Agatha Christie din Paddington

Capitolul I

Doamna McGillicuddy gafaia in urma hamalului care ii ducea geamantanul. Era mica de statura si cam corpolenta, hamalul inalt si mergea cu pasi mari. In afara de asta, doamna McGillicuddy era incarcata cu numeroase pachete – rezultatul cumparaturilor din ziua aceea pentru Craciun. De aceea formau o pereche care nu pasea in acelasi ritm si, cand omul dadu coltul la inceputul peronului, doamna McGillicuddy ramasese in spate rasufland din greu.

Peronul numarul 1 nu era in clipa aceasta prea aglomerat, deoarece tocmai plecase un tren, dar in tara nimanui din fata peroanelor se misca o masa galagioasa, in acelasi timp, in diferite directii, incoace si incolo.

Doamna McGillicuddy ajunse, in cele din urma, la in­trarea pe peronul numarul 3.

— Trenul de pe linia trei, anunta o voce, pleaca la 4:50 in directia Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter si Chadmouth. Compartimentele pentru calatorii spre Brackhampton si Milchester se afla in ultimele vagoane. Calatorii spre Vanequay sunt rugati sa coboare la Roxeter. Vocea se intrerupse brusc.

Doamna McGillicuddy isi gasi biletul de calatorie in geanta si il arata. Functionarul murmura: La dreapta, ul­timul vagon.

Doamna McGillicuddy strabatu peronul si-l descoperi pe grabitul ei hamal uitandu-se in gol, in fata usii unui vagon de clasa a treia.

— Aici, doamna.

— Merg cu clasa intai, il corecta doamna McGillicuddy.

— Asa trebuia sa-mi spuneti, mormai hamalul.

Privi dispretuitor rochia ei modesta, cenusie, scoase geamantanul din vagon si il duse la vagonul corespunzator, unde doamna McGillicuddy se instala intr-un compartiment gol de clasa intai. Trenul de 4:50 nu era cautat de calatorii de clasa intai. Ei preferau expresul de dimineata mai rapid de 6:40 care avea si vagon-restaurant. Doamna McGillicuddy ii dadu un bacsis hamalului, care il lua cu o expresie uimita, deoarece, dupa parerea lui, era o calatoare mai degraba de clasa a treia decat de-a intai.

Doamna McGillicuddy se afunda pe perna de plus, ofta usurata si incepu sa rasfoiasca o revista. Cinci minute mai tarziu, se auzi un fluierat prelung si trenul se puse in miscare. Revista ii aluneca din mana, capul ii cazu intr-o parte si, peste alte trei minute, adormi. Dupa treizeci si cinci de minute se trezi inviorata. Se apropie de fereastra si se uita afara.

Un alt tren trecu uruind in directia opusa, suiera puternic incat se infiora speriata. Acum trenul ei incetini printr-o gara. Apoi, incepu deodata sa goneasca din nou, vitejeste si trase un tignal. Un alt tren, ca si cel de mai inainte, se indrepta tot spre Londra, luneca mai domol prin fata ferestrei. Propriul ei tren isi continua cursa inainte. In timpul acesta un altul, plecat fara indoiala din Londra ii ajunsese din urma si parea mai grabit. O vreme, cele doua trenuri mersera alaturi: cand unul o lua inainte, cand celalalt. Doamna McGillicuddy privi de la locul sau, prin fereastra, spre vagonul paralel. In majoritatea compar­timentelor, rulourile erau trase jos, totusi se puteau zari calatori. Celalalt tren nu parea foarte aglomerat. Multe compartimente se perindau goale.

Pret de o clipa, avu impresia ca cele doua trenuri stateau pe loc, timp in care un rulou se ridica brusc. Doamna McGillicuddy isi atinti privirea in compartimentul luminat de clasa intai, care se afla cam la o distanta de un metru de al sau.

Atunci facu ochii mari si dadu sa se ridice.

La fereastra celuilalt compartiment, intors cu spatele la ea, statea in picioare un barbat. Isi inclesta mainile in jurul gatului femeii din fata sa, strangand-o incet, fara mila. Ochii ii iesira din orbite, fata i se umplu de sange. In timp ce doamna McGillicuddy observa incremenita ce se petrecea in celalalt tren, interveni deznodamantul: corpul se inmuie si se prabusi sub mainile barbatului.

Atunci, trenul doamnei McGillicuddy isi incetini viteza, in timp ce celalalt lua avans. In clipa urmatoare, compartimentul cel luminat disparuse din campul ei vizual.

Aproape automat, doamna McGillicuddy isi ridica mana sa traga de semnalul de alarma. Dar ramase nehotarata. In fond, ce rost avea sa traga semnalul de alarma din trenul in care statea ea? Fapta ingrozitoare pe care o vazuse de la o distanta atat de mica si imprejurarile neobisnuite o tintuira locului. Trebuia sa faca imediat ceva. Dar ce?

Usa compartimentului se deschise si un conductor aparu:

— Biletul, va rog!

Doamna McGillicuddy i se adresa violent.

— O femeie a fost strangulata. In trenul care tocmai ne-a luat-o inainte. Am vazut eu.

Conductorul o privi de parca nu auzise bine.

— Poftim? Ce spuneti?

— Un barbat a strangulat o femeie! Intr-un tren! Am vazut cand ma uitam pe fereastra.

Conductorul repeta neincrezator:

— Strangulata? intreba el, mirat.

— Da, a strangulat-o! Va spun ca am vazut-o cu ochii mei. Trebuie sa faceti imediat ceva!

Conductorul tusi ca sa schimbe vorba.

— Nu credeti cumva, stimata doamna, ca ati atipit putin si Se opri plin de tact.

— Am tras un pui de somn pana adineaori, dar daca credeti ca a fost un vis, atunci va inselati amarnic. Am vazut, intelegeti? Am vazut! M-am uitat la fereastra trenului de langa al nostru, unde un barbat strangula o femeie. Va intreb: Ce aveti de gand sa faceti in aceasta situatie?

— Eu ptiu

— Dar, totusi, ceva veti face, nu?

Conductorul se incrunta si se uita la ceasul sau.

— In circa sapte minute ajungem la Brackhampton. Am sa comunic ceea ce mi-ati povestit. In ce directie se deplasa trenul de care vorbiti?

— Normal, in aceeasi directie ca si noi. Deci nu prea credeti ca as fi putut vedea totul, daca trenul ar fi mers in directia opusa?

Conductorul facu o grimasa, ca si cum o credea in stare pe doamna McGillicuddy sa asiste la orice era cu putinta si ii trecea prin minte, dar se comporta politicos.

— Lasati totul in seama mea, stimata doamna, o linisti el. O sa comunic ceea ce m-ati informat. Poate ati putea sa-mi dati numele si adresa dumneavoastra pentru cazul in care

Doamna McGillicuddy ii dadu adresa prietenei la care urma sa locuiasca in urmatoarele zile si pe cea stabila din Scotia. Le nota pe amandoua si disparu cu mina unui om care isi facuse datoria.

Doamna McGillicuddy se incrunta. Nu era pe deplin multumita. Oare conductorul va transmite cu adevarat ceea ce ea ii impartasise sau dorise doar s-o linisteasca?

Trenul mergea acum incet si in fata ferestrei luceau luminile unui oras mai mare.

Doamna McGillicuddy isi deschise geanta, lua – caci nu gasi altceva mai bun – un bon de plata, scrise repede cu pixul cateva cuvinte pe partea cealalta a hartiei, o baga intr-un plic pe care-l avea din intamplare la ea, il inchise si mai adauga ceva deasupra.

Trenul trase incet langa un peron plin de oameni. Doamna McGillicuddy isi arunca nervoasa privirea pe peron. Atat de multi calatori si atat de putini hamali! Uite acolo era unul. Il chema pe data.

— Hamal! Te rog, du scrisoarea asta imediat la con­ducerea garii!

Ii intinse plicul si un siling.

Cu un oftat se aseza la loc. Ceea ce ar fi putut face, facuse. Pentru o clipa se gandi cu regret trecator la siling. O jumatate ar fi fost, desigur, suficient

Gandurile i se reintoarsera la scena la care asistase, ingrozitor! Teribil de cumplit! Se infiora. Ce lucru rar, ce fantastic! Si trebuia sa i se intample tocmai ei, Elspeth McGillicuddy! Daca ruloul compartimentului n-ar fi fost, din intamplare, repede ridicat Dar asta fusese, desigur, o masura de precautie.

Se auzeau calatori si cei care ii condusesera strigandu-si diverse lucruri, apoi fluieratul ascutit si usile se trantira. Trenul parasea alene, la 5:38, gara Brackhampton. O ora si cinci minute mai tarziu se opri la Milchester.

Doamna McGillicuddy isi apuca pachetele si cobori. Se uita de-a lungul peronului pana cand, in cele din urma, dadu cu ochii de un hamal.

In fata garii, se apropie un sofer de taxi, care-i urmarea pe cei ce ieseau.

— Doamna McGillicuddy? intreba el. Sunteti astep­tata in St. Mary Mead?

Doamna McGillicuddy incuviinta. Cat dura drumul de cinci kilometri, doamna McGillicuddy statu teapana, nerabdatoare sa impartaseasca cuiva prin ce trecuse. In sfarsit, taxiul opri in fata casei in care era asteptata. Cobori si o lua pe drumul pietruit spre usa pe care o femeie mai in varsta i-o deschise.

Doamna McGillicuddy strabatu holul unde gazda sa, o doamna in etate, cu o infatisare cam fragila, o intampina in usa sufrageriei.

Se sarutara si fara introducere sau alte amanunte, doamna McGillicuddy i-o tranti brusc:

— O, Jane! inchipuieste-ti! Am asistat la o crima!

Credincioasa povetelor pe care mama si bunica ei i le dadusera, potrivit carora o adevarata doamna nu trebuie sa fie nici indignata, nici surprinsa, Miss Marple se cutremura la auzul celor spuse, isi ridica sprancenele si scutura din cap:

— Ce ingrozitor pentru tine, Elspeth si, bineinteles, cat se poate de neobisnuit! Cred ca cel mai bine ar fi sa-mi povestesti imediat, cum s-a petrecut totul.

Era exact precum isi dorise doamna McGillicuddy. Se lasa condusa de gazda sa spre semineu, se aseza si incepu inflacarata sa povesteasca.

Miss Marple o asculta cu mare atentie. Cand doamna McGillicuddy facu, in cele din urma, o pauza caci i se intretaiase respiratia, Miss Marple zise cu hotarare:

— Draga mea, cred ca trebuie sa te duci acum sus, sa-ti scoti palaria si sa te speli. Apoi ne asezam la cina. Cat timp mancam, nu mai vorbim deloc despre intamplare. Dupa aceea am putea discuta problema sub toate aspec­tele.

Doamna McGillicuddy fu de acord cu aceasta propunere. Cele doua doamne au luat cina si au trecut in revista noutatile din St. Mary Mead. Miss Marple isi ex­prima parerea cu privire la nemultumirea generala fata de noii organisti, o puse in tema despre recentul scandal, in care rolul principal il detinea sotia farmacistului, a mentionat neintelegerea dintre directoarea scolii si oamenii din sat.

Se intoarsera in fata semineului si Miss Marple scoase dintr-un dulap o sticla si doua pahare vechi, Waterford.

— Nici un fel de cafea in seara asta, Elspeth! zise ea. Esti deja din cale afara de surescitata. Iti recomand un pahar de vin de ciubotica-cucului si poate, mai tarziu, o ceasca de ceai de musetel.

Doamna McGillicuddy nu avea nimic impotriva. Miss Marple turna asadar vinul in pahare.

— Jane, zise doamna McGillicuddy, in timp ce lua o sorbitura si dadu din cap apreciativ, Jane spune-mi sincer: ma crezi ca mi-as fi imaginat, pur si simplu, intreaga intamplare?

— Catusi de putin! ii raspunse Miss Marple cu ener­gie.

Doamna McGillicuddy ofta usurata.

— Conductorul asa credea. A fost foarte politicos, dar

— Elspeth, mi se pare ca, in acele circumstante, era cat se poate de natural. Suna ca o poveste din cale afara de incredibila. Asa trebuie sa fi fost. Si apoi tu ii erai o persoana complet straina. Nu, n-am nici cea mai mica indoiala ca tu ai vazut, cu adevarat, ceea ce sustii ca ai vazut. Zici ca barbatul se intorsese cu spatele la tine? Atunci nu i-ai zarit fata?

— Nu.

— Si femeia? Poti s-o descrii? Tanara? Batrana?

— Tanara! Cred ca avea intre treizeci si treizeci si cinci de ani. Dar exact n-as putea spune.

— Arata bine?

— Nici asta n-as putea spune. Stii, fata ii era complet distrusa si

Miss Marple o intrerupse repede:

— Da, da, inteleg prea bine. Cum era imbracata?

— Purta o haina de blana de culoare deschisa. Fara palarie. Parul ii era blond.

— Si la barbat n-ai remarcat nimic? Nu-ti poti aminti nimic deosebit?

Doamna McGillicuddy lasa sa se scurga ceva timp. In cele din urma, raspunse:

— Era destul de inalt si cred ca avea parul negru. Purta un palton gros, asa ca nu mi-am putut face o imagine clara. Incheie pe un ton coborat: Din astea nu-i prea mult de priceput!

— Este totusi ceva aici, fu de parere Miss Marple. Medita o clipa, inainte de a continua: Esti, asadar, pe deplin convinsa ca femeia a fost ucisa?

— Ea a murit. Sunt absolut sigura. Limba ii atarna afara si mai bine n-as mai vorbi despre asta!

— Desigur, o linisti repede Miss Marple. Imi inchipui ca maine dimineata vom afla mai multe.

— Cum adica, maine dimineata?

— Ma refeream la faptul ca va apare ceva in ziarul de dimineata. Dupa ce barbatul si-a ucis victima, si-a pus intrebarea ce ar putea face cu moarta. Probabil, a coborat repede din tren la prima gara. Apropo, iti amintesti, cumva, daca era un vagon cu coridor?

— Nu, nu era.

— Asta indica un tren care nu mergea departe. Pesemne s-a oprit in Brackhampton. Sa presupunem deci, ca ucigasul a parasit trenul la Brackhampton. Poate ca a asezat moarta intr-un colt si i-a acoperit fata cu blana ca sa impiedice gasirea ei imediata. Da, sunt cat se poate de sigura ca el asa a procedat. Dar, normal, o asemenea crima se descopera intr-un timp relativ scurt si de aceea, dupa toate probabilitatile, se va putea citi ceva despre ea in ziarele de dimineata. O sa vedem!

Capitolul II

Dar nu se afla nimic despre crima in ziarele de dimineata.

Dupa ce Miss Marple si doamna McGillicuddy s-au convins de asta, si-au terminat, in tacere, micul dejun. Amandoua se gandeau, fiecare in sinea ei.

— Cred, incepu Miss Marple, ca trebuie sa ne ducem la politie si sa vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent si rabdator, il cunosc foarte bine si el ma cunoaste. In mod sigur, va asculta si va transmite ceea ce o sa-i povestim acolo unde se cuvine.

Frank Cornish, un barbat serios intre treizeci si patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate si respect.

— Ce pot face pentru dumneavoastra, Miss Marple?

— V-as ruga sa ascultati povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy.

Si sergentul Cornish o asculta cu atentie. Cand ter­mina, ramase putin pe ganduri. Apoi observa:

— Este o poveste cu totul iesita din comun. Ochii sai o scrutasera, in secret, pe doamna McGillicuddy, cat timp aceasta povesti.

Isi facuse, in general, e impresie favorabila. O femeie rezonabila care ii povestise clar intamplarea. O femeie, care, dupa cate isi putea da seama, nu era nici isterica, nici o inchipuita. In afara de aceasta, Miss Marple parea sa creada in veridicitatea povestii prietenei sale si el o cunostea foarte bine pe Miss Marple. Toata lumea din St. Mary Mead o cunostea pe Miss Marple. Lasa impresia unei persoane modeste si insignifiante, in realitate, avea mintea ascutita si o experienta de viata de invidiat.

El se aduna si zise:

— Desigur, s-ar fi putut sa va fi inselat se intelege: nu spun ca v-ati inselat dar s-ar fi putut sa va fi inselat. S-ar fi facut mare zarva. Probabil nu s-a produs ceva chiar atat de serios, nici atat de periculos, dupa cum vi s-a parut.

— Stiu ceea ce am vazut, raspunse linistita doamna McGillicuddy.

— Ati transmis ceea ce ati observat personalului de la caile ferate si acum ati venit sa ma informati pe mine. Ati procedat cat se poate de corect si puteti fi incredintata ca voi dispune inceperea unor cercetari.

Cornish facu o pauza. Miss Marple dadu din cap multumita. Doamna McGillicuddy nu era catusi de putin satisfacuta, dar nu se exprima cu glas tare. Sergentul Cornish se adresa domnisoarei Marple, nu atat ca ar fi vrut sa stie ce gandea ea despre afacere, ci deoarece il interesa sa auda raspunsul la intrebarea pe care dorea sa i-o puna.

— Sa presupunem ca asa stau lucrurile dupa cum mi le-ati impartasit. Dupa parerea dumneavoastra, ce s-a intamplat cu cadavrul?

— Se pare ca exista doar doua posibilitati, raspunse Miss Marple fara sa se supere. Cel mai probabil este, fireste, ca el sa fi ramas in tren, dar aceasta ar fi insemnat ca, la un moment dat, noaptea, sa fi fost gasit de un alt calator sau de cineva din personalul cailor ferate.

Frank Cornish dadu din cap afirmativ.

— Cealalta posibilitate este ca ucigasul sa fi aruncat moarta undeva, afara din tren, pe fereastra. Dupa cate mi se pare, ea trebuie sa mai zaca inca pe-undeva pe langa linia ferata si sa nu fi fost descoperita. Din cate imi dau seama, nu exista nici o alta posibilitate: ucigasul ori a lasat-o in tren, ori a aruncat-o afara.

— Dar am citit despre cadavre ascunse in cufere, in­terveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai calatoreste astazi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mana si in asa ceva nu poti baga un mort.

— Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dum­neavoastra amandoua. Cadavrul (daca exista vreunul) ar fi trebuit sa fie descoperit pana acum, sau va fi in curand. O sa va tin la curent cu orice descoperire in legatura cu acest caz, de indata ce aflu. Dar cred ca veti citi si in ziare. Desigur, mai exista posibilitatea ca femeia sa fi fost violata, dar nu ucisa. De asemenea, ar fi putut cobori pe propriile-i picioare din tren.

— Greu, fara vreun ajutor, riposta Miss Marple. Si daca cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un barbat, ce sprijina o femeie, care este bolnava cum pretinde el, bate la ochi.

— Da, ar fi atras atentia, spuse Cornish. Insa, daca a fost gasita in tren o femeie lesinata sau bolnava, trebuie sa fi fost dusa intr-un spital si chiar acest lucru ar fi aparut in ziare. Poate nu e inca prea tarziu. In orice caz, fiti sigure ca, in scurt timp, se va auzi ceva.

Dar ziua aceea trecu ca si urmatoarea. Abia seara, Miss Marple primi o nota de la sergentul Cornish.

„In legatura cu intamplarea pe care mi-ati adus-o la cunostinta, as dori sa va instiintez ca au fost intreprinse cer­cetari, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost gasit cadavrul nici unei femei. In nici un spital nu s-a inter­nat vreo femeie asa cum ati descris-o dumneavoastra. Totodata n-a fost observata nici o femeie, care sa fi suferit vreun soc, sau care sa fie bolnava, sau sprijinita de un barbat sa fi parasit gara. Trebuie sa fiti convinse ca cer­cetarile au fost facute cu toata seriozitatea. Sunt de parere ca prietena dumneavoastra a observat scena descrisa, care a fost, sigur, mai putin serioasa decat i s-a parut.”

Capitolul III

— Mai putin serioasa? Ce prostie! exclama doamna McGillicuddy. S-a comis o crima!

O privi pe Miss Marple hotarata si aceasta isi dadu seama.

— Da-i drumul, Jane, spuse doamna McGillicuddy. Zii linistita ca totul a fost o iluzie! Spune ca mi-am inchipuit toata povestea! Asta crezi tu acum?

— Oricine se poate insela, o alina Miss Marple. Oricine, Elspeth chiar si tu. Cred ca nu trebuie sa uitam acest lucru. Dar te incredintez ca am avut intotdeauna con­vingerea ca este foarte putin probabil ca tu sa te fi inselat Ai nevoie de ochelari pentru citit, dar vezi foarte bine la departare si ceea ce ai observat ti-a lasat o impresie deosebit de puternica. Cand ai venit, aratai, fara indoiala, ca dupa un soc sever.

— N-am sa uit niciodata, marturisi doamna McGillicuddy ingrozita. Partea proasta e ca nu stiu ce pot face.

— Cred, rosti Miss Marple ganditoare, ca tu poti face si mai mult decat te-ai straduit pana acum. (Cand doamna McGillicuddy auzi tonul pe care prietena ei vorbea, ii atrase, se pare, atentia faptul ca fusese usor accentuat cuvantul „tu”). Ai informat ceea ce ai observat, ai adus cazul la cunostinta cailor ferate si politiei. E adevarat, deocamdata, nu mai poti face nimic mai departe.

— Din acest punct de vedere asta e o consolare, raspunse doamna McGillicuddy. Mai ales ca, dupa Craciun, am sa plec, dupa cum stii, la Roderick in Ceylon si nu doresc absolut deloc sa-mi contramandez vizita. Ma gandesc de atata timp cu bucurie la ea! Dar sigur ca as amana calatoria, daca ar fi sa-mi fac datoria, sublinie ea, in mod constiincios.

— De asta nu ma indoiesc, Elspeth. Dar, precum ti-am spus, dupa parerea mea, ai facut tot ceea ce a depins de tine.

— E sarcina politiei, adauga doamna McGillicuddy. Si cum politia este cam proasta

Miss Marple clatina hotarata din cap.

— O, nu, politia nu e proasta. Si tocmai din cauza asta cazul e interesant, nu-i asa?

Doamna McGillicuddy o privi parand ca nu intelegea. Miss Marple se convinse inca o data, ca prietena ei era o femeie cu principii admirabile, dar lipsita de imaginatie.

— Tare as dori sa stiu, continua aceasta, ce s-a petrecut in realitate.

— Asta ar trebui sa ne spuna politia.

— Da, dar as vrea sa aflu cine a omorat-o si de ce, si ce s-a intamplat cu cadavrul. Faptul ca politia nu a putut inca sa elucideze acest punct dovedeste ca ucigasul este abil foarte viclean. Trebuie sa recunosc ca nu mi-e usor sa deduc ce a facut cu moarta. Ucizi o femeie intr-un acces de furie caci trebuie sa fie vorba despre o crima fara premeditare, altfel nimeni cu mintea intreaga nu omoara o femeie doar cu cateva minute inainte de intrarea trenului intr-o gara mare.

— Nu, mai inainte trebuie sa se fi certat, poate din gelozie sau cam asa ceva. Astfel trebuie sa se fi petrecut – sa fi strangulat femeia si apoi, in clipa in care trenul se apropia de gara, sa se trezeasca, cum se spune, cu un mort atarnat de gat. Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? Duce moarta, dupa cum am mai spus, intr-un colt, ii acopera figura ca sa lase impresia ca ar dormi si, apoi, paraseste trenul cat poate de repede. Nu vad nici o alta posibilitate . si totusi trebuie sa mai existe una

Miss Marple se adanci in ganduri.

— Cum stau lucrurile cu trenurile spre Londra? se in­teresa doamna McGillicuddy. Ti-ar conveni daca as pleca dupa-amiaza? Ma duc la Margaret si nu ma astepta pana la ora ceaiului.

— Ai putea lua trenul de 12:50 si atunci servim pranzul mai devreme.

— Desigur si

Doamna McGillicuddy isi privi intrebatoare prietena,

— Ce vrei sa zici ca nu vii la ceai, ci in jurul orei sapte? Ce ai de gand, Jane?

— Elspeth, iti propun sa te insotesc la Londra si sa ne intoarcem impreuna cu trenul cu care ai venit tu spre Brackhampton. Apoi vei lua trenul de la Brackhampton spre Londra, iar eu voi suporta costul biletelor, sublime apasat Miss Marple.

— Dar ce Dumnezeu urmaresti tu, Jane? intreba uimita doamna McGillicuddy. Sa aiba loc o alta crima?

— Sigur ca nu! raspunse ingrozita Miss Marple. Dar recunosc ca as vrea – sub indrumarea ta – sa vad cu ochii mei locul crimei, cum s-ar putea numi.

Drept urmare, in ziua urmatoare, cele doua prietene sedeau una in fata celeilalte in colturile unui compartiment de clasa intai al trenului care parasea gara londoneza, Paddington, la 4:50. Gara era si mai aglomerata decat fusese in vinerea trecuta – deoarece ramasesera doar doua zile pana la Craciun – dar trenul de 4:50 era, in general, mai gol, in orice caz, in ceea ce privea ultimele vagoane.

De data aceasta, nici un tren nu a circulat paralel cu al lor, nici al lor cu un altul. Din cand in cand, treceau ca fulgerul, trenuri spre Londra. De doua ori, trenuri cu viteza mai mare le-au depasit pe-al lor, indreptandu-se in aceeasi directie.

Doamna McGillicuddy se uita tot mai des la ceasul ei.

— E greu de spus precis cand trecem printr-o gara ca as cunoaste Treceau des prin gari.

— Peste cinci minute vom fi la Brackhampton, o anunta Miss Marple.

Un conductor aparu pe culoar. Miss Marple se uita intrebatoare la prietena sa. Doamna McGillicuddy clatina din cap. Nu era acelasi conductor. El controla biletele si pleca mai departe, balansandu-se usor, intrucat trenul in­trase intr-o curba lunga. Imediat isi incetini viteza.

— Cred ca ajungem acum la Brackhampton, spuse doamna McGillicuddy.

— Mi se pare ca ne aflam in suburbii, confirma Miss Marple.

Afara licareau lumini peste tot, aparura cladiri si, ocazional, se putea arunca o privire fugara pe strazile cu tramvaie. Viteza se reduse si mai mult. Acum treceau peste macaz.

— Intr-un minut ajungem, explica doamna McGillicuddy. Nu-mi dau seama, zau, daca aceasta calatorie a avut vreun rost. Ai spus ceva, Jane?

— A, nu, raspunse Miss Marple.

— O cheltuiala inutila, aprecie doamna McGillicuddy si nu atat de ieftina incat s-o platesti tu pe toata. Dar Miss Marple hotarase sa suporte costul fara nici o discutie.

— Totusi, observa Miss Marple, iti doresti sa vezi cu proprii ochi cum arata locul unde s-a petrecut asa ceva. Trenul nostru are cateva minute intarziere. Cum s-a intamplat cu al tau, cel de vineri?

— E posibil sa fi avut intarziere. N-am fost atenta la asta.

Trenul intra incet in gara Brackhampton. La megafon se auzea o voce ragusita, usi se deschideau si se inchideau, lumea urca si cobora, pe peron multimea se misca incoace si incolo. Domneau o animatie si o agitatie de nedescris de-a lungul peronului.

„E usor pentru un ucigas, se gandi Miss Marple, sa se amestece in multime si sa paraseasca gara, sau sa se urce intr-un alt vagon. E usor sa fii un singur calator printre atatia. Insa e mai greu sa faci sa dispara un cadavru. Acesta trebuie sa fie undeva, dar unde?”

Doamna McGillicuddy coborase. Vorbea acum de pe peron, prin fereastra deschisa, cu Miss Marple.

— Nu mai vreau sa ne mai gandim la povestea asta, Jane. Am facut ce-am putut.

Miss Marple aproba dand din cap. Apoi, cele doua prietene se despartira. Doamna McGillicuddy se intoarse sa plece, se auzi un fluierat si trenul se puse in miscare. Miss Marple se uita dupa silueta tot mai mica a prietenei sale. Elspeth putea pleca cu constiinta impacata spre Ceylon.

In timp ce trenul isi continua cursa, Miss Marple nu se rezema la loc pe perna. Sedea dreapta si medita profund. Avea o problema de rezolvat – problema pe care trebuia s-o preia ea acum – si, la fel ca doamna McGillicuddy, considera ca e de datoria sa sa se ocupe de afacere.

Prietena ei ii spusese ca amandoua facusera ceea ce au putut. Fara indoiala, asta era valabil pentru doamna McGillicuddy; dar pentru ea insasi?, de asta nu era chiar asa de sigura. Ce putea face in fond?

Fara nici un entuziasm, Miss Marple cantarea motivele pro si contra care ar fi determinat-o sa se ocupe in continuare de acest caz. In favoarea sa pledau urmatoarele puncte:

a.   Lunga ei experienta de viata si cunoasterea naturii umane.

b.   Sir Henry Clithering si finul sau (acum la Scotland Yard), care o ajutasera atat de prieteneste intr-o imprejurare recenta, din Little Paddock.

c.   Al doilea baiat, David, nepotul surorii sale, care detinea un post important la caile ferate britanice.

d.   Fiul Griseldei, Leonard, care se pricepea asa de bine la harti.

Miss Marple se gandi din nou la aceste posturi active si le retinu ca importante. Toate erau necesare ca sa depaseasca slabiciunea punctelor pasive mai ales propria ei incapacitate fizica.

Nu se poate, socotea Miss Marple, ca eu sa ma misc cu usurinta, sa ma deplasez incoace si incolo, sa conduc cercetari si descoperirea unor lucruri.

Da, acesta era principalul inconvenient: propria ei varsta, ca si fragilitatea sa. Caci, desi, avand in vedere etatea, ar fi trebuit sa se declare multumita de sanatatea de care se bucura, era totusi batrana. Si daca doctorul Haydock ii interzisese strict sa se mai indeletniceasca cu ceva serios in gradina ei, acum nu prea ar accepta ca ea sa se apuce sa depisteze un ucigas. Era exact cum se astep­tase. Aceste slabiciuni ii dezvoltasera un alt mod de actiune. Caci pana acum o crima ii fusese impusa, ca sa spunem asa; insa, in acest caz, trebuia ea insasi sa decida daca avea sa se ocupe in mod activ de ea. Clar ca nu avea prea multa inclinatie pentru asta Era batrana si obosita.

„Sunt prea in varsta pentru noi aventuri” isi spuse Miss Marple. Privi pe fereastra si observa ca, intr-o curba, calea ferata parcurgea o panta; un povarnis

O curba

Ceva neclar ii reveni in memorie Cand conductorul ii inapoiase biletul

Asta o puse pe ganduri, doar vag pe ganduri.

Se inrosi usor. Deodata nu mai simti nici o urma de oboseala!

„Maine dimineata am sa-i scriu lui David”, isi spuse in sinea sa.

Si, in acelasi timp, isi aminti de o alta persoana activa pretioasa:

„Da, sigur! Credincioasa mea Florence!”

Miss Marple isi facu un plan de lupta. Lua in con­siderare si situatia ca era Craciunul si din pricina asta ar fi putut intampina tergiversari.

Ii scrise nepotului surorii sale, David West si pe langa urarile de Craciun, ii adresa rugamintea urgenta de a-i furniza o informatie.

Din fericire, a fost invitata, ca si in anii anteriori, la masa de Craciun de la parohie. Aceasta ii oferi prilejul sa discute despre harti cu tanarul Leonard, care venise acasa, in zilele de sarbatoare.

Hartile de orice tip constituiau cu deosebire pasiunea lui Leonard. Desi batrana doamna se interesa de un anumit loc de pe o harta de mari dimensiuni, aceasta nu-i trezi curiozitatea. El se referi mai departe la harti in general, dar ii sugera ce i s-ar potrivi mai bine scopului ei. Da, in cele din urma, declara ca s-ar gasi o asemenea harta in colectia lui si i-o imprumuta, dupa ce Miss Marple ii promise ca o va folosi cu multa grija si i-o va returna in cel mai scurt timp.

Miss Marple primi o scrisoare de la nepotul surorii ei, David West. Era foarte tandra si suna astfel:

„Draga matusa Jane! Cu ce te mai ocupi acum? Am putut obtine informatia pe care mi-ai cerut-o. Pot fi luate in consideratie numai doua trenuri: cel de 4:33 si cel de ora 5. Primul e un tren local care circula cu viteza mica; se opreste la Haling Broadway Barwell Heath, Brackhampton si in toate garile urmatoare pana la Market Basing. Trenul de ora 5 este un rapid spre Tara Galilor. Trece prin Cardiff, New­port si Swansea. Primul ar fi putut fi ajuns din urma, pe par­curs, de trenul de 4:50, desi ar trebui sa ajunga la Brackhampton cu cinci minute mai devreme; rapidul intrece trenul de 4:50, cu putin timp inainte de Brackhampton.

De ce m-ai intrebat? Adulmec un scandal in sat. La intoarcerea de la cumparaturi ai luat trenul de 4:50 si intr-altul, care l-a depasit pe-al tau, ai vazut-o pe sotia primarului in bratele inspectorului sanitar? Dar ce impor­tanta are ce tren era? Te gandesti la o escapada pana la Porthcawl? Multe multumiri mai ales pentru pulover! Este exact pe gustul meu.

Si ce-ti mai face gradina? In anotimpul asta presupun ca nu sunt prea multe de ingrijit.

Din toata inima, al tau,

David”

Miss Marple rase cand citi scrisoarea. Apoi reflecta ce concluzie se putea desprinde din aceasta informatie. Doamna McGillicuddy insistase energic ca vagonul intalnit n-ar fi avut nici un coridor. De unde, rapidul spre Swansea nu intra in discutie. Trebuie sa fi fost vorba de trenul de 4:33.

Din pacate nu putea sa evite sa se duca din nou la gara. Ofta si-si facu niste planuri.

Se urca in trenul de 12:15 spre Londra. De data aceasta, nu se mai intoarse cu cel de 4:50, ci il lua pe cel de 4:33 pana la Brackhampton. Calatoria se desfasura fara evenimente, dar Miss Marple isi fixase niste scopuri precise. Trenul nu era aglomerat. Un singur calator mergea cu clasa intai: un domn foarte in varsta care citea ziarul „New Statesman”. Miss Marple intra intr-un compartiment gol si, de ambele dati, cand trenul se opri in Haling Broadway si Barwell Heath – se apleca pe fereastra si se uita la calatori, la cei care se urcau sau coborau. Cativa pasageri de clasa treia se urcara in Haling Broadway. La Barwell Heath coborara mai multi din clasa a treia. Aici cobori si domnul de la clasa intai cu „New Statesman”.

Cand trenul se apropie de Brackhampton si intra pe curba, Miss Marple se ridica, se indrepta spre fereastra si se intoarse cu spatele la ea, dupa ce cobori ruloul.

Se tinu bine pe picioare caci efectul – rezultatul reducerii bruste a vitezei si plasarea pe curba – era sufi­cient sa-ti pierzi echilibrul si sa te rezemi de fereastra. Ca urmare, se putea cu usurinta ca ruloul sa zvacneasca in sus. Se uita in intunericul de afara. Era mai putin intunecat decat in ziua in care calatorise doamna McGillicuddy, dar totusi, destul de intuneric. Pentru a putea face niste obser­vatii mai exacte, trebuia sa repete traseul la lumina zilei.

In ziua urmatoare, se urca in trenul de dimineata, cumpara ceva, ceea ce acum gasea numai la Londra si se inapoie cu trenul care parasea gara Paddington la 12:15. Din nou, se trezi singura intr-un vagon de clasa intai. „Da, impozitele astea! se gandi Miss Marple. In asta consta ex­plicatia. Nimeni nu-si permitea sa calatoreasca cu clasa intai, in afara de oamenii de afaceri in orele de maxima aglomeratie. Eu imi permit, isi inchipuie ei, deoarece trebuie s-o puna pe cheltuiala altcuiva!”

Cu un sfert de ora inainte de sosirea, potrivit mer­sului trenurilor, in Brackhampton, Miss Marple scoase harta pe care i-o imprumutase Leonard si incepu sa priveasca peisajul. Studiase deja harta, cu multa grija. Dupa ce isi fixase numele garilor prin care tocmai trecusera, ii ramase sa gaseasca pe harta locul unde se afla trenul, cand isi incetinea viteza ca sa se inscrie in curba. Era o curba considerabil de lunga. Miss .Marple isi apropie fata de fereastra si studie terenul de dedesubt cu cea mai mare atentie. Trenul trecu peste un terasament de cale ferata destul de inalt. Isi diviza atentia intre peisajul de afara si harta ei, pana cand trenul intra, in sfarsit, in Brack­hampton.

In aceeasi seara, ii trimise o scrisoare domnisoarei Florence Hill din Madison Road nr. 4, Brackhampton In dimineata urmatoare, se duse la biblioteca locala si studie acolo o carte cu adrese din oras, un atlas geografic si o monografie locala.

Pana acum nu putuse descoperi nimic care sa-i con­firme ideea vaga pe care si-o schitase. Isi zicea ca ceea ce isi inchipuia s-ar fi adeverit, fara indoiala, pana la sfarsit.

Urmatorul pas presupunea, cu necesitate, actiune, foarte multa activitate de un anumit soi, de care ea, fiziceste, nu se simtea in stare. Ca teoria ei sa se dovedeasca gresita sau corecta avea nevoie de ajutorul unei a treia persoane. Intrebarea era pe cine putea sa atraga in aceasta intreprindere. Lasa sa-i defileze prin minte diferite nume si posibilitati, dar le inlatura unele dupa altele.

Era tot mai necajita si dezamagita, continuand sa se framante.

Deodata se lumina la fata: Dar normal! exclama ea, Lucy Eyelesbarrow!

Capitolul IV

Numele de Lucy Eyelesbarrow era bine cunoscut in anumite cercuri.

Avea treizeci si doi de ani, studiase cu succes matematica la Oxford, poseda, cum fusese, in general, recunoscut o inteligenta iesita din comun si, evident, toti se asteptau ca ea sa faca o cariera universitara stralucita.

Lucy Eyelesbarrow mai poseda insa, pe langa cunostintele de specialitate o intelegere patrunzatoare a naturii umane. Nu-i pasa ca o cariera universitara era prost platita. Nu avea nici cea mai mica pretentie, doar aceea de a preda si de a indruma oameni mai putin inteligenti decat ea. Pe scurt, o interesau oamenii, tot soiul de oameni nu intotdeauna aceiasi. Apoi, asa cum recunostea deschis, ii placeau banii. Si, ca sa castigi bani, trebuia sa te faci utila in situatii de urgenta.

Lucy Eyelesbarrow a descoperit foarte repede o deficienta serioasa deosebita – lipsa de forte capabile pentru intretinerea gospodariei. Spre uimirea prietenilor si colegilor ei universitari, Lucy Eyelesbarrow se dedicase gospodariei.

Succesul ei a fost direct si sigur. Acum, dupa trecerea unui an, numele ei era cunoscut pretutindeni in Anglia. Nu mai era ceva neobisnuit ca o femeie sa-i spuna multumita sotului: „Va fi admirabil. Pot pleca cu tine in Statele Unite. Vine la noi Lucy Eyelesbarrow!” Esential la Lucy Eyelesbarrow era urmatorul lucru: cand intra la cineva in casa, dispareau toate necazurile, grijile si muncile grele. Lucy Eyelesbarrow facea totul, se ingrijea de toate, punea totul in ordine. Era incredibil de capabila. Ingrijea per­soanele mai in varsta, prelua supravegherea copiilor mici, statea la capataiul celor bolnavi, gatea minunat, se intelegea cu batranii servitori cu radacini adanci in casa, oricati erau (si de obicei erau unii), se purta cu tact fata de oamenii imposibili, ii potolea pe betivi, se imprietenea cu cainii. Aspectul cel mai bun era ca indeplinea orice fel de munca. Freca dusumeaua in bucatarie, sapa in gradina, strangea murdaria lasata de caini si cara carbuni!

Una dintre regulile sale era ca, niciodata, nu indeplinea aceste sarcini, mult timp, in acelasi loc. Doua saptamani reprezenta termenul obisnuit si, numai in cazuri exceptionale, ramanea o luna. Dar pentru cele doua saptamani cerea sa i se plateasca o leafa foarte mare! Altfel ar fi coborat raiul pe Pamant! Te puteai odihni in voie, calatori in strainatate sau ramane acasa, intr-un cuvant, faceai ce doreai, caci, in mod sigur, in mainile capabile ale Lucyei Eyelesbarrow, totul era in regula in gospodarie.

In mod firesc, cererile pentru serviciile ei erau numeroase. Daca ar fi vrut, i-ar fi fost mai usor sa faca un contract ferm pentru trei ani. I se oferisera in acest sens sume uriase pentru a o putea convinge sa ramana un timp mai indelungat. Dar Lucy nu avea intentia sa procedeze astfel. Si, in general, nu se indeletnicea cu lucrurile astea mai mult de sase luni. Si, in acelasi timp, avea grija, fara sa prinda de stire clientela ei, intrucat dispunea intotdeauna si de timp liber, sa-si permita sa faca o scurta calatorie cos­tisitoare (caci nu cheltuia nimic si era excelent platita), sau cateodata isi asuma cate o misiune, care nu i se potrivea caracterului sau, numai deoarece „ii placea de oameni”. Isi putea alege patronul dupa chef si dispozitie. Tinea foarte mult la modul ei de viata si gasea in el o sursa de dis­tractie.

Lucy Eyelesbarrow citi pentru a treia sau a patra oara scrisoarea pe care o primise de la Miss Marple. Cu doi ani in urma, cand cunoscutul scriitor Raymond West o angajase sa aiba grija de batrana sa matusa in convales­centa dupa o pneumonie, ea facuse cunostinta cu Miss Marple. Lucy primise sarcina, sosise in St. Mary Mead si ii placuse extraordinar de mult de Miss Marple.

Acum, Miss Marple ii scria domnisoarei Eyelesbarrow si o intreba daca putea primi un angajament de un fel cu totul neobisnuit.

Lucy Eyelesbarrow statu pe ganduri. Era realmente foarte ocupata, dar cuvantul „neobisnuit” si amintirea im­presiei personale pe care i-o lasase Miss Marple invinsera rezervele pe care le manifestase. Ii telefona imediat domnisoarei Marple si ii explica ca nu putea veni la St. Mary Mead, deoarece, momentan, avea o slujba; dar, in dupa-amiaza zilei urmatoare, era libera intre orele doua si patru si ar putea s-o intalneasca pe Miss Marple oriunde in Londra. Ii propuse clubul ei.

Miss Marple fu de acord cu propunerea ei si a doua zi, se intalnira.

Lucy Eyelesbarrow isi conduse musafira intr-o camera cam sumbra si-i spuse:

— Ma tem ca, deocamdata, sunt foarte ocupata, dar poate imi povestiti ce trebuie sa fac.

— Treaba este foarte simpla, o asigura Miss Marple. Neobisnuita, dar simpla. As vrea sa gasiti un cadavru.

In prima clipa, Lucy crezu ca Miss Marple isi pier­duse mintile, dar alunga, de indata, acest gand. Fara nici o indoiala, Miss Marple era in deplinatatea facultatilor sale mintale si vorbea foarte serios.

— Ce cadavru? intreba Lucy Eyelesbarrow cu acelasi curaj demn de admiratie.

— Cadavrul unei femei, raspunse Miss Marple. Cadav­rul unei femei care a fost omorata intr-un tren mai exact spus, strangulata.

Lucy isi ridica usor sprancenele.

— Trebuie sa recunosc ca asta este, intr-adevar, ceva neobisnuit. Povestiti-mi!

Miss Marple ii povesti. Lucy Eyelesbarrow o asculta cu atentie, fara s-o intrerupa. Cand Miss Marple termina, mai adauga:

— Elspeth McGillicuddy nu e o femeie care sa-si inchipuie cu usurinta ceva. De aceea nu ma indoiesc de ceea ce mi-a relatat.

— Inteleg, spuse Lucy ganditoare. Sa presupunem ca totul s-a petrecut precum sustine ea. Ce am eu de facut?

— Mi-ati lasat o impresie foarte puternica, sublinie Miss Marple. Si pentru stabilirea adevarului, nu mai dispun acum de forta fizica necesara sa alerg in toate partile si sa fac totul singura.

— Asadar, ati dori sa obtin informatii? Trebuie sa intreprind cercetari? La asta va ganditi? Dar n-a facut-o politia deja? Sau credeti ca a lucrat superficial?

— O, nu, o contrazise Miss Marple. Catusi de putin. Nu a lucrat neglijent. Numai ca eu mi-am format o teorie in privinta resturilor pamantesti ale femeii ucise. Cadavrul trebuie sa se afle undeva. Daca el nu a fost gasit in tren, atunci trebuie sa fi fost impins sau aruncat din tren. Totusi, n-a fost gasit nicaieri pe linie. De aceea m-am urcat in tren si am cautat un loc unde cadavrul ar fi putut fi aruncat, fara a fi descoperit pe linie si am localizat, realmente, o asemenea regiune. Calea ferata descrie, cu putin inainte de Brackhampton, o curba mare si chiar pe marginea unui terasament inalt. Daca a fost azvarlit din tren acolo, unde terenul, chiar in punctul acesta este cam inclinat, atunci consider, cat se poate de probabil, ca trupul se afla sub digul terasamentului.

— Dar, in mod sigur, s-ar putea afla acolo?

— Bineinteles. De aceea trebuie indepartat De aceea ma grabesc. Asta e locul. Uitati-va pe harta!

Lucy se apleca si privi punctul pe care i-l indica Miss Marple.

— Locul se afla acum in imprejurimile de la Brackhampton, continua Miss Marple. Dar, initial, acolo se intindea un domeniu cu un parc mare, campuri si lucruri de-astea. Si acum mai e asa, dar este inconjurat de terenuri de constructii si mahalale. Rutherford Hall – asa se numeste domeniul – a fost ridicat in 1884 de un fabricant foarte bogat numit Crackenthorpe. Fiul acestui Crackenthorpe, un barbat mai in varsta, locuieste acolo, impreuna cu fiica sa, dupa cate stiu. Calea ferata inconjoara jumatate din domeniu.

— Si ce trebuie sa fac eu? Ce asteptati de la mine?

— As vrea, ii raspunse imediat Miss Marple, sa va luati o slujba acolo. Toti au nevoie, in zilele noastre, de un ajutor de nadejde in gospodarie. Nu pot sa cred ca va va fi dificil sa gasiti de lucru la Rutherford Hall.

— Nu prea ar fi greu.

— Dupa cate am auzit, domnul Crackenthorpe este, in general, cunoscut drept un om zgarcit. Daca se invoieste doar cu un salariu mic, il voi completa eu, in asa fel incat sa obtineti un venit mai bun decat de obicei.

— Datorita greutatii misiunii?

— Mai putin din cauza greutatii cat mai mult din cauza pericolului. Nu pot sa-ti ascund faptul ca preluarea acestui post presupune un anume pericol. E corect din par­tea mea sa-ti atrag atentia asupra acestui risc.

— Nu cred, zise Lucy ganditoare, ca ideea pericolului m-ar putea ingrozi.

— Nici eu nu m-as fi asteptat, rase Miss Marple, nu lasati impresia

— Chiar ati crezut mai inainte ca ideea primejdiei ar putea avea pentru mine ceva ispititor? in viata mea, foarte rar, a trebuit sa ma confrunt cu pericolul. Dar chiar credeti ca afacerea ar fi riscanta?

— Cineva, ii raspunse Miss Marple grav, a comis, cu multa abilitate, o crima. N-a starnit nici o suspiciune, nu a trezit nici o banuiala. Doua doamne mai in varsta au relatat o poveste cam incredibila, politia a intreprins cer­cetari si n-a gasit nimic incriminatoriu. Totul este, asadar, calm si linistit. Nu cred ca necunoscutul, oricine ar putea fi el, sa se gandeasca ca intreprindeti cercetari mai ales daca sunteti prevazatoare.

— Si spre ce ar trebui sa-mi indrept atentia?

ANALIZA: Sublim - categoria estetica prin care se exprima insusirea unor obiecte ANALIZA: Interogatie retorica - figura de stil alcatuita dintr-o intrebare, ori dintr-o serie de interogatii

— Spre anumite urme din jurul terasamentului de cale ferata, poate o bucatica de imbracaminte, crengi indoite lucruri de-astea.

Lucy dadu din cap ca intelesese:

— Si apoi?

— Voi fi in apropiere, o asigura Miss Marple. O fosta servitoare, credincioasa mea Florence, locuieste la Brackhampton. Multi ani si-a ingrijit parintii ei batrani. Acum ei nu mai traiesc si Florence inchiriaza casa la oameni foarte respectabili. Am aranjat sa locuiesc la ea. Se va ingriji de mine si mie mi-ar placea sa stau in apropiere. De aceea va propun sa mentionati la Rutherford Hall ca o matusa mai in varsta locuieste in vecinatate si de aceea ati dori sa gasiti de lucru intr-un loc care sa va permita s-o vizitati mai des. Astfel va asigurati, de la inceput, conditii pentru a beneficia de mai mult timp liber.

Lucy dadu iarasi aprobator din cap.

— Aveam intentia sa plec la Taormina poimaine, dar pot sa-mi aman vacanta. Mai mult de trei saptamani nu pot sa va stau la dispozitie intrucat sunt ocupata dupa aceea.

— Trei saptamani sunt mai mult decat suficiente, o asigura Miss Marple. Daca nu descoperim nimic in trei saptamani, putem renunta linistite la caz ca fiind lipsit de perspective, un produs al fanteziei.

Miss Marple isi lua la revedere si Lucy se gandi doar o clipa. Dupa aceea, telefona la un birou de plasare a fortei de munca din Brackhampton, pe a carui proprietara o cunostea foarte bine. Ii spuse ca dorea o slujba prin imprejurimi ca sa fie mai aproape de „matusa” sa. Refuza, cu anumita greutate si cu foarte multa abilitate, mai multe propuneri atragatoare pana cand, in cele din urma, ii fu mentionat Rutherford Hall.

— Asta este exact ceea ce caut, spuse Lucy hotarata.

Proprietara agentiei o suna pe domnisoara Cracken­thorpe si aceasta pe Lucy.

Doua zile mai tarziu, Lucy parasi Londra si se indrepta spre Rutherford Hall.

Lucy Eyelesbarrow isi conduse masinuta prin poarta impozanta. La dreapta se afla o casuta, unde, initial, locuise un portar, dar care acum arata complet parasita. Un drum lung, cu multe curbe, conducea la casa. Lucy ramase surprinsa cand aceasta ii aparu, deodata, in fata. Era, pastrand proportiile, o cladire in miniatura a la Windsor Castle. Treptele de piatra ale usii de la intrare aratau neingrijite si drumul asternut cu pietris se inverzise in intregime de buruienile care cresteau la intamplare.

Batu cu un ciocanel din fier forjat si, de indata, ii deschise o femeie cam sleampata care isi stergea mainile de sort si i se adresa prost dispusa:

— Vreti sa asteptati? Sunteti cineva cu Barrow?

— Exact, raspunse Lucy.

Interiorul casei degaja o raceala sensibila. Lucy urma femeia, prin holul lung si intunecos, pana in camera de zi care, cu rafturile de carti si mobila tapisata, lasa o impresie placuta.

— Am s-o anunt, mormai femeia, aruncandu-i o privire dezaprobatoare, parasind camera si trantind usa dupa ea.

Dupa cateva minute, intra domnisoara Emma Crackenthorpe. Era o femeie de varsta mijlocie care ii placu, din prima clipa, Lucyei. Nu avea trasaturi iesite din comun, nu arata nici deosebit de bine, nici stearsa. Purta o fusta din tweed si un pulover de lana, avea parul negru, ochi caprui si o voce foarte placuta.

— Domnisoara Eyelesbarrow? o intreba pe un ton prietenos si ii intinse mana. Nu stiu exact, spuse mai incet, daca acest post va va conveni cu adevarat. Nu am nevoie de o menajera, ci de cineva care sa munceasca in gospodarie.

Lucy ii spuse ca exact de asta se ocupase la unele familii.

— Multe isi inchipuie ca e vorba doar, pur si simplu, de sters putin praful si chestii de-astea, dar de sters praful pot sa ma ocup si singura, o asigura Emma Crackenthorpe.

— Inteleg, zise Lucy. Aveti nevoie de cineva care sa gateasca si sa spele, sa rezolve problemele gospodaresti si sa tina ceainicul fierbinte. E in regula. Nu ma dau in laturi de la nici o treaba.

— Din pacate, este o casa mare si necesita multa munca. Tatal meu si cu mine locuim doar intr-o parte a ei. El e bolnav, asa incat ducem o viata linistita. Am mai multi frati, dar vin rareori pe aici. Doua femei sunt servitoare: doamna Kidder in fiecare dimineata si doamna Hart de trei ori pe saptamana ca sa curete lucrurile de alama si altele. Aveti masina proprie?

— Da, dar poate sta si afara, daca n-am unde s-o bag, e obisnuita cu asta.

— O, sunt destule grajduri vechi la indemana. Nu e nici o dificultate parcarea automobilelor. Domnisoara Crackenthorpe tacu o vreme apoi continua: Eyelesbarrow este un nume neobisnuit. Prieteni de-ai mei, Kennedy, mi-au vorbit de o Lucy Eyelesbarrow.

— Da, eu am fost la ei in North Devon, cand doamna Kennedy astepta un copil.

Emma Crackenthorpe rase.

— V-a laudat ca ati fi minunata. Ca v-ati fi ingrijit de toate in casa. Dar mi se pare ca cereti foarte mult. Suma pe care a mentionat-o

— E in ordine, o intrerupse Lucy. In primul rand, ma intereseaza sa fiu in apropiere de Brackhampton. Acolo traieste o batrana matusa a carei sanatate s-a inrautatit si as vrea sa pot ajunge mai usor la ea. De aceea leafa joaca un rol secundar. Nu-mi pot permite sa pierd timpul nefacand nimic, dar e important pentru mine sa am, zilnic, cateva ore libere la dispozitie.

— Bineinteles. Va puteti lua liber, in fiecare dupa-amiaza, pana la ora sase, daca asta va este suficient.

— Splendid! imi convine de minune!

Domnisoara Crackenthorpe se framanta putin inainte de a-i marturisi:

— Tatal meu este destul de in varsta si uneori cam dificil. Face multa economie si, cateodata, spune lucruri care se sparg in capul oamenilor. N-as vrea

Lucy interveni iute:

— Sunt obisnuita cu batrani de toate felurile. Ajung sa ma inteleg bine cu ei.

Emma Crackenthorpe rasufla usurata.

Lucy primi un dormitor mare, destul de posomorat. Apoi, domnisoara Crackenthorpe ii prezenta casa, care lasa impresia de a nu fi prea locuita.

Cand trecura pe langa o usa de pe hol, cineva striga dinauntru:

— Tu esti, Emma? Cu noua fata? Adu-o incoace! Vreau sa mi-o prezinti.

Emma se inrosi si o privi pe Lucy rugand-o sa inteleaga situatia.

Cele doua femei intrara in odaie. Prin fereastra ingusta patrundea putina lumina si camera era supraincarcata cu mobila de mahon in stil victorian.

Batranul domn Crackenthorpe sedea intr-un scaun rulant, intr-o parte cu un baston cu maner de argint.

Era un barbat inalt, slab, cu fata de buldog si ochi din care clipea banuitor.

— Ia vino sa te vedem, domnisoara!

Lucy inainta si il privi zambind.

— Trebuie sa stiti, de la bun inceput, ca daca locuim intr-o casa mare asta nu inseamna ca suntem si bogati. Nu suntem bogati. Traim simplu. Auziti? Modest! Nu va faceti iluzii desarte. Batogul e un peste la fel de bun ca si cal­canul. Sa nu uitati asta! Urasc orice risipa. Locuiesc aici, deoarece tatal meu a construit casa si mie imi place. Dupa ce mor eu, pot s-o vanda cand doresc. Sunt sigur ca asa vor face. Nu au nici un simt al familiei. Casa este solid facuta, bine cladita si avem pamantul nostru propriu de jur imprejur. Numai pentru noi. Domeniul ar aduce multi bani, daca ar fi vandut ca parcele pentru constructii. Dar nu atat timp cat traiesc eu. N-or sa ma scoata de aici decat cu picioarele inainte.

O privi pe Lucy.

— Casa este cetatea dumneavoastra, remarca aceasta.

— Va distrati pe socoteala mea?

— Catusi de putin. Mi se pare foarte enervant sa detii un domeniu in mijlocul unui oras.

— Asa e. Corect. De aici nu se zareste nici o casa, nu-i asa? Doar campuri cu vaci si asta chiar in mijlocul Brackhampton-ului. Se aude putin circulatia, doar cand nu bate vantul altfel e linistit ca la tara.

Fara sa faca vreo pauza sau sa-si schimbe tonul, con­tinua, adresandu-se fiicei sale:

— Telefoneaza-i afurisitului ala de nebun, doctorului. Spune-i ca ultima doctorie nu e buna de nimic. Lucy si Emma se privira. Si sa nu o mai lasi pe blestemata aia de femeie, care se invarte tot mereu pe aici, sa mai stearga praful, striga dupa ele, in timp ce acestea se retrageau. Mi-a incurcat toate cartile!

— Domnul Crackenthorpe este de mult timp bolnav? intreba Lucy.

Emma raspunse ceva mai slab:

— Sunt ceva ani Aici este bucataria.

Aceasta era o incapere uriasa si destul de dezor­donata.

Lucy intreba cand se serveste masa si arunca o privire in camara. Apoi ii spuse zambind Emmei Crackenthorpe:

— Acum m-am lamurit. Fiti fara grija! Lasati totul in seama mea!

Emma Crackenthorpe ofta usurata, cand se duse la culcare, in seara aceea.

Familia Kennedy avusese dreptate cand i-o recoman­dase. Era multumita.

Lucy se scula, in dimineata urmatoare, la ora sase. Inspecta casa, pregati legumele, gati si servi micul dejun, impreuna cu doamna Kidder facu paturile, iar la ora 11 se asezara amandoua in bucatarie sa bea un ceai tare. Satisfacuta de faptul ca Lucy „nu-si dadea aere” si sub in­fluenta ceaiului tare si dulce, doamna Kidder se lansa in flecareala.

— Un batran zgarcit, asta e! Ce mai are saraca de tras cu el! Dar nu se lasa infranta. Cand e necesar, pune piciorul in prag. Mai ales cand vin domnii pe aici, are ea grija sa se serveasca la masa ceva mai ca lumea.

— Domnii?

— Da. E o familie mare. Cel mai mare, domnul Edmund a murit in razboi. Domnul Cedric locuieste un­deva, in strainatate. Este necasatorit. Picteaza in alte tari. Domnul Harold locuieste la Londra; s-a casatorit cu fata unui conte. Apoi, mai e domnul Alfred, un om foarte sim­patic, dar socotit oarecum oaia neagra a familiei. A facut mereu prostii. Printre membrii clanului e si sotul doamnei Edith, domnul Bryan. Ea a murit acum vreo doi ani, dar el e socotit ca de-al casei. In sfarsit, domnisorul Alexander, baiatul doamnei Edith. Sta la o scoala cu internat, dar isi petrece intotdeauna, o parte din vacanta aici, unde-i place. Domnisoara Emma tine foarte mult la el.

Lucy inregistra tot ce-i povestise doamna Kidder si avu grija ca aceasta sa mai serveasca o ceasca de ceai. In cele din urma, doamna Kidder se ridica fara nici un chef.

— Asta e cam tot ce se face dimineata, mormai ea. Sa va ajut la curatat cartofii?

— I-am curatat deja.

— V-ati apucat serios de treaba! observa doamna Kidder vizibil multumita. Atunci nu mai e nimic altceva de facut si pot pleca?

Fara sa mai astepte vreun raspuns, doamna Kidder isi lua talpasita si Lucy se apuca imediat sa frece masa de la bucatarie, ceea ce ar fi facut de mult timp, insa doar o ster­sese, intrucat aceasta fiind de datoria doamnei Kidder, nu voia s-o supere. Apoi lustrui argintaria pana cand stralucea de curatenie. Gati masa de pranz, stranse totul, spala vesela si la doua jumatate era gata sa-si poata incepe cer­cetarile.

Mai intai, dadu o raita prin gradini. Cea de la bucatarie arata jalnic. Numai legume ieftine fusesera plan­tate. Serele decazusera si drumurile peste tot fusesera in­vadate de buruieni. Numai o portiune din apropierea casei era curatata si in stare buna. Gradinarul tare batran si cam surd facea ce ii mai statea in putere. Lucy ramase de vorba cu placere cu el. Locuia intr-o casuta de langa grajdul cel mare.

Din curtea cu constructiile adiacente, o sosea ingradita traversa parcul si dadea, dupa ce trecea pe sub un pasaj de cale ferata, intr-un drum ingust.

Cateva minute un tren hurui pe deasupra pasajului. Lucy il observa cum incetineste, de indata ce s-a inscris in curba care inconjura domeniul domnului Crackenthorpe. Ea trecu pe sub pasaj si apuca pe drumul care parea sa fie putin folosit. De o parte, se gasea terasamentul de cale ferata, de partea cealalta un zid inalt ce apartinea unei fabrici. Lucy merse de-a lungul lui pana la inceputul unei strazi cu casute. In departare se auzea zgomotul traficului de pe un bulevard. Se uita la ceas. O femeie iesi dintr-o casa si Lucy o intreba:

— Scuzati-ma, de unde as putea telefona de prin apropiere?

— Posta se afla la coltul strazii urmatoare.

Lucy ii multumi si merse mai departe pana gasi posta care, pe jumatate era si magazin. Avea o cabina telefonica de unde o suna pe Miss Marple. Vocea feminina care raspunse suna cam nepoliticoasa:

— Se odihneste. Nici nu ma gandesc s-o deranjez. Are nevoie de liniste – este o doamna in varsta. Cine sunteti? De cine s-o anunt ca a fost sunata?

— Lucy Eyelesbarrow. Nu trebuie s-o deranjati. Spune-ti-i numai ca am sosit, totul merge dupa dorinta ei si am s-o tin la curent, daca intervine ceva nou.

Lucy puse receptorul in furca si se intoarse la Rutherford Hall.

Capitolul V

— Sper ca nu aveti nimic impotriva daca joc putin golf in parc, ca sa nu-mi ies din mana? intreba Lucy.

— Sigur ca nu. Va place sa jucati golf?

— Nu sunt prea grozava, dar as vrea sa-mi mentin forma exersand. Este o modalitate agreabila de a face miscare, cand esti obligat sa te rezumi exclusiv la plimbari.

— Doar pe domeniul meu se poate plimba omul, marai domnul Crackenthorpe. Numai trotuare, asfalt si case saracacioase sub forma de cutii de chibrituri. Tare ar vrea sa puna mana pe pamantul meu si sa mai construiasca lucruri de-astea. Dar n-o sa-l capete cat timp traiesc eu. Si nici nu ma gandesc sa mor ca sa-i fac cuiva vreo placere, intelegeti? Nu mor ca sa nu-i fac pe plac cuiva!

— Dar tata! spuse bland Emma Crackenthorpe.

— Stiu la ce va ganditi si ce asteptati. Toti deopotriva. Cedric si vulpoiul acela viclean de Harold cu mina lui multumita de el insusi. Tare ma intreb ce urmareste Alfred ca nu a incercat inca sa-mi faca de petrecanie. Nu sunt, de altfel, sigur ca nu a incercat pana acum. De Craciun, de pilda. Am avut atunci accesul acela foarte ciudat. Batranul ala smecher de Quimper era foarte uimit. Mi-a pus tot soiul de intrebari curioase.

— Oricine are, din cand in cand, dureri intestinale, tata.

— Da, bine, bine! Spune doar ca mancasem prea mult! La asta te referi? Si de ce, ma rog, am mancat prea mult? Pentru ca se gasea prea multa mancare pe masa, exagerat de multa. Risipa si mana sparta! Numai pentru a azvarli cu banii. Mi se pare, domnisoara, ca ati adus, la pranz, cinci cartofi si deosebit de mari. Doi cartofi de persoana sunt de ajuns. Sa nu mai veniti decat cu patru la masa. Cartoful ramas de azi s-a irosit degeaba.

— N-a fost irosit, domnule Crackenthorpe. M-am gandit sa-l folosesc, in seara asta, la o omleta spaniola.

Cand parasea camera cu tava pentru cestile de cafea, Lucy il auzi pe domnul Crackenthorpe zicand:

— Sireata femeie. Are un raspuns la orice. Dar gateste foarte bine si arata ingrijita.

Lucy isi lua o crosa usoara (din simt de prevedere isi adusese cu ea un set de crose de golf) si se duse in parc. Incepu sa joace o serie de mingi. Dupa vreo cinci minute, lovi una, in mod intentionat, gresit, in directia terasamentului de cale ferata. Lucy se urca pe terasament si incepu s-o caute. Din cand in cand se uita spre casa. Era destul de departe si nimeni nu se interesa catusi de putin de ceea ce facea ea. Asa isi continua cercetarile. Cateodata arunca o minge, doua de pe panta terasamentului in iarba, in decursul dupa-amiezii a cercetat cam o treime din terasamentul de cale ferata. Nu a descoperit nimic frapant, isi continua jocul, indreptand mingea spre casa.

Dar a doua zi gasi ceva. Un tufis de spini, care crestea pe la jumatatea inaltimii terasamentului de cale ferata, fusese calcat in picioare. Niste crengi zaceau prin jur. Lucy cerceta tufisul. Agatata de un spin se gasea o bucatica de blana. Avea aproape aceeasi culoare ca cea a lemnului, maro deschis. Lucy o privi o clipa, apoi scoase o foarfeca din geanta si o taie cu atentie pe jumatate. O in­troduse in plicul pe care il avea la ea.

Apoi cobori incet panta destul de abrupta si isi con­tinua investigatiile. I se paru ca, in iarba deasa, vede un fel de urma, ca si cum cineva umblase pe acolo. Dar urma era asa de slaba, atat de indoielnica precum urmele lasate chiar de ea insasi. Trebuia sa fie destul de veche si Lucy nu era sigura daca imaginatia nu-i juca vreo festa.

Plina de ravna, incepu sa caute metodic in iarba de la poalele terasamentului, printre tufisurile de ciulini. In cele din urma, dupa vreo ora, truda ii fu rasplatita. Gasi o pudriera si un lucru mic si ieftin din email. Le lua cu batis­ta si le introduse in geanta. Mai scormoni, dar nu mai dadu de nimic.

In dupa-amiaza urmatoare se urca in masina si se duse la matusa sa bolnava. Emma Crackenthorpe ii spuse binevoitoare:

— Aveti timp berechet! E suficient sa va intoarceti doar cu putin inainte de masa.

— Va multumesc foarte mult, dar vin cel mai tarziu la ora sase.

Casuta de pe Madison Road, nr. 4 era cam sumbra si strada ingusta. La ferestre atarnau perdele curate, pragul era alb ca neaua si clanta de alama stralucea. O femeie inalta, cu o infatisare manioasa, imbracata intr-o rochie neagra ii deschise si o privi prost dispusa pe Lucy, cand ii dadu drumul sa intre.

Miss Marple ocupa dormitorul care se afla in spate, curat-luna, plin de servetele si mileuri. Miss Marple statea intr-un fotoliu mare langa semineu si impletea preocupata.

Lucy inchise usa dupa ea, apoi se aseza pe un scaun in fata lui Miss Marple.

— Se pare ca ati avut dreptate, incepu ea.

Scoase din geanta ceea ce gasise si-i povesti tot ce facuse.

Miss Marple se inrosi usor triumfatoare.

— Poate ca nu e prea potrivit, zise ea, dar te simti ciudat de multumita cand detii dovada ca teoria ta nu a dat gres.

Cerceta bucatica de blana.

— Elspeth spunea ca femeia purta o haina de blana de culoare deschisa. Cred ca pudriera a fost in buzunarul mantoului, a cazut undeva jos si s-a rostogolit pe taluzul terasamentului. Din asta nu poti trage multe concluzii, dar tot e ceva. Nu ati luat intreaga bucata de blana?

— Nu, jumatate am lasat-o in spinii tufisului.

Miss Marple incuviinta.

— Perfect. Sunteti foarte inteligenta, draga mea. Politia va dori sa dovediti ceea ce sustineti.

— Vreti sa va duceti la politie cu cele gasite?

— Inca nu Miss Marple cazuse pe ganduri: Cred ca ar fi bine sa gasim mai intai cadavrul. Nu sunteti de aceeasi parere?

— Desigur, dar nu e prea tarziu? Adica, logic, presupunerea dumneavoastra este corecta. Ucigasul a arun­cat corpul din tren, dupa care a coborat, probabil, la Brackhampton si candva – pesemne in aceeasi noapte – s-a reintors si a indepartat cadavrul. Dar ce s-a intamplat atunci? Trebuie sa-l fi dus undeva.

— Nu undeva, o contrazise Miss Marple. Mi se pare ca n-ati abordat problema in mod logic, draga domnisoara Eyelesbarrow.

— Spuneti-mi, simplu, Lucy. De ce „nu undeva”?

— Deoarece, in cazul in care ar fi omorat fata, intr-un anumit loc, si i-ar fi luat cadavrul cu masina, atunci ar fi fost mult mai usor. Nu v-ati gandit la asta

Lucy o intrerupse:

— Vreti sa spuneti vreti sa spuneti ca ar fi fost o crima premeditata?

— La inceput nu am fost de aceasta parere, raspunse Miss Marple. Nu mi-a trecut prin gand. Totul parea ca s-ar fi produs dintr-o cearta, ca barbatul isi pierduse stapanirea de sine, a strangulat fata si apoi s-a vazut con­fruntat cu problema ce-ar putea face cu victima sa – e problema pe care trebuia s-o rezolve in cateva minute. Dar ar fi fost mai mult decat un incident, daca el a omorat fata intr-o izbucnire de manie, apoi a privit pe fereastra si a descoperit ca, in clipa aceea, trenul lua o curba, ceea ce ii dadea posibilitatea sa se debaraseze, in locul acela, de moarta si in cazul in care el nu numai ca o arunca din tren, dar se si intoarce, mai tarziu, s-o gaseasca pentru a o putea indeparta! Daca ar fi aruncat exact acolo cadavrul din intamplare si nu ar fi intreprins apoi nimic, atunci ea ar fi fost de mult gasita.

Tacu. Lucy o privea. Dupa o scurta pauza, Miss Marple continua ganditoare:

— Trebuie sa recunosc ca a fost o crima extraordinar de abil planuita. Trebuie sa fi fost pusa la punct cu foarte mare grija. Un tren reprezinta ceva anonim. Daca ar fi ucis femeia acolo unde locuia sau se afla, l-ar fi putut vedea cineva venind sau plecand. Daca ar fi dus-o cu masina un­deva in provincie, cineva ar fi putut retine numarul sau marca autoturismului. Dar un tren plin de straini care urca sau coboara. Intr-un vagon fara culoar, unde el se afla sin­gur cu ea, afacerea era foarte simpla mai ales, cand te gandesti ca el planuise precis totul mai departe. El cunostea Rutherford Hall. Trebuie sa-i fi cunoscut, cel putin pozitia geografica, sa fi stiut ca e situat deosebit de izolat, intr-o oarecare masura ca o insula intr-un oras, inconjurata de liniile de cale ferata.

— Exact asa si este, spuse Lucy. Rutherford Hall este un anacronism, o reminiscenta a trecutului. Viata trepidanta a orasului se desfasoara in jurul sau, dar nu-l deranjeaza. Furnizorii isi aduc, in zorii zilei, marfa si asta-i tot.

— Sa presupunem, asadar, ca ucigasul a venit, in aceeasi noapte, la Rutherford Hall. Era deja intuneric, cand moarta a cazut din tren, si nu avea de ce sa se teama ca ar fi fost gasita pana a doua zi.

— Nu, desigur ca nu, fu de acord Lucy.

— Acum, in ce fel s-ar fi intors ucigasul la locul crimei? Cu masina? Ce drum putea sa foloseasca?

Lucy se gandi:

— De-a lungul zidului unei fabrici e un drum cu gard viu, iar de partea cealalta a lui se afla terasamentul de cale ferata. Printr-un pasaj subteran se ajunge la o sosea care incepe de la domeniul Rutherford Hall. El putea sa mearga de-a lungul terasamentului, sa ia cadavrul si sa-l tarasca pana la masina.

— Si apoi, continua Miss Marple, a dus-o intr-un loc pe care il alesese dinainte. Totul a fost minutios planuit, intelegi? Si nu cred ca a indepartat moarta prea mult de Rutherford Hall, sau, in nici un caz, nu a dus-o prea departe. E posibil ca, mai apoi, s-o fi ingropat pe-acolo?

Se uita intrebatoare la Lucy.

— Da, raspunse Lucy pe ganduri. Dar nu a fost chiar asa usor, cum suna. Miss Marple incuviinta dand din cap.

— N-o putea ingropa in parc. Ar fi fost prea mult de munca si s-ar fi observat usor. Poate undeva, unde pamantul era deja rascolit?

— Probabil, in gradina de la bucatarie, dar asta e aproape de casuta gradinarului. E batran si cam surd dar ar fi riscant.

— E vreun caine pe-acolo? intreba Miss Marple.

— Nu.

— Atunci, poate luam in consideratie un sopron sau o cladire adiacenta?

— Asta ar fi mai usor si ar merge mai repede Exista o multime de cladiri vechi, care nu sunt folosite: camari pentru vesela, ateliere, unde nu mai intra nimeni, cocini stricate pentru porci, hangare si chestii de-astea.

Miss Marple dadu din cap afirmativ:

— Da, cred ca este mult mai probabil.

Florence batu la usa si aparu cu o tava.

— Ma gandesc, conchise Miss Marple, sa nu mai vor­bim despre crima cat timp servim ceaiul. Este o tema groaznica.

Dupa ceai se ridicara.

— Incepe sa se intunece, remarca Lucy. Dupa cate mi-am dat seama pana in prezent, nimeni de la Rutherford Hall n-ar putea fi criminalul pe care il cautam. Acolo locuiesc doar un batran, o femeie intre doua varste si un gradinar aproape surd.

— N-am zis ca ar locui actualmente acolo, o corecta Miss Marple. M-am referit numai la faptul ca trebuie sa fie cineva care cunoaste foarte bine Rutherford Hall. Dar despre asta am putea vorbi dupa ce veti descoperi cadavrul.

— Pareti pe deplin convinsa ca il voi gasi, zise Lucy. Eu nu sunt nici pe departe atat de optimista.

— Sigur il veti gasi, draga mea Lucy. Sunteti o fata atat de capabila si energica.

— Poate in unele privinte, dar, in gasirea unui cada­vru, n-am nici o experienta.

— Nu e nevoie de altceva decat de o buna cunoastere a naturii umane, incerca Miss Marple s-o incurajeze.

Lucy o privi si incepu sa rada. Miss Marple ii zambi.

In dupa-amiaza urmatoare, Lucy se apuca sistematic de treaba.

A scotocit prin toate cladirile alaturate si soproanele, a scormonit maracinisurile care invadasera vechile cocini pentru porci si se uita in camera cazanelor de sub casa. Cand auzi o tuse uscata, se indrepta din sale. Batranul gradinar Hillman o privea dezaprobator.

— Aveti grija, domnisoara, sa nu patiti ceva, o avertiza el. Scara nu e prea sigura. Ati fost si deasupra vestibulului si nici acolo pardoseala nu e prea solida.

Lucy se feri sa se arate fastacita.

— Ma considerati, in mod sigur, foarte curioasa, ii zise razand. Ma gandeam daca in acest spatiu nu s-ar putea face ceva de pilda, sa se cultive ciuperci sau altceva de genul asta. Totul lasa o impresie de neglijenta.

— Asta depinde de stapan. Nu vrea sa dea nici un ban.

— Dar daca s-ar investi niste bani in reparatii, ar fi recuperati foarte repede.

— Toate au decazut prea mult. Ar trebui investita o suma mare si stapanul n-ar consimti niciodata. Se gandeste numai la economii. De altfel, stiu destul de precis ce se va petrece, cand el nu va mai fi: tinerii domni vor vinde domeniul cat mai repede cu putinta. Asteapta doar ca sa-si dea duhul. Am auzit spunandu-se ca vor pune mana pe o frumoasa gramada de bani, dupa ce el va muri.

— E chiar foarte bogat? intreba Lucy.

— „Galanteriile Crackenthorpe”? Asa se numeste firma. Batranul domn, tatal domnului Crackenthorpe a infiintat-o. El stia ce vroia. A facut avere si a construit casa asta. A bagat multi bani aici, dar nu era zgarcit. Nu avea nici o inclinatie de a fi un zgarie-branza. Cum se spune, a fost dezamagit de ambii baieti. Le-a dat o educatie buna, i-a trimis la studii la Oxford si altele; a vrut sa scoata din ei adevarati gentlemeni. Dar ei se tineau mandri si nu au dorit sa intre in breasla. Cel mai mic s-a casatorit cu o actrita si a avut un accident de masina pentru ca o con­ducea beat. Cel mare, actualul proprietar, nu s-a inteles cu tatal sau. A trait mult in strainatate, a cumparat o gramada de statui pagane si le-a trimis pe rand acasa. Nu era asa de zgarcit in tinerete asta l-a apucat mai tarziu. Nu, nu aveti cum sa-i intelegeti pe el si pe tatal sau.

Lucy il asculta cu deosebit interes. Batranul se rezemase confortabil de perete si manifesta mult chef sa continue sa-i relateze povestea familiei. Era clar ca prefera sa stea de vorba decat sa munceasca.

— Batranul domn a murit inainte de razboi. Avea o fire de speriat. Nu suporta sa fie contrazis.

— Si cand a murit, actualul domn Crackenthorpe a venit sa locuiasca aici?

— Da. El cu familia sa. Copiii erau deja mari.

— Dar asta nu inseamna inainte de primul razboi mondial?

— Nu, nu m-am referit la acela. El a murit in 1928.

Lucy isi dadu seama ca 1928 insemna tot „inainte de razboi”.

Nu mai vreau sa va mai retin din treaba, spuse Lucy. Nici eu nu mai am timp.

— Prea multe nu mai pot face, incerca gradinarul s-o retina. Lumina e prea proasta, zise Hillman cu putin en­tuziasm.

Dar Lucy nu se lasa si se intoarse in casa. O gasi pe Emma Crackenthorpe in hol citind o scrisoare. Tocmai sosise cu posta de dupa-amiaza.

— Maine vine nepotul meu, o anunta ea. Isi aduce un prieten de scoala. Camera lui Alexander e deasupra vestibulului. In cea de-alaturi va locui James Stoddart-West. Folosesc baia de vizavi.

— Bine, domnisoara Crackenthorpe. Voi avea grija sa fie pregatite camerele.

— Vor sosi inainte de pranz, adauga Emma sovaitoare. Cred ca vor fi tare flamanzi.

— Asa cred si eu, ii dadu Lucy dreptate. Ce ziceti de o friptura de vaca si tort de mere trampat cu sirop?

— Lui Alexander ii place mult tortul insiropat.

Baietii venira in dimineata urmatoare. Amandoi aveau parul ingrijit pieptanat, figuri angelice banuitoare si maniere minunate. Alexander Eastley era blond, cu ochi albastri, Stoddart-West era brunet si purta ochelari.

In timpul pranzului au discutat, in mod serios, despre diferite evenimente din lumea sportului, de parca vorbeau de science fiction. Lasau impresia unor profesori respect­abili care tratau aspecte ale culturilor preistorice. In comparatie cu ei, Lucy se simtea tanara.

Dupa ce stranse masa si spala vasele, Lucy iesi la aer. Ii auzi pe baieti zburdand pe peluza. O lua si ea din loc. Apoi se abatu de la drum sa caute pe sub niste tufe dese de rododendroni. Dadu frunzele intr-o parte si se uita sub ele. Asa merse de la un palc la altul. Pe cand cerceta din nou pe sub unul, ajutandu-se cu bastonul ei de golf, se trezi deodata cu amandoi.

— Cautati ceva, domnisoara Eyelesbarrow? intreba politicos Alexander Eastley.

— O minge de golf, raspunse imediat Lucy. Mai bine zis, mai multe mingii de golf. Am exersat putin dupa-amiezile si am pierdut o multime. M-am gandit ca astazi ar trebui, in sfarsit, sa ma apuc sa le caut.

— Dorim sa va ajutam, spuse Alexander amabil.

— Foarte dragut din partea voastra, dar ma gandeam ca jucati fotbal.

— Nu poti juca fotbal tot timpul, fu de parere Stoddart-West. Te incingi prea tare. Va place golful?

— Imi place sportul acesta foarte mult, dar am putine ocazii sa exersez.

— Pot sa-mi inchipui. Desigur, aveti multa treaba. Mai si gatiti, nu-i asa?

— Da.

— Dumneavoastra ati pregatit masa de pranz?

— Da. V-a placut ceea ce ati mancat?

— Deosebit de mult, ii marturisi cu convingere Alexander.

— Ar trebui sa-mi spuneti ce preferati mai mult sa mancati?

— Am putea servi o data mere cu bezele? imi plac cel mai mult.

— Desigur.

Alexander ofta multumit.

— Sub scara exista un set de golf, zise el. Am putea stabili trasee pe peluza. Ce parere ai, Stoddart?

— Splendid! raspunse Stoddart-West.

Incurajati de Lucy, se dusera sa ia setul de golf. Cand se intoarse mai tarziu spre casa, Lucy ii gasi ocupandu-se cu tot zelul sa stabileasca traseele de joc, desi nu erau de acord cu plasarea numerelor.

— Vrem sa facem gauri mari si mai mici, spuse Stoddart-West. Tare pacat ca numerele sunt asa de ruginite. Abia se pot vedea.

— Aveti nevoie de niste vopsea alba, propuse Lucy. Poate le vopsiti maine.

— Buna idee! Alexander se lumina la fata. Cred ca in „Sopronul cel lung” se afla vreo cutie cu vopsele, pe care zugravii au lasat-o acolo, in vacanta trecuta. Vreti sa vedem?

— Care este „Sopronul cel lung”? intreba Lucy.

Alexander indica o cladire de piatra joasa, intinsa, aflata in apropierea drumului din spate, nu prea departe de casa.

— E foarte vechi. De fapt nu e nici un fel de sopron, ii explica Alexander. Dar, poate a fost vreodata unul si s-a pastrat numele de „Sopronul cel lung”. Bunicul zice ca dateaza din era elisabetana, din secolul al 16-lea, dar asta e doar un basm. A apartinut fostei case de pe mosie, care se afla initial aici, pana cand strabunicul meu a daramat-o si in locul acesteia a construit casa asta noua ingrozitoare.

Dupa o scurta pauza continua:

— In „Sopronul cel lung” sunt adapostite multe din lucrurile pe care bunicul le-a colectionat in strainatate si le-a trimis acasa, cand era inca tanar. Majoritatea arata intr-adevar infiorator. Dar veniti, sa va uitati macar o data!

Lucy era bucuroasa sa-i insoteasca pe baieti.

Cladirea avea o usa grea, de stejar.

Alexander intinse in sus mana si lua cheia, care atarna de un cui, ascunsa de iedera. O baga in broasca, impinse usa si intrara toti trei.

Cand privi in jur, prima impresie pe care Lucy si-o facu a fost ca se afla intr-un muzeu uimitor de urat. Doua busturi din marmora ale unor imparati romani se holbau cu ochi de piatra. Langa un perete se gasea un sarcofag din perioada de declin greco-romana. Langa el, o Venus goala pe un soclu isi strangea faldurile vesmantului. In afara acestor opere de arta, se vedeau depozitate scaune si mese, tot felul de lucruri ca o masina de cusut de mana ruginita, doua galeti vechi, o pereche de perne de automobil mancate de molii, o banca din fier, vopsita in verde pentru gradina, care isi pierduse un picior.

— Mi se pare ca acolo, in colt, vazusem vopseaua, zise Alexander nesigur.

Dadu la o parte o perdea zdrentuita. Intr-adevar gasira doua cutii de vopsele, pensule uscate si intepenite.

— Pentru ca pensulele sa poata fi iar folosite e nevoie de terebentina, spuse Lucy.

Nu gasira terebentina, dar baietii se hotarara ce sa ia si Lucy ii incuraja. Poate se vor indeletnici o vreme cu vop­sirea numerelor de golf.

— Aici ar trebui odata facut ordine in mod temeinic, murmura ea.

— Nu-mi fac griji pentru asta, zise Alexander. Este inca prea devreme ca sopronul sa trebuiasca a fi folosit la ceva.

— Sa atarn cheia din nou, afara de cui? Acolo sta intotdeauna?

— Da. Aici nu-i nimic de furat. Pe cine l-ar interesa obiectele alea groaznice de marmora? Si apoi, cantaresc sigur o tona.

Lucy ii dadu dreptate. Nu putea sa nu se minuneze de gusturile imposibile ale domnului Crackenthorpe. Parea sa se fi lasat condus de un instinct infailibil in alegerea celor mai proaste „opere de arta” din diferite perioade.

Cand baietii plecara sa-si ia bicicletele, Lucy privi ganditoare in jur si ochii i se oprira asupra sarcofagului.

Asadar un sarcofag

Deodata i se paru cat de statut mirosea in acest „muzeu”. Evident, aici nu se aerisise de mult timp.

Cerceta sarcofagul mai de aproape. Era inchis cu un capac greu. Lucy statea si se gandea.

In cele din urma, lua o hotarare. Se duse la bucatarie, apuca un drug de fier si se intoarse la sopron.

Nu a fost o treaba usoara, dar Lucy s-a straduit cu indarjire sa ridice putin capacul, ceea ce pana la urma a reusit.

Cand deschizatura a fost suficient de mare, Lucy s-a uitat in interior si a vazut ceea ce continea

Capitolul VI

Cateva minute mai tarziu, foarte palida, Lucy parasi „Sopronul cel lung”, inchise usa si atarna cheia la loc de cui.

Se grabi spre hangar, isi lua masina, conduse pana la posta, parca, intra in cabina si forma un numar de telefon.

— As putea vorbi cu Miss Marple?

— Se odihneste deja. Sunteti domnisoara Eyelesbar­row?

— Da.

— Nu pot s-o deranjez, domnisoara. Exclus! Batrana doamna are nevoie de odihna.

— Trebuie s-o treziti. E ceva urgent.

— Nu cred..

— Va rog, faceti imediat asa cum va spun.

Cand vroia, Lucy putea vorbi pe un ton otelit. Florence se supuse vocii ei autoritare.

Deodata se auzi vocea lui Miss Marple:

— Da, Lucy?

— Ati avut dreptate, ii spuse Lucy, dupa o scurta sovaiala. Am gasit-o.

— Cadavrul unei femei?

— Da. Cadavrul unei femei intr-o haina de blana. Zace intr-un sarcofag de piatra intr-un sopron care foloseste combinat ca depozit si muzeu de arta. Chiar in apropierea casei. Ce trebuie sa fac acum? Sa anunt politia?

— Da. Trebuie sa anuntati politia. Imediat!

— Dar ce sa le spun? Primul lucru pe care o sa ma intrebe va fi cum de mi-a venit ideea sa ridic capacul unui sarcofag din piatra de vreo cateva zeci de kilograme. Trebuie sa gasesc vreun motiv?

— Nu, cel mai bine sau mult mai bine ar fi sa le spuneti intregul adevar, raspunse Miss Marple.

— Si despre dumneavoastra?

— Fireste. Despre toate.

Impotriva vointei sale, lui Lucy ii venea sa rada:

— Pentru mine asta e foarte simplu, zise ea, dar cei de la politie nu or sa creada asa usor.

Puse receptorul la loc, astepta o clipa, dupa care suna la postul de politie.

— Tocmai am descoperit la Rutherford Hall un cada­vrul. Se afla intr-un sarcofag in asa-numitul „Sopron lung”.

— Poftim? Ce spuneti acolo?

Lucy repeta cele spuse si, asa cum se astepta sa sune urmatoarea intrebare, isi declara numele.

Apoi se intoarse la Rutherford, isi parca masina in hangar si intra in casa.

In hol ramase o clipa pe loc si se gandi.

Apoi dadu din cap hotarata si se indrepta spre biblioteca, unde domnisoara Crackenthorpe tocmai isi ajuta tatal sa dezlege cuvinte incrucisate din „Times”.

— Pot sa va vorbesc o secunda, domnisoara Cracken­thorpe?

Emma clipi. Avea o expresie speriata. Desi probabil se temea, Lucy vroia sa-i spuna considerand ca fiind de datoria ei.

— Cu mine vorbesti, fata! exclama iritat batranul domn Crackenthorpe.

Lucy i se adresa Emmei:

— As dori sa va vorbesc numai dumneavoastra, sin­gura.

— Ce s-a intamplat? Vorbiti sa aud si eu!

Emma se ridica si se indrepta spre usa.

— O clipa, tata!

— Ce obraznicie! exploda domnul Crackenthorpe.

Emma iesi in hol, Lucy o urma si inchise usa dupa ea.

— Despre ce e vorba? intreba Emma. Daca aveti prea mult de lucru, acum ca baietii sunt aici, as putea sa va ajut si

— Nu e vorba de asta. N-am vrut sa vorbesc in prezenta tatalui dumneavoastra, deoarece stiu ca este bol­nav. Socul ar putea avea urmari grave pentru el. Tocmai am gasit cadavrul unei femei ucise in sarcofagul din „Sopronul cel lung”.

Emma Crackenthorpe se holba la ea, nevenindu-i sa creada.

— In sarcofag? O femeie ucisa? Dar este absolut im­posibil!

— Ma tem ca asta e adevarul. Am anuntat la politie. Cei de-acolo ar trebui sa soseasca in orice moment.

Emma se inrosi usor.

— Ar fi trebuit sa-mi spuneti mie mai intai si apoi sa telefonati la politie.

— Scuzati-ma!

— N-am auzit cand ati telefonat Privirea Emmei se indrepta spre telefonul care se afla pe masa din hol.

— Am sunat de la posta.

— Ce ciudat! De ce nu de-aici?

Lucy se gandi repede la un raspuns:

— M-am temut ca baietii ar putea fi prin apropiere si m-ar auzi. De aceea nu am vrut sa telefonez din hol.

— Da desigur Inteleg vin? Vreau sa zic cei de la politie?

— Au si sosit, anunta Lucy, caci tocmai atunci se oprise, in fata usii de la intrare, o masina scrasnind din frana, cu sirena tiuind in toata casa.

— Scuzati-ma regret nespus ca a trebuit sa va cer asa ceva, spuse comisarul de politie Bacon.

O sprijini de brat pe Emma Crackenthorpe, cand parasira impreuna „Sopronul cel lung”. Era alba la fata, arata bolnava, dar mergea tinandu-se dreapta.

— Sunt sigura ca n-am mai vazut-o niciodata pe femeia aceea.

— Va suntem foarte recunoscatori, domnisoara Crackenthorpe. Asta e tot ceea ce doream sa stiu. Poate ar fi bine sa va culcati!

— Trebuie sa ma duc la tata. I-am telefonat doc­torului Quimper, de indata ce am auzit de problema asta. Medicul e acum la el.

Doctorul Quimper iesea din biblioteca tocmai cand ei treceau prin hol. Era un barbat inalt, cu o infatisare foarte robusta, cu o fire deschisa, degajata, naturala, pe care pacientii sai o pretuiau foarte mult.

El si comisarul se salutara cu o inclinare a capului.

— Domnisoara Crackenthorpe a avut de indeplinit o datorie dura, neplacuta, zise Bacon.

— Curajos din partea dumneavoastra, domnisoara Emma, o lauda medicul, batand-o usor cu mana pe umar. Puteti suporta multe, asta am stiut intotdeauna.

Emma ii zambi recunoscatoare si intra in biblioteca.

— Femeia asta este o comoara, observa doctorul, uitandu-se in urma ei. Pacat ca nu s-a casatorit! Ispaseste faptul ca are singura fire de femeie intr-o familie formata numai din barbati. Cealalta sora s-a eliberat si s-a casatorit cand avea – daca nu gresesc – saptesprezece ani. Domnisoara Emma ar fi fost o sotie si o mama excelenta.

— Tine prea mult la tatal ei bolnav, spuse comisarul Bacon.

— Nu tine peste masura la el, dar are instinctul anumitor femei care se straduiesc sa-i faca fericiti pe barbatii din familie. Stie ca tatalui ii place sa pretinda ca e bolnav, asa ca il lasa sa-si joace rolul si se poarta cu el de parca ar fi suferind. Si pe fratii ei stie cum sa-i ia. Acestia pun mare pret pe judecata ei. O, da, este o femeie foarte inteleapta. Dar, spuneti-mi, domnule comisar, aveti nevoie de mine? Ati dori sa vad si eu cadavrul, dupa ce Johnstone a terminat cu el? (Johnstone era medicul legist). Poate ca a fost pacienta mea!

— Da, chiar v-as ruga sa vedeti moarta, domnule doc­tor. Dorim, in mod firesc, sa incercam s-o identificam. Este absolut exclus sa-l deranjam pe batranul domn Cracken­thorpe? Ar fi pentru el o lovitura prea puternica?

— Lovitura? Dimpotriva! N-o sa mi-o ierte niciodata, nici dumneavoastra, nici mie, daca nu-l lasam sa arunce o privire in sarcofag. Este foarte nerabdator. Este cea mai senzationala poveste care i s-a intamplat in ultimii cincisprezece ani sau mai mult si nu-l costa nimic.

— Chiar nu este serios bolnav?

— Are saptezeci si doi de ani, raspunse doctorul. Asta e realmente de ceea ce sufera. Face, uneori, crize de reumatism. Dar cine nu le are? Le numeste inflamatii ale incheieturilor, artrita. Dupa ce mananca simte, cateodata, palpitatii – ceea ce, in fond, nu e de mirare – si de aceea afirma ca e bolnav de inima. Dar, haideti! Sa vedem cada­vrul. Ma asteapta o priveliste dezolanta?

— Johnstone apreciaza ca femeia trebuie sa fie moarta deja de doua-trei saptamani.

— Asadar, foarte dezolant.

Doctorul se apropie de sarcofag si privi inauntru cu o curiozitate profesionala. Ceea ce numise „priveliste dezolanta” nu paru sa-l tulbure intr-atat.

— N-am mai vazut-o niciodata. Nu a fost pacienta mea. Nici nu-mi amintesc s-o fi intalnit vreodata in Brackhampton. Odata trebuie sa fi aratat foarte bine.

Iesira din nou la aer curat. Doctorul Quimper se uita la „Sopronul cel lung”.

— Asadar, aici ati gasit-o. Intr-un sarcofag! Fantastica idee! Cine a descoperit-o?

— Domnisoara Lucy Eyelesbarrow.

— Noua servitoare? Dar cum de i-a venit sa cotrobaie in sarcofag?

— Tocmai asta ma gandesc s-o intreb, raspunse comisarul Bacon furios. Dar sa revenim la domnul Crackenthorpe: doriti?

— Am sa-l aduc.

Domnul Crackenthorpe, infasurat cu un sal, sosi cu pasi destul de iuti, insotit de doctor.

— Scandalos! maraia el tare. Pur si simplu, scandalos! Am adus sarcofagul de la Florenta. Trebuie sa fi fost prin 1908 sau 1909.

— Adunati-va puterile! il avertiza doctorul. Ceea ce se afla in fata dumneavoastra nu este placut.

— Oricat de bolnav as fi, trebuie, totusi, sa-mi fac datoria, nu-i asa?

O foarte scurta vizita la „Sopronul cel lung” ii fu sufi­cient. Cu o graba vizibila parasi locul neprimitor.

— N-am vazut-o niciodata in viata mea! spuse. De-a dreptul scandalos!

Se intoarsera cu totii spre casa.

Dupa ce Lucy conduse politia in „Sopronul cel lung” si ii instiinta pe scurt despre descoperirea sa, se retrase dis­cret in fundal. Nu-si facea nici o iluzie ca pentru ea problema se incheiase. Se intelegea de la sine ca politia nu terminase, in nici un caz, cu ea.

Tocmai sfarsise pregatirile de pus cartofii la fiert, cand fu anuntata ca inspectorul Bacon ar dori sa-i vor­beasca. Puse deoparte castronul mare cu apa sarata in care se aflau feliile de cartofi si-l urma pe politistul care o con­duse la comisar. La invitatia acestuia, lua loc si raspunse linistita la intrebari.

Isi spuse numele, adresa din Londra si adauga de la ea:

— Va voi da niste nume si adrese unde am lucrat ca sa va puteti informa despre mine, daca doriti sa stiti mai multe.

Bacon a fost impresionat de aceste nume: printre ele erau un amiral, un rector al Colegiului Oxford si o doamna de la curtea regala.

— Asadar, domnisoara Eyelesbarrow, v-ati dus in asa-numitul „Sopron lung” dupa niste vopsea. E adevarat? Si dupa ce ati luat vopseaua, ati intrat in bucatarie, ati gasit o ranga de fier, ati ridicat capacul sarcofagului si ati des­coperit cadavrul. Ce ati cautat, de fapt, in sarcofag?

— Un cadavru, raspunse Lucy.

— Ati cautat un cadavru si l-ati gasit! Nu este, oare, asta o poveste uimitoare?

— O, da, este o poveste uimitoare. Poate ar trebui sa va explic toate problemele.

— Chiar va rog!

Lucy ii povesti exact toate intamplarile care o con­dusesera la extraordinara ei descoperire.

Comisarul rezuma relatarea ei si spuse din cale afara de indignat:

— Deci ati fost angajata de o doamna mai in varsta si v-ati asumat misiunea sa va luati o slujba in casa aceasta ca sa cautati un cadavru? E corect?

— Da.

— Cine este aceasta doamna in varsta?

— Miss Jane Marple. In prezent locuieste la Brackhampton, Madison Road nr.4.

Comisarul isi nota datele.

— Si va asteptati ca eu sa cred bazaconia asta?

Lucy rosti bland:

— De fapt, nu, pana cand nu vorbiti cu Miss Marple si nu obtineti de la ea confirmarea faptelor.

— Desigur ca voi sta de vorba cu ea. Trebuie sa fie cu adevarat ticnita.

Lucy si-a propus sa fie atenta ce face, deoarece, in fond, nu era vorba de vreun semn de slabiciune spirituala, din moment ce se dovedise ca avusese dreptate. In loc de asta spuse:

— Ce v-ati gandit sa-i spuneti domnisoarei Crackenthorpe? Despre mine, vreau sa zic?

— De ce ma intrebati?

— In ceea ce o priveste pe Miss Marple, i-am indeplinit insarcinarea, caci am gasit cadavrul pe care-l cautam la dorinta ei. Dar sunt inca in slujba domnisoarei Crackenthorpe, sunt doi baieti infometati in casa si, prob­abil, curand, vor aparea si alti membri ai familiei, dupa ceea ce s-a petrecut aici. Are nevoie de ajutor in gospodarie. Daca ii povestiti acum ca mi-am luat slujba deoarece vroiam sa caut un cadavru, atunci e foarte posibil sa ma concedieze. Nu-i spuneti, ca sa-mi fac mai departe datoria si sa-i fiu utila.

Comisarul o privi strapungand-o cu privirea.

— Deocamdata nu am sa mentionez inca nimic nimanui despre afacerea asta. Va promit sa nu incep cer­cetarile. Desigur, trebuie sa tin seama ca dumneavoastra ati descoperit totul.

Lucy se ridica.

— Va multumesc. Atunci ma intorc la bucatarie si imi vad mai departe de treaba, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Capitolul VII

— Cel mai bine ar fi sa chemam Scotland Yardul aici. Ce parere aveti, Bacon?

Seful politiei se uita intrebator la comisarul Bacon.

— Femeia nu provine din regiunea noastra, sir, raspunse el. Avem un temei sa credem – lenjeria ei sta martora – ca e, probabil, straina. Normal, adauga el repede, deocamdata, n-am sa fac cunoscut nimic. O pastram pentru noi pana dupa autopsie.

Comandantul incuviinta.

— Stabilirea cauzei decesului din partea modicului legist va fi doar o formalitate?

— Da. Am vorbit cu medicul legist.

— Pentru cand este programata?

— Pentru maine. Dupa cate aud, vor apare si ceilalti membri ai familiei Crackenthorpe la constatarea cauzei decesului. S-ar putea ca vreunul dintre ei sa identifice moarta. Asa ca vor fi cu totii aici.

Se uita pe o lista ne care o avea in mana.

— Harold Crackenthorpe, care joaca un anume rol de businessman la Londra. Alfred – nu stiu exact cu ce se indeletniceste de fapt. Cedric – singurul din familie care traieste in strainatate. E pictor! Comisarul rosti cuvantul acesta pe un ton care exprima dezaprobarea fata de asemenea persoane. Comandantul rase incet, pe sub mustata.

— Nu exista deci nici un motiv sa se presupuna ca familia Crackenthorpe ar putea avea ceva de-a face cu omorul, nu-i asa? intreba el.

— Nu, cu exceptia faptului ca moarta a fost gasita pe pamantul si domeniul lor, raspunse comisarul Bacon. Desigur, exista posibilitatea ca „artistul” familiei sa iden­tifice moarta. Dar ce se poate spune despre relatarea aceasta smintita referitoare la cele vazute a se fi petrecut in compartimentul din tren.

— Da, adevarat. Ati stat de vorba cu batrana doamna cum se numeste? Arunca o privire pe o lista ce se afla in fata sa. Miss Marple?

— Da. Tine cu insistenta la povestea ei. Daca este intr-o ureche sau nu, asta nu stiu, dar sustine, cu seriozitate, ca prietena sa a vazut totul cu adevarat. Sunt totusi de parere ca nu ar fi aiureli pe care le inventeaza, cu placere, doamnele mai in varsta, ca de exemplu, ca ar fi vazut in gradina farfurii zburatoare sau spioni rusi in biblioteca de unde imprumuta carti. Dar un lucru este cat se poate de clar: a angajat-o, intr-adevar, pe tanara, care e servitoare aici, cu misiunea de a cauta cadavrul. Si domnisoara si-a dus sarcina la bun sfarsit.

— Si ea a gasit, cu adevarat, un cadavru, sublinie comandantul. Pe cuvant, este o poveste cu totul neobisnuita. Marple, Miss Jane Marple – numele mi-e cunoscut de undeva In orice caz, voi lua legatura cu Scotland Yardul. Cred ca aveti dreptate cand sustineti ca nu e vorba de un caz care sa aiba de-a face numai cu localnicii dar n-am vrea ca asta sa fie inca de pe acum cunoscut. Deocamdata sa spunem presei cat mai putin cu putinta.

Stabilirea cauzei decesului de catre medicul legist a fost o pura formalitate. Nu a gasit pe nimeni care ar fi putut identifica moarta. Lucy a trebuit sa relateze cum gasise cadavrul si expertiza medicala a fost: moarte prin strangulare. Dupa aceea procedurile s-au terminat.

Era o zi rece, vantoasa. Familia Crackenthorpe a parasit sala, in care avusese loc stabilirea cauzei decesului. Cu totii erau cinci: Emma, Cedric, Harold, Alfred si Bryan Eastley, sotul fiicei moarte, Edith. Se mai aflau domnul Wimborne, seful firmei de avocati, care se ocupa de problemele juridice ale familiei Crackenthorpe. Isi daduse osteneala sa vina de la Londra numai ca sa fie de fata la expertiza medicala. Micul grup ramase o clipa inghetat, pe trotuar. Se adunase o gramada de oameni, care nu puteau fi ignorati; fusesera atrasi de stirile picante despre „Cadavrul din sarcofag”, puse in circulatie atat de presa londoneza cat si de cea locala.

Un murmur trecu prin multime: Uite-i

Emma spuse nerabdatoare:

— Am vrea sa plecam de-aici!

Masina mare inchiriata – un Daimler – aparu. Emma se urca si ii facu semn si Lucyei. Urmara domnii Wimborne, Cedric si Harold. Bryan Eastley spuse: il iau pe Alfred in masina mea. Soferul inchise portiera si Daimlerul era pe punctul de a porni cand Emma striga:

— Opreste! Uite-i si pe baieti!

Baietii nu luasera in seama protestele ei energice de a ramane la Rutherford Hall si acum se ivisera, brusc, ranjind cu gura pana la urechi.

— Am venit cu bicicletele, le explica Stoddart-West. Politistul a fost foarte cumsecade. Ne-a lasat sa intram in sala, unde a trebuit sa ramanem mai in spate. Sper sa nu va suparati, domnisoara Crackenthorpe, adauga el politicos.

— Nu se supara deloc, raspunse Cedric in locul surorii sale. O data esti tanar. Ati fost pentru prima oara la o astfel de expertiza?

— A fost destul de dezamagitor, zise Alexander. Totul s-a desfasurat atat de rapid.

— Nu putem sta si palavragi aici, se supara Harold. S-a adunat o multime de oameni. Poftim, si fotografi!

Spuse cateva cuvinte soferului si masina porni. Baietii facura semn cu mana.

— Totul a mers prea repede! remarca Cedric. Asta cred ei, copii fara minte! Abia acum incepe totul.

— E foarte neplacut. Cat se poate de neplacut, ob­serva Harold. Ma tem

Il privea pe domnul Wimborne, care-si strangea buzele subtiri si clatina dezgustat din cap.

— Sper, spuse el cumpanindu-si cuvintele, ca intreaga afacere isi va gasi curand o explicatie multumitoare. Politia isi cunoaste meseria. Cu toate acestea trebuie sa va marturisesc ca Harold are dreptate – este o intamplare cat se poate de nefericita.

In timp ce vorbea, se uita la Lucy si in privirea sa se putea citi, in mod clar, neincrederea: „Daca aceasta tanara n-ar fi scotocit pe-acolo, pe unde nu avea ce cauta, nu s-ar fi intamplat toate astea” parea el sa spuna.

Lui Harold Crackenthorpe i se transmise acest senti­ment, sau o impresie foarte asemanatoare:

— Apropo domnisoara hm domnisoara Eyelesbarrow, ce v-a determinat, in fond, sa va uitati in sarcofag?

Lucy se minunase, deja, in tacere, cum de nici un membru al familiei nu avusese inca ideea s-o descoasa despre asta. Se asteptase sa fie prima intrebare pe care aveau sa i-o puna cei de la politie.

Cedric, Emma, Harold si domnul Wimborne isi indreptara ochii spre ea.

Normal, isi avea de mult timp pregatit raspunsul.

— De fapt, spuse ea putin cam taraganat, nici eu insami nu prea stiu Am simtit nevoia ca muzeul, sau cum trebuie sa-l numesc, sa fie odata oranduit si curatat temeinic. Si mi-a venit deodata – facu o scurta pauza – am depistat un miros ciudat si cat de poate de neplacut

Ea calculase bine. Toti au fost de acord, cand i-au auzit marturisirea, ca mirosul ii trezise pe buna dreptate inchipuiri neplacute

— Da, da, normal, murmura domnul Wimborne, trei saptamani, a spus medicul legist Cred ca am face cu totii mai bine sa nu ne mai gandim la amanunte. O privi pe Emma, care devenise foarte palida, incercand s-o imbarbateze. Nu uitati, continua el, ca acea tanara nefericita nu a avut nimic de-a face cu nici unul dintre voi.

— Cum puteti fi asa sigur de asta? intreba Cedric.

Lucy Eyelesbarrow il studie interesata. Deosebirea puternica dintre cei trei frati era izbitoare. Cedric – un barbat inalt, avea o fata pamantie, brazdata de vreme si par negru neingrijit. Venise neras de la aeroport si, chiar dupa ce se rasese pentru a merge la constatarea cauzei decesului, purta aceleasi haine in care sosise si care pareau a fi singurele pe care le poseda: pantaloni vechi din flanel gri si un sacou carpit, destul de uzat. Arata ca un artist boem coborat de pe scena.

Fratele sau, Harold, era, spre deosebire de el, intruchiparea perfecta a unui gentleman din City si a directorului unei importante firme comerciale. Era inalt, cu o purtare foarte corecta. Parul sau negru incepuse sa al­beasca pe la tample si avea mustata. Purta un costum inchis, ce-i statea impecabil si la care isi asortase o cravata gri, de nuanta perlei. Arata ceea ce reprezenta: un om de afaceri inteligent, de succes. Acum tocmai observa pe un ton rece:

— Zau, Cedric, mi se pare o remarca foarte nepotrivita.

— Nu inteleg de ce? Totusi, moarta a fost gasita in sopronul nostru. Cum de a ajuns acolo?

Domnul Wimborne tusi

— Probabil a venit hm la o intalnire, opina el. Dupa cate aud, era in general cunoscut faptul ca cheia atarna de un cui deasupra usii.

In tonul lui se distingea clar ca nici el nu credea intr-o asemenea intamplare. Suna asa de evident incat Emma, scuzandu-se, spuse:

— Deoarece in „Sopronul cel lung” nu se afla nimic care ar putea fi furat, lasam cheia in cui. Ni se pare mai comod si n-am vazut de ce ar fi trebuit sa schimbam acest obicei

Vorbise mecanic, ca si cum gandurile ii calatoreau in alta parte.

Cedric o intreba uimit:

— Ce s-a intamplat, surioara? Te supara ceva?

Harold se incrunta si remarca iritat:

— Cum poti sa intrebi asa ceva, Cedric!

— E firesc. O tanara, necunoscuta noua, a fost ucisa in „Sopronul cel lung” (ceea ce suna a melodrama vic­toriana) si, bineinteles, ca Emma a avut un soc cand a auzit. Dar ea a fost intotdeauna o fata intelegatoare de aceea nu prea inteleg de ce se framanta din cauza asta. Pana la urma te obisnuiesti cu toate.

— Pai tocmai, la unii oameni dureaza mai mult pana cand se obisnuiesc cu o crima, ceea ce nu pare sa fie cazul cu tine, raspunse acru Harold. Ma tem ca o crima e la or­dinea zilei in Mallorca si

— Ibiza, nu Mallorca.

— E acelasi lucru.

— Nu prea. E cu totul o alta insula.

Harold continua netulburat:

— Dupa cum reiese, pentru tine, care traiesti prin tarile sudice cu sangele infierbantat, asta pare a fi ceva obisnuit, in timp ce noi, aici in Anglia, luam lucrurile aces­tea in mod serios. De altfel, ceea ce mai voiam sa zic, Cedric sa apari la o expertiza medicala publica imbracat astfel

— Ce are imbracamintea mea? Este comoda.

— Nu este potrivita.

— Ei asta-i! Oricum sunt singurele haine pe care le-am adus cu mine. Nu mi-am facut, mai intai, bagajul, ci m-am grabit sa vin incoace sa fiu de ajutor familiei mele la clarificarea acestei intamplari cam dureroase. Sunt pictor si pictorilor le plac hainele comode.

— Mai continui inca sa pictezi?

— Asculta, Harold, daca zici ca incerc sa mai pictez

Domnul Wimborne isi drese glasul, tusind puternic:

— E o discutie inutila, ii intrerupse pe cei doi frati, pe un ton de repros. Spune-mi, draga Emma, as mai putea fi, cumva, de folos, inainte de a ma intoarce la Londra?

Emma Crackenthorpe raspunse iute:

— Ati fost deosebit de amabil ca v-ati deplasat pana aici.

— Catusi de putin. Mi s-a parut recomandabil ca sa fie de fata cineva la expertiza medicala si care sa vegheze la desfasurarea acesteia in interesul familiei. Am discutat in casa cu comisarul. Nu ma indoiesc ca aceasta problema suparatoare se va clarifica foarte curand. Mi se pare destul de evident cum s-au petrecut lucrurile. Cheia de la „Sopronul cel lung” atarna afara langa usa. Asta trebuie sa fi stiut multa lume. Este cat se poate de plauzibil ca acest spatiu sa fi fost ales, cateodata, in lunile de iarna, drept loc de intalnire de catre perechile de indragostiti. S-a ajuns la o cearta si vreun tanar si-a pierdut cumpatul. A fost ingrozit cand a vazut ceea ce facuse si atunci, cand i-a cazut privirea pe sarcofag, i-a venit brusc ideea ca acesta ar fi minunat pentru ingroparea cadavrului.

Lucy se gandi in sinea ei: „Da, asta suna foarte con­vingator. Ideea se apropie de adevar”.

Cedric continua:

— Daca perechea de indragostiti a fost din apropiere, atunci pare totusi ciudat ca nimeni dintre oamenii prezenti la constatarea cauzei decesului n-a putut s-o identifice pe fata.

— Ne aflam abia la inceputul anchetei. In mod sigur, nu va mai dura mult pana cand moarta va fi identificata. Desigur, este posibil ca faptasul sa traiasca in partea locului, iar fata sa provina din alta parte.

— Daca as fi o fata care as vrea sa ma intalnesc cu un tanar, nu prea as fi dispusa sa vin intr-un sopron al naibii de friguros si asezat destul de izolat, se amesteca Cedric. As alege ca loc de intalnire placut un cinematograf. N-ati prefera acelasi lucru si dumneavoastra, domnisoara Eyelesbarrow?

— Chiar trebuie sa discutam toate detaliile astea? intreba Harold, pe un ton plangaret.

Masina opri in fata intrarii principale de la Rutherford Hall si toti coborara.

Capitolul VIII

Cand domnul Wimborne intra in biblioteca ramase oarecum uimit. In afara de comisarul Bacon, pe care-l cunostea de-acum, se mai afla inca un strain, aratos si blond.

Comisarul Bacon facu prezentarile.

— Acesta este inspectorul criminalist Craddock de la New Scotland Yard, spuse el.

— New Scotland Yard? Hm! Sprancenele domnului Wimborne se arcuira a uimire.

Dermot Craddock, un barbat cu maniere elegante, lua cuvantul:

— S-a considerat oportun sa fim chemati aici, domnule Wimborne. Deoarece reprezentati familia Crackenthorpe, mi se pare de cuviinta sa va incredintam anumite informatii.

Nimeni nu se pricepea mai bine ca inspectorul Craddock sa ofere o farama de adevar si sa lase, totusi, impresia ca ar fi dezvaluit intregul adevar.

— Cred ca nu aveti nimic impotriva, comisare Bacon? continua, aruncandu-i o privire colegului sau.

Comisarul Bacon se declara de acord si nimeni nu observa ca cei doi se intelesesera dinainte.

— Situatia se prezinta astfel, incepu Craddock. Avem motive sa credem ca moarta nu avea domiciliul aici, in regiune, ca a venit, in mai multe randuri, de la Londra incoace si, cu catva timp in urma, a sosit din strainatate. Dar de aceasta nu suntem chiar siguri – din Franta.

— Asa este, explica Bacon, comandantul a considerat ca ar fi mai bine ca Scotland Yardul sa se ocupe de cer­cetari.

— Nu pot decat sa sper ca problema va fi curand clarificata, spuse domnul Wimborne. Fara indoiala, va dati seama ca toate aceste lucruri produc mare suparare familiei. Daca problema nu-i priveste personal in nici un fel, atunci

El se opri, dar inspectorul Craddock termina fraza:

— Atunci nu este absolut deloc placut sa constati ca o femeie ucisa a fost descoperita pe terenul si domeniul propriu. Sunt de acord cu dumneavoastra. As dori acum sa schimb cateva cuvinte cu diferitii membri ai familiei

— Dar, serios, nu vad

— Ce mi-ar putea ei spune? Probabil nimic inte­resant dar nu se stie niciodata. In mod sigur, pot afla totul de la ei, domnule Wimborne. Dumneavoastra ne-ati putea povesti cate ceva despre casa si familia aceasta.

— Dar ce are asta de-a face cu faptul ca o tanara din strainatate vine aici si se lasa omorata?

— Tocmai asta e, raspunse Craddock. De ce a venit incoace? A avut ea, vreodata, mai inainte, anumite legaturi cu aceasta casa? De exemplu, s-a aflat ea candva in ser­viciul familiei? Sau a venit deoarece a vrut sa se intalneasca cu cineva care a locuit odata la Rutherford Hall?

Domnul Wimborne sublinie rece ca Rutherford Hall era din anul 1884, de cand Josiah Crackenthorpe il con­struise si intrase in posesia familiei Crackenthorpe.

— Si actualul proprietar, domnul Luther Cracken­thorpe, nu s-a gandit niciodata sa vanda Rutherford Hall?

— Nu are posibilitatea s-o faca, raspunse sec avocatul. Prevederile testamentare i-o interzic.

— Poate imi povestiti ceva despre testamentul tatalui sau?

— Dar de ce?

Inspectorul Craddock rase:

— Ca sa ma scutiti de osteneala de a arunca o privire pe cale profesionala.

Plin de zel si zambind posomorat, domnul Wimborne ii indeplini dorinta.

— Doream numai sa subliniez ca prezentarea conditiilor testamentare mi se pare inutila. Dar cum vreti! Testamentul, pe care tatal actualului proprietar de la Rutherford Hall, Josiah Crackenthorpe, l-a lasat nu este secret. Averea sa foarte importanta este administrata de o societate tutelara. Dobanzile le primeste fiul, Luther, pe tot timpul vietii. Dupa moartea sa, capitalul va fi impartit, in mod egal, copiilor lui Luther: Edmund, Cedric, Harold, Alfred, Emma si Edith. Edmund a cazut in razboi si Edith a murit acum doi ani, asa incat, dupa decesul lui Luther Crackenthorpe, banii vor fi impartiti intre Cedric, Harold, Alfred, Emma si fiul Edithei, Alexander Eastley.

— Si casa?

— Revine fiului cel mai mare, daca mai e in viata, sau mostenitorilor sai.

— Edmund Crackenthorpe a fost insurat?

— Nu.

— Atunci Rutherford Hall va reveni?

— Urmatorului fiu nascut – Cedric.

— Si domnul Luther Crackenthorpe personal nu dis­pune de ea?

— Nu.

— Nu este cam neobisnuit? intreba inspectorul Crad­dock. Am impresia ca tatal sau nu-l prea pretuia.

— Aici aveti dreptate, raspunse domnul Wimborne. Batranul Josiah a fost dezamagit de fiul sau mai mare, deoarece nu a manifestat nici un fel de interes pentru familie sau pentru vreun soi de afaceri. Luther si-a petrecut timpul calatorind in strainatate si colectionand obiecte de arta. Batranul Josiah nu l-a inteles. De aceea si-a lasat averea generatiei urmatoare.

— Deocamdata, membrii viitoarei generatii nu au nici un venit, adica isi castiga existenta singuri sau tatal ii intretine. Pe de alta parte, tatal lor are un venit conside­rabil, dar nu poate dispune de capital. Este corect ce spun?

— Absolut corect. Dar ce are asta de-a face cu uciderea tinerei necunoscute din strainatate ramane un mister pentru mine.

— Nu are nimic de-a face, conchise inspectorul Craddock. Am vrut sa ma informez despre situatie.

Domnul Wimborne il privi aspru. Vadit eliberat, se ridica:

— Tare as vrea sa ma intorc acum la Londra. Sau mai doriti sa stiti ceva?

Inspectorul Craddock clatina din cap.

— Nu, multumesc, domnule Wimborne. Asta ar fi totul.

Dand din cap, si cu pasi masurati, avocatul parasi biblioteca.

Dupa intoarcerea de la expertiza medicala, Lucy se duse degraba in bucatarie sa pregateasca dejunul. Deodata aparu Bryan Eastley.

— Pot sa va ajut cu ceva? se interesa el.

Lucy il privi ganditoare. Venise cu propria-i masinuta la constatarea decesului si inca nu avusese suficient timp sa-si faca o parere despre el.

Ii placu cu adevarat. Putea sa aiba in jur de treizeci de ani, avea par castaniu, ochi cam tristi si o mustata teapana.

— E dragut aici, zise si ofta.

Cum Lucy, in clipa aceea, nu mai avea nimic urgent de facut, il observa cu mai multa atentie.

— Ce e dragut? Aici in bucatarie?

— Da. Imi aminteste de bucataria noastra de-acasa de cand eram copil.

Lui Lucy i se paruse ca Bryan Eastley are un aer delasator, sceptic. Cand il privea, acum, mai de aproape, isi dadu seama ca era mai in varsta decat se gandise la inceput. Trebuia sa mearga pe patruzeci de ani. Era greu sa-l vezi in postura de tata al lui Alexander. Ii aducea aminte de numerosi piloti tineri, pe care-i cunoscuse in timpul razboiului, cand la varsta de paisprezece ani totul te impresioneaza atat de puternic. Se dezvoltase si crescuse in atmosfera de dupa razboi. Avea sentimentul ca Bryan nu se dezvoltase mai departe, ca ramasese neatins de scurgerea anilor. Urmatoarele sale cuvinte ii confirmara aceasta im­presie. Se asezase pe coltul mesei de la bucatarie.

— E o lume dificila, zise el. Nu vi se pare? Adica e greu sa-ti gasesti un loc in ea. Mai ales cand n-ai fost cres­cut pentru ea.

Lucy isi aduse aminte de ceea ce aflase de la Emma.

— Ati fost pilot pe bombardier, nu-i asa? Si ati primit o inalta distinctie? il intreba.

— Tocmai asta e! Primesti o medalie si de aceea oamenii se straduiesc sa-ti ofere ceva comod, sa-ti dea un post si tot asa mereu. Foarte dragut din partea lor. Dar toate sunt slujbe de stat in birou si nu esti pregatit. Daca as avea doar ceva capital

Se opri si cazu pe ganduri. Cum Lucy nu spunea nimic, continua:

— N-ati cunoscut-o chiar deloc pe Edie, sotia mea? Nu, sigur ca nu. Ea era cu totul altfel decat restul familiei, decat fratii ei. In primul rand era mai tanara. Spunea intot­deauna ca batranul e un zgarie-branza. Si asa este cu adevarat. Innebunit dupa bani. Si doar nu poate sa ia nimic cu el cand o sa moara. Totul va fi impartit intre copiii lui. Partea lui Edie ii revine, normal, lui Alexander. Dar el trebuie sa astepte pana va implini 21 de ani. Mai inainte nu primeste banii.

In clipa aceasta intrara zgomotosi, rosii la fata si abia tragandu-si sufletul Alexander si Stoddart-West.

— Hello, Paps! striga Alexander prieteneste. Deci aici te ascunzi. Pune-te pe treaba, atunci! Faceti pudding Yorkshire, domnisoara Eyelesbarrow?

— Da!

— Fein! Stoddart-West stralucea de fericire.

— Gateste de minune, se fali Alexander.

Lucy avu pentru o clipa impresia ca cei doi isi schim­basera rolurile. Alexander ii vorbea ca un tata prietenos fiului sau.

— Putem sa va ajutam, domnisoara Eyelesbarrow? intreba politicos Stoddart-West.

— Da, ati putea sa ma ajutati. James vrei sa suni gon­gul? Si tu, Alexander, esti bun sa duci tava asta in sufragerie? Sunteti amabil sa luati fripturile, domnule Eastley? Eu vin cu cartofii si puddingul de Yorkshire.

Domnul Wimborne se afla in hol punandu-si manusile cand Emma a coborat repede treptele.

— Chiar nu doriti sa ramaneti la pranz, domnule Wimborne? Tocmai ne asezam la masa.

— Nu, multumesc. Am o intalnire importanta la Londra si trenul are vagon-restaurant.

— Ati fost foarte amabil ca ati venit, ii spuse Emma ganditoare.

Cei doi ofiteri ieseau din biblioteca. Domnul Wimborne ii lua mana Emmei.

— Nu trebuie sa va faceti griji, domnisoara Crackenthorpe, ii spuse el. Acesta este inspectorul criminalistic Craddock de la New Scotland Yard, care va prelua cazul. Se intoarce la 2:15 si ar dori atunci sa va adreseze niste intrebari. Poate are nevoie de cateva puncte de reper pentru ancheta sa. Dar cum va spuneam, nu trebuie sa va faceti griji. Il privi pe Craddock intrebator: Sa-i repet domnisoarei Crackenthorpe ceea ce mi-ati relatat?

— Bineinteles.

— Domnul inspector Craddock zicea ca e vorba, mai mult ca sigur, de o crima care depaseste perimetrul politiei locale. Femeia omorata trebuie sa fi venit de la Londra si era, dupa toate aparentele, straina.

Emma Crackenthorpe intreba repede:

— Straina? Frantuzoaica?

Domnul Wimborne facuse precizarea numai ca s-o linisteasca pe Emma. Dar reactia ei il surprinse. Craddock ii arunca o privire fulgeratoare Emmei.

Se intreba cum de putuse ajunge atat de brusc la concluzia ca moarta fusese frantuzoaica si de ce gandul acesta o nelinistea.

Capitolul IX

Singurii care au stiut sa aprecieze cu adevarat si sa infulece zdravan mancarea gustoasa pregatita de Lucy au fost cei doi baieti si Cedric Crackenthorpe, pe care imprejurarile ce reclamasera intoarcerea sa in Anglia pareau sa nu-l fi tulburat deloc. Lasa impresia ca nu prea lua in serios intreaga afacere. Acest comportament era, evident, contrar asteptarilor fratelui sau, Harold. Acestuia din urma i se parea crima un fel de insulta personala adusa la adresa familiei Crackenthorpe si arata atat de in­dignat din aceasta pricina incat abia gusta ceva. Si Emma manca foarte putin. Se vedea ca e ingrijorata si nefericita. Alfred se cufundase in ganduri si nu prea vorbea. Arata destul de bine cu fata lunguiata, intunecata si ochii apropiati.

Dupa pranz, cei de la politie se intoarsera si intrebara politicos daca ar putea schimba cateva cuvinte cu domnul Cedric Crackenthorpe.

Inspectorul Craddock il invita sa ia loc.

— Dupa cate aud, domnule Crackenthorpe, tocmai v-ati inapoiat din Baleare? incepu el. Locuiti acolo, nu-i asa?

— Da. De sase ani. Pe Ibiza. Imi place mai mult decat tara aceasta melancolica.

— Fara indoiala, acolo aveti mult mai mult soare decat noi, aici, remarca inspectorul Craddock. Dupa cate cunosc, ati mai fost o data, recent, in patrie, mai exact, de Craciun. De ce ati considerat necesar ca, dupa un interval atat de scurt, sa intreprindeti iar o calatorie atat de lunga?

— Am primit o telegrama de la sora mea, Emma, raspunse Cedric. N-am avut niciodata aici o crima. N-am vrut sa pierd ocazia. De aceea am venit.

— Va intereseaza criminologia?

— De ce un termen atat de sofisticat? Ma intereseaza pur si simplu omorurile care pun problema „Cine l-a comis?” si, in general, ce scop s-a urmarit. Cand am auzit acum, ca asa ceva s-a petrecut, hai sa-i spunem, la usa familiei mele, mi-am zis ca o asemenea sansa nu o sa mai mi se iveasca, probabil, niciodata, in toata viata mea. M-am mai gandit ca biata Emma poate are nevoie de ceva ajutor, caci acum trebuie sa aiba grija nu numai de batran ci sa faca fata si politiei, ca, de altfel, la toate.

— Va inteleg. Ati adulmecat prin apropiere satis­facerea setei de senzational si v-ati simtit, in acelasi timp, responsabil din ratiuni familiale. Desigur, sora va va fi foarte recunoscatoare, desi si ceilalti doi frati ai dum­neavoastra au venit langa ea.

— Ar putea-o prea putin insenina si incuraja, sublinie Cedric. Harold este cu totul buimacit. Sa trebuiasca el sa aiba de-a face cu uciderea unei muieri dubioase – asta nu-i o treaba pentru un gentleman care joaca un rol in City!

Craddock isi ridica usor sprancenele:

— Era o muiere dubioasa?

— Ei acum, dumneavoastra va puteti da mai bine seama. Tinand cont de imprejurari asa mi s-a parut pro­babil.

— Ma gandesc ca poate ati avea vreo idee cine ar fi moarta?

— Ascultati, inspectore! Doar stiti sau colegul va va spune ca n-am fost in stare s-o identific.

— Am zis doar daca aveti vreo banuiala, domnule Crackenthorpe. Chiar daca n-ai vazut niciodata mai inainte femeia, poti cateodata presupune cine a fost sau cine ar fi putut fi?

Cedric clatina din cap.

— Bateti degeaba apropouri. N-am nici cea mai vaga idee. Vreti sa insinuati, presupun, ca ea ar fi venit la „Sopronul cel lung” deoarece stabilise o intalnire cu vreunul dintre noi? Dar nu uitati ca nici unul dintre noi nu locuieste aici. Singurele persoane din casa au fost o femeie si un batran. Doar nu credeti, in mod serios, ca ea ar fi venit aici intrucat avea o intalnire cu mult stimatul meu domn si tata?

— Ne imaginam – comisarul Bacon este de aceeasi parere cu mine – ca femeia a avut odata, in vreun fel, legatura cu casa. Asta, cu un anumit numar de ani in urma. Mai ganditi-va inca o data, domnule Crackenthorpe, daca n-ar putea fi asa?

Cedric medita putin si apoi scutura din cap.

— Fireste, am angajat, cand si cand, straini, ca aproape toata lumea. Dar nu-mi trece prin cap nimeni. Mai bine i-ati intreba pe ceilalti. Ei stiu mai bine ca mine.

— Desigur ca ii vom intreba. Craddock se lasa pe spatarul scaunului si continua: Dupa cum ati auzit la exper­tiza medicala, cercetarile nu permit stabilirea, cu exactitate, a datei la care femeia a fost ucisa. Trebuie sa fie mai mult de doua saptamani si mai putin de patru. Asadar, consideram ca femeia a fost omorata in jurul Craciunului. Mi-ati spus ca ati venit de Craciun acasa. Cand ati sosit in Anglia si cand ati plecat?

Cedric cugeta si zise:

— Lasati-ma sa ma gandesc. Am luat avionul. Am sosit sambata, inainte de Craciun asadar, pe 21.

— Ati venit cu avionul direct din Mallorca?

— Da. Am decolat la ora 5 si am ajuns la pranz.

— Si cand ati parasit din nou Anglia?

— In vinerea urmatoare, adica pe 27.

— Va multumesc.

Cedric ranji:

— Asadar, din pacate, fac parte dintre suspecti. Dar, pe cinstea mea, domnule inspector, strangularea tinerelor nu este un mod de a ma distra de Craciun pe care sa-l prefer.

— Sa speram ca nu, domnule Crackenthorpe. Va multumesc oricum. Asta ar fi tot.

Dupa ce Cedric inchise usa, Craddock i se adresa lui Bacon:

— Ce parere aveti despre el?

— Se poate confirma totul. Mie, personal, nu-mi place tipul. O banda pestrita, artistii astia! Si permanent inclinati sa se ocupe de muieri dubioase.

Craddock rase.

— Nu-mi place nici cum se imbraca, continua Bacon. Nici o scuza pentru felul in care se prezinta. Cum poti sa te duci asa la constatarea cauzei unui deces! Cei mai ter­feliti pantaloni, cum de mult timp n-am mai vazut. Si i-ati observat cravata? Arata ca un snur vopsit. Daca ma intrebati, n-as fi sigur ca n-ar fi in stare sa stranguleze o femeie ca si cum nu s-ar intampla nimic.

— Ma rog, dar, oricum, n-a strangulat-o pe femeia asta caci, dupa cum rezulta nu a parasit Mallorca inainte de 21. Dar se poate usor verifica.

Bacon il privea cercetator:

— Observ ca nu aveti nici un dubiu in privinta datei exacte a crimei.

— Nu, dorim ca, deocamdata, sa lasam data in ceata, imi place intotdeauna ca, in faza de inceput a anchetei, sa pastrez ceva pentru mine.

Bacon dadu aprobator din cap.

— Asa e cel mai bine – il scoti la momentul oportun.

— Si acum, zise Craddock, dorim sa vedem ce ne poate spune despre chestiune corectul gentleman din City.

Harold Crackenthorpe a avut foarte putin de spus. Era, contrar asteptarilor, un caz cat se poate de revoltator.

Se temea de ziare Din cate auzise, reporterii cerusera deja interviuri Numai tam-tam cat se poate de regretabil

Harold nu ducea frazele pana la capat. Statea sprijinit de speteaza scaunului cu expresia unui om care se afla intr-o atmosfera foarte obisnuita.

Incercarea inspectorului de a scoate ceva de la el fu un esec. Nu, nu avea nici o idee cine ar fi sau ar fi putut fi femeia. Da, fusese de Craciun la Rutherford Hall. Ajun­sese abia in ajun, dar ramasese in weekend.

— Asta ar fi tot, spuse inspectorul Craddock, fara sa-i mai puna si alte intrebari. Ii devenise repede foarte clar ca nu avea la ce sa se astepte de la Harold Crackenthorpe.

Acum il invitase pe Alfred, care intra in biblioteca cu o oarecare nonsalanta exagerata.

Cand il privi, Craddock avu usorul sentiment ca-l mai vazuse deja o data. Dar pe unde? Fusese doar o fotografie intr-un ziar? Oricum nu cu o ocazie placuta. Trebuie sa fi fost in legatura cu ceva dureros. Il intreba pe Alfred ce ocupatii avea. Raspunsul veni cu totul neasteptat.

— Momentan, lucrez in domeniul asigurarilor. Pentru scurt timp, m-a interesat lansarea unui nou tip de masina de vorbit. O descoperire care provoaca schimbari radicale. Am castigat foarte bine dupa urma ei.

Inspectorul Craddock il asculta plin de interes, in orice caz asa lasa impresia. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ca el studia cu atentie costumul aparent elegant al lui Alfred si aprecia cu destula exactitate cat de putin il costase. Imbracamintea lui Cedric se uzase zdravan, dar avusese initial o croiala buna si stofa fusese excelenta. Aici se vedea numai o eleganta ieftina care se recomanda singura. Craddock trecu in revista intrebarile de rutina. Alfred se arata interesat, poate, mai degraba, amuzat.

— Este intr-adevar posibil ca femeia sa fi fost angajata odata aici – nu pe post de camerista, deoarece ma indoiesc ca sora mea sa fi avut vreodata asa ceva. Poate ca, in general, astazi, nu se mai folosesc. Dar, bineinteles, ca e o multime de treburi casnice care necesita ajutor din afara. Dar Emma n-a recunoscut femeia si atunci aceasta supozitie nu mai intra in discutie, domnule inspector, caci Emma are o foarte buna memorie a figurilor. Daca femeia asta venea de la Londra pentru ce banuiti ca s-a intamplat cazul?

Puse intrebarea intr-o doara, dar ochii sai tradau un interes deosebit pentru raspuns.

Inspectorul Craddock clatina din cap zambind.

Alfred il privi scrutator.

— De fapt nu vreti sa spuneti? Poate ati gasit biletul de intoarcere in geanta ei. Asa e?

— S-ar putea, domnule Crackenthorpe.

— Acum, sa presupunem ca ea venea de la Londra, ca, probabil, barbatul, cu care a vrut sa se intalneasca, s-a gandit sa foloseasca „Sopronul cel lung” ca cel mai potrivit pentru o crima, caci, bineinteles, putea insela orice aparenta. Evident, cunoaste bine domeniul. Eu, in locul dumneavoastra, domnule inspector, m-as opri la infatisarea lui.

— Asta si fac, raspunse inspectorul Craddock linistit, ii multumi lui Alfred si ii dadu drumul.

— Stiti, ii spuse el lui Bacon, l-am mai vazut undeva pe omul asta

Comisarul Bacon isi exprima parerea:

— Un tip dur atat de dur incat, uneori, taie si in carne vie carnea lui.

— Nu credeam ca ati dori sa ma vedeti, spuse Bryan Eastley, scuzandu-se, in timp ce statea nehotarat in pragul usii de la biblioteca caci eu tin mai mult de fundal decat de familie

— Sunteti, daca nu gresesc, domnul Bryan Eastley, sotul Edithei Crackenthorpe, decedata.

— Exact.

— Foarte amabil din partea dumneavoastra ca ati venit din proprie initiativa. Presupun ca stiti ceva si ati putea sa ne ajutati intr-un anumit mod.

— Din pacate, nu. As vrea sa va ajut. Intreaga poveste este a dracului de curioasa, nu vi se pare? Femeia vine incoace si se intalneste, in toiul iernii, cu un anume individ, in sopronul gen vagon. N-ar fi pe gustul meu!

— Da, este intr-adevar curios, consimti inspectorul Craddock.

— Este adevarat ca era straina? Asa se aude.

— Va conduce acest lucru la o anumita banuiala?

Inspectorul il studie cu atentie. Dar Bryan doar ridica zambind amabil din umeri.

— Nu, raspunse el. N-as putea zice.

— Poate era frantuzoaica, observa comisarul Bacon, pe un ton posomorat, cand ii trecu asta in special prin cap.

Bryan paru interesat.

— Adevarat? Din Paris? Clatina din cap. De fapt, atunci totul devine si mai incredibil. Nu vi se pare? Ma refer la intalnirea pe care trebuia s-o aiba in sopron. Ati mai avut vreodata un caz asemanator, in care ucigasul sa-si ascunda victima intr-un sarcofag? O fi vreun om care a dus o viata normala. Poate sufera de un complex, se crede Caligula sau altcineva?

Inspectorul Craddock nu acorda atentie acestei intrebari. In schimb, continua, aparent, in treacat:

— Chiar nimeni din familie nu are relatii in Franta? Sau nu traiesc acolo rude pe care sa le cunoasteti?

— Nu pe care sa le cunosc eu, spuse Bryan. Harold e casatorit cu fiica unui pair saracit. Alfred nu prea pretuieste femeile. Nu face altceva decat sa se indelet­niceasca cu afaceri necurate, care, de obicei, par cam incorect. Si Cedric? Imi imaginez ca are in Ibiza vreo doua señoritas pe care le invarte pe degete cum vrea el. Cel mai adesea, femeile sunt innebunite dupa Cedric. Si de aceea nu se rade intotdeauna si arata de parca nu s-ar fi spalat niciodata. Nu stiu ce le atrage pe femei la el, dar asta este adevarul. Ceea ce va povestesc nu-i asa ca nu va ajuta prea mult? Cred ca Alexander ar putea sa va fie de mai mult ajutor decat mine. El si cu Stoddart-West umbla, in stil mare, dupa urme si amprente. As jura ca vor gasi ceva.

Inspectorul Craddock ii spuse ca asta i-ar bucura. Apoi, ii multumi lui Bryan Eastley si il ruga daca ar putea s-o trimita pe Emma Crackenthorpe.

Inspectorul Craddock o privi pe Emma Crackenthorpe cu mai multa atentie decat facuse pana atunci. Inca se mai gandea la expresia pe care o des­coperise pe fata ei inainte de pranz.

O femeie linistita, nici proasta, nici stralucitoare. Una dintre acele fiinte feminine placute care se pricep cum sa transforme o casa intr-un camin, in care sa domneasca o atmosfera de armonie calma, fara sa gaseasca din partea barbatilor vreo recunoastere de vreun fel.

Femeile ca ea sunt adesea subapreciate. Sub aparenta lor linistita se ascunde o tarie de caracter de care trebuie sa tii seama. Poate, se gandi Craddock, cheia secretului femeii moarte din sarcofag se gasea undeva, intr-un colt al creierului Emmei.

In timp ce-i treceau ideile astea prin cap, ii puse cateva intrebari mai putin importante.

— Nu cred ca ar mai fi ceva pe care nu i l-ati spus deja comisarului Bacon, observa el. Nu e nevoie sa va deranjez cu intrebari inutile.

— Va rog sa ma intrebati tot ce doriti.

— Asa cum v-a spus domnul Wimborne, am ajuns la concluzia ca femeia cea moarta nu provine din acest tinut. Asta ar putea sa va consoleze, dar identificarea ei, care ar fi trebuit sa ne fie de folos, a ingreunat si mai mult lucrurile.

— N-avea nimic la ea? Nici o geanta? Nici un act?

Craddock clatina din cap.

— Nici o geanta, nimic in buzunarele hainelor.

— Si nu aveti nici o idee de unde provenea? Cum se numea?

Craddock se gandi in sinea sa: „Ea ar putea sti prea tine cu tot dinadinsul sa afle cine era femeia. De ce ar interesa-o atat de mult? Sunt convins ca Bacon are, in mod sigur, aceeasi impresie, si el este un observator foarte atent”

— Nu stim nimic despre ea, raspunse. De aceea, speram ca cineva dintre dumneavoastra sa ne ajute. Sunteti sigura ca nu ne-ati putea ajuta? Chiar daca nu ati recunoscut-o, ar fi posibil ca, gandindu-va mai bine, sa stiti cine era.

I se paru ca, o clipa, intarzie, inainte de a raspunde:

— N-am nici cea mai vaga banuiala.

Imperceptibil, inspectorul Craddock isi schimba atitudinea. Numai tonul sau mai aspru o dovedea.

— Cand domnul Wimborne v-a spus ca femeia este straina, de ce ati presupus ca ar fi frantuzoaica?

Emma nu se lasa incoltita. Isi ridica doar usor sprancenele.

— Am presupus eu asta? Da, asa e. Realmente nu stiu de ce am facut-o, dar esti mai intotdeauna inclinat sa crezi ca strainii trebuie sa fie francezi, atata vreme cat nu cunosti adevarata lor nationalitate. Majoritatea strainilor de aici, din tara, sunt francezi, nu-i asa?

— N-as putea afirma asta, domnisoara Crackenthorpe. In orice caz, in zilele noastre, nu mai e asa. Avem straini de atatea nationalitati: italieni, germani, austrieci si, apoi, toti scandinavii

— Da. Aveti perfecta dreptate.

— N-ati avut un motiv mai intemeiat sa credeti ca femeia era probabil frantuzoaica?

Nu se grabi sa repete afirmatia. Se gandi putin si scutura hotarata din cap.

— Nu, raspunse ea. Nu cred absolut deloc ca am avut un motiv anume.

Privirea ei linistita, fara sa clipeasca, o intalni pe a inspectorului. Craddock se intoarse catre inspectorul Bacon care se apleca si puse o pudriera emailata pe masa.

— Cunoasteti pudriera asta, domnisoara Cracken­thorpe?

O lua in mana si o studie.

— Nu. In mod sigur nu este a mea.

— Si nu aveti idee cui i-a apartinut?

— Nu.

— Atunci, deocamdata, nu mai e nevoie sa va mai deranjam.

Zambi usor, se ridica si parasi biblioteca. Din nou, Craddock avu impresia – poate, de data asta, era simpla inchipuire – ca ea se cam grabise, rasuflase usurata, ca si cum cauta sa se puna cat mai repede cu putinta la adapost si sa evite, astfel, alte intrebari.

— Credeti ca stie ceva? intreba Bacon.

Inspectorul Craddock dadu din umeri.

— Intr-un anumit stadiu al anchetei, esti inclinat sa crezi ca toti stiu mai mult decat vor sa povesteasca.

— Si, de obicei, stiu mai mult, sublinie Bacon, pe baza propriei mele experiente. Numai ca, rareori, are ceva de-a face cu cazul propriu-zis. De cele mai multe ori e vorba de mici nereguli din cadrul familiei sau de anumite lucruri pe care oamenii s-au straduit sa le ingroape si pe care nu le doresc sa le scoata la lumina zilei.

— Da, stiu. Acum, oricum

Ceea ce inspectorul Craddock ar mai fi vrut sa spuna, nu a mai avut ocazia, caci usa se intredeschise si un domn Crackenthorpe cat se poate de jignit pasi in biblioteca:

— Frumoasa situatiei marai el. Scotland Yardul soseste aici si nu considera deloc de cuviinta sa se adreseze, in primul si in primul rand, capului familiei! Cine e aici stapanul casei? Vreti sa-mi spuneti? Cine e stapan aici?

— Fireste ca dumneavoastra, domnule Crackenthorpe, incerca domnul Craddock sa-l linisteasca, in timp ce se ridica. Dar am auzit ca i-ati fi povestit deja comisarului Bacon aproape tot ceea ce stiti si, apoi, sanatatea dum­neavoastra fiind foarte subreda, n-am vrut sa va deranjam prea mult. Doctorul Quimper a spus

— Desigur desigur sanatatea mea nu e prea buna. Dar in ceea ce il priveste pe doctorul Quimper, asa se poarta o adevarata baba e un medic excelent care intelege cazul meu dar i-ar placea sa ma tina in vata. Are o idee fixa in privinta mancarii. Cate nu mai m-a intrebat de Craciun, cand m-am simtit cam rau. Vroia sa stie ce mancasem, cine gatise si cine ma servise. Numai prostii! Chiar daca nu sunt un om pe deplin sanatos, ma simt des­tul de activ ca sa va ajut atat cat imi sta in putere. O crima in propria mea casa! Sau, oricum, pe pamantul si domeniul meu! „Sopronul cel lung” este, de altfel, o cladire in­teresanta. In stil elisabetan. Arhitectul din partea locului contesta asta, dar nu stie ce vorbeste. A fost construit cel mai tarziu in 1580. Dar sa nu mai discutam despre asta. Ce-ati dori sa aflati de la mine? Ce teorie v-ati format?

— Este inca prea devreme sa dezvoltam teorii, dom­nule Crackenthorpe. Inca ne straduim sa aflam cine era femeia.

— O straina, banuiti?

— Da, asa credem.

— O spioana de temut?

— Putin probabil, as zice.

— Ati zice! Prostii! Oameni de-astia sunt peste tot. Se infiltreaza. Nu inteleg de ce guvernul ii lasa sa patrunda in tara. Probabil s-a ocupat cu spionajul industrial. Cu siguranta!

— La Brackhampton?

— Fabrici exista peste tot. Chiar si in apropierea domiciliului meu, in spatele terasamentului de cale ferata.

Craddock ii arunca lui Bacon o privire intrebatoare. Acesta raspunse:

— Cutii de tinichea.

— De unde ati putea sti ce fac in realitate? Nu trebuie crezut cu usurinta ceea ce-ti povestesc oamenii. Dar, bine! Daca nu era spioana, ce era atunci? Credeti, cumva, ca ea a avut vreo legatura cu vreunul dintre stimatii mei fii? In discutie ar intra, in primul rand, Alfred. Harold, nu. El este prea prevazator. Si Cedric nu se oboseste sa traiasca in tara asta. In regula, poate ca fusta a venit dupa Alfred. A fost urmarita de vreun om violent, care credea ca ea are o intalnire cu Alfred, si a omorat-o. Ce parere aveti de asta?

Inspectorul Craddock raspunse, cu diplomatie, ca ar fi, intr-adevar, o teorie care ar trebui luata in considerare. Dar sublinie faptul ca domnul Alfred Crackenthorpe n-o recunoscuse.

— Ptiu! Frica! Nimic altceva! Alfred a fost intot­deauna un om las. Minte, minte de stinge apele. Nici unul dintre baietii mei nu e bun de ceva; doar niste vulturi care asteapta sa mor. Acesta este singurul lor scop in viata. Chicoti. Dar n-au decat sa astepte. N-am de gand sa mor sa le fac pe plac. Asta e tot ce va pot spune Am obosit. Trebuie sa ma intind.

Iesi din biblioteca.

— O relatie a lui Alfred? spuse Bacon, clatinand din cap. Dupa parerea mea, batranul a intuit bine. Eu personal consider exclus. Alfred este, poate, in multe privinte un client in care nu poti avea incredere, dar nu e omul pe care il cautam. Ma gandesc mai mult la cel din aviatie.

— Bryan Eastley?

— Da. Am avut, din cand in cand, ocazia sa-l intalnesc pe tip. Oamenii acestia sunt, cum s-ar zice, fara patrie in lume, au avut, prea devreme in viata lor, de-a face cu moartea si enervarea. Acum, viata li se pare prea blanda si nemultumitoare. Si noi suntem vinovati ca nu ne-am purtat cu ei asa cum ar fi trebuit s-o facem. Totusi, nu prea stiu unde am gresit. Acum, iata-i, numai trecut si fara viitor. Si sunt oameni care pot risca oricand. Individul obisnuit cauta din instinct siguranta mai putin din imbolduri morale cat din intelepciune. Dar oamenii de care va vorbeam inainte nu au teama. Cuvantul siguranta nu face parte din vocabularul lor. Daca Eastley a avut o legatura cu o femeie si a vrut sa scape de ea Se opri si dadu neajutorat din umeri. Dar de ce sa fi avut el dorinta s-o omoare ca sa scape de ea? Si, apoi, daca omori o femeie, n-o asezi toc­mai in sarcofagul socrului! Nu, daca m-ati intreba: nici unul dintre ei nu are nimic de-a face cu crima. Daca ar fi fost implicati in asta, nu si-ar fi dat osteneala sa ascunda cada­vrul – cum s-ar zice – dupa usa casei. Mai aveti altceva de facut aici?

Craddock nega, dupa care Bacon ii propuse sa-l conduca la Brackhampton sa serveasca la el o ceasca de ceai. Inspectorul Craddock refuza invitatia sub pretextul ca ar dori sa viziteze o veche cunostinta.

Capitolul X

Miss Marple il privi pe inspectorul Dermot Craddock zambind multumita.

— Atat de mult ma bucur, zise ea, ca v-au predat dumneavoastra cazul acesta. Am sperat asta.

— Cand am primit scrisoarea dumneavoastra, m-am dus imediat la sef. Oricum auzise deja ca cei din Brackhampton doreau sa-i ajutam, deoarece erau evident de parere ca omuciderea nu se limita numai la localnici. Seful a ascultat cu interes ceea ce i-am povestit de la dum­neavoastra. Daca inteleg bine, aflase, de la nasul meu, multe despre dumneavoastra.

— Prea bunul sir Henry! murmura Miss Marple cu delicatete.

— Mi-a spus ca e vorba de o poveste cam ticnita, care ar fi fost descoperita de doua doamne mai in varsta, care, contrar tuturor indoielilor, se dovedise adevarata si deoarece, in plus, o cunosteam pe una dintre aceste doamne, vroia sa-mi incredinteze cazul. Si asa am ajuns aici. Acum, draga Miss Marple, dupa cum vedeti, nu mi-am adus nici un om cu mine. Veti considera, pe buna dreptate, ca nu e vorba de vreo vizita oficiala. As dori doar sa stam de vorba, in mod placut.

Miss Marple rase.

— Ce vi s-a povestit de fapt?

— Cred ca tot. Cunosc relatarea initiala a prietenei dumneavoastra, doamna McGillicuddy, facuta politiei din St. Mary Mead. Stiu de instiintarea conductorului si de epistola trimisa de prietena functionarului cailor ferate din Brackhampton. S-au intreprins toate cercetarile necesare atat de cei de la caile ferate cat si de catre politie. Dar nu exista nici o indoiala ca dumneavoastra, cu o indemanare fantastica, i-ati batut cu un atu mai mare.

— Nu cu un atu, il corecta cu modestie Miss Marple. De altfel, aveam un avantaj foarte mare. Nimeni, in afara de mine, n-o cunostea pe Elspeth McGillicuddy. Nu exista nici un martor care sa fi putut atesta povestea ei. Si apoi, cand nu se reclama disparitia nici unei femei, bineinteles ca s-a presupus ca e vorba de o poveste fantezista inventata de o batrana doamna. Dar eu o cunosc pe doamna McGillicuddy!

— Sper ca o voi cunoaste si eu de asemenea, raspunse inspectorul. As fi vrut sa nu fi plecat in Ceylon. Oricum, am aranjat sa se vorbeasca cu ea acolo.

— Rationamentul meu nu e defel original, relua discutia Miss Marple. Totul se gaseste la Mark Twain; doar stiti povestea baiatului care a gasit calul! Si-a zis ca trebuie sa se duca acolo unde calul s-ar fi dus de unul singur. Asa a procedat si a gasit calul.

— V-ati intrebat, asadar, ce ati fi facut, dupa ce ati fi comis o crima groaznica, cu sange rece? Craddock privi ganditor fata usor rosie a batranei doamne cam stanjenite. Desigur, in sinea dumneavoastra

— Seamana cu o chiuveta, cum ii place nepotului meu Raymond sa zica, il completa Miss Marple, dand din cap animata. Dar ii raspund, de fiecare data, sa nu conteste faptul ca o chiuveta de bucatarie reprezinta un lucru casnic comod care ar trebui sa fie foarte igienic.

— Ati putea merge ceva mai departe? Puneti-va in postura ucigasului si spuneti-mi unde este acum.

Miss Marple ofta.

— As vrea s-o pot face. Dar n-am nici o idee ab­solut nici o idee. Dar trebuie sa fie cineva care a locuit la Rutherford Hall sau il cunoaste foarte bine.

— Aveti dreptate. Dar asta deschide o foarte larga perspectiva. Un intreg sir de femei, care se duceau acolo ziua ca sa munceasca. De asemenea, multa lume a venit si a plecat. Toti cunosteau „Sopronul cel lung” si nu era un secret ca cheia atarna deasupra usii. Desigur, multi mai stiau ca inauntru se afla un fel de muzeu si un sarcofag! Oricine ar fi auzit de el, s-ar fi putut gandi ca e un loc bun de ales pentru ascunderea unui cadavru.

— Fara indoiala. Vad cate greutati intampinati.

— N-o sa ne atingem niciodata telul, zise Craddock, atata timp cat nu ajungem sa stabilim identitatea decedatei.

— Si asta ar putea fi dificil.

— Dar vom reusi, desi va mai dura o vreme. Verificam toate informatiile care corespund disparitiei unei femei cam de varsta ei. Pana acum nu avem nimic care sa se potriveasca descrierii. Haina ei de blana era foarte ief­tina si fusese cumparata dintr-un magazin din Londra. Sute de mantouri de genul acesta au fost vandute in ultimele trei luni. Nici o vanzatoare nu a putut recunoaste moarta dupa fotografie si nu e de mirare caci a fost achizitionata cu putin timp inainte de Craciun. Celelalte obiecte de imbracaminte provin din strainatate. Cu precadere din Paris. Am luat legatura cu Parisul si au inceput si acolo cercetarile. Mai devreme sau mai tarziu, cineva va sesiza sau va da un anunt ca o ruda sau o chiriasa a disparut. Trebuie doar sa asteptam.

— Pudriera n-a folosit deci la nimic?

— Din pacate, nu. Este un articol care se vinde cu sutele in Rue de Rivoli. E foarte ieftina. Apropo, ar fi trebuit s-o fi predat imediat politiei sau, mai bine zis, domnisoara Eyelesbarrow nu trebuia s-o fi retinut.

Miss Marple clatina din cap.

— Nici o clipa n-a fost vorba despre comiterea vreunei nereguli, remarca ea. Cand o tanara, in vreme ce exerseaza jucand golf, gaseste o pudriera veche, de mica valoare, nu e nevoie sa alerge imediat cu ea la politie, nu-i asa? Miss Marple facu o scurta pauza, dupa care continua pe un ton hotarat: Eu am considerat ca e mult mai intelept sa gaseasca mai intai moarta.

Inspectorul Craddock era cam consternat teribil de impresionat.

— Pareti ca nu v-ati indoit niciodata, catusi de putin, ca ar fi putut fi descoperit cadavrul!

— Am fost sigura ca Lucy Eyelesbarrow il va gasi. Este deosebit de destoinica si foarte inteligenta.

— Da, intr-adevar, asa e! Personal mi-a fost teama de ea, face ravagii pe cat de activa e. Nici un barbat nu se va aventura vreodata s-o ia in casatorie.

— Stiti, n-as vrea sa fac alte afirmatii. El ar trebui, bineinteles, sa fie un barbat cu totul deosebit. Miss Marple isi urmari, pentr-o clipa, firul gandurilor. Cum ati incheiat-o cu oamenii de la Rutherford Hall? intreba ea.

— Dupa cate vad, toti depind de dumneavoastra. Va ciugulesc din palma asa s-ar zice vorbind la propriu. Apropo: ei nu stiu nimic despre faptul ca domnisoara Eyelesbarrow e in legatura cu dumneavoastra. Am pastrat asta pentru noi.

— Acum ea nu se mai afla in legatura cu mine. Si-a indeplinit misiunea pe care i-am incredintat-o.

— Deci ea si-ar putea rezilia contractul ca sa plece oricand doreste?

— Da.

— Dar ramane. De ce?

— Nu mi-a marturisit motivele ei. Este o fata foarte inteligenta. Presupun ca ramane din interes.

— In legatura cu problema, sau cu familia?

— Poate, remarca Miss Marple ganditoare, e greu de despartit una de alta.

Craddock o privi patrunzator.

— Va ganditi la ceva anume?

— O, nu nu ma gandesc la nimic anume.

— Cred ca mai vreti sa-mi spuneti ceva deosebit legat de asta.

Miss Marple clatina din cap.

Dermot Craddock ofta:

— Deci n-am altceva de facut decat sa urmaresc cazul mai departe, cum se obisnuieste sa se zica pe la noi. Viata de politist este extrem de monotona!

— Sunt sigura ca veti avea succes.

— Ceva indicii pentru mine? Alte idei inspirate?

— M-am gandit la ceva de genul oamenilor care calatoresc, raspunse vag Miss Marple. Ma refer la pictori, actori si altii de felul lor, care umbla din loc in loc si nu au legaturi stranse cu tara. Disparitia unei asemenea femei ar trece usor neobservata.

— Inteleg. Ar putea fi ceva. O sa analizam, inca o data, problema din punctul acesta de vedere. Apoi o intreba: De ce zambiti?

— Tocmai ma gandeam ce figura o sa faca Elspeth McGillicuddy cand o sa auda ca a fost gasit cadavrul.

— Adevarat? exclama doamna McGillicuddy. Adevarat?

Nu-si gasea cuvintele. Amutise, uitandu-se la tanarul dragut, care venise la ea cu o legitimatie de serviciu, si la fotografiile pe care le adusese cu el.

— Intr-adevar, ea e! Da, ea e! Sarmana! Recunosc ca ma bucur ca i-au gasit cadavrul. Nimeni nu a crezut un cuvant din ceea ce le-am spus; nici politia, nici cei de la caile ferate, de altfel, nimeni. Te supara faptul ca nu esti crezut. In orice caz, nimeni nu poate pretinde ca n-am facut tot ce mi-a stat in putinta.

Tanarul dadu din cap aprobator.

— Unde spuneati ca a fost descoperit cadavrul? a dorit sa afle doamna McGillicuddy.

— Intr-un sopron, in afara Brackhampton-ului, pe domeniul ce apartine de Rutherford Hall.

— N-am auzit niciodata de el. Cum a ajuns acolo?

Tanarul nu raspunse.

— Sunt sigura ca Jane Marple l-a gasit. Pe Jane poti sa te bazezi.

— Cadavrul, o corecta tanarul care se uita prin notitele sale, a fost localizat de o anume Lucy Eyelesbarrow .

— Nici de ea n-am auzit niciodata. Dar sunt convinsa ca Jane Marple trebuie sa aiba ceva de-a face cu povestea.

— In orice caz, doamna McGillicuddy, o recunoasteti, cu toata siguranta, pe femeia din fotografia asta? Sunteti convinsa ca este aceeasi femeie pe care ati vazut-o in trenul acela?

— Femeia strangulata de un barbat: da.

— L-ati putea descrie pe acest barbat?

— Era inalt, raspunse doamna McGillicuddy.

— Da? Si mai departe?

— Avea parul negru.

— Da. Si?

— Asta e tot ceea ce va pot spune. Se intorsese cu spatele la mine. Nu i-am zarit chipul.

— L-ati recunoaste, daca l-ati vedea?

— Catusi de putin. Doar v-am spus ca era cu spatele la mine. Nu l-am vazut la fata.

— N-aveti vreo idee de varsta lui?

Doamna McGillicuddy ramase dusa pe ganduri.

— Nu. De fapt Adica nu stiu dar sunt destul de sigura ca nu era foarte tanar. Umerii aratau foarte puter­nici, daca intelegeti ce vreau sa spun. Tanarul dadu din cap. Treizeci de ani sau mai mult. Altceva n-am ce adauga. Nu ma uitam la el. O priveam pe ea mainile acelea care i-au cuprins gatul fata ei era aproape vanata. Stiti, mai visez cateodata

— Trebuie sa fi fost o priveliste ingrozitoare, spuse tanarul, plin de intelegere.

Isi inchise blocnotesul si o intreba:

— Cand va intoarceti in Anglia?

— Nu inainte de trei saptamani daca nu este necesar altfel.

O linisti repede.

— O, nu. Nu este necesar. In prezent, n-ati putea face nimic. Dar, desigur, cand vom aresta pe cineva Ridica din umeri.

Posta ii aduse o scrisoare de la Miss Marple. Ii trimitea o relatare amanuntita si doamna McGillicuddy savura fiecare cuvant, plina de multumire.