multumit pentru ca ne-ati facut onoarea de a ne veni in aintampinare.

- Iti cer sa-1 anunti ca fratele meu Juba doreste sa-l primeasca, pe el ampreuna cu suita sa, in palatul lui. Oamenii voitri isi vor putea instala corturile pe campia din apropiere. Unul dintre soldatii mei le va arata un loc potrivit unde apa curge din belsug. Vi se va aduce si hrana, cat sa sature pe toata lumea.

- Iti multumesc pentru ospitalitatea demna de un aliat al Cartaginei. Cine ne va indruma spre cetatea voastra?

- Asezati-va tabara an liniste si pace. La vremea cuvenita, unul dintre calaretii mei va veni sa-i caute pe fiul lui Adonibaal si pe ansotitorii lui.

Obositi de marsul lung sub un soare arzator, soldatii se bucurau de placerea odihnei. Curand dupa aceea, se vedeau, an spatele unui ocean de corturi antinse, bucatarii ce atatau focuri uriase an timp ce soseau carutele ancarcate cu de-ale gurii, trimise de la palatul regal. Cand soarele se andrepta spre asfintit, un numid se anfatisa la intrarea an tabara. Hamilcar, ansotit de vreo zece ofiteri, merse calare an urma lui. La iesirea dintr-un defileu, ramase cu rasuflarea taiata: un pinten stancos anconjurat de prapastii adanci se analta drept an fata lui, si de aici se ajungea la un platou pe un pod, a carui constructie trebuie sa fi costat viata a sute de oameni. Cetatea, construita an coasta muntelui, nu era atat de eleganta pe cat era Cartagina. In schimb casele, construite din enorme blocuri de piatra, pareau a fi foarte confortabile. Pe ulite, rarii trecatori abia daca se uitau la soldatii straini, ca la niste fiinte prea ciudate pentru a merita sa fie bagate In seama. Ceata de calareti iesi apoi antr-o piata larga la capatul careia se afla palatul regal, o constructie mareata anconjurata de un elegant portic de marmura. De andata ce au pus piciorul pe pamant, vizitatorii au fost condusi printr-un lung sir de sali luminate de torte, pana au ajuns la o curte interioara plina de verdeata unde erau asezate paturi si mese. Naravas le ura bun venit si porunci sa fie serviti. Apoi, luandu-l pe Hamilcar de brat, al conduse spre ancaperile regale, unde Juba dorea sa-i vorbeasca antre patru ochi. Revazandu-se, cei doi barbati nu putura sa-si ascunda emotia:          

- Trebuie, oare, sa-ti spun Juba sau Inaltimea Voastra? De cand nu te-am mai vazut, ai urcat pe tronul tatalui tau si ti se cuvine respect.

- Dar eu, oare, cu ce titlu te-as putea numi? Caci esti cel mai puternic om din cetatea ta si, cu toate acestea, nu esti nici suffet, nici senator si nici membru al Consiliului celor O Suta Patru. Sa lasam gluma la o parte, sunt Juba si esti Hamilcar, doi prieteni pe care nimeni si nimic nu-i poate desparti.

- Iata ceva ce ma linisteste, mai ales ca simteam gheara andoielii. Si, altfel, ce mai faci?

- Domnesc si, crede-ma, domnia este o grea povara, care ma lipseste de multe placeri. Dar, de aceasta am avut eu parte. Pe cand tu vad ca iar ai pornit la razboi si, nadajduiesc, nu ampotriva poporului meu.

- Stii foarte bine ca antotdeauna am fost prietenul numizilor si ca apreciez devotamentul pe care l-ati aratat fata de mine. Nu, n-am venit sa ma lupt cu ai tai, departe de mine un astfel de gand. Ma andrept spre Coloanele lui Melqart, de unde ma voi ambarca anspre Gades.

- Inteleg ca vei lipsi multa vreme.

- Da si acesta este motivul pentru care mi-ar fi parut rau sa nu te mai vad o data.

- Iti urez mult noroc an expeditie. Cunoscandu-te, cred ca te supui unor cauze nobile.

- Cetatea mea trece an prezent prin momente grele si trebuie sa gasim banii necesari pentru a plati romanilor despa­gubirea ce ne-a fost impusa.

- Sa stii, si vorbesc acum an calitatea mea de rege, tributul pe care vi-l platim noi nu va putea fi marit. .

- Nu am propus niciodata acest lucru si voi avea grija sa nu se antample nici an viitor, atat din prietenie fata de tine, cat si pentru ca n-as vrea ca relatiile cu poporul vostru sa se strice.

- Vorbesti acum an limba antelepciunii. Dar o vorbeste si Consiliul celor O Suta Patru?

- A primit instructiuni an sensul acesta.

- Bine. Mai este ceva ce as putea face pentru tine?

- Da. Sa-mi dai voie sa recrutez dintre ai tai o mie de calareti. Stii si tu ca, atunci cand este vorba de luptele duse pe cai, nu ma ancred decat an numizi.

- Doua mii de oameni vor fi pregatiti an cateva zile si vor trece sub comanda ta. Vei dispune de ei asa cum vrei. Nu te gandi nici la solda pe care va trebui sa le-o platesti. Imi asum eu si aceasta obligatie. In felul acesta, ma voi considera aliatul tau an expeditia pe care ai anceput-o. Acestea fiind zise, mai am o surpriza pentru tine.

- Care?

Juba batu din palme si dintr-o camera alaturata iesi un baietan, cu un aer zambitor si jucaus.

- Hamilcar, iata-1 pe Hamilcar.

Fiul lui Adonibaal ramase tacut. Pustiul era leit tatal sau, din vremea copilariei si vazandu-l generalul si-a amintit de anii' de demult cand, impreuna cu tovarasul sau de joaca, hoinarea prin gradinile de la Megara. Adanc tulburat, al trase la piept pe fiul prietenului sau si trecandu-si degetele prin parul lui buclat, al antreba pe Juba:

- Vorbeste limba punica?

- Crezi ca as fi putut, avand un astfel de nume, sa nu invat si limba ta? zise baietandru. O vorbesc la fel de bine ca pe cea a stramosilor mei si, daca-mi ingadui, as vrea sa-ti cer ceva.

- Hamilcar, cum cutezi sa te porti an felul acesta? al intrerupse suveranul.

- Lasa-1 sa vorbeasca. Imi aminteste de un tine, cel pe care l-am cunoscut si al carui nume il ghicesti.

- i daca ii va spune din ce cauza au respectat cadavrul fiului lui Adonibaal, in timp ce pe cel al lui Magon l-au supus la batjocuri ingrozitoare. Barbatul il privi pe Hasdrubal drept in ochi si, inainte de a pieri printr-o lovitura de sabie, mai putu sa spuna: ,;Cartaginezi, nu sunt eu cel care a pus la cale si a anfaptuit aceasta ucidere, ci voi'.

Paris-Le Kram, 1999