Cronicile din Narnia V - calatorie pe mare cu „zori de zi'

Cronicile din Narnia V

calatorie pe mare cu „zori de zi'

-- Clive Staples Lewis --

C U P R I N S

1. Tabloul din dormitor

2. La bordul corabiei „Zori de zi

3. Insulele parasite

4. Ce a facut Caspian acolo

5. Furtuna si ce a iesit din ea

6. Aventurile lui Eustace

7. Cum s-a sfarsit aventura

8. Doua patanii din care au scapat ca prin urechile acului

9. Insula glasurilor

10. Cartea vrajitorului

11. Labutele-de-plus sunt fericite

12. Insula intunecoasa

13. Cei trei adormiti

14. Inceputul capatului lumii

15. Minunile Marii-de-pe-Urma

16. Tocmai la capatul lumii

Notita biobibliografica

Capitolul 1

TABLOUL DIN DORMITOR

A fost odata un baiat pe care il chema Eustace Clarence Scrubb [scrubby = rau, rautacios; mic de stat, pipernicit], si aproape ca isi merita numele. Parintii il strigau Eustace Clarence, iar profesorii - Scrubb. Nu va pot spune cum i se adresau prietenii, fiindca nu avea nici unul. Nu le spunea tatalui si mamei lui „tata' si „mama', ci Harold si Alberta. Erau niste persoane foarte moderne si luminate la minte. Vegetarieni si nefumatori, nu consumau bauturi alcoolice si purtau un anumit gen de rufarie de corp. In casa lor erau foarte putine mobile, lenjeria de pat era sumara, iar ferestrele stateau tot timpul deschise.

Lui Eustace Clarence ii placeau animalele, in special scarabeul, daca erau morti si prinsi cu acul pe un carton. Ii placeau cartile, daca erau carti de informatie si aveau poze cu silozuri de cereale si copii straini foarte grasi, care faceau gimnastica in scoli model.

Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru frati Pevensie, Peter, Susan, Edmund si Lucy. Dar s-a bucurat mult canda aflat ca Edmund si Lucy veneau sa stea la ei. Si asta fiindca, in sinea lui, ii placea sa faca pe seful si pe zbirul; or, desi era tare pirpiriu si nu i-ar fi putut tine piept inrr-o incaierare nici macar lui Lucy, daramite lui Edmund, stia ca exista zeci de metode de a-i sacai pe altii, daca esti la tine acasa si ei sunt doar musafiri.

Edmund si Lucy nu vroiau nicidecum sa vina sa stea la unchiul Harold si la matusa Alberta. Numai ca efectiv n-aveau incotro. Tata urma sa tina niste prelegeri in America, timp de saisprezece saptamani in vara aceea, iar mama mergea cu el, fiindca nu mai avusese o vacanta adevarata de zece ani de zile.

Peter muncea din greu pentru un examen si trebuia sa-si petreaca vacanta meditindu-se cu batranul profesor Kirke, in a carui casa cei patru copii avusesera niste aventuri minunate mai demult, in anii de razboi. Daca ar mai fi locuit inca in acea casa, i-ar fi chemat pe toti sa stea la el. De atunci insa, saracise si traia inrr-o cascioara, in care nu exista decat un singur dormitor de oaspeti. Pe de alta parte, ar fi costat prea multi bani ca parintii sa-i ia si pe ceilalti trei copii in America, deoarece Susan plecase.

Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumusica din familie, dar nu era deloc buna la scoala (desi, altminteri, foarte matura pentru varsta ei), iar mama zicea ca „ar profita mult mai mult decat cei mici de pe urma unei calatorii in America'. Edmund si Lucy incercau sa nu o invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, insa era ingrozitor sa fie nevoiti sa-si petreaca vacanta de vara la matusa lor. „E si mai rau, insa, pentru mine, zicea Edmund, fiindca tu macar vei avea camera ta, pe cand eu va trebui sa stau in acelasi dormitor cu imputitul ala de Eustace'.

Povestea incepe intr-o dupa-amiaza, cand Edmund si Lucy izbutisera sa fure cateva minute pretioase pentru a ramane singuri. Si, fireste, vorbeau despre Narnia, care era numele taramului lor tainic si nestiut de nimeni. Majoritatea dintre noi, presupun, avem un taram tainic, insa pentru noi acesta este doar un taram imaginar, in aceasta privinta, Edmund si Lucy erau mai norocosi decat alti oameni. Taramul lor tainic exista aievea. Fusesera deja acolo de doua ori; nu in joaca sau in vis, ci in realitate. Ajunsesera acolo prin Vraja, care este singura cale de a patrunde in Narnia. Si li se fagaduise in Narnia sau, in fine, li se daduse speranta ca intr-o buna zi aveau sa se intoarca acolo. Va puteti inchipui cat de mult discutau despre asta, cand gaseau prilejul.

Erau in camera lui Lucy, unde stateau pe pat si se uitau la un tablou atarnat pe peretele din fata. Era singurul tablou din casa care le placea. Matusa Alberta nu-l putea suferi (de aceea si fusese surghiunit intr-o odaita dosnica de la etaj), insa nu se putea descotorosi de el, fiindca il primise in dar de nunta de la o persoana pe care nu voia s-o jigneasca.

Tabloul infatisa o corabie - o corabie care plutea drept spre tine. Prora era suflata cu aur si avea forma unui cap de balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg si o singura panza mare si patrata, de culoare purpurie. Partile laterale ale corabiei - ceea ce se vedea din ele acolo unde se terminau aripile aurii ale balaurului - erau verzi. Vasul tocmai se cocotase pe creasta unui fabulos val azuriu, al carui pantece involburat se rostogolea spre tine, plin de spuma si clabuci mari. Se vedea limpede cum corabia naviga iute, sub rafalele unui vant vioi, inclinata usor pe partea babordului. (Apropo, daca aveti de gand sa cititi pana la urma aceasta poveste si daca nu stiti deja, n-ar strica sa bagati la cap ca partea stanga a unei corabii, cand te uiti din fata, se numeste babord, iar partea dreapta tribord.) Toata lumina soarelui cadea pe corabie in acea parte, iar apa pe acea parte era plina de irizari verzi si purpurii. Pe cealalta parte, avea o tenta de albastru inchis, de la umbra corabiei.

- Intrebarea e, zise Edmund, daca nu-i mai rau sa privesti o corabie narniana, cand stii bine ca nu poti ajunge la ea.

- Pana si privitul e mai bun decat nimic, spuse Lucy. Oh, si cat de narniana e corabia asta.

- Tot cu jocul ala al vostru? spuse Eustace Clarence, care trasese cu urechea la usa si acum intrase inauntru, ranjind. Anul trecut, cand locuise la familia Pevensie, facuse ce facuse si izbutise sa-i auda pe toti vorbind despre Narnia, placandu-i sa-i tachineze pe aceasta tema. Se gandea, fireste, ca nascocisera totul; si, fiind prea natarau ca sa poata nascoci si el ceva, nu privea cu ochi buni toata povestea asta.

- Prezenta ta nu e dorita aici, zise Edmund, taios.

- Incerc sa ma gandesc la o poezioara, spuse Eustace. Ceva de genul:

Niste pustani care s-au jucat de-a Narnia S-au facut treptat tot mai natantoli.

- Pai, una la mana, Narnia nu rimeaza cu natantoli, zise Lucy.

- E o asonanta, spuse Eustace.

- Nu care cumva sa-l intrebi ce-i aia o aso-scar-tambalanie, spuse Edmund. Abia asteapta sa-i pui intrebarea asta. Nu zi nimic, ca poate asa pleaca.

Confruntat cu o asemenea primire, orice baiat ar fi spalat putina sau si-ar fi iesit din pepeni. Nu insa si Eustace. A ramas locului, teleleu, ranjind cu gura pana la urechi, dupa care s-a trezit din nou vorbind:

- Va place tabloul ala? intreba el.

- Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l lasa sa inceapa sa turuie despre arta si chestii din astea, se grabi Edmund sa zica. Numai ca Lucy, care era foarte sincera, apucase sa spuna:

- Da. Mie imi place foarte mult.

- E infect, zise Eustace.

- Cara-te si n-ai sa-l mai vezi, spuse Edmund.

- Si de ce iti place? o descusu Eustace pe Lucy.

- Pai, in primul rand, incepu-Lucy, imi place fiindca ai impresia ca intr-adevar corabia se misca. Iar apa pare lichida de-adevarat. Iar valurile par ca se ridica si coboara de-adevarat.

Desigur, Eustace avea o sumedenie de raspunsuri la aceste afirmatii, numai ca tacea malc. Motivul era faptul ca exact in acea clipa se uita la valuri si constata ca iti dadeau efectiv senzatia ca se ridicau si coborau. Nu mersese decat o singura data cu vaporul (si atunci doar pana la Insula Wight), cand avusese un rau de mare ingrozitor. Vazand valurile din tablou, i se facu din nou greata. Se cam inverzi la fata, incu-metandu-se insa sa se mai uite o data. Dupa care, toti trei copiii ramasera holbati si cu gura cascata.

Ce vedeau ei poate fi greu de crezut cand citesti tiparit pe hartie, insa era aproape la fel de greu de crezut si daca vedeai cu ochii tai ce se intampla. In tablou, totul se misca. Dar nu era nicidecum ca la cinema; culorile erau prea reale, clare si naturale. Vaaaj, in valuri se infigea prora corabiei si sus tasnea o tromba de stropi inspumati. Si, pe urma, hop, in sus valul in spatele corabiei, de se vedeau in sfarsit carma si puntea, care dispareau iarasi cand un nou val se napustea spre vas si prora iesea iar la iveala, in acelasi moment, un caiet care era pe pat langa Edmund incepu sa-si falfaie paginile, se ridica si porni plutind prin aer spre peretele din spatele baiatului, iar Lucy simti cum parul ii biciuieste obrajii, asa cum se inttmpla pe o zi vantoasa. Si era o zi vantoasa; numai ca vantul sufla din tablou spre ei. Si, brusc, o data cu vantul incepura zgomotele - bufniturile valurilor, plescaitul apei ce se izbea de laturile corabiei, vajaitul si vuietul asurzitor facut de aer si de apa. Mirosul, insa, mirosul acela salbatic si sarat o convinse pe Lucy ca nu visa.

- Astamparati-va, se auzi glasul lui Eustace, pitigaiat de spaima si de tafna. Incetati cu gluma asta proasta. Astamparati-va. Am sa va spun Albertei. Uouu!

Ceilalti doi erau mult mai obisnuiti cu aventurile, insa, exact cand Eustace Clarence spunea „Uouu', exclamara si ei „Uouu'. Motivul era faptul ca, din rama, tasnise afara o tramba uriasa de apa sarata si rece, improscandu-i zdravan, de inlemnira cu rasuflarea taiata si uzi leoarca pana la piele.

- Am sa sparg in bucati porcaria asta, striga Eustace; apoi, insa, se petrecura simultan cateva lucruri. Eustace se napusti spre tablou, Edmund, care se pricepea cat de cat la vraji, tasni dupa el, prevenindu-l sa aiba grija si sa nu fie prost. Lucy il insfaca de cealalta parte, fiind tarata in fata. Iar acum, ori ei se micsorara prea mult, ori tabloul se facuse mult mai mare. Eustace sari incercand sa-l smulga de pe perete, insa se trezi postat in picioare pe rama; in fata lui nu era un geam, ci marea adevarata, cu vant si valuri, ce se izbeau de rama, de parca ar fi fost o stanca. Se zapaci de tot si se prinse de ceilalti doi, care sarisera sus langa el. Se zbatura, urland, cateva clipe, dar exact cand credeau ca isi recapatasera echilibrul, se trezira invaluiti de un imens brizant albastru, care ii lua pe sus, tragandu-i in jos, in mare. Tipatul disperat al lui Eustace se curma brusc, cand gura i se umplu de apa.

Lucy multumea cerului ca isi daduse toata silinta la inot in ultimul trimestru. E adevarat ca s-ar fi descurcat mult mai bine daca ar fi dat mai incet din maini, iar pe deasupra apa era mult mai rece decat parea pe cand era doar un tablou. Oricum, tinand capul sus, zvarli din picioare ca sa scape de pantofi, asa cum se cuvine sa faca oricine cade imbracat intr-o apa adanca. Ba chiar statea cu gura inchisa si cu ochii deschisi. Erau in continuare destul de aproape de corabie; Lucy vedea sus de tot, deasupra lor, flancul verde al vasu-

lui si oameni care se uitau la ea de pe punte. Apoi, cum si era de asteptat, Eustace se agata panicat de ea si amandoi se dusera drept la fund.

Cand iesira din nou la suprafata, zari o silueta alba care se ivise din apele marii, Unga corabie. Edmund era acum foarte aproape de ea, calcand apa, si il prinsese de brate pe Eustace, care zbiera sinistru ca din gura de sarpe. Apoi, altcineva, cu un chip vag cunoscut, isi strecura o mana pe sub ea, din cealalta parte. De pe corabie se auzeau tipete, nenumarate capete se inghesuiau unele in altele peste parapet, de unde se zvarleau franghii. Dupa aceea urma un rastimp care i se paru foarte lung, cand se invineti la fata si dintii incepura sa-i clantane in gura. In realitate, rastimpul acesta nu fusese chiar atat de lung; oamenii asteptau momentul cand sa o poata trage pe punte, fara sa existe riscul de a fi trantita si izbita de corabie, in ciuda stradaniilor lor admirabile, tot s-a ales cu o vanataie la genunchi, cum s-a putut vedea cand s-a trezit in final in picioare, pe vas, siroind de apa si dardaind de mama focului. Dupa ea, il saltara, opintindu-se, pe Edmund, iar apoi pe nefericitul de Eustace. Ultimul aparu strainul, un baiat cu parul balai, mai mare cu cativa ani decat ea.

- Cas - Cas - Caspian! rosti Lucy, gafaind, de indata ce izbuti sa-si mai traga sufletul. Caci chiar Caspian era; Caspian, baiatul care era regele Narniei si pe care il ajutasera sa urce pe tron in timpul ultimei lor vizite. Edmund il recunoscu si el imediat, isi dadura toti mana, batandu-se pe umar foarte incantati.

- Dar cine e prietenul vostru? intreba aproape numaidecat Caspian, intorcandu-se spre Eustace, cu zambetul lui voios. Numai ca Eustace plangea mult mai rau decat s-ar fi cuvenit sa planga un baiat de varsta lui, care nu patise nimic altceva decat ca se facuse ciuciulete, si zbiera in gura mare: Vreau sa plec. Vreau inapoi. Nu-mi place!

- Vrei sa pleci? facu Caspian. Unde?

Eustace se duse glont spre marginea corabiei, ca si cum s-ar fi asteptat sa vada rama tabloului spanzu-rata deasupra marii si sa zareasca vreun coltisor din dormitorul lui Lucy. Nu-i vazura ochii decat valuri albastre, cu creste inspumate, si un cer azuriu mai pal, ambele intinzandu-se la nesfarsit pana in zare, hat, departe. Poate nici n-ar trebui sa-l condamnam daca ii tresari inima in piept si i se facu brusc rau.

- Hei! Rynelf! il striga Caspian pe unul dintre marinari. Adu niste vin cu mirodenii pentru maiestatile lor. E bine sa beti ceva ca sa va incalziti, dupa ce v-ati udat atat de rau. Le spunea lui Edmund si lui Lucy „Maiestatile lor', fiindca ei, impreuna cu Peter si Susan fusesera demult de tot regi si regine ai Narniei. Timpul in Narnia curge altfel decat la noi.

Daca petreci o suta de ani in Narnia, te intorci totusi in lumea noastra exact la aceeasi ora din aceeasi zi in care ai plecat. Si apoi, daca revii in Narnia dupa ce ai petrecut o saptamana aici, se prea poate sa constati ca au trecut o mie de ani narnieni, sau doar o zi, ori ca timpul a stat in loc. N-ai cum sa stii exact cat, pana nu ajungi acolo. Drept urmare, cand fratii Pevensie se intorsesera in Narnia ultima oara in cea de-a doua lor vizita, a fost (pentru narnieni) ca si cum Regele Arthur ar fi revenit in Anglia, cum ziceau unii ca se va inttmpla. Iar eu zic: cu cat mai repede, cu atat mai bine.

Rynelf se intoarse aducand vinul cu mirodenii aburind intr-un clondir si patru cupe de argint. Era exact ce ti-ai fi putut dori pe lume in acea clipa, incat, sorbind din minunata licoare, Lucy si Edmund simteau cum caldura li se prelinge pana in varful degetelor de la picioare. Eustace, insa, se stramba si facea mutre, bombanea si scuipa vinul afara, pana i se facu rau din nou si incepu iarasi sa se smiorcaie, intreband daca n-aveau cacao granulata cu vitamine, pe care sa i-o dizolve in apa distilata, si insistind ca, oricum, sa fie lasat la tarm la urmatoarea oprire.

- Mare mascarici tovarasul asta de drum pe care ni l-ai adus, frate, ii sopti Caspian lui Edmund, chicotind; dar pana sa mai apuce sa adauge ceva, Eustace izbucni iarasi.

- Ooh! Ptiu! Ce naiba mai e si aia! Luati oroarea asta de-aici.

De data asta, i se putea gasi efectiv o scuza ca se simtea oarecum surprins. Ceva intr-adevar foarte ciudat iesise din cabina de pe pupa si se apropia agale de ei. Puteai sa zici ca e —si intr-adevar era - un Soarece. Dar nu un soarece ca oricare, ci unul care mergea pe picioarele dindarat si masura cam jumatate de metru inaltime. De jur imprejurul capului, avea o banda fina de aur, petrecuta la urechi intr-o parte pe dedesubt, iar in cealalta parte pe deasupra, in care era infipta o pana lunga, stacojie. (Cum blana Soarecelui era foarte inchisa la culoare, aproape neagra, efectul era puternic si izbitor.) Statea cu laba stanga rezemata de plaselele unei sabii, lunga aproape cat coada lui. Pasea grav pe puntea care se legana, pastrandu-si perfect echilibrul, cu gesturi gratioase si elegante. Lucy si Edmund il recunoscura imediat pe Pispirici, cel mai viteaz dintre toate animalele vorbitoare din Narnia, si totodata Soarecele Sef. Dobandise o glorie nemuritoare in a doua Batalie de la Beruna. Lucy tanjea, asa cum i se intimplase intotdeauna, sa-l ia pe Pispirici in brate si sa-l stranga la pieptul ei. Stia, insa, prea bine ca n-ar fi putut avea parte niciodata de aceasta placere: l-ar fi jignit profund. Se multumi, asadar, sa se lase in genunchi ca sa poata vorbi cu el.

Pispiprici puse in fata piciorul stang, il trase in spate pe dreptul, facu o plecaciune, ii saruta mana, se indrepta de spate, isi rasuci mustatile si rosti cu vocea lui ascutita si pitigaiata:

- Umilul dumneavoastra servitor, Maiestate. Si al Regelui Edmund, deopotriva. (La care facu o noua plecaciune.) Nimic nu mai lipsea acestei minunate aventuri, decat prezenta Maiestatilor voastre.

- Pfui, luati-l de-aici, se vaicarea Eustace. Nu pot sa sufar soarecii. Si n-am suportat niciodata animalele dresate. Sunt proaste, vulgare si - si sentimentale.

- Sa inteleg oare, ii zise Pispirici lui Lucy dupa ce se holbase lung la Eustace, ca aceasta persoana nespus de mojica se afla sub protectia Maiestatii voastre? Fiindca, daca nu

In acea clipa, Lucy si Edmund trasera amandoi un stranut.

- Ce prost saht sa va tin aici in picioare, cu hainele astea ude pe voi, spuse Caspian. Haideti jos sa va schimbati. Lucy, am sa-ti dau cabina mea, fireste, insa din pacate n-am straie femeiesti la bord. Va trebui sa te descurci cu niste vesminte de-ale mele. Haide, Pispirici, fii baiat bun si arata-le drumul.

- Pentru a fi pe placul unei doamne, zise Pispirici, renunti pana si la o chestiune de onoare - macar pe moment - la care se uita foarte aspru la Eustace.

Caspian ii impinse de la spate, zorindu-i, asa ca in cateva minute Lucy se trezi intrand pe usa in cabina de la pupa. Se indragosti de ea numaidecat - cele trei ferestre patrate care dadeau spre apa albastra si involburata din spatele corabiei, banchetele joase si capitonate pe trei din laturile mesei, lampa de argint care se legana deasupra (opera Piticilor, isi dadu ea seama imediat dupa finetea si delicatetea lucraturii) si imaginea aurie a Leului Aslan pe peretele din fata, mai sus de usa. Toate astea le sesiza intr-o clipita, caci Caspian deschise numaidecat o usa dinspre tribord si zise:

- Asta o sa fie camera ta, Lucy. Imi iau doar niste lucruri uscate - scotocea intr-unul dintre cufere in timp ce vorbea - si pe urma te las sa te schimbi. Arunca pe usa afara hainele ude, ca sa pun pe cineva sa ti le duca la cambuza, sa se usuce.

Lucy se simtea ca acasa, de parca ar fi locuit in cabina lui Caspian de saptamani in sir, iar miscarea corabiei n-o nelinistea, intrucat pe vremuri, cand fusese regina in Narnia, calatorise mult pe mare. Cabina era foarte mica, dar vesela si stralucitoare de la lambriurile pictate frumos (numai pasari, animale, balauri rosii si vita de vie); odaita sclipea de curatenie. Hainele lui Caspian ii erau prea mari, insa pana la urma izbuti sa se descurce. Cu pantofii, sandalele si cizmele lui de apa n-avea ce face, nepotrivindu-i-se practic deloc, dar n-o deranja sa umble desculta pe corabie. Dupa ce se imbraca, se uita afara pe fereastra la apa care vuia inspumata pe langa vas si trase adanc aer in piept Era absolut convinsa ca aveau sa petreaca de minune.

Capitolul 2

LA BORDUL CORABIEI „ZORI DE ZI'

- Ah, Lucy, ai venit, zise Caspian. Tocmai te ^ asteptam. Ti-l prezint pe capitanul meu, lordul Drinian.

Un barbat brunet puse genunchiul in pamant si ii saruta mana. De fata mai erau doar Pispirici si Edmund.

- Unde e Eustace? intreba Lucy.

- In pat, zise Edmund, si nu cred ca-l putem ajuta cumva. Daca incerci sa fii dragut cu el, nu-i faci decat si mai rau.

- Pana una alta, spuse Caspian, vrem sa stam de vorba.

- Pe Jupiter, sigur ca da, spuse Edmund. Si, in primul rand, despre timp. A trecut un an dupa timpul nostru de cand ne-am despartit de tine inainte de incoronare. Cat a insemnat asta ca durata in Narnia?

- Exact trei ani, zise Caspian.

- Totul merge bine? se interesa Edmund.

- Doar nu crezi ca mi-as fi lasat eu regatul si sa plec pe mare daca totul n-ar fi fost in regula, ii raspunse Regele. Nu mai exista acum nici o intelegere intre Telmarinieni, Pitici, lighioane vorbitoare, Fauni si tot restul. Iar pe uriasii aia scandalagii de la granita i-am batut vara trecuta atat de zdravan, incat acum ne platesc biruri grele. Si am o persoana minunata pe care o las ca Regent, cand sunt plecat - Bunila, Piticul, il mai tineti minte?

- Dragul de Bunila, zise Lucy, cum sa nu-l tin minte?! Nici c-ai fi putut face o alegere mai buna.

- Credincios ca un caine, Doamna, si viteaz ca un ca un Soarece, spuse Drinian. Era sa spuna „ca un leu', insa observase ca Pispirici statea cu ochii pironiti la el.

- Si incotro ne indreptam? intreba Edmund.

- Pai, incepu Caspian, e o poveste cam lunga. Poate va mai amintiti ca, atunci cand eram mic, unchiul meu, uzurpatorul Miraz, s-a descotorosit de sapte prieteni de-ai tatii (care ar fi putut sa-mi tina partea) trimitandu-i sa exploreze necunoscutele Mari Rasaritene aflate dincolo de Insulele Parasite.

- Da, zise Lucy, si nici unul dintre ei nu s-a mai intors vreodata.

- Intocmai. Ei bine, in ziua incoronarii mele, cu aprobarea lui Aslan, am facu legamantul ca, in cazul in care restabilesc pacea in Narnia, sa navighez spre rasarit timp de un an si o zi pentru a-i gasi pe prietenii tatalui meu sau pentru a afla daca au murit, urmand astfel sa-i razbun, daca imi sta in putinta. Iata numele lor: Lordul Revilian, Lordul Bern, Lordul Argoz, Lordul Mavramorn, Lordul Octesian, Lordul Restimar si - oh, si inca unul, cu un nume pe care nu izbutesc sa mi-l amintesc.

- Lordul Rhoop, Sire, spuse Drinian.

- Rhoop, Rhoop, sigur ca da, zise Caspian. Aceasta este principala mea intentie, insa Pispirici tinteste la ceva si mai cutezator. Toti ochii se intoarsera spre Soarece.

- Cutezator ca spiritul meu, spuse el. Desi poate marunt ca statura mea. De ce n-am incerca sa ajungem tocmai pana la capatul de rasarit al lumii?! Si ce-am putea oare gasi acolo? Eu, unul, ma astept sa gasim tara lui Aslan. Marele Leu vine la noi intotdeauna dinspre est, peste mari si tari.

- Ce idee nemaipomenita, exclama Edmund, coplesit de admiratie.

- Dar chiar crezi, interveni Lucy, ca tara lui Aslan e intr-adevar o tara - adica genul de tara spre care sa poti vreodata navigal

- Nu stiu, Doamna, zise Pispirici. Dar iata cum stau lucrurile. Cand eram in leagan, o nimfa a padurii, o Driada, mi-a recitat aceste versuri:

Acolo unde cerul se intalneste cu marea,

Acolo unde valurile nu mai sunt ca sarea,

Pispirici, dulceata mea, scruteaza zarea

Si-n departarile marete vei afla catarea.

Rasaritul extrem iti este salvarea.

Nu stiu ce inseamna, insa vraja acestor cuvinte m-a urmarit toata viata.

Dupa o scurta tacere, Lucy intreba:

- Si unde ne aflam acum, Caspian?

- Capitanul iti poate spune mai bine decat mine, zise Caspian. Asa ca Drinian isi scoase harta si o intinse pe masa.

- Iata pozitia in care ne gasim, facu el, aratind cu degetul. Sau, in fine, pozitia in care ne gaseam azi, la amiaza. Am avut un vant bun dinspre Cair Paravel si ne-am indreptat usor spre nord catre Galma, unde am ajuns a doua zi. Am stat in port o saptamana, intrucat Ducele din Galma a organizat un maret turnir pentru Maiestatea sa, care a dat jos din sa nenumarati cavaleri

- Si m-am ales si eu cu niste cazaturi urate, Drinian. Mai am si acum vanataile de pe urma lor, se baga in vorba Caspian.

- si a dat jos din sa nenumarati cavaleri, repeta Drinian, zambind cu gura pana la urechi. Noi ne gandeam ca Ducelui i-ar placea daca Maiestatea sa Regele s-ar insura cu fiica-sa, numai ca n-a iesit nimic.

- E sasie si are pistrui, zise Caspian.

- Oh, biata fata, o caina Lucy.

- Si am plecat din Galma, continua Drinian, si timp de aproape doua zile am avut o mare atat de calina, de a trebuit sa vaslim, dupa care am avut din nou vant bun, dar tot n-am ajuns in Terebinthia decat in a patra zi de cand am parasit Galma. Iar acolo regele lor ne-a trimis o solie, prevenindu-ne sa acostam intrucat in Terebinthia era o mare molima, asa ca am ocolit promontoriul si am tras intr-un golfulet, unde ne-am aprovizionat cu apa. Pe urma am fost nevoiti sa ramanem in rada trei zile pana s-a pornit un vant dinspre sud-est si am plecat spre Cele Sapte Insule. Dupa trei zile de navigat in larg, un vas corsar (dupa velatura, din Terebinthia) ne-a ajuns din urma, dar, cand a constatat ca suntem bine inarmati, si-a vazut de drum dupa cateva schimburi de sageti din ambele parti

- Ba ar fi trebuit sa-l urmarim, sa urcam la bordul lui si sa-i spanzuram pe toti nemernicii aia, zise Pispirici.

- iar dupa alte cinci zile ne-am apropiat de Muil, insula situata cel mai la vest dintre Cele Sapte Insule. Apoi am trecut prin stramtoare, vaslind, iar pe la asfintit am ajuns la Redhaven, pe insula Brenn, unde am fost ospatati, cu dragoste, si am primit merinde si apa, cat ne-a poftit inima. Am plecat din Redhaven acum sase zile si am avut o viteza nemaipomenit de buna, asa ca nadajduiesc sa putem vedea Insulele Parasite poimaine. Pe scurt, ne aflam de aproape treizeci de zile pe mare si, de cand am plecat din Narnia, am parcurs peste patru sute de leghe.

- Si dupa Insulele alea Parasite? se interesa Lucy.

- Nimeni nu stie, Maiestatea voastra, ii raspunse Drinian. Doar daca ne vor spune locuitorii acelor insule.

- Pe vremea noastra habar n-aveau, zise Edmund.

- Pai, aventura incepe, asadar, cu adevarat dupa Insulele Parasite, remarca Pispirici.

Caspian le propuse apoi sa le arate, eventual, corabia inainte de cina, insa Lucy, pe care o mustra constiinta, zise:

- Cred ca ar trebui sa ma duc sa vad ce face Eustace. E oribil sa ai rau de mare, sa stiti. Daca as avea la mine licoarea aceea intaritoare, l-as face bine numaidecat.

- Dar chiar o ai, zise Caspian. Uitasem practic de ea. Ai uitat-o la plecare, iar eu m-am gandit ca ar putea fi considerata o licoare regeasca, asa ca am adus-o aici - de cumva crezi ca e bine sa fie irosita pe o chestie marunta cum e raul de mare.

- Nu iau decat o picatura, spuse Lucy. Caspian deschise unul dintre cuferele de sub

bancheta, de unde scoase frumoasa sticluta de clestar, de care Lucy isi aducea aminte atat de bine.

- Primeste inapoi ce-ti apartine, Regino, zise el. Dupa care, iesira din cabina afara, sub razele soarelui.

Puntea avea doua trape mari si lungi, inainte si dupa catarg, ambele fiind deschise, asa cum se intampla intotdeauna pe vreme frumoasa, pentru ca lumina si aerul sa patrunda pana in adancul corabiei. Caspian ii conduse pe o scara in trapa de dupa catarg.

Se trezira intr-o incapere mare, cu banchete de vaslit dintr-o parte in cealalta; lumina patrundea printre gaurile pentru vasle, dantuind jucausa pe tavan. Fireste ca vasul lui Caspian nu era o grozavenie din aceea - o galera vaslita de sclavi. Vaslele erau folosite doar cand nu exista vant prielnic ori cand se intra si se iesea din porturi, si toata lumea (exceptie facand Pispirici, care avea picioarele prea scurte) trasese adesea la rame, cand trebuia. Pe partile laterale, spatiul de sub banchete fusese lasat liber pentru picioarele vaslasilor, insa in mijlocul incaperii se afla un fel de groapa, adanca pana jos in cala, plina cu tot felul de lucruri: saci de faina, butoiase cu apa si bere, halci de porc afumat, borcane cu miere, burdufuri pline cu vin, mere, nuci, branzeturi, biscuiti, napi si bucati de slanina. De tavan - adica, de sub punte - atimau sunci si funii de ceapa, precum si hamace in care se odihneau marinarii, cand nu faceau de cart Caspian ii conduse mai incolo, pasind peste fiecare banca; oricum, el pasea, insa Lucy pasea cumva sarind, iar Pispirici sarea de-a binelea. Tot asa ajunsera la un perete despartitor. Caspian deschise usa si intrara intr-o cabina care ocupa spatiul din pupa de sub cabinele de pe punte. Nu era, desigur, la fel de frumoasa. Era o incapere foarte joasa, iar partile laterale se curbau in jos, apropiindu-se atat de mult, incat aproape ca nici nu exista podea; si, cu toate ca avea ferestre cu geamuri groase, acestea nu erau facute sa se deschida, intrucat se aflau sub apa. De fapt, exact in acel moment, cum corabia avea tangaj mare, geamurile astea ba se faceau aurii de la razele soarelui, ba se colorau intr-un verde cetos de la apa marii.

- Noi doi o sa stam aici, Edmund, spuse Caspian. Ii lasam rubedeniei tale cuseta de dormit si noua ne atirnam niste hamace.

- O rog staruitor pe Maiestatea voastra zise Drinian.

- Nu, nu stau cu camaradul tau, spuse Caspian, am lamurit asta. Tu si Rhince (Rhince era camaradul) conduceti corabia si v-ati chinui degeaba noapte de noapte cand noi cantam voiosi sau stam de povesti, asa

ca trebuie sa dormi in cabina de deasupra, de la babord. Regelui Edmund si mie ne va fi foarte comod aici, jos. Dar cum se simte strainul?

Eustace, foarte verde la fata si bosumflat rau, intreba daca exista vreun semn ca furtuna se mai potolise cumva. Dar Caspian spuse: „Care furtuna?!', iar Drinian izbucni in hohote de ras.

- Furtuna, tanarul meu stapan, se prapadea el de ras. Cand de mult n-am vazut o zi mai senina si mai frumoasa ca asta!

- Cine-i asta? intreba Eustace, tafnos. Sa plece. Ma toaca la creieri cu vocea lui.

- Ti-am adus sa iei ceva, ca sa te simti mai bine, Eustace, spuse Lucy.

- Oh, plecati de-aici si lasati-ma in pace, mormai Eustace. Dar tot lua o inghititura din sticluta si, desi zicea ca era o porcarie (cand Lucy destupase sticluta, cabina se umpluse de un miros delicios), e limpede ca la cateva clipe dupa ce inghitise din licoare ii reveni culoarea in obraji, si pesemne ca se simtea mai bine fiindca, in loc sa se smiorcaie ca nu suporta furtuna si ca il durea capul, incepu sa pretinda sa fie lasat la tarm, afirmand ca in primul port avea „sa depuna plangere' impotriva lor la consulatul britanic, insa cand Pispirici il intreba ce era aia „plangere' si cum o depuneai (Pispirici credea ca era o noua modalitate de a pune la punct o lupta corp la corp), Eustace nu gasi altceva de spus decat: „Hm, poftim de vezi, cum de e posibil sa nu stii asa ceva!' Pana la urma, izbutira sa-l convinga pe Eustace ca navigau cu toate panzele sus spre cea mai apropiata coasta pe care o cunosteau si ca a-l trimite inapoi la Cambridge - unde locuia unchiul Harold - era la fel de greu ca si cum ar fi trebuit sa-l expedieze drept pe luna. Dupa aceea, a acceptat morocanos sa-si puna hainele curate care i se pregatisera si sa vina pe punte.

Caspian continua sa le arate corabia, desi vazusera deja aproape totul. Urcara pe teuga si vazura straja care statea pe un fel de raft in gatlejul balaurului aurit, privind afara prin botul deschis al lighioanei, in teuga se aflau cambuza (sau bucataria corabiei) si niste incaperi pentru nostrom, dulgher, bucatar si arcasul sef. Daca vi se pare ciudat ca aici cambuza era in prora si va si inchipuiti cum fumul de la horn plutea inapoi peste punte, nu uitati ca aceasta era o corabie, si nu un vapor, unde exista intotdeauna un vant frontal. Pe o corabie vantul bate din spate, asa ca orice miros este impins cat mai in fata cu putinta. Ajunsera in turela de pe catarg, iar la inceput se cam speriara simtindu-se leganati incolo si incoace, sus de tot, de unde putea parea tare mica si foarte departe, dedesubt iti dadeai seama ca daca se intampla sa cazi de acolo, nu era absolut deloc obligatoriu sa nimeresti neaparat pe punte, si nu drept in apa. Plecara mai departe, pe puntea de la pupa, unde Rhince era de serviciu, impreuna cu inca un tip, la fusul carmei, iar in spatele acesteia se inalta coada balaurului, poleita sclipitor, in care, inauntru, de jur imprejur, se afla o mica bancheta. Numele corabiei era „Zori de zi'. Era tare micuta in comparatie cu navele noastre sau chiar cu oricare dintre vasele (luntre, dromon, caraca si galion) existente in Narnia pe vremea cand Lucy si Edmund domnisera acolo sub Peter, Marele Rege, caci cat timp carmuisera stramosii lui Caspian toata navigatia incetase aproape complet. Cand unchiul lui, Miraz uzurpatorul, ii trimisese pe mare pe cei sapte lorzi, acestia fusesera nevoiti sa cumpere o corabie galmiana, pe care angajasera marinari din Galma. Acum, insa, Caspian incepuse sa-i invete pa narnieni sa fie iarasi navigatori pe mare, iar „Zori de zi' era cea mai frumoasa corabie pe care o construise deocamdata. Era atat de mica, incat in fata catargului nu mai ramanea aproape nici o portiune libera pe punte intre trapa centrala, barca vasului pe o latura si cosul cu gaini (Lucy hranea gainile) pe cealalta latura, in felul ei era, insa, o frumusete, o „domnita' cum spun marinarii, cu Unii perfecte, culori pure, cu verge, funii si suruburi lucrate cu maiestrie. Pe Eustace, fireste, nu-l multumea nimic, bombanind intruna si ridicand in slavi pacheboturile, barcile cu motor, aeroplanele si submarinele („Ca si cum ar G avut cumva habar de ele', mormaia Edmund), insa ceilalti doi erau incantati de „Zori de zi'; si cand, revenind in cabina la cina, au putut admira cerul spre apus straluminat de asfintitul rosu, cand au simtit freamatul corabiei si, pe buze, gustul sarat al marii, cand s-au gandit la tinuturile necunoscute din marginea rasariteana a lumii, Lucy si-a dat seama ca de fericire nici nu mai putea vorbi. Ce era in mintea lui Eustace ar fi cel mai bine sa redam cu propriile lui cuvinte, caci atunci cand si-au primit toti hainele inapoi, bine uscate, a doua zi dimineata, baiatul si-a scos numaidecat un carnetel negru cu un creion si s-a apucat sa tina un jurnal. Avea intotdeauna la el acest carnetel in care isi insemna notele de la scoala, caci, daca nu se sinchisea mai deloc de nici un obiect in sine, ii pasa in schimb foarte mult de note, obisnuind chiar sa se duca la altii si sa le zica: „Uite cat am luat eu. Tu cat ai luat?' insa, cum parea putin probabil ca pe „Zori de zi' sa capete multe note, incepu un jurnal. Iata prima lui insemnare.

„7 august. Sunt de douazeci si patru de ore pe barca asta nesuferita, doar daca nu visez cumva. Tot timpul a facut ravagii o furtuna inspaimantatoare (bine ca nu am rau de mare). Valuri uriase se rostogolesc mereu peste parapet si, de nenumarate ori, am vazut barca asta prapadita aproape inghitita de apa. Toii ceilalti se prefac ca nu observa nimic din toate astea, ori din laudarosenie, ori fiindca Harold zice ca una dintre cele mai mari lasitati pe carele vezi la oamenii de rand este ca inchid ochii la Fapte. E curata nebunie sa iesi pe mare cu o porcarie paradita ca asta. Nu cu mult mai mare decat o barca de salvare. Si, fireste, absolut rudimentara inauntru. Nu tu salon, radio, sali de baie sau sezlonguri pe punte. M-au taratpe ea peste tot aseara si ti se facea pur si simplu greata auzindu-l pe Caspian cum se falea cu pocitania lui de barca de jucarie, de parca ar G fost Queen Mary. Am incercat sa-i povestesc cum arata navele adevarate, dar e prea greu de cap. E. si L., bineinteles, nu m-au sustinut deloc. Cred ca o fetita ca Lucy nu isi da seama de primejdie, iar E. Il linguseste pe C., cum face toata lumea aici. Ii spun „Rege'. I-am spus ca eu sunt republican', iar el m-a intrebat ce inseamna asta! Parca n-ar avea habar de nimic. Nici nu mai pomenesc de faptul ca mi s-a dat cea mai proasta cabina de pe barca asta, temnita sadea, in timp ce Lucy s-a ales cu ditamai camera pe punte, numai pentru ea, o incapere destul de draguta in comparatie cu celelalte chestii de pe-aici. C. zice ca a facut asa fiindca e fata. Am incercat sa-l fac sa priceapa ce spune Alberta, ca toate mofturile de genul asta nu fac decat sa le injoseasca pe fete, dar e prea greu de cap. Oricum, n-ar fi exclus sa constate ca am sa ma imbolnavesc daca mai stau mult in gaura aia. E. zice ca n-ar trebui sa Gu asa de carcotas, din moment ce C. sta acolo cu noi, ca sa-i faca loc lui Lucy. Ceea ce inseamna ca va fi si mai inghesuit, si mai rau acolo. Catpe-aci sa uit sa spun ca mai e si o chestie cu un Soarece, care e de o neobrazare ingrozitoare cu toata lumea. Ceilalti n-au decat sa-i permita, treaba lor, dar eu ii rup coada daca indrazneste sa-mi faca mie asa ceva. Mancarea este si ea ingrozitoare.'

Scandalul intre Eustace si Pispirici a izbucnit mai repede decat ar fi fost de asteptat, inainte de pranz, in ziua urmatoare, cand ceilalti stateau la masa si asteptau (marea iti face pofta de mancare), Eustace dadu buzna inauntru, frangandu-si mainile si zbierand:

- Bruta aia prizarita era sa ma omoare. Insist sa fie tinuta sub control. As putea sa te dau in judecata, Caspian. As putea sa-ti poruncesc sa o nimicesti.

In aceeasi clipa, aparu si Pispirici. Avea sabia scoasa si isi infoiase mustatile cu un aer crunt, insa altminteri era politicos ca intotdeauna.

- Va cer tuturor iertare, zise el, si in special Maiestatii sale. Daca as fi stiut ca se refugiaza aici, as fi asteptat un moment mai propice ca sa-l invat minte.

- Ce naiba se intimpla? exclama Edmund.

Iata ce se intamplase de fapt. Lui Pispirici, care avea tot timpul impresia ca nava nu inainta destul de repede, ii placea sa stea pe parapet, in fata de tot, aproape de capul balaurului, privind pierdut spre zarile rasaritene si fredonand incetisor, cu glasciorul lui pitigaiat, cantecul facut de Driada pentru el. Nu se tinea niciodata de nimic, oricat de tare s-ar fi leganat corabia, pastrandu-si echilibrul fara nici un fel de dificultate; asta poate si din cauza cozii lui lungi, care atarna pe punte, in josul parapetului. Toti cei aflati la bord erau invatati cu acest obicei, care le placea marinarilor, caci atunci cand faceau de cart mai aveau si ei cu cine schimba o vorba. Cum s-a intimplat de exact Eustace a alunecat, impiedicandu-se si rostogolindu-se de-a dura tocmai in fata, pana la teuga (nu capatase inca „picioare de marinar'), n-am aflat niciodata. Poate spera sa vada in zare uscatul, sau poate voia sa dea o raita pe la bucatarie sa mai sterpeleasca niscaiva mancare. Oricum, de indata ce a vazut coada aia lunga atirnand in jos - pesemne destul de tentanta - s-a gandit cat ar fi de minunat sa o insface zdravan si sa-l zgaltaie bine pe Pispirici in sus si in jos, de vreo doua ori, dupa care s-o ia la fuga razand. La inceput, planul a functionat aparent de minune. Soarecele nu era cu mult mai greu decat o pisica mare. Cat ai clipi din ochi, Eustace il zmulse de pe balustrada, si ce caraghios arata (se gandea Eustace) cu labutele alea rasucite in afara si cu botul deschis. Din pacate insa, Pispirici, care vazuse moartea cu ochii de nenumarate ori, nu-si pierdu nici o clipa cumpatul. Si nici indemanarea. Nu-i usor sa-ti scoti sabia din teaca atunci cand te zgaltaie cineva prin aer tinandu-te de coada, insa el a izbutit Asa ca, alegandu-se cu doua impunsaturi oribile in mana, Eustace dadu drumul la coada. Si nici cat ai zice peste, Soarecele tasni in sus ca o minge, dand nas in nas cu el, in timp ce o chestie oribil de ascutita, lunga si stralucitoare, ca un fel de frigaruie, ii era fluturata incolo si incoace, la numai cativa centimetri de burta. (Asta pentru soareci, in Narnia, inseamna undeva sub cingatoare, fiindca n-au cum sa ajunga mai sus.)

- Inceteaza, bolborosi Eustace, pleaca de-aici. Ia chestia aia de Imga mine. E periculos, inceteaza, n-auzi?! Am sa te spun lui Caspian. Am sa-i zic sa-ti puna botnita si sa te lege fedeles.

- Tu de ce nu-ti scoti sabia, miselule! chiteai Soarecele. Scoate arma si lupta, ca altfel te invinetesc tot cu latul sabiei.

- N-am sabie, zise Eustace. Sunt un pacifist. Nu cred in lupte.

- Sa inteleg oare, spuse Pispirici, retragandu-si cateva clipe sabia si vorbind foarte grav, ca n-ai de gand sa-mi dai satisfactie?

- Nu inteleg ce vrei sa spui, zise Eustace, frecandu-si mana de durere. Daca nu esti in stare sa gusti o gluma, nu merita sa-mi bat capul cu tine.

- Pai, atunci, ia vezi ce „gust' are asta, i-o tranti Pispirici, si asta - sa inveti cum sa te porti - si cat respect se cuvine sa-i arati unui cavaler - si unui Soarece - si cozii unui Soarece - si de fiecare data ii mai ardea lui Eustace cate o lovitura zdravana cu latul sabiei, care era subtire, din otel calit de buna calitate, suplu si eficient ca o nuia. Eustace (desigur) urma cursurile unei scoli unde nu se practica pedeapsa corporala, asa ca senzatia era absolut noua pentru el. Acesta a fost si motivul pentru care, in ciuda faptului ca nu avea deprinderea de a pasi dezinvolt pe puntea unei corabii care se legana, nu i-a luat nici un minut ca sa zboare practic de la teuga, sa strabata ca vantul toata distanta pana la cabina si sa dea buzna inauntru, urmarit cu infocare de Pispirici. Lui Eustace i se parea intr-adevar ca atat sabia, cat si urmarirea il frigeau ca focul. Ba dupa cum simtea pe piele, parca l-ar fi ars cineva cu fierul rosu.

N-a fost prea greu sa se rezolve problema, de indata ce Eustace a priceput ca toata lumea lua in serios ideea unui duel, iar Caspian se oferea sa-i imprumute o sabie, in timp ce Drinian si Edmund discutau daca n-ar fi fost nimerit sa fie cumva dezavantajat, intr-un fel sau altul, pentru a compensa faptul ca era mult mai inalt si mai mare decat Pispirici. Eustace se scuza morocanos si pleca impreuna cu Lucy, care se oferise sa-i spele si sa-i bandajeze mana, dupa care se vari in cuseta lui. Avu grija sa se lungeasca pe o parte.

Capitolul 3

INSULELE PARASITE

- Pamant la orizont! urla omul de la prora. Lucy, care statuse la taclale cu Rhince sus pe duneta, cobori scara tropaind marunt si se napusti in fata. Veni dupa ea numaidecat si Edmund, iar acolo ii gasira pe Caspian, Drinian si Pispirici, care se aflau deja pe teuga. Era o dimineata friguroasa, cu un cer foarte sters si o mare foarte bleumarin, cu mici carlionti de spuma, iar colo, ceva mai departe spre tri-bord, se afla cea mai apropiata dintre Insulele Parasite, Felimath, ca o colina verde si joasa crescuta din apa; in spatele ei, ceva mai departe, se zareau pantele cenusii ale suratei ei, Doorn.

- Felimath, esti neschimbata! Si tu, Doorn, la fel! exclama Lucy, batand din palme. Oh, Edmund, ce mult a trecut de cand le-am vazut ultima oara!

- N-am inteles niciodata de ce apartin Narniei, zise Caspian. Sa le fi cucerit, oare, Peter, Marele Rege?

- Oh, nu, ii raspunse Edmund. Au fost ale Narniei dinainte de noi - de pe vremea Vrajitoarei Albe.

(Apropo, n-am aflat niciodata cum de aceste insule indepartate au intrat in proprietatea coroanei Narniei; daca aflu vreodata si daca povestea pare cat de cat interesanta, am sa v-o spun in alta carte.)

- Urmeaza sa ancoram aici, Sire? se interesa Drinian.

- Nu cred ca ne-ar fi de prea mult folos sa tragem la tarmul insulei Felimath, remarca Edmund. Pe vremea noastra, era aproape nelocuita, iar dupa cum arata nu cred ca situatia sa se fi schimbat cumva. Majoritatea populatiei traia pe Doorn, iar o mica parte dintre locuitori erau de gasit pe Avra - a treia dintre insule; deocamdata de aici nu se vede. Pe Felimath, cresteau doar oi.

- Atunci, presupun ca va trebui sa ocolim promontoriul asta, zise Drinian, si sa acostam in Doorn. Asta inseamna ca va trebui sa vaslim.

- Ce pacat ca nu ne oprim pe Felimath, zise Lucy. Mi-ar placea tare mult sa ma plimb pe-acolo. E atat de pustiu - dar o pustietate frumoasa, multa iarba, trifoi si un aer marin tare placut.

- Si mie mi-ar placea sa-mi dezmortesc picioarele acum, zise Caspian. Ia stati un pic. Ce-ar fi sa ne ducem la tarm cu o barca, pe care o trimitem inapoi, dupa care traversam pe jos insula Felimath si asteptam ca „Zori de zi' sa vina sa ne ia din cealalta parte?!

Daca pe atunci Caspian ar fi avut experienta pe care a dobandit-o mai tarziu in aceasta calatorie, n-ar fi facut propunerea asta; insa, in acea clipa, ideea parea excelenta.

- Oh, hai sa facem asa, zise Lucy.

- Vii si tu, nu-i asa? il intreba Caspian pe Eustace, care aparuse pe punte cu mana bandajata.

- Orice, numai sa cobor de pe barca asta afurisita, zise Eustace.

- Afurisita? se mira Drinian. Cum adica?

- Intr-o tara civilizata, cum e aceea din care vin eu, ii explica Eustace, corabiile sunt atat de mari incat, atunci cand esti inauntru, habar n-ai ca te afli de fapt pe mare.

- In cazul asta, poti foarte bine ramane la mal, ii spuse Caspian. Drinian, spune-le, te rog, sa coboare barca

Regele, Soarecele, cei doi frati Pevensie si Eustace se suira cu totii in barca, indreptindu-se spre plaja insulei Felimath. Dupa ce barca pleca inapoi, de data asta cu ajutorul vaslelor, se intoarsera toti si privira in jur. Ramasera surprinsi constatand cat de mica parea corabia „Zori de zi'.

Lucy era desigur desculta, intrucat isi zvarlise pantofii din picioare cand inota, insa nu era mare scofala sa calci pe o iarba atat de deasa si moale. Ce placere sa pasesti din nou pe uscat, sa mirosi pamantul si ierburile, chiar daca la inceput li se parea ca terenul le salta sub picioare ca o corabie, asa cum indeobste se intampla sa ai senzatia cand ai calatorit mult pe mare. Era mult mai cald aici decat la bordul corabiei, iar lui Lucy ii placea tare mult sa mearga prin nisip. Undeva canta o ciocarlie.

Ajunsera spre mijlocul insulei si incepura sa urce un deal destul de abrupt, desi nu prea inalt. Din varf, desigur, privira in urma si vazura corabia lor, „Zori de zi', sclipind ca o imensa insecta stralucitoare si inaintand incet spre nord-vest, cu ajutorul vaslelor. Dupa aceea, trecura peste coama dealului si nu mai vazura corabia.

In fata lor se asternea acum insula Doorn, despartita de Felimath printr-o limba de mare lata cam de o mila; in spatele acesteia, ceva mai la stanga, se afla insula Avra. Narrowhaven, micul orasel alb de pe Doorn, se vedea perfect.

- Ei, poftim, ce mai e si asta? exclama Edmund, brusc.

In valea verde spre care coborau, vreo sase-sapte barbati netesalati si neciopliti, inarmasi cu totii, stateau jos langa un copac.

- Sa nu le spuneti cine suntem, zise Caspian.

- Si, ma rog, de ce nu, Maiestatea ta? intreba Pispirici, care consimtise sa mearga calare pe umarul lui Lucy.

- Mi-a trecut prin minte adineaori, ii raspunse Caspian, ca e posibil ca nimeni de-aici sa nu mai fi auzit de multa vreme de Narnia. Nu-i exclus, asadar, sa nu recunoasca inca suprematia noastra, in care caz e destul de riscant sa te prezinti ca Rege.

- Avem sabii, Sire, spuse Pispirici.

- Da, Pispirici, stiu ca avem, ii dadu dreptate Caspian. Dar in caz ca ar fi vorba sa recucerim cele trei insule, as prefera sa ma intorc cu o armata ceva mai mare.

Se apropiasera destul de mult de straini, iar unul dintre ei - un flacau voinic si brunet - le striga: Buna dimineata tuturor!

- Buna dimineata si voua, ii raspunse Caspian. Mai exista vreun guvernator al Insulelor Parasite?

- Ba bine ca nu, zise omul, Guvernatorul Gumpas. Prisosinta sa este la Narrowhaven. Dar stati sa beti cu noi.

Caspian ii multumi, desi nici lui, nici celorlati nu le prea placea cum aratau noile lor cunostinte, si se asezara cu totii. Dar nici nu apucara bine sa ridice cupele la gura ca tipul cu parul negru le facu un semn din cap camarazilor lui si, cat ai zice peste, toti cei cinci musafiri se trezira prinsi strans in clestele unor brate vanjoase. Urmara cateva clipe de lupta, insa avantajul era de o singura parte, asa ca, in scurt timp, se vazura dezarmati si cu mainile bine legate la spate - cu exceptia lui Pispirici, care se frangea si se rasucea, muscand furios, in pumnul celui care il tinea captiv.

- Ai grija cu lighioana, Tacks, ii spuse capetenia. Sa nu pateasca ceva. Pun ramasag ca pe asta vom scoate cel mai bun pret.

- Lasule! Miselule! chiteai Pispirici. Ia sa te vedem daca indraznesti sa-mi dai sabia si sa-mi dezlegi labele.

- Ei, na! fluiera negustorul de sclavi (caci chiar asta era). Animalul vorbeste! N-as fi crezut ca e posibil asa ceva. Sa fiu al naibii daca nu capat pe putin doua sute de semilune pe el. (Semiluna calormenilor, care este principala moneda prin acele locuri, valoreaza cam o treime de Ura.)

- Prin urmare, asta esti, zise Caspian. Rapitor si negustor de sclavi. Sa-ti fie rusine.

- Ei, usurel, usurel, zise negustorul de sclavi. Pliscul mai mic. Esti cuminte, e bine pentru toata lumea, pricepi? Nu fac asta ca sa ma distrez. Trebuie sa-mi castig si eu existenta ca oricare altul.

- Unde o sa ne duceti? intreba Lucy, rostind cuvintele cu oarecare greutate.

- La Narrowhaven, ii replica negustorul de sclavi. Maineezide.targ.

- E acolo vreun consul britanic? intreba Eustace.

- Vreun ce?! se mira omul.

Fara sa-i lase, insa, lui Eustace ragazul de a incerca sa-i explice, negustorul de sclavi spuse sec:

- Ei, gata, m-am saturat de trancaneala asta. Soarecele e o dulceata, pe langa asta care poate scoate din minti si o stana de piatra. S-o luam din loc, baieti.

Dupa aceea, cei patru prizonieri fura legati cu funii impreuna, nu cu cruzime, insa bine strans, fiind pusi sa mearga pe jos spre tarm. Pispirici era dus in brate. Sub amenintarea de a fi legat la bot, incetase cu muscatul, insa turuia necontenit, iar Lucy efectiv se minuna cum de era posibil ca un om sa suporte sa i se spuna tot ce-i spunea Soarecele negustorului de sclavi, insa negustorul de sclavi, in loc sa protesteze, spunea doar:„Hai, continua', ori de cate ori Pispirici se oprea sa-si traga sufletul, adaugind din cand in cand „Parca-i o piesa de teatru', sau: „Ei dracie, mai ca-ti vine sa crezi ca stie ce spune!' ori: „L-a dresat vreunul dintre voi?' Chestia asta il infurie atat de tare pe Pispirici, incat, pana la urma, toate lucrurile pe care se gandea sa le spuna deodata aproape ca il sufocara, asa ca in cele din urma amuti de tot.

Cand au coborat pe tarmul care dadea spre insula Doom, au dat peste un satuc; pe plaja, se afla o barca lunga, iar ceva mai departe, o corabie murdara si plina de noroi.

- Hai, pustanilor, zise negustorul de sclavi. Daca sunteti cuminti si nu faceti taraboi, n-o sa patiti nimic. Toata lumea la bord.

In acel moment, un barbos chipes iesi dintr-o casa (un han, cred eu) si zise:

- Hei, Pug, tot marfa de-aia de-a ta? Negustorul de sclavi, pe care se pare ca-l chema

Pug, facu o plecaciune pana la pamant si rosti cu un glas nespus de mieros si lingusitor:

- Da, Maria ta.

- Cat vrei pe baiatu' ala? intreba celalalt, aratind spre Caspian.

- Ah, zise Pug, stiam eu ca Maria ta vei alege ce-i mai bun. Nu vreau sa o insel pe Maria ta cu marfa de calitate proasta. Pentru baiatul asta, am facut un fel de pasiune. Am prins drag de el, pe cuvant. Sunt atat de milos, incat n-ar fi trebuit sa fac meseria asta. Oricum, pentru un client cum e Maria ta

- Spune pretul, surpitura, zise stapanul, aspru. N-am chef de trancanelile tale de negustor imputit.

- Trei sute de semilune, stapane, pentru venerata persoana a Mariei tale, insa pentru oricine altcineva

- Iti dau o suta cincizeci.

- Oh, va rog, va rog frumos, interveni Lucy. Orice ar fi, dar nu ne despartiti- Nici nu stiti Dar se opri, vazand ca nici macar acum Caspian nu voia sa se afle cine era.

- Deci o suta cincizeci de semilune, zise stapanul. Cat despre tine, fetito, imi pare rau ca nu va pot cumpara pe toti. Dezleaga-l pe baiat, Pug. Si, baga de seama, poarta-te frumos cu ceilalti pana ii dai, caci altminteri va fi rau de tine.

- Ei, bravo! exclama Pug. Unde s-a mai pomenit negustor care sa-si trateze marfa mai bine decat mine?! Hei, aud? Pai, ma port cu ei ca si cum ar fi copiii mei.

- Ceea ce nu-i departe de adevar, mormai celalalt, sumbru.

Venise si momentul cumplit al despartirii. Caspian a fost dezlegat, iar noul lui stapan i-a spus:„Pe-aici, baiete', iar Lucy a izbucnit in plans si Edmund s-a facut livid la fata. Insa Caspian privi peste umar si zise:

- Hei, fruntea sus. Sunt sigur ca pana la urma totul se va termina cu bine. La revedere.

- Haide, zau asa, domnisorico, zise Pug. Nu-mi incepe acum cu smiorcaiala ca sa arati sifonata la tirg. Fii fetita cuminte si n-ai sa patesti nimic, pricepi?

Apoi, au fost dusi cu barca pana la corabia cu sclavi, unde au fost pusi sa coboare intr-o hruba lunga, destul de intunecoasa si nicidecum curata, plina de alti nefericiti prizonieri; caci Pug era, fireste, pirat si tocmai se intorsese dintr-un raid prin insule, capturand cat putuse de mult. Copiii nu vazura acolo pe nimeni cunoscut; prizonierii erau in cea mai mare parte din Galma si Terebinthia. Si se asezara pe paie, intrebandu-se ce se intimplase cu Caspian si incercand sa-l faca pe Eustace sa nu mai vorbeasca de parca toata lumea era vinovata, in afara de el.

Intre timp Caspian isi petrecea timpul mult mai interesant Omul care il cumparase il conduse pe o mica alee dintre doua case, iesind apoi pe un spatiu deschis, in spatele satului. Pe urma se intoarse cu fata la el.

- Sa nu-ti fie frica de mine, baiete, zise el. Am sa ma port frumos cu tine. Te-am cumparat pentru chipul tau. Imi amintesti de cineva.

- Pot sa te intreb de cine anume, stapane? zise Caspian.

- Imi amintesti de domnul meu, Regele Caspian din Narnia.

Caspian se hotari atunci sa riste totul dintr-o mutare.

- Stapane, zise el. Eu sunt domnul tau. Sunt Caspian, Regele Narniei.

- M-ai luat cam repede, spuse omul. De unde stiu eu ca spui adevarul?

- In primul rand dupa felul cum arat la fata, zise Caspian. In al doilea rand, fiindca din sase incercari pot ghici cine esti. Esti unul dintre cei sapte lorzi din Narnia pe care unchiul Miraz i-a trimis pe mare si in cautarea carora am pornit eu - Argoz, Bern, Octesian, Restimar, Mavramorn, si - si - pe ceilalai i-am uitat. Si, in sfarsit, daca Luminatia ta imi vei da o sabie, voi dovedi in duel cinstit cu oricine ca eu sunt Caspian, fiul lui Caspian, Regele legiuit al Narniei, stapan in Cair Paravel si imparat al Insulelor Parasite.

- Pe cuvant, zau asa, exclama omul, e chiar glasul si felul de a vorbi al tatalui sau. Supusul tau credincios - Maiestate. Si, chiar acolo, pe camp, ingenunche si saruta mana Regelui.

- Banii cheltuiti de Luminatia ta pentru persoana noastra vor fi recuperati din vistierie, zise Caspian.

- N-au ajuns inca in punga lui Pug, Sire, spuse Lordul Bern, caci el era. Si nici nu vor ajunge vreodata, cred eu. L-am induiosat de nenumarate ori pe Prisosinta sa guvernatorul si l-am convins sa curme acest trafic ordinar cu carne omeneasca.

- Lord Bern, spuse Caspian, trebuie sa discutam despre starea acestor insule. Dar, mai intai, povesteste-mi Luminatia ta ce-ai patit.

- Am sa fiu scurt, Sire, zise Bem. Am ajuns pana aici cu cei sase camarazi ai mei, m-am indragostit de o fata din insule si am simtit ca ma saturasem de mare. Si n-avea nici un rost sa revin in Narnia, atata vreme cat unchiul Maiestatii tale avea fraiele carmuirii. Asa ca m-am insurat, iar de atunci locuiesc aici.

- Si cum e guvernatorul Gumpas? Recunoaste in continuare ca Regele Narniei ii e stapan si domnitor?

- Cu vorba, da. Totul se face in numele Regelui, insa nu cred ca i-ar conveni sa se trezeasca pe cap cu insusi Regele Narniei. Iar daca Maiestatea ta ai aparea in fata lui singur si neinarmat - ei bine, n-ar refuza sa-si indeplineasca obligatiile de vasal, insa s-ar preface ca nu te crede. Viata inaltimii tale ar fi in primejdie. Ce alai are maiestatea ta pe apa?

- Corabia mea, care ocoleste acum insula, zise Caspian. Daca se ajunge la lupta, suntem cam treizeci de oameni care manuim spada. Nu crezi ca ar fi bine sa luam corabia mea si sa tabaram pe Pug, care mi-a luat prizonieri prietenii, ca sa-i eliberam?

- Nu te-as povatui sa faci asa, ii raspunse Bern. De indata ce izbucneste o lupta, te poti astepta ca doua-trei corabii sa plece din Narrowhaven ca sa-l salveze pe Pug. Maiestatea ta trebuie sa le arate ca are mult mai multa forta si putere decat in realitate si sa bage spaima-n ei prin numele de„Rege'. Sa nu se ajunga la lupta directa. Gumpas e slab de inger si poate fi cu usurinta epatat si intimidat

Dupa ce mai discutara un pic, Caspian si Bern coborara pe coasta ceva mai la vest de sat, iar acolo Caspian suna din corn. (Nu era vorba de maretul corn vrajit al Narniei, cornul Reginei Susan: pe acesta i-l lasase acasa regentului Bunila, sa-l foloseasca de cumva asupra tarii se abatea vreo napasta in lipsa Regelui). Drinian, care facea de straja asteptand un semnal, recunoscu numaidecat cornul regesc, iar „Zori de zi' porni de indata spre tarm. Apoi, barca se indrepta din nou spre mal si in cateva momente, Caspian si Lordul Bern ajunsera pe punte, unde ii explicara toata situatia lui Drinian. El, ca si Caspian, voia sa deplaseze imediat corabia „Zori de zi' langa vasul de sclavi, pe care ar fi urmat sa-l abordeze, insa Bern facu aceeasi obiectie.

- Carmeste corabia drept spre stramtoare, capitane, ii zise Bern, iar apoi ocoleste pana la Avra, unde se afla mosiile mele. Dar mai intai arboreaza stindardul Regelui, agata afara toate scuturile si trimite pe turela de pe catarg cat mai multi oameni. Si cam la cinci aruncaturi de sageata de aici, cand ai la babord mare intinsa, da drumul la cateva semnale.

- Semnale?! Catre cine? intreba Drinian.

- Pai, catre toate celelalte corabii pe care nu le avem, dar de care n-ar strica sa-l facem pe Gumpas sa creada ca dispunem.

- Oh, am priceput, zise Drinian frecandu-si mainile. Iar ei or sa descifreze semnalele. Ce sa spun in ele? Toata flota ocoleste pe la sud de Avra si se aduna la

- Bernstead, zise Lordul Bern. E excelent asa. Daca ar exista intr-adevar aceste corabii, nici nu s-ar putea vedea din Narrowhaven.

Lui Caspian ii parea tare rau ca ceilalti zaceau neputinciosi in hruba corabiei de sclavi a lui Pug, insa cu toate astea ii placu tare mult cum isi petrecu restul zilei. Tarziu in acea dupa-amiaza (fiindca trebuisera sa inainteze doar cu ajutorul vaslelor), carmind la dreapta pentru a ocoli capatul nord-estic al insulei Doorn si apoi la stanga din nou pe langa Avra, patrunsera in cele din urma intr-un port bun pe tarmul sudic al insulei Avra, unde pamanturile lui Bem cobo-, rau in panta dulce pana la marginea apei. Oamenii lui Bern, dintre care pe multi ii vazura lucrand la camp, erau liberi, asa ca pe mosie domneau fericirea si prosperitatea. Aici coborara cu totii pe tarm, fiind ospatati imparateste intr-o casa joasa, cu multi stalpi, care dadea spre golf.

Bern, amabila sa sotie si fiicele lor voioase ii inveselira pe cinste, insa dupa ce se insera, Bern uimise un sol cu barca la Doorn sa porunceasca niste pregatiri (n-a precizat ce anume exact), pentru ziua urmatoare.

Capitolul 4

CE A FACUT CASPIAN ACOLO

A doua zi dimineata, Lordul Bem isi chema oaspetii devreme si, dupa micul dejun, il raga pe Caspian sa le porunceasca oamenilor sai sa se imbrace in zale din cap pana-n picioare.

- Si, mai cu seama, adauga el, ai grija ca totul sa fie in buna randuiala si sa sclipeasca de curatenie, ca si cum ar fi dimineata dinaintea primei batalii dintr-un mare razboi purtat intre regi nobili, la care toata lumea priveste ca la spectacol.

Zis si facut; dupa care, folosind trei barci, Caspian, oamenii lui, Bem si cativa supusi de-ai sai au pornit spre Narrowhaven.

Cand ajunsera la pontonul Narrowhaven, Caspian observa ca acolo ii astepta, sa-i intampine, o mare multime de oameni.

- Pentru asta am trimis solia de aseara, zise Bern. Sunt toti prieteni de-ai mei si oameni de isprava.

De indata ce Caspian a pasit pe mal, multimea a izbucnit in urale, strigand: „Narnia! Narnia! Traiasca Regele', in acelasi timp - aceasta datorandu-se tot solilor lui Bern - clopotele au inceput sa bata din nenumarate parti ale orasului. Apoi, Caspian ceru sa se ridice stindardul regal si sa se sune din goarna, iar toti barbatii isi scoasera sabia, cu un aer vesel dar neinduplecat; pornira imediat in mars pe strada care parea ca se zgaltaie, iar armurile lor straluceau (caci era o dimineata insorita), incat aproape ca nici nu te puteai uita la acel spectacol orbitor.

La inceput, singurii oameni care au ovationat au fost cei preveniti de solul lui Bern, cei care stiau ce se intimpla si voiau sa se intample asa. Pe urma, insa, li se alaturara toti copiii, fiindca le placeau defilarile si nu prea avusesera parte de ele. Dupa aceea, li se alaturara toti elevii fiindca si lor le placeau defilarile, iar in plus, socoteau ei, cu atfta taraboi si zarva, putin probabil sa se mai faca scoala in aceea dimineata. Si, apoi, toate batranele scoasera capul pe la usi si ferestre, sporovaind intre ele si aclamand din suflet, caci, nu-i asa, vedeau un rege, or ce-i un guvernator in comparatie cu un vlastar regesc?! Si toate tinerele fete se alaturara din acelasi motiv si, de asemenea, deoarece Caspian, Drinian si ceilalti erau atat de chipesi.

Dupa care, toti tinerii venira si ei sa vada la ce se uitau femeile, asa ca atunci cand Caspian ajunse la portile castelului, aproape intreg orasul striga si aclama; iar de unde statea el in castel, foindu-se fara nici un rost si facandu-si de lucru de mantuiala la registre, norme, regulamente si socoteli, Gumpas auzi galagia de afara.

La poarta castelului, gornistul lui Caspian sufla un sunet prelung si striga: „Deschideti pentru Regele Narniei, care a venit sa-l viziteze pe credinciosul si preaiubitul sau servitor, guvernatorul Insulelor Parasite'. Pe vremea aceea, totul in insule se facea neglijent si dezordonat. Nu se deschise decat usita din spate, de unde iesi un individ ciufulit si sifonat, pe cap cu o vechitura de palarie imputita, in loc de coif, iar in mana cu o sulita rablagita si ruginita. „Nu-i voi'a pisosinsa', mormai el, ceea ce pe graiul lui pocit voia sa insemne „Nu e voie la Prisosinta sa'.

- Nici o intrevedere fara programare decat intre noua si zece a doua sambata din luna.

- Scoate-ti palaria in fata Narniei, jigodie, tuna Lordul Bern, si ii arse una cu dosul manusii de fier de-i zbura din cap joarsa aia de palarie.

- Ei!? Ce-i asta? ingana usierul, insa nimeni nu-l lua in seama. Doi dintre oamenii lui Caspian pasira inauntru pe usita si dupa ce se luptara putin cu niste bare si zavoare (caci totul era ruginit), deschisera larg ambele canaturi ale portii. Apoi, Regele si alaiul sau intrara in curte. Aici, cateva garzi ale guvernatorului umblau teleleu de colo-colo, iar altele (majoritatea stergandu-se la gura) ieseau impiedicandu-se pe diferite usi. Desi armurile lor erau intr-o stare jalnica, oamenii astia ar fi luptat totusi cu darzenie, daca ar fi fost bine condusi sau ar fi stiut ce se intampla; prin urmare, aceasta era clipa periculoasa. Caspian nu le lasa ragazul sa se gandeasca. - Unde e capitanul? intreba el.

- Eu sunt, mai mult sau mai putin, daca ma pot face inteles, zise un tinerel molatic si destul de spilcuit, care nu purta armura.

- Dorinta noastra este, spuse Caspian, ca vizita noastra regala pe taramul nostru din Insulele Parasite sa fie, daca se poate, un prilej de bucurie, si nu de teroare, pentru supusii nostri leali. Daca n-ar fi asa, as avea ceva de spus, despre halul in care se afla armurile si armele oamenilor tai. Acum, insa, te iert. Porunceste sa se deschida un butoi cu vin, pentru ca oamenii tai sa bea in sanatatea noastra. Maine, insa, la amiaza, vreau sa-i vad aici in aceasta curte aratind ca niste osteni, si nu ca o sleahta de haimanale. Ocupa-te de asta, pentru a ne scuti de durerea unei nemultumiri adanci.

Capitanul se holba cu gura cascata, insa Bern striga imediat:

- De trei ori URA pentru Rege!

Soldatii care pricepusera macar ca aveau sa capete un butoi cu vin, chiar daca din restul nu intelesesera nimic, aclamara din rasputeri. Caspian porunci, apoi, ca aproape toti oamenii sai sa ramana in curte. El, impreuna cu Bern, Drinian si alti patru intrara in hol.

Intr-un capat de masa, cu diversi secretari in jur, statea Prisosinta sa, Guvernatorul Insulelor Parasite. Gumpas avea o mutra suparacioasa, cu un par care fusese candva roscovan, iar acum era aproape carunt. Ridica privirea cand intrara strainii, dupa care cobori ochii spre hartiile de pe masa, spunand automat:

- Nici o intrevedere fara programare, decat intre noua si zece a doua sambata din luna.

Caspian dadu din cap spre Bern, dupa care se trase intr-o parte. Bern si Drinian facura un pas in fata, apucand fiecare de un colt al mesei. O ridicara si o azvarlira spre perete, unde se rasturna, imprastiind pe jos o cascada de scrisori, dosare, calimari, tocuri, ceara de peceti si documente. Dupa care, fara brutalitate, dar ferm, ca si cum mainile lor ar fi fost niste clesti de otel, il smulsera pe Gumpas de pe jilt si il proptira cu picioarele pe podea, cam la un metru jumatate mai incolo, cu fata spre scaun. Caspian se aseza numaidecat pe jilt, cu sabia scoasa din teaca si pusa peste genunchi.

- Luminatia ta, zise el, pironindu-si ochii pe Gumpas. Nu ne-ai facut tocmai primirea la care ne asteptam. Eu sunt Regele Narniei.

- Nu se pomeneste nimic despre asta in corespondenta, zise guvernatorul. Nimic in darile de seama. N-am fost instiintat despre asa ceva. Absolut neregulamentar. Sunt dispus sa analizez orice cerere

- Iar noi suntem aici pentru a cerceta felul in care Prisosinta ta iti indeplinesti functia, continua Caspian. Exista doua aspecte in privinta carora solicit in special o explicatie, in primul rand, nu am nici un act din care sa rezulte ca birul datorat de aceste Insule coroanei narniene a mai fost primit de circa o suta cincizeci de ani.

- Aceasta chestiune trebuie pusa in discutie la Consiliul ce va avea loc luna viitoare, spuse Gumpas. Daca se voteaza in unanimitate pentru infiintarea unei comisii de ancheta care sa intocmeasca un raport privind istoricul financiar al insulelor, ce ar urma sa fie prezentat la prima sedinta de la anul, nu vad de ce

- Am gasit, totodata, scris foarte clar in legile noastre, continua Caspian, ca daca birul nu este platit, atunci intreaga datorie trebuie achitata de Guvernatorul Insulelor Parasite din propriul buzunar.

Acestea fiind zise, Gumpas deveni cu adevarat atent.

- Oh, asa ceva e absolut exclus, spuse el. E vorba de o imposibilitate economica - aaa - cred ca Maiestatea voastra glumeste, pesemne.

In sinea lui, se intreba daca exista vreo modalitate de a se descotorosi de acesti musafiri nepoftiti. Sa fi stiut el ca Regele Caspian n-avea cu el decat o singura corabie, ar fi vorbit deocamdata mieros, sperand ca noaptea sa-i impresoare pe toti si sa-i ucida. Vazuse, insa, o corabie de razboi navigand prin stramtoare ieri si remarcase semnalele pe care le transmisese, cum presupunea el - celorlalte vase din flota. Nu-si daduse seama atunci ca era vorba de corabia Regelui, intrucat vantul nu sufla suficient de puternic pentru a umfla stindardul regesc, lasand sa se vada leul auriu, asa ca asteptase noi desfasurari de forte. Acum, isi inchipuia ca Regele Caspian adusese la Bernstead o intreaga flota. Nu si-ar fi imaginat Gumpas nici in ruptul capului ca cineva ar fi putut pasi in Narrowhaven pentru a cuceri insulele neavand cu el nici cincizeci de oameni; era limpede ca nu s-ar fi putut inchipui niciodata facand asa ceva.

- In al doilea rand, zise Caspian, de ce ai ingaduit sa se dezvolte aici acest negot cu sclavi, oribil si nefiresc, care este contrar vechilor obiceiuri si uzante din dominioanele noastre.

- Necesar, de neevitat, spuse Prisosinta sa. O parte esentiala a dezvoltarii economice a insulelor, va asigur. Prosperitatea din momentul de fata depinde de acest lucru.

- Pentru ce ai nevoie de sclavi?

- Pentru export, Maiestatea ta. Pe cei mai multi ii vindem calormenilor; si mai avem si alte piete. Suntem un mare centru al acestui tip de negot.

- Cu alte cuvinte, spuse Caspian, nu ai nevoie de ei. Spune-mi la ce servesc, in afara faptului de a burdusi cu bani buzunarele unora de teapa lui Pug?

- Tinand cont de varsta frageda a Maiestatii voastre, zise Gumpas, cu ceea ce se voia a fi un zambet parintesc, va vine greu probabil sa intelegeti problema economica implicata aici. Am statistici, am grafice, am

- Oricat de frageda ar fi varsta mea, riposta Caspian, am convingerea ca inteleg intru totul negotul cu sclavi, la fel de bine ca si Prisosinta ta. Si nu vad ca ar aduce in insule carne, paine, vin, cherestea, varza, carti, instrumente muzicale, cai, armuri sau cate si mai cate alte lucruri necesare. Indiferent, insa, daca ar aduce sau nu, acest negot trebuie sa fie curmat.

- Asta ar insemna, insa, sa intoarcem timpul inapoi, facu guvernatorul, cu glasul sugrumat. N-ati auzit de progres, de dezvoltare?

— Le-am vazut pe amandoua intr-un ou, spuse Caspian. La asa ceva, in Narnia, noi zicem „Merge-prost'. Acest negot trebuie sa inceteze.

- Nu-mi pot asuma responsabilitatea unei asemenea masuri, spuse Gumpas.

- Prea bine, atunci, ii raspunse Caspian, te eliberam din functie. Luminatia ta, lord Bern, vino incoace.

Si, pana ca Gumpas sa se dumireasca ce se intampla, Bern ingenunche deja cu mainile intre mainile Regelui, facand legamantul de a guverna in Insulele Parasite in conformitate cu vechile obiceiuri, drepturi, uzante si legi ale Namiei. Iar Caspian rosti:

- Cred ca ne-am cam saturat de guvernatori, si il facu pe Bern duce, Ducele Insulelor Parasite.

- In ceea ce te priveste, Luminatia ta, ii spuse el lui Gumpas, te iert de datoria pentru bir. Insa, pana maine la amiaza, tu si oamenii tai trebuie sa dispareti din castel, care acum este resedinta Ducelui.

- Uite ce e, toate bune si frumoase, zise unul dintre secretarii lui Gumpas, dar ce-ar fi, domnilor, sa incetati cu mascarada asta si sa ne apucam de treaba, intrebarea care se ridica este de fapt

- Intrebarea este, spuse Ducele, daca tu si restul prostimii o sa plecati zvantati in bataie sau nu. Depinde ce preferati.

Dupa ce lamurira toate astea frumos, Caspian porunci sa li se aduca niste cai, din cei cativa care se gaseau la castel, asa prost ingrijiti cum erau, iar el, impreuna cu Bern, Drinian si alti cativa plecara calare in oras, spre targul de sclavi. Acesta se afla intr-o cladire joasa si lunga langa port, iar scena pe care o descoperira inauntru semana foarte mult cu oricare alta licitatie; adica, in fata unei gloate imense, Pug, pe o platforma, zbiera cu glasul ragusit:

- Si-acum, domnilor, lotul douazeci si trei. Un minunat taran din Terebinthia, potrivit pentru a munci in mina sau la galere. N-are nici douazeci si cinci de ani. Nici un dinte stricat in gura. Un flacau vanjos si tare cumsecade. Scoate-i camasa, Tacks, sa vada si domnii. Ia uitati-va ce mai muschi! Uitati-va la pieptul lui. Zece semilune de la domnul din colt. Cred ca glumiti, domnule! Cincisprezece! Optsprezece! Optsprezece se liciteaza pentru lotul douazeci si trei. Cine pluseaza peste optsprezece? Douazeci si unu. Multumesc, domnule. S-au oferit douazeci si unu

Pug, insa, se opri holbandu-se cu gura cascata cand vazu personajele care se cocotasera pe platforma, zornaindu-si armurile.

- Ingenuncheati cu totii in fata Regelui Narniei, zise Ducele. Toata lumea auzise zanganitul si tropaitul cailor afara, iar la urechile multora ajunsese zvonul despre debarcare si despre intamplarile de la castel. Majoritatea se supuse.

Recalcitrantii se trezira impinsi cu forta in jos de cei de langa ei. Unii se apucara sa aclame.

- Va trebui sa platesti cu viata, Pug, fiindca ai cutezat sa pui mana pe persoana noastra regala, zise Caspian. Iti este, insa, iertata ignoranta. Negotul cu sclavi a fost interzis in toate dominioanele noastre acum un sfert de ceas. Ii proclam liberi pe toti sclavii din acest targ.

Ridica mana pentru a curma ovatiile sclavilor si continua:

- Unde sunt prietenii mei?

- Dulceata aia mica si domnisorul ala dragut? intreba Pug, cu un zambet mieros. Pai, au fost inhatati numaidecat

- Aici suntem, aici suntem, strigara Lucy si Edmund intr-un glas.

- In slujba ta, Sire, chiteai Pispirici din alt colt. Fusesera vanduti cu totii, insa indivizii care ii cumparasera ramasesera in continuare, vrand sa liciteze si pentru alti sclavi, asa ca nu fusesera inca luati de acolo. Multimea se dadu la o parte, croind cale libera celor trei, care dadura mana zgomotos cu Caspian, salutandu-l cu entuziasm. Numaidecat se apropiara doi negustori din Calormen. Calormenii sunt foarte oachesi si barbosi. Poarta niste mantii cu falduri mari si turbane portocalii si sunt un popor stravechi, intelept, bogat, cuviincios si crud. I se inchinara lui Caspian cu temenele adinei, facandu-i complimente stufoase, despre fantanile prosperitatii care iriga gradinile prudentei si ale virtutii - in fine, chestii de genul asta -, insa, desigur, ce voiau ei era sa-si recapete banii pe care ii dadusera.

- Este absolut corect, domnilor, zise Caspian. Toti cei care au cumparat sclavi astazi trebuie sa-si primeasca banii inapoi. Pug, scoate ce ai incasat, pana la ultima letcaie (o letcaie este a patruzecea parte dintr-o semiluna).

- Oare Maiestatea sa vrea sa ma aduca in sapa de lemn? se jelui Pug.

- Ai trait toata viata de pe urma inimilor sfaramate, zise Caspian, iar daca ajungi in sapa de lemn, sa stii ca oricum e mai bine sa fii cersetor, decat sclav. Dar unde-i celalalt prieten al meu?

- Oh, ala? zise Pug. Pe ala ia-l si zic mersi. Bine ca scap de el. De cand sunt eu pe lume, n-am vazut asa un stift pe piata. Pana la urma, l-am pretaluit la cinci semilune, si tot nu l-a vrut nimeni. L-am bagat pe gratis cu alte loturi, dar tot degeaba. Nici sa n-auda de el. Nici sa nu-l vada. Tacks, scoate-l afara pe Bosumflici.

Si-asa, Eustace isi facu aparitia, intr-adevar bosumflat rau; caci, desi nimeni nu si-ar dori sa fie vandut ca sclav, pesemne ca e si mai deprimant sa fii un fel de sclav de corvoada si nimeni sa nu vrea sa te cumpere. Se duse spre Caspian si zise:

- Pai, da. Ca de obicei. Tu te-ai distrat cine stie pe unde, in timp ce noi eram prizonieri. Presupun ca nici n-ai aflat macar daca exista un consulat britanic. Bineinteles ca nu.

In seara aceea, se ospatara copios in castelul din Narrowhaven, dupa care Pispirici zise:

- Maine incep adevaratele noastre aventuri!

Si, facand cate o plecaciune fiecaruia, se duse la culcare.

Nici vorba, insa, sa poata incepe a doua zi ceva de genul asta. Caci acum se pregateau sa lase in urma lor toate taramuiile si marile cunoscute, asa ca trebuiau facute pregatiri temeinice. Corabia „Zori de zi' a fost golita si trasa pe uscat de opt cai, pe niste rulouri, iar fiecare particica si fiecare coltisor au fost cercetate minutios de catre cei mai indemanatici constructori de nave. Apoi, corabia a fost din nou lansata la apa, facandu-i-se aprovizionarea cu merinde si apa - pentru vreo douazeci si opt de zile.

Chiar si asa, insa, cum remarca Edmund cu amaraciune, nu puteau sa-si permita decat doua saptamani de navigat spre rasarit, dupa care erau nevoiti sa renunte la cautarile lor.

In tot acest timp, Caspian n-a pierdut ocazia de a discuta cu toti capitanii batrani pe care i-a putut gasi in Narrowhaven, pentru a afla daca stiau sau daca auzisera cumva despre existenta vreunui taram mult mai le est. A lasat sa curga nenumarate butoiase din berea castelului in gatlejul unor tipi batuti de vanturi si furtuni, cu barbi carunte si scurte si ochi foarte albastri, alegandu-se in schimb cu o sumedenie de povesti gogonate si fantastice, insa aceia care pareau cei mai sinceri n-ar fi bagat deloc mana in foc ca ar mai fi existat uscat dincolo de Insulele Parasite, iar multi socoteau ca daca navigai departe, spre rasarit, intrai in valurile unei mari fara pic de pamant, care se rotea perpetuu in jurul marginii lumii - „Si acolo, banui eu, e locul unde prietenii Maiestatii tale s-au dus la fund'. Ceilalti povesteau bazaconii crunte despre insule locuite de oameni fara cap, insule plutitoare, trombe de apa si focuri care ardeau de-a lungul apei. Numai unul, spre incantarea lui Pispirici, a zis: Jar dincolo de asta, e tara lui Aslan. Numai ca e dincolo de capatul lumii, iar voi nu veti putea ajunge pana acolo.' Cand au incercat, insa, sa-l descoasa mai mult, n-au putut scoate de la el decat ca auzise de toate astea de la tatal lui.

Bern stia doar ca ii vazuse pe cei sase tovarasi ai lui navigand spre est, dupa care nu mai auzise nimic despre ei. A spus asta cand statea cu Caspian pe cel mai inalt punct de pe insula Avra, de unde contem-plau oceanul spre rasarit.

- Am venit adesea aici, dimineata, spuse Ducele, si am vazut soarele ridicandu-se din mare, iar uneori mi se parea ca nu sunt mai mult de cateva mile pana la el. Si m-am tot intrebat ce fac prietenii mei si m-am mai intrebat ce se afla dincolo de acel orizont. Nimic, mai mult ca sigur, dar cu toate astea mi-e rusine ca am ramas aici. Dar, totodata, tare mult as vrea ca Maiestatea ta sa nu plece intr-acolo. S-ar putea sa avem nevoie de ajutorul tau aici. Desfiintarea negotului cu sclavi poate duce la tulburari; prevad razboi cu calormenii. Stapane, mai gandeste-te, rogu-te.

- Am facut un legamant, Duce, zise Caspian. Si, oricum, ce as putea sa-i spun lui Pispirici?

Capitolul 5

FURTUNA SI CE A IESIT DIN EA

Dupa aproape trei saptamani de la debarcare, „Zori de zi' a fost scoasa la remorca din portul Narrowhaven. S-au rostit cuvinte solemne de ramas bun si s-a strans o mare multime de oameni pentru a asista la plecare. Cand Caspian si-a rostit ultimul discurs adresat locuitorilor din Insulele Parasite si s-a despartit de Duce si de familia acestuia, s-au auzit ovatii si s-au varsat lacrimi, insa cand corabia, cu panza ei purpurie fluturand molcom, s-a mai indepartat de tarm, iar sunetul goarnei lui Caspian se auzea din ce in ce mai stins peste apa, toata lumea a amutit. Pe urma, corabia a intrat in bataia vantului. Panza s-a umflat, remorcherul s-a desprins si a pornit, vaslind, inapoi, in timp ce primul val adevarat s-a ridicat sub prora corabiei „Zori de zi', readucand-o la viata. Marinarii care nu erau de cart au coborat sub punte, Drinian a preluat prima tura de garda pe punte la pupa, iar corabia s-a intors spre rasarit, ocolind pe la sud insula Avra.

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

Urmatoarele cateva zile au fost incantatoare. Lucy se socotea cea mai norocoasa fata din lume, cand se trezea in fiecare dimineata si vedea cum apa scaldata de razele soarelui se oglindea pe tavanul cabinei si cand privea in jur la toate lucrurile noi si dragute pe care si le luase din Insulele Parasite - cizme de apa, coturni, pelerine, pieptare si esarfe. Si, pe urma, iesea pe punte si privea de pe teuga marea, din ce in ce mai albastra pe zi ce trecea; tragea in piept aerul sarat, din ce in ce mai cald de la o dimineata la alta. Dupa aceea, urma micul dejun, iar pe mare ai o foame de lup.

Isi petrecea o buna bucata din timp stand pe bancuta din pupa si jucand sah cu Pispirici. Era tare amuzant sa-l vezi cum ridica piesele, mult prea mari pentru el, cu amandoua labele, si cum se cocota pe varful degetelor daca trebuia sa faca o mutare spre mijlocul tablei. Juca bine, iar cand nu uita ce facea, castiga mai intotdeauna. Din cand in cand, insa, se mai intimpla ca Lucy sa castige, fiindca Soarecele facea cine stie ce bazaconie, punand, de pilda, calul in dubla bataie a reginei si a turei. Acest lucru se inttmpla deoarece, pe moment, uita ca era vorba de un joc de sah, inchipuindu-si in schimb ca avea de-a face cu o batalie reala, motiv pentru care calul actiona exact cum ar fi facut el intr-o situatie similara. Caci mintea lui era plina de actiuni disperate, de misiuni pe viata si pe moarte, de situatii cand trebuia sa riste pana la capat.

Numai ca perioada aceasta placuta n-a durat, intr-o buna seara, privind dinspre pupa indarat la dara lunga si involburata pe care o lasau in urma, Lucy vazu ca nori negri si grosi se ingramadeau spre vest, cu mare viteza. Dupa aceea, perdeaua de nori se sfasie, iar prin spartura se revarsa asfintitul portocaliu. Toate valurile din spatele lor capatau parca forme neobisnuite, iar marea avea o culoare spalacita sau galbuie, ca un fel de panza murdara. Aerul se raci. Corabia se misca oarecum stinjenita, ca si cum ar fi simtit primejdia din spatele ei. Vela catargului, ba statea moale si dreapta, ba se infoia violent in timp ce remarca aceste lucruri si se minuna de schimbarea sinistra care aparuse chiar in vuietul vantului, Drinian striga: „Toti marinarii pe punte', in cateva clipe, toata lumea se puse iute in miscare, inchisera trapele, stinsera focul la bucatarie, stransera tertarola la vela. Pana sa termine, furtuna se dezlantui. Lui Lucy i se parea ca in mare se sapase o vale imensa, exact in fata prorei, si ca se napusteau in ea, adanc, cum n-ar fi crezut niciodata ca era posibil. O colina uriasa de apa cenusie, mult mai inalta decat catargul, se repezi spre ei; crezura ca venise sfarsitul, insa se trezira azvarliti drept in varful talazului. Pe urma, corabia incepu parca sa se invarteasca in loc. O cascada de apa se revarsa peste punte; pupa si teuga erau ca doua insule, cu o mare crunta intre ele. Sus de tot, marinarii stateau intinsi pe verga incercand cu disperare sa tina vela sub control. O funie rupta statea intinsa paralel, in bataia vantului, dreapta si teapana ca un vatrai.

- Duceti-va dedesubt, doamna, zbiera Drinian. Iar Lucy, care stia ca pasagerii - si pasagerele - fara experienta pe mare sunt o adevarata pacoste pentru echipaj, se supuse fara sa cracneasca. Nu era, insa, chiar atat de simplu. „Zori de zi' statea cumplit de inclinata spre tribord, iar puntea forma o panta ca acoperisul unei case. Trebui sa se catere pe langa varful scarii, tinandu-se de balustrada, si apoi sa stea locului pentru a lasa doi oameni sa urce, ca pana la urma sa izbuteasca si ea sa coboare. Bine ca se tinea strans de balustrada, fiindca atunci cand ajunse la capatul de jos al scarii un val puternic matura puntea, udand-o pe Lucy pe umeri. Era deja leoarca de la stropii de ploaie, numai ca de data asta i se facu frig de-a binelea. Dupa aceea, se napusti ca o sageata spre usa cabinei si intra inauntru, uitind pentru cateva momente de privelistea aceea inspaimantatoare pe care o vazuse afara, cu nava care se ducea amenintator de repede in haul intunecos; in schimb, aici jos, vacarmul cumplit de paraituri, gemete, pocnete, zdranganit, urlete si bubuituri rasuna mult mai alarmant decat pe punte.

Si a tinut-o intruna asa toata ziua urmatoare, si pe urma inca o zi intreaga. Furtuna a continuat sa se dezlantuie naprasnic, de nici nu-ti mai aminteai ca fusese vreodata si altfel. Si tot timpul trebuiau sa fie trei oameni la fusul carmei, care de-abia reuseau sa pastreze directia. Si tot timpul trebuiau sa fie oameni la pompa. Si nimeni nu s-a odihnit o clipa macar, nu s-a gatit si nu s-a putut usca nimic, iar un om a cazut peste bord si dus a fost, iar soarele nu l-au vazut deloc.

Cand totul s-a ispravit, Eustace a facut urmatoarea insemnare in jurnal.

„3 septembrie. Prima zi, de-o vesnicie, cand am izbutit sa scriu ceva. Treisprezece zile si treisprezece nopti am fost la cheremul unui uragan. Stiu precis, fiindca am tinut socoteala cu mare atentie, desi ceilalti zic ca n-au fost decat douasprezece. Dragut, nu-i asa, sa faci o calatorie primejdioasa pe mare, cu niste oameni care nici macar nu stiu sa numere corect! A fost sinistru, hurducat in sus si in jos de valuri enorme, ceas dupa ceas, de obicei leoarca pana la piele, fara nici macar sa incerce cineva sa ne dea o masa ca lumea. Nici nu mai pomenesc de faptul ca nu exista radiotelegraf si nici macar posibilitatea de a lansa vreo racheta, prin urmare nici o sansa de a semnala cuiva ca avem nevoie de ajutor. Se dovedeste astfel cata dreptate am avut candle-am spus ca e curata nebunie sa pleci pe mare cu un h'ghean prapadit ca asta. Rau ar fi fost si daca as fi calatorit cu niste persoane cumsecade, daramite asa, cu niste draci impie-litati cu infatisare omeneasca. Caspian si Edmund sunt pur si simplu brutali cu mine. In noaptea cand s-a pierdut catargul (n-a mai ramas acum decat un ciot), desi nu-mi era bine deloc, m-au fortat sa vin pe punte si sa muncesc ca un rob. Lucy s-a bagat si ea in vorba, zicand ca Pispirici ardea de nerabdare sa vina si el, numai ca e prea mic pentru asta. Ma mir ca nu-si da seama ca tot ce face dihania asta mica e ca sa-si dea aere. Chiar si la varsta ei era de asteptat sa aiba mai multa minte. Astazi, blestematia asta de barca sta drept in sfarsit, a rasarit si soarele si am batut apa in piua cu totii ce sa facem. Mancare aveam destula, majoritatea niste porcarii, care ne pot ajunge pentru saisprezece zile. (Pe oratanii le-a maturat apa peste bord. Oricum, din cauza furtunii totn-armai G ouat.) Problema cea mare e apa. Se pare ca doua butoaie s-au crapat si sunt goale. (Aceeasi eficienta tipic narniana.) Cu ratii mici, un sfert de litru fiecare zilnic, ne ajunge pentru douasprezece zile. (Exista rom si vin din belsug, dar pana si ei isi dau seama ca astea le-arface si mai rau sete.)

Daca am putea, desigur, cel mai intelept lucru ar fi sa viram numaidecat spre apus si sa pornim catre Insulele Parasite. Numai ca ne-a luat optsprezece zile sa ajungem unde suntem, impinsi nebuneste de o furtuna naprasnica. Chiar si cu vant dinspre rasarit, tot ne-arlua mult mai mult sa ne intoarcem. Si, deocamdata, nu-i nici un semn ca am putea avea vant dinspre rasarit - de fapt nu bate vantul deloc. Cat priveste varianta de a vasli, ar dura prea mult, iar Caspian zice ca oamenii n-au forta sa vasleasca daca beau doar un sfert de apa pe zi. Am convingerea ca se inseala. Am incercat sa le spun ca transpiratia te racoreste si ca, astfel, oamenii ar avea nevoie de mai putina apa daca ar munci. N-a luat in seama ce i-am spus, asa cum face intotdeauna cand nu stie ce sa raspunda. Ceilalti au votat cu totii pentru ideea de a merge mai departe, in speranta de a gasi vreo bucata de uscat. Am considerat de datoria mea sa le atrag atentia ca, in fond, nu stim daca exista pamant in directia pe care am ales-o si am incercat sa-i fac sa priceapa pericolul de a-ti fauri iluzii, in loc sa vina cu un plan mai bun, au avut tupeul sa ma intrebe pe mine ce propun sa facem. Asa ca le-am explicat flegmatic si ca eu am fost rapit si dus in aceasta calatorie cretina fara consimtamantul meu, ceea ce insemna ca nu era nicidecum treaba mea sa-i scot pe ei din incurcatura.

4 septembrie. Mare in continuare domoala. Portii foarte mici de mancare, iar eu capat mai putin decat toti. Caspian e foarte iscusit cand vine vorba sa se serveasca la masa si crede ca eu nu observ! Din nu stiu ce motiv, Lucy a incercat sa ma impace, oferindu-mi un pic din farfuria ei, insa magarul ala de Edmund, bagaret cum e, n-a lasat-o. Soarele arde destul de tare Mi-a fost cumplit de sete toata seara.

5 septembrie. Marea e in continuare domoala si e foarte cald. M-am simtit groaznic toata ziua si sunt sigur ca am febra. Bineinteles ca nu le-a dat prin minte sa ia un termometru la bord.

6 septembrie. Zi oribila. M-am trezit noaptea constient ca ard si ca trebuie sa beau apa. Asta ar fi spus orice medic. Dumnezeu mi-e martor ca n-as incerca nici in ruptul capului sa obtin vreun avantaj pe nedrept, insa in viata mea nu mi-am inchipuit ca aceasta rationalizare a apei se poate aplica si in cazul unui om bolnav. De fapt, ar fi trebuit sa-i scol pe ceilalti si sa le cer un pic de apa, numai ca m-am gandit ca ar fi egoist din partea mea sa-i trezesc din somn. Asa ca m-am dat jos din pat, mi-am luat cana si am iesit in varful picioarelor din gaura neagra unde dormeam, avand mare grija sa nu-i deranjez pe Caspian si pe Edmund, care au dormit foarte prost de cand a inceput arsita si s-a redus ratia de apa. Intotdeauna incerc sa-i menajez pe ceilalti, indiferent daca se poarta frumos cu mine sau nu. Am intrat asadar in camera mare, daca asta se poate numi camera, acolo unde sunt bancile de vaslit si bagajele. Chestia aia cu apa se afla aici. Totul mergea struna, insa nici n-am apucat sa scot o cana plina, ca m-a si prins iscoada aia mica de Pispirici. Am incercat sa-i explic ca voiam sa ies pe punte sa iau o gura de aer curat (treaba cu apa nu avea nici o legatura cu el), iar el m-a intrebat de ce plecasem cu cana. A facut un asemenea taraboi, incat a trezit toata sandramaua aia de corabie. S-au purtat cu mine revoltator. Am intrebat, asa cum ar fi facut oricine, ce cauta Pispirici furisat pe langa butoiul cu apa, in toiul noptii. El a zis ca, fiind prea mic pentru a fi de folos pe punte, facea de straja la apa in fiecare noapte ca sa se poata odihni ceilalti. Acum urmeaza nedreptatea lor pacatoasa: toti l-au crezut pe el. Ei, poftim!

A trebuit sa-mi cer scuze, caci altminteri bruta aia mica si periculoasa s-arfi repezit cu sabia la mine.

Pe urma, Caspian si-a dat arama pe fata si, purtindu-se ca un tiran brutal, a strigat in gura mare, sa auda toti, ca oricine va fi prins «furand» apa «o va incasa de douazeci de ori». Habar n-aveam ce insemna asta, darmi-a explicat Edmund. Se face asa in cartile alea pe care le citesc fratii Pevensie.

Dupa aceasta amenintare lasa, Caspian a intors foaia si a inceput sa faca pe protectorul. Zicea ca ii parea rau ca nu ma simteam bine si ca toata lumea avea febra si ardea, dar ca trebuia sa ne straduim cu totii din rasputeri etc. etc. Un magar ingamfat si scarbos. Astazi, am stat in pat toata ziua.

7 septembrie. Un pic de vant azi, dar tot dinspre vest. Am strabatut cateva mile spre est cu o parte din vela prinsa de ceea ce Drinian numeste un catarg improvizat - adica bompresul pus in sus si legat (ei zic «prins cu frfnghia») de ciotul catargului adevarat, in continuare, mi-e teribil de sete.

8 septembrie. Navigam mai departe spre est. Stau acum toata ziua in priciul meu si, pana vin la culcare cei doi draci impielitati, nu vad pe nimeni in afara de Lucy, care imi da un pic din ratia ei de apa. Zice ca fetelor nu li se face asa de sete ca baietilor. Asa mi-am zis si eu adesea, numai ca s-ar cuveni ca pe mare sa se stie limpede acest lucru.

9 septembrie. Zarim uscat; un munte foarte inalt, undeva foarte departe spre sud-est.

10 septembrie. Muntele se vede mai mare si mai clar, insa e tot foarte departe. Pescarusi astazi, pentru prima oara, dupa nici nu mai stiu cat timp.

11 septembrie. Am prins niste peste, care s-a mancatla dejun. Am aruncat ancora cam pe la 7 p.m. Intr-un golf al acestei insule muntoase, unde apa are o adancime de trei stanjeni. Idiotul ala de Caspian nu ne-a lasat sa coboram pe mal fiindca se intuneca si ii era frica de barbari si de fiare salbatice, in seara asta, ratie suplimentara de apa.'

Ce ii astepta pe aceasta insula avea sa-l priveasca pe Eustace mai mult decat pe oricare altul, insa nu se poate spune cu cuvintele lui, intrucat dupa 11 septembrie a uitat multa vreme sa mai scrie in jurnal.

Cand s-a facut dimineata, cu un aer cenusiu apasator, dar cu o zapuseala sufocanta, aventurierii au descoperit ca se aflau intr-un golf impresurat de faleze abrupte si de stanci ascutite, ce te duceau cu gandul la fiordurile norvegiene, in fata lor, la capatul golfului, exista o portiune de pamant neted pe care cresteau inghesuiti nenumarati copaci, ca niste cedri, printre care curgea repede un parau. Dincolo de acest crang, se vedea un pieptis rapos ce se incheia printr-o creasta zimtata, dupa care se zarea intunecimea unor munti ce se pierdeau printre norii plumburii, de nu le mai desluseai piscurile. Stancile aflate mai aproape, de o parte si de cealalta a golfului, erau brazdate ici si colo de dungi albe despre care toata lumea banuia ca erau cascade, desi de la o asemenea distanta nu se vedea ca s-ar misca si nici nu faceau vreun zgomot Peste tot domnea o liniste desavarsita, iar apa din golf era neteda ca oglinda, in ea se reflectau toate detaliile stancilor. Poate ca intr-un tablou scena aceasta ar fi fost frumoasa, insa in viata reala parea destul de apasatoare. Nu era un taram primitor cu musafirii.

Facand doua drumuri cu barca plina, toata lumea a coborat pe mal; au baut apa si s-au desfatat spalan-du-se in rau, au mancat si s-au odihnit, dupa care Caspian a trimis patru oameni inapoi sa pazeasca vasul, iar ceilalti si-au inceput ziua de munca. Aveau de facut o multime de lucruri. Butoiasele trebuiau aduse la mal, cele crapate urmand, pe cat posibil, sa fie reparate, iar apoi umplute toate cu apa; trebuia doborat un copac - un pin, daca gaseau -, din care sa se faca un nou catarg; trebuiau reparate velele; urma sa se organizeze o echipa care sa plece la vanatoare pe insula; hainele trebuiau spalate si carpite; iar nenumaratele mici sparturi de pe corabie trebuiau si ele reparate. Caci „Zori de zi' - iar lucrul acesta era mai evident acum, cand vedeau nava de la distanta - nu mai semana aproape deloc cu corabia eleganta care plecase din Narrowhaven. Arata ca o hardughie paradita si spalacita, pe care oricine ar fi putut s-o confunde cu o evapa. Nici ofiterii si echipajul nu aratau mai bine - slabi, palizi, cu ochii rosii de nesomn si zdrentuiti.

Stand lungit sub un copac si auzind toate planurile astea, lui Eustace i se puse un ghem in stomac. Chiar n-or sa se odihneasca deloc? Se parea ca prima zi pe uscatul dupa care tanjisera atita avea sa fie la fel de dificila si trudnica pe cat se aratasera toate zilele pe mare. Pe urma ii veni o idee nemaipomenita. Nu se uita nimeni - sporovaiau cu totii despre corabia lor, ca si cum le-ar fi placut afurisenia aia. Ce-ar fi, pur si simplu, s-o stearga? Putea sa se plimbe spre interiorul insulei, sa gaseasca un loc racoros, cu aer curat si tare, sus in munti, unde sa traga un somn pe cinste, dupa care sa nu se intoarca la ceilalti decat atunci cand se incheia ziua de munca. Simtea ca i-ar prinde tare bine. Trebuia, insa, sa aiba grija sa repereze mereu pozitia golfului, ca sa se poata intoarce usor la tarm. Nu care cumva sa se rataceasca si sa ramana uitat in tinutul asta.

Isi puse planul numaidecat in actiune. Se ridica tiptil si o lua printre copaci, avand grija sa paseasca agale si dezinvolt, astfel incat oricine l-ar fi vazut n-avea decat sa-si inchipuie ca isi mai dezmortea si el picioarele. Ramase surprins constatand cat de repede se stinsese in urma lui zgomotul conversatiei, in padurea verde si intunecoasa, unde zapuseala crestea, domnind o liniste desavarsita. Curand, isi dadu seama ca se putea incumeta sa mearga mai repede si mai hotarat.

Cu mersul acesta iute, iesi repede din padure, in fata lui, terenul incepea sa formeze o panta abrupta. Cum iarba era uscata si alunecoasa, trebuia sa se foloseasca si de maini pentru a se catara si, cu toate ca gafaia si isi stergea mereu sudoarea de pe frunte, se caznea din rasputeri sa urce pieptisul rapos. Ceea ce dovedea, apropo, ca noua sa existenta, oricat de putin banuia el, ii prinsese deja tare bine; Eustace cel dinainte, Eustace baiatul lui Harold si al Albertei ar fi renuntat la urcus dupa nici zece minute.

Incetul cu incetul, odihnindu-se de cateva ori, ajunse pe creasta. Se asteptase ca de aici privelistea sa se deschida spre centrul insulei, numai ca se adunasera nori grosi si apasatori, iar o mare de ceata se rostogolea tot mai aproape, impresurandu-l din toate partile. Se aseza si privi in spate. Era acum afit de sus, incat golful de dedesubt parea foarte mic, inconjurat de nesfarsite mile de mare. Apoi, negura de pe munti, deasa dar nu si rece, il inconjura de pretutindeni, asa ca se lungi pe jos, sucindu-se de pe o parte pe cealalta ca sa-si gaseasca o pozitie cat mai confortabila si bucurandu-se de clipele pe care le traia.

Nu prea se bucura insa, sau oricum nu pentru multa vreme. Pentru prima oara in viata, poate, i se facu uraL La inceput, sentimentul acesta evolua foarte lent. Pe urma il cuprinse ingrijorarea, nestiind cat era ceasul. Nu se auzea nici un zgomot. Brusc, ii trecu prin minte ca poate statea lungit acolo de ceasuri intregi. Daca ceilalti plecasera deja?! Cine stie daca nu cumva il lasasera inadins sa se rataceasca de ei, ca sa il faca uitat acolo?! Tasni in picioare speriat si incepu sa coboare.

La inceput merse prea repede, alunecand pe panta acoperita de iarba si ducandu-se la vale cate un metru-doi. Pe urma, se gandi ca se indepartase prea mult spre stanga - or, urcand pe partea aceea vazuse niste prapastii. Asa ca se catara inapoi, incercand sa se apropie cat mai mult de locul de unde pornise, dupa care incepu iarasi sa coboare, tinand-o mereu spre dreapta. Pe urma, lucrurile parca se mai indreptara, inainta foarte prudent, intrucat de-abia daca vedea la un metru in fata, iar in jurul lui domnea in continuare aceeasi liniste desavarsita. Tare e neplacut sa fii nevoit sa mergi cu prudenta, cand o voce inauntrul tau iti tot repeta: „Grabeste-te, grabeste-te, grabeste-te'. Caci, din clipa in clipa, il obseda din ce in ce mai mult ideea ca ar fi putut fi abandonat pe insula. Daca i-ar fi cunoscut cat de cat pe Caspian si pe fratii Pevensie, ar fi stiut, fireste, ca ei n-ar fi fost niciodata in stare sa faca asa ceva. Isi bagase insa in cap ca erau cu totii niste draci impielitati cu infatisare omeneasca.

- In sfarsit! zise Eustace, cand se rostogoli pana jos pe niste bolovani miscatori (grohotis, cum i se zice) si se trezi pe loc drept. Bun, unde-or fi copacii aia? Vad ceva intunecos in fata. Ei, pai cred ca se ridica ceata.

Intr-adevar. Din cauza luminii din ce in ce mai puternice, Eustace incepu sa clipeasca. Ceata se ridica. Se afla intr-o vale complet necunoscuta, iar marea nu se vedea pe nicaieri.

Capitolul 6

AVENTURILE LUI EUSTACE

Exact in acel moment, ceilalti se spalau pe maini si pe fata in rau, pregatindu-se pentru masa si odihna. Trei arcasi, alesi pentru faptul ca trageau cel mai bine, urcasera pe dealurile de la nord de golf si se intorsesera incarcati cu doua capre salbatice, care acum se rumeneau deasupra focului. Caspian poruncise sa se aduca pe mal un butoias cu vin, un vin tare din Archenland, pe care trebuia sa-l bei cu apa, asa ca era din belsug pentru toti. Muncisera bine si aveau dreptul sa se veseleasca la masa. Numai dupa ce luara a doua oara din friptura de capra, Edmund se trezi sa intrebe: „Pe unde-o fi pacostea aia de Eustace?'

In tot acest rastimp, Eustace se holba cu ochi mari la valea aceea necunoscuta. Fiind teribil de ingusta si de adanca, inconjurata de prapastii perpendiculare, semana cu o groapa uriasa sau cu un sant. Pe fundul vaii, se vedea iarba presarata cu bolovani, iar ici si colo Eustace zari portiuni arse si innegrite, aidoma celor de langa sina de cale ferata, vara cand e arsita mare. Cam la cincisprezece metri, se afla un iaz cu apa limpede si lina. La inceput, in valea aceea nu exista nimic altceva; nici un animal, nici o pasare, nici o ganganie. Soarele dogorea fierbinte, iar peste marginile vaii piscurile si crestele muntilor pareau ca privesc in jos manioase.

Eustace isi dadu seama, desigur, ca din cauza cetii coborase gresit pe cealalta parte a dealului abrupt, asa ca se rasuci in loc numaidecat, pregatindu-se s-o ia inapoi. Numai ca privelistea care i se asternea in fata ochilor il facu sa se cutremure. Avusese, pare-se, uimitorul noroc de a nimeri singura cale posibila de a cobori - o fasie lunga de pamant, acoperita cu iarba, oribil de povarnita si de ingusta, cu prapastii pe ambele parti. Nu exista alt drum pe care sa se poata intoarce. Era oare in stare, insa, sa razbeasca pe-acolo . acum, cand vazuse cum arata locul? Simtea ca il ia cu ameteala, numai gandindu-se la asa ceva.

Se rasuci din nou in loc, gandindu-se ca, oricum, n-ar strica mai intai sa bea niste apa din iaz. De indata insa ce se intoarse, pregatindu-se sa paseasca in vale, auzi un zgomot in spatele lui. Nu era cine stie ce zgomot, numai ca rasuna puternic in linistea aceea netarmurita. Timp de o secunda, incremeni locului. Pe urma, intoarse capul si se uita.

La poalele stancii, nitel spre stanga, se afla o gaura joasa si intunecoasa - pesemne intrarea intr-o pestera. Iar de acolo ieseau doua firicele subtiri de fum. Si pietrele de sub vagauna neagra se miscau (de unde si zgomotul pe care il auzise), ca si cum ceva s-ar fi trantit pe intuneric in spatele lor.

Ceva se tara. Mai rau chiar, ceva iesea afara. Edmund, Lucy sau voi v-ati fi dat seama numaidecat despre ce era vorba, insa Eustace nu citise nici o carte potrivita. Chestia care iesea din pestera era ceva ce nu-si inchipuise macar vreodata - un bot prelung de culoarea plumbului, niste ochi rosii si posomoriti, un corp lung si moale, fara pene sau blana, care se tira pe jos, picioarele indoite de la incheieturi mai sus decat spatele, ca la paianjeni, gheare infioratoare, aripi de liliac care scrasneau frecandu-se de pietre, metri intregi de coada. Si cele doua dare de fum ieseau din nari. Nu rosti in sinea lui cuvantul Balaur. Dar si facand acest lucru, situatia tot nu s-ar fi imbunatatit.

Daca ar fi stiut insa cate ceva despre balauri, poate ca ar fi ramas oarecum surprins de comportamentul acestui balaur. Nu statea in fund batand din aripi si nici nu scuipa flacari pe gura. Fumul din nari semana cu fumul scos de un foc care nu va dura prea mult. Si nici nu s-ar fi zis ca il observase pe Eustace. Se misca foarte lent spre iaz - incet si cu multe pauze. Chiar si asa speriat cum era, Eustace intui ca avea in fata ochilor o lighioana batrana si trista. Se intreba daca sa se incumete sa tasneasca pe panta in sus. Daca, insa, auzind zgomot, lighioana intorcea capul?! Poate se mai si inviora. Daca doar se prefacea? Oricum, la ce bun sa incerci sa scapi catarandu-te de o jivina care poate zbura?

Lighioana ajunse la iaz, unde lasa sa-i alunece barbia solzoasa si oribila peste pietris, ca sa bea: nu apuca insa sa bea, caci din gatlej ii iesi un tipat groaznic, croncanit si clantanit, iar dupa cateva zbateri si zvarcoliri, balaurul se rostogoli pe o parte, incremenind lungit, cu o gheara in aer. Din botul larg deschis, ii tisni un pic de sange inchis la culoare. Fumul din nari se facu negru, plutind departe prin aer. Dupa care se opri.

Multa vreme Eustace nu indrazni sa se miste. Poate ca asta era siretlicul jivinei, felul in care ii amagea pe calatori, ducandu-i la pierzanie. Numai ca nu puteai astepta asa la nesfarsit. Se apropie cu un pas, apoi cu doi, dupa care se opri din nou. Balaurul statea nemiscat; remarca, totodata, ca din ochi ii pierise focul acela rosu. In cele din urma, ajunse langa el; avea acum convingerea ca lighioana murise, infiorat, atinse balaurul cu mana; nu se intampla nimic.

Eustace traia un asemenea sentiment de usurare incat ii venea sa rada in gura mare. Incepu sa aiba senzatia ca se luptase si omorase balaurul, uitand ca, de fapt, doar asistase la moartea lui. Calca peste el si se duse la iaz, sa bea, caci zapuseala devenise insuportabila. Nu se mira cand auzi bubuituri de tunet. Aproape imediat soarele disparu si, pana sa termine de baut cu nesat, incepu sa ploua cu picaturi mari.

Clima pe aceasta insula era tare neplacuta, in nici un minut, Eustace se pomeni ud pana la piele si pe jumatate orbit de ploaie cum nu vezi niciodata prin Europa. N-avea nici un sens sa incerce sa urce din vale, atata timp cat ploua asa de groaznic. Porni glont spre singurul adapost pe care il zarea - pestera balaurului. Acolo, se lungi pe jos, incercand sa-si recapete suflul.

Cei mai multi dintre noi stiu la ce te poti astepta sa gasesti in barlogul unui balaur, dar, asa cum am mai spus, Eustace nu citise decat carti nepotrivite. Gaseai in ele vrute si nevrute despre exporturi, importuri, guverne si cheltuieli, dar la capitolul balauri erau tare slabe. De aceea Eustace ramase foarte nedumerit de suprafata pe care statea lungit. Unele bucati erau prea intepatoare pentru a fi pietre si prea dure pentru a fi ghimpi; mai erau si chestii rotunde si turtite, iar toate astea zornaiau cand se foia pe ele. La gura pesterii era suficienta lumina pentru a cerceta despre ce era vorba. Si, fireste, Eustace descoperi ca inauntru era ceea ce oricare dintre noi i-ar fi putut spune dinainte - o comoara: coroane (astea erau obiectele acelea intepatoare), monede, inele, bratari, lingouri, cupe, platouri si nestemate.

Eustace (spre deosebire de majoritatea baietilor) nu se sinchisise niciodata prea mult de comori, insa de data asta sesiza numaidecat cat de folositoare i-ar fi o asemenea avutie in noua lume in care facuse prostia sa intre de-a berbeleacul prin tabloul din dormitorul de-acasa al lui Lucy. „Astia pe-aici n-au impozite, zise el, si nu trebuie sa predai comoara la guvern. Cu o parte din chestiile astea, as putea trai decent aici - poate in Calormen. Pare cea mai putin dubioasa dintre toate tarile astea. Oare cat as putea cara? Uite, bratara asta - chestiile alea de pe ea sunt pesemne diamante - mi-o pun la mana. Mi-e cam mare, dar daca o imping in sus, pana peste cot, nu-mi mai cade. Pe urma, imi umplu buzunarele cu diamante - sunt mai usoare decat aurul. Cat o sa mai dureze oare ploaia asta infernala?' Se muta pe morman intr-un loc ceva mai confortabil, unde erau in special monede, pregatindu-se sa astepte. Numai ca dupa o sperietura infioratoare si, mai cu seama, cand sperietura asta infioratoare a aparut dupa ce-ai cutreierat muntii, te simti nespus de ostenit. Asa ca Eustace adormi.

Pe cand dormea bustean si sforaia, ceilalti terminasera de mancat si erau alarmati de-a binelea in privinta lui. Strigara: „Eustace! Eustace! Uuu-uu!' pana ragusira, iar Caspian suna din corn.

- Nu-i pe nicaieri prin preajma, caci altminteri ar fi auzit, zise Lucy, alba ca varul la fata.

- Ei, dracia dracului! exclama Edmund. Ce naiba l-o fi apucat s-o stearga asa?

- Dar trebuie sa facem ceva, spuse Lucy. Poate s-a ratacit, sau a cazut intr-o groapa ori l-au capturat niste barbari.

- S-au l-au omorat fiarele salbatice, completa Drinian.

- Iar eu zic ca, daca-i asa, bine c-am scapat de el, bombani Rhince.

- Jupane Rhince, interveni Pispirici, nicicand n-ai rostit ceva care sa-ti faca atat de putina cinste. Individul asta nu mi-e prieten, insa e din neamul Reginei, iar, atata timp cat face parte din grupul nostru, onoarea ne dicteaza sa-l gasim si sa-l razbunam, daca a murit.

- Sigur ca trebuie sa-l gasim (daca putem), zise Caspian, plictisit. Ce belea! Asta inseamna sa pornim in cautarea lui, de unde ne putem astepta la tot felul de necazuri si probleme. Lua-te-ar naiba, Eustace.

Intre timp, Eustace a dormit si a dormit - si a tot dormit. L-a trezit o durere in brat. Prin gura pesterii, razbeau razele stralucitoare ale lunii, iar asternutul de nestemate si giuvaere se facuse parca mai confortabil; de fapt, aproape nici nu-l mai simtea. Initial, il nedumeri durerea aceea din brat, insa curand ii trecu prin minte ca bratara pe care si-o impinse sus peste cot se stramtase ciudat de mult. Bratul i se umflase probabil in somn (era bratul stang).

Misca mana dreapta vrand sa-si pipaie bratul, insa incremeni locului, muscandu-si buza ingrozit. Caci exact in fata lui si un pic spre dreapta, unde razele lunii luminau fundul pesterii, vazu miscandu-se o forma hidoasa. Stia prea bine ce era: o gheara de balaur. Se miscase cand isi miscase si el mana si incremenise locului cand se oprise si el.

„Oh, ce prost am fost, se gandi Eustace. Pai, normal ca lighioana aia a avut o pereche si jivina zace acum langa mine.'

Timp de cateva minute, nici nu indrazni sa se clinteasca. Vazu doua dare subtiri de fum ridicandu-se in fata ochilor, negre in contrast cu lumina lunii; exact ca fumul care iesea din narile celuilalt balaur, inainte de a muri. Fenomenul era atat de alarmant, incat isi tinu rasuflarea. Cele doua dare de fum disparura. Cand nu mai putu sa-si tina respiratia, sufla aerul afara, pe furis; instantaneu, reaparura cele doua jeturi de fum. Nici macar acum, insa, nu ghicise care era adevarul.

Hotari indata sa se traga cu multa prudenta spre stanga si sa incerce sa iasa taras din pestera. Poate ca lighioana dormea - si, oricum, asta era singura lui sansa. Fireste, insa, inainte de a se trage spre stanga, privi spre stanga. Oh, ce grozavenie! si in partea aia era o gheara de balaur.

Nimeni nu-l va blama pe Eustace fiindca in acel moment a varsat niste lacrimi. Se mira de marimea lacrimilor pe care le vedea cazand pe comoara din fata lui, ca niste stropi ce improscau totul in jur. Pareau, totodata, si straniu de fierbinti; ieseau aburi din ele.

Degeaba plangea, insa. Trebuia sa incerce sa se tarasca afara dintre cei doi balauri, incepu sa-si intinda bratul drept. Piciorul din fata si gheara balaurului, dinspre partea lui dreapta, facura exact aceeasi miscare. Se gandi, apoi, sa incerce cu mana stanga. Madularul balaurului din acea parte se misca de asemenea.

Doi balauri, cate unul pe fiecare parte, maimutarindu-l in tot ce facea! Lasandu-l nervii, se napusti spre gura pesterii.

Cand se repezi afara, se auzi un asemenea zornait, harsait, zdranganit de aur si scrasnit de pietre, incat crezu ca il urmareau amandoi balaurii. Nu indraznea sa priveasca inapoi. Se napusti spre iaz. Forma schimonosita a balaurului mort zacand sub razele lunii ar fi bagat in sperieti pe oricine, insa el nici nu o observa. Ideea lui fixa era sa intre in apa.

Insa exact cand ajunse la marginea iazului se petrecura doua lucruri, in primul rand, isi dadu seama, ca trasnit, ca alergase in patru labe - si de ce naiba facuse asa?! Si, in al doilea rand, se gandi o fractiune de secunda ca inca un balaur se holba la el din iaz. Dar intr-o clipita pricepu adevarul. Chipul balaurului din iaz era propria lui oglindire in apa. Nu incapea nici o indoiala. Se misca atunci cand se misca si el: deschidea si inchidea gura o data cu el.

Se preschimbase in balaur in timp ce dormea. Dormind pe comoara tainica a unui balaur, cu ganduri lacome ca de balaur, devenise el insusi balaur.

In felul asta se explica totul, in pestera, Unga el, nu fusesera doi balauri. Ghearele din partea dreapta si stanga erau de fapt ghearele lui. Cele doua dare de fum ii ieseau lui din nari. Cat despre durerea din bratul stang (sau ceea ce fusese candva bratul lui stang), mijind ochiul stang putea vedea ce se intamplase. Bratara care se potrivise perfect pe bratul unui baiat era mult prea mica pentru piciorul gros si butucanos al unui balaur. Se ingropase adanc in carnea solzoasa, facand o umflatura de o parte si de cealalta, incerca sa smulga bratara cu coltii lui de balaur, dar nu izbuti s-o scoata.

In ciuda durerii, prima lui senzatie a fost de usurare. Nu mai avea de ce sa-i fie teama. Era el insusi o grozavie si nimeni pe lumea asta in afara de un cavaler (si nu oricare cavaler) n-ar mai indrazni sa-l atace. Putea sa se rafuiasca acum cu Caspian si cu Edmund

Insa in clipa cand se gandi la asta isi dadu seama ca nu voia asa ceva. Voia sa fie prieten cu ei. Voia sa se intoarca printre oameni, sa vorbeasca, sa rada, sa imparta totul cu ei. Intelese ca era un monstru rupt complet de rasa omeneasca, il coplesi o singuratate inspaimantatoare. Incepu sa priceapa ca ceilalti nu fusesera nicidecum niste draci impielitati. Incepu sa se intrebe daca el fusese intr-adevar o persoana draguta, asa cum isi inchipuise el intotdeauna. Ii era dor de glasurile lor. S-ar fi multumit cu o vorba buna pana si de la Pispirici.

Cand se gandi la bietul balaur care se prapadise, Eustace ridica vocea si planse. E ceva de neinchipuit sa vezi si sa auzi un balaur puternic, plangand in hohote sub clar de luna, intr-o vale pustie.

In cele din urma, ajunse la concluzia ca trebuia sa incerce sa gaseasca drumul inapoi spre tarm. Intelegea acum ca Regele Caspian n-ar fi plecat niciodata, abandonandu-l acolo. Si avea convingerea ca, intr-un fel sau altul, ii putea face pe ceilalti sa inteleaga cine era.

Bau zdravan din iaz si pe urma (stiu ca pare socant, insa nu e daca va ganditi mai bine) manca aproape tot balaurul mort. Infulecase aproape jumatate din el, cand isi dadu seama ce facea; caci, vedeti voi, desi avea mintea lui Eustace, gusturile si digestia erau de balaur. Si nimic nu-i placea mai mult unui balaur decat carnea de balaur. De aceea, rar se intampla ca in acelasi tinut sa gasesti mai mult de un balaur.

Apoi, se intoarse in loc pregatindu-se sa urce, pentru a iesi din vale. Incepu urcusul printr-o saritura si, de cum sari, descoperi ca zbura. Uitase complet de aripi si ce surpriza a fost pentru el - prima surpriza placuta pe care o avea de multa vreme. Se inalta sus in vazduh si vazu nenumarate piscuri de munti raspandite sub el, in lumina lunii. Vedea golful ca o dala de argint, cu corabia „Zori de zi' ancorata acolo, focuri de tabara licarind in padurea de langa plaja. De la acea inaltime ametitoare se lasa in jos spre ei, intr-o singura planare.

Lucy dormea foarte adanc, fiindca statuse treaza pana tarziu, asteptand sa se intoarca echipa plecata in cautare, de la care nadajduia sa afle vesti bune despre Eustace. Echipa fusese condusa de Caspian si revenise tarziu, toti fiind plictisiti si istoviti. Vestile erau ingrijoratoare. Nici urma de Eustace, vazusera in schimb un balaur mort intr-o vale. Incercara sa vada partea buna a lucrurilor, asigurandu-se unul pe altul ca era putin probabil sa mai fie si alti balauri prin preajma, iar in plus era greu de presupus ca un balaur mort cam pe la ora trei in acea dupa-amiaza (cand il vazusera ei) se tinuse de omorat oameni doar cu cateva ceasuri inainte.

- Doar daca nu l-a mancat pe mormolocul ala si-a murit din cauza asta: pustiul ala e otrava curata, zise Rhince. Numai ca mormaise chestia asta in barba, asa ca nu-l auzi nimeni.

Mai tarziu, insa, in toiul noptii Lucy a fost trezita, cu multa blandete, constatand ca se stransesera cu totii si discutau in soapta.

- Ce s-a intamplat? intreba Lucy.

- Trebuie sa dam dovada toti de multa tarie, spunea Caspian. Un balaur a zburat adineaori peste varfurile copacilor si a aterizat pe plaja. Da, tare mi-e teama ca e intre noi si corabie. Iar sagetile n-au nici un efect asupra balaurilor. Si lighioanelor astora nu le e deloc frica de foc.

- Cu permisiunea Maiestatii tale incepu Pispirici.

- Nu, Pispirici, rosti Regele cu multa fermitate, nu vei incerca sa te lupti singur cu el. Si, daca nu promiti ca ai sa ma asculti, o sa pun sa te lege. Trebuie sa stam la panda si, de indata ce se lumineaza de ziua, sa mergem pe plaja sa ne batem cu el. Eu voi conduce trupa. Regele Edmund va sta in dreapta mea, iar Lordul Drinian, in stanga. Alte aranjamente nu mai sunt de facut, in cateva ceasuri, se lumineaza. Peste o ora, sa se serveasca masa si ce-a mai ramas din vin. Dar totul sa se faca in mare liniste.

- Poate ca o sa plece, spuse Lucy.

- E mai rau daca pleaca, zise Edmund, fiindca in cazul asta n-o sa mai stim pe unde este. Daca am o viespe in camera, imi place s-o pot vedea.

Restul noptii a fost ingrozitor, iar cand s-a servit masa, desi stiau foarte bine ca nu strica sa manance, multi au constatat ca n-aveau deloc pofta de mancare. Si li se parea ca timpul se scurge cu incetinitorul pana ca bezna sa se risipeasca, pasarelele sa inceapa sa ciripeasca ici si colo intr-o lume unde era acum mai frig si mai umed decat in timpul noptii. In fine, Caspian spuse: „Haidem, prieteni'.

Se ridicara in picioare, toti cu sabiile scoase, formand cu trupurile lor o masa solida cu Lucy in mijloc si cu Pispirici pe umarul ei. Era mai placut decat tot asteptatul de pana atunci, si simteau ca se indrageau mai mult decat in momentele obisnuite. In clipa urmatoare, se pusera in miscare. Pe masura ce se apropiau de marginea padurii, se lumina tot mai mult. Si acolo, pe nisip, ca o soparla uriasa sau ca un crocodil flexibil, ori ca un sarpe cu picioare, imens, oribil si ghebos, zacea balaurul.

Insa cand ii vazu, in loc sa se infoaie si sa scuipe foc si fum, balaurul se trase inapoi - clatinandu-se parca - spre apele putin adanci ale golfului.

- Ce-are de misca asa din cap? intreba Edmund.

- Uite, acum parca incuviinteaza, zise Caspian.

- Si ii iese ceva din ochi, spuse si Drinian.

- Oh, pai nu vedeti?! exclama Lucy. Plange. Alea sunt lacrimile lui.

- Eu, unul, Doamna, n-as avea prea multa incredere, remarca Drinian. Asa fac crocodilii, ca sa-ti pierzi vigilenta.

- A scuturat din cap cand ai spus asta, observa Edmund. Ca si cum ar fi vrut sa spuna NU. Uite, iarasi face asa.

- Crezi ca intelege ce spunem? intreba Lucy. Balaurul incuviinta din cap, violent.

Pispirici isi dadu drumul jos de pe umarul lui Lucy si facu un pas in fata:

- Balaurule, se auzi glasciorul lui pitigaiat, intelegi ce se vorbeste?

Balaurul incuviinta din cap.

- Poti vorbi si tu?

Balaurul scutura din cap.

- Pai, atunci, n-are nici un rost sa te intreb ce cauti pe-aici, zise Pispirici. Daca juri prietenie cu noi, ridica-ti deasupra capului piciorul stang din fata.

Balaurul chiar asa si facu, insa cu greutate fiindca tocmai piciorul acela il durea tare si era umflat de la bratara de aur.

- Oh, ia uitati-va, spuse Lucy, are ceva la picior. Saracutul de el, probabil ca de-aia plangea asa. Poate ca a venit la noi sa-l facem bine, ca in Androcles si leul.

- Ai grija, Lucy, ii atrase atentia Caspian. Balaurul asta e tare destept, dar nu stim daca nu e si un mare mincinos.

Dar Lucy o si luase la fuga in fata, urmata de Pispirici, cat putea el de iute cu piciorusele lui scurte, si pe urma, desigur, venira si baietii si Drinian.

- Arata-mi laba care te doare, spuse Lucy. Poate izbutesc sa ti-o vindec.

Balaurul-care-fusese-Eustace intinse bucuros piciorul care il durea, amintindu-si cum Lucy il vindecase de rau de mare cu licoarea ei miraculoasa, inainte de a deveni balaur. Ce dezamagire, insa. Lichidul vrajit ii inmuie umflaturile si-l mai scapa de dureri, dar nu izbuti sa dizolve aurul.

Se ingramadisera cu totii sa asiste la tratament, iar Caspian exclama dintr-o data:

- Ia uitati-va!

Se holba la bratara.

Capitolul 7

CUM S-A SFARSIT AVENTURA

- La ce? intreba Edmund.

- La emblema de pe aur, zise Caspian.

- Un ciocanel cu un diamant deasupra ca o stea, zise Drinian. Pai, parca am mai vazut eu chestia asta undeva.

- Parca?! exclama Caspian. Sigur ca ai mai vazut-o. Este blazonul unei marete familii narniene. Iar asta e podoaba pe care Lordul Octesian o purta la brat.

- Nemernicule, ii zise Pispirici balaurului, l-ai mancat pe lordul narnian? Insa balaurul scutura violent din cap.

- Sau poate, zise Lucy, el e Lordul Octesian preschimbat in balaur - sub o vraja, stiti voi.

- E posibil ca nici una dintre aceste ipoteze sa nu fie valabila, opina Edmund. Toti balaurii strang aur. Cred insa ca nu ne inselam daca presupunem ca Octesian nu a mers mai departe de aceasta insula.

- Esti cumva Lordul Octesian? il intreba Lucy pe balaur, cand acesta scutura trist din cap, intreba iarasi: Esti o fiinta vrajita - o fiinta omeneasca, adica?

Balaurul incuviinta violent din cap.

Si pe urma cineva spuse - au existat dispute dupa aceea daca intai Lucy sau Edmund :

- Nu cumva, nu cumva esti Eustace?

Si Eustace incuviinta miscandu-si capul lui cumplit de balaur si izbind puternic cu coada in mare, incat toata lumea sari inapoi (unu dintre marinari cu niste exclamatii pe care n-am sa le astern in scris) pentru a evita lacrimile enorme si fierbinti care ii siroiau din ochi.

Lucy incerca din rasputeri sa-l consoleze, ba chiar isi lua inima in dinti si il saruta pe fata solzoasa, si aproape toata lumea comenta: „Ce ghinion' ; cativa il asigurara pe Eustace ca aveau sa stea toti cu el; multi afirmau ca exista cu certitudine o modalitate de a rupe vraja, asa ca intr-o zi-doua il faceau ei la loc cum era inainte. Si, fireste, ardeau de nerabdare cu totii sa auda ce se intamplase, numai ca el nu putea vorbi. Nu o data in zilele ce au urmat a incercat sa le scrie pe nisip. Numai ca nu reusea niciodata, in primul rand, Eustace (necitind niciodata cartile potrivite) habar n-avea cum sa povesteasca. Si, in al doilea rand, muschii si nervii ghearelor de balaur, de care trebuia sa se foloseasca, nu invatasera niciodata sa scrie si oricum nici nu erau facute pentru scris. Drept urmare, n-a apucat niciodata sa ajunga la capat, inainte sa vina valul si sa stearga tot scrisul, in afara frinturilor pe care calcase deja, sau pe care le atinsese fara sa vrea cu coada. Si tot ce se putuse deslusi arata cam asa -punctele tin locul franturilor mazgalite si sterse de el din greseala:

AM ADORM PESTERA ALURULU, ADICA BALAURULUI FIINDCA EL MURISE SI LOUA ASA TAR TREZIT SI N-AM PUTU SA-MI SCOT DE PE BRAT OH LA NAIBA

Era, totusi, limpede pentru toata lumea ca, devenind balaur, Eustace avea acum un caracter mai bun. Tinea tare mult sa fie de folos. Asa ca a zburat peste toata insula si a descoperit ca era in intregime muntoasa, nefiind populata decat cu capre salbatice si turme de porci salbatici. A ucis, asadar, nenumarate animale pe care le-a adus ca provizii pentru corabie. Era foarte uman cand omora, caci putea lichida o jivina dintr-o singura lovitura cu coada, asa ca aceasta nici nu-si dadea seama (si pesemne ca nu-si da seama nici acum) ca fusese ucisa. Mai manca si el cateva, desigur, dar intotdeauna cand era singur, fiindca acum, cand devenise balaur, ii placea carnea cruda si nu suporta ideea ca ceilalti sa vada ce porcarie facea cand infuleca. Iar intr-o buna zi, zburand incet si istovit, dar cu un aer triumfator, a venit inapoi la tabara cu un pin falnic pe care il smulsese din radacini intr-o vale indepartata si din care se putea croi un catarg pe cinste. Si, seara, daca se facea racoare, asa cum se intampla adesea dupa ploile torentiale, era de mare folos tuturor, caci veneau cu totii si se asezau cu spatele lipit de trupul lui fierbinte, putand astfel sa se incalzeasca si sa se usuce; numai o data daca pufaia cu rasuflarea lui dogorita, putea aprinde si cel mai indaratnic foc. Uneori mai lua in spinare cateva persoane alese pe sprinceana, plecand cu ele sus in zbor, de unde puteau vedea defiland ametitor pantele verzi, culmile stancoase, valcelele inguste ca niste rape si, departe peste mare, undeva spre rasarit, o pata de albastru mai inchis pe orizontul albastru, ce-ar fi putut fi o bucata de uscat.

Placerea (absolut noua pentru el) de a fi agreat, dar mai ales de a agrea pe altii, era o mare alinare ce-l ajuta pe Eustace sa nu cada prada deznadejdii. Caci era tare trist sa fii balaur. Se infiora ori de cate ori, zburand, isi vedea imaginea reflectata in vreun lac de munte. Ura aripile acelea uriase ca de liliac, creasta cu dinti de ferastrau de pe spinare si ghearele fioroase si incovoiate, ii era aproape frica sa stea de unul singur, dar totodata rusine sa fie alaturi de ceilalti. Seara, cand nu era folosit ca buiota, se fofila afara din tabara si se ducea sa zaca incolacit ca un sarpe, intre padure si apa. In astfel de ocazii, spre marea lui mirare, Pispirici era cel care il alina mai intotdeauna.

Nobilul Soarece parasea tiptil grupul vesel din jurul focului de tabara si se aseza aproape de capul balaurului, in partea opusa vantului, ca sa nu stea in bataia rasuflarii lui fumegande. Acolo explica indelung ca ceea ce patise Eustace, era o ilustrare impresionanta a felului in care se intoarce roata Sortii, spunandu-i totodata ca daca Eustace ar veni la el acasa in Narnia (in realitate, era vorba de o gaura, nu de o casa, unde nici capul balaurului n-ar fi incaput, daramite ditamai trupul), i-ar putea arata peste o suta de exemple de imparati, regi, duci, cavaleri, indragostiti, astronomi, filozofi si magicieni care decazusera dintr-o stare de prosperitate in cele mai jalnice situatii posibile, multi insa revenindu-si si traind fericiti dupa aceea. N-a parut, probabil, prea mangaietor ce i-a tot povestit atunci, insa a contat buna intentie, ceea ce Eustace n-a uitat niciodata.

Dar, fireste, ceea ce plana ca un nor negru deasupra tuturor era teribila dilema de a sti ce urmau sa faca pana la urma cu balaurul lor cand aveau sa fie gata de plecare, incercau sa nu vorbeasca despre asta cand era si el de fata, dar fara sa vrea auzea tot timpul chestii de genul: „Crezi ca incape pe lungime pe o latura a puntii? Si va trebui sa mutam toate proviziile, jos, pe cealalta parte, ca sa asiguram echilibrul'; ori: „Oare e mai bine sa-l tragem dupa corabie prin apa sau se poate tine cumva dupa noi, in zbor?' si (cel mai adesea): „Dar cum o sa-l hranim?' Si bietul Eustace intelegea din ce in ce mai bine ca, din prima zi cand aparuse la bordul corabiei, fusese o pacoste cumplita, iar acum era o pacoste inca si mai mare. Iar lucrul acesta ii macina gandurile, la fel cum si bratara aceea ii macina carnea de pe brat. Stia ca nu-si facea decat rau daca incerca s-o smulga cu coltii, insa nu se putea abtine sa traga de ea cand si cand, mai cu seama in noptile fierbinti.

Cam dupa sase zile de cand debarcasera pe Insula Balaurului, intamplarea a facut ca Edmund sa se scoale foarte devreme intr-o dimineata, Se crapa de ziua, iar in lumina aceea fumurie nu puteai vedea decat trunchiurile copacilor, daca priveai spre golf, dar nu si in cealalta directie. Trezindu-se, i se paru ca aude ceva miscandu-se, asa ca se ridica rezemat in cot si se uita in jurul lui: avu impresia ca desluseste o silueta intunecata miscandu-se pe partea dinspre mare a padurii, ii trecu numaidecat prin gand: „Chiar n-or fi bastinasi pe insula asta, cum ne inchipuim noi?! „Pe urma crezu ca era Caspian - forma aceea era cam de talia lui - insa stia ca acesta dormea langa el, dupa cum putea vedea limpede. Verificand mai intai daca avea sabia la locul ei, Edmund se ridica in picioare, pregatit sa investigheze ce se intampla.

Cobori incetisor pana la marginea padurii, unde constata ca silueta aceea intunecata era tot acolo. Constata acum ca era prea mica pentru a fi Caspian si prea mare pentru a fi Lucy. Aratarea nu fugea. Edmund isi scoase sabia, gata sa-l provoace pe strain, cand acesta rosti in soapta:

- Tu esti Edmund?

- Da. Tu cine esti? intreba el.

- Nu ma recunosti? zise celalalt. Sunt eu, Eustace.

- Mii de tunete, exclama Edmind, deci asta era. Dragul meu prieten

- Ssst, facu Eustace clatinandu-se gata sa cada.

- Hei! zise Edmund sprijinindu-l. Ce s-a intfmplat? Esti bolnav?

Eustace amuti indelung, incat Edmund crezu ca lesinase; insa, in cele din urma, spuse:

- A fost groaznic. Nici nu-ti inchipui dar acum a trecut. Ce-ar fi sa mergem undeva sa stam de vorba? Nu vreau deocamdata sa dam ochii cu ceilalti.

- Da, mai bine, unde vrei tu, zise Edmund. Hai sa mergem sa stam pe pietrele alea. Ei, cat ma bucur sa te vad - aaa - pe tine asa cum esti. Cred ca ai trecut prin momente cumplite.

Se dusera la pietre si se asezara acolo, privind spre golf, deasupra caruia cerul se lumina din ce in ce mai mult, iar stelele dispareau, in afara de una foarte stralucitoare, aflata jos, aproape de orizont.

- N-am sa-ti povestesc cum m-am facut balaur, pana n-am sa le pot spune si celorlati si sa ispravesc o data cu toata treaba asta, zise Eustace. Apropo, nici n-am stiut macar ca eram balaur, pana ce nu v-am auzit pe toti folosind cuvantul asta, cand am aparut aici in dimineata aceea. Vreau sa-ti povestesc cum am incetat sa mai fiu balaur.

- Da-i drumul, il indemna Edmund.

- Ei bine, azi-noapte eram mai nefericit decat oricand. Si ma durea bratul cumplit de la afurisenia aia de bratara.

- Acum ti-e mai bine?

Eustace rase - altfel decat il auzise Edmund razand inainte - si isi scoase bratara usor de pe brat.

- Poftim, zise el, dinspre partea mea s-o ia cine pofteste. Bun, cum spuneam deci, stateam lungit si ma intrebam ce naiba o sa se intample cu mine. Apoi -dar, baga de seama, se prea poate doar sa fi visat. Nu stiu.

- Continua, spuse Edmund, cu o rabdare remarcabila.

- In fine, am ridicat privirea si am dat cu ochii de ultimul lucru pe care m-as fi asteptat sa-l vad vreodata: un leu urias care venea incet spre mine. Si ciudat era ca azi-noapte n-a fost luna, dar cu toate astea leul era inconjurat de raze de luna. Si se apropia, se apropia din ce in ce mai mult. Mi-era cumplit de frica de el. Te gandesti, poate, ca fiind balaur, as fi putut face praf orice leu fara nici un fel de greutate. Dar nu era genul asta de frica. Nu mi-era teama ca o sa ma manance, mi-era pur si simplu teama de el - daca ma poti intelege. Ei bine, s-a apropiat complet de mine si m-a privit drept in ochi. Si am inchis ochii, strangand bine pleoapele. N-a folosit, insa, la nimic, fiindca mi-a spus sa-l urmez.

- Adica, a vorbit?

- Nu stiu. Acum, ca m-ai intrebat, nu cred sa fi vorbit. Dar, oricum, asta mi-a spus. Si stiam ca trebuia sa fac ce-mi cerea, asa ca m-am ridicat si am pornit dupa el. M-a dus pe un drum lung, tocmai in munti. Si tot timpul, deasupra si in jurul leului, oriunde ar fi mers, vedeam razele lunii, in cele din urma, am ajuns pe varful unui munte pe care nu-l mai vazusem niciodata si pe varful acestui munte era o gradina - pomi, fructe, tot ce vrei. In mijloc, se afla un izvor. Stiam ca era un izvor, fiindca vedeam cum bolborosea apa la fund: insa era mult mai mare decat orice izvor - ca o cada foarte spatioasa si rotunda, in care intrai pe niste trepte de marmura. Apa era limpede cum e cristalul si mi-am zis ca daca as putea sa intru acolo sa ma scald, scapam de durerea din brat. Leul mi-a spus, insa, ca mai intii trebuia sa ma dezbrac. Baga de seama, habar n-am daca a rostit vreun cuvant cu glas tare sau nu. Ma pregateam sa spun ca nu pot sa ma dezbrac din moment ce n-aveam haine pe mine, cand brusc mi-am dat seama ca balaurii poarta pe ei un fel de chestii serpesti, or serpii isi leapada pielea. Oh, desigur m-am gandit eu, asta a vrut sa spuna leul. Asa ca am inceput sa ma scarpin si solzii au inceput sa-mi cada de peste tot. Pe urma, m-am scarpinat ceva mai adanc si, pe langa faptul ca solzii se desprindeau de ici si de colo, toata pielea a inceput sa mi se cojeasca frumos, cum se intampla dupa boala, sau ca si cum as fi fost o banana, in nici doua minute, am pasit si am lasat pielea acolo. Zacea aruncata langa mine si arata tare urat. Aveam o senzatie nemaipomenita. Am inceput sa cobor in bazin sa ma scald. Dar cand sa pun piciorul in apa, am privit in jos si am vazut ca aveam picioarele la fel de grosolane, butucanoase, botite si solzoase ca inainte. Oh, nu-i nimic, mi-am zis eu, asta inseamna ca mai am un strat de piele sub primul, si nu-mi ramanea decat sa ma descotorosesc si de asta. Asa ca m-am scarpinat si-am tras din nou de pielea cea de dedesubt, care s-a cojit frumos; si iar am facut un pas, si am lasat pielea acolo azvarlita langa cealalta, dupa care m-am indreptat iarasi spre apa sa ma scald. Ei bine, s-a intamplat exact acelasi lucru. Si m-am gandit in sinea mea: Oh, Doamne, oare cate piei mai am de scos de pe mine? Caci abia asteptam sa-mi spal piciorul in apa. Asa ca m-am scarpinat bine a treia oara si am dat jos un al treilea rand de piele, la fel ca si celelalte, lasand-o acolo jos. Dar, de indata ce m-am privit in apa, mi-am dat seama ca nu rezolvasem nimic. Pe urma leul a spus: - dar tot nu stiu daca a vorbit - „Va trebui sa ma lasi sa te dezbrac eu'. Mi-era tare frica de ghearele lui, asta ti-o pot spune, insa eram aproape disperat. Asa ca m-am lungit pe spate si l-am lasat sa ma dezbrace. Cand a smuls prima oara, a tras atat de adanc, incat am crezut ca imi scoate inima din piept. Si cand a inceput sa cojeasca pielea, m-a durut ingrozitor. Singurul lucru care imi dadea taria sa suport era placerea de a simti cum se desprinde de pe mine porcaria asta. Stii - ca atunci cand scoti coaja de pe o buba. Te doare ca naiba, dar ce nostim e sa vezi cum se desface.

- Inteleg perfect, spuse Edmund.

- Ei bine, a cojit toata mizeria aia - asa cum credeam ca facusem si eu de trei ori, mai inainte, numai ca atunci nu ma duruse - si o vedeam zacand acolo pe iarba: doar ca era mult mai groasa, mai negricioasa si mai noduroasa decat celelalte. Si iata-ma neted si moale, ca o nuia cojita, si mai mic decat fusesem. Pe urma m-a insfacat - ceea ce nu prea mi-a placut, fiindca acum, cand nu mai aveam pe mine nici o piele, eram tare gingas - si m-a azvarlit in apa. M-a usturat ca naiba, dar doar la inceput. Dupa aceea, apa mi s-a parut absolut delicioasa si, imediat ce am inceput sa inot si sa stropesc in jur, am constatat ca ma lasase complet durerea din brat. Si, pe urma, mi-am dat seama de ce. Ma facusem la loc baiat. O sa crezi ca te mint, daca o sa-ti spun ce senzatie imi trezeau propriile mele brate. Stiu ca n-am muschi si ca arata destul de durdulii in comparatie cu bratele lui Caspian, dar tare m-am bucurat sa le vad. Dupa inca un pic, leul m-a scos afara si m-a imbracat.

- Cu labele te-a imbracat?

- Pai, nu prea imi aduc aminte. A facut-o, insa, cumva: cu haine noi - astea cu care sunt acum, de fapt. Si, pe urma, brusc, m-am trezit aici. Ceea ce ma face sa cred ca pesemne am visat.

- Nu. N-ai visat, zise Edmund.

- De ce crezi ca nu?

- Pai, in primul rand, sunt hainele astea. Si, in al doilea rand, te-ai dez-balaurit.

- Si-atunci, ce crezi c-a fost? intreba Eustace.

- Cred ca l-ai vazut pe Aslan, spuse Edmund.

- Aslan! exclama Eustace. Am auzit numele asta pomenit de cateva ori de cand am ajuns pe „Zori de zi'. Si simteam - nu stiu de ce - ca il uram. Dar pe atunci uram totul. Apropo, as vrea sa-mi cer scuze. Cred ca am fost infiorator.

- E-n regula, zise Edmund. Intre noi fie vorba, n-ai fost atat de rau cum am fost eu cand am calatorit prima oara in Narnia. Tu te-ai purtat ca un magar, dar eu am fost un tradator.

- Oh, atunci mai bine nu-mi povesti, spuse Eustace. Dar cine e Aslan? Tu il cunosti?

- Pai - el ma cunoaste pe mine, ii explica Edmund. Este marele Leu, fiul imparatului-de-din-colo-de-mari, care a salvat Narnia si pe mine. L-am vazut cu totii. Lucy il vede tare des. Se prea poate ca acum sa navigam spre tara lui Aslan.

Nici unul nu spuse nimic pentru o vreme. Ultima stea stralucitoare se facuse nevazuta si, cu toate ca nu putea contempla rasaritul de soare din cauza muntilor din dreapta, stiau ca asta se intampla, dupa culoarea cerului de deasupra si a golfului din fata, care capatasera nuante trandafirii. Pe urma, un fel de papagal trase un tipat in padurea din spate, auzira fosnete printre copaci si, in sfarsit, sunetul cornului lui Caspian. In tabara incepea forfota.

Mare a fost bucuria cand Edmund si Eustace, revenit la infatisarea dinainte, au pasit in cercul format in jurul focului de tabara, unde prietenii lor luau micul dejun. Si acum, fireste, toata lumea a ascultat prima parte a povestii baiatului. Se intrebau daca celalalt balaur il omorase pe Lordul Octesian cu ani in urma, sau daca nu cumva Octesian fusese, de fapt, batranul balaur. Giuvaerurile pe care Eustace si le indesase in buzunare cand era in pestera disparusera o data cu hainele pe care le purta atunci: nimeni insa, si cu atat mai putin Eustace, nu avea nici un chef sa se intoarca in valea aceea sa caute comoara.

In cateva zile, corabia „Zori de zi', cu catargul acum refacut, revopsita si bine aprovizionata, a fost gata sa intinda panzele. Inainte de imbarcare, Caspian a pus sa se scrijeleasca pe o stanca neteda din fata golfului cuvintele:

INSULA BALAURULUI

DESCOPERITA DE CASPIAN X,

REGELE NARNIEI etc.

IN AL PATRULEA AN DE DOMNIE.

AICI, ASA CUM PRESUPUNEM,

SI-A AFLAT MOARTEA

LORDUL OCTESIAN

Ar fi dragut, si destul de adevarat, sa spunem ca „de atunci inainte Eustace a fost alt baiat'. Pentru a fi extrem de precisi, a inceput sa fie alt baiat. Vechile naravuri mai apareau uneori. Nu putine erau zilele cand putea fi tare nesuferit. Dar pe cele mai multe situatii de acest fel n-am sa le iau in seama. Vindecarea incepuse.

Bratara Lordului Octesian a avut o soarta ciudata. Eustace nu voia s-o pastreze, asa ca i-a oferit-o lui Caspian, iar Caspian i-a daruit-o lui Lucy. Nici Lucy nu se prea dadea in vant sa o aiba. „Prea bine, atunci, sa fie a cui o prinde', a zis Caspian si a aruncat-o in aer. Asta s-a intamplat cand stateau toti si priveau inscriptia. Si bratara a zburat in sus, sclipind in lumina soarelui, dupa care a ramas agatata, ca un disc bine aruncat, de o mica proeminenta de pe stanca. Nimeni nu se putea catara s-o ia si nimeni nu putea cobori de deasupra s-o apuce. Si acolo, din cate stiu, mai sta si acum atarnata si poate o ramane atarnata asa pana la sfarsitul acestei lumi.

Capitolul 8

DOUA PATANII DIN CARE AU SCAPAT CA PRIN URECHILE ACULUI

Toata lumea era bucuroasa cand „Zori de zi' a parasit Insula Balaurului. Au avut vant prielnic de cum au iesit din golf, iar a doua zi dis-de-dimineata au ajuns la bucata de pamant necunoscuta, pe care unii dintre ei o vazusera cand zburasera peste munti, pe vremea cand Eustace era balaur. Era o insula joasa, cu multa verdeata, locuita doar de iepuri si de cateva capre, insa dupa ramasitele unor colibe de piatra si dupa locurile innegrite unde fusese facut focul, si-au dat seama ca acolo traisera oameni nu cu mult timp inainte. Mai erau pe-acolo niste oase si niste arme stricate.

- Treaba de pirati, zise Caspian.

- Sau de balaur, spuse Edmund.

N-au gasit nimic altceva, decat o barcuta de nuiele acoperita cu piele intinsa peste o leasa de nuiele. O ambarcatiune micuta, doar de vreun metru lungime, cu o vasla potrivita ca marime. Se gandisera ca fusese facuta, poate, pentru un copil sau ca oamenii din acea tara fusesera pitici. Pispirici hotari sa o pastreze, avand exact dimensiunea potrivita pentru el: asa ca barca a fost luata la bord. Botezara acel pamant Insula Arsa, si plecara de acolo inainte de amiaza.

Timp de vreo cinci zile au navigat iute impinsi de un vant sud-sud-est, fara sa intalneasca uscat si fara sa vada pesti sau pescarusi. Pe urma, au avut o zi cand a plouat zdravan pana dupa-amiaza. Eustace a pierdut doua partide de sah in fata lui Pispirici si a inceput sa fie iar nesuferit ca inainte, iar Edmund zicea ca ii parea rau ca nu plecase in America, impreuna cu Susan. Dupa aceea, la un moment dat, cand privea pe ferestrele dinspre pupa, Lucy zise:

- Hei! Nu-mi vine sa cred ca nu mai ploua. Dar ce mai e si aia?

Se imbulzira toti pe puntea din spate si constatara ca, intr-adevar, ploaia se oprise si ca Drinian, care facea de cart, se holba si el fix la ceva aflat in urma corabiei. Sau, mai bine zis, la mai multe lucruri, aidoma unor stanci mici, netede si rotunjite, insirate una dupa alta la intervale cam de doisprezece metri intre ele.

- Nu se poate sa fie stanci, zicea Drinian, fiindca acum cinci minute nici nu erau acolo.

- Si, uite, una chiar a disparut, spuse Lucy.

- Da, si alta s-a ridicat, observa Edmund.

- Si e tot mai aproape, zise Eustace.

- La naiba! exclama Edmund. Toata chestia aia vine-ncoace.

- Si se misca mult mai repede decat putem naviga noi, Sire, zise Drinian. O sa ne salte cu totul intr-un minut.

Isi tinura cu totii rasuflarea, caci nu-i deloc placut sa fii urmarit de ceva necunoscut, nici pe uscat si nici pe mare. Insa ceea ce se dovedi a fi era cu mult mai rau decat ce isi inchipuisera ei. Brusc, doar la o aruncatura de bat de babord, din mare se ridica un cap inspaimantator. Era tot numai pete verzi si stacojii, cu bube rosii - in afara locurilor de care atarnau tot felul de scoici - semanand la forma cu un cap de cal, numai ca nu avea urechi. Avea, in schimb, niste ochi enormi, ochi facuti pentru a strapunge adancimile intunecoase ale oceanului, si o gura cascata plina cu doua randuri de dinti ascutiti, ca la pesti. Capul acesta se inalta pe ceea ce crezura ei la inceput ca era un gat urias, insa, pe masura ce iesea la suprafata, intelesera cu totii ca nu era gatul, ci trupul dihaniei si ca, in fine, ce vedeau ei acum nu era decat ceea ce multi oameni, in prostia lor, isi dorisera sa vada - marele Sarpe de mare. Inelele cozii lui gigantice se zareau de departe, ridicandu-se din cand in cand la suprafata. Iar acum capul sarpelui se inalta deasupra catargului.

Fiecare om se repezi la arma lui, insa nu era nimic de facut, monstrul nu putea fi atins. „Trageti! Trageti!' striga marele arcas, iar cativa il ascultara, insa sagetile ricosara in contact cu pielea Sarpelui de mare, de parca trupul lighioanei ar fi fost placat cu fier. Pe urma, timp de un minut plin de teroare, toata lumea incremeni, holbandu-se la ochii si la botul sarpelui si intrebandu-se unde avea sa se repeada.

Numai ca de repezit nu s-a repezit, isi azvarli in schimb capul inainte peste corabie, la nivelul vergii catargului. Acum era cu capul exact langa turela de pe catarg. Si se tot intinse pana ce ajunse cu capul peste parapetul de la tribord. Pe urma incepu sa-l lase in jos - nu pe puntea plina de oameni, ci in apa, astfel incat toata corabia se gasea acum sub arcul format de sarpe. Si aproape numaidecat acest arc incepu sa se faca mai mic: chiar asa, la tribord Sarpele de mare atingea aproape partea laterala a corabiei „Zori de zi'.

Eustace (care se straduise efectiv din rasputeri sa se poarte frumos, pana ce ploaia si sahul nu-l intorsesera pe dos) savarsi acum prima fapta curajoasa din viata lui. Avea o sabie imprumutata de la Caspian. De indata ce sarpele se apropie suficient de mult de tribord, Eustace sari pe parapet si incepu sa-i cioparteasca trupul cu toata forta. Ce-i drept, n-a realizat nimic astfel, in afara de faptul ca a reusit sa faca farame sabia buna a lui Caspian, dar pentru un incepator era o isprava de toata lauda.

Ceilalti i s-ar fi alaturat si ei, daca in acea clipa Pispirici n-ar fi strigat: „Nu va mai luptati cu el. Impingeti!' Era ceva atat de neobisnuit ca Soarecele sa povatuiasca pe cineva sa nu se lupte incat, chiar si in acel moment cumplit, toti ochii se rasucira spre el. Si cand sari sus pe parapet, oarecum in fata sarpelui, proptindu-si spinarea maruntica si imblanita de spatele urias, solzos si lipicios al dihaniei, opintindu-se si impingand cat putea el de tare, aproape toti intelesera ce voise sa spuna si se napustira spre ambele laturi ale corabiei, sa-i urmeze pilda. Iar cand, dupa cateva clipe, capul Sarpelui de mare iesi din nou la suprafata, de data asta inspre babord si cu spatele la ei, se dumiri in sfarsit toata lumea.

Dihania isi unduise corpul formand o bucla in jurul corabiei „Zori de zi' si incepea sa stranga latul. Iar in clipa in care ar fi reusit sa se incolaceasca strans - poc! - pe locul unde plutise pana atunci corabia n-ar mai fi ramas decat un maldar de aschii, iar lighioana ar fi putut sa-i culeaga din apa unul cate unul. Singura lor sansa era sa izbuteasca sa impinga bucla in spate pana ce trecea dincolo de pupa; sau, altfel spus, sa impinga corabia in fata, pana ce iesea din lat.

Era exclus ca Pispirici sa reuseasca de unul singur sa faca asa ceva, treaba asta semanand in cazul lui cu stradania zadarnica de a ridica o catedrala, insa isi daduse aproape duhul opintindu-se din greu, pana ce ceilalti sa-l impinga la o parte, in scurt timp, toata lumea de pe corabie, in afara de Lucy si de Soarece (care era sleit de puteri) se insirase pe doua randuri de-a lungul celor doua parapete, fiecare barbat cu pieptul lipit de spatele omului din fata, astfel incat greutatea intregului sir se lasa pe ultima persoana, toti impingand cu disperare. Timp de cateva secunde oribile (care li se parura cat niste ceasuri lungi) nu se intampla aparent nimic, incheieturile oamenilor trosneau, sudoarea picura, rasuflarea li se preschimbase in icneli si gafaieli. Pe urma, simtira ca nava se misca. Observara ca bucla-sarpe era acum ceva mai departe de catarg. Remarcara, totodata, si ca se facuse mai mica. Si acum primejdia era cu adevarat grava. Reuseau oare sa o impinga peste puntea de la pupa, sau se facuse deja prea stransa? Da. Putea trece la limita. Se rezema de balustrada. Vreo zece insi sarira sus pe puntea de la pupa. Era mult mai bine. Trupul Sarpelui de mare era acum atat de jos, incat se puteau aseza in sir pe punte ca sa impinga cot la cot. Sperantele lor le dadura elan, pana ce toata lumea isi aminti de pupa inalta si sculptata, coada balaurului, a corabiei „Zori de zi'. Era absolut imposibil sa impinga dihania peste ea.

- Un topor, striga Caspian ragusit, si impingeti in continuare.

Lucy, care stia unde erau toate lucrurile, il auzi de unde statea pe puntea principala, privind spre pupa. In cateva secunde ajunse dedesubt, lua toporul, urcand in fuga scara spre puntea de la pupa. Dar, exact cand ajunse sus, se auzi o trosnitura zdravana, ca atunci cand se prabuseste un copac, iar corabia se legana, tasnind in fata. Caci tocmai in acea clipa, fie fiindca Sarpele de mare era impins atat de tare, fie fiindca in prostia lui se gandise sa stranga latul si mai mult, toata partea sculptata a pupei se franse si corabia ramase libera.

Ceilalti erau prea epuizati ca sa vada ce vazu Lucy. Acolo, la cativa metri in urma lor, bucla formata din trupul Sarpelui de mare se facu rapid si mai mica, dupa care disparu pleoscaind sub apa. Lucy o tinea mortis (insa, fireste, cum era tare infierbantata in acel moment, se putea foarte bine sa nu fi fost decat rodul imaginatiei ei) ca a vazut o expresie de satisfactie cretina pe mutra dihaniei. Nu incapea indoiala, oricum, ca era un animal foarte tampit, caci in loc sa fugareasca vasul, isi rasuci capul scurmand cu nasul in lungul corpului, ca si cum s-ar fi asteptat sa gaseasca pe-acolo epava corabiei „Zori de zi'. „Zori de zi' insa era departe, navigand iute cu o briza proaspata de la spate, iar oamenii zaceau sau sedeau gafaind si gemand pe punte, pana cand, revenindu-si, incepura sa discute despre ce patisera, ajungand ca in final sa rada in hohote. Iar cand se servi si niste rom, ciocnira si izbucnira in urale: si toata lumea lauda darzenia lui Eustace (desi nu facuse nimic deosebit) si a lui Pispirici.

Dupa aceea, mai navigara trei zile, fara sa vada nimic altceva decat cerul si marea, in a patra zi, vantul isi schimba directia spre nord, iar apele incepura sa se involbureze; dupa-amiaza, uraganul statea sa se dezlantuie. Dar in acelasi timp, zarira uscat pe partea dinspre babord.

- Cu ingaduinta ta, Sire, zise Drinian, vom incerca sa ne adapostim de vant in acea tara, vaslind si ancorand in port, pana ce trece vijelia.

Caspian incuviinta, insa, vaslind din greu impotriva vantului naprasnic, tot nu izbutira sa ajunga la uscat decat abia seara. Carmira inainte de a se innopta complet, intrand intr-un port natural, unde ancorara, dar nimeni nu cobori pe tarm in acea noapte. Dimineata, constatara ca se gaseau in golful plin de verdeata al unui tinut colturos si pustiu, care urca spre un varf stancos. Dinspre nord, unde vantul sufla puternic, dincolo de acel varf, norii se ingramadeau iute. Coborara barca si incarcara in ea toate butoaiele de apa, care acum erau goale.

- Din care rau sa luam apa, Drinian? intreba Caspian, instalandu-se in locul lui, la pupa. Din cate se pare, sunt doua rauri care se varsa in golf.

- Nu are prea mare importanta, Sire, ii raspunse Drinian. Cred insa ca avem mai putin de mers pana la cel din dreapta corabiei - cel dinspre rasarit.

- Uite ca ploua, remarca Lucy.

- Halal constatare, zise Edmund, caci turna cu galeata. Eu zic sa mergem la celalalt rau. Vad pomi pe-acolo, sub care ne putem adaposti.

- Da, hai acolo, spuse si Eustace. N-are nici un rost sa ne facem ciuciulete degeaba.

Dar, in tot acest timp, Drinian continua sa piloteze barca spre dreapta, aidoma soferilor obositi care gonesc cu viteza, desi le explici ca au gresit drumul.

- Au dreptate, Drinian, zise Caspian. Ce-ar fi sa carmesti spre raul dinspre apus?

- Cum doreste Maiestatea ta, spuse Drinian pe un ton cam sec. Avusese o zi grea din cauza vremii din ajun si nu-i placea sa primeasca sfaturi de la ageamiii neobisnuiti cu marea. Schimba, insa, directia; si se dovedi dupa aceea ca procedase bine asa.

Cand terminara cu umplutul butoaielor, se opri si ploaia, iar Caspian, Eustace, fratii Pevensie si Pispirici hotarara sa urce pana in varful dealului ca sa vada ce priveliste li se oferea de acolo. A fost o ascensiune abrupta, printre ierburi si balarii dese, fara sa vada oameni sau animale, in afara doar de niste pescarusi. Cand ajunsera in varf, constatara ca insula era foarte mica, nemasurand mai mult de douazeci de pogoane; iar de la acea inaltime, marea se infatisa nemarginita si pustie, cum nu li se paruse de pe punte, si nici macar de la turela catargului.

- Ce tacaneala, ii sopti Eustace lui Lucy, scrutand zarile inspre rasarit. Sa tot navigam asa la nesfarsit pe chestia aia, fara sa avem macar habar unde putem ajunge.

Dar nu spuse asta decat din obisnuinta si nu din rautate, cum ar fi facut mai demult.

Era prea frig ca sa zaboveasca pe creasta, caci vantul continua sa sufle rece dinspre nord.

- Hai sa nu ne mai intoarcem pe acelasi drum, le zise Lucy, cand pornira inapoi; mai bine mergem inca un pic si coboram pe langa celalalt rau, la care a vrut Drinian initial sa ajungem.

Toata lumea se arata de acord, asa ca, dupa vreun sfert de ceas, erau la izvorul celui de-al doilea rau. Locul era mult mai interesant decat se asteptasera; un mic lac de munte, foarte adanc, inconjurat de stanci, cu exceptia unei albii inguste inspre mare, pe unde curgea apa. Aici, in sfarsit, erau la adapost de vant, asa ca se asezara cu totii printre balarii, sa se odihneasca.

Se asezara toti, dar unul (era Edmund) sari in picioare din nou foarte repede.

- Astia au pasiunea pietrelor ascutite pe insula asta, zise el, bajbaind printre ierburi. Unde-i porcaria aia? Ah, am gasit-o Ohoho! nu-i o piatra ascutita, e un maner de sabie. Ba nu, mii de tunete, e chiar o sabie intreaga; in fine, ce-a mai ramas din ea dupa ce a mancat-o rugina. Pesemne ca zace aici de veacuri.

- Pe deasupra mai e si narniana, dupa cum arata, observa Caspian, cand se adunara toti in jurul lui Edmund.

- Si eu stau pe ceva, zise Lucy. Ceva tare. Descoperira ca era vorba de resturile unei camasi de zale. Acum, toata lumea era in patru labe, bajbaind cu mainile printre balariile dese. Cautarea lor scoase la iveala, rand pe rand, un coif, un pumnal si cateva monede; nu semilune calormene, ci „lei' si „copaci' narnieni veritabili, asa cum poti vedea zilnic in piata din Beaversdam sau din Beruna.

- S-ar parea ca asta e cam tot ce-a mai ramas de la unul dintre cei sapte lorzi ai nostri, remarca Edmund.

- Exact la asta ma gandeam si eu, spuse Caspian. Ma intreb care dintre ei. Pe pumnal nu e nici un indiciu. Si ma tot gandesc cum o fi murit.

- Si cum il vom razbuna, adauga Pispirici.

In tot acest rastimp, Edmund, singurul din grup care citise cateva povestiri politiste, reflectase profund.

- Uite ce e, zise el. In toata tarasenia asta e ceva tare dubios. Nu se poate sa fi fost ucis in lupta.

- De ce? intreba Caspian.

- Nu e nici un os pe-aici, ii explica Edmund. De obicei, inamicul ia armura si lasa cadavrul. Cine a mai pomenit ca un tip care castiga o lupta sa plece cu cadavrul si sa lase balta armura?

- Poate ca a fost omorat de o fiara salbatica, sugera Lucy.

- Istet animalul, zise Edmund, daca s-a priceput sa scoata de pe om camasa de zale!

- Sau poate a fost vreun balaur, spuse Caspian.

- Nu tine, interveni Eustace. Un balaur n-ar putea face asa ceva. Stiu eu mai bine.

- In fine, ce-ar fi sa plecam de-aici, spuse Lucy. De cand Edmund pomenise de oase, ii pierise tot cheful sa mai stea jos.

- Cum vreti voi, se invoi Caspian, ridicandu-se. Nu cred ca merita sa luam ceva din chestiile astea.

Coborara, ducandu-se si pana la mica deschizatura de unde raul iesea din lac, si ramasera acolo in picioare privind la apa adanca din interiorul cercului format de stanci. Daca ar fi fost zapuseala, nu incape indoiala ca unii ar fi fost tentati sa se scalde si ca toata lumea ar fi baut cu nesat, intr-adevar, chiar si asa, Eustace se gandea sa se aplece si sa ia niste apa in mainile facute caus, cand Pispirici si Lucy strigara intr-un glas: „Uite!', asa ca uita de sete si intoarse privirea. Fundul lacului era facut din pietre cenusii-albastrui, iar apa era limpede cum e cristalul; pe fundul apei zacea silueta unui barbat, in marime naturala, facut pare-se din aur. Omul statea lungit cu fata in jos si cu mainile intinse deasupra capului. Si se intampla ca, tocmai cand priveau ei astfel, norii sa se dea la o parte si sa rasara soarele. Forma aceea aurie se lumina de la un capat la celalalt. Lucy se gandea ca in viata ei nu vazuse o statuie mai frumoasa.

- Ohoho, ei da! fluiera Caspian. Pai, cred si eu ca a meritat sa venim pana aici! Oare putem s-o scoatem afara?

- Putem sa ne scufundam si sa o luam, zise Pispirici.

- Degeaba, replica Edmund. Oricum, daca e intr-adevar din aur - aur masiv - e prea grea si n-o putem ridica asa. Si pun pariu ca lacul are o adancime pe putin de patru metri si ceva. Ia stati un pic, totusi. Bine ca mi-a dat prin minte sa iau o sulita de vanatoare. Hai sa vedem cat de adanca e apa. Tine-ma de mana, Caspian, sa ma pot apleca un pic deasupra lacului.

Caspian il prinse de mana, iar Edmund, aplecat in fata, incepu sa bage sulita in apa.

Pana sa ajunga sa vare sulita complet in lac, Lucy zise:

- Eu nu cred ca statuia e din aur. E doar efectul luminii. Sulita ta arata exact la fel in apa.

- Ce s-a intamplat? intrebara cateva voci numaidecat; caci Edmund scapase brusc sulita din mana.

- N-am putut s-o mai tin, rosti Edmund, gafaind. Mi s-a parut teribil de grea.

- Uite-o acum pe fundul lacului, zise Caspian. Lucy are dreptate. Are exact aceeasi culoare ca si statuia.

Edmund insa, care s-ar fi zis ca are ceva necazuri cu cizmele - statea tot aplecat si se uita la ele - se indrepta numaidecat de spate si striga cu un glas taios caruia rar se intampla ca, auzindu-l, sa nu-i dai ascultare:

- Dati-va inapoi! Plecati de langa apa. Toti. Numaidecat!

Ceea ce si facura, holbandu-se la el.

- Ia uitati-va, spuse Edmund, uitati-va numai la bombeul cizmelor mele!

- Par cam galbene, incepu Eustace.

- Sunt din aur, din aur masiv, il intrerupse Edmund. Uita-te la ele. Pune mana. Nici nu mai au piele la varf. Si sunt grele de parca ar fi de plumb.

- Oh, Aslan! exclama Caspian. Doar nu vrei sa spui?

- Ba da, exact asta, zise Edmund. Apa preschimba totul in aur. Sulita s-a facut de aur si de aceea a devenit atat de grea. M-am udat un pic la picioare (bine ca n-am fost descult) si din cauza apei bombeul cizmelor s-a transformat in aur. Si amaratul ala de pe fundul lacului - in fine, v-ati dat si voi seama.

- Prin urmare, nu-i de fapt o statuie, sopti Lucy.

- Nu. Acum totul e limpede. Omul a venit aici cand era arsita mare. S-a dezbracat in varful stancii -unde am stat noi jos. Hainele au putrezit sau au fost luate de pasari pentru cuiburi; armura a ramas insa acolo. Pe urma s-a bagat in apa si

- Gata, inceteaza, spuse Lucy. Ce groaznic!

- Bucura-te mai bine ca noi am scapat ca prin urechile acului, zise Edmund.

- Intr-adevar, ca prin urechile acului, intari Pispirici. Se putea ca in orice clipa cuiva sa-i alunece in apa degetul, piciorul, mustata sau coada.

- Oricum, zise Caspian, n-ar strica sa facem totusi o proba. Aplecandu-se, smulse o crenguta dintr-un tufis. Pe urma, cu multa prudenta, ingenunche langa

lac si cufunda crenguta in apa. Bagase in lac o crenguta; ceea ce scoase, insa, afara era un obiect in forma de crenguta, facut din aur curat, greu si moale ca plumbul.

- Regele care ar domni in aceasta insula, rosti Caspian raspicat, imbujorandu-se la fata in timp ce vorbea, ar ajunge curand cel mai bogat rege din lume. Acest tinut va fi pe veci in stapanirea Narniei. Se va numi Insula Apelor de Aur. Si va impun tuturor sa pastrati secretul. Nimeni nu trebuie sa afle de asta. Nici macar Drinian - sub pedeapsa cu moartea, ati auzit?

- Cu cine vorbesti, ma rog? zise Edmund. Eu nu sunt supusul tau. Daca vrei sa stii, lucrurile stau exact invers. Sunt unul dintre cei patru vechi suverani ai Narniei, iar tu esti vasalul Marelui Rege, fratele meu.

- Vasazica la asta s-a ajuns, Rege Edmund, ia spune? zise Caspian, punand mana pe minerul sabiei.

- Oh, potoliti-va amandoi numaidecat, striga Lucy. Cata bataie de cap mai ai si cu baietii astia! Sunteti toti niste natarai fuduli si batausi - oooh!

I se taie insa rasuflarea si vocea ii pieri cu totul. Si toata lumea vazu ce vazuse si ea.

Peste coasta cenusie a dealului de deasupra lor - cenusie, fiindca ierburile si tufisurile nu inflorisera - fara nici un zgomot si fara sa se uite la ei, sclipind de parca ar fi fost sub stralucirea soarelui, desi soarele de fapt se ascunsese in nori, trecea cu pasi rari cel mai urias leu vazut vreodata de ochii omului. Descriind scena dupa aceea, Lucy spunea: „Era cat un elefant', desi cu alta ocazie spusese doar: „Cat o caruta cu cai', insa nu marimea conta. Nimeni nu cutezase sa intrebe cine fusese. Stiau ca era Aslan.

Si nimeni n-a vazut vreodata cum sau unde a plecat. Se uitau unii la altii ca niste oameni buimaci de somn.

- Despre ce vorbeam? zise Caspian. M-am purtat ca un dobitoc, nu-i asa?

- Sire, spuse Pispirici, locul acesta e blestemat. Hai sa ne intoarcem pe corabie. Si, daca as putea avea onoarea de a boteza aceasta insula, as numi-o Apa Mortii.

- O denumire foarte potrivita, zise Caspian, desi acum, daca ma gandesc mai bine, nu prea stiu de ce. Bun, vremea pare sa se indrepte si cred ca Drinian ar cam vrea sa o luam din loc. Cate o sa avem sa-i povestim!

In realitate, insa, nu prea au avut ce sa-i povesteasca, intrucat amintirile legate de ultimul ceas se cam incetosasera.

- Maiestatile lor pareau vrajite cand s-au urcat in barca, ii zise Drinian lui Rhince cateva ore mai tarziu, cand „Zori de zi' plutea cu toate panzele sus, iar Insula Apa Mortii ramasese undeva pierduta in zare. Au patit ei ceva in locul acela. Singurul lucru pe care l-am obtinut cu claritate a fost faptul ca au convingerea ca au gasit cadavrul unuia dintre lorzii pe care ii cautam.

- Extraordinar, capitane, raspunse Rhince. Pai, asta inseamna ca s-au facut trei. Au mai ramas patru. In ritmul asta, am putea fi acasa imediat dupa Anul Nou. Ce bine ar fi, ca mi se cam termina tutunul. Noapte buna, domnule.

Capitolul 9

INSULA GLASURILOR

Si acum vantul, care suflase atita vreme dinspre nord-vest, incepu sa bata dinspre vest, si in fiecare dimineata cand soarele rasarea din mare, prora arcuita a corabiei „Zori de zi' se plasa sus, in dreptul liniei de mijloc a soarelui. Unii erau de parere ca soarele parea mai mare decat in Narnia, altii, insa, ii contraziceau. Si tot navigara asa, si navigara impinsi de o briza blanda dar constanta, fara sa vada nici pesti, nici pescarusi, nici corabii si nici tarmuri. Si proviziile incepura iarasi sa se subtieze, iar in inima li se furisa spaima ca poate ajunsesera pe o mare nemarginita. Cand se ivira zorile, insa, exact in ziua in care se gandeau ca e ultima cand mai puteau risca sa continue calatoria spre est, zarira drept in fata, intre ei si rasaritul soarelui, o bucata de pamant fara forme de relief, intinsa ca un nor.

Pe la mijlocul dupa-amiezii ancorara intr-un golf larg si debarcara pe mal. Era un tinut foarte diferit de tot ce vazusera vreodata. Caci, dupa ce traversara plaja, mergand prin nisip, constatara ca totul era amutit si pustiu, de parca s-ar fi aflat intr-o tara nelocuita, desi in fata lor se asterneau pajisti netede cu iarba moale si scurta, de parca ar fi fost un gazon englezesc ingrijit de zece gradinari. Copacii, multi la numar, cresteau frumos la o oarecare distanta unii de altii, iar pe jos nu vedeai crengi rupte sau frunze cazute. Mai gungureau cand si cand porumbeii, dar altminteri nu se auzea nici un zgomot.

Ajunsera curand la o alee lunga, dreapta strajuita de copaci si acoperita cu nisip, pe care nu crestea nici o buruiana. Departe, in celalalt capat al acestui drum, zarira o casa - o cladire foarte lunga, cenusie si linistita sub soarele dupa-amiezii.

Imediat dupa ce incepura sa mearga pe aceasta alee, Lucy isi dadu seama ca ii intrase o pietricica in pantof. Pe acest taram necunoscut, intelept din partea ei ar fi fost sa-i roage pe ceilalti sa astepte putin, pana ce si-o scotea. Numai ca nu facu asa; ramase pur si simplu in urma si se aseza jos sa-si scoata pantoful. Siretul i se innodase.

Pana sa izbuteasca ea sa desfaca nodul, ceilalti se indepartasera de-a binelea. Iar cand scoase pietricica si isi puse pantoful la loc, vocile lor nu se mai auzeau defel, insa, aproape numaidecat, auzi altceva. Zgomotul acela nu venea dinspre casa.

Era un fel de bubuitura infundata. Ca si cum vreo zece salahori voinici ar fi izbit din raspunteri in pamant cu niste imense ciocane de lemn. Iar zgomotul acesta se apropia foarte repede. Ea statea cu spatele la un copac, dar cum copacul asta nu era bun de catarat, nu-i ramanea efectiv nimic de facut decat sa stea incremenita, cu spatele lipit de trunchiul arborelui, si sa spere ca putea trece nevazuta.

Bum, bum, bum chestia aia, cine stie ce-o fi fost, ajunsese foarte aproape acum, caci Lucy simtea ca se zdruncina pamantul sub ea. Nu vedea, insa, nimic. Se gandea ca lucrul - sau lucrurile acelea - erau pesemne exact in spatele ei. Pe urma, insa, se auzi o bubuitura pe alee, exact in fata ei. Isi dadu seama ca era pe alee, nu numai dupa zgomot, ci si fiindca vazu nisipul spulberat, ca si cum ar fi fost izbit de ceva foarte greu. Nu vedea insa ce era acel lucru care izbise puternic in nisip. Apoi, toate bubuiturile se contopira cam la sase metri de ea si brusc incetara. Dupa care se auzi Glasul.

Era efectiv foarte inspaimantator, caci tot nu vedea nimic, intreg acel tinut, ca un parc, parea la fel de linistit si de pustiu ca atunci cand debarcasera. Cu toate acestea, la doar cativa metri de ea, se auzea un glas care spunea:

- Baieti, asta-i sansa noastra. Instantaneu, un intreg cor de glasuri replica:

- L-ati auzit? L-ati auzit? Asta-i sansa noastra, asa a zis el. Bravo, sefule. Nicicand n-ai grait mai adevarat.

- Uite cum zic eu, continua primul glas. Coboram pe tarm intre ei si barca aia a lor, si fiecare flacau sa aiba grija de armele lui. Ii prindem cand incearca sa plece pe mare.

- Ei, asa vom face, strigara celelalte voci. Nicicand n-ai ticluit un plan mai bun, sefule. Cinste tie, sefule. Nici ca exista plan mai grozav.

- Haideti, inviorati-va baieti, zise primul glas. O luam din loc.

- Cata dreptate ai, sefule, zisera ceilalti. Nici ca se putea sa dai un ordin mai bun. Exact asta voiam sa spunem si noi. O luam din loc.

Imediat reincepura bubuiturile infundate - auzindu-se intai foarte tare, apoi din ce in ce mai slab, pana se stinsera in directia marii.

Lucy stia ca n-avea de ce pierde vremea incercand sa se dumireasca cine puteau fi acele fapturi invizibile. De indata ce bubuiturile se stinsera in departare, se ridica in picioare si o lua la fuga pe alee, dupa ceilalti, alergand cat putea ea de repede. Trebuia neaparat sa-i previna.

In tot acest rastimp, ceilalti ajunsesera la casa. Era o constructie joasa - doar cu doua etaje - facuta din pietre galbene si frumoase, cu multe ferestre, partial acoperita de iedera. Totul era atat de linistit aici, incat Eustace zise: „Cred ca e pustie', insa Caspian arata, in tacere, spre dara de fum care iesea dintr-un cos.

Gasira deschisa o poarta, prin care intrara intr-o curte pavata. Iar aici avura ei primul indiciu ca insula asta era cam ciudata, in mijlocul curtii se afla o pompa, iar sub pompa o galeata. Pana aici, nimic ciudat. Numai ca minerul pompei se misca in sus si in jos, desi nu se vedea nici tipenie de om in jur.

- Aici e o vrajitorie la mijloc, zise Caspian.

- Instalatii mecanice! exclama Eustace. Cred ca am ajuns in sfarsit intr-o tara civilizata.

In acel moment, Lucy, gafaind infierbantata, dadu buzna in curte, in soapta, incerca sa-i faca sa inteleaga ce auzise ea fara sa vrea. Iar cand prietenii ei intelesera fie si partial, se cam intristara, oricat de viteji ar fi fost ei.

- Dusmani invizibili, mormai Caspian. Vor sa ne izoleze de corabie. Urata treaba.

- N-ai idee ce fel de fapturi sunt, Lu? intreba Edmund.

- Pai, cum as putea sa am, Ed, cand nici nu i-am vazut?

- Dupa pasi, ti s-au parut oameni?

- N-am auzit zgomot de pasi - doar glasuri si bubuitul acela inspaimantator, ca de ciocan de lemn.

- Oare daca scoti sabia la ei ii poti vedea? se intreba Pispirici.

- Se pare ca vom putea afla, zise Caspian. Dar hai sa plecam de-aici. O creatura din asta sta la pompa si asculta tot ce vorbim.

Ajunsera din nou pe alee, unde, datorita copacilor, erau mai feriti de privirile indiscrete.

- Desi, pe cuvant, n-are nici un rost sa incercam sa ne ascundem de niste oameni pe care nu-i putem vedea. Poate ca sunt chiar acum in jurul nostru.

- Ia spune, Drinian, zise Caspian. Ce-ai zice daca am renunta la barca si am cobori mai incolo in golf, de unde am putea face semn corabiei „Zori de zi' sa vina sa ne ia la bord?!

- Apa nu e suficient de adanca pentru o asemenea manevra, Sire.

- Am putea merge inot, zise Lucy.

- Maiestatile voastre, zise Pispirici, ascultati-ma pe mine. E o prostie sa ne inchipuim ca am putea scapa de un dusman invizibil, incercand sa ne stre-curam si sa ne fofilam nevazuti. Daca fapturile astea au de gand sa ne provoace la lupta, fiti siguri ca vor reusi. Si, indiferent ce va iesi de aici, prefer sa-i infrunt decat sa fiu prins de coada.

- Zau daca nu cred ca Pispirici are dreptate de data asta, spuse Edmund.

- Pai, sigur ca da, interveni si Lucy. Daca Rhince si ceilalti de pe „Zori de zi' ne vad luptand pe tarm, vor face si ei ceva.

- Dar n-o sa-si dea seama ca ne luptam, daca nu vor vedea inamicul, zise Eustace, amarat. Or sa creada ca ne amuzam invartind sabiile prin aer.

Se lasa o tacere sumbra.

- Ei, bine, zise Caspian in cele din urma, hai sa-i dam drumul. Trebuie sa mergem sa-i infruntam. Dati-va mana - propteste sageata in aer, Lucy -sabiile sus, toti ceilalti - si acum, inainte. Poate ca vor vrea sa cadem la o intelegere.

Li se paru tare ciudat sa vada pajistile si copacii falnici cufundati intr-o tihna desavarsita. Cand ajunsera pe plaja si constatara ca barca era acolo unde o lasasera, iar nisipul se asternea neted si pustiu cat vedeai cu ochii, ii cuprinse indoiala, intrebandu-se daca nu cumva Lucy nascocise pur si simplu tot ce le spusese. Numai ca, inainte de a pasi pe nisip, un glas se facu auzit din vazduh :

- Nu-i voie mai departe, jupanilor, nu-i voie, graia vocea. Mai intai trebuie sa stam de vorba cu voi. Suntem pe putin cincizeci aici, cu arma in mana.

- Ascultati-l, ascultati-l, interveni corul. El e capetenia noastra. Credeti-l pe cuvant. Va spune adevarul, da, da.

- Eu nu-i vad pe astia cincizeci de razboinici, remarca Pispirici.

- Exact, exact, zise vocea sefului. Nu ne vedeti. Si de ce nu, ma rog? Fiindca suntem invizibili.

- Tine-o asa, sefule, tine-o asa, zisera celelalte Glasuri. Graieste ca la carte. Nici ca se puteau astepta la un raspuns mai bun.

- Stai cuminte Pispirici, zise Caspian, dupa care adauga cu voce tare : Hei, voi, oameni invizibili, ce vreti de la noi? Si ce-am facut ca sa meritam dusmania voastra?

- Vrem ca fetita aia sa faca ceva pentru noi, zise Glasul Capeteniei. (Ceilalti explicara ca exact asta ar fi spus si ei.)

- Fetita! exclama Pispirici. Doamna e regina.

- Putin ne pasa noua ca e regina, zise Glasul Capeteniei. („Si noua la fel, si noua la fel', il inganara ceilalti.) Dar vrem sa faca ceva pentru noi.

- Ce anume, intreba Lucy.

- daca acest lucru lezeaza onoarea sau siguranta Maiestatii sale, adauga Pispirici, sa nu va mirati pe cati vom omori, inainte de a muri vitejeste noi insine.

- Ei, bine, zise Glasul Capeteniei. E o poveste lunga. Ce-ar fi sa ne asezam cu totii jos?

Celelalte voci intampinara calduros propunerea, insa narnieii preferara sa ramana in picioare.

- Ei, bine, zise Glasul Sefului. Iata despre ce e vorba. Din timpuri stravechi, aceasta insula a fost proprietatea unui mare vrajitor. Si noi toti suntem - sau poate, altfel spus, am fost - slujitorii lui. In fine, ca sa nu mai lungim vorba, vrajitorul asta despre care v-am pomenit ne-a zis sa facem ceva ce nu ne placea. De ce nu ne placea? Fiindca nu voiam sa facem ce ne cerea el. Si atunci, pe vrajitorul asta l-a apucat o furie turbata; caci se cade sa va spun ca el stapanea insula si nu era obisnuit sa fie contrazis. Era teribil de autoritar, sa stiti- Dar, stati un pic, unde ramasesem? Oh, da, vrajitorul asta se duce sus (caci trebuie sa stiti ca isi tinea toate chestiile alea de vrajitorie sus, in timp ce noi locuiam jos), cum ziceam se duce sus si ne face o vraja. O vraja de uratire. Daca ne-ati vedea acum, dar dupa parerea mea mai bine multumiti stelelor ca nu puteti, nici nu v-ar veni sa credeti cum aratam inainte de a fi uratiti. Zau, asa. Deci, ne-am trezit toti atat de urati, ca nici nu suportam sa ne uitam unii la altii. Bun, ce-am facut noi atunci? Pai, sa va spun eu ce-am facut. Am asteptat pana ne-am gandit noi ca vrajitorul a adormit dupa-amiaza, ne-am furisat sus si ne-am dus glont la cartea lui magica, sa vedem daca nu putem face ceva sa scapam de uratenia aia. Numai ca nadusisem si tremuram ca piftia, de ce sa va mint. Dar, o sa ma credeti sau nu, va asigur ca n-am gasit nici o vraja care sa alunge uratenia. Cum timpul zbura si ne era teama ca batranul sa nu se trezeasca din clipa in clipa - eu eram lac de sudoare, de ce sa va mint -ei, bine, ca sa nu mai lungim vorba, nu stiu daca am facut bine sau rau, dar pana la urma am gasit o vraja care ii facea pe oameni invizibili. Si ne-am gandit ca mai bine ne-ar fi stat invizibili, decat atat de urati cum ne facusem. Si de ce? Fiindca ne placea mai mult. Asa ca fetita mea, care e cam de varsta fetitei voastre, o dulceata de copil pana sa nu fie uratita, desi acum -dar vorba multa, saracia omului - cum ziceam, fetita mea spune vraja, caci trebuie sa fie ori o fetita, ori insusi vrajitorul, daca reusesc sa ma fac inteles, caci altminteri n-avea efect. Si de ce nu? Fiindca nu se intampla nimic. Asadar, Clipsie a mea rosteste vraja, fiindca se cade sa va spun ca citeste tare frumos, si iata-ne invizibili cum ne dorisem. Si va asigur ca am rasuflat usurati ca nu trebuia sa ne mai vedem la fata. La inceput, oricum, insa, adevarul e ca ne-am saturat de moarte sa mai fim invizibili. Si mai e inca ceva. Nu ne-am gandit nici o clipa ca si vrajitorul ala (cel de care v-am povestit mai inainte) avea sa se faca invizibil. Cert e ca de atunci nu l-am mai vazut. Asa ca habar n-avem daca a murit sau a plecat, ori daca sta acolo sus, invizibil, de unde mai coboara, la fel de invizibil. Si, credeti-ma, n-are nici un rost sa ciuliti urechile, fiindca intotdeauna a umblat descult, tiptil-tiptil ca un motan. Si va mai spun, domnii mei, ne-au lasat pur si simplu nervii.

Aceasta a fost povestea rostita de Glasul Capeteniei, insa mult scurtata, caci am omis ce au mai spus si Celelalte Voci. De fapt, nu rostea mai mult de sa-se-sapte cuvinte fara sa nu fie intrerupt de incuviintarile si incurajarile celorlalti, ceea ce pe narnieni ii scotea aproape din minti, gata sa-si piarda rabdarea. Cand Seful isi ispravi povestea, urma o tacere foarte lunga.

- Nu inteleg ce legatura au toate astea cu noi, zise Lucy in cele din urma.

- Pai, cerule! Cum de-am uitat tocmai punctul esential, zise Glasul Capeteniei.

- Chiar asa, chiar asa, zbierara ceilalti cu entuziasm. Nimeni n-ar fi putut uita mai bine si mai frumos decat tine. Tine-o tot asa, sefule, tine-o tot asa.

- Pai, nu-i nevoie sa iau toata povestea de la capat, incepu Glasul Sefului.

- Nu, categoric, zisera Caspian si Edmund.

- Pai, ca sa rezumam totul in doua cuvinte, rosti Glasul Capeteniei, asteptam de atata timp o fetita draguta din tari straine, cum esti tu, Domnisorico, -sa se duca acolo sus, sa ia cartea magica, sa gaseasca vraja care te scapa de invizibilitate si s-o spuna. Si ne-am jurat cu totii ca pe primii straini care debarca pe insula asta (daca au cu ei o fetita draguta, fiindca altminteri n-ar mai conta) sa nu-i lasam sa scape cu viata, daca nu ne rezolva noua problema. Si de aceea, domnilor, daca fetita voastra nu se pune pe treaba, cu durere va trebui sa va taiem la toti beregata. Luati-o ca pe o indatorire si nu va suparati, va rog.

- Nu va vad armele, zise Pispirici, Sunt si ele invizibile? Nici nu ispravi bine de rostit aceste cuvinte, ca si auzira un vajait puternic, iar in clipa urmatoare o sulita se infipse, vibrand si tremurand, intr-unul dintre copacii din spatele lor.

- Uite o sulita, chiar asa, zise Glasul Sefului.

- Chiar asa, Sefule, chiar asa, il inganara ceilalti. Nici nu se putea sa o azvarli mai bine.

- Si a plecat din mana mea, continua Glasul Capeteniei. Obiectele pot fi vazute cand sunt despartite de noi.

- Dar de ce vreti sa fac tocmai eu asta? intreba Lucy. De ce nu poate face asta cineva dintre voi? Ce, voi n-aveti fetite?

- Nu-ndraznim, nu-ndraznim, zisera toate Vocile. Nu ne mai ducem acolo sus.

- Altfel spus, zise Caspian, ii cereti acestei domnite sa infrunte o primejdie la care nu aveti curajul sa le impingeti pe surorile si pe fiicele voastre!

- Exact, exact, zisera toate Vocile, cu veselie. Nici ca se putea sa o fi spus mai bine. Ehei, se vede ca ai facut ceva scoala, se vede. Oricine isi poate da seama.

- In viata mea n-am auzit ceva mai revoltator - incepu Edmund, insa Lucy il intrerupse:

- Trebuie sa ma duc acolo sus noaptea, ori merge si ziua?

- Oh, ziua, ziua, sigur ca da, zise Glasul Capeteniei. Nu noaptea. Nimeni nu-ti cere asa ceva. Sa te duci sus pe bezna? Nici pomeneala!

- Bine, atunci, sunt de acord, zise Lucy. Nu, continua ea, intorcandu-se spre ceilalti, nu incercati sa ma opriti. Nu va dati seama ca e zadarnic? Uite cati sunt aici. Nu ne putem lupta cu ei. Pe cand, in cealalta varianta, exista o sansa.

- Bine, dar daca dai nas in nas cu vrajitorul? zise Caspian.

- Stiu, spuse Lucy. Dar poate ca nu-i chiar atat de rau pe cat sustin ei. Nu vezi ca indivizii astia nu-s prea curajosi?

- Oricum, nu sunt nici prea inteligenti, zise Eustace.

- Uite ce e, Lu, spuse Edmund. Efectiv, nu te putem lasa sa faci asa ceva. Intreaba-l pe Pisp, sunt sigur ca iti va spune acelasi lucru.

- Dar o fac ca sa-mi salvez mie viata, la fel si pe a voastra, spuse Lucy. N-am chef sa fiu ciopartita in bucatele cu sabii invizibile, pricepeti?

- Maiestatea sa are tot dreptul sa procedeze cum crede de cuviinta, interveni Pispirici. Daca am avea cat de cat speranta de a o salva prin lupta, datoria noastra ar fi foarte clara, insa, dupa parerea mea, nu exista nici cea mai mica speranta de a izbuti asa ceva. Iar serviciul pe care i-l cer ei nu contravine nicidecum onoarei Maiestatii sale, fiind dimpotriva un gest nobil si eroic. Daca inima ii da ghes Reginei sa-si asume riscul de a-l infrunta pe vrajitor, eu unul n-am sa ma opun.

Cum nimeni nu-l vazuse pe Pispirici infricosat de ceva, el putea spune acest lucru fara sa se simta nicidecum jenat. Baietii, insa, carora le fusese frica destul de des, se facura rosii ca racul. Oricum, fiind totul foarte limpede si rational, se vazura nevoiti sa cedeze. Cand li se comunica decizia, oamenii invizibili izbucnira in urale zgomotoase, iar Glasul Capeteniei (sustinut calduros de ceilalti) ii pofti pe narnieni la cina, invitandu-i sa petreaca noaptea in mijlocul lor. Eustace nu prea voia sa accepte, insa Lucy spuse:

- Am convingerea ca nu sunt niste mincinosi; putem avea incredere in ei.

Ceilalti ii dadura dreptate. Si asa, insotiti de un vacarm teribil de bubuituri (care devenira tot mai zgomotoase cand ajunsera in curtea pietruita, unde totul rasuna mai tare), se intoarsera cu totii spre casa.

Capitolul 10

CARTEA VRAJITORULUI

Oamenii invizibili isi ospatara musafirii imparateste. Era foarte nostim sa vezi cum farfuriile si platourile apareau la masa, fara sa le aduca nimeni. Ar fi fost nostim si daca le-ar fi vazut miscandu-se prin aer deasupra podelei, asa cum te gandeai ca se putea intampla daca erau duse de maini invizibile. Nu, insa. Farfuriile si platourile inaintau prin sufrageria lunga, saltand si topaind. La fiecare saritura, ajungeau la o inaltime de aproximativ patru metri si jumatate in aer; pe urma cadeau si se opreau brusc cam la un metru de sol. Daca farfuria era plina cu supa sau tocana, rezultatul era de-a dreptul dezastruos.

- Incep sa fiu foarte curios in privinta acestor oameni, ii sopti Eustace lui Edmund. Crezi ca sunt chiar fapturi omenesti? Mai degraba cred ca seamana cu niste lacuste uriase sau cu niste broaste gigantice, ce parere ai?

- Mie nu mi se pare, spuse Edmund. Dar nu-i baga in cap lui Lucy ideea cu lacustele. Nu prea-i plac insectele, mai ales cele mari.

Masa ar fi fost mai placuta daca nu s-ar fi facut atita murdarie si, de asemenea, daca toata conversatia n-ar fi constat doar din incuviintari. Oamenii invizibili incuviintau absolut orice, intr-adevar, mai toate remarcile lor erau astfel formulate incat n-aveai cum sa nu fii de acord cu ele:„Am zis eu intotdeauna, cand ti-e foame, vrei sa mananci' sau: „Se intuneca; asa se intampla mereu seara'; ori: „Ah, ai trecut prin apa. Te-ai cam udat, nu-i asa?' Iar Lucy nu-si putea lua ochii de la intrarea intunecoasa ce se casca la picioarele scarii - o vedea de unde statea - si se tot intreba ce avea sa gaseasca sus, pe acele trepte, a doua zi dimineata. Mancarea a fost, oricum, buna, cu supa de ciuperci, pui fiert, sunca fiarta, agrise, coacaze, lapte covasit, smantana, lapte dulce si mied. Celorlalti le placu miedul, dar lui Eustace ii paru rau dupa aceea ca bause.

Cand se scula a doua zi dimineata, Lucy avu acea senzatie tipica zilelor cand te trezesti stiind ca te duci la examen sau la dentist. Era o dimineata frumoasa, cu albine care zumzaiau intrand si iesind pe fereastra deschisa spre o pajiste aidoma celor din Anglia. Se imbraca, dupa care incerca sa discute si sa manance la micul dejun, ca in oricare alta zi. Pe urma, dupa ce primi instructiuni de la Glasul Sefului cu privire la ceea ce trebuia sa faca sus, isi lua ramas bun de la ceilalti, nu spuse nimic, se indrepta spre prima treapta si incepu sa urce pe scara, fara sa mai priveasca inapoi.

Bine macar ca era lumina, intr-adevar, drept in fata ei, in capatul primului sir de trepte se afla o fereastra. Cat timp s-a aflat pe aceasta parte a scarii, a tot auzit tic-tacul pendulei din holul de dedesubt. Ajunse pe urma pe palier si trebui sa coteasca la stanga, spre urmatorul rand de trepte; dupa aceea, nu mai auzi ceasul de jos.

Si iat-o sus, in capul scarilor. Lucy vazu un culoar lung si lat, cu o fereastra mare in celalalt capat. Din cate se parea, culoarul mergea pe toata lungimea casei. Era plin de sculpturi in lemn, lambriuri si covoare, din el deschizandu-se nenumarate usi, pe o parte si pe cealalta.

Incremeni locului; nu auzea nimic - nici chitcait de soarece, nici bazait de musca, nici fosnet de perdele, absolut nimic - doar bataile inimii ei.

„Ultima usa pe stanga', isi zise ea, in gand. Cam neplacut ca se nimerise sa fie tocmai ultima. Ca sa ajunga pana acolo, trebuia sa depaseasca nenumaratele camere insirate pe culoar. Si in oricare din aceste incaperi era posibil sa fie vrajitorul - dormind, sau treaz, sau invizibil, ori chiar mort. N-avea, insa, rost sa se gandeasca la asta. Asa ca se puse in miscare.

Covorul era atat de gros, incat pasii ei nici nu se auzeau.

„Deocamdata, n-am de ce ma teme', se imbarbata Lucy, in sinea ei. Intr-adevar, pe culoarul scaldat in razele soarelui domnea o liniste desavarsita; ba chiar calmul acela parea intr-un fel cam ciudat. Ce frumos ar fi fost daca pe usi n-ar fi fost pictate cu rosu aprins niste semne stranii - chestii rasucite si complicate pare aveau desigur intelesul lor, pesemne nu prea placut. Si ce dragut ar fi fost, de asemenea, daca pe pereti n-ar fi attrnat toate mastile alea. Nu fiindca ar fi fost tocmai urate - sau chiar atat de urate - insa orbitele goale aratau efectiv bizar, iar daca dadeai frau liber imaginatiei iti inchipuiai ca, de indata ce te intorceai cu spatele, mastile alea faceau tot felul de lucruri.

Dupa ce trecu cam de a sasea usa, trase prima sperietura zdravana. Timp de o secunda, avu senzatia ca o mutrisoara barboasa si rautacioasa tasnise din perete, strambandu-se la ea. Isi impuse sa se opreasca si sa se uite mai bine. Dar nu era nicidecum un chip de om. Era o oglinjoara de forma si de marimea fetei ei, cu par deasupra si o barba care atarna dedesubt, astfel incat atunci, cand te uitai in oglinda, fata se incadra perfect intre par si barba, de parca ar fi fost ale tale. „M-am zarit in oglinda, cu coada ochiului, cand treceam' isi zise Lucy, in gand. Atat si nimic mai mult Nu e nimic rau. Numai ca nu-i placea cum arata la fata cu parul si barba de la oglinda, asa ca isi vazu de drum. (Nu stiu la ce servea Oglinda Barboasa, fiindca nu sunt vrajitor).

Pana sa ajunga la ultima usa pe stranga, Lucy incepu sa se intrebe daca nu cumva coridorul se lungise de cand se pusese ea in miscare si daca acest lucru nu facea parte din magia casei, in cele din urma, insa, ajunse acolo. Iar usa era deschisa.

Era o incapere spatioasa, cu trei ferestre mari, plina din tavan pana in podea cu rafturi intesate de carti; Lucy nu vazuse in viata ei atatea carti - carticele de tot felul, carti umflate si dolofane, volume mult mai mari decat orice Biblie de la biserica, toate legate in piele, mirosind a vechi, a cultura si a vrajitorie. Dar stia din instructiunile primite ca nu trebuia sa-si bata capul cu ele. Caci Cartea, Cartea de vrajitorie se afla pe un pupitru, drept in mijlocul camerei, isi dadu seama ca trebuia sa citeasca din ea stand in picioare (si oricum nici nu existau scaune) si, de asemenea, ca n-avea incotro si era nevoita sa se plaseze cu spatele la usa. Asa ca se intoarse numaidecat sa inchida usa.

Dar usa nu se inchidea.

S-ar putea ca unele persoane sa nu fie de acord cu Lucy in aceasta privinta, insa eu cred ca a avut perfecta dreptate. Zicea ca n-ar fi deranjat-o daca ar fi putut inchide usa, fiindca era tare neplacut sa fii nevoit sa stai intr-un asemenea loc, cu o usa deschisa drept in spate. Si eu as fi avut aceeasi reactie. N-avea, insa, incotro.

Ceea ce o ingrijora destul de mult era marimea cartii.

Glasul Capeteniei nu putuse sa-i dea nici o lamurire in privinta locului unde se gasea in Carte vraja prin care lucrurile deveneau vizibile. Ba paruse destul de mirat de intrebarea ei. EL considera normal ca Lucy sa inceapa cu inceputul si sa continue pas cu pas, pana ce ajungea la punctul dorit; era limpede ca mintea lui nu concepea alta metoda de a gasi ceva intr-o carte. „Bine, dar s-ar putea sa-mi ia zile si saptamani intregi!', zise Lucy privind volumul urias, „si am deja senzatia ca ma aflu aici de cateva ceasuri bune'.

Se duse la pupitru si isi aseza mana pe carte; simti niste furnicaturi prin degete cand atinse volumul, de parca ar fi curentat-o. Incerca s-o deschida, dar la inceput nu izbuti; asta, totusi, se datora faptului ca era tinuta inchisa de doua catarame de plumb, pe care, desfacandu-le, reusi destul de usor sa deschida cartea. Dar ce carte!

Era scrisa de mana, si nu tiparita; un scris clar si regulat, foarte caligrafic, cu litere ample, atat de frumos, incat Lucy ramase fascinata un minut intreg, contempland randurile minunate si nemaigandindu-se sa le desluseasca intelesul. Hartia era neteda si moale, mirosind tare placut; iar pe margini si in jurul letrinelor colorate de la inceputul fiecarei vraji se aflau desene.

Nu exista pagina de titlu, si nici titlu; vrajile si farmecele incepeau direct, primele neprezentand prea multa importanta. Cum sa scapi de negi (spalandu-te pe maini sub clar de luna intr-un lighean de argint), cum sa alungi durerea de dinti si crampele, precum si o vraja pentru a prinde un roi de albine. Imaginea omului pe care il dureau dintii era atat de reala, incat daca o priveai prea mult simteai ca te apuca si pe tine durerea de dinti si de masele, iar albinele aurii care erau desenate de jur imprejurul celei de-a patra vraji iti lasau impresia ca zboara cu adevarat.

Lui Lucy nu-i venea sa se dezlipeasca de aceasta prima pagina, insa cand intoarse foaia, urmatoarea era exact la fel de interesanta, „ar trebui sa trec mai departe' isi zicea ea. Si asa a parcurs in fuga vreo treizeci de pagini din care, daca le-ar fi putut tine minte, ar fi invatat cum sa gasesti o comoara ingropata, cum sa-ti aduci aminte de ceva, cum sa uiti un lucru pe care voiai sa-l dai uitarii, cum sa-ti dai seama cand cineva spune adevarul, cum sa aduci (sau sa alungi) vantul, ceata, ninsoarea, lapovita sau ploaia, cum sa adormi pe cineva si cum sa-i faci cuiva cap de magar (cum i-au facut bietului Fundulea). Si pe masura ce citea, imaginile deveneau tot mai frumoase si mai reale.

Pe urma, ajunse la o pagina atat de incarcata de imagini, incat aproape nici nu mai remarcai scrisul. Aproape - insa ea totusi a remarcat primele cuvinte: Un farmec fara gres pentru a-i da frumusete celei care il rosteste peste puzderia omeneasca. Lucy se zgaia la poze, cu fata langa pagina, si desi initial i se parusera inghesuite si asezate alandala, constata ca acum le vedea foarte clar. Prima imagine infatisa o fata stand in picioare la un pupitru si citind dintr-o carte uriasa. Iar fata era imbracata exact ca Lucy. In poza urmatoare, Lucy (caci fata din poza era chiar Lucy) statea cu gura cascata si, cu o expresie destul de inspaimantatoare, psalmodia sau recita ceva. In cea de a treia imagine, frumusetea de dincolo de puzderia de oameni venise la ea. Era tare ciudat ca, avand in vedere cat de mici i se parusera initial pozele, Lucy cea din imagine arata la fel de mare ca Lucy cea din realitate; se uitau ochi in ochi, iar dupa cateva minute Lucy cea din realitate intoarse privirea fiind orbita de frumusetea celeilalte Lucy; desi i se parea ca celalalt chip semana cat de cat cu ea. Iar acum imaginile se ingramadira iute spre ea. Se vazu stand sus pe tron la un turnir din Calormen, toti regii din lume luptand pentru a o cuceri, fiind nespus de frumoasa. Dupa aceea turnirele se preschimbara in razboaie adevarate, iar Narnia si Archenland, Telmar si Calormen, Galma si Terebinthia au fost pustiite de furia regilor, a ducilor si a marilor lorzi, care se luptau pentru favorurile ei. Pe urma, totul s-a schimbat, iar Lucy, frumoasa cum nu era alta pe pamant, se intorsese inapoi in Anglia. Iar Susan, care fusese dintotdeauna frumusetea familiei, venise acasa din America. Susan din poza semana leit cu Susan din realitate, numai ca era mai uratica si cu un aer mai rautacios. Iar Susan era geloasa pe frumusetea rapitoare a lui Lucy, insa asta nici nu conta, fiindca nimanui nu-i mai pasa acum de Susan.

- Voi rosti vraja, zise Lucy. Nu-mi pasa. O voi rosti.

Spusese „Nu-mi pasa', fiindca avea sentimentul puternic ca n-ar fi trebuit s-o faca.

Dar, cand se uita din nou la primele cuvinte ale vrajii, acolo in mijlocul scrisului, unde stia sigur ca nu fusese nici o poza, descoperi chipul maret al unui leu, al Leului Aslan insusi, care o privea fix. Era pictat cu un auriu atat de stralucitor, incat i se paru ca iese din pagina si vine spre ea; si, intr-adevar, dupa aceea n-a putut baga mana in foc niciodata ca nu se miscase un pic. Oricum, cunostea prea bine expresia acelui chip. Maraia, aratandu-si aproape toti coltii. I se facu nemaipomenit de frica si intoarse iute pagina.

Ceva mai incolo ajunse la o vraja cu ajutorul careia puteai afla ce gandesc prietenii tai despre tine. Lucy isi dorise tare mult sa incerce cealalta vraja, care te facea cea mai frumoasa fiinta de pe pamant.

Considera, asadar, ca daca tot renuntase la vraja aceea, trebuia macar s-o spuna pe aceasta. Asa ca, in mare pripa, de teama sa nu se razgandeasca, rosti cuvintele (nimic nu ma va convinge sa va spun care au fost). Apoi, astepta sa se intample ceva.

Cum nu se intampla nimic, incepu sa se uite la poze, si, dintr-o data, vazu ultimul lucru pe care s-ar fi asteptat sa-l vada - imaginea unui vagon de clasa a treia, in care sedeau doua scolarite. Le recunoscu imediat. Erau Marjorie Preston si Anne Featherstone. Acum, insa, nu mai era doar o poza. Imaginea capatase viata. Vedea stalpii de telegraf defiland rapid pe langa fereastra. Pe urma, treptat, (ca atunci cand „dai drumul la radio') incepu sa auda ce spuneau fetele.

- Trimestrul asta o sa ne mai vedem si noi, zicea Anne, sau ai sa fii prinsa in continuare cu Lucy Pevensie?

- Nu stiu ce intelegi tu prin „prinsa', spuse Marjorie.

- Ei na, stii perfect la ce ma refer, ii riposta Anne. Trimestrul trecut erai innebunita dupa ea.

- Ba nu-i adevarat, nega Marjorie. Doar nu crezi ca sunt proasta. Pustoaica nu e rea in felul ei. Dar pe la sfarsitul trimestrului ma cam saturasem de ea.

- Pai, afla ca te-ai sters pe bot in alt trimestru! zbiera Lucy. Magarita fatarnica ce esti!

Dar sunetul vocii ei ii reaminti pe loc ca vorbea cu o poza si ca Marjorie cea reala era departe, in alta lume.

In fine, isi zise Lucy in sinea ei, aveam o parere mult mai buna despre ea. Si am facut atatea pentru ea in trimestrul trecut, cand alte fete nici nu se uitau la ea. Iar asta stia si ea foarte bine. Auzi, cum e posibil sa-i zica toate astea tocmai Armei Featherstone?! Oare, toate prietenele mele sunt la fel? Exista aici o multime de imagini. Nu, nu vreau sa ma mai uit. Nu vreau, nu vreau, si cu mare efort intoarse pagina, pe care i se rostogoli, din ochii tristi, o lacrima mare cat o margea.

Pe foaia urmatoare ajunse la o vraja pentru „inviorarea mintii'. Aici erau mai putine poze, dar foarte frumoase. Si, cand incepu sa citeasca, Lucy constata ca randurile acelea semanau mai degraba cu o poveste, decat cu o vraja. Aceasta se intindea pe trei pagini, iar cand o termina pe prima isi dadu seama ca uitase cu desavarsire ca de fapt citea. Traia povestea aievea parca, si toate imaginile pareau si ele reale. Cand ispravi de citit si a treia pagina, zise : „E cea mai frumoasa poveste pe care am citit-o sau pe care o voi citi vreodata. Oh, mi-ar fi placut sa o tot citesc vreo zece ani. Oricum, am s-o mai citesc macar o data'.

Aici, intra insa in functiune o parte din magia Cartii. Nu te puteai intoarce inapoi. Puteai intoarce paginile din dreapta, adica pe cele care urmau; insa pe cele din stanga, nu.

- Oh, ce pacat! zise Lucy. Ce mult mi-ar fi placut s-o mai citesc o data. In fine, macar de n-as uita-o. Hai sa vedem era cu oh, Doamne, imi scapa complet. Si chiar ultima pagina, uite aici, e goala. Ce carte stranie. Cum a fost posibil sa uit? Stiu doar ca era cu un potir, o sabie, un copac si un deal verde. Dar nu-mi pot aminti mai mult. Ce sa ma fac?

Insa nu si-a mai putut aminti niciodata; iar din acea zi, pentru Lucy o poveste frumoasa este cea care ii aminteste de basmul uitat din Cartea Vrajitorului.

Rasfoi mai departe si, spre mirarea ei, dadu peste o pagina fara poze; insa primele cuvinte erau: Vraja pentru a face vizibile lucrurile ascunse. O citi in gand pana la capat, ca sa fie sigura ca descifrase toate cuvintele grele, dupa care o spuse cu glas tare. Si isi dadu seama imediat ca avea efect, fiindca, in timp ce vorbea, letrinele incepura sa se coloreze, iar pe margine aparura imagini. Ca si cum ai fi tinut deasupra focului ceva scris cu cerneala invizibila, iar scrisul incepea sa se vada treptat; numai ca, in loc de culoarea aceea spalacita de suc de lamaie (cea mai simpla cerneala invizibila), aceasta avea nuante de auriu, albastru si rosu-aprins. Imaginile erau stranii, cu niste figuri care nu-i prea placura lui Lucy. „Pesemne ca am facut sa se vada totul, nu numai pe Bubuitori. Or mai fi nenumarate lucruri invizibile care atarna printr-un loc ca asta, iar eu nu prea am chef sa le vad'.

In acea clipa, auzi niste pasi grei si inabusiti care veneau pe coridorul din spatele ei; si, fireste, isi aminti ca Vrajitorul, asa cum i se spusese, mergea descult, calcand tiptil ca un motan. E mult mai bine sa te rasucesti pe calcaie ca sa vezi cu ochii tai, decat sa te trezesti cu ceva ce ti s-a furisat pe la spate. Asadar, Lucy se intoarse cu fata spre usa.

Atunci, s-a luminat atat de mult la fata incat, pentru o clipa (dar desigur ea nu stia) a fost aproape la fel de frumoasa ca Lucy aceea din poza; si a inceput sa alerge inainte, cu un strigat de incantare, intinzand bratele. Caci in pragul usii se afla insusi Aslan, Leul, cel mai mare dintre toti Marii Regi. Si era viguros, real si cald; a lasat-o sa-l sarute si sa se afunde in coama lui stralucitoare. Iar dupa zgomotul infundat, ca de cutremur, ce se auzea din el, Lucy avu indrazneala sa creada ca Leul torcea.

- Oh, Aslan, zise ea. Ce dragut din partea ta ca ai venit!

- Am fost aici tot timpul, spuse el, doar ca acum tocmai m-ai facut vizibil.

- Aslan! striga Lucy, aproape cu repros. Nu-ti bate joc de mine. Cum sa te faca pe tine vizibil ceva savarsitdemine?!

- Ba chiar asa a fost, spuse Aslan. Cum crezi tu ca eu as putea sa nu ma supun propriilor mele legi?!

Dupa o scurta pauza, continua:

- Copila mea, zise el, cred ca ai tras cu urechea.

- Am tras cu urechea?!

- Ai ascultat ce spuneau despre tine cele doua colege.

- Ah, asta era? Nu m-am gandit nici o clipa ca trag cu urechea, Aslan. N-a fost o vrajitorie?

- A spiona pe cineva prin magie este exact la fel ca atunci cand il spionezi aievea. Ti-ai judecat gresit prietena. E slaba de inger, dar tine la tine. I-a fost teama de fata aceea mai mare si a luat-o gura pe dinainte.

- Nu cred ca am sa pot uita vreodata ce-am auzit de la ea.

- Nu, nu vei putea.

- Oh, Doamne, facu Lucy. Chiar am stricat totul? Vrei sa zici ca am fi continuat sa fim prietene, daca n-as fi facut ce-am facut - si prietene bune de tot, toata viata poate - iar acum n-o sa mai fim niciodata.

- Fata mea, spuse Aslan, ai uitat ca ti-am explicat candva ca nimanui nu i se spune ce s-arfi intamplat?

- Da, Aslan, asa e, spuse Lucy. Imi pare rau. Dar, te rog

- Spune, scumpete.

- Voi mai putea citi vreodata povestea aceea, cea pe care nu mi-o pot aminti? Vrei sa-mi spui, te rog, Aslan? Oh, te rog, frumos, te rog din suflet, haide, spune-mi.

- Da, ti-o voi povesti eu, ani si ani de-acum inainte. Acum, insa, hai. Trebuie sa facem cunostinta cu stapanul acestei case.

Capitolul 11

LABUTELE-DE-PLUS SUNT FERICITE

Lucy il urma pe maretul Leu pe culoar si vazu numaidecat venind spre ei un batran, descult si imbracat cu o mantie rosie. Avea parul alb, cu o cununa din frunze de stejar, iar barba ii atarna pana la cingatoare; mergea sprijinit de un toiag gravat straniu. Cand il vazu pe Aslan, facu o plecaciune adanca si zise:

- Bun venit, stapane, in cea mai umila dintre casele tale.

- Nu ti s-a facut lehamite, Coriakin, sa domnesti peste niste supusi atat de neghiobi, cum sunt cei pe care ti i-am dat eu aici?

- Nu, zise Vrajitorul, prosti sunt, intr-adevar, dar rai, nu. Am inceput sa tin destul de mult la fapturile astea. Uneori, fireste, imi cam pierd rabdarea tot asteptand ziua cand vor putea fi carmuiti prin intelepciune, si nu prin vraja asta grosolana.

- Toate la vremea lor, Coriakin, replica Aslan.

- Da, toate cand le vine timpul, stapane, ii raspunse vrajitorul. Ai de gand sa li te arati?

- Nici gand, zise Leul, cu un fel de marait care (se gandi Lucy) voia sa semene a ras. I-as baga in sperieti de tot. Multe stele vor imbatrani si vor veni sa-si afle odihna in insule, pana ca poporul tau sa fie copt pentru asa ceva. Iar astazi, inainte de asfintit, trebuie sa-i fac o vizita lui Bunila Piticul, care sade in castelul din Cair Paravel numarand zilele pana la intoarcerea acasa a stapanului sau, Caspian. Am sa-i spun toata povestea ta, Lucy. Nu mai fi asa de trista. Ne vom reintalni curand.

- Te rog, Aslan, zise Lucy, ce intelegi tu prin „curand'?

- Pentru mine toate vremurile inseamna curand, zise Aslan; si instantaneu se facu nevazut, iar Lucy ramase singura cu Vrajitorul.

- Aplecat! spuse el. Si-am ramas amandoi abatuti si mahniti. Asa e intotdeauna, nu-l poti tine in loc; nu-i ceea ce s-ar numi un leu imblanzit. Ei, ia spune, ti-a placut cartea mea?

- Unele parti din ea, da, foarte mult, raspunse Lucy. Ai stiut tot timpul ca eram acolo?

- Pai, fireste ca am stiut, cand i-am lasat pe Natarai sa se faca invizibili, ca in curand vei veni ca sa risipesti vraja. Nu stiam exact ziua. Iar in dimineata asta n-am prea fost atent. Dupa cum vezi, m-au facut si pe mine invizibil, iar cand sunt invizibil mi-e mereu teribil de somn. Of! vai! - uite, iara casc. Ti-e foame?

- Pai, da, un pic, spuse Lucy. Habar n-am cat e ceasul.

- Vino, o chema Vrajitorul. Toate vremurile inseamna, poate, „curand', pentru un Aslan. Dar la mine acasa, toate momentele cand ti-e foame inseamna ora unu.

Facura cativa pasi pe culoar, dupa care Vrajitorul deschise o usa. Lucy patrunse intr-o incapere placuta, plina de soare si flori. Cand intrara, masa era goala, numai ca era, desigur, o masa vrajita, asa ca, la un cuvant al batranului, aparura numaidecat fata de masa, tacamurile de argint, farfuriile, paharele si mancarea.

- Sper sa-ti placa, spuse el. Am incercat sa-ti ofer o altfel de mancare decat ai avut in ultima vreme, ceva care sa semene mai degraba cu ce mananci tu acasa la tine, in tara ta.

- E delicios, zise Lucy; si chiar era. O omleta, proaspat scoasa din cuptor, friptura rece de miel cu mazare verde, inghetata de capsuni, limonada intre feluri si, la sfarsit, o cana de cacao. Vrajitorul, insa, nu bau decat vin si manca doar niste paine. Nu avea de ce sa se sperie de el, asa ca, in scurt timp, ajunsera sa stea la taclale ca niste vechi prieteni.

- Cand o sa-si faca efectul vraja? intreba Lucy. Nataraii or sa fie iarasi vizibili?

- Oh, da, chiar sunt de pe acum. Dar probabil ca inca dorm cu totii; intotdeauna se odihnesc la mijlocul zilei.

- Dar acum, ca sunt iarasi vizibili, ai sa-i lasi sa scape de uratenie? Ai sa-i faci la loc cum erau inainte?

- Ei, cam grea intrebarea, spuse Vrajitorul. Pai, vezi tu, doar ei isi inchipuiau ca erau tare aratosi inainte. Ei zic ca au fost uratiti, dar eu n-as prea zice ca asta s-a intamplat. Multi ar zice ca a fost, de fapt, o schimbare in bine.

- Sunt chiar atat de infumurati?

- Da. Sau, oricum, asa e Nataraul Sef, care i-a invatat si pe ceilalti sa fie la fel. Cred orbeste tot ce spune el.

- Am remarcat si noi, zise Lucy.

- Da, intr-un fel, ne-am descurca mai bine fara el. Desigur, as putea sa-l transform in altceva, sau sa-i fac o vraja ca ceilalti sa nu mai creada o boaba din tot ce spune el. Dar nu-mi place sa fac asa ceva. E mai bine pentru ei sa-l admire pe el, decat sa nu admire pe nimeni.

- Dar pe tine nu te admira? intreba Lucy.

- Oh, pe mine, nu, raspunse Vrajitorul. Pe mine nu m-ar admira nici in ruptul capului.

- De ce i-ai uratit - adica, „uratit' dupa opinia lor?

- Pai, nu voiau sa faca ce li se spunea. Treaba lor e sa se ingrijeasca de gradina si sa creasca animale pentru hrana - nu pentru mine, cum isi inchipuie ei, ci pentru ei. Or, daca nu-i impingeam eu de la spate, nici vorba sa faca asa ceva. Si, fireste, o gradina trebuie udata, asa ca ai nevoie de apa. Cam la jumatate de kilometru, sus pe deal, exista un izvor tare bun. Iar din acel izvor porneste un rau care curge exact pe langa gradina. Tot ce le-am cerut eu sa faca a fost sa ia apa din rau, in loc sa se cocoate cu greu sus la izvor, cu galetile dupa ei, de doua-trei ori pe zi, de veneau franti de oboseala si cu apa varsata pe jumatate. Numai ca nu voiau sa priceapa. Iar in cele din urma au refuzat categoric.

- Sunt chiar atat de prosti? intreba Lucy. Vrajitorul ofta.

- Nici nu-ti poti inchipui cate necazuri am avut cu ei. Acum cateva luni, le intrase in cap sa spele farfuriile si cutitele inainte de masa: ziceau ca economisesc timp dupa aceea. I-am prins plantand cartofi fierti, ca sa nu mai trebuiasca sa-i gateasca atunci cand ii scot din pamant. Intr-o buna zi, pisica a intrat in laptarie, si vreo douazeci de indivizi s-au apucat sa scoata laptele afara; dar nimeni nu s-a gandit sa scoata mai bine pisica de acolo. Vad, insa, ca ai terminat. Hai sa mergem sa ne uitam la Natarai, acum cand pot fi iarasi vazuti.

Intrara intr-o alta camera, plina de instrumente lustruite, tare complicate - ca de pilda Astrolabi, Planetarii, Cronoscoape, Poesimetre, Coriambuse si Theodolinde - iar aici, cand ajunsera la fereastra, Vrajitorul spuse:

- Uite. Uite-i pe Nataraii tai.

- Nu vad pe nimeni, zise Lucy. Dar ce sunt chestiile alea ca niste ciuperci?

Chestiile acelea spre care arata cu degetul erau imprastiate ca niste punctisoare, pe tot gazonul. Semanau, intr-adevar, foarte mult cu niste ciuperci, dar erau mult mai mari - piciorul cam de un metru inaltime, ia palaria cam la fel de lunga, dintr-o margine in cealalta. Privind mai atent, observa ca piciorusul nu se imbina cu palaria pe mijloc, ci lateral, ceea ce iti lasa impresia de dezechilibru. Si mai era ceva - ca un fel de legaturica - pusa pe iarba langa fiecare piciorus. De fapt, pe masura ce le studia mai bine, nu i se mai parea ca seamana atat de mult cu niste ciuperci. Palaria nu era, de fapt, rotunda, cum avusese ea senzatia la inceput. Era mai mult lunga decat lata, largindu-se la un capat. Erau foarte multe chestii din astea, poate peste cincizeci la numar.

Orologiul batu ora trei.

De indata se intampla ceva nemaipomenit. Toate „ciupercile' se rasturnara brusc cu susul in jos. Legaturicile de langa tulpine erau capete si trupuri. Iar tulpinele erau de fapt picioare. Dar nu cate doua picioare la fiecare trup. Fiecare trup avea un singur picior gros exact dedesubt (nu intr-o parte, ca la oamenii cu un singur picior), iar la capat o singura laba enorma - cu degete late, rasucite un pic in sus, incat laba piciorului semana cu o canoe mititica. Lucy isi dadu seama intr-o clipa de ce i se paruse ca semanau cu niste ciuperci. Pana atunci, statusera lungiti pe spate, cu piciorul intins drept in sus si cu laba aceea enorma latita deasupra. A aflat dupa aceea ca acesta era modul lor obisnuit de a se odihni; caci laba piciorului ii ferea de ploaie si de soare, asa ca, pentru un Monopod, a sta lungit sub propria laba a piciorului era ca si cum s-ar fi aflat sub un cort.

- Oh, ce caraghiosi sunt, striga Lucy izbuncnind in ras. Tu i-ai facut asa?

- Da, da i-am transformat pe Natarai in Monopozi, zise Vrajitorul. Radea si el in hohote, de-i siroiau lacrimile pe obraji. Dar, ia te uita, mai adauga el.

Si, intr-adevar, avea ce vedea. Fireste, acesti omuleti cu un singur picior nu puteau merge sau alerga, la fel ca noi. Inaintau sarind, ca puricii si ca broastele. Si ce sarituri faceau! - de parca fiecare picior ar fi fost un ghem de arcuri. Si cu ce ricoseu aterizau; de aici venea bubitul acela care o nedumerise atat de mult pe Lucy, in urma cu o zi. Iar acum topaiau in toate directiile, strigandu-si unii altora:

- Hei, baieti! Suntem iarasi vizibili.

- Chiar asa, ce vizibili suntem, zise unul cu o caciulita cu mot, care se vedea limpede ca era Monopodul Sef. Si, ascultati-ma pe mine ce va spun, cand niste tipi sunt vizibili, pai, sigur, se pot vedea unul pe altul.

- Ah, intocmai, Sefule, intocmai, strigara ceilalti. Foarte adevarat. Nimeni n-are minte mai limpede decat tine. Nici ca s-ar fi putut sa ne explici mai clar.

- Fetita aia l-a surprins pe batran motaind, zise Monopodul Sef. L-am batut de data asta.

- Exact asta voiam sa spunem si noi, ingana corul. Esti tot mai tare, Sefule. Tine-o asa, tine-o asa.

- Dar cum de indraznesc sa vorbeasca despre tine in halul asta? intreba Lucy. Ieri mi s-a parut ca erau tare speriati. Nu-si dau seama ca poate ii auzi?

- Asta-i una dintre chestiile caraghioase la Natarai, zise Vrajitorul. Cand vorbesc despre mine de parca eu carmuiesc totul, aud orice si sunt extrem de periculos; cand isi inchipuie ca ma pot duce de nas cu poante de care s-ar prinde si un tine - noroc bun, treaba lor!

- Va trebui sa fie preschimbati la loc in forma lor initiala? se interesa Lucy. Oh, nu vad raul daca ar ramane asa cum sunt. Chiar ii deranjeaza atat de mult? Par destul de fericiti. Zau asa - uite cum topaie. Dar cum aratau inainte?

- Ca niste pitici obisnuiti, ii raspunse el. Dar nu atat de draguti ca aceia pe care ii aveti voi in Narnia.

- Ce pacat ar fi sa-i transformi la loc, spuse Lucy. Sunt tare nostimi si destul de draguti. Crezi ca ar conta daca le-as spune asta?

- Sunt convins ca da - daca izbutesti sa le bagi ideea asta in cap.

- Vrei sa vii cu mine sa incercam?

- Nu, nu. Te poti descurca mult mai bine fara mine.

- Iti multumesc din suflet pentru pranz, spuse Lucy si, intorcandu-se, pleca repede. Cobori in fuga scarile pe care urcase atat de agitata in acea dimineata, iar cand ajunse jos se ciocni cu Edmund. Erau si ceilalti acolo, asteptand-o, asa ca pe Lucy o mustra constiinta cand le vazu chipurile ingrijorate si isi dadu seama ca uitase pur si simplu de ei atata vreme.

- E in regula, le striga ea. Totul e in regula Vrajitorul e un baiat de zahar - si l-am vazut si pe El - pe Aslan.

Zbura apoi ca vantul de langa ei, drept in gradina. Aici, Monopozii sareau de se zgaltaia pamantul si zbierau de rasuna vazduhul. Topaielile si tipetele se intetira cand o vazura pe Lucy.

- Uite-o, uite-o, strigara ei. De trei ori „ura' pentru fetita. Ah! Ce l-a mai fraerit pe mosneag, zau asa.

- Si regretam nespus, zise Monopodul Sef, ca nu-ti putem oferi placerea de a ne vedea asa cum eram inainte de a fi uratiti, caci nici nu ti-ar veni sa crezi, efectiv, pentru ca fara tagada suntem ingrozitor de urati acum, de ce sa te mintim?!

- Ehei, Sefule, asa suntem, asa suntem, repetara ceilalti ca o flasneta, topaind ca niste baloane de jucarie. Ca bine mai zici, ca bine mai zici, pe cuvant.

- Dar mie nu mi se apre ca sunteti urati, zbiera Lucy, ca sa se faca auzita. Eu consider ca sunteti tare draguti.

- I-auzi, i-auzi, zisera Monopozii. Mare adevar ai zis, domnisorico. Foarte draguti suntem, sa stii. Nici ca exista fapturi mai chipese.

Rostira aceste cuvinte fara nici un fel de mirare, ca si cum nici nu si-ar fi dat seama ca isi schimbasera parerea.

- Pai, a vrut sa zica, interveni Monopodul Sef, ca eram tare draguti inainte de a fi uratiti.

- Asa-i, Sefule, asa-i, inganara ceilalti. Chiar asta a zis. Am auzit cu urechile noastre.

- Ba nu, racni Lucy. Am zis ca sunteti tare draguti acum.

- Intocmai, asa a zis, spuse Monopodul Sef, ca eram tare draguti atunci.

- Auzi-i pe amandoi, auzi-i pe amandoi, zisera Monopozii. Mai rar doi ca ei. Intotdeauna au dreptate. Nici ca ar fi putut grai mai bine.

- Dar spunem exact contrariul fiecare, zise Lucy, batand din picior, iritata.

- Chiar asa, sigur ca da, chiar asa, zisera Monopozii. Ce poate fi mai grozav decat sa spui contrariul. Tineti-o tot asa, amandoi.

- Voi scoateti omul din minti, zise Lucy, renuntand. Insa Monopozii pareau absolut incantati, asa ca ajunse la concluzia ca, pe ansamblu, conversatia fusese o reusita.

Si, inainte ca toata lumea sa se duca la culcare in acea seara, se petrecu o intamplare care-i facu si mai multumiti de starea lor de fapturi cu un singur picior. Caspian si toti narnieii s-au intors cat mai repede posibil pe tarm, ca sa le povesteasca noutatile lui Rhince si celorlalti aflati la bordul corabiei „Zori de zi', care erau acum destul de ingrijorati. Si, fireste, Monopozii i-au insotit, saltand ca niste mingi de fotbal si aprobandu-se unii pe altii in gura mare, pana ce Eustace a zis:

- Ce bine ar fi daca Vrajitorul i-ar face de neauzit, in loc de invizibili.

A regretat curand ca il luase gura pe dinainte, fiindca a trebuit sa le explice ca a fi „de neauzit' inseamna ca nu poti fi auzit, si, cu toate ca s-a caznit mult, n-a ramas cu impresia ca Monopozii au priceput, iar ceea ce l-a deranjat mai mult a fost ce i-au spus ei la sfarsit:

- Ehei, nu stii sa explici ca Seful nostru. Dar vei invata, tinere, vei invata. La el sa iei aminte, iti arata el cum sa vorbesti. Mare orator mai e!

Cand ajunsera la golf, Pispirici avu o idee geniala. Puse sa i se coboare barcuta de nuiele si se apuca sa vasleasca singur, fataindu-se incolo si incoace, pana ce le starni interesul Monopozilor. Pe urma, se ridica in picioare si zise:

- Stimati si inteligenti Monopozi, voua nu va trebuie barci, caci aveti laba piciorului cu care puteti pluti pe apa. Asa ca, zdup usurel in mare si o sa vedeti voi ce bine e.

Monopodul Sef se impotrivi, prevenindu-i pe ceilalti ca apa era uda, insa doi-trei tinerei se incumetara numaidecat sa sara in mare; dupa aceea, le urmara si altii exemplul, iar in final toata sleahta. Mergea de minune. Laba aceea uriasa a Monopozilor functiona ca o pluta sau ca o barca, iar cand Pispirici i-a invatat cum sa-si croiasca vasle si lopeti, au inceput sa se foiasca prin golf si in jurul corabiei „Zori de zi', aidoma unei flote de mici canoe, cu cate un piticut gras stand in picioare la pupa fiecarei barcute. Si s-au luat la intrecere, facand curse de viteza, iar de pe corabie li s-au coborat drept premii sticle de vin, si marinarii stateau aplecati peste parapet si radeau de mama focului, tinandu-se cu mainile de burta.

Nataraii erau, de asemenea, foarte incantati de noul lor nume de Monopozi, care li se parea un cuvant cu rezonante magnifice, cu toate ca nu prea pricepeau ei ce inseamna.

- Asta suntem noi, zbierau ei ca apucatii, Banipuzi, Pomonozi, Manzimonsi.

Exact cum le venea pe limba sa-si spuna. Curand, insa, facura o combinatie, pornind de la vechiul lor nume, si ajunsera in final sa se boteze singuri „Labute-de-plus'; si asa, probabil, ii va chema in veacuri de acum inainte.

In seara aceea, toti narnieii au cinat sus cu Vrajitorul, iar Lucy a remarcat cat de diferit i se parea acum acest palier, cand nu-i mai era deloc frica. Semnele misterioase de pe usi erau in continuare misterioase, dar acum aveau parca intelesuri vesele si inofensive, si pana si oglinda barboasa parea mai degraba nostima decat inspaimantatoare. La masa, fiecare a primit, prin magie, mancarea si bautura preferata, iar dupa cina Vrajitorul a facut o vrajitorie foarte folositoare si frumoasa. A asternut pe masa doua foi de pergament si l-a rugat pe Drinian sa le faca o relatare la zi a calatoriei lor pe mare: si, pe masura ce Drinian povestea, tot ce zugravea el in cuvinte aparea desenat pe pergament cu linii fine si clare, pana ce, in cele din urma, fiecare foaie s-a preschimbat intr-o splendida harta a Oceanului de Rasarit, pe care puteai vedea tarmuri ca Terebinthia, Galma, Cele Sapte Insule, Insulele Parasite, Insula Balaurului, Insula Arsa, Apa Mortii si Tara Natarailor, toate in marimea si pozitia potrivita. Au fost cele mai bune harti ale acelor mari, mai bune decat toate celelalte facute ulterior, fara vrajitorie. Caci pe hartile acelea, desi orasele si muntii aratau la inceput exact ca pe orice harta obisnuita, cand Vrajitorul le-a dat o lupa au putut vedea ca era vorba de imagini ale lucrurilor reale, incat contemplai in voie pana si castelul, targul de sclavi si strazile din Narrowhaven, toate foarte clare, desi vazute de la distanta, ca lucrurile pe care le privesti cu telescopul, prin capatul nepotrivit. Singurul inconvenient era faptul ca linia de coasta a majoritatii insulelor era incompleta, caci harta nu infatisa decat ceea ce vazuse Drinian cu ochii lui. Cand ispravira, Vrajitorul isi pastra pentru el o harta si o dadu pe cealalta lui Caspian: si acum mai e atarnata pe perete in Camera Instrumentelor din tinutul Cair Paravel. Vrajitorul, insa, nu le-a putut spune nimic despre marile si tinuturile aflate in continuare spre rasarit. Le-a povestit, totusi, ca in urma cam cu sapte ani o corabie narniana acostase in apele lui, avandu-i la bord pe lorzii Revilian, Argoz, Mavramorn si Rhoop: asa ca ajunsera la concluzia ca omul de aur pe care il vazusera zacand in Apa Mortii era pesemne Lordul Restimar.

A doua zi, Vrajitorul a reparat prin vraji pupa carabiei „Zori de zi', acolo unde fusese stricata de Sarpele de mare si le-a umplut cala de daruri si bunatati. S-au despartit buni prieteni, iar cand corabia a intins panzele, la ora doua dupa-amiaza, toate Labutele-de-plus au pornit dupa ea si au vaslit de zor pana la gura portului, strigand si ovationand pana ce uralele lor nu s-au mai auzit deloc.

Capitolul 12

INSULA INTUNECOASA

Dupa aceasta aventura, au navigat spre sud si un pic spre rasarit timp de douasprezece zile, cu un vant bland, cerul fiind mai tot timpul senin, iar vremea calda, si n-au vazut nici pasari, nici pesti, doar ca o singura data au fost niste balene care s-au tinut dupa ei la pupa, improscand cu stropi, in tot acest rastimp, Lucy si Pispirici au jucat foarte mult sah. Pe urma, in a treisprezecea zi, Edmund a zarit de pe turela catargului ceva ce semana cu un munte urias si negru, care se ridica din mare inspre babord.

Au schimbat directia de mers si au pornit-o spre aceasta bucata de uscat, folosindu-se in special de vasle, caci vantul nu era prielnic navigarii spre nord-est.

Cand s-a intunecat, mai aveau inca mult de mers, asa ca au fost nevoiti sa vasleasca toata noaptea. A doua zi, vremea era frumoasa, dar fara pic de adiere. Masa aceea negricioasa se afla in fata lor, mult mai aproape si mai mare, dar tot foarte voalata, incat unii au crezut ca mai aveau mult de mers, iar altii au avut impresia ca intra intr-o zona cetoasa.

Cam pe la ora noua in acea dimineata, absolut dintr-o data, s-au apropiat atat de mult, incat au putut observa ca nu era vorba nicidecum de pamant si nici, in sensul folosit indeobste, de ceata. Era o intunecime. E destul de greu de descris, insa va puteti da seama cam cum era daca va imaginati senzatia pe care ati avea-o privind de la gura unui tunel in adancul lui - un tunel, bagati de seama, atat de lung sau, in fine, atat de intortocheat, incat nu poti vedea lumina din celalalt capat. Si stii perfect cam cum ar fi. Pe o lungime de cativa metri, vezi sinele, traversele si pietrisul la lumina zilei; pe urma, ceva mai incolo, le vezi ca la amurg; si apoi, destul de brusc, dar fireste fara o linie clara de demarcatie, toate se topesc complet intr-o bezna lina si solida. Exact asa era si acolo. Pe cativa metri in fata, vedeau cum se umflau valurile inspumate, verzi-albastrui. Ceva mai incolo de aceasta portiune, apa se vedea mai pala si mai cenusie, cum e seara tarziu. Si mai incolo inca, urma o bezna desavarsita, ca si cum s-ar fi lasat o noapte intunecoasa, fara luna si fara stele.

Caspian ii striga nostromului sa tina corabia pe loc, si toata lumea, cu exceptia vaslasilor, se napusti sa priveasca de la prora. Nu vedeai insa nimic; te holbai doar in gol. In spatele lor erau marea si soarele, in fata lor - intunecimea.

- Sa intram in chestia asta? intreba Caspian, intr-un tarziu.

- Eu n-as fi de parere, zise Drinian.

- Capitanul are dreptate, opinara cativa marinari.

- Cam asa zic si eu, interveni Edmund.

Lucy si Eustace nu spusera nimic, insa in sinea lor se bucurau tare mult de ceea ce parea ca avea sa se intample. Numai ca dintr-o data, vocea clara a lui Pispirici rupse tacerea:

- Si, de ce nu, ma rog? intreba el. Poate cineva sa-mi explice de ce?!

Cum nimeni nu se inghesuia sa-i raspunda,

Pispirici continua:

- Daca as fi avut de-a face cu niste tarani sau cu niste sclavi, as fi putut presupune ca aceasta propunere izvoraste din lasitate. Sper, insa, sa nu se povesteasca niciodata in Narnia ca o companie aleasa de nobili si vlastare regesti, toti in floarea varstei, au spalat putina fiindca le-a fost frica de intuneric.

- Dar la ce-ar servi sa spintecam apele prin bezna?

Intreba Drinian.

- Cum „la ce-ar servi'?! replica Pispirici. La ce-ar servi, capitane? Daca prin a servi intelegi sa ne umplem burtile si pungile, recunosc ca n-ar servi la nimic. Din cate stiu eu, n-am pornit in aceasta calatorie pe mare pentru a cauta lucruri utile, ci pentru a dobandi onoare si a avea parte de aventuri. Si, iata-ne in fata unei aventuri marete, careia, daca ii vom intoarce spatele, ne vom alege cu onoarea patata rau.

Cativa marinari bombanira in barba ceva de genul „S-o ia naiba de onoare', insa Caspian spuse:

- Oh, fir-ai tu sa fii, Pispirici! Mai bine te lasam acasa. Bine, fie! Daca tot e pe-asa, cred ca o sa trebuiasca sa mergem mai departe. Doar daca Lucy n-are ceva impotriva.

Lucy nu prea avea chef de asa ceva, insa rosti cu glas tare:

- Eu, una, sunt gata.

- Maiestatea ta va porunci, macar, sa avem lumini? intreba Drinian.

- Absolut, ii raspunse Caspian. Ocupa-te de asta, capitane.

Prin urmare, au fost aprinse cele trei felinare - la pupa, la prora si in varful catargului -, iar Drinian a poruncit sa se puna doua faclii la mijlocul corabiei. Cat de pale si lancede pareau sub razele soarelui. Dupa aceea, tuturor barbatilor, cu exceptia catorva ramasi jos la vasle, li s-a poruncit sa stea pe punte, inarmati complet, la punctele lor de lupta, cu sabiile trase. Lucy si doi arcasi au fost plasati pe turela catargului, cu sagetile proptite in arc. Rynelf era la prora, pregatit sa sondeze fundul marii cu firul cu plumb, impreuna cu el, sclipind in zale, se aflau Pispirici, Edmund, Eustace si Caspian. Drinian a preluat fusul carmei.

- Si acum, in numele lui Aslan, tot inainte! striga Caspian. Vasliti lent si constant. Toata lumea sa taca si sa caste bine urechile ca sa auda poruncile.

Trosnind si scartaind, „Zori de zi' se urni din loc, cand oamenii incepura sa vasleasca. Aflata sus, in turela catargului, Lucy avu posibilitatea sa vada privelistea exact din momentul cand patrunsera in bezna.

Prora disparuse deja, in timp ce soarele mai lumina inca pupa. Vazu cum corabia se scufunda in intuneric. Cu o clipa inainte, pupa aurie, marea albastra si cerul se aflau sub razele soarelui, ca in clipa urmatoare marea si cerul sa dispara, felinarul de la pupa - care aproape nici nu se vedea pana atunci - fiind singurul reper dupa care puteai sti unde se termina corabia. In fata felinarului, se zarea silueta intunecata a lui Drinian, aplecat peste fusul carmei. Dedesubt, cele doua faclii dezvaluiau privirii doua petice micute de punte, facand sa sclipeasca sabiile si coifurile, iar in fata, pe teuga, mai era inca o insulita de lumina. Separat de toate astea, turela, luminata de felinarul din varful catargului care se afla exact deasupra lui Lucy, parea o mica lume luminata, plutind stinghera in pustietatea neagra. Iar luminile acelea, asa cum se intampla intotdeauna cu lumina cand trebuie sa o aprinzi la un moment nepotrivit al zilei, pareau sumbre si nefiresti. Lucy baga de seama, totodata, ca i se facuse foarte frig.

Cat de mult a durat aceasta calatorie pe mare in plin intuneric, nimeni nu stie. In afara de scartaitul furchetilor si de pleoscaitul vaslelor, nimic nu arata ca se aflau in miscare. Privind atent la prora, Edmund nu vedea nimic in fata lui, decat felinarul reflectat in apa. Acolo unde se oglindea lumina, apa parea oarecum uleioasa, marea spintecata de prora facand valuri mici, grele si amortite. Pe masura ce trecea timpul, toata lumea, cu exceptia vaslasilor, incepu sa dardaie de frig.

Dintr-o data, de undeva - toti isi cam pierdusera acum simtul de orientare - se auzi un racnet; era un glas neomenesc sau poate glasul cuiva atat de ingrozit, incat nu mai avea nimic uman in el.

Caspian se caznea sa vorbeasca - i se uscase gura de tot -, cand, brusc, se auzi vocea stridenta a lui Pispirici, care in tacerea aceea desavarsita rasuna mai tare decat de obicei.

- Cine striga? se pitigaie el. Daca ne esti dusman, nu ne temem de tine, iar daca ne esti prieten vom baga spaima in dusmanii tai.

- Indurare! striga glasul acela, indurare! Daca nu sunteti decat tot un vis, aveti mila. Luati-ma la bord. Luati-ma cu voi, fie si daca ma ucideti. Dar, in numele tuturor milosteniilor, nu plecati si nu ma lasati de izbeliste in acest tinut inspaimantator.

- Unde esti? striga Caspian. Fii binevenit la bordul corabiei noastre.

Se mai auzi un tipat, nu se stie daca de bucurie sau de groaza, dupa care intelesera ca cineva venea inot spre ei.

- Stati pe-aproape, sa-l saltati din apa, zise Caspian.

- Da, da, Maiestatea ta, raspunsera marinarii.

Cativa oameni se ingramadira cu franghii la parapetul de la babord, in timp ce altul, ceva mai departe, tinea o faclie. Din intunericul apei, se ivi o fata alba si salbatica, iar apoi, caznindu-se si tragand din rasputeri, douasprezece maini prietenoase il trasera pe strain, sus, pe punte.

Edmund se gandi ca in viata lui nu vazuse un om cu o infatisare mai salbatica. Desi nu parea prea batran, avea parul alb si incalcit ghemotoace, era slab si tras la fata, iar in loc de haine atarnau pe el niste zdrente ude. Ce remarcai, insa, cu deosebire la el, erau ochii, atat de mari, incat parca nici nu aveau pleoape, holbati si cascati de agonia unei frici nemarginite, in clipa in care puse piciorul pe punte, spuse:

- Fugiti! Fugiti!! intoarceti corabia si fugiti! Vasliti, vasliti, vasliti, daca vreti sa nu va putrezeasca oasele pe acest tarm blestemat.

- Revino-ti in fire, ii spuse Pispirici, si explica-ne care este primejdia ce ne paste. Noi nu suntem invatati cu fuga.

Strainul tresari cumplit auzind vocea Soarecelui, pe care nu-l remarcase pana atunci.

- Oricum veti fugi de aici, spuse el, gafaind. Aceasta este Insula unde Visele se adeveresc.

- De cand caut eu o asemenea insula, zise unul dintre marinari. Pun pariu ca daca am acosta aici, as descoperi ca sunt insurat cu Nancy.

- Iar eu as afla ca Tom traieste, zise un altul.

- Prostilor! zise omul, batand furios din picior. Aiureli de genul asta m-au adus si pe mine aici, ca mai bine ma inecam naibii sau nu ma nasteam deloc. Nu pricepeti o data ce va spun eu?! Aici, visele - ati inteles, visele - capata viata, devin reale. Nu visele cu ochii deschisi, ci visele.

Dupa o tacere de vreo jumatate de minut, zdranganind zgomotos din armuri, intregul echipaj se napusti, impiedicandu-se, spre trapa principala, cobo-rand de-a valma si repezindu-se sa vasleasca asa cum nu vaslisera niciodata pana atunci; si Drinian se legana in jurul fusului carmei, iar nostromul puncta un ritm cum nu se mai auzise nicicand pe mare. Caci, fiecaruia nu-i trebuise mai mult decat jumatatea aceea de minut pentru a-si aminti de anumite vise pe care le avusese - vise care te fac sa-ti fie teama sa mai adormi la loc - si pentru a-si da seama ce ar fi insemnat sa debarce intr-o tara unde visele se adeveresc.

Numai Pispirici ramanea impasibil.

- Maiestatea ta, Maiestatea ta, zise el, ai de gand sa ingadui aceasta rascoala, aceasta poltronerie?! Asta inseamna panica si debandada.

- Vasliti, vasliti, zbiera Caspian. Trageti din rasputeri. Directia e buna, Drinian? Zi ce vrei, Pispirici. Sunt lucruri pe care nici un om nu se poate incumeta sa le infrunte.

- Norocul meu, atunci, ca nu sunt om, replica Pispirici facand o plecaciune teapana.

Lucy, aflata deasupra, auzise toate astea, intr-o clipa, visul acela pe care se caznise enorm sa-l uite ii reveni in minte atat de puternic, incat avea senzatia ca abia se trezise din somn. Prin urmare, asta era in urma lor, pe insula, in bezna aceea! O clipa, isi dori sa coboare pe punte si sa stea cu Edmund si Caspian. Dar la ce bun? Daca visele incepeau sa se adeverasca, era posibil ca Edmund si Caspian sa se transforme in ceva oribil, exact cand ajungea la ei. Isi inclesta mana pe balustrada turelei, incercand sa se calmeze. Vasleau cu toate fortele inapoi spre lumina: totul avea sa fie in regula in cateva secunde. Oh, dar de ce nu se putea sa fie cu totul in regula chiar acum!?

Desi vaslele faceau destul zgomot, aceasta nu putea anula linistea desavarsita care inconjura corabia. Toata lumea stia ca era mai bine sa nu ciuleasca urechile, incercand sa auda vreun sunet venit din intunecime. Numai ca nimeni nu se putea abtine sa faca asa ceva. Si, curand, toata lumea auzea ceva, dar fiecare altceva.

- Nu auzi un zgomot ca un fel de foarfeca uriasa, ce se deschide si se inchide acolo? il intreba Eustace pe Rynelf.

- Ssst! zise Rynelf. Eu ii aud cum se catara taras pe laturile corabiei.

- Chestia aia o sa se instaleze drept pe catarg, zise Caspian.

- Ptiu! facu un marinar. Iara incep gongurile. Eram sigur!

Incercand sa nu se uite la nimic (mai ales sa nu se uite in spate), Caspian se duse langa Drinian.

- Drinian, ii zise el, in soapta. Cat timp a trecut de cand tot vaslim - adica, de cand l-am luat la bord pe strain?

- Cinci minute, poate, sopti Drinian. De ce?

- Fiindca vad ca ne-am caznit degeaba sa iesim din bezna.

Lui Drinian ii tremura mana pe fusul carmei, iar pe fata i se prelingea o dara de sudoare rece. Toata lumea se gandea la acelasi lucru.

- N-o sa mai iesim niciodata de-aici, niciodata, se vaicareau marinarii. Ne carmuieste gresit. Ne tot invartim in cerc. N-o sa mai iesim niciodata de-aici.

Strainul, care zacuse ca o carpa pe punte, se ridica in capul oaselor si izbucni intr-un hohot de ras, ca un urlet oribil.

- N-o sa mai iesiti niciodata! zbiera el. Exact. Sigur ca da. N-o sa mai iesim niciodata de aici. Ce prost am fost crezand ca or sa ma lase sa plec atat de usor. Nu, nu, niciodata n-o sa mai iesim de-aici!

Rezemandu-se cu capul de marginea turelei, Lucy sopti:

- Aslan, Aslan, daca vreodata ne-ai iubit, trimite-ne acum ajutor.

Bezna ramanea la fel de deasa, insa Lucy incepea macar sa se simta - un pic, foarte putin mai bine.

„In fond n-am patit deocamdata nimic', se gandi ea.

- Priviti! striga de la prora vocea ragusita a lui Rynelf.

In fata lor, se vedea o mica farama de lumina, din care pornea o raza lata invaluind corabia, intunecimea din jur ramase la fel, numai ca intreaga nava parea cumva luminata de un proiector. Clipind din ochi, Caspian privi lung injur la fetele camarazilor lui, toti cu niste expresii fixe si innebunite. Toata lumea se holba in aceeasi directie: in spatele fiecaruia, se lungea o umbra negra si ascutita.

Lucy privi in lungul manunchiului de raze si curand vazu acolo ceva. La inceput i se paru ca e o cruce, pe urma incepu sa semene cu un avion, dupa aceea cu un zmeu, ca in final, cu un falfait de aripi, sa ajunga drept deasupra lor: un albatros. Se roti de trei ori in jurul catargului, dupa care se cocota cateva clipe pe creasta balaurului de aur de la prora. Striga cu un glas puternic si suav un fel de cuvinte pe care insa nu le intelegea nimeni. Dupa aceea, isi intinse aripile, se ridica si incepu sa zboare agale inainte, luand-o usor spre tribord. Drinian cartni dupa pasare, neindoindu-se nici o clipa ca nu le-ar fi fost o buna calauza. Nimeni insa in afara de Lucy nu stia ca atunci cand se rotise in jurul catargului, albatrosul ii soptise: „Curaj, scumpa mea', si glasul, stia ea sigur, era al lui Aslan, iar o data cu vocea simti pe fata o rasuflare cu un miros delicios.

In cateva momente, intunericul din fata lor se facu cenusiu, dupa care, cand nici nu mai indrazneau sa spere, se trezira brusc sub razele soarelui, unde era cald si bine, in lumea in care albastrul era de culoarea cerului si a marii. Si numaidecat isi dadura seama cu totii ca nu exista si nici nu existase vreodata nici un motiv de teama. Clipind din ochi, privira in jurul lor. Ramasera uluiti vazand cat de stralucitoare era corabia: de parca s-ar fi asteptat ca intunericul sa se lipeasca de albul, verdele si auriul vasului ca un fel de funingine sau de mazga. Si rand pe rand incepura sa rada.

- Tare prosti am mai fost, zise Rynfeld.

Fara sa mai zaboveasca, Lucy cobori pe punte, unde ii gasi pe toti stransi in jurul noului venit. Multa vreme, de fericire bietul om nici nu era in stare sa vorbeasca, multumindu-se sa contemple marea, soarele, sa pipaie parapetul si franghiile, de parca ar fi vrut sa se convinga ca era treaz cu adevarat; iar lacrimile ii siroiau necontenit pe obraji.

- Va multumesc, spuse el in cele din urma. M-ati salvat de la dar n-am sa vorbesc despre asta. Si, acum, as vrea sa aflu cine sunteti. Eu sunt un Telmarinian din Narnia, iar cand era ceva de capul meu lumea imi zicea Lordul Rhoop.

- Iar eu, zise Caspian, sunt Caspian, Regele Narniei. Si am pornit pe mari sa te gasesc pe tine si pe tovarasii tai, care ati fost prietenii tatii.

Lordul Rhoop cazu in genunchi, sarutand mana Regelui.

- Sire, zise el, din toata lumea asta esti omul pe care imi doream cel mai mult sa-l vad. Implineste-mi o rugaminte.

- Ce anume? intreba Caspian.

- Sa nu ma mai aduci niciodata inapoi acolo, facu el, aratand undeva, in spate, intoarsera cu totii privirea. Dar nu vazura decat marea albastra si stralucitoare, sub cerul albastru si stralucitor. Insula intunecoasa si bezna disparusera pe veci.

- Extraordinar! striga Lordul Rhoop. Ati distrus acel taram!

- Nu cred ca noi, spuse Lucy.

- Sire, zise Drinian, avem vant prielnic pentru sud-est. Sa-i aduc sus pe bietii oameni si sa intindem mai bine panzele? Dupa care, cine nu are treaba, sa se odihneasca in hamac.

- Da, zise Caspian, si imparte niste rachiu la toata lumea. Of, cred ca as putea dormi o zi intreaga.

Asa ca, dupa-amiaza, in cuhnea fericirii, au pornit cu toate panzele sus spre sud-est. Nimeni nu bagase, insa, de seama cand disparuse albatrosul.

Capitolul 13

CEI TREI ADORMITI

Vantul n-a lipsit nici o clipa cu desavarsire, numai ca a devenit din ce in ce mai moale pe zi ce trecea, pana cand valurile au ajuns simple unduiri, corabia plutind agale ca si cum ar fi fost pe un lac. Si, in fiecare noapte, vedeau rasarind spre est noi constelatii pe care nimeni nu le zarise in Narnia si posibil, se gandea Lucy cu un amestec de bucurie si teama, ca nici un chip omenesc sa nu le fi vazut vreodata. Stelele acelea noi erau mari si stralucitoare, iar noptile calde. Majoritatea dormea pe punte, sporovaind pana noaptea tarziu sau, aplecati peste parapet, oamenii priveau dansul luminos al spumei imprastiate de prora.

Intr-o seara de o neasemuita frumusete, cand crepusculul din spatele lor era atat de rosu, de purpuriu si de intins, incat cerul parca se marise si el, zarira uscat inspre tribord. Se apropiau incet, iar lumina din spatele lor dadea impresia ca promontoriile si capurile acestui tinut necunoscut luasera foc. Curand, insa, ajunsera sa navigheze de-a lungul coastei, capul vestic al uscatului profilandu-se acum sus in spatele corabiei, negru in contrast cu cerul rosu, si ascutit de parca ar fi fost decupat din carton; pe urma, ajunsera sa vada mai bine cum era tara aceea. Nu avea munti, dar, in schimb, se vedeau nenumarate coline dulci, cu niste pante moi ca pernele. Venea dintr-acolo un miros atragator - ceea ce Lucy numea „un fel de mireasma difuza si purpurie', despre care Edmund zicea (iar Rhince se gandea in sinea lui) ca parca era putregai, iar Caspian spunea: „inteleg ce vreti sa spuneti'.

Isi gasisera un culoar bun de navigat si sperau sa dea peste un port strasnic, insa pana la urma au fost nevoiti sa se multumeasca doar cu un golf lat si adanc. Desi in larg marea le paruse linistita, la mal valurile se rostogoleau pe nisip, asa ca n-au putut aduce corabia suficient de aproape, cum si-ar fi dorit. Aruncara ancora la o distanta buna de plaja si se udara bine cand coborara din barca. Lordul Rhoop ramase la bordul navei „Zori de zi'. Nu mai avea chef de insule. Cat timp au poposit in acest tinut, le-a tot rasunat in urechi vuietul brizantilor lungi.

Nici nu se indepartasera bine de tarm, cand Drinian spuse:

- Ia uitati-va! Ce mai sunt si chestiile astea? si toata lumea se opri.

- Copaci gigantici? incerca sa ghiceasca Regele Caspian.

- Cred ca turnuri, isi dadu cu parerea Eustace.

- Poate ca sunt niste uriasi, zise Edmund, mai in soapta.

- Daca vrem sa ne lamurim, n-avem decat sa ne apropiem mai bine, zise Pispirici, tragandu-si sabia si luand-o cu pasi marunti inaintea tuturor.

- Cred ca sunt niste ruine, opina Lucy cand se mai apropiara, iar presupunerea ei era cea mai buna deocamdata, in fata lor se vedea un spatiu larg si prelung, pavat cu niste pietre netede si inconjurat de niste stalpi cenusii, dar fara nici un fel de acoperis. Iar dintr-un capat in celalalt se intindea o masa lunga, acoperita cu panza rosie ca focul, care atarna pana in pamant De o parte si de alta a mesei, se aflau multe scaune din piatra bogat sculptata, cu perne de matase pentru sezut. Iar pe masa asta erau pregatite pentru ospat bucate cum nu mai vazusera vreodata, nici macar de cand Marele Rege Peter isi avea curtea in Cair Paravel. Vedeai acolo curcani, gaste, fazani, capete de porci si ciosvarte de vanat, placinte in forma de corabie cu toate panzele sus, sau in forma de balauri si elefanti; si mai erau puse pe masa torturi de inghetata, languste lucioase si somon stralucitor, nuci si struguri, ananas si piersici, rodii, pepeni galbeni si rosii, carafe si sticle din aur si argint, precum si pahare cu lucratura ciudata; iar mirosul fructelor si al vinului ii invaluia imbietor, aidoma promisiunii unei imense fericiri.

- Extraordinar! exclama Lucy.

Se apropiara din ce in ce mai mult, fara sa faca nici un zgomot.

- Dar unde sunt oaspetii? intreba Eustace.

- Problema asta o putem rezolva noi, zise Rhince.

- Ia uitati-va! rosti Edmund, pe neasteptate. Ajunsesera acum in spatiul din interiorul braului de stalpi si stateau pe pavaj. Toata lumea intoarse privirea in directia spre care aratase Edmund. Nu toate scaunele erau goale, in capul mesei si pe cele doua locuri de alaturi era ceva - sau in fine se vedeau trei chestii.

-Alea ce mai sunt? intreba Lucy, in soapta. Parca ar fi castori care stau la masa.

- Sau un cuib urias de pasari, zise Edmund.

- Mie mi se pare ca seamana mai mult cu o capita, isi dadu cu parerea Caspian.

Luand-o la fuga, Pispirici sari pe un scaun si de acolo sus pe masa, incepand sa alerge in lungul ei, croindu-si drum cu o agilitate de dansator printre potire batute in nestemate, piramide de fructe si solnite de fildes. Si alerga asa drept pana la gramada aceea cenusie si misterioasa din capatul mesei: miji ochii bine, pipai, dupa care striga:

- Astia n-or sa sara la bataie, zic eu.

Se apropiara apoi cu totii si vazura ca aratarile care stateau acolo pe scaune erau de fapt trei oameni, desi n-ai fi zis daca priveai de-aproape. Parul carunt le crescuse peste ochi acoperindu-le fata, iar barbile le crescusera peste masa, intinzandu-se, incolacindu-se si infasurandu-se in jurul farfuriilor si al pocalelor aidoma murilor pe gard, iar apoi, tot parul acesta ca o pasla imensa se revarsa valuri pana in podea. Iar din cap, parul le atarna peste speteaza scaunului, incat erau complet ascunsi. De fapt, cei trei barbati erau aproape numai par.

- Sunt morti? intreba Caspian.

- Nu cred, Sire, spuse Pispirici, apucand intre labe, din incalcitura de par, una dintre maini. Asta e cald si are puls.

- Si asta le fel, si asta, interveni Drinian.

- Pai, inseamna ca doar dorm, spuse Eustace.

- Dar ce somn lung, totusi, daca le-a crescut parul in halul asta, remarca Edmund.

- Pesemne ca e un somn vrajit, zise Lucy. De cand am pasit pe insula asta am senzatia ca e plina de ceva magic. Oh, credeti ca am venit aici ca sa rupem poate vraja?

- Putem incerca, spuse Caspian, apucandu-se sa-l zgaltaie pe unul dintre cei adormiti. Pentru o clipa, toata lumea crezu ca avea sa reuseasca, fiindca omul respira adanc si mormai: „Nu mai merg spre est. Vasliti spre Narnia'. Dar se cufunda aproape numaidecat intr-un somn si mai adanc: capul ii pica pe masa, iar toate eforturile de a-l trezi se dovedira zadarnice. Cu cel de-al doilea a fost cam la fel. „Nu suntem facuti sa traim ca animalele. S-ajungem spre est cat mai putem - uscatul in spatele soarelui', dupa care se prabusi la loc. Iar cel de-al treilea spuse doar: „Niste mustar, va rog', adormind adanc.

- Vasliti spre Narnia, nu? se mira Drinian.

- Da, zise Caspian, ai dreptate, Drinian. Cred ca am ajuns la capatul cautarilor noastre. Hai sa le vedem inelele. Da, iata blazoanele lor. Acesta este Lordul Revilian. Acesta este Lordul Argoz; iar acesta Lordul Mavromorn.

- Dar nu reusim sa-i trezim, spuse Lucy. Ce ne facem?

- Cer iertare Maiestatilor voastre, zise Rhince, dar ce-ar fi sa infulecam ceva pana mai discutam un pic?! Nu te intalnesti in fiecare zi cu un ospat ca asta.

- Nu care cumva sa faci asa ceva! striga Caspian.

- Intocmai, intocmai, spusera cativa marinari. Prea multa vrajitorie pe-aici. Cu cat ajungem mai repede inapoi pe corabie, cu atat mai bine.

- Fiti siguri ca lorzii acestia au ajuns sa doarma sapte ani tocmai fiindca au mancat din aceste bucate, remarca Pispirici.

- Nu m-as atinge de mancarea asta pentru nimic in lume, spuse Drinian.

- Se intuneca nefiresc de repede, spuse Rynelf.

- Inapoi la corabie, inapoi la corabie, baiguira oamenii.

- Cred ca au dreptate, zise Edmund. Putem hotari si maine ce vom face cu cei trei adormiti. De mancare nu ne incumetam sa ne atingem, iar de ramas aici peste noapte n-are nici un rost. Tot locul asta miroase a vrajitorie si a primejdie.

- Sunt intru totul de parerea Regelui Edmund,

spuse Pispirici, in ceea ce priveste lumea de pe corabie, in general, insa, eu, unul, voi sta la masa asta pana in zori.

- Dar de ce naiba? zise Eustace.

- Fiindca, ii explica Soarecele, avem parte de o aventura mareata, or nici o primejdie nu mi se pare mai grava decat ideea de a sti, cand ma intorc in Narnia, ca din cauza fricii am lasat nedezlegat un mister.

- Stau si eu cu tine, Pisp, zise Edmund.

- Si eu la fel, facu Caspian.

- Si eu, spuse Lucy. Dupa care se oferi si Eustace. A fost o dovada de mare curaj din partea lui, caci necitind niciodata asemenea lucruri si nici neauzind

vreodata de ele pana nu ajunsese pe „Zori de zi', pentru el era mai greu decat pentru ceilalti.

- Te implor, Maiestate - incepu Drinian.

- Nu, lordule, zise Caspian. Locul tau este pe corabie, iar in plus ai avut o zi plina, in timp ce noi am trandavit.

Discutara mult pe aceasta tema, insa in cele din urma Caspian avu castig de cauza, in timp ce echipajul se indrepta spre tarm, pe inserate, nici unul dintre cei ramasi acolo de veghe, in afara doar de Pispirici, nu putea sa scape de acea senzatie de raceala cumplita din stomac.

Le-a trebuit ceva timp pana sa-si aleaga locurile la masa periculoasa. Probabil ca fiecare avea acelasi motiv, desi nici unul nu-l rostea cu glas tare. Caci era o alegere destul de pacatoasa. Greu de suportat sa stai o noapte intreaga langa obiectele acelea paroase si ingrozitoare care, desi nu erau moarte, nu se putea spune totusi ca ar fi fost vii in sensul obisnuit al cuvantului. Pe de alta parte, daca te asezai in celalalt capat, riscai sa-i vezi din ce in ce mai putin, pe masura ce se innopta, fara sa poti sti daca nu se miscau cumva, iar poate ca pe la doua noaptea nici nu-i mai vedeai deloc - nu, asa ceva era exclus. Asa ca se tot foiau in jurul mesei, spunand: „Ce-ar fi sa stau aici?' si: „Sau poate un pic mai departe', ori: „De ce nu pe partea asta?' pana cand, in ceie din urma, se asezara undeva pe la mijloc, dar mai aproape de cei trei adormiti decat de celalalt capat al mesei. Constelatiile acelea noi si ciudate straluceau spre rasarit.

Lucy ar fi preferat ca in locul lor sa vada Leopardul, Corabia si alti vechi prieteni de pe cerul narnian.

Infasurati bine in mantalele groase, se pusera pe asteptat. Initial, incercara sa mai stea de vorba, dar nu le prea reusi. Asa ca au stat si au tot stat. Si tot timpul se auzea zgomotul valurilor care se spargeau de plaja.

Dupa cateva ceasuri care li se parura parca un secol, veni un moment cand se trezira brusc, constienti ca atipisera. Toate stelele erau in alte pozitii decat cele pe care le vazusera inainte. Cerul era foarte negru, cu exceptia unei nuante mai cenusii spre rasarit. Le era frig, li se facuse sete si intepenisera de tot Si nici unul nu scotea o vorba, fiindca acum, in sfarsit, se intimpla ceva.

In fata lor, dincolo de stalpi, se afla panta unei coline joase. Si acum, in coasta dealului, se deschisese o usa, iar in lumina ce venea dinauntru se ivise o silueta, dupa care usa se inchisese la loc. Faptura aceea avea in mana o faclie, singurul lucru pe care il vedeau clar. Se apropie agale pana ce ajunse in fata lor, de cealalta parte a mesei. Vazura acum ca era vorba de o fata inalta, imbracata cu un vesmant bleu lung, care ii lasa bratele dezgolite. Era cu capul descoperit, iar parul balai ii atarna lung pe spate. Si, privind-o, se gandira ca nu stiusera pana atunci ce inseamna adevarata frumusete.

Ceea ce li se paruse la inceput o faclie era o luminare inalta intr-un sfesnic de argint, pe care acum fata il puse pe masa. Orice adiere va fi suflat dinspre mare ceva mai devreme, incetase complet, caci flacara luminarii ardea drept, de parca ar fi fost intr-o odaie cu ferestrele inchise si perdelele trase. Aurul si argintul de pe masa sclipeau la lumina luminarii.

Lucy remarca acum un obiect pus pe masa, pe care nu-l observase pana atunci. Era un cutit facut din piatra, ascutit ca otelul; parea tare vechi si arata sinistru.

Nimeni nu rostise nici un cuvant deocamdata. Pe urma - intai Pispirici, dupa aceea Caspian - se ridicara cu totii in picioare, caci simteau ca se aflau in fata unei doamne.

- Calatori ce ati venit de departe la masa lui Aslan, zise fata. De ce nu mancati si nu beti?

- Doamna, zise Caspian, ne-am ferit de mancare fiindca am crezut ca din cauza ei s-au cufundat prietenii nostri in acest somn vrajit.

- Nici nu s-au atins de bucate, spuse ea.

- Te rog, interveni Lucy, ce-au patit atunci?

- Acum sapte ani, zise fata, au venit aici cu o corabie care avea panzele zdrentuite si lemnaria gata sa se desfaca. Mai erau si altii cu ei, niste marinari, iar cand au ajuns la masa asta, unul dintre ei a spus:, Aici este locul ideal. Hai sa intindem panzele, sa strangem tertarolele la vele si sa nu mai vaslim, ci sa ne asezam aici, unde sa ne sfarsim zilele in pace!' Iar al doilea a zis: „Nu, hai sa ne imbarcam iarasi si sa pornim spre vest, catre Narnia; poate ca Miraz a murit', insa al treilea, care parea foarte categoric, a sarit ca ars, excla-mand: „Nu, ce naiba. Suntem oameni si Telmarinieni, nu brute. De ce sa nu umblam dupa aventuri si peripetii? Oricum, nu mai avem mult de trait. Hai sa ne petrecem ce ne-a mai ramas din viata in cautarea lumii nepopulate, din spatele rasaritului de soare.' Si, certandu-se cu ei asa, a pus mana pe Cutitul de Piatra care e acolo pe masa, gata sa se lupte cu camarazii lui. Numai ca nu trebuia sa puna mana pe acest obiect. Cand a apucat cu degetele plaselele cutitului, un somn greu i-a cuprins pe toti trei. Si pana ce nu se desface vraja, nu se vor mai trezi.

- Dar ce este acest Cutit de Piatra? intreba Eustace.

- Nu stie nimeni dintre voi? zise fata.

- Eu - eu cred, incepu Lucy, ca am mai vazut asa ceva. Cu un cutit ca asta l-a ucis Vrajitoarea Alba pe Aslan, la Masa de Piatra, demult de tot.

- Este acelasi, zise fata, si a fost adus aici pentru a fi tinut la loc de cinste cat timp lumea va dainui.

Edmund, care de cateva minute era tot mai jenat, se incumeta sa vorbeasca:

- Uite ce e, zise el, n-as vrea sa par las - ma refer la propunerea de a manca aceste bucate - si nici nu as dori sa fiu necioplit. Numai ca in calatoria asta pe mare am avut tot soiul de peripetii ciudate si am constatat ca lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par. Cand ma uit la chipul tau nu pot sa cred tot ce spui; dar acelasi lucru s-ar intampla si daca ai fi vrajitoare. De unde stim noi ca ne esti prietena?

- N-aveti de unde sti, zise fata. Puteti doar crede - sau nu.

Dupa cateva momente, se auzi glasciorul lui Pispirici:

- Sire, ii zise el lui Caspian, umple-mi, rogu-te, pocalul cu vin din acest clondir: e prea mare pentru mine ca sa-l pot ridica. Voi bea in cinstea acestei doamne.

Caspian ii dadu ascultare, iar Soarecele, stand in picioare pe masa, cu un potir de aur intre labute, zise:

- Domnita, umilul tau supus.

Dupa care, incepu sa manance din fazanul rece, iar in scurt timp toata lumea ii urma exemplul. Le era tuturor foame, iar bucatele, desi nu erau tocmai ce ti-ai fi dorit sa mananci la micul dejun, erau totusi foarte potrivite pentru o cina tarzie.

- De ce i se spune masa lui Aslan? intreba Lucy, nu dupa mult timp.

- E pusa aici din porunca lui, ii explica fata, pentru cei care se incumeta sa ajunga atat de departe. Unii numesc aceasta insula Capatul Lumii, caci, desi se poate naviga in continuare, aici este inceputul capatului.

- Dar cum de se pastreaza mancarea? intreba Eustace, care avea mult simt practic.

- Este mancata si reinnoita zilnic, spuse fata. Veti vedea.

- Si ce-o sa facem cu cei Trei Adormiti? intreba Caspian. In lumea din care vin prietenii mei (aici arata din cap spre Eustace si fratii Pevensie) exista un basm cu un print sau un imparat care ajunge la un castel, unde toata lumea dormea un somn vrajit, in basmul acesta, vraja nu se putea destrama decat daca tanarul o saruta pe Printesa.

- Aici, insa, e altfel, zise fata. Aici nu poate saruta Printesa, decat daca a rupt vraja.

- Pai, facu Caspian, pentru numele lui Aslan, spune-mi atunci cum sa fac, ca sa ma apuc de treaba numaidecat.

- O sa-ti arate tatal meu, spuse fata.

- Tatal tau! exclamara totii. Cine e? Si unde?

- Priviti, zise fata rasucindu-se pe calcaie si aratand spre usa din coasta dealului. Se vedea acum mai bine, fiindca in timp ce tot vorbisera ei asa, stelele palisera iar in cenusiul cerului aparusera sparturi mari de lumina alba.

Capitolul 14

INCEPUTUL CAPATULUI LUMII

Usa se deschise iarasi incet si dinauntru iesi o faptura inalta si dreapta ca fata, dar nu si la fel de supla. Nu avea in mana nici o faclie, insa lumina emana parca din ea. Cand se mai apropie, Lucy vazu ca silueta aceea semana cu un batran. Barba argintie ii atama in fata pana la picioarele goale, iar parul argintiu ii ajungea in spate pana la calcaie; mantia argintie cu care era invesmantat parea tesuta din lana unor oi argintii si ele. Avea un aer atat de blajin si de solemn, incat si de asta data calatorii, amutiti, se ridicara in picioare.

Batranul insa veni spre calatori fara sa vorbeasca si se posta in picioare pe latura mesei opusa celei unde statea fiica lui. Pe urma, amandoi intinsera mainile in fata si se intoarsera spre rasarit, in pozitia aceasta, incepura sa cante. Ce mult as fi vrut sa va pot scrie aici cantecul acela, numai ca nimeni dintre cei de fata atunci nu si l-a mai putut aminti. Lucy a zis dupa aceea ca era ceva strident, aproape tipator, insa foarte frumos. „Un fel de cantec rece, un cantec de zori de zi'. Si pe masura ce cantau ei asa, norii cenusii se ridicara pe cerul dinspre rasarit, iar peticele albe se facura din ce in ce mai mari, pana ce totul deveni alb, iar marea incepu sa straluceasca aidoma argintului. Si, la nu mult timp dupa aceea, (cei doi insa cantau mereu) rasaritul incepu sa se inroseasca, iar in cele din urma, intr-un senin desavarsit, soarele se ridica din mare, iar razele lui lungi luminara toata masa, revarsandu-se peste obiectele din aur si argint si peste Cutitul de Piatra.

De vreo doua ori inainte, narnienii se intrebasera daca soarele, cand rasarea, nu parea cumva mai mare aici, decat acasa la ei. De data asta au fost siguri ca asa era. Nu incapea nici o indoiala. Iar stralucirea razelor lui pe roua si pe masa era cu mult mai puternica decat orice stralucire de acest fel vazuta de ei dimineata. Si, asa cum spunea Edmund dupa aceea: „Desi in calatoria asta ni s-au intamplat nenumarate lucruri care par extraordinare, momentul acela a fost cu adevarat nemaipomenit'. Caci acum stiau ca ajunsesera intr-a-devar acolo unde incepe Capatul Lumii.

Pe urma, ceva a zburat parca spre ei chiar din centrul soarelui care rasarea: dar, fireste, cum nimeni nu putea privi fix in acea directie, n-aveau de unde sti cu certitudine ca asa era. Numaidecat, insa, vazduhul se umplu de voci - voci care incepura sa intoneze aceeasi melodie pe care o cantau Domnita si Tatal ei, insa pe niste tonalitati mult mai exotice si pe o limba necunoscuta lor. Si, curand, detinatorii acelor voci se facura vazuti. Erau niste pasari mari si albe; veneau cu sutele si cu miile, coborand din zbor peste tot; pe iarba, pe pavaj, pe masa, pe umerii oamenilor, pe mainile lor, pe cap, pana ce totul arata de parca ar fi nins abundent. Caci, ca si zapada, pasarile acelea invesmantau totul in alb, indulcind si estompand formele lucrurilor. Privind printre aripile pasarilor care o acopereau, Lucy vazu o pasare zburand spre Batran, avand in cioc ceva ce semana cu un fruct mic, dar, fiind prea stralucitor, nu-ti puteai da seama exact despre ce era vorba. Iar pasarea lasa obiectul acela in gura Batranului.

Pe urma, pasarile se oprira din cantat, imbulzin-du-se aferate in jurul mesei. Si cand se ridicara din nou de acolo, tot ce fusese de mancat si de baut pe masa disparuse cu desavarsire. Pasarile acestea se ridicara de la ospat cu miile si cu sutele, ducand cu ele tot ce nu se putea manca sau bea, ca de pilda oase, coji si cochilii, pornind in zbor inapoi spre soarele ce rasarea. Acum insa, cum nu mai cantau, falfaitul aripilor lor facea parca sa vibreze intregul vazduh. Si ciugulisera totul de pe masa, lasand-o curata si goala; iar cei trei Lorzi din Narnia, tare batrani acum, dormeau in continuare adanc.

Acum, in fine, Batranul se intoarse spre calatori si le ura bun venit.

- Domnule, zise Caspian, vreti sa ne spuneti, va rog, cum sa destramam vraja care ii tine adormiti pe acesti trei Lorzi narnieni?

- Cum sa nu, fiule, o fac bucuros, zise Batranul. Pentru a rupe aceasta vraja, trebuie sa navigati pana la Capatul Lumii sau cat mai aproape cu putinta de acest punct, iar de acolo trebuie sa va intoarceti dupa ce ati lasat pe acele taramuri pe unul dintre tovarasii vostri.

- Iar acela ce va pati? intreba Pispirici.

- Acela va trebui sa mearga pana la rasaritul indepartat si sa nu se mai intoarca niciodata in lume.

- Imi doresc asta din toata inima, spuse Pispirici.

- Si, acum, suntem aproape de Capatul Lumii, domnule? intreba Caspian. Aveti idee cam cate mari si uscaturi vom intalni in continuare spre est?

- Le-am vazut si eu candva, demult, ii raspunse Batranul, dar de la mare inaltime. Nu va pot da, asadar, detaliile de care au nevoie indeobste marinarii.

- Asta inseamna ca ati zburat prin vazduh? ii scapa lui Eustace, aproape fara sa vrea.

- Am fost mult mai sus decat vazduhul, fiule, ii raspunse Batranul. Eu sunt Ramandu. Dar vad ca va uitati uimiti unul la altul, fiindca n-ati auzit niciodata numele asta. Si nici nu-i de mirare, caci zilele cand eu eram o stea au apus cu mult timp inainte ca voi sa cunoasteti aceasta lume, iar toate constelatiile s-au schimbat.

— Ei, drace, mormai Edmund in barba. Asta-i o stea la pensie.

- Si acum nu mai esti stea? intreba Lucy.

- Sunt o stea care se odihneste, fiica mea, ii raspunse Ramandu. Cand am fost pe cer pentru ultima oara, neputincios si imbatranit cum nici nu v-ati putea inchipui am fost adus pe aceasta insula. Nu mai sunt atat de batran acum, cum eram atunci. In fiecare dimineata, o pasare imi aduce un bob de foc din vaile de pe Soare, si fiecare bob de foc de acest fel imi scade un pic din varsta. Iar cand am sa ajung tanar ca pruncul nascut ieri, voi rasari din nou (caci ne aflam la marginea de est a pamantului) si voi pasi iarasi in maretul dans al astrelor.

- In lumea noastra, spuse Eustace, stelele sunt niste mingi uriase de gaz foarte luminos.

- Chiar si in lumea voastra, fiule, nu asta sunt stelele, ci doar materia din care sunt facute. Iar in lumea aceasta ati intalnit deja o stea: caci cred ca ati stat deja de vorba cu Coriakin.

- Si el e o stea la pensie? intreba Lucy.

- Mda, nu tocmai, zise Ramandu. A fost pus sa-i carmuiasca pe Natarai nu neaparat ca sa se odihneasca. Ci, mai degraba, ca un fel de pedeapsa. Daca totul ar fi mers bine, putea sa straluceasca mii de ani in iarna cerului din sud.

- Dar ce-a facut, domnule? se interesa Caspian.

- Fiule, incepu Ramandu, nu se cade ca tu, fiu al lui Adam, sa stii ce greseli poate savarsi o stea. Dar haideti sa nu mai pierdem vremea vorbind. V-ati hotarat? Aveti de gand sa navigati in continuare spre est si sa va intoarceti pe urma, lasand acolo pe veci pe unul dintre voi, pentru a rupe astfel vraja? Sau preferati sa navigati spre vest?

- Sigur ca da, Sire, zise Pispirici, de ce ne mai intrebati?! Misiunea noastra de cautare este si de a-i salva pe acesti trei lorzi din mrejele vrajii care ii tine adormiti.

- Si eu sunt de aceeasi parere, Pispirici, riposta Caspian. Si, chiar daca n-ar fi asa, mi s-ar frange inima daca n-am merge cat mai aproape posibil de Capatul Lumii, pana acolo unde ne poate duce „Zori de zi'. Dar ma gandesc si la echipaj. S-au angajat sa mearga in cautarea celor sapte lorzi, nu sa ajunga pana la marginea Pamantului. Daca navigam de aici spre est o facem pentru a ajunge in cel mai indepartat punct al rasaritului. Si nimeni nu stie cat e de departe. Sunt baieti de treaba, insa vad ca unii dau semne de oboseala si ca tinjesc sa intoarcem prora din nou spre Narnia. Nu cred ca-i bine sa-i duc mai departe, fara ca ei sa stie incotro ne indreptam si fara sa-si dea con-simtamantul in acest sens. Si, pe urma, mai e si bietul Lord Rhoop. E un om complet distrus.

- Fiule, spuse steaua, n-ar avea nici un rost, chiar daca ai vrea s-o faci, sa navighezi spre Capatul Lumii cu niste oameni pe care i-ai duce intr-acolo cu forta sau pacalindu-i. Nu asa se realizeaza destramarile spectaculoase de vraji. Oamenii trebuie sa stie incotro merg si de ce. Dar cine e omul acesta distrus, despre care ai pomenit?

Caspian ii spuse lui Ramandu povestea Lordului Rhoop.

- Eu ii pot oferi ceea ce ii trebuie cel mai mult, zise Ramandu. Pe insula asta, exista somn fara limita sau masura, somn in care nu s-a pomenit vreodata nici urma de vis. Lasa-l sa stea linga astia trei si sa-si soarba uitarea pana la intoarcerea voastra.

- Oh, Caspian, hai sa facem asa, spuse Lucy. Sunt convinsa ca exact asta i-ar placea si lui.

In acel moment, fura intrerupti de zgomotul multor pasi si voci: venea Drinian, cu restul echipajului. Se oprira uimiti, vazandu-i pe Ramandu cu fiica lui. Dupa care, luandu-si seama ca era vorba de persoane cu vaza, isi descoperira crestetul, politicosi. Cativa marinari privira cu regret farfuriile goale si sticlele de pe masa.

- Lordul meu, ii zise Regele lui Drinian, trimite, rogu-te, doi oameni inapoi la „Zori de zi' cu un mesaj pentru Lordul Rhoop. Spune-i ca ultimii trei fosti camarazi de-ai lui sunt aici, adormiti - cufundati intr-un somn fara de vise - si ca poate impartasi si el soarta lor.

Acestea fiind zise, Caspian le spuse celorlalti sa se aseze, dupa care le expuse pe indelete toata situatia. Cand termina de vorbit, se lasa o tacere adanca, din care razbeau doar niste soapte stinse, pana ce nostromul se ridica in picioare si zise:

- De multa vreme tot vrem sa intrebam, Maiestatea ta, cum vom mai ajunge vreodata acasa atunci cand vom schimba directia, indiferent daca o facem aici sau in alta parte. Tot drumul, am avut vant dinspre vest si nord-vest, iar din cand in cand doar adieri slabe. Or, daca situatia nu se schimba, as vrea sa stiu ce sperante avem sa mai vedem vreodata Narnia. Proviziile n-au cum sa ne ajunga, avand in vedere ca va trebui sa vaslim tot timpul.

- Asa ar vorbi niste oameni neobisnuiti cu marea si corabiile, zise Drinian. Prin marile acestea, pana vara tarziu vantul bate mereu dinspre vest, schim-bandu-si insa intotdeauna directia dupa Anul Nou. Vom avea vant din plin ca sa navigam spre vest, mai mult chiar decat ne-ar placea noua, daca e sa tinem seama de ce povestesc altii.

- Asta cam asa e, sefule, zise un marinar batran, galmian din nastere. Prin ianuarie si februarie, vine o vreme tare urata dinspre est. Si, daca imi e ingaduit, Sire, sa fiu eu la comanda acestei corabii as prefera sa iernam aici si sa pornim spre casa in martie.

- Si ce-am manca, ma rog, daca am ierna aici? intreba Eustace.

- Masa aceasta, interveni Ramandu, va fi plina cu bucate imparatesti in fiecare zi, la asfintit.

- Nemaipomenit, ce bafta! zisera cativa marinari.

- Maiestatile voastre, domnilor si doamnelor, spuse Rynelf, as vrea doar un lucru sa va spun. Nici unul dintre noi n-a fost luat cu forta in aceasta calatorie. Suntem cu totii voluntari. Iar unii dintre cei aflati aici se uita foarte lung la masa aceasta si se gandesc la ospetele imparatesti, tot ei fiind cei care, in ziua cand am pornit spre mare din Cair Paravel, se bateau cu pumnii in piept ca sunt gata de mari aventuri, jurand sa nu se intoarca acasa pana ce nu gasim capatul lumii. Si mai erau unii, care stateau in picioare pe chei si care ar fi dat tot ce aveau ei numai sa vina cu noi. Pe vremea aceea parea mai ispititor sa ai un culcus pe „Zori de zi', decat sa porti o cingatoare de cavaler. Nu stiu daca reusesc sa ma fac inteles. Dar vreau sa spun ca niste tipi care s-au pornit la drum pe mare, asa ca noi, ar parea la fel de prosti ca Labute-le-de-plus, daca ne-am intoarce acasa si le-am povesti alor nostri ca am ajuns acolo unde incepe capatul lumii, dar n-am avut taria sa mergem mai departe.

Unii marinari au aclamat incantati, in timp ce altii au declarat ca pe ei nu i-ar deranja sa se intoarca acasa.

- Nu va fi prea distractiv, ii sopti Edmund lui Caspian. Ce ne facem daca jumatate din ei n-au chef sa mearga mai departe?

- Stai un pic, ii zise Caspian. Mai am un as in maneca.

- Pispa, tu nu spui nimic? ii sopti Lucy.

- Nu. De ce crede Maiestatea ta ca ar trebui s-o fac? ii raspunse Pispirici cu glas tare, incat il auzira aproape toti. Eu unul mi-am facut planurile. Cat pot, merg spre rasarit cu „Zori de zi'. Daca vasul nu ma mai poate duce, plec cu barcuta mea Cand se scufunda si asta, inot spre est cu toate patru labele. Si cand n-am sa mai pot nici inota, daca tot n-am ajuns in tara lui Aslan, sau n-am trecut peste marginea lumii in cine stie ce cataracta imensa, am sa ma duc la fund cu nasul spre soare-rasare, iar capetenia soarecilor vorbitori din Narnia va deveni Ripipici.

- Exact, exact, zise un marinar. Si eu zic la fel, in afara de partea cu barcuta, care pe mine nu m-ar tine. Dupa care, a mai adaugat cu glas scazut: Nu ma las eu intrecut de un soarece.

La care Caspian sari in picioare:

- Prieteni, incepu el, cred ca n-ati prea inteles scopul nostru. Vorbiti de parca am fi venit la voi cu palaria in mana ca niste cersetori, rugandu-va sa nu parasiti corabia. Dar nu-i asa deloc. Noi, fratele nostru regal, sora noastra, regina, rudele lor si Sir Pispirici, bunul cavaler, precum si Lordul Drinian, avem cu totii misiunea de a ajunge la marginea lumii. Este placerea noastra de a alege dintre unii ca voi, dornici sa ne insotiti, pe cei pe care ii socotim demni de o fapta atat de mareata. N-am spus ca ati avea posibilitatea sa solicitati voi acest lucru. De aceea, le vom porunci acum Lordului Drinian si jupanului Rhince sa analizeze cu atentie care dintre voi sunteti cei mai aprigi in lupta, cei mai indemanatici marinari, cei mai nobili la suflet si cei mai credinciosi persoanei noastre, cei mai neprihaniti ca mod de trai si fel de a fi; si sa ne dea numele lor pe un tabel. Se opri, dupa care relua ceva mai alert: Pe coama lui Aslan! exclama el. Va inchipuiti ca privilegiul de a vedea lucrurile de la urma poate fi cumparat cu un cantec? Ei bine, fiecare om care va veni cu noi va putea lasa mostenire tuturor urmasilor sai dreptul de a se inrola marinari pe „Zori de zi', iar cand vom debarca acasa la Cair Paravel va primi atata aur sau pamant, cat sa-l faca bogat pe viata. Si acum - imprastiati-va cu totii pe insula, intr-o jumatate de ceas voi primi de la Lordul Drinian lista cu numele propuse.

Tacura cu totii, cam spasiti, dupa care membrii echipajului facura cate o plecaciune si plecara, ba intr-o directie, ba in alta, dar majoritatea sporovaind, grupuri-grupuri.

- Si acum sa vedem ce facem cu Lordul Rhoop, zise Caspian.

Intorcandu-se spre capul mesei, vazu ca Rhoop era deja acolo. Sosise, tacut si nebagat in seama, in timp ce discutia era in toi, si se asezase langa Lordul Argoz. Fiica lui Ramandu statea in picioare langa el, ca si cum tocmai il ajutase sa se aseze pe scaun; Ramandu statea in spatele lui, cu amandoua mainile puse pe crestetul incaruntit al lui Rhoop. Pana si la lumina zilei, niste raze argintii palide veneau din mainile stelei. Pe fata prapadita si salbaticita a lui Rhoop se ivise un zambet. Lordul intinse o mana spre Lucy si pe cealalta spre Caspian. S-ar fi zis ca avea de gand sa spuna ceva. Pe urma, zambetul acela se facu tot mai extatic, ca si cum ar fi avut niste senzatii delicioase, un suspin de adanca satisfactie ii iesi de pe buze, capul ii cazu in fata si Lordul adormi.

- Bietul Rhoop, spuse Lucy. Ce bine imi pare. Cred ca a trait clipe cumplite.

- Mai bine sa nici nu ne gandim, spuse Eustace.

Intre timp, discursul lui Caspian, la care contribuise pesemne si ceva din magia insulei, isi facea exact efectul scontat. Multi dintre cei care ardeau de nerabdare sa ispraveasca mai repede cu calatoria asta, nici nu voiau sa mai conceapa acum ca ar fi putut fi lasati acolo. Si, desigur, ori de cate ori vreun marinar anunta ca se hotarase sa ceara permisiunea de a naviga mai departe, cei de alta parere se simteau dezamagiti ca numarul lor se tot imputina. Asa ca in acea jumatate de ora, cativa indivizi le faceau pur si simplu „curte' lui Drinian si lui Rhince (cel putin asa se zicea la mine la scoala), vrand sa se dea bine pe langa ei, ca sa fie trecuti pe lista, in scurt timp, doar trei nu voiau sa mearga, iar acestia se straduiau din rasputeri sa-i convinga pe ceilalti sa ramana cu ei. Dar n-a trecut mult timp si a ramas doar unul. Iar acesta, in cele din urma, a inceput sa se gandeasca speriat la perspectiva de a ramane de unul singur, asa ca s-a razgandit si el. Dupa jumatatea de ora stabilita, venira cu totii gramada la Masa lui Aslan, postandu-se in picioare la un capat, in timp ce Drinian si Rhince se asezara jos impreuna cu Caspian, pentru a-i raporta acestuia ce decisesera; si Caspian ii accepta pe toti, cu exceptia celui care se razgandise in ultimul moment, il chema Pittencream si a ramas pe Insula Stelei tot timpul cat ceilalti au fost plecati sa caute Capatul Lumii; si mult a mai regretat ca nu a mers si el cu ei. Nu era genul de om caruia sa-i faca placere sa stea de vorba cu Ramandu si cu fiica acestuia (si nici lor nu le prea placea, de altfel, sa stea de vorba cu el). Si a plouat mult pe-acolo si, cu toate ca in fiecare seara Masa se umplea de bucate minunate, el tot nu se prea bucura. Zicea ca i se facea pielea ca de gaina si il lua cu fiori stand acolo de unul singur (mai ales cand ploua), cu cei patru Lorzi dormind in capul mesei. Iar cand s-au intors ceilalti, o luase atat de rau razna, incat in drum spre casa a dezertat pe Insulele Parasite si s-a dus sa locuiasca in Calormen, unde a tot nascocit povesti minunate despre aventurile lui la Capatul Lumii, pana a ajuns sa le creada si el. Asa ca, intr-un fel, se poate spune ca a trait fericit pana la sfarsitul zilelor. Dar n-a putut suporta niciodata soarecii.

Seara, au mancat si au baut cu totii la Masa mareata dintre stalpi, unde bucatele fusesera magic reinnoite; iar a doua zi, „Zori de zi' s-a pus iarasi in miscare, exact dupa ce au plecat splendidele pasari.

- Domnita, zise Caspian, sper sa pot sta de vorba iarasi cu tine cand voi fi destramat vrajile.

Iar fiica lui Ramandu l-a privit si i-a zambit.

Capitolul 15

MINUNILE MARII-DE-PE-URMA

Foarte curand dupa ce au plecat din tara lui Ramandu au inceput sa simta ca navigasera dincolo de lume. Totul era altfel, in primul rand, au constatat cu totii ca aveau nevoie de mai putin somn. Nu aveau chef sa mearga la culcare, nici sa manance prea mult, ba chiar nici macar sa vorbeasca, decat poate doar cu voce joasa. Mai era apoi si lumina. Prea multa lumina. Cand rasarea, in fiecare dimineata, soarele parea de doua, daca nu chiar de trei ori mai mare decat dimensiunea lor obisnuita. Si tot in fiecare dimineata (lucru care ii starnea lui Lucy o senzatie nespus de stranie), uriasele pasari albe, cantandu-si cantecul cu glasuri omenesti intr-o limba necunoscuta, falfaiau din aripi deasupra lor, disparand apoi dincolo de pupa navei in drum spre micul dejun de la Masa lui Aslan. Ceva mai tarziu veneau in zbor inapoi, pierzandu-se undeva spre est.

„Cat de limpede si de frumoasa e apa!' isi zicea Lucy in sinea ei, stand rezemata de balustrada de la babord, in dupa-amiaza celei de-a doua zi.

Si, intr-adevar, chiar asa era. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost un mic obiect negru, cam de marimea unui pantof, care inainta cu aceeasi viteza ca si corabia. Initial, se gandi ca era vorba de ceva care plutea la suprafata. Pe urma, insa, trecu plutind pe apa o bucata de paine veche, pe care bucatarul tocmai o aruncase din cambuza. Si i se paru ca bucata aceea de paine avea sa se ciocneasca de obiectul negru, numai ca nu se intampla asa. Painea trecu peste obiect, iar Lucy observa astfel ca obiectul negru nu era, de fapt, la suprafata. Dupa aceea, brusc, obiectul negru se facu mult mai mare, pentru ca in clipa urmatoare sa revina la marimea normala.

Lucy isi dadu seama acum ca ce vazuse semana, de fapt, cu ceea ce se intampla de obicei in alta parte -macar de si-ar aminti unde. Isi duse mina la cap, strambandu-se cu varful limbii printre buze, in efortul de a-si aminti. Sigur ca da! Semana cu ceea ce vezi din tren pe o zi foarte insorita. Vezi umbra neagra a vagonului in care esti alergand peste campuri, cu aceeasi viteza ca trenul. Apoi intri intr-un debleu; si imediat aceeasi umbra tasneste langa tine si se face mare, gonind pe iarba de langa rambleu. Dupa care, iesi din debleu si - pac! - umbra a revenit la marimea ei normala si alearga peste campuri.

- E umbra noastra! Umbra corabiei „Zori de zi', zise Lucy. Umbra noastra alearga pe fundul marii. Atunci cand s-a facut mai mare inseamna ca a trecut peste o movila. Dar in cazul asta, inseamna ca apa e mai cristalina decat am crezut eu! Doamne Sfinte, pesemne ca vad fundul marii; la cine stie cati stinjeni marini adancime.

De indata ce spuse asta, isi dadu seama ca imensa intindere argintie pe care o vedea (fara sa o remarce) de catva timp era, de fapt, nisipul de pe fundul marii si ca toate peticele acelea mai intunecate sau mai luminoase nu erau lumini sau umbre de la suprafata, ci lucruri reale de pe rundul apei. Acum, bunaoara, treceau peste o masa de ceva verde-roscat, care avea in mijloc o fasie lata si serpuita, de un gri pal. Stiind, insa, ca era ceva de pe fundul marii, deslusea mai bine despre ce era vorba. Vedea ca unele bucati negricioase erau mai inalte decat altele si ca se leganau usor. „Exact ca niste copaci in bataia vantului, zise Lucy. Si cred ca asta si sunt. E o padure submarina.'

Treceau in continuare peste ea, iar in scurt timp langa dunga pala mai aparu una la fel. „Daca as fi acolo jos, se gandea Lucy, dunga aia ar fi exact ca un drum prin padure. Iar locul unde intra in contact cu cealalta dunga e pesemne o raspantie. Oh, ce mult mi-as dori sa fiu acolo. Hei! se termina padurea. Sunt convinsa ca dunga aceea era un drum! O vad continuand si pe nisip. Are alta culoare. Si e marcata cu ceva pe margini - niste linii punctate. Poate ca sunt pietre. Iar acum, uite, se lateste'.

Numai ca, de fapt, nu se latea, ci se apropia, isi dadu seama ca asa era dupa felul in care umbra corabiei se napustea in sus spre ea. Iar drumul - acum stia cert ca era un drum - incepu sa mearga in zig-zag. Era limpede ca urca pe o colina. Iar cand intoarse capul si privi in spate, ce vazu semana foarte mult cu ceea ce vezi din varful unui deal cand privesti in jos, spre un drum serpuit. Vedea pana si razele de soare care strapungeau apa adanca pana in valea impadurita -si, undeva foarte departe, totul se topea intr-un verde difuz, insa unele portiuni - cele insorite, credea ea -erau de un albastru-ultramarin.

Nu putea pierde, totusi, vremea privind in urma; ce aparea acum din fata era mult prea captivant. Drumul ajunsese, se pare, in varful dealului si continua drept inainte. Mici farame se miscau pe el incolo si incoace. Si ceva nespus de minunat, din fericire in plin soare - sau, in fine, atat cat ar putea fi la o asemenea adancime a apei - se ivi sclipind puternic. Lucy era aproape deasupra acelui lucru, incat initial nu-si prea dadu seama despre ce era vorba, insa totul deveni limpede, cand vazu umbra. Razele soarelui cadeau peste umerii lui Lucy, astfel incat umbra lucrului aceluia se intindea pe nisip, in spate. Si, dupa forma pe care o avea, vazu clar ca era umbra unor turnuri, foisoare, minarete si domuri.

„Extraordinar! O cetate sau un castel urias, isi zise Lucy. Dar de ce oare l-or fi construit in varful unui munte inalt?'

Mult mai tarziu dupa aceea, cand era in Anglia si discuta despre aceste peripetii cu Edmund, au gasit amandoi o explicatie si sunt convins ca este buna. In ocean, cu cat mergi la o adancime mai mare, cu atat se face mai intuneric si mai frig; or, tocmai acolo jos de tot, in bezna si frig, traiesc lighioanele periculoase -calmarul, Sarpele de Mare si monstrul Kraken. Vaile sunt niste locuri salbatice si neprimitoare. Pentru oamenii care traiesc in mare, vaile sunt cum sunt muntii pentru noi, iar muntii - cum sunt vaile pentru noi. Doar sus pe inaltimi (sau cum am spune noi „la apa mica') e cald si pace. Vanatorii temerari si cavalerii neinfricati din mare coboara in adancuri in cautare de aventuri, insa se intorc acasa pe inaltimi, sa se odihneasca si sa se bucure in tihna de placerile curteniei, tinand sfat, facand sport, dansand si cantand.

Trecusera de cetate, iar fundul marii se ridica in continuare. Acum era doar la cateva sute de metri sub corabie. Drumul disparuse. Navigau deasupra unui tinut deschis, aidoma unui parc, presarat cu mici cranguri de vegetatie bogat colorata. Si atunci - lui Lucy ii venea sa urle de entuziasm - vazu Oameni.

Erau vreo cincisprezece-douazeci, toti calarind pe cai de mare - nu micutii caluti de mare pe care i-am vazut cu totii prin muzee, ci niste cai mai mari decat omul. Pesemne ca sunt persoane de vita nobila, se gandea Lucy, fiindca zarea sclipind diademe de aur pe unele frunti si siraguri de smarald la gat - ori niste chestii de culoare portocalie fluturandu-le de pe umeri in curentii apei. Pe urma:

- Oh, lua-i-ar naiba de pesti! zise Lucy, caci un intreg banc de pestisori grasi, inotand foarte aproape de suprafata, se interpusesera intre ea si Oamenii-din-Mare. Dar, desi din cauza asta nu mai putea vedea prea bine in jos, fenomenul era totusi extrem de interesant. Brusc, un pestisor feroce, cum nu mai vazuse pana atunci, tasni in sus de dedesubt, insfacand si inhatand in bot pe unul dintre pestii grasi, pentru ca rapid sa dispara in jos cu el. Si toti Oamenii-din-Mare stateau pe cai holbandu-se in sus la ce se intampla. Se parea ca vorbeau si radeau. Dar nici nu apuca pestele de vanatoare sa coboare la ei cu prada in bot, ca un altul, de acelasi soi, pomi in sus dinspre Oamenii-din-Mare. Lucy era aproape convinsa ca pestele rapitor fusese trimis de Omul-din-Mare cel mai masiv, care statea pe calul de mare in mijlocul grupului; ca si cum pana atunci ar fi tinut pestele in palma sau pe incheietura mainii.

- Pai, astia sunt la vanatoare, zise Lucy. Sau mai degraba la o partida de vanat cu pesti de prada. Da, chiar asta e. Calaresc cu pestisorii astia rapitori pe incheietura mainii, exact cum faceam noi cu soimii, pe cand eram Regi si Regine in Cair Paravel, demult de tot. Si pe urma le dau drumul sa zboare - sau mai degraba sa inoate - spre ceilalti pesti. Cum

Se opri brusc, intrucat scena se schimba. Oamenii-din-Mare remarcasera corabia „Zori de zi'. Bancul de pesti se imprastiase in toate directiile: Oamenii se ridicau unul cate unul sa afle ce inseamna chestia aceea mare si neagra care se interpusese intre ei si soare. Iar acum ajunsesera atat de aproape de suprafata incat, daca ar fi fost in aer, si nu in apa, Lucy ar fi putut vorbi cu ei. Erau atat femei, cat si barbati. Toti purtau coronite si diademe, iar multi aveau siraguri de perle. Alte haine nu aveau. Trupurile lor erau de culoarea fildesului vechi, iar parul de un rosu-inchis. Regele, aflat in mijloc (n-aveai cum sa-l confunzi), se uita mandru si crancen la Lucy, agitand in mana o sulita. Cavalerii lui facura la fel. Pe fata doamnelor se citea uimirea. Lucy era convinsa ca fapturile acelea nu mai vazusera niciodata o corabie sau o fiinta omeneasca - si de unde sa fi vazut, la o adica, aici in marile aflate dincolo de capatul lumii, unde nu patrunde nicicand vreun vas?!

- La ce te zgaiesti asa, Lu? rosti o voce de foarte aproape.

Lucy era atat de absorbita de ce vedea, incat tresari speriata, iar cand se rasuci constata ca ii amortise complet bratul rezemat de atata vreme pe balustrada. Langa ea, se aflau Drinian si Edmund.

- Uitati-va si voi, zise ea.

Se uitara amandoi, insa aproape numaidecat Drinian spuse cu voce joasa:

- Intoarceti-va imediat, Maiestatile voastre - asa, perfect, cu spatele la mare. Si prefaceti-va ca discutam despre ceva fara importanta.

- Dar de ce, ce s-a intamplat? intreba Lucy, facand insa ce i se cerea.

- Nu se cade ca marinarii sa vada toate astea, spuse Drinian. Ne putem trezi ca oamenii se indragostesc de vreo Femeie-din-Mare, sau ca le cade cu tronc tara aceea de pe fundul apei si le vine sa sara peste bord. Am mai auzit eu de asemenea intamplari prin marile necunoscute. E ghinion intotdeauna sa-i vezi pe oamenii astia.

- Dar pe vremuri ii cunosteam, zise Lucy. Atunci, demult, la Cair Paravel, cand fratele meu Peter era Mare Rege. Au iesit la suprafata si au cantat la incoronare.

- Eu cred ca era vorba de alt neam, Lu, spuse Edmund. Aceia puteau trai atat in aer, cat si in apa. Pe cand cu astia presupun ca lucrurile stau altfel. Dupa cum arata, daca puteau, ieseau de mult la suprafata si ne atacau. Par tare fiorosi.

- Categoric, zise Drinian, dar in acea clipa se auzira doua zgomote. Baldabac! Si apoi un glas de pe turela catargului zbierand „Om la apa!' Pe urma toata lumea se puse in miscare. Cativa marinari se catarara repede sa stranga panza; altii se repezira jos la vasle; iar Rhince, care era de cart pe puntea de la pupa trase tare de carma, pentru a intoarce in loc si a indrepta vasul in spate, acolo unde omul cazuse peste bord. Insa acum toata lumea stia deja ca nu era vorba pro-priu-zis de un om. Era vorba de Pispirici.

- Sa-l ia naiba pe soarecele asta! zise Drinian. Ne da de furca mai mult decat toti ceilalti la un loc. Nu e bucluc in care sa nu se vare! Ar trebui pus in lanturi -ferecat in chila - parasit pe vreo insula pustie - si pe deasupra sa i se mai taie si mustatile. Vede careva pacostea aia mica?

Asta nu insemna, insa, ca Drinian nu-l putea suferi pe Pispirici. Dimpotriva, tinea mult la el si era, de aceea, tare speriat din cauza lui, iar spaima asta il facea sa fie prost dispus - exact cum, atunci cand iesi in fuga pe drum in fata unei masini, mamica ta se supara mult mai rau pe tine decat ar face-o un strain. Nimanui, fireste, nu-i era teama ca Pispirici se putea ineca, deoarece stiau ca era un inotator desavarsit; insa cei trei care vazusera ce se petrecea sub apa se temeau de sulitele lungi si taioase din mainile Oamenilor-din-Mare.

In cateva minute, „Zori de zi' carmise inapoi, iar acum toata lumea vedea acea mogaldeata neagra din apa, care era Pispirici. Sporovaia foarte incantat, insa cum gura i se tot umplea de apa, nimeni nu intelegea ce indruga.

- Parca vad ca divulga toata tarasenia daca nu-i inchidem clontul, striga Drinian. Pentru a impiedica acest lucru, se napusti spre parapet si lasa jos o fran-ghie, zbierand la marinari: E in regula, e in regula! Treceti la locurile voastre! Doar pot si eu sa ridic de unul singur un soarece! Si, cand Pispirici incepu sa se catere pe franghie - nu prea sprinten, caci blanita uda il facea sa atarne mai greu - Drinian se apleca peste parapet si ii sopti:

- Sa nu sufli o vorba!

Insa cand Soarecele ajunse pe punte, siroind de apa, se dovedi ca nici nu se sinchisea de Oamenii-din-Mare.

- E dulce! chitcaia el. Dulce de tot!

- Ce indrugi acolo? intreba Drinian, furios. Si nu te mai scutura asa pe mine!

- Apa e dulce, zise Soarecele. Dulce si proaspata. Nu-i deloc sarata.

Timp de cateva clipe, nimeni nu sesiza importanta acestei descoperiri, insa Pispirici le repeta inca o data vechea profetie:

Acolo unde valurile nu mai sunt ca sarea, Pispirici, dulceata mea, scruteaza zarea Si-n departarile marete vei afla calarea.

Si, in fine, atunci toata lumea intelese.

- Da-mi o galeata, Rynelf, spuse Drinian. Luand-o, o cobori peste vas si apoi o ridica la loc.

Apa din ea stralucea ca sticla.

- Poate Maiestatea ta doreste sa guste intai, ii zise Drinian lui Caspian.

Regele apuca galeata cu amandoua mainile, o salta la buze, sorbi, dupa care bau cu nesat si ridica in cele din urma capul. Era schimbat la fata. Nu numai ochii, ci totul la el stralucea parca mai mult.

- Da, spuse el, e dulce. E apa de-adevaratelea. Nu stiu daca n-o sa mor fiindca am baut din ea. Insa asa o moarte mi-as fi dorit sa am - daca as fi stiu ca exista.

- Cum adica? intreba Edmund.

- Seamana cu lumina mai mult decat orice altceva, spuse Caspian.

- Intocmai, confirma Pispirici. Lumina baubila. Pesemne ca suntem acum foarte aproape de capatul lumii.

Urma un moment de tacere, dupa care Lucy inge-nunche pe punte si bau din galeata.

- In viata mea n-am simtit un gust mai placut, zise ea, cu rasuflarea intretaiata. Dar, oh - ce tare e. Acum n-ar trebui sa mai mancam nimic.

Si, unul cate unul, toti oamenii de la bord baura din apa aceea. Multa vreme, amutira cu totii. Aproape ca nu puteau suporta senzatia aceea de bine si de forta, pe care o aveau; si, in scurt timp, incepura sa mai remarce inca un efect. Asa cum am mai spus, de cand plecasera de pe insula lui Ramandu fusese prea multa lumina - soarele era prea mare (dar nu si prea fierbinte), marea prea stralucitoare, vazduhul prea sclipitor. Acum, lumina era la fel de intensa, ba poate chiar mai puternica, insa o puteau suporta. Puteau privi drept spre soare, fara sa clipeasca orbiti. Vedeau mai multa lumina decat vazusera vreodata pana atunci. Puntea, panza, fetele lor, trupurile tuturor erau din ce in ce mai stralucitoare, pana si franghiile straluceau. Si a doua zi dimineata, cand a rasarit soarele, acum de cinci sau sase ori mai mare decat de obicei, s-au uitat fix la el si au vazut pana si penele pasarilor care veneau dintr-acolo in zbor.

Toata ziua, la bordul corabiei nu se vorbi aproape deloc, pana aproape de ora cinei (nimeni n-avea chef de mancare, caci apa le fusese de ajuns), cand Drinian spuse:

- Nu pot sa pricep. Nu sufla adiere de vant. Panza atama ca o carpa. Marea e lina ca un lac. Si, totusi, inaintam ca minati de furtuna.

- Si eu m-am gandit la asta, zise Caspian. Pesemne ca am intrat intr-un curent foarte puternic.

- Hm, facu Edmund. Nu-i prea grozav daca Lumea are intr-adevar o margine si noi ne apropiem de ea.

- Vrei sa spui, intreba Caspian, ca s-ar putea sa fim „varsati' peste marginea asta?

- Da, da, striga Pispirici, batand din labute. Asa mi-am inchipuit eu intotdeauna - Lumea e ca un fel de masa rotunda si imensa, iar apele tuturor oceanelor se revarsa necontenit peste marginea ei. Corabia va bascula in spatiu - rezemata pe un capat - si timp de cateva momente vom putea vedea peste margine, dupa care, buf in jos, de-a dura, cu mare viteza

- Si cam ce crezi, ma rog, ca ne asteapta cand o sa dam de fund, ei? intreba Drinian.

- Tara lui Aslan, poate, zise Soarecele, cu ochii lucind. Sau poate ca nu exista nici un fund, acolo jos. Poate ca tot cobori la nesfarsit. Orice ar fi, insa, nici nu conteaza, de vreme ce ai avut privilegiul de a privi cateva clipe dincolo de marginea lumii.

- Ia mai incetati cu prostiile, interveni Eustace. Lumea e rotunda - adica, rotunda ca o minge, nu ca o masa.

- Asa e lumea noastra, spuse Edmund. Dar asta?

- Vreti sa spuneti ca voi trei veniti dintr-o lume rotunda (ca o minge) si ca mie nu mi-ati povestit asta niciodata?! exclama Caspian. Fiindca si noi avem basme cu lumi rotunde, iar mie unul mi-au placut intotdeauna enorm. N-am crezut niciodata ca asa ceva poate exista cu adevarat insa mi-am dorit intotdeauna sa existe aievea si sa pot trai si eu intr-o asemenea lume. Oh, as da orice - oare de ce voi puteti intra in lumea noastra, iar noi niciodata in a voastra? De ce n-am eu norocul asta?! Ce palpitant trebuie sa fie sa traiesti pe o chestie ca o minge. Ati fost vreodata prin locurile unde oamenii umbla cu capul in jos?

Edmund clatina din cap.

- Si nu-i deloc asa, mai adauga el. O lume rotunda nu ti se mai pare palpitanta atunci cand traiesti in ea.

Capitolul 16

TOCMAI LA CAPATUL LUMII

Pispirici era singura persoana de la bordul corabiei, in afara de Drinian si de fratii Pevensie, care ii vazuse pe Oamenii-din-Mare. Se scufundase in mare imediat ce-l zarise pe Regele-din-Mare agitand sulita, caci socotea acest gest ca pe un fel de amenintare sau de provocare si voia sa lamureasca lucrurile pe loc. Emotia descoperirii faptului ca apa era proaspata si buna ii distrasese atentia, iar dupa aceea Lucy si Drinian nici nu-i lasasera ragazul sa-si reaminteasca de Oamenii-din-Mare, luandu-l imediat deoparte si prevenindu-l sa nu pomeneasca nimic despre ei.

Dupa cum s-a dovedit insa ulterior, nici n-ar fi trebuit sa-si bata capul cu asa ceva, caci in scurt timp „Zori de zi' i-a purtat pe o mare ce parea nelocuita. Nimeni in afara de Lucy nu i-a mai vazut pe Oamenii aceia, si chiar si ea i-a zarit doar in treacat. A doua zi, au navigat toata dimineata in ape foarte putin adanci, unde fundul marii era plin de alge si de ierburi. Exact inainte de amiaza, Lucy vazu un mare banc de pesti care pasteau din ierburile marine. Mancau zdravan si se miscau cu totii in aceeasi directie. „Exact ca o turma de oi', se gandi Lucy. Dintr-o data zari in mijlocul lor o Fetita-din-Mare, cam de varsta ei - o fetita cuminte si singuratica, avand in mana un fel de bata. Lucy avea convingerea ca fata era o pastorita -sau poate o „pestorita' - si ca bancul de pesti era cu adevarat o turma la pascut. Atat pestii, cat si fata erau foarte aproape de suprafata. La un moment dat, fetita, alunecand prin apa putin adanca, si Lucy, aplecata peste parapet, ajunsera fata in fata, iar fetita ridica privirea, uitandu-se fix la chipul lui Lucy. N-aveau cum sa-si vorbeasca, iar intr-o clipa Fetita-din-Mare disparu undeva in spate, spre pupa. Dar Lucy n-avea sa uite niciodata chipul ei. Nu i se paruse deloc speriata sau suparata, ca ceilalti Oameni-din-Mare. Lui Lucy ii placuse de fetita si era sigura ca si fetitei ii placuse de ea. In acea clipa trecatoare, intr-un fel parca se imprietenisera. Nu prea aveau sanse sa se reintal-neasca in lumea aceea sau in alta. Dar daca totusi aveau sa se mai vada vreodata, stia ca vor alerga una spre cealalta cu bratele larg deschise.

Dupa aceea, multe zile de-a randul, „Zori de zi' a plutit lin spre est, pe o mare fara valuri, unde vantul nu misca hobanele, iar prora spinteca apa fara a o involbura. Zi de zi, ceas de ceas, lumina devenea si mai stralucitoare, totusi suportabila. Nimeni nu manca si nu dormea, fiindca de fapt nu simteau nevoia sa o faca, insa scoteau din mare galeti cu apa uluitoare, mai tare decat vinul si intr-un fel mai umeda, mai lichida decat apa obisnuita, si in tacere sorbeau cu nesat din ea. Iar vreo doi-trei marinari, care la inceputul calatoriei erau cam batraiori, incepura sa intinereasca pe zi ce trecea. Toata lumea de pe corabie era vesela si plina de entuziasm, dar nu genul acela de euforie care te face sa vorbesti neintrerupt. Cu cat inaintau spre est, cu atat vorbeau mai putin, iar cand o faceau, vorba era mai mult soapta. Calmul marii de pe urma isi pusese pecetea asupra lor.

- Lordule, ii zise Caspian lui Drinian intr-o buna zi, ce se vede in fata?

- Sire, ii raspunse Drinian, eu vad un alb nesfarsit. Cat vad eu cu ochii in zare, de la nord la sud, numai alb si iarasi alb.

- Asta vad si eu, zise Caspian, si nu-mi dau seama de ce.

- Daca am fi la o latitudine mai mare, Maiestatea ta, ii spuse Drinian, as zice ca e gheata. Dar asa nu se poate, exclus sa fie gheata aici. Oricum, n-ar strica sa-i punem pe oameni la vasle si sa pastram pozitia corabiei in fata curentilor marini. Nu stiu ce-o fi chestia aia, dar n-ar fi deloc bine sa ne pocnim de ea in plina viteza.

Au facut cum a zis Drinian, asa ca au continuat sa navigheze din ce in ce mai lent. Pe masura ce se apropiau, albul acela nesfarsit ramanea la fel de misterios. Daca era cumva uscat insemna ca-i vorba de un tinut tare ciudat, caci parea neted ca apa si la acelasi nivel cu ea. Cand au ajuns foarte aproape, Drinian a tras de carma si a intors corabia „Zori de zi' spre sud, plasand-o transversal pe curenti, dupa care a poruncit sa se vasleasca nitel tot spre sud, de-a lungul marginii acelui alb nesfarsit. Cu acest prilej, au descoperit intamplator ca, de fapt, curentul marin avea doar vreo doisprezece metri latime si ca in rest marea era calma ca o balta. Constatarea aceasta a umplut de bucurie echipajul, care incepuse deja sa creada ca drumul inapoi spre tara lui Ramandu, vaslind tot timpul impotriva curentului, avea sa-i sleiasca de puteri. (Tot asa se explica si disparitia brusca a pastoritei in apa. Nu era in bataia curentului marin, caci, daca ar fi fost, s'-ar fi deplasat si ea spre est, cu aceeasi viteza ca si corabia.)

Dar nici acum nimeni nu-si dadea seama ce putea fi materia aceea alba. Coborara apoi barca, pentru a pomi in recunoastere. Cei care ramasera pe „Zori de zi' vazura limpede cum barca intra drept in mijlocul albului nesfarsit. Auzira, pe urma, glasurile celor din barca (foarte clar peste apa), iar dupa tonalitatea lor stridenta dedusera intreaga uimire ce pusese stapanire pe cei plecati. A urmat apoi o pauza, Rynelf masurand adancimea apei cu sonda speciala; iar cand, dupa aceea, barca se intoarse, observara ca parea plina de materia aceea alba. Se ingramadira cu totii la parapet sa afle noutatile.

- Crini, Maiestatea ta! striga Rynelf, stand in picioare la prora barcii.

- Ce-ai zis? intreba Caspian.

- Crini infloriti, Maiestatea ta, zise Rynelf. Din aceia care cresc prin vai sau acasa, in gradina.

- Ia uitati! striga Lucy, aflata in partea din spate a barcii. Si ridica bratele ude pline de petale albe si de frunze late si turtite.

- Care e adancimea, Rynelf? intreba Drinian.

- Aici incepe ciudatenia, capitane, ii raspunse Rynelf. Apa e tot adanca. Trei stanjeni si jumatate.

- Nu se poate sa fie crini - in fine, nu ceea ce numim noi crini, zise Eustace.

Pesemne ca nici nu erau, dar oricum semanau foarte mult cu crinii. Si cand, dupa ce s-au mai sfatuit un pic, „Zori de zi' a carmit inapoi in curentul marin si a inceput sa pluteasca spre est prin Lacul-cu-Crini sau Marea-de-Argint (au incercat ambele denumiri, insa pana la urma a ramas Marea-de-Argint, asa cum figureaza si acum pe harta lui Caspian) a inceput cea mai ciudata etapa a calatoriei lor. In scurt timp, marea intinsa pe care o lasau in urma s-a preschimbat intr-o margine subtire de albastru, pierduta undeva in zare, spre apus. Albul, presarat cu un fel de auriu pal, se intindea de jur imprejurul lor, cu exceptia partii dinspre pupa, unde trecerea corabiei croise un culoar printre crini, lasand sa se vada apa ce stralucea ca o sticla verde. Dupa infatisare, aceasta mare de pe urma semana foarte mult cu Oceanul Arctic: iar daca ochii lor n-ar fi devenit ageri ca de uliu, soarele pe acel alb nesfarsit - mai cu seama devreme dimineata, cand astrul era efectiv urias - li s-ar fi parut orbitor si de nesuportat. Si in fiecare seara acelasi alb facea sa dureze mai mult lumina zilei. Oceanul de crin parea nemarginit. Zi dupa zi, din acele mile si leghe de flori se ridica un miros foarte greu de descris, dupa parerea lui Lucy; dulce era, ce-i drept, dar nicidecum soporific sau ametitor, o mireasma proaspata, racoroasa, insingurata parca, care-ti patrundea in creier, dandu-ti senzatia ca ai fi putut urca un munte in fuga sau ca te-ai fi putut lua la tranta cu un elefant. Ea si Caspian isi spusera unul celuilalt: „Simt ca nu mai pot suporta multa vreme chestia asta, dar totodata nici n-as vrea sa inceteze'.

Sondau foarte des adancimea, dar abia dupa cateva zile apele au inceput sa fie mai putin adanci. Apoi, adancimea a tot scazut progresiv, intr-o buna zi, au fost nevoiti sa vasleasca pentru a iesi din curentul marin, inaintand in pas de melc si sondand mereu fundul marii. Si, curand, a devenit foarte limpede ca „Zori de zi' nu avea cum sa-si mai continue calatoria spre est. Si, intr-adevar, doar iscusinta cu care a fost manevrata a salvat-o de la esuare pe vreun banc de nisip.

- Coborati barca, striga Caspian si chemati-i pe oameni la pupa. Vreau sa le vorbesc.

- Ce are de gand sa faca? ii sopti Eustace lui Edmund. Are o expresie ciudata in ochi.

- Cred ca probabil aratam cu totii la fel, zise Edmund.

Se dusera langa Caspian pe puntea de la pupa si curand toti oamenii se adunara la picioarele scarii sa auda discursul Regelui.

- Prieteni, zise Caspian, acum ne-am indeplinit misiunea de cautare pentru care ne-am imbarcat pe „Zori de zi'. I-am gasit pe toti cei sapte lorzi si, cum Pispirici a jurat sa nu se mai intoarca niciodata, cand veti ajunge in tara lui Ramandu veti constata negresit ca Lorzii Revilian, Argoz si Mavramorn s-au trezit din somnul cel adanc. Tie, Lordule Drinian, iti incredintez aceasta corabie, rugandu-te sa pornesti spre Narnia cu toate panzele sus, navigand cat se poate de iute, si mai ales sa nu te opresti nici in ruptul capului pe Insula Apa Mortii. Si instruieste-l pe regentul meu, Piticul Bunila, sa le dea marinarilor acestora rasplata pe care le-am fagaduit-o. Au meritat-o din plin. Iar daca eu nu ma voi mai intoarce, dorinta mea este ca Regentul, impreuna cu Starostele Cornelius, cu Bursucul Manca-Trufe si cu Lordul Drinian sa aleaga un Rege al Narniei cu consimtamantul

- Sire, il intrerupse Drinian, asta inseamna ca abdicati?

- Ma duc cu Pispirici sa vad Capatul Lumii.

Un murmur de consternare strabatu grupul de marinari.

- Noi vom lua barca, zise Caspian. In aceste ape blande si calde nu veti avea nevoie de ea, iar pe insula lui Ramandu va veti construi una noua. Si acum

- Caspian, interveni Edmund cu fermitate, nu se poate sa faci asa ceva.

- Categoric, nu, zise Pispirici, Maiestatea sa nu poate face asa ceva.

- Nu, intr-adevar, zise Drinian.

- Nu se poate?! rosti Caspian taios, semanand cateva clipe cu unchiul sau Miraz.

- Cer iertare Maiestatii tale, zise Rynelf de pe puntea de dedesubt, dar daca unul dintre noi ar proceda asa, fapta lui s-ar numi dezertare.

- Te bizui prea mult pe stima pe care ti-o port, Rynelf, si de aceea iti permiti sa spui asa ceva, zise Caspian.

- Nu, Sire! Are perfecta dreptate, spuse Drinian.

- Pe Coama lui Aslan, zise Caspian, credeam ca imi sunteti toti supusi devotati, si nu dascali pisalogi.

- Eu unul nu sunt supusul tau, zise Edmund, dar tot spun ca nu se poate sa faci asa ceva.

- Iarasi „nu se poate', zise Caspian. Cum adica?

- Rogu-te, Maiestatea ta, noi voiam sa spunem ca nu se cade sa procedezi asa, zise Pispirici cu o plecaciune adanca. Esti Regele Narniei. Iti calci cuvantul fata de toti supusii, si mai ales fata de Bunila, daca nu te intorci. Nu ai dreptul sa pornesti in aventura, ca orice persoana privata. Iar daca Maiestatea ta nu vrea sa priceapa logica acestor cuvinte, toti oamenii de la bordul acestui vas vor avea datoria ca, din loialitate, sa-mi urmeze exemplul, ajutandu-ma sa te dezarmez si sa te leg, pana ti-o veni mintea la cap.

- Intocmai, spuse Edmund. Cum au facut cu Ulise cand voia sa se duca la Sirene.

Caspian duse mana la minerul sabiei, cand Lucy spuse:

- Si nu uita ca i-ai promis fetei lui Ramandu ca te vei intoarce.

Caspian incremeni.

- Pai, bine, asta e, zise el, dupa o scurta pauza. Ramase nehotarat cateva clipe, dupa care striga spre toti cei de pe corabie:

- Bine, fie cum vreti voi. Misiunea noastra de cautare a luat sfarsit. Ne vom intoarce. Ridicati barca la loc.

- Sire, spuse Pispirici, nu ne vom intoarce toti. Eu, cum am mai explicat

- Liniste! tuna Caspian. Am acceptat sa fiu dascalit, dar dus de nas n-am sa ma las. Nu-i inchide nimeni gura Soarecelui aluia?

- Maiestatea sa a fagaduit, zise Pispirici, ca va fi drept si bun cu Animalele Vorbitoare din Narnia.

- Da, intr-adevar, cu Animalele Vorbitoare, zise Caspian. Dar n-am spus nimic in privinta animalelor care trancanesc tot timpul.

Si, nervos, zvarli scara jos si intra in cabina, trantind usa.

Cand, insa, ceilalti se dusera dupa el ceva mai tarziu, il gasira tare schimbat; era alb la fata si avea lacrimi in ochi.

- Degeaba, zise el. Mai bine ma purtam frumos, decat sa-mi dau in petic cu nervi si laudarosenii. Aslan mi-a vorbit. Nu - n-a fost de fapt aici. Nici n-ar incapea in cabina, de fapt. Insa capul acela de leu auriu s-a insufletit si mi-a vorbit. A fost teribil - ce ochi avea. N-a fost dur cu mine - doar un pic cam aspru la inceput. Dar a fost oricum cumplit. Si mi-a zis - mi-a zis - oh, nu pot indura asa ceva Nici ca s-ar fi putut sa-mi spuna ceva mai rau. Voi va trebui sa mergeti mai departe. - Pispa, Edmund, Lucy si Eustace; iar eu trebuie sa ma intorc. Singur. Numaidecat. Ah, la ce bun toate astea?

- Caspian draga, zise Lucy. Stiai prea bine ca mai devreme sau mai tarziu urma sa ne intoarcem in lumea noastra.

- Da, rosti Caspian printre suspine, dar vad ca e „mai devreme'.

- Ai sa te simti mai bine cand vei ajunge inapoi pe Insula lui Ramandu.

S-a mai inveselit el un pic ceva mai tarziu, insa despartirea a fost dureroasa pentru ambele parti si n-am de gand sa zabovesc asupra ei. Pe la ora doua dupa-amiaza, bine aprovizionata cu merinde si apa (desi credeau ca nu vor avea chef sa manance sau sa bea) si cu luntrisoara lui Pispirici la bord, barca se desprinse vaslind de „Zori de zi', indepartandu-se prin nesfarsitul covor de crini. „Zori de zi' arbora toate drapelele, cu scuturile sclipind pe flancuri in cinstea plecarii lor. Cat de inalta, de mare si de primitoare li se parea frumoasa corabie de unde stateau ei in barca cea joasa, inconjurati de crini. Si, petrecand-o asa cu privirea, o vazura carmind si pornind in bataia vaslelor spre vest. Desi Lucy sa varsa cateva lacrimi, recunoscu insa ca, intr-un fel, n-avea ce sa-si doreasca mai mult Lumina, linistea, mirosul piscator al Marii de Argint, pana (in mod ciudat) si in pustietatea aceea erau absolut captivante.

Nu era nevoie sa vasleasca, intrucat curentul ii purta constant spre est. Nimeni n-a dormit si n-a mancat. Toata noaptea si apoi toata ziua urmatoare au alunecat lin spre rasarit, iar cand s-au revarsat zorile in cea de-a treia zi - cu o stralucire pe care voi sau eu n-am putea-o suporta nici cu ochelari de soare la ochi -au vazut in fata lor o minune. Intre ei si cer se inalta parca un zid verde-cenusiu, tremurator si sclipitor. Pe urma soarele se ridica sus pe cer; la inceput, il zarira prin zid, iar, pe masura ce urca, lumina lui se preschimba in minunate culori de curcubeu. Apoi, isi dadura seama ca zidul era de fapt un val lung si inalt -un val fixat la nesfarsit intr-o parte, asa cum se vede adesea la marginea unei cascade. Parea sa aiba cam zece metri inaltime, iar curentul ii impingea iute intr-a-colo. Poate v-ati fi asteptat sa le fie teama. Nu le era. Nu cred ca i-ar fi fost cuiva teama, daca era in locul lor. Caci acum vedeau ceva nu numai in spatele valului, ci si in spatele soarelui. Daca nu li s-ar fi intarit vederea de la apa bauta din Marea-de-pe-Urma, n-ar fi putut vedea nici macar soarele. Asa, insa, puteau sa se uite la soarele care rasarea si sa-l vada limpede, la fel ca si lucrurile de dincolo de el. Ce au vazut ei -spre rasarit, dincolo de soare - a fost un lant de munti. Era atat de inalt, incat ori n-au izbutit sa-i vada crestele, ori au uitat ca le-au vazut. Nici unul nu-si aminteste sa fi vazut vreun cer in acea directie. Pesemne ca muntii erau de fapt in afara lumii. Caci orice munti, fie ei cu mult mai pitici decat erau aceia, la inaltimea aceea ar fi trebuit sa fie acoperiti de zapada si de gheata. Acestia insa erau inverziti, plini de paduri unde era cald si de cascade, pana sus de tot, cat cuprindeai cu ochii. Si, brusc, a venit o briza dinspre est zguduind creasta valului si preschimband-o in tot felul de forme inspumate, in jurul carora apa s-a involburat. N-a durat mai mult de cateva secunde, insa cei trei copii nu vor uita niciodata ce-au simtit atunci. Clipele acelea le-au adus un miros si un sunet, un sunet muzical. Edmund si Eustace n-aveau sa mai pomeneasca niciodata de asta dupa aceea. Lucy nu spunea decat: „Ti se rupea inima. - De ce, am zis eu, era chiar atat de trist? - Trist!! Nu, a spus Lucy.

Nimeni din barca nu s-a indoit o clipa ca priveau dincolo de Capatul Lumii, in tara lui Aslan.

In acea clipa, cu un parait, barca se impotmoli pe uscat. Apa nu era indeajuns de adanca.

- De aici, zise Pispirici, am sa merg singur mai departe.

Nici n-au incercat macar sa-l opreasca, intrucat aveau senzatia acum ca totul fusese predestinat sau ca se mai intamplase asa. L-au ajutat sa-si coboare lun-trisoara. Pe urma, Pispirici si-a scos sabia („Nu voi mai avea nevoie de ea', a zis el) si a azvarlit-o departe pe Marea-cu-Crini. Acolo unde a cazut, a ramas dreapta in sus, cu minerul iesit din apa. Apoi, si-a luat ramas bun de la ei, incercand ca, de dragul lor, sa fie trist; insa tremura de fericire. Pentru prima si ultima oara, Lucy a facut ceea ce-si dorise dintotdeauna: l-a luat in brate si l-a mangaiat. Pe urma, grabit, Pispirici s-a suit in barcuta si a luat rama, iar curentul l-a prins purtandu-l departe, o pata foarte neagra in contrast cu crinii, insa pe val nu cresteau crini; valul era ca o panta verde si lina. Luntrisoara mergea din ce in ce mai repede, urcand frumos pe val. O fractiune de secunda, au mai zarit barca si silueta lui Pispirici chiar pe creasta valului. Dupa aceea, s-au facut nevazuti, iar din acel moment nimeni n-a mai putut sustine cu adevarat ca l-ar mai fi vazut pe Pispirici Soarecele. Convingerea mea, insa, este ca a ajuns teafar si sanatos in tara lui Aslan, unde traieste si astazi.

In timp ce soarele rasarea, imaginea acelor munti din afara lumii s-a estompat tot mai mult, pana ce a disparut complet. Valul a ramas, insa in spatele lui nu mai era decat cerul albastru.

Copiii s-au dat jos din barca, pornind cu picioarele prin apa - nu spre val, ci spre sud, avand in stanga zidul de apa. N-ar fi putut spune de ce au facut asa; asta le era soarta. Si, desi se simtisera - si fusesera -foarte maturi pe „Zori de zi', acum se simteau complet invers, tinandu-se de maini si balacindu-se prin apa, printre crini. Nu oboseau defel. Apa era calda si devenea tot mai putin adanca. In cele din urma, au ajuns pe nisip uscat, apoi pe iarba - o campie uriasa cu iarba foarte fina si scurta, aproape la acelasi nivel cu Marea-de-Argint si care se intindea in toate directiile, altfel decat un musuroi de cartita.

Si, desigur, asa cum se intampla intotdeauna pe un teren perfect neted si fara copaci, aveau senzatia ca cerul cobora parca pentru a se contopi cu iarba din fata lor. Insa, continuand sa mearga, au capatat strania impresie ca aici, cel putin, cerul cobora efectiv pentru a se lipi de pamant - un zid albastru, foarte stralucitor, insa real si solid: parca ar fi fost de sticla. Si curand au fost foarte siguri de acest lucru. Se apropiasera foarte mult de locul unde cerul se imbina cu pamantul.

Numai ca intre ei si poalele cerului era pe iarba verde ceva atat de alb, incat pana si cu ochii lor de vultur abia daca puteau privi intr-acolo. Se apropiara si constatara ca era un Miel.

- Haideti sa mancati de dimineata, le spuse Mielul, cu glasul lui dulce ca laptele.

Pe urma, abia ce-au bagat de seama ca pe iarba era aprins un foc, la care se prajea niste peste. Se asezara si mancara peste, fiindu-le foame pentru prima oara de atatea zile. Si in viata lor nu gustasera ceva mai delicios.

- Te rog, Mielule, zise Lucy, pe-aici e drumul spre tara lui Aslan?

- Nu pentru voi, ii raspunse Mielul. Pentru voi usa pe care se intra in tara lui Aslan se afla in lumea voastra.

- Cum!? exclama Edmund. Exista posibilitatea de a patrunde in tara lui Aslan si din lumea noastra?

- In tara mea se poate intra din toate lumile, zise Mielul; dar, in timp ce rostea aceste cuvinte, blanita alba ca zapada s-a inrosit, preschimbandu-se intr-un auriu-inchis, trupul i s-a marit, iar in fata lor statea acum insusi Aslan, privindu-i de la inaltime si imprastiind lumina din coama.

- Oh, Aslan, zise Lucy. Vrei sa ne spui, te rog, cum sa intram in tara ta, venind din lumea noastra?

- Am sa va tot spun asta mereu, zise Aslan. Insa n-am sa pomenesc nimic despre cat de lung sau cat de scurt va fi drumul; doar ca va trebui sa treceti peste un rau. Nu va fie insa teama, caci eu sunt marele Constructor de Poduri. Acuma, haideti; voi deschide usa din cer si va voi trimite in tara voastra.

- Aslan, te rog, zise Lucy. Inainte sa plecam, vrei sa ne spui cand ne vom mai intoarce in Narnia? Te rog frumos. Oh, si fa sa fie cat mai repede!

- Iubita mea, ii spuse Aslan cu multa blandete, tu si fratele tau nu veti mai veni niciodata in Narnia.

- Oh, Aslan! rostira in cor Edmund si Lucy, absolut disperati.

- Sunteti prea mari acum, copii, zise Aslan, si trebuie sa va apropiati mai mult acum de lumea voastra.

- Nu de Narnia imi pare rau, sa stii, spuse Lucy printre suspine. Ci de tine. N-o sa te mai vedem niciodata. Si cum sa putem trai, fara sa te mai intalnim?

- Ba o sa ma mai intalniti, draga mea, zise Aslan.

- Esti si tu acolo, domnule? intreba Edmund.

- Da, sunt, spuse Aslan. Insa acolo am alt nume. Trebuie sa va obisnuiti sa ma cunoasteti dupa acel nume. Acesta a fost, de fapt, motivul pentru care ati fost adusi in Narnia, ca, ajungand sa ma cunoasteti un pic aici, sa aveti posibilitatea sa ma cunoasteti mai bine acolo.

- Si nici Eustace nu se va mai intoarce vreodata? se interesa Lucy.

- Copila mea, zise Aslan, de ce tii tu neaparat sa stii toate astea?! Haideti, deschid usa din cer.

Apoi, intr-o clipa zidul albastru se spinteca, asa cum sfasai o perdea, si de dincolo de cer navali o lumina cumplit de alba; simtira atingerea coamei lui Aslan si sarutul Leului pe frunte, dupa care - se trezira in dormitorul dosnic din casa matusii Alberta, la Cambridge.

Nu mai raman de spus decat doua lucruri, in primul rand, trebuie amintit ca Regele Caspian si oamenii lui s-au intors cu bine pe Insula lui Ramandu. Si ca cei trei lorzi s-au trezit din somn. Caspian s-a insurat cu fiica lui Ramandu si, pana la urma, au ajuns cu totii inapoi in Narnia, iar ea a devenit o mare regina, fiind mama si bunica unor mari regi. In al doilea rand, se cuvine spus ca, in lumea noastra, toti au inceput curand sa remarce cat de mult se schimbase Eustace in bine, „de parca ar fi alt baiat': toti, in afara de matusa Alberta, care zicea ca Eustace a devenit tare banal si plictisitor, pesemne sub influenta fratilor Pevensie.

NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA

CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.

Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.

Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.