Prolog: Sa fie un blestem?

TARILE SI NATIUNILE sunt diferite. Asemanatoare si diferite. Romania intra si ea, fireste, in acest joc al asemanarilor si deosebirilor. Nu cumva este totusi si mai diferita? Cu alte cuvinte, nu se situeaza oare mai „excentric”, sub tot felul de aspecte, in raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativa normalitate europeana?

Modul extravagant in care s-a derulat psihodrama politica din vara anului 2012 a lasat impresia ca tara e defecta. Desigur, cei care privesc din afara sunt mai impresionati decat romanii, obisnuiti cat de cat cu ei insisi, dar pana si printre romani exasperarea creste. Ceva nu merge in Romania, si nu doar sus, in clasa politica, si nu doar de ieri, de alaltaieri. Sa fie un blestem?

Nu, e doar o istorie. Dar poate ca inseamna acelasi lucru.

Intarzierea.

TOTUL INCEPE CU O INTARZIERE impresionanta. Statele romanesti – Tara Romaneasca si Moldova – se incheaga abia spre mijlocul secolului al XIV-lea, ultimele, si de departe, de pe cuprinsul Europei. Intarziere politica si institutionala impletita cu o intarziere culturala de aceeasi amploare. Pana tarziu, in secolul al XIV-lea, teritoriul viitoarelor tari romane nu produce nici un fel de text, nici un document, toate informatiile care il privesc – putine – provenind strict din afara: uluitoare absenta, exploatata la un moment dat ca argument in favoarea teoriei imigrationiste, potrivit careia romanii ar fi venit candva de altundeva, exact cand si exact de unde aproape ca nici nu mai conteaza. Chiar daca lucrurile nu stau asa, ramane intrebarea ce au facut totusi pana spre anul 1300. Evul Mediu incepe in spatiul romanesc atunci cand in Occident se apropie de sfarsit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, taratul bulgaresc avea o istorie de cateva secole si se afirmase in unele perioade ca o „mare putere” regionala, cu ambitii imperiale (de unde si titulatura de tar a carmuitorilor sai). Si Serbia avea o istorie. Ungaria, sa nu mai vorbim: coroana Sfantului Stefan, cu alte cuvinte Ungaria Mare, exista deja la anul 1000. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere insemnata. Cehia se numara printre tarile componente ale Imperiului German, iar atunci cand principatele romane abia apareau pe harta Europei, regele ei Carol I devenea imparat al Sfantului Imperiu (sub numele de Carol IV), si fonda la Praga o universitate (cu o jumatate de mileniu inaintea universitatilor romanesti). Venite tarziu, principatele romane sunt si raman tari mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii romani puteau sa-i bata din cand in cand pe regii Ungariei sau ai Poloniei, ramaneau insa vasalii acestora, nedepasind conditia de „principi”, si n-ar fi visat nici un moment sa-si spuna regi). Populatie rara, structura socio-economica putin evoluata, cu o pondere a populatiei rurale printre cele mai ridicate din Europa (si asa a ramas pana astazi). Intarzierile se depasesc uneori. Dar, in genere, ierarhiile nu se rastoarna atat de usor. Cand esti la urma, ai „sanse” mari sa ramai tot acolo.

Situarea la margine a teritoriului care alcatuieste astazi Romania este o trasatura care explica multe, si poate fi urmarita secole de-a randul. Pentru grecii antici, ca si pentru romani, lumea civilizata se sfarsea, mergand spre nord, la Dunare. Nu avem nici un fel de documente scrise din Dacia anterioara stapanirii romane, dupa cum nu avem nici din Dacia parasita de romani dupa ceva mai mult de un secol si jumatate. De altfel, pentru romani, Dunarea forma in Europa Centrala si Rasariteana frontiera care separa Imperiul de lumea „barbara”. A. D. Xenopol nu ezita sa afirme ca anexarea teritoriului dacic ar fi fost o „greseala” a imparatului Traian. L-a contrazis, patriotic, C. C. Giurescu: poporul roman nu putea fi consecinta unei greseli! Greseala sau nu, atasarea Daciei (de fapt, doar a unei jumatati din spatiul locuit de geti si de daci) nu a durat prea mult, iar actualul teritoriu romanesc a ramas – cum ii era destinul – tot „afara”. La o margine a Imperiului bizantin, succesor al Imperiului roman. Iar atunci cand Occidentul se asaza in avangarda mersului istoriei, tarile romane – se putea altfel? – se afla tot la margine. Dar tot la margine sunt, privind dinspre extremitatea cealalta a continentului, si in raport cu marile ansambluri geopolitice est-europene: Imperiul otoman si, mai tarziu, Imperiul rus. Este, intr-un fel, o zona „vaga” a Europei, avand, indiferent de unde am privi, o conditie de frontiera. Aici se intalnesc la un moment dat cele trei mari imperii: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus. Intre ele, principatele romane: diminuate, devastate, ocupate periodic, raman in fiinta, singurele tari mici care supravietuiesc in aceasta parte a Europei.

Conditia aceasta de frontiera a avut o dubla consecinta, cu totul contradictorie. O accentuata inchidere si o tot atat de accentuata deschidere. Relativa izolare a unui spatiu aflat in afara regiunilor bine conturate ale Europei, departe de centrele de „iradiere” politica, economica si culturala, dar si „penetrabilitatea” unui teritoriu aflat in drumul tuturor („in calea rautatilor”, cum spunea cronicarul) si prea putin structurat. Rezultatul a fost, pe de o parte, o civilizatie – indeosebi rurala – conservatoare si persistenta, dar si receptivitatea, cel putin a unei elite, in fata unei diversitati de influente externe. Acceptare si respingere, respingere si acceptare, intr-un joc fara sfarsit. Daca o asemenea combinatie – cu semne perfect opuse – este greu de inteles, cu atat mai rau; nu vom pretinde ca Romania ar fi usor de descifrat.

Partea de deschidere – de totala deschidere – se verifica si prin amestecul atat de caracteristic sintezei etnolingvistice romanesti, departe de mitologia curenta a originilor, axata pe criteriul puritatii (romane, dacice sau daco-romane). Rezultatul e pana la urma relativ omogen, dar elementele care s-au combinat pe parcursul istoriei pentru a-l crea pe „roman” sunt de o nespusa diversitate. „Geto-dacii”, denumire unificatoare construita artificial de istoricii moderni, erau departe de a constitui o masa omogena; colonistii romani au venit de pretutindeni (ex toto orbe romano, cum spune istoricul Eutropius); apoi, timp de o mie de ani, au trecut pe aici o multime de popoare, amestecandu-se mai mult sau mai putin cu populatia autohtona. E greu de spus cat „sange roman” au romanii, dar ca au mai mult sange slav decat roman este de domeniul evidentei (de fapt, „sange roman” nu au practic deloc; in Dacia nu s-au instalat colonisti de la Roma, ci „provinciali”, romanizati in buna masura, dar nu romani la origine. Pana si Traian, imparatul cuceritor, era spaniol, primul „provincial” ajuns in fruntea Imperiului). Asezarea strainilor printre romani n-a incetat nici dupa intemeierea tarilor romanesti, fara a mai vorbi de Transilvania, care, integrata in regatul ungar, a ajuns sa aiba o structura fundamental „trietnica” (romani, maghiari, germani).

Limba romana ilustreaza cat se poate de convingator proportiile considerabile ale amestecului. Este, evident, o limba romanica: totusi, cea mai putin latina dintre limbile latine. Coloratura germanica a limbilor latine occidentale se limiteaza la nu prea multe cuvinte. In schimb, romana are o puternica incarcatura slava: o multime de cuvinte, adesea esentiale (in ciuda faptului ca, odata cu „relatinizarea” declansata in secolul al XIX-lea, nu putine au fost practic eliminate sau marginalizate). Pe locul urmator se situeaza cuvintele de origine turca, unele provenind probabil de la cumani (inclusiv atat de „romanescul” cioban), altele, ca rezultat lingvistic al multiplelor raporturi politice, economice si culturale intretinute cu Imperiul otoman; si fondul turcesc a fost drastic redus in urma modernizarii din secolul al XIX-lea; cuprinde insa, de pilda in gastronomie, destule vorbe la care romanii n-au avut cum sa renunte (inclusiv sarmaua, cea mai nationala specialitate culinara). Se adauga cuvinte grecesti, unguresti (neam, pronuntat frecvent in spirit autohtonist, e din sursa maghiara) si de diverse alte origini. Mai tarziu, „relatinizarea” s-a facut tot cu material stain: au intrat in romana un numar imens de noi cuvinte, marea majoritate preluate din franceza.

Elita romaneasca, in toate epocile, a imprumutat masiv. Toate modelele politico-culturale sunt de import. Initial, s-a preluat modelul slavo-bizantin: bizantin, prin filiera slava. De fapt, sud-slava, si, mai precis, bulgareasca. Nu numai ca romanii, ortodocsi, au scris timp de secole cu caractere chirilice, precum slavii ortodocsi, dar au folosit initial slava veche ca limba de cultura: in biserica, in cancelaria domneasca, in primele scrieri religioase sau istorice (si asta, pana pe la 1600). In realitate, „slava veche” este „mediobulgara” (care nu prea e numita asa de autorii romani fiindca ar dovedi o stare initiala de dependenta fata de un vecin pe care, mai recent, romanii se invatasera sa-l trateze cu condescendenta). Intr-un fel, nu e deloc exagerat sa spunem ca, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosita de elite, Bulgaria a jucat la inceputul Evului Mediu un rol asemanator cu cel pe care il va avea Franta, mai tarziu, in secolul al XIX-lea, in procesul modernizarii societatii romanesti.

Modelul ulterior este cel turco-fanariot, desavarsit in secolul al XVIII-lea. Romanii (fireste, elita) continua sa scrie cu caractere chirilice, acum insa in limba romana, folosesc ca limba de cultura limba greaca si se imbraca in vesminte orientale, oarecum turcesti. De fapt, si in mediul aristocratic, si in cel urban, grecii se tot inmultesc si ajung sa ocupe pozitii-cheie in plan politic (incepand cu domnitorii, numiti de Inalta Poarta, originari cei mai multi din Fanar, cartierul grecesc al Istanbulului); cultural si economic, se petrece o adevarata simbioza romano-greceasca. In secolul al XIX-lea, aristocratia si burghezia din principate aveau, in buna masura, sange amestecat, romanesc si grecesc. Aproape un fenomen de „grecizare”! (Dupa „bulgarizarea” din faza initiala.)

SLABICIUNEA STATULUI a fost – si in buna masura a ramas pana astazi – o trasatura specifica a istoriei romanesti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus autoritar sau arbitrar (asemenea state sunt foarte adesea slabe, sub aparenta de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuseste sa prinda corpul social intr-o retea completa si eficienta de institutii si de reguli. Un stat care reuseste sa puna principiile de guvernare si interesul colectiv deasupra intereselor personale si de grup. Tarile romane au fost prea sarace, cu o structura sociala prea sumara si „patriarhala”: boieri si tarani, prea instabile in interior si prea supuse in afara pentru a reusi cu adevarat sa-si consolideze structurile de stat.

Modul cum se petrecea succesiunea la tron ilustreaza mai bine ca orice functionarea defectuoasa a mecanismului. Nici nu merita sa-i amintim „regulile”, vagi si oricum prea putin respectate. Pana la urma, in fruntea tarilor romane ajungea cine putea. Cu pretul conflictelor interne si al interventiilor din afara, solicitate adesea de competitori. Conditia eliminatorie ar fi fost ca domnitorul sa fie totusi „os domnesc”, din familia Basarabilor, in Tara Romaneasca, si a Musatinilor, in Moldova. Dar cum intrau in discutie si fiii naturali, cu descendentii lor cu tot . Ioan Voda „Armeanul”, zis cel Cumplit, zis si cel Viteaz, se socotea fiu natural al lui Stefanita, asadar, nepot al lui Stefan cel Mare; sigur e doar ca mama lui era armeanca. In Tara Romaneasca, cand un domnitor isi spune Basarab, e mai probabil ca nu e, si tocmai de aceea isi spune: Neagoe Basarab, Matei Basarab . Cazul faimos e al lui Mihai Viteazul, fiu natural, si postum pe deasupra, al domnitorului Petrascu cel Bun. Nicolae Iorga a protestat cu indignare atunci cand P. P. Panaitescu a afirmat ca nici vorba nu poate fi de asa ceva. Intr-adevar, detasat de originea princiara, fauritorul primei uniri si marele simbol national al romanilor ramanea fiul unei grecoaice (asadar, nici macar roman) si al unui tata necunoscut (eventual, un „gelep”, negustor strain, daca am da crezare spuselor cronicarului Radu Popescu). C. C. Giurescu avea sa transeze disputa, asigurand ca Mihai „e in primul rand fiul faptelor sale” (!). Desavarsita neoranduiala a urcarilor in scaun explica si desele schimbari de domnie. Unii ii alungau pe ceilalti. Inca un record romanesc: cele doua principate prezinta, si de departe, cea mai mare instabilitate politica dintre toate tarile Europei. Au profitat turcii, ajungand sa arbitreze intre pretendenti (dupa principiul „cine da mai mult”) si in cele din urma (odata cu epoca fanariota, 1711-1821) numindu-i direct pe domnitori, intocmai unor functionari otomani.

Instabilitatea genereaza arbitrar; e responsabila nu mai putin si de absenta unor proiecte de anvergura. Statul lua mult – printr-o fiscalitate ridicata – dar oferea putin. Voievozii – cei care prindeau o domnie ceva mai lunga – inaltau biserici, dar nu mult mai mult decat atat. Bisericile sunt de altfel singurele constructii medievale cat de cat conservate (de fapt, cele mai multe dintre ele refacute radical). Pana si „palatele” princiare erau modeste si faptul ca niciunul n-a mai ramas in picioare arata atat precaritatea constructiilor, cat si flagranta lipsa de continuitate.

Generatoare de modernitate, orasele romanesti se dezvolta incet. Nivelul de urbanizare se situeaza in tarile romane mult sub media Europei Occidentale si e destul de modest chiar in contextul jumatatii rasaritene a continentului. Compozitia etnica a oraselor reflecta o alta particularitate, marca lor „neromaneasca” fiind foarte pronuntata. In Transilvania, parte a regatului ungar, germanii si maghiarii sunt net majoritari in mediul urban; dar si in Tara Romaneasca si Moldova, etnicii „neromani” sunt numerosi: germani, unguri, armeni, greci, evrei . cu o pondere care difera de la un grup etnic la altul, de la o regiune la alta sau de la o perioada la alta, dar in ansamblu ramane tot timpul ridicata; le revine, in orice caz, in buna masura, exercitarea ocupatiilor specific urbane: mestesuguri si comert.

Spre Occident.

Contributia strainilor.

AJUNGEM IN SECOLUL AL XIX-LEA, epoca modernizarii Romaniei. Exista in istoriografia romaneasca tentatia exagerarii imprumuturilor occidentale anterioare. Sunt reale, dar strict punctuale. Nu modifica sistemul, nu modifica structural societatea romaneasca. Procesul acesta se petrece abia in secolul al XIX-lea, perioada cea mai intensa fiind cuprinsa intre 1830 si 1860. Modernizarea este echivalenta cu occidentalizarea. Civilizatia actuala a lumii, buna-rea, tehnologica, stiintifica, rationalista, liberala, democratica . si asa mai departe (inclusiv colonialismul, fascismul sau comunismul), isi are aproape in totalitate obarsia in Occident. Ce a fost inainte conteaza mai putin sau conteaza in masura in care dilueaza, altereaza sau franeaza procesul modernizator. Titu Maiorescu vorbea (la 1868) despre „barbaria orientala”, de care romanii abia se despartisera. La extrema cealalta, Nicolae Iorga nu va inceta sa repete ca romanii reprezinta o civilizatie straveche, avandu-si rosturile lor de-a lungul istoriei in rasaritul continentului, unde au ajuns sa fie continuatori ai civilizatiei bizantine. Cu sentimente diferite si folosind cuvinte diferite, si unul, si altul defineau in fond aceeasi realitate istorica. Barbarie sau civilizatie straveche, problema romanilor era de a depasi stadiul acesta, oricum l-am numi, pentru a-si insusi, si cat mai eficient, instrumentele si valorile occidentale. Toti le-au preluat, mai devreme sau mai tarziu, intr-o masura mai mica sau mai mare, cu mai mult sau mai putin succes, din Rusia si Turcia pana in Japonia si China .

Elita romaneasca avea deja o lunga experienta in preluarea modelelor din afara. Si de asta data s-a conformat cat a putut de repede. In cateva decenii, transformarea a fost totala, cel putin in aparenta. Imbracamintea orientala a disparut: femeile, mai intai, apoi barbatii tineri, mai la urma varstnicii, ceva mai reticenti, cu totii au sfarsit prin a adopta vesmintele europene (la categoria de sus, dupa ultima moda pariziana). A disparut si greaca, ca limba de cultura; i-a luat locul franceza. S-a abandonat scrierea chirilica, ceva mai greu, e drept, fiindca folosirea ei avea si o conotatie religioasa: ii atasa pe romani de ortodoxie (romanii au devenit astfel singurii ortodocsi care scriu cu alfabet latin). Initial, chestiunea scrisului a dat nastere unei inovatii care defineste oarecum ironic tentatia romanilor de a edulcora sau a adapta imprumuturile. Timp de cateva decenii aveau sa scrie in asa-numitul alfabet de tranzitie, care incerca sa impace si capra, si varza: o parte din caractere ramaneau cele chirilice, partea cealalta fiind deja litere latine. Cam bizar si oricum mai greu de deslusit decat o scriere omogena. In sfarsit, la 1860, alfabetul latin e adoptat definitiv, prin lege. Instabilitatea ortografica avea insa sa continue (alt simptom al unei mai generale instabilitati romanesti); fiecare generatie a avut parte de cel putin o revizuire ortografica (ultima s-a petrecut dupa 1989, fiindca trebuia, macar asa, daca nu si printr-o lege a lustratiei, sa se marcheze disocierea de comunism; a fost batalia dintre i din i si i din a, primul cu aparenta „slavona”, privilegiat in comunism, al doilea socotit mai „latin”, mai prooccidental, cum s-ar zice!).

In rest, intreaga legislatie s-a occidentalizat, in principal potrivit codurilor si institutiilor franceze, iar Constitutia, in 1866, a fost imitata pur si simplu dupa Constitutia belgiana din 1831. Romania, o societate profund rurala si patriarhala, nu semana deloc cu citadina, industriala si liberala Belgie, dar asta nu parea a fi un impediment pentru tara care aspira sa devina „Belgia Orientului”.

Tot intocmiri de tip occidental sunt universitatile (Iasi, 1860; Bucuresti, 1864) si Academia Romana (infiintata in 1867, sub numele de Societatea Academica Romana). Literatura si artele se aliniaza intru totul genurilor si manierelor apusene. Performanta „imitatoare” a scriitorilor si artistilor este remarcabila. Sa nu le pretindem de la bun inceput un spirit creator impins prea departe. Sunt foarte buni elevi, nu inca magistri. Nicolae Grigorescu, „pictorul national”, e cat se poate de national prin subiecte: taranci, ciobanasi, ca si interminabila serie (mai multe sute de tablouri) a „carelor cu boi” (un potrivit „brand de tara” pentru Romania secolului al XIX-lea); ca tehnica artistica insa, nu e deloc roman: este un pictor „francez”, la intersectia scolii de la Barbizon cu impresionismul. Un occidental va aprecia talentul pictorului si frumusetea panzelor, dar nu va vedea in aceasta pictura nimic iesit din comun, nimic cu adevarat novator (remarca e valabila si pentru ceilalti pictori romani de seama, de la Theodor Aman, la Ion Andreescu sau Stefan Luchian; nu se afla printre ei un Gauguin sau un Cézanne).

Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, „poetul national” si, mai mult decat atat, marele mit romanesc, personalitatea socotita drept culmea de nedepasit a spiritualitatii autohtone. Despre el trebuie vorbit cu multa grija, fiindca se atinge o coarda sensibila. Fapt e ca si Eminescu este un „occidentalizat”, avand drept sursa de capetenie poezia si filozofia germana. Originalitatea lui europeana, ca poet romantic, este relativa si discutabila. Eminescu i-a cucerit pe romani prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. In traducere, aceasta misterioasa calitate se pierde si nu este de mirare ca Eminescu, ca „produs de export”, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele si nu are cum sa fie receptat printre cei mai reprezentativi poeti ai lumii. Ceea ce se joaca acum e strict ramanerea lui – nesigura – in varful ierarhiei literare romanesti. Tot mai multi tineri nu vor sa mai auda de o poezie care nu mai corespunde sensibilitatii lor, iar in capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacra in Istoria critica a literaturii romane (2008), rezervele, destul de severe, concureaza cu aprecierile binevoitoare, si ar fi fost poate si mai nete, daca subiectul ar fi cu adevarat „liber” .

LOCUL „STRAINILOR” in societatea romaneasca a secolului al XIX-lea a fost deseori evocat, insa intr-o maniera oarecum „diluata”, in lipsa unui bilant care sa exprime, fara prejudecati si fara complexe („fara complexe” – e mai greu!), rolul lor efectiv in perioada de maxima intensitate a occidentalizarii. Or, rolul acesta a fost crucial. Fireste, nu strainii au decis occidentalizarea Romaniei. A fost un proces obiectiv, impus la un moment dat de mersul istoriei, iar, in masura in care avem de a face cu o alegere, alegerea a apartinut elitei romanesti. Insa elita romaneasca nu stia sa faca mare lucru. Tara nu dispunea de oameni capabili sa o modernizeze (exceptiile care oricand pot fi invocate nu fac decat sa confirme regula). Era o societate alcatuita aproape in intregime din tarani si din boieri. Activitatea ei economica principala era agricultura, o agricultura de altfel extensiva, putin performanta, dar care ajungea, de bine, de rau, sa-i hraneasca prost pe tarani si ceva mai bine pe boieri. Odata cu angajarea pe drumul occidentalizarii, elita, mai precis tinerii boieri, trebuia sa se apuce sa studieze in scolile occidentale, pentru a deprinde noul tip de civilizatie, cu toate instrumentele sale, ceea ce s-a si intamplat (Franta si apoi Germania fiind destinatiile principale). Pentru inceput insa, golurile nu puteau fi acoperite decat de straini, mai priceputi decat romanii.

In secolul al XIX-lea, tarile romane, apoi Romania reprezinta una dintre destinatiile emigratiei europene. Sunt straini care vin aici fiindca intrevedeau o viata mai libera decat in imperiile vecine: greci si bulgari din Imperiul otoman, evrei din Rusia tarista . Cei mai multi se stabilesc insa printre romani deoarece in societatea romaneasca totul era de facut; romanii aveau nevoie de competentele lor sau, oricum, in lipsa unor capacitati proprii, trebuiau sa-i accepte. Aproape toti se asaza la orase, unde se apuca de treaba . si de castig. Grecii, negustori cei mai multi, se instaleaza mai cu seama in orasele portuare, odata cu liberalizarea comertului pe Dunare; sunt cu deosebire numerosi la Braila si Galati, de asemenea la Sulina si Constanta. Imigrarea evreilor (veniti din monarhia habsburgica, din Galitia in principal, si din Rusia) se intensifica de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si ramane la o cota ridicata pe parcursul secolului al XIX-lea. Meseriasi si negustori, se asaza in primul rand in orasele din Moldova, in unele dintre ele ajungand chiar majoritari (inclusiv la Iasi, spre 1900); sunt destul de numerosi si in Muntenia: 13% din populatia Bucurestiului, in preajma Primului Razboi Mondial. Vreo 50000 de germani (cei mai multi din Austro-Ungaria, dar si din Germania si chiar din Elvetia) ajung sa traiasca in Romania in jurul anului 1900. Nu foarte multi, sunt insa foarte specializati si eficienti, de la muncitori calificati, si chiar agricultori (ultimii in Dobrogea), pana la ingineri, medici, profesori . Italienii vin si ei, cu propriile competente, in special in domeniul exploatarii pietrei si al constructiei de drumuri. Ungurii sunt destul de numerosi, in Capitala in mod deosebit; s-a putut vorbi despre Bucuresti ca despre un oras „maghiar” (cu exagerarile de rigoare: al doilea oras unguresc dupa Budapesta!). Cert este ca, pe parcursul secolului al XIX-lea, se accentueaza discrepanta dintre satul romanesc, traditional si „curat” sub raport etnic, si orasul tot mai amestecat, tot mai cosmopolit si impins, in sfarsit, in modernitate.

Printre meseriasi si comercianti, romanii erau minoritari. Burghezia tarilor romane, in segmentul ei economic, debuteaza cu o mare majoritate neromaneasca. Nici macar in perioada interbelica, in ciuda unei oarecare recuperari, romanii nu reusesc sa atinga nivelul majoritar in sectoarele economice. Potrivit recensamantului din 1930, romanii etnici reprezentau doar 47% din efectivele industriei romanesti (socotind laolalta patronii si lucratorii, ca si pe membrii familiilor lor; calculul procentelor imi apartine); evrei erau 13%, maghiari 17% si germani 11%, cu mult peste ponderea nationala a etniilor respective. In comert, romanii erau si mai putini: 39,5%, in timp ce evreii atingeau 40%. In ansamblu, burghezia economica, precum si angajatii sectoarelor respective („clasa muncitoare”) numarau mai multi „neromani” decat romani.

N-am terminat inca cu „strainii”. Pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numarau pe degete; aproape toti erau veniti din afara. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incerta, oarecum francez, in orice caz nu roman), a organizat intregul sistem sanitar al tarii, precum si invatamantul medical; figureaza, incontestabil, printre cei cativa mari fauritori ai Romaniei moderne. Arhitectii noului Bucuresti, pe cale de a deveni „micul Paris”, sunt initial aproape toti straini, francezi indeosebi: Paul Gottereau ridica noua aripa a palatului regal, Casa de Depuneri si Consemnatiuni, Fundatia Universitara Carol I; Albert Galeron, Ateneul Roman (edificiul simbolic al Capitalei) . si asa mai departe. Cand apare initiativa restaurarii principalelor monumente istorice, ales e tot un francez, arhitectul Lecomte de Noüy, restauratorul bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Arges (cel mai vestit monument medieval romanesc), al bisericii Trei Ierarhi din Iasi .

Tot straini sunt primii artisti care introduc in principate maniera occidentala de pictura; astfel, italienii Schiavoni si Levaditi, cehul Chladek (maestrul lui Grigorescu). Pana la ei, nu practicasera aceasta arta decat zugravii de biserici, cu subiecte religioase tratate in stil bizantin. Si mai greu s-au deprins romanii cu sculptura, pentru simplul motiv ca aceasta nu exista in arta ortodoxa. Se poate vorbi de o sculptura romaneasca abia din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Pana atunci (chiar si dupa), inclusiv si mai ales pentru inaltarea monumentelor publice, se apeleaza la artisti francezi, germani, italieni. Monumentul-simbol al lui Mihai Viteazul, inaugurat in 1874 in punctul central al Bucurestiului, este opera unui francez, Albert-Ernest Carrier-Belleuse (anecdota spune ca ar fi modificat, ca sa execute comanda, o statuie a Ioanei d'Arc, ceea ce, chiar daca nu e adevarat, ilustreaza in chip semnificativ simbioza culturala romano-franceza din epoca); si tot unui francez, Emmanuel Frémiet, i se datoreaza statuia ecvestra a lui Stefan cel Mare, inaugurata in 1883, in fata Palatului Culturii din Iasi.

Defilarea strainilor continua. Prima modernizare a tarilor romane e opera generalului rus Pavel Kiseleff (un rus el insusi foarte occidentalizat), care, in urma razboiului ruso-turc din 1828-1829, incheiat cu pacea de la Adrianopol, s-a aflat in fruntea ambelor principate, in calitate de guvernator, din 1829 pana in 1834. Romanii ii pastreaza intr-un fel amintirea, macar prin faptul ca numele i-a fost dat celei mai cunoscute artere de promenada din Bucuresti: soseaua Kiseleff (deschisa din initiativa lui). Kiseleff a fost un mare organizator si modernizator, iar numele lui ar fi drept sa figureze printre ale celor mai de seama carmuitori ai tarilor romane. Gratie lui, in buna masura, principatele sunt prinse intr-un sistem legislativ si institutional modern, incununat prin Regulamentele Organice, prima constitutie pe care au cunoscut-o romanii. Un remarcabil efort de a ordona o societate care pana atunci nu prea cunoscuse ordinea si regulile. Ca scopul urmarit de Kiseleff era, pare-se, alipirea principatelor la Rusia . este deja o alta istorie (care pana la urma nu s-a implinit).

Cel mai ilustru dintre „nou-veniti” este, fara indoiala, insusi regele Carol I. S-a dorit a fi, in lunga sa domnie (din 1866 pana in 1914) un model de rigoare si de ordine: exact ceea ce nu prea corespundea traditiei romanesti. Prima lectie pe care a dat-o a fost aceea a punctualitatii. Boierii romani nu cunosteau inca virtutiile orei exacte: le-au aflat acum de la un carmuitor german. Le-a luat totusi ceva timp. Mai tarziu, regele isi amintea cum, in primele luni dupa instalarea sa, invita la masa „cate zece pana la douasprezece persoane din toate partidele politice si multi militari, ca sa cunoasca mai de aproape pe toti acesti domni. Notiunea timpului insa nu prea e dezvoltata in Bucuresti; adesea se intampla ca oaspetii nu-si amintesc cu punctualitate ora stabilita si printul trebuie sa se aseze la masa fara dansii” (tot cu privire la punctualitate povesteste si Ion Balaceanu o intamplare amuzanta: primit in audienta de imparatul Franz Joseph, ca ministru plenipotentiar al Romaniei la Viena, de teama sa nu intarzie, s-a prezentat cu cateva minute mai devreme; imparatul l-a primit indata. Balaceanu a aflat apoi cum comisese o grava impolitete: la imparat nu se vine „dupa”, dar nici „inainte”). Nici Carol n-avea toate calitatile; i-a lipsit marea viziune politica si sociala. A fost in primul si in primul rand omul datoriei, corect, ordonat si metodic. Principala sa grija a fost de a tine in echilibru jocul politic. Cum acesta n-ar fi functionat convenabil de la sine, regele asigura el insusi alternanta partidelor (liberal si conservator), chemandu-le succesiv la guvernare. Vazut de departe, un sistem bipartid, asemanator cu cel britanic; doar ca nu cetatenii Romaniei invarteau roata, ci regele. Poate ca merita consemnata, in acelasi context „regal”, si lectia de rezistenta si de consecventa pe care regina Maria a dat-o mult prea „schimbatorilor” romani in timpul Primului Razboi Mondial. „Nu ma poti intelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, cand totul parea ca se prabuseste, iar romanii se considerau deja invinsi. Eu sunt englezoaica, si englezii nu obisnuiesc sa piarda”. Inca o atitudine de retinut. Din pacate, atitudinile nu se invata: ele pornesc din interior.

Peste toate, oamenii politici romani au procedat intelept atunci cand au decis sa aplice principiul dinastic si sa apeleze la un principe strain. Era nevoie de cineva din afara, de un arbitru care sa nu poata fi contestat, si trebuia stabilit un criteriu de continuitate. Numai asa putea fi infranata dezordinea teribila intrata de mult in firea si comportamentul boierimii romane. Iar Carol I a inteles sa fie un arbitru aflat, fata de cei arbitrati, la o inaltime care azi ar putea sa para excesiva, dar care era, in fond, expresia unei politici necesare. Modul cum dadea mana cu „supusii”, intinzand doua sau trei degete, dupa rangul fiecaruia, dar niciodata mana intreaga, corespundea unui ritual bine gandit. La fel de caracteristica este reactia prim-ministrului Lascar Catargiu cand s-a intrevazut, un moment, posibilitatea unei „contaminari” romanesti a familiei regale (idila dintre principele mostenitor Ferdinand si Elena Vacarescu): „Maiestate, aiasta nu se poate!”, a zis el, pe „moldoveneste”. Toate ca toate, dar dinastia sa ramana deasupra mediului romanesc, inca neasezat, deasupra neastamparatei clase politice.

Complexul de inferioritate.

NATIUNEA ROMANA este, in forma ei implinita, o creatie de secol XIX. Acum romanii devin constienti (isi „inventeaza” o asemenea constiinta) ca alcatuiesc un corp comun, peste frontierele despartitoare. Constiinta unitatii se va materializa prin crearea Romaniei, in urma unirii, la 1859, a Moldovei si Tarii Romanesti, apoi a Romaniei Mari, la 1918, prin adunarea cvasitotalitatii teritoriului locuit in majoritate de romani. Raporturile anterioare dintre principate, apropiate geografic, apropiate prin limba si cultura (nu insa identice), nu pot fi confundate cu o unitate de tip national. Ceea ce a primat timp de secole a fost identitatea tarilor, fiecare in parte. Moldovenii nu erau romani, erau moldoveni, asa isi spuneau cel putin, si asa continuau sa-si spuna si la 1859, si chiar mai tarziu. Iar Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu romanesc. De aceea, „unirea” lui Mihai Viteazul e doar o „traducere” in termeni moderni a unor realitati medievale care n-aveau nimic in comun cu spiritul national. Moldovenii (boierii, desigur, ei alcatuiau tara politica) n-au avut de fel atunci sentimentul unei eliberari sau al unei uniri; s-au vazut pur si simplu cuceriti. Dupa cum nici muntenii nu pornisera la lupta cu idei unificatoare. Natiunea romana – ceea ce, inca o data, inseamna constiinta nationala, in lipsa careia n-are cum sa existe o natiune – s-a construit treptat, desavarsindu-se spre mijlocul veacului al XIX-lea.

Perspectiva nationala a adus cu sine o reconsiderare a tuturor reperelor. Rescrierea completa a istoriei, mai intai, in sensul unei istorii unitare romanesti. Asezarea criteriului national mai presus de orice. Pana atunci, principiul suprem fusese religia, ortodoxia. Romanii erau aproape de slavii si grecii ortodocsi si departe de latinii din vest. Acum, latinitatea se ridica deasupra ortodoxiei. Pasiunea brusca pentru francezi e insotita de o ostilitate crescanda fata de greci si fata de rusi. Elita romaneasca intelege sa priveasca spre Occident, si numai spre Occident: „insula latina intr-o mare slava”.

Sunt cateva trasaturi care se contureaza acum si care pot fi urmarite pana in prezent. Mai intai complexele, mai precis complexul de inferioritate. Daca ar fi sa pun un diagnostic societatii romanesti, aceasta e prima maladie pe care as identifica-o. Romanii isi descopera „neinsemnatatea”. Tari mici aflate mereu la cheremul altora. O buna parte a teritoriului „national”, al teritoriului Romaniei ideale, aflat sub stapanire straina directa (Transilvania la unguri sau la austrieci, Basarabia la rusi, Dobrogea la turci). Nevoia de a invata mereu de la straini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora . Din acest complex de inferioritate se naste o constructie orgolioasa, menita sa contracareze micimea prezentului. Sunt inceputurile imperiale. Romanii transilvaneni dau tonul, ei care, dintre toti romanii, se aflau in starea de cea mai neta inferioritate: „sub calcaiul” aristocratiei maghiare si al aparatului de stat habsburgic. Chiar mai inainte de 1800, Scoala Ardeleana face din latinitate un stindard de lupta. Romanii sunt urmasii directi ai colonistilor romani stabiliti in Dacia, si numai ai lor, dacii fiind disparuti fara urma; iar acesti colonisti sunt ei insisi romani puri, adusi din Italia. Origine nobila, origine imperiala, in contrast desavarsit cu ungurii „corciti”, amestecatura venita dinspre marginile continentului (dupa cum argumenteaza Petru Maior in Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia, carte aparuta in 1812). Limita extrema e atinsa de August Treboniu Laurian, care, in Istoria romanilor (1853), afirma deplina identitate intre romani si romani, istoria romaneasca incepand odata cu fondarea Romei, la 753 i. Chr. Mai tarziu, Octavian Goga le amintea romanilor, in versuri, „Ca sunt din neam imparatesc/Din tara-ndepartata/Ca tot pamantul rotogol/Era al lor odata . ”

IN A DOUA JUMATATE a secolului al XIX-lea, dacii revin in peisaj, ramanand totusi la majoritatea istoricilor o prejudecata favorabila romanilor. Odata insa cu Nicolae Densusianu si monumentala sa opera Dacia preistorica (publicata postum, in 1913), dacii dau o lovitura neasteptata si spectaculoasa. Complexele romanesti trebuiau sa nasca pana la urma si un Densusianu. Si dupa el romanii sunt tot o natie pura, insa nu romani, deloc romani, ci daci. Asta nu inseamna o diminuare, dimpotriva. Cu mult inainte de romani, cu mult inainte de greci, aici, in Dacia preistorica a existat o civilizatie mareata, care a iradiat in intreaga lume, in orice caz in intreaga Europa. De aici au plecat toti ceilalti, inclusiv romanii. Nu romanii descind din romani, ci, intr-un fel, romanii din romani. Ceea ce explica si asemanarea de limba: nu romana e latina, ci latina e „romaneasca”. Elucubratiile acestea au devenit un soi de Biblie pentru nationalistii romani (de orientare „autohtonista”). Teza lui Densusianu a fost preluata in jurul anului 1980 in zona cea mai primitiv-nationalista a istoriografiei comuniste si este si azi in plin avant printre romanii care macar prin daci (din pacate prin daci fictivi) spera sa-si trateze complexele.

O alta constructie mitologica – tot de secol XIX – e lupta pentru independenta, asociata cu apararea Europei crestine in fata expansiunii otomane. Se explica astfel – printr-un argument eroic – intarzierea istorica a tarilor romane, ca urmare a uzurii provocate de razboaiele necontenite, iar pe de alta parte se atragea atentia Occidentului ca totusi datoreaza ceva romanilor. De aici a pornit si hazlia afirmatie ca occidentalii si-ar fi inaltat catedralele, protejati fiind de scutul romanesc. Sunt cateva exagerari punctuale si o exagerare de ansamblu. Printre cele punctuale: batalia de la Rovine, incheiata cu biruinta lui Mircea cel Batran, ramane de fapt un episod foarte nesigur; la Calugareni, Mihai Viteazul a pierdut mai curand decat a castigat (retras in munti, avea sa reia ofensiva cu un consistent sprijin transilvanean . adica unguresc); iar Stefan cel Mare, oricare i-ar fi fost victoriile de etapa, pana la urma a pierdut razboiul cu turcii (ca si o parte din teritoriul Moldovei, sudul Basarabiei). Exagerarea de ansamblu: partea conflictuala a raporturilor romano-otomane e pana la urma mai putin semnificativa decat integrarea tarilor romane, timp de aproape o jumatate de mileniu, in sistemul politic si economic otoman. Romanii aveau insa nevoie de o istorie eroica, tot asa cum aveau nevoie de origini marete, pentru a compensa frustrarile prezentului.

Dramatizarea relatiilor cu strainii e o alta atitudine care prinde contur accentuat in secolul al XIX-lea (pentru a ramane pana azi la ordinea zilei). „Impresurati” de straini, strainii din afara, cu modelele lor de tot felul, strainii din interior, folositori sau acaparatori, romanii cu greu ar fi putut sa ramana indiferenti in fata „celuilalt”. Intre admiratie si ostilitate, toata gama e prezenta, uneori cu atitudini combinate. Cert este ca a existat in Romania, din motive obiective (amestecul de populatie, intarzierea dezvoltarii istorice), un „prea plin” de prezenta si influenta straina. Pe de o parte, romanii nu se pot dispensa de ce e strain, pe de alta parte tare si-ar dori sa se descurce si singuri. Fireste, atitudinile sunt diferentiate si variabile de la o epoca la alta. Antigrecismul cunoaste un varf in secolul al XIX-lea, apoi, destul de repede, se atenueaza si dispare. Antiturci romanii nu par sa fi fost vreodata, in ciuda mitologiei razboinice (semn ca raporturile nu vor fi fost chiar atat de rele?). In schimb, ungurii, „asupritori” ai romanilor transilvaneni, au parte de o imagine defavorabila de durata. Rusii, la randul lor, incep sa apara ca o amenintare slava pentru mica insula latina. In Romania secolului al XIX-lea, evreii, tot mai numerosi, sunt tinuti la margine; cu anume exceptii individuale (nu prea multe), capata cetatenia romaneasca abia dupa Primul Razboi Mondial. E drept ca si asezarea lor accelerata si masiva, mai ales in Moldova, a fost de natura sa ingrijoreze. Exista un prag, dincolo de care, orice ar zice cei animati de bune intentii, apar tensiuni de natura etnica si religioasa. Nu e insa mai putin adevarat ca evreii (ca si alti minoritari) se dovedeau mai intreprinzatori si mai eficienti decat autohtonii – si atunci a cui era vina? Romanilor nu le place sa se spuna despre ei ca sunt sau au fost antisemiti. Adevarul este ca antisemitismul a fost destul de larg raspandit in societatea romaneasca, desi fara forme extreme pana in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. Departe de pogromurile din Rusia tarista. Daca vom compara insa cu Germania, de dinainte de nazism, comparatia devine defavorabila Romaniei: in Germania, evreii erau sensibil mai bine integrati (mult mai multe casatorii mixte; un numar important de profesori universitari evrei, fata de numai cativa in Romania . ).

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Formele fara fond.

MAREA DIFICULTATE A ROMANIEI, odata cu modernizarea, s-a dovedit a fi armonizarea vechilor deprinderi socio-culturale cu institutiile si regulile de import. Cu alte cuvinte, romanii chiar au intrat in civilizatia de tip occidental sau doar au mimat-o? Raspunsul nu poate fi decat nuantat: si asa, si asa. In lumea rurala si patriarhala de unde veneau (si in care inca se mai aflau, in ciuda suprastructurii modernizate), raporturile directe si concrete dintre indivizi cantareau mai mult decat insuficienta armatura institutionala. Odata institutionalizata viata sociala si politica, lucrurile nu s-au schimbat radical. Romanii au continuat sa se increada mai mult in strategii „informale” decat in forta abstracta a legilor. Au ramas neintrecuti in „aranjamente” de tot felul, la umbra conventionala a principiilor si regulilor. Coruptia si clientelismul sunt in buna parte mosteniri din societatea traditionala, unde nici nu prea puteau fi numite asa, fiindca faceau parte din ordinea lucrurilor.

In acest context, Conducatorul a fost si a ramas un personaj central, cu puternica incarcatura simbolica. In lipsa unui mecanism complex si echilibrat al puterilor si responsabilitatilor, societatile „patriarhale”, cu organizare sumara, investesc masiv in persoana-simbol aflata la varf: Voda, cu un cuvant consacrat. El imparte dreptatea, el asigura bunul mers al tarii . Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricand, conducatorii insisi simtindu-se sustinuti prin asteptarea colectiva. O prima alunecare spre autoritarism s-a petrecut inca din zorii statului roman, prin lovitura de stat (1864) a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Carol I a fost suficient de echilibrat pentru a nu abuza de prerogative: le-a folosit tocmai pentru a-i invata pe romani ce poate fi un stat bazat pe reguli, mai mult decat pe persoane si aranjamente. Din pacate, cel dintai care n-a inteles mare lucru din aceasta lectie a fost propriul sau nepot, viitorul Carol II.

Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri: de la taranul prea plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. „Capul plecat sabia nu-l taie” este unul dintre cele mai des mentionate proverbe romanesti. Supunerea genereaza si strategii compensatoare: mai direct spus cum poti sa-l „tragi pe sfoara” pe cel caruia aparent i te supui. E un gen de rezistenta pasiva mult mai frecventa la romani decat rezistenta pe fata. Tensiunile se aduna insa si, din cand in cand (rar), izbucnesc spectaculos. Asa s-a intamplat la 1907, cand o taranime exasperata a incendiat tara, spre uluirea unei clase carmuitoare care numai grija taranimii nu o purta, desi traia pe seama ei.

Intr-adevar, si sub domnia lui Carol I, in ciuda efortului modernizator, inclusiv a unei industrii incipiente, Romania continua sa prezinte un profil rural si agricol foarte accentuat, satele adunand peste 80% din populatie, pe deasupra, in conditii de viata cu totul precare. Occidentalizarea, aplicata exclusiv la nivelul elitelor, n-a facut decat sa adanceasca falia socio-culturala. Romania a cunoscut o perioada de relativa dezvoltare intre 1859 si 1914, dar nu suficient de accentuata pentru a reduce vechiul handicap. Potrivit indicatorilor socio-economici globali, continua sa se situeze la coada Europei.

In 1868, in faimosul sau articol In contra directiei de astazi in cultura romana, Titu Maiorescu a pus societatii romanesti un diagnostic necrutator. „In aparenta, dupa statistica formelor din afara, romanii poseda astazi aproape intreaga civilizare occidentala. Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate aceste sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar, si astfel cultura claselor mai inalte ale romanilor este nula si fara valoare si abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi in zi mai adanc. Singura clasa reala la noi este taranul roman, si realitatea lui este suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din sudoarea lui zilnica se scot mijloacele materiale pentru sustinerea edificiului fictiv ce-l numim cultura romana . ” Maiorescu lansa astfel bine-cunoscuta teorie a formelor fara fond. E, in cuvintele lui, destula exagerare, chiar pentru momentul 1868, dar si o buna parte de adevar: nu numai pentru 1868, chiar pentru 2012. In filigran, se vede Romania de astazi. Ca si in teatrul si schitele lui Caragiale, a caror actualitate e frapanta si care reprezinta cea mai fidela transpunere literara a maiorescienelor „forme fara fond”. Oglinda unei Romanii nu tocmai serioase, care se joaca cu formele europene (precum „conu' Leonida” cu „reactiunea” si cu „revolutia”). Romania, neserioasa? E si asta o posibila caracterizare.

Supapa pentru romani a fost si a ramas umorul. Romanul face „haz de necaz”, o zicere populara foarte caracteristica. In fata „necazului”, strategiile posibile sunt diverse. Unii cauta sa schimbe lucrurile. Romanii il trateaza in felul lor: facand haz. „O, tara trista, plina de umor” (G. Bacovia).

Romania Mare. Stat national unitar?

Economie performanta? Democratie implinita?

IN 1918, s-a facut Romania Mare. Potrivit interpretarilor „nationale” romanesti, asa trebuia sa fie. Poate. Dar sunt de retinut si cuvintele lui Petre P. Carp: „Romania are atat de mult noroc, incat nu-i mai trebuie si oameni politici.” Fara Primul Razboi Mondial, e greu de spus cum ar fi evoluat raporturile nationale in aceasta parte a Europei. Daca Austro-Ungaria nu era infranta, „detasarea” Transilvaniei n-ar fi fost chiar la indemana, cu atat mai mult cu cat romanii majoritari traiau alaturi de o populatie importanta maghiara si germana (in 1910, potrivit ultimului recensamant ungar, Transilvania numara 53,8% vorbitori de limba romana, 31,6% de maghiara si 10,8% de germana. Criteriul fiind nu al etniei, ci al limbii, maghiarii isi adaugau cateva procente bune, in primul rand prin includerea evreilor; insa si evreii transilvaneni, pana la urma, erau mai mult unguri decat romani). Solutia ideala ar fi fost poate restructurarea radicala a imperiului, pentru a deveni din monarhie dualista austro-ungara o comunitate de popoare egale. Procesul acesta dovedindu-se imposibil, deznodamantul inevitabil ramanea fragmentarea in state „nationale”, in fapt foarte aproximativ sau deloc nationale. Iar in cazul specific al teritoriilor cu majoritate romaneasca, reunirea lor in Romania Mare. Istoricii romani au „decis” ca Romania Mare a fost un stat national unitar. „Unitar”, fireste, a fost, in sens administrativ. Inca de la crearea Romaniei, la 1859, s-a exclus formula federala sau autonomista. Desi ar fi fost fireasca. De fapt, tocmai fiindca era prea fireasca, si manifestandu-se teama unei dezmembrari, s-a considerat ca diversele provincii trebuiau cat mai bine sudate, nu lasate in voia autonomiei. Modelul imitat a fost organizarea administrativa a Frantei, cea mai centralizatoare tara din intreaga Europa. Nu regiuni autonome, ci judete conduse de la centru prin prefecti. Stat unitar, da, inca o data. Dar national? Da si nu. Romania era mai „nationala” decat toate statele succesoare ale Austro-Ungariei, mai putin, fireste, Austria si Ungaria, care fusesera reduse la minimum, „razuite” de tot ce depasea teritoriul lor strict national. Cehoslovacia, Iugoslavia si Polonia erau, fara dubiu, state multinationale; de aceea nici nu au rezistat intre frontierele lor initiale. In Romania Mare, 71,9% din populatie era etnic romaneasca potrivit recensamantului din 1930. Ceea ce insemna totusi 28% minoritati, proportie deloc neglijabila. Un profil nu tocmai strict national se contura in provinciile alipite. In unele dintre ele, romanii depaseau nu cu mult pragul majoritatii absolute: Transilvania propriu-zisa: 57,6% romani (29,1% maghiari, 7,9% germani); Banat: 54,3% romani (10,4% maghiari; 23,8% germani); Crisana si Maramures: 60,7% romani (23,1% maghiari; 4,8% germani); Basarabia: 56,2% romani . In doua provincii, romanii nu aveau decat o majoritate relativa: Bucovina, 44,5%; Dobrogea: 44,2%. Procentele erau inca mai putin favorabile romanilor in ce priveste populatia urbana. La orase, ungurii si germanii depaseau net populatia romaneasca in toate regiunile care apartinusera Austro-Ungariei; in Transilvania, romanii nu reprezentau decat 35,9% din populatia citadina, in Banat – 35%, in Crisana si Maramures – 33,1%, in Bucovina – 33%; in Basarabia erau 31%. Dar si in Moldova, populatia romaneasca nu se ridica la orase decat cu putin peste 70% (evreii reprezentand 23%). Pentru a nu lungi discutia: stat national sau multinational? Si national, si multinational, in functie de perspectiva aleasa. Daca e o contradictie in termeni, inca o data, e o contradictie care apartine Romaniei .

Mai e ceva de constatat cu privire la minoritati. Extrema lor diversitate. Romania interbelica e tara europeana cu cel mai larg evantai etnic, cultural si religios. Unguri in Transilvania, germani in Transilvania si Bucovina, ucraineni in Bucovina si Basarabia, turci, tatari, bulgari in Dobrogea, evrei mai peste tot . Printre romani se accentueaza curentul nationalist si xenofob. Daca s-a facut Romania Mare, aceasta trebuia sa fie a romanilor. Deranjau in special caracterul in buna masura neromanesc al oraselor si faptul ca, mai mult decat procentul in sine al etnicilor minoritari, principalele activitati ale mediului citadin – comert, mestesuguri, industrie si banci, profesii liberale – erau exercitate intr-o proportie foarte ridicata de acestia. Modernitatea romaneasca continua sa aiba o coloratura nu tocmai romaneasca.

Romania Mare era, prin dimensiuni, una dintre tarile relativ importante ale Europei (295000 km˛ fata de 137000 inainte de Primul Razboi Mondial – mai mult decat dublu – si 238000 in prezent). Dar, in termeni de dezvoltare, se numara tot printre ultimele. In 1938 – anul economic de varf al perioadei – potrivit unor estimari altminteri destul de aproximative, venitul national pe locuitor ar fi fost in Romania putin mai mare decat in Bulgaria si Iugoslavia, dar simtitor mai scazut decat in Ungaria si Polonia, si mult sub nivelul occidental (Romania – 76 dolari SUA, Bulgaria – 68, Iugoslavia – 68, Polonia – 104, Ungaria – 111, Germania – 338, Marea Britanie – 378). Industria a cunoscut o oarecare dezvoltare, dar nu spectaculoasa; agricultura insa a batut pasul pe loc sau chiar a regresat, din cauza fragmentarii proprietatilor in urma marii reforme agrare din 1920, ca si a unei conjuncturi internationale defavorabile. Asa ca improprietarirea n-a folosit prea mult majoritatii taranilor. Erau si prea multi: raportul demografic sat/oras ramasese stabil, 80% populatie rurala fata de 20% urbana. Mai bine de jumatate dintre tarani dispuneau de proprietati cu totul insuficiente: sub trei hectare. Randamentul agricol era slab, printre ultimele din Europa, mai scazut chiar decat in Bulgaria. Productia de cereale a scazut in raport cu perioada antebelica; la fel, s-au redus si efectivele de animale. Agricultura ii imbogatise pe boieri; acum, cand venise randul lor, pe tarani ii imbogatea mai putin. Cei mai buni ani economici, pentru industrie indeosebi, si in ce priveste lucrarile edilitare sunt cei din perioada domniei lui Carol II. Din pacate, doar cativa, intre criza economica de la inceputul deceniului si razboiul care izbucneste spre sfarsitul sau. Indicele productiei industriale, raportat la 100 in 1929, scade la 91 in 1931 si la 97 in 1932, pentru a atinge un maxim de 141 in 1938 (139 in 1939). Unii indicatori socio-culturali se prezinta ingrijorator. Romania are in perioada interbelica cea mai mare natalitate si cea mai mare mortalitate din Europa, inclusiv cea mai mare mortalitate infantila. Inregistreaza si cel mai mare numar de analfabeti; in 1930, doar 57% dintre locuitorii Romaniei (trecuti de sapte ani) erau stiutori de carte, iar dintre acestia 85,1% nu parcursesera decat ciclul primar, in intregime sau partial; in ansamblu, doar un roman din zece depasise nivelul scolii primare. O stare culturala deloc stralucita: grea povara pentru dezvoltarea ulterioara a Romaniei; consecintele se vad pana astazi. Toate acestea, semne tipice de subdezvoltare.

Trebuie tinut seama si de faptul ca indicatorii globali ascund contraste sociale foarte accentuate. Romania statea foarte bine la nivelul de sus al elitei si foarte rau la nivelul de jos al taranimii. Din acest punct de vedere, Bulgaria – o tara care invita la comparatie, oricat i-ar deranja pe unii romani o asemenea apropiere – se prezenta mai echilibrat, urmare a faptului ca iesise de sub indelungata stapanire otomana fara o clasa de sus, fiind in esenta o mare societate taraneasca; proprietatea rurala medie era mai consistenta, agricultura mai diversificata si mai productiva, taranimea, in ansamblu, mai „luata in seama” de factorii de decizie.

Si democratia romaneasca a sfarsit prin a esua. Sistemul politic functionase, si chiar fara rateuri, cat timp orchestra era foarte restransa, iar dirijorul se numea Carol I. Dupa razboi, lucrurile s-au complicat. Votul universal (masculin), progresele, limitate, dar reale, ale stiintei de carte, inclusiv in mediul rural, sporirea clasei de mijloc au dus la o implicare mai larga in viata publica. Spectrul politic se largeste si se diversifica: mai multe partide, tot mai multe, prea multe . Presa vremii, mai ales in anii '30, sta marturie acestei diversificari: toata gama de opinii e prezenta, si adesea vehement exprimata, pana la extrema dreapta si pana la extrema stanga. Dar masa alegatorilor ramanea amorfa si manevrabila in toate directiile. De la un scrutin la altul, se intampla ca un partid sa ia aproape toate voturile si apoi sa nu mai obtina decat cateva. Ceea ce spune multe despre presiunile guvernamentale si despre coruptia ambianta, dar si despre obisnuinta oamenilor de a vota instinctiv cu puterea. Cu cine sa voteze omul daca nu cu cei aflati deja la carma (se mentinuse practica „inversa” a organizarii alegerilor de catre nou numitul guvern, in loc de formarea unui nou guvern in urma alegerilor . ). Asa ca ceea ce s-a petrecut in decembrie 1937 a fost un adevarat eveniment: guvernul liberal condus de Gheorghe Tatarescu a pierdut alegerile: pentru prima data in Romania! Era, s-ar spune, un pas inainte, pentru democratie. Pe fundalul, insa, al unor dereglari ingrijoratoare, combinand fragmentarea accentuata a partidelor, scandaluri de coruptie, tentatiile autoritare ale regelui si ascensiunea unei extreme drepte radicale si violente. Romanii nu reuseau sa imbine democratia cu ordinea si stabilitatea. Cazul lui Iuliu Maniu ne apare de-a dreptul induiosator: dupa o perioada de experienta guvernamentala (intre 1928 si 1932), omul acesta, de formatie central-europeana, a respins toate ocaziile de revenire la putere; conditiile puse de el, mereu nerealizabile, presupuneau un minimum de legalitate si moralitate politica. O asemenea Romanie nu exista. Maniu isi gresise tara (Maniu exprima de altfel un sentiment larg impartasit de oamenii politici transilvaneni, care nu apreciau prea tare „bizantinismul” vietii politice din Regat; le-ar fi convenit, initial, o oarecare autonomie fata de Bucuresti, dar s-au supus in cele din urma exigentelor statului national unitar).

Instaurarea dictaturii regale (februarie 1938 – septembrie 1940) uimeste prin usurinta cu care s-a petrecut; la fel, prin usurinta cu care s-a desfacut, ca si cum nici n-ar fi fost. Cu exceptiile de rigoare, Iuliu Maniu, in primul rand, si alti cativa lideri din vechea garda, majoritatea oamenilor politici, liberali, national-taranisti si ce vor mai fi fost, au trecut cu nespusa detasare in noul sistem de partid unic (Frontul Renasterii Nationale). Si-au lasat deoparte pana si hainele civile, imbracand falnic uniforma „Frontului”. Ce poate fi mai ridicol decat sa-l vezi pe Nicolae Iorga, care toata viata isi afirmase – chiar in exces – personalitatea si demnitatea, impodobit in acest chip? S-a putut constata atunci cat de usor e sa instalezi in Romania o dictatura, mai usor decat practicarea unei democratii oneste si responsabile. Cu totul impresionanta s-a dovedit aderarea elitei intelectuale. Scriitorii, mai ales (majoritatea numelor reprezentative), nu inceteaza elogiile la adresa regelui si a noului sau regim de „renastere nationala”. Nimeni nu-i obliga sa o faca. Sa fi fost un reflex „ancestral”?

Intelectualii aveau de altfel un antrenament verificat in ce priveste strategiile de captare a bunavointei Puterii. In 1938, jumatate dintre profesorii si conferentiarii universitari erau inscrisi intr-un partid politic, in marea majoritate la liberali sau la national-taranisti, principalele partide guvernamentale (niciunul insa la socialisti, partid fara sanse de guvernare, si cu atat mai putin la comunisti). Erau in genere nume cunoscute si respectate. La ce le va fi folosit? Se simteau, se vede, mai siguri pe ei beneficiind de o „protectie”. C. Radulescu-Motru, care, ca si alti universitari (cazul la fel de flagrant al lui Ion Petrovici), a trecut prin mai multe partide, avea sa explice fenomenul cu o sinceritate dezarmanta (e drept, intr-un jurnal intim): „Am considerat inscrierea intr-un partid politic drept o asigurare in contra eventualelor nedreptati de care puteam fi lovit . Daca n-as fi prea batran [insemnarea este din toamna anului 1944], partidul in care m-as inscrie astazi ar fi partidul comunist.” Daca intelectualii cautau sustinerea unuia sau altuia dintre partide intr-un sistem pluralist, cu atat mai mult aveau sa si-o doreasca intr-un regim de dictatura, cu partid unic.

Cine a trecut prin „epoca Ceausescu” si are curiozitatea sa priveasca in urma, rasfoind presa anilor 1938-1940, nu poate sa nu fie frapat, dincolo de toate deosebirile, de similitudinea ceremoniilor si comportamentelor. Tamaierea lui Carol II premerge si anunta interminabilul omagiu adus „marelui Conducator”.

Ii putem urmari pe intelectuali mai departe. Regimul legionar a fost prea excesiv si de prea scurta durata ca sa poata obtine o raliere masiva. Cativa „antemergatori” fac totusi pasul; este de presupus ca ar fi urmat si altii. Dar in jurul maresalului Antonescu se aduna iarasi foarte multi. Este ironic sa alaturam doua volume masive ale Revistei Fundatiilor Regale; primul, din iunie 1940, il omagiaza pe Carol; al doilea, din august-septembrie 1941, pe Ion Antonescu. Adesea, sub aceleasi semnaturi!

O epoca de aur?

EPOCA DE AUR dintre cele doua razboaie mondiale este o elaborare mitologica de dupa 1989. Abandonand comunismul si pronuntandu-se, sincer sau demagogic, impotriva acestuia, romanii au simtit nevoia sa se ancoreze in alta parte, si unde puteau sa o faca daca nu in perioada imediat anterioara comunismului? In realitate – am putut constata prea bine – nici economic, nici politic, in ciuda unor partiale infaptuiri, epoca nu a fost chiar stralucita. Inclusiv in materie de democratie, Romania de astazi, departe de a se prezenta excelent, se afla totusi in progres fata de perioada interbelica. Mitul insa nu s-a nascut chiar din nimic. Nu Romania in ansamblu, insa segmente ale ei aratau mult mai bine in anii '30 decat astazi. Calea Victoriei, cu siguranta! O clasa de mijloc de mult mai buna calitate (nu prea numeroasa, ce e drept). Si o elita intelectuala, pe care tocmai am surprins-o in flagrant delict de oportunism politic, dar care ajunge acum la un nivel intr-adevar exceptional. Un secol dupa preluarea modelului occidental, atinsese in sfarsit maturitatea. Cel putin in cazul ei, nu mai putem vorbi de forme fara fond. Anii '30 aduc o viata culturala efervescenta. Pana si ideologiile extreme, care au facut mult rau in viata politica, au avut darul, in felul lor, sa fertilizeze dezbaterea si creatia intelectuala. Occidentalizati deja, creatorii romani nu se mai simt la remorca Occidentului, inteleg sa-si faca auzita propria voce, o larga diversitate de voci. Proza si poezia romaneasca, de la Sadoveanu si Rebreanu la Arghezi si Blaga, cunosc acum perioada cea mai fasta. Isi fac debutul romanesc Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu, in asteptarea inscrierii lor in orbita culturii universale. Initial in intarziere fata de curentele occidentale (Eminescu fusese „ultimul mare romantic” – un merit, sa recunoastem, ceva mai mic decat daca ar fi fost primul), literatura si arta romaneasca produc acum o „avangarda” care da in buna masura tonul avangardei europene. Constantin Brancusi este incontestabilul initiator al sculpturii secolului al XX-lea (cu totul alta pozitie in arta mondiala decat poate revendica, sa spunem, pictura lui Nicolae Grigorescu). Tristan Tzara inventeaza dadaismul. La capitolul „suprarealism”, romanii se simt la ei acasa, stimulati, se vede, de suprarealismul ambiant al formelor fara fond autohtone si prinsi intr-un joc social si politic care frizeaza absurdul. Literatura absurdului poate fi urmarita in mersul ei de la Caragiale, trecand prin textele lui Urmuz, pana la Eugen Ionescu (ultimul imbogatind literatura lumii cu o doza de absurd extrasa din mostenirea sa romaneasca).

Anii '30 reprezinta o perioada de varf si in mediul universitar romanesc. Simpla rasfoire a Anuarelor celor trei universitati (din Bucuresti, Iasi si Cluj) ne pune in fata unei suite impresionante de nume ilustre (intrate definitiv in patrimoniul cultural national). Un tanar care alegea sa studieze istoria la Bucuresti avea posibilitatea sa-i audieze pe Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, mai tarziu si pe Gheorghe Bratianu (initial la universitatea din Iasi). Sigur, nu toti se aflau la cota cea mai inalta, dar nivelul mediu al personalului universitar era cu siguranta sensibil mai ridicat decat cel de azi.

UN FENOMEN care nu poate fi ocultat, nici minimalizat, este prezenta – masiva – a evreilor, cu deosebire in anii '30, in viata intelectuala a Romaniei (cu nimic mai prejos decat ponderea lor in viata economica). Fata de germani sau unguri, care raman mai mult sau mai putin inchisi in propria sfera culturala, evreii se integrasera pe deplin in cultura romaneasca, imbogatind-o si diversificand-o prin nota lor specifica; de aceea au ajuns sa fie socotiti si mai periculosi de catre nationalistii romani: reprezentau strainul din interior, corupator al spiritului romanesc. Fata de romanul-tip, evreul-tip se situa mai spre stanga spectrului politic (o democratizare accentuata fiind de natura sa ii asigure deplina integrare); era, in genere, mai cosmopolit si, in plan cultural, foarte deschis experimentelor de tot felul. In anii '30, evreii au jucat un rol important in modelarea opiniei publice romanesti, in primul rand prin trustul de presa Adevarul-Dimineata. Au dat in aceeasi perioada multe nume literaturii romane si artei, indeosebi de avangarda (Victor Brauner, care avea sa cunoasca gloria Parisului, Marcel Iancu, Jules Perahim, H. H. Maxy . ).

Cum ramane insa cu onoarea?

SFARSITUL ROMANIEI MARI pune in relief o trasatura verificata in numeroase alte ocazii. Intre „acomodare” si „consecventa”, romanii opteaza de regula pentru acomodare, considerand, cu oarecare dreptate, de altfel (mai ales pentru o tara nu prea puternica), ca e mai intelept sa te adaptezi si, la nevoie, sa te supui istoriei, decat sa incerci a o infrunta. Indiferent de mitologia eroizanta (faptele marete ale strabunilor), romanii au mai mult o cultura a compromisului decat a rezistentei sau a aplicarii neabatute a principiilor. De altfel, de la bun inceput, asa s-au salvat cele doua mici principate, in raport cu marile puteri vecine . La 1914, Romania era aliata cu Austro-Ungaria si Germania. In 1916, a declarat razboi Austro-Ungariei si Germaniei. In 1918 a incheiat pace separata cu acestea si tot in 1918, cateva luni mai tarziu, a redeschis ostilitatile impotriva lor. In perioada interbelica, a fost aliata cu Franta si Marea Britanie. In 1941, a intrat in razboi alaturi de Germania. In 1944 a intors armele impotriva Germaniei .

Toate intorsaturile mentionate se justifica prin argumente de oportunitate politica, in functie de interesul national. Ele au insa un pret, fiindca nimic nu e gratis pe lumea asta. Credibilitatea Romaniei a ajuns la un punct foarte scazut. Polonia sau Ungaria au dus o politica mult mai riscanta si au platit in consecinta in repetate randuri. Dar credibilitatea lor se situeaza la o cota mult mai inalta decat a Romaniei. Ca si respectul care le e acordat.

In preajma dezmembrarii Romaniei Mari, hotararea afisata a factorilor responsabili era aceea de a apara hotarele cu orice pret. Din „mesajul Tronului” rostit de regele Carol II la deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare (7 iunie 1939): „ . o politica de pace, dar nu o pace cu orice pret, ci numai cu respectul libertatii, al independentei, al integritatii si al demnitatii nationale. Guvernul meu a chemat sub arme mai multe clase de rezervisti, declarand raspicat ca intelege sa apere hotarele sfinte cu orice jertfe. Cu deosebita mandrie am constatat in aceste imprejurari ca poporul meu si-a regasit virtutile stramosesti.”

Proba s-a facut un an mai tarziu, in vara anului 1940. Romanii au cedat rand pe rand in fata ultimatului sovietic, abandonand Basarabia si nordul Bucovinei, in fata „arbitrajului” germano-italian, renuntand in favoarea Ungariei la jumatate din Transilvania, dupa care retrocedarea Cadrilaterului aproape ca nici n-a mai contat. Fara nici cea mai mica rezistenta, Romania pierdea o treime din teritoriu. Situatia era, sigur, disperata. Dar oamenii, ca si natiunile, se verifica tocmai in situatii disperate. Pusa in fata aceluiasi gen de ultimatum, Finlanda a ales fara sa sovaie calea razboiului cu Uniunea Sovietica, in ciuda enormei diferente de potential dintre cele doua tari. Nici Polonia n-a cedat presiunilor germane, urmarea fiind declansarea celui de al Doilea Razboi Mondial. Argumentul romanesc – valid in felul lui – a fost salvarea statului, fie si intre hotare diminuate. Cum ramane insa cu onoarea?

Un echivoc romanesc: a fost sau nu Holocaust?

SUNT DESTUI ROMANI care nu vor sa admita ca exterminarea evreilor in anii celui de al Doilea Razboi Mondial ar avea ceva de a face cu Romania. Odata ce romanii nu accepta sa fie considerati antisemiti si socotesc ca de felul lor se poarta exemplar cu „ceilalti” . In realitate, aplicata Romaniei, problema Holocaustului pune inca o data in evidenta contradictoriul comportament romanesc, greu de prins intr-o formula unificatoare. S-a spus despre romani, inclusiv de catre cativa autori straini cu prestigiu, ca in al Doilea Razboi Mondial ar fi fost la fel de virulent antisemiti sau ar veni imediat la rand dupa Germania nazista. Dupa cum s-au facut si aprecieri foarte diferite (si de catre unii evrei), mai in avantajul romanilor. S-a vorbit despre maresalul Antonescu, daca a ucis sau a salvat evrei. Raspunsul este iarasi tipic pentru conditia echivoca a culturii romanesti, a mentalitatii, a atitudinilor romanesti. Da, maresalul Antonescu a salvat evrei, si da, maresalul Antonescu a trimis evrei la moarte. Nu stiu ce alegem din asta, dar suntem iarasi in spatiul romanesc, imprecis prin definitie. A fost, in Romania, Holocaust? In Romania a fost Holocaust. In Romania nu a fost Holocaust. Ambele aprecieri pot fi sustinute si pana la urma suntem nevoiti sa le privim impreuna. Realitatea bruta este ca foarte multi dintre evreii din Basarabia si Bucovina au pierit in lagarele din Transnistria, dupa cum au fost trimisi la Auschwitz evreii din Ardealul de Nord, care apartinea insa pe atunci Ungariei. In restul Romaniei (cu exceptia cumplitului pogrom de la Iasi din iunie 1941), masurile antisemite – aplicate de altfel destul de confuz – n-au vizat exterminarea populatiei evreiesti. Evreii au fost umiliti si spoliati si au stat ani de zile cu amenintarea deasupra capului, dar in acelasi timp li s-a permis sa desfasoare activitati culturale proprii si sa intretina institutii de invatamant, inclusiv la nivel universitar. Important e ca au scapat cu viata. In acest caz, cel putin, neoranduiala romaneasca a avut efecte mai bune, sau mai putin rele, decat implacabila organizare germana.

Convertirea la comunism.

DESPARTIREA DE COMUNISM dupa 1989 a generat, sincer sau ipocrit, teza neaderarii fundamentale a romanilor la ideologia comunista. Romania ar fi fost cu totul refractara comunismului, regim impus din afara (in urma expansiunii sovietice) si nimic mai mult decat atat. Este adevarat si nu este adevarat: inca o contradictie de adaugat la lungul sir al contradictiilor romanesti.

La 1944, Partidul Comunist Roman numara nu mai mult de o mie de aderenti. Era, de departe, cel mai neinsemnat partid comunist dintre cele care vor ajunge la putere in aceasta parte a Europei. Pe deasupra, majoritatea membrilor sai nici nu erau etnici romani (impreuna, ungurii si evreii depaseau cu mult procentul romanilor). Consecinta, in buna masura, a structurii sociale a tarii: putini oraseni, si inca si mai putini muncitori industriali, si o multime de tarani. Exact opusul Cehoslovaciei, mai precis al Cehiei, tara cea mai urbanizata si mai industrializata din regiune, cu cel mai mare partid comunist si cu cele mai multe voturi la alegeri in favoarea comunistilor. Taranii, in orice caz cei cu oarecare stare, nu aveau nici un motiv sa se lase atrasi de ideologia comunista: doreau sa-si rotunjeasca proprietatile, nicidecum sa le piarda; taranii saraci, pe de alta parte, erau si teribil de inculti, multi dintre ei analfabeti, asa incat prea putini aveau tentatii ideologice, comuniste sau de orice alta natura. Se adauga si faptul ca Partidul Comunist era scos in afara legii, socotindu-se ca reprezinta interese straine (ale Moscovei, mai exact), ceea ce era perfect adevarat. Oricum, compozitia lui „neromaneasca” nu avea darul sa-i confere prea multe simpatii printre romani. Elita intelectuala a tarii, formatoare de opinie, inclina majoritar spre dreapta, motivata fiind mai mult de suflul nationalist decat de grija pentru adancirea democratiei.

Ar fi insa gresit sa tragem de aici concluzii absolute. Romania avea sa devina pana la urma una dintre cele mai comuniste tari comuniste, iar rasturnarea aceasta nu se poate afla in afara oricarei explicatii. Sa spunem de la bun inceput ca potentialul comunist al Romaniei in anii '30 depasea totusi, sensibil, limitele minusculului partid comunist. Daca partidul ar fi fost legal, iar competitia electorala din Romania perfect echitabila, numarul comunistilor „vizibili” ar fi devenit cu siguranta mai mare (chiar daca probabil nu „foarte mare”). Intelectuali cu vederi accentuate de stanga nu erau atat de putini (desi nici numarul, nici notorietatea lor nu atingea nivelul celor orientati, in grade diferite, spre dreapta). De la o mie de membri in 1944, Partidul Comunist „sare” la 700000 in 1947. Desigur, e greu de apreciat cata convingere exprima aceasta aderare masiva, si cat oportunism, sau pur si simplu cedare in fata unei forte politice care se dovedea tot mai mult stapana pe situatie. Indiferent de motive, rezultatul ramane semnificativ: sute de mii de oameni s-au inscris la comunisti, in conditiile cand inca mai exista, macar de forma, un oarecare pluralism politic.

Cheia rasturnarii e de gasit in fractura sociala. Romania a fost o societate foarte inegalitara (probabil cea mai inegalitara dintre tarile Europei Centrale si Sud-Estice care aveau sa cunoasca experimentul comunist); clasa de mijloc – principalul ciment social in societatile moderne – insuficient dezvoltata, nu era in masura sa echilibreze extremele. O natiune scindata, asadar, atat in ce priveste conditia materiala a diverselor categorii sociale, cat si inzestrarea lor culturala. Orientarea initiala spre comunism a fost redusa; dar rezervorul virtual al comunismului era considerabil. Fie si daca luam in considerare numai faptul ca o buna parte din populatie era alcatuita din tarani saraci, in mare masura analfabeti sau semianalfabeti (cu cele trei clase primare absolvite, Ceausescu apartinea acestei categorii, ca si Elena Ceausescu). Intr-o conditie similara se aflau si o parte din locuitorii oraselor. Toti acestia n-aveau nici un motiv sa regrete vechea stare de lucruri. Nici n-aveau un nivel intelectual de natura sa contracareze impactul ideologic al comunismului; „invatatura” comunista s-a asezat la ei pe un teren virgin. Au fost usor captati de comunism. Li s-a oferit o promovare sociala aproape instantanee la care nici n-ar fi visat. Au avut si satisfactia de a vedea cum in timp ce ei urca, altii, care fata de ei fusesera pana atunci atat de sus, coboara sau se prabusesc (e si asta o delectare care tine de latura mai putin laudabila a psihologiei umane). S-ar zice ca egalitarismul comunist a fost pedeapsa primita de Romania pentru inegalitarismul anterior.

S-A MANIFESTAT IN ROMANIA si obisnuinta – inradacinata – a supunerii fata de Putere. Nu toti s-au supus, fireste, si au existat si atitudini anticomuniste categorice: rezistenta atator tarani la colectivizare, luptatorii din munti . Totul se cere insa vazut in termeni comparativi. Supunerea, in ansamblu, a fost mai accentuata in Romania ca in alte tari: ajunge sa comparam cu Revolutia din Ungaria din 1956, cu Primavara de la Praga (1968-1969), sau cu dubla ofensiva a Bisericii si a sindicatului Solidarność in Polonia. Cei care au actionat „contra” s-au vazut astfel izolati, intr-un mediu nu prea prielnic unor manifestari colective de anvergura.

Vechii intelectuali au dat tonul. Sigur, unii au nimerit la inchisoare, dar cei care au aderat la noul regim din primul moment s-au ilustrat prin conformism, mai mult chiar, printr-o doza apreciabila de servilism. Multi dintre ei il ridicasera in slavi pe Carol II. Sustin pe fata, fara sa sovaie, politica Partidului, combat cat pot aceeasi politica in cercul lor intim si sunt urmariti pas cu pas de Securitate, care stie toate aceste lucruri, dar nu ia nici o masura, fiindca sunt totusi intelectualii de vaza ai regimului (exemple de intelectuali vechi de prim rang deveniti falsi intelectuali noi: sociologul si esteticianul Mihai Ralea, istoricul literar si scriitorul G. Calinescu, lingvistul Alexandru Rosetti, arheologul Constantin Daicoviciu, scriitorul Victor Eftimiu . Nu l-am uitat pe Mihail Sadoveanu, incontestabil cap de lista, dar acesta s-a adaptat atat de bine, incat nici macar nu se mai ostenea sa barfeasca regimul). Comedie tipic romaneasca, amestec, asa cum s-a mai spus, de Caragiale si Stalin. Evolutiile ulterioare aveau sa ofere ceva mai multa libertate intelectualilor, justificandu-le astfel, in si mai mare masura, ascultarea. E semnificativ faptul ca doar in Romania comunista n-a existat o productie clandestina de carte (fenomenul „samizdat”, pornit chiar din Uniunea Sovietica). A fost un soi de acord tacit intre regim si intelectuali. Regimul a acceptat ca intelectualii, scriitorii cu deosebire, sa spuna adevarul pe jumatate, iar acestia s-au resemnat si ei sa minta pe jumatate (macar prin omisiune, criticand micile neajunsuri, dar ocolind marele neajuns: comunismul insusi).

Jocul incorect avea in Romania o buna traditie; comunismul a desavarsit-o. Oamenii s-au deprins sa gandeasca una si sa spuna alta. Si sa progreseze in discreditarea institutiilor si a legilor. Un paradox, de altfel usor explicabil. Preluand un stat cu institutii inca aproximative si comportamente sociale aidoma, regimul comunist a purces la consolidarea statului si la disciplinarea comportamentelor. A fost insa un sistem totalitar, si nu oricare din aceasta categorie, ci cel mai complet si mai constrangator. Prea constrangator. Acest prea a intors lucrurile. Oamenii s-au vazut prinsi in masinaria unui aparat greoi si a unei birocratii sufocante. A unui sistem caruia ii era mult mai la indemana sa refuze (sau sa amane la calendele grecesti) decat sa aprobe. In comunism nu era usor sa obtii nici macar bunuri sau servicii elementare. Aceasta dificultate inerenta sistemului a ajuns la paroxism odata cu esecul economic flagrant inregistrat in ultimul deceniu al regimului, combinat cu paralizia crescanda a aparatului birocratic. Pe scurt, in comunism, oamenii pe de o parte erau tinuti sa respecte neabatut regulile impuse, pe de alta parte se vedeau obligati sa se descurce cum se pricepeau mai bine. Un joc dublu, o viata dubla. Inca mai mult ca inainte de comunism si-au dovedit utilitatea relatiile personale, „pilele”, sau serviciile obtinute prin coruperea celor in masura sa le satisfaca. Pentru obtinerea unui pasaport (document atat de ravnit) se pretindea un dosar „curat”, dar la nevoie functiona, si chiar mai bine, o „pila” buna. S-a ajuns si la un circuit economic subteran, mai ales al bunurilor de consum, care dubla economia „oficiala”, aceasta din urma apartinand, fireste, „intregului popor”. Pachetul de tigari Kent sau, la pretentii mai mari, „cartusul”, continand zece pachete, au devenit simbolul, ironic prin meschinaria lui, al acestei societati „paralele”. De multe ori, tigarile cu pricina nici nu erau consumate. Profesoara primea „cartusul” de la un elev caruia ii facea favoarea de a-l trece clasa sau de a-i pune o nota mai buna, dupa care il transmitea, sa zicem, medicului care o tratase. Medicul, la randul lui, avand copii la scoala, il dadea unei profesoare (poate nu chiar aceleiasi!). Lasand gluma la o parte, simbolistica tigarii Kent ascundea un transfer de bunuri (sustrase, evident, de la stat) si de bani de o amploare considerabila. Oamenii se invatasera sa fure cat mai mult si sa munceasca cat mai putin: o „dubla” specializare care se deprinde usor (si la care, apoi, se renunta greu): „Voi va faceti ca ne platiti, noi ne facem ca muncim.” Minciuna, furtul si coruptia s-au perfectionat nespus in anii comunismului.

In primii ani dupa instaurarea sa deplina, in 1948, comunismul romanesc a avut o orientare „internationalista”, mai explicit spus prosovietica si antinationala (in sensul abandonarii celei mai mari parti a mostenirii culturale si a deformarii radicale a ceea ce, de bine, de rau, se preluase; pana intr-acolo incat xenofobului si reactionarului Eminescu i se valorifica poezia „revolutionara”). Sunt anii cand, la conducerea partidului, romanii (Gheorghiu-Dej) impart puterea cu evreii (Ana Pauker) si cu ungurii (Vasile Luca), cu totii, de altfel, sub inalta supraveghere de la Moscova. Partidul, apoi, se romanizeaza, pana la excluderea „strainilor”, ramanand la varf doar cate un ungur de „serviciu”. Se romanizeaza si ideologia, care devine nationala si, treptat, tot mai nationalista. Sub acest aspect, 1980 este exact opusul lui 1950, desi ne aflam in interiorul aceluiasi regim politic, detinator, aparent, al unor adevaruri absolute. Cel mai antinational dintre regimurile comuniste europene reusise performanta de a deveni cel mai nationalist. Ce vor fi inteles din toate aceste schimbari de directie cei a caror cultura fusese „zero” inainte de comunism este greu de apreciat. Cert este insa ca multi romani au aderat la noul curs, inclusiv intelectuali, inclusiv dintre „vechii” intelectuali. Era oricum mai agreabil (chiar daca nu mai corect) sa supraapreciezi cultura, traditia, istoria romaneasca, decat sa le subapreciezi sau sa le ignori. Antinationalismul anilor '50, atat de frustrant, a servit drept alibi suplimentar exagerarilor nationaliste ulterioare. Se parea ca se reinnoada firul cu nationalismul antebelic, desi acum nationalismul era instrumentat in favoarea comunismului si mai cu seama a Conducatorului si ambitiilor lui nemasurate. Cert este insa ca regimul comunist, vreme de cel putin doua decenii, a imprimat sistematic si masiv in mintea oamenilor o viziune istorico-culturala puternic impregnata de nationalism.

Concomitent, s-a petrecut si o accentuata romanizare a Romaniei. Romania iesita din comunism este sensibil mai romaneasca decat era atunci cand a intrat in comunism. Sigur, pierduse chiar mai inainte Basarabia, Bucovina de Nord si Cadrilaterul, provincii populate in mare masura de alte etnii; plecasera deja bulgarii si germanii din Dobrogea, ca si o parte dintre turci. Comunismul, cu servitutile si restrictiile lui, i-a determinat sa emigreze (multi dintre ei cumparati in sensul strict al termenului, la „bucata”, de conationalii lor) pe evrei si pe germani, doua dintre comunitatile etnice cele mai mari si cu o pondere insemnata in sectoare-cheie ale societatii romanesti. Transformarea a fost radicala indeosebi la orase: in buna masura neromanesti sau, oricum, pronuntat cosmopolite inainte de comunism, romanizate aproape cu totul in prezent (majoritate neromaneasca mai au doar cateva orase, nu prea mari, din Covasna si Harghita, cele doua judete locuite in principal de maghiari). O senzatie stranie te cuprinde astazi, cand pe strazile unui fost oras german, cu case tipic germane, nu mai auzi un singur cuvant rostit in limba celor care l-au intemeiat. (Nu ma pot opri sa nu consemnez si un „detaliu”: penibila transformare a Clujului in Cluj-Napoca, pentru a se tempera denumirea „ungureasca” printr-un vechi nume autohton: dac, roman, sau ce-o fi. Bineinteles ca de atunci asa a ramas, desi locuitorii, curios, continua sa-si zica „doar” clujeni).

O Romanie mai romaneasca si cu romani si mai nationalisti, in versiunea autohtonista, decat fusesera anterior. Insa si o Romanie tot mai frustrata si mai complexata in fata strainatatii, a Occidentului indeosebi, dar si a strainatatii in sens generic. In secolul al XIX-lea, mirajul Occidentului fusese strict cultural: privea exclusiv o elita. Acum, ajunge sa cuprinda o buna parte din societate, dar motivele, pentru cei mai multi, nu mai sunt culturale, ci de ordinul vietii curente. In anii '80, odata cu mizeria finala a comunismului, aproape tot ce e strain capata un aer de superioritate. Asa se face, pentru a da un exemplu-limita, ca studentii arabi din Romania, majoritatea palestinieni, adica nu chiar printre cei mai bogati din lume, fac figura de mici bogatasi cu cei cativa dolari ai lor in buzunare. Romanii din sudul tarii se pun temeinic pe studiul limbii bulgare, odata ce isi rasucesc antenele astfel incat sa prinda programele bulgaresti de televiziune; in timp ce Iasiul privea spre Chisinau; iar timisorenii, privilegiati, aveau de ales – suprema delectare – intre sarbi si unguri. Mitologia nationalista se imbina, asadar, cu o mitologie a strainatatii, ambele ajunse la paroxism: un amestec de natura sa altereze in chip ingrijorator dreapta judecata.

Ceausescu: comunismul dinastic.

CEAUSESCU A FOST tot un fenomen romanesc. Traditionala personalizare a Puterii si inclinarea paternalista ofera o prima explicatie, grefata desigur pe trunchiul totalitarismului comunist. Confiscarea puterii de un grup conducator restrans a fost moneda curenta in comunism. Este „modelul Lenin”. „Modelul Stalin” il ridica deasupra celorlalti pe unicul, marele, genialul conducator. Caracteristic Romaniei este ca acest model a atins desavarsirea multa vreme dupa disparitia lui Stalin, cand aproape in toate tarile comuniste europene (exceptand Albania) cultul personalitatii fusese denuntat, revenindu-se la o conducere „colectiva”. Dar asta nu a fost totul. Dupa ce si-a asigurat preeminenta, Ceausescu a transferat cate ceva din prerogative . propriei familii, instituind astfel comunismul dinastic. Elena Ceausescu, in calitate de sotie, a ajuns sa aiba sub control o parte insemnata a treburilor statului si partidului, intitulandu-se pe deasupra, cu nerusinare, la cele trei clase primare ale ei, academician si „savant de renume mondial”; iar fiul, Nicu Ceausescu, era perceput drept mostenitor prezumtiv si chiar multi dintre romanii care sperau intr-o liberalizare a regimului asteptau sa se petreaca succesiunea: trista solutie! Asa ceva nu se mai petrecuse nicaieri in Europa si singura comparatie internationala se poate face cu regimul dinastic din Coreea de Nord. Sa o spunem fara inconjur: deriva dinastica ramane pentru Romania o pata rusinoasa. Nu poate fi invocat un simplu accident al istoriei, e o dereglare izvorata din factori binecunoscuti: insuficienta maturizare politica, cultura acceptarii mai curand decat a rezistentei, reflexul paternalist . Romanii l-au avut pe Ceausescu fiindca l-au meritat (nu toti, dar multi). Orice societate are ceea ce merita.

Si au putut romanii sa aiba satisfactia (insotita de pretul corespunzator) a celei mai ambitioase politici pe care a avut-o vreodata Romania (si probabil nu doar Romania, ci oricare alta tara de dimensiunile ei). Complexul de inferioritate s-a razbunat acum, si inca la cota cea mai inalta, prin solutiile de grandoare menite sa-l compenseze. Ceausescu pornise la drum dintr-o casa umila aflata la marginea unui sat despre existenta caruia mai nimeni nu auzise; intelegea – firesc! – sa-si afle apoteoza in cel mai stralucit dintre palatele lumii. Casa Poporului este excrescenta monstruoasa zamislita de casuta din Scornicesti. Si nu e in discutie doar Ceausescu. O buna parte dintre cei care-l inconjurau, ca si, in genere, din noua elita creata de comunism avusesera o traiectorie sociala asemanatoare. Frustrarile lor initiale pareau sa-si gaseasca acum o splendida rezolvare. Probabil ca majoritatea romanilor priveau cu satisfactie patriotica puternica afirmare a tarii. Satisfactia s-a mai stins putin atunci cand au trebuit sa renunte pana si la mancare pentru ca tara sa se ridice, dupa formula consacrata, „pe noi culmi de progres si civilizatie”.

Sub domnia lui Ceausescu, in 25 de ani, s-a construit mai mult decat, laolalta, sub toate stapanirile succesive, de la regii daci, trecand prin epoca voievodala, pana la suveranii Romaniei moderne. Tara s-a acoperit cu industrii. Romania, aproape lipsita de materiile prime necesare, dar importandu-le, a ajuns sa produca mai mult otel pe cap de locuitor decat tari cu veche traditie metalurgica, precum Marea Britanie sau Franta. Nesfarsite cartiere de blocuri au acoperit aproape complet traditionalul peisaj urban (e drept, nu intotdeauna stralucit). Una peste alta, Romania trebuia sa devina o tara urbana si monumentala. Exact la antipodul Romaniei traditionale, tara a satelor si a constructiilor modeste. Singura tentativa anterioara – mult mai echilibrata in proportii si mai limitata in realizarile efective – poarta marca lui Carol II (marturie, cateva edificii monumentale din Capitala: Academia Militara, Ministerul de Interne, devenit apoi sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, Palatul Consiliului de Ministri . ). Acum insa, tot ce era vechi trebuia sa dispara, si sa iasa la iveala o noua Romanie, cu infatisare impunatoare. Modernizarea urbana era fireste necesara, si nimeni nu va pune in discutie, de pilda, metroul bucurestean, realizat in perioada respectiva. Doar ca limita bunului-simt a fost repede depasita si lasata departe in urma. In franceza, asta se numeste „la folie des grandeurs”. E de presupus ca, daca Ceausescu ar mai fi dispus de inca zece ani si de resursele necesare, din vechiul Bucuresti n-ar mai fi ramas aproape nimic. Proiectul cel mai aberant, aproape incredibil, a fost acela al distrugerii satelor: toate satele trebuiau sa dispara, inlocuite cu mici aglomeratii de tip urban (blocuri, de pilda, fara apa curenta, fiindca de unde apa curenta la sate; pentru a merge la toaleta, taranul iese in curte; taranul de la bloc ar fi trebuit sa coboare de la etajul patru). Macar se scapa de „rusinea” asta, a obarsiei rurale.

Actiunea internationala a Romaniei a fost si ea pe masura proiectului global. Ceausescu s-a manifestat ca unul dintre marii actori mondiali ai vremii lui, si singurul care a reusit sa faca o politica mare, aflandu-se in fruntea unei tari care aspira, evident, sa devina tot mai mare, dar in fapt era exact atat cat era. A dovedit o inteligenta incontestabila si o intuitie sigura, implicandu-se de-a lungul liniilor de fractura, ca un mediator ideal: intre Statele Unite si Uniunea Sovietica, intre Uniunea Sovietica si China, intre Israel si tarile arabe . Ceausescu era peste tot. Suprema recunoastere, s-a plimbat pana si in caleasca reginei Marii Britanii.

La ce au servit toate acestea? La nimic. Nu numai ca nu au servit, dar au costat enorm. Au avut totusi si romanii – cei care s-au lasat atrasi in joc – sentimentul, inedit pentru ei, ca sunt pe cale sa devina o tara importanta, tratata de la egal la egal de toti puternicii lumii.

IN TIMP CE IN ALTE TARI COMUNISTE (si chiar in patria comunismului: Uniunea Sovietica) se dezvolta o miscare civica si apareau disidente in interiorul regimului, romanii stateau linistiti si isi vedeau de treburile lor. Treburile lor erau in primul rand sa se descurce fiecare cum putea. Pana spre 1980, sa zicem, nu ar fi fost mari motive de nemultumire (desi orice regim totalitar ar trebui sa fie in sine un motiv de nemultumire). Motive mai concrete erau, totusi, interzicerea avorturilor, inca din 1966, in conditiile in care mijloacele contraceptive apareau ca fiind aproape exotice in Romania (masura avand drept scop „marirea” tarii, printr-un numar sporit de locuitori), ca si dificultatea extrema a calatoriilor peste hotare. Romanii insa n-au protestat nici cand lucrurile au devenit mai grave, si de la an la an mai grave, dupa 1980. Magazinele alimentare se golisera (iar alergarea dupa mancare devenise un sport national), iarna, „la bloc”, se suferea cumplit de frig si se mai intrerupea si curentul electric, pentru ca serile sa devina cu adevarat sinistre. Romanii tot nu protestau. Omniprezenta Securitatii nu e o scuza. Si Securitatea era puternica si parea si mai puternica decat era, fiindca asa o lasasera romanii sa fie sau sa para. Unele acte de opozitie au existat, dar au avut un caracter spontan sau individual, repede inabusite intr-un mediu social amorf. Cand Ceausescu a inceput sa darame bisericile care nu-si mai gaseau locul in noul peisaj urban (sau in cel mai bun caz sa le deplaseze si sa le ascunda dupa alte cladiri), Biserica Ortodoxa nu s-a opus in vreun fel. Astazi, cei care vorbesc in numele ei pot sa spuna orice, sa explice orice si sa justifice orice. Biserica, atunci, nu a protestat. Era, totusi, de bine, de rau, singura institutie oarecum autonoma in raport cu puterile statului. Daca Biserica n-a facut-o, ce sa mai spunem de lipsa de reactie a unei societati complet atomizate? Ce s-ar fi intamplat in Polonia daca regimul comunist s-ar fi pus sa darame bisericile? Absurdul unei asemenea ipoteze spune tot ce e de spus despre o imensa diferenta.

Nu inseamna ca romanii apreciau totul. Apreciau din ce in ce mai putin. Dar aveau prea bine intiparita cultura supunerii. Singura arma ramanea umorul. „Bancurile” se scoteau pe banda rulanta; ramasesera, aparent, singurul gen de discurs alternativ. Mai mult ca oricand, romanii faceau „haz de necaz”. „O, tara trista, plina de umor!” „MAMALIGA NU FACE EXPLOZIE”, zicerea aceasta se auzea tot mai des. Si strainii priveau uimiti spre apatia romanilor. Regimul o luase razna, dar romanii pareau ca accepta orice. Fara sa le placa, dar accepta. A fost o eroare de apreciere. Mamaliga, tocmai, face explozie. Lipseste culturii romanesti capacitatea reglajului democratic cotidian, care sa tina lucrurile in echilibru, eliminand riscul derivelor periculoase. Romanii nu se implica, romanii, in loc de solutii colective, cauta mici rezolvari individuale, si atunci nimic fundamental nu se rezolva, iar tensiunile, fara incetare, se acumuleaza. Lipsa unui minim dialog, a unui minim protest, a unui minim compromis, a generat neasteptata si uriasa explozie din decembrie 1989. In toate fostele tari comuniste, tranzitia s-a petrecut relativ pasnic, si chiar in Uniunea Sovietica, unele episoade violente, precum puciul de la Moscova, nu se compara in intensitate si varsare de sange cu ceea ce s-a intamplat in Romania. Inca o data, Romania se arata a fi o tara „altfel decat celelalte”.

Iesirea din comunism: strategia minciunii.

MAJORITATEA ROMANILOR se obisnuisera sa traiasca in comunism. Nu o duceau foarte bine, dar nici exagerat de rau (asta pana spre 1980). Nu li se oferea prea mult, dar nici nu se speteau muncind. Isi rotunjeau castigul mediocru, „extragand” suplimentar cate ceva din averea statului. Aveau ce manca, locuiau la bloc (cam toata lumea in conditii asemanatoare, fara deosebiri sociale frustrante), unii, „strangand cureaua” („mancand iaurt”, cum se spunea), ajunsesera fericitii proprietari ai unei masini, copiii lor mergeau la scoala, la universitate . Avantajul care compensa in buna masura starea de mediocritate era stabilitatea sociala, siguranta slujbei, a zilei de maine. Comunismul se mandrea cu faptul ca, spre deosebire de capitalism, nu cunostea somajul. „Vreti somaj?”, le-a strigat Ceausescu, atunci, in decembrie, ca ultim argument, sutelor de mii de manifestanti, care cereau altceva, nici ei nu stiau prea bine ce.

Sigur, nu se statea excelent la capitolul „libertati”, insa acesta era un „rafinament” care nu-i privea pe cei mai multi. Pana si intelectualii ajunsesera sa se multumeasca cu unele concesii minore din partea Puterii in schimbul propriilor lor concesii. Nu, comunismul nu s-a prabusit din ratiuni filozofice. S-a prabusit din ratiuni „alimentare”: n-a mai avut, la un moment dat, cum sa asigure „painea cea de toate zilele”. Economia s-a impotmolit. Aici, Marx a avut partea lui de dreptate, cand a vazut in economie factorul principal in viata unei societati. N-a avut insa deloc dreptate cand si-a imaginat ca economia comunista, eliberata de contradictiile capitalismului, va functiona impecabil. In Romania, economia comunista s-a prabusit pur si simplu sub greutatea ei: prea mult otel, prea mult ciment! Prea multa utopie!

Nu pe comunism erau suparati cei mai multi romani. Ii exasperase deteriorarea conditiilor de viata. Se va spune ca asta era urmarea inevitabila a comunismului. Bineinteles, dar nu inseamna ca oamenii gandeau asa. Solutia ideala ar fi fost pentru cei mai multi un comunism al bunastarii, mai curand decat intrarea in capitalism. Sau macar un comunism „decent”, asa cum fusese pe la 1970.

Cand Ion Iliescu, noul lider al Romaniei, l-a acuzat pe Ceausescu (si au fost printre primele cuvinte rostite de el dupa preluarea puterii) ca „a intinat nobilele idealuri ale comunismului”, nu a comis o gafa de proportii, asa cum am fi poate tentati acum sa judecam, ci s-a adresat unei majoritati care nu gandea, in fond, diferit. Si-a mai nuantat apoi atitudinea, dar proiectul lui a ramas in esenta acela al unei iesiri lente si, pe cat posibil, „incomplete” din comunism. Ceea ce in plan economic ar fi insemnat doar ingaduirea unei proprietati private limitate, iar in plan politic un soi de sinteza (la romani totul e posibil!) intre partidul unic si un sistem de mai multe partide. A fost faimoasa, din fericire repede decedata, „democratie originala”; dupa toate aiurelile anterioare, romanilor se pare ca nu le era deloc jena sa mai inventeze ceva: ar fi existat un partid dominant (Frontul Salvarii Nationale) si, la umbra lui, diverse partide si mai ales „partidulete”, cat mai multe si cat mai mici, ca sa nu aiba cine stie ce pretentii.

Alegerile din 1990 sunt singurele consultari ale caror date pot fi interpretate pentru a degaja o concluzie privitoare la gradul de aderare a romanilor la comunism. Scrutinele din perioada comunista n-au, fireste, sub acest raport, nici o valoare. Iar sondaje de opinie in comunism nu s-au facut si, chiar daca s-ar fi facut, n-ar fi exprimat adevarul. In 1990, fireste, nu s-a votat pentru comunism sau impotriva comunismului; s-a votat pentru sau impotriva lui Iliescu si a cursului initiat sub egida lui. Nu a fost exact acelasi lucru, dar diferenta procentuala nu poate fi foarte mare intre cele doua tipuri de atitudine. Iliescu n-a fost preferat doar de aderentii comunismului; se poate totusi considera ca prea putini dintre cei cu adevarat ostili comunismului au fost capabili atunci sa puna stampila pe numele lui Iliescu. Acesta a obtinut 85% din voturi. A fost si multa dezinformare, fireste: o propaganda detestabila impotriva partidelor „istorice” (National Liberal si National Taranesc), ca si la adresa unor fictivi „legionari”; nici aceasta nu e o „scuza”: dezinformarea a functionat tocmai fiindca a cazut pe un teren favorabil. In rest, frauda, inevitabila probabil la romani, s-a petrecut totusi intre limite „rezonabile”, asa incat alegerile au putut fi considerate „libere” si „corecte”. Concluzie: romanii anticomunisti s-au dovedit a fi o minoritate.

IMPRESIONANTA PRIN PROPORTII SI EFICIENTA a fost minciuna. Minciuna sau, intr-o exprimare eufemistica, dezinformarea, e parte inseparabila a politicii, si asta de cand lumea. Si democratia apeleaza la minciuna, fiindca altfel cum sa reusesti in alegeri, spunand doar lucruri neplacute? E, totusi, in democratie, un mijloc suplimentar, nu un dat esential. La romani insa, dupa decembrie 1989, minciuna s-a insinuat, din pacate, in inima mitului fondator al Romaniei postcomuniste. Ce e adevarat sau neadevarat in Revolutie nu stie inca nimeni. „Teroristii” au existat sau n-au existat, dupa interpretari (prezenta si agresivitatea lor oferind singura „justificare” a baii de sange care s-a petrecut, nu in confruntarea cu Ceausescu, ci dupa caderea lui). „Revolutia in direct”, la televizor, s-a dovedit o uriasa manipulare (si un export masiv de minciuna in intreaga lume). Procesul sotilor Ceausescu a fost o nedemna si sinistra parodie. Minciuna sfruntata s-a aratat a fi si desfiintarea Partidului Comunist. Vechii comunisti au devenit peste noapte noii democrati, si nimeni nu le mai putea reprosa nimic odata ce nu mai erau catusi de putin comunisti, pentru simplul motiv ca Partidul Comunist nu mai exista. O asemenea strategie nu s-a mai aplicat in nici o alta fosta tara comunista. In Romania, Frontul Salvarii Nationale, devenit in cele din urma Partidul Social Democrat, poate fi socotit, mai ales de adversari, succesor al Partidului Comunist, dar in actul lui de nastere nu scrie asa ceva. Nu numai partidul a continuat, prefacandu-se ca nu mai exista, dar, in fond, toate institutiile statului au trecut in noul regim asa cum erau, ramanand sa fie reformate, mai mult sau mai putin, pe parcurs. Securitatea si-a schimbat numele, poate si obiceiurile, dar initial, si pentru multi ani, cu aceiasi oameni, mai ales in posturile de comanda. In universitati, ca sa dau alt exemplu, nimeni n-a fost dat afara; oare n-ar fi fost momentul sa se faca putina curatenie? Academia Republicii Socialiste Romania a redevenit Academia Romana, insa exact cu aceiasi membri (mai putin Elena Ceausescu); nu la fel se petrecusera lucrurile la intrarea in comunism, cand vechea Academie fusese dizolvata (si mai multi dintre membrii sai ulterior intemnitati; unii aveau sa moara in inchisoare).

Nicaieri nu s-a manifestat, la iesirea din comunism, o asemenea nepotrivire intre ruptura proclamata si continuitatea efectiva. Dupa toata minciuna comunista, ca sa nu mai vorbim de mai vechea meteahna autohtona a formelor fara fond si a cuvintelor fara acoperire, spiritul public romanesc chiar ca nu mai avea nevoie de un asemenea tratament.

Cert este ca „elita” comunista a decis sa ramana, cu orice pret, stapana peste tara. Dupa ce competitia puterii si a averii va fi fost incheiata, se putea deschide si portita unei democratii mai putin „originale”. Pana atunci, orice lovitura era permisa si justificata prompt prin aparatul de dezinformare. Asa s-au petrecut lucrurile cu mineriadele. In cateva randuri, minerii „indignati” de dezordinea din Capitala si-au luat batele si au venit sa-i linisteasca pe oameni. Inca o premiera romaneasca. Un regim totalitar ar fi recurs la armata sau la trupele de securitate. Democratia „originala” gasise o solutie nu mai putin originala: minerii, aparatori cu bata ai statului de drept.

Toate acestea s-au petrecut cu ceva timp in urma. Sunt insa „pacatul originar” al Romaniei de astazi. S-a pornit cu „stangul”. Tara a fost invrajbita. Iar strainatatea a descoperit cu stupoare o Romanie tulbure, unde orice se poate intampla si unde e greu sa separi adevarul de minciuna.

PARADOXAL, in ciuda masivei industrializari fortate, comunismul n-a reusit sa recupereze nimic din intarzierea economica a Romaniei. In 1989, in termeni de PIB pe locuitor, Romania se afla la concurenta cu Albania pentru pozitia nu prea glorioasa de cea din urma tara a Europei. Comparativ cu anul 1938, distanta fata de primele tari ale plutonului ramasese aceeasi, daca nu cumva chiar mai crescuse. Asta a insemnat o industrie aparent impresionanta, sustinuta prin mari investitii, dar deficitara in ceea ce priveste productivitatea, calitatea, eficienta si adaptarea la cerintele pietei.

Anii '90 au fost dezastruosi, in buna masura din pricina intarzierii marilor privatizari, si implicit a unei infuzii modeste de capital strain: intarziere in acord cu interesele elitei economice mostenite din comunism, care urmarea sa-si mentina privilegiile si sa stoarca atat cat se mai putea din averea statului. Singurii ani economici buni au fost intre 2000 si 2008, cu o crestere viguroasa, explicabila si prin nivelul de pornire foarte scazut. S-a recuperat atunci cate ceva din decalajul fata de media europeana, dar lucrurile au ramas aici, daca nu cumva au dat iar inapoi dupa 2008. Pe scurt, Romania ramane pe ultimul loc din Uniunea Europeana, la concurenta cu Bulgaria. Din secolul al XIV-lea pana astazi, romanii par sa bata pasul pe loc: n-au urcat nici o treapta, comparativ cu celelalte tari europene.

Confuzia valorilor.

Mahalaua romaneasca.

ELITA ROMANEASCA, politica, economica, intelectuala (folosesc cuvantul in sens strict tehnic, fara vreo conotatie de valoare), este in cea mai mare parte creatia comunismului. Elita anterioara era destul de restransa. Comunismul a recuperat o parte din ea, practic doar din componenta intelectuala, insa numai o parte (unii au parasit tara, altii, ramasi in tara, au fost „declasati” si adesea purtati prin inchisori, unde de altfel si-au aflat sfarsitul varfurile elitei politice). Cand se vor intreprinde cercetari sistematice cu privire la elita iesita din comunism, se va putea fixa in detaliu punctul de plecare al fiecaruia dintre membrii sai; cert este ca marea majoritate au avut un „dosar bun”, „origine sanatoasa”, cum se spunea, cu alte cuvinte proveneau din categoriile de jos ale societatii, din acea jumatate a populatiei Romaniei cufundata in saracie si incultura. Sunt sigur in minoritate actualii membri ai elitei care sa provina din vechea „clasa de mijloc” sau din vechea intelectualitate, ca sa nu mai vorbim de marea burghezie sau de aristocratie.

Aici e o problema care nu poate fi ocolita si, din pacate, nici rezolvata. Un individ poate porni oricat de jos si, prin merite proprii, poate ajunge oricat de sus. Dar o intreaga categorie sociala nu are cum sa devina batand din palme cu totul altceva decat a fost. Cu atat mai mult cu cat n-a mai avut in fata modelul unei elite autentice, iar procesul de „culturalizare” s-a petrecut in cadrul inchis al sistemului comunist, cu insuficientele si deformarile de rigoare. Desigur, intre timp au aparut noi generatii, dar rasturnarea aceasta socioculturala isi pune inca amprenta asupra calitatii elitelor. Pe scurt, in elita romaneasca este un mare amestec. Oricine il poate constata, privind in direct, pe posturile de televiziune, cum se prezinta clasa politica a tarii. Prea multi dintre membrii ei n-au nici macar o minima slefuiala, cat despre nivelul intelectual .

Amestecata e si elita intelectuala. Inclusiv mediul universitar, pana sus, la nivelul profesorilor. E de uimire cum au ajuns unii acolo unde se afla; n-au dat prea mult in domeniul lor pentru a-si merita pozitia, iar dupa ce si-au atins tinta, inca si mai putin, fiindca de ce ar mai fi dat? Excelenta si impostura fac astazi casa buna in Romania. Universitatile particulare, rasarite ca ciupercile dupa ploaie (din motive, initial cel putin, strict mercantile), au coborat si mai jos stacheta: sunt principalele furnizoare de diplome si de posturi universitare pentru oameni politici si pentru apropiatii acestora. Mai in gluma, mai in serios, se poate spune ca in Romania nu ajunge profesor universitar doar cine nici in ruptul capului nu vrea sa ajunga.

Recentul scandal al doctoratului lui Victor Ponta („intamplator” si prim-ministru al Romaniei) a ridicat putin valul care acoperea „industria” doctoratelor si a masteratelor. Teze de doctorat excelente merg de-a valma cu teze indoielnice . sau chiar mai rau decat atat. E greu de crezut ca unicul plagiat ar fi cel comis de seful guvernului. De luat in consideratie si o categorie speciala de plagiate, cele despre care nici autorii lor nu au cunostinta, fiindca nu si-au scris ei lucrarile. Controversa in „cazul Ponta” a fost de un penibil nespus. S-au infruntat doua scoli de gandire, una pentru, alta contra, intr-o chestiune aparent atat de subtila, incat a fost nevoie de nenumarate comisii de evaluare, inclusiv cu participare „internationala”. S-a putut sustine (chiar si de catre impricinat) ca altele ar fi fost normele si exigentele academice cu zece ani in urma; s-ar intelege ca in 2002 plagiatul era recomandat cu caldura. Lucrul cert in cazul respectiv e ca o treime din teza s-a dovedit a fi copiata din alte lucrari (cuvant cu cuvant, virgula cu virgula, fara semnele citarii si fara trimiteri la lucrarile respective). Sa fie, sa nu fie un plagiat? Mai asteptam cateva comisii. Daca asa stau lucrurile cu unele doctorate, despre masterate orice discutie e de prisos. De regula, se dau pe banda rulanta. Anume dedesubturi pot fi banuite, mai greu sa fie probate. Poate sunt naiv, dar nu cred ca prima cauza ar fi coruptia. In si mai mare masura, probabil, o lipsa acuta de exigenta si responsabilitate: stare tot mai raspandita in societatea romaneasca, inclusiv in mediul academic.

Banalitatea fenomenului este ilustrata prin savuroasa marturisire a unei doamne din opozitie, pana nu de mult ministru, si ea, fireste, „cadru universitar”, la o – tot, fireste – universitate particulara. Recunostea, in ce o priveste, comiterea unui plagiat: nu o teza de doctorat, doar un biet articol. Si preciza: „Imi voi certa prietenii care mi l-au scris. Iata de ce nici n-am vrut sa ma inscriu la doctorat. Ar fi insemnat sa-mi faca teza prietenii si profesorii.”

Ceea ce nu merge in societatea romaneasca sau merge tare schiopatand este selectia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigentelor institutionale: metehne mai vechi, amplificate in comunism, si lasate complet in voia lor dupa 1989. Odata cu iesirea din carcanul totalitar, s-a manifestat un soi de salbaticie individualista: o competitie, fara reguli, pentru ocuparea scaunelor din fata. N-au castigat neaparat cei mai buni si cei mai onesti, iar castigatorii, bine instalati, isi promoveaza la randul lor apropiatii si protejatii.

Daca asa stau lucrurile cu elita, masa populatiei nu are cum sa se prezinte mai bine. Problema Romaniei este ca a iesit din societatea traditionala, dar o buna parte a locuitorilor ei n-au intrat inca in modernitate, nu in tot cazul in modernitatea de factura occidentala. Se afla intr-o nedefinita stare „intermediara”. Mai intai de toate este curios de constatat cum, la capatul ofensivei comuniste de industrializare si urbanizare, populatia rurala a tarii s-a mentinut totusi in jurul nivelului de 45%. In raport cu procentul precomunist de 80%, mutatia este evidenta, dar inca incompleta. 45% populatie rurala la inceputul mileniului al III-lea ramane o cota mult prea ridicata. Romania continua sa aiba gradul cel mai scazut de urbanizare din intreaga Uniune Europeana (inclusiv in urma Bulgariei). In plus, satul romanesc nu are prea mult in comun cu satul occidental; majoritatea satelor nu dispun de apa curenta, unele nici de electricitate. Taranilor le-a fost retrocedat pamantul, dar, lipsiti de toate cele (pamantul le fusese luat cu tot inventarul agricol, dar inapoiat fara nimic pe el) si in conditiile unei fragmentari extreme a proprietatii, au ajuns sa se multumeasca cu o agricultura de subzistenta. Tinerii abandoneaza satele si pleaca in masa la lucru in strainatate. Satul s-a destructurat si a ajuns sa semene tot mai mult cu o margine de oras. Doar colturi razlete mai amintesc de ce a fost candva civilizatia rurala. Daca satul nu mai e sat, nici populatia oraselor nu s-a integrat decat partial in cultura de tip urban. In spatiul acesta de „tranzitie”, de anevoioasa, de nesfarsita tranzitie, se intinde, triumfatoare, mahalaua. Ea risca sa acopere o buna parte a Romaniei. Incultura si prostul gust sunt pacatele minore ale acestui mediu social. Mai rau e cand se instaleaza acolo jungla, cu legea ei, adica fara nici o lege. Virtutiile cele mai pretioase ale unui anume individ de mahala sunt smecheria si agresivitatea. Iar ultima lui grija, respectul pentru celalalt si pentru binele comun. Nu lipseste nici fondul muzical: melodia inconfundabila a manelelor, pe cale de a deveni un soi de muzica nationala.

Jungla a invadat pana si aeroportul Otopeni, in principiu locul cel mai supravegheat si mai controlat din tara. De ani de zile, actioneaza aici, nestingherita, o mafie a transporturilor: falsi taximetristi care ii „captureaza” si ii jecmanesc pe calatorii naivi sau mai putin vigilenti. Fireste, autoritatile n-au stiut absolut nimic. Pana mai ieri, cand s-a intamplat sa fie violata, talharita si ucisa o studenta japoneza, atrasa in cursa de un asemenea individ. A mai fost nevoie si de o energica interventie a Ambasadei Japoniei, pentru ca cei in drept sa demareze un control, de pe urma caruia e greu de spus ce se va alege (nu insa si la Gara de Nord din Bucuresti, unde situatia este asemanatoare, dar n-a fost inca nimeni omorat). Lucrurile se arata insa a fi si mai grave. S-a dovedit ca ucigasul era un criminal in serie, cu nenumarate (mereu se mai adauga cate un nume) violuri, jafuri si ucideri la activ. Dar nici asta nu e totul. Incredibil e faptul ca politia il anchetase deja in mai multe randuri, insa de fiecare data fusese lasat „sa-si vada de treaba”. Si, pornind de aici, gandul se infioara, fiindca nu e de crezut ca toata „neputinta” autoritatilor s-ar fi concentrat in acest unic caz. Cati spargatori, ucigasi si violatori zburda oare nestingheriti prin Romania? Si de ce? Nepasare, incompetenta, complicitate? Deja romanii ocolesc cat pot autoritatile statului. Nefericitele intamplari nu sunt de natura sa le sporeasca increderea in institutii.

Brandul de tara: o frunza verde.

Mai sunt romanii o natiune?

ROMANII, in medie, nu sunt probabil mai putin instruiti decat occidentalii. Sunt insa, cu siguranta, mai putin educati. Instructia inseamna asimilarea unui sistem de cunostinte, educatia, asumarea unui sistem de reguli: de la regulile elementare de comportare in familie si in societate pana la o minima constiinta cetateneasca. Absenta comportamentului civic este uluitoare la romani. Se vede din cele mai mici gesturi. Romanului nu-i pasa de celalalt si, daca uneori se intampla sa-i mai pese, de comunitate chiar nu-i pasa deloc (poate exagerez putin, generalizand). Modul cum se arunca gunoaiele peste tot, de pe strazile oraselor pana pe varf de munte, ostentativ sau doar cu nesimtire, s-ar putea constitui intr-o imagine simbolica.

Isi face drum o intrebare insolita, totusi justificata: mai sunt romanii o natiune? Nu ajunge sa vorbesti aceeasi limba si sa-i bruftuluiesti din cand in cand pe unguri pentru a fi o natiune in sensul organic al cuvantului. Romania e o tara fragmentata, atomizata si care nu izbuteste sa-si identifice profilul. Poate fiindca nici nu-l are. Dupa o indelungata chibzuinta, a aparut, iata, faimosul „brand de tara”. Nu s-a gasit altceva mai bun decat o frunza verde. Adica nimic! (Evident, creatorul imaginii a incasat o suma considerabila; o merita cu prisosinta.)

Un domn mi-a aratat odata, si fierbea de indignare, o carte frantuzeasca privitoare la tarile si popoarele europene. Romania era reprezentata prin doua imagini: un salas de tigani si cetatea Sighisoarei. Indignarea domnului privea prima dintre imagini: cum e posibil sa se ilustreze Romania in acest fel? I-am atras atentia ca si cetatea Sighisoarei (care nu-l deranjase defel, dimpotriva) e tot atat de putin romaneasca precum tabloul cu tiganii. Intriganta, pana la urma, era nu alegerea anume a tiganilor (din motive, evidente, de exotism), ci faptul ca, pentru a infatisa Romania, nu s-a gasit nimic specific romanesc. Adevarul este ca, exceptand satul traditional, nici nu sunt prea multe elemente de civilizatie tipic romanesti. Cele mai frumoase orase ale tarii, acelea din Transilvania, poarta amprenta altora. Ateneul Roman, simbol al Capitalei, e proiectat de un francez (si nu in vreun stil „romanesc”). Dracula – eroul turistic national! – a iesit de sub pana unui irlandez. Romania e o tara extrem de eclectica, facuta din bucati de tot felul. In acest eclectism sta in fond farmecul ei, atata cat este. Bucuresti, „micul Paris”, e mai curand, prin dezordinea lui arhitecturala, un anti-Paris. Poate ca acesta e „brandul” autentic al Romaniei: faptul ca nu are niciunul.

PRINTRE OBSESIILE RECENTE ale romanilor, tiganii ocupa un loc special. Mai intai, oamenii acestia au inceput sa-si spuna romi, vechea denumire parandu-li-se insultatoare. Ce puteau face romanii: sa-si schimbe si ei numele? Ortografierea rromi, gaselnita cam debila, nu a avut darul sa inlature confuzia, intiparita in mintea multor occidentali, care fac tot mai putin distinctia (pentru ei, prea subtila) intre romani si romi. Cu atat mai mult cu cat o mare parte dintre romii care se perinda prin Occident vin din Romania, sunt, asadar, romani, in orice caz cetateni romani. Cand tiganii fura sau cersesc pe strazile Parisului, eticheta „cersetor” e lipita pur si simplu pe fruntea romanilor. O natie de cersetori! (Subiect, cum s-a remarcat, de mare amuzament pe un post de televiziune francez.)

Nu trebuie agitate prea mult la romani complexele de inferioritate, gata oricand sa iasa la suprafata. Exista un fel de „rusine” de a fi roman (desi, daca ar fi ceva rusinos, este tocmai aceasta „rusine”!). Se ajunge pana intr-acolo incat, aflati in strainatate, unii compatrioti isi ascund originea, prezentandu-se ca fiind de alt neam. O doamna (din elita intelectuala) mi-a marturisit (sub pecetea tainei, asa ca nu-i dau numele!) ca, fiind in Italia, s-a dat drept poloneza. Vreunei poloneze i-ar trece prin cap sa-si zica romanca?

Prea multi tigani, dupa gustul romanilor, dar, din pacate – descopera tot ei de la un timp – prea putini germani, poate si prea putini evrei. Cine e de vina? N-au vrut romanii si nu vor in continuare sa-si spuna „stat national unitar”? Atunci sa fie chiar asa! Adevarul este ca tare lipsesc Romaniei aceste doua minoritati care, pe langa tot ce se pricepeau sa faca, ar fi creat astazi punti excelente intre Romania si lumea occidentala.

Incapacitatea romanilor de a-si „ordona” tara sta la originea unui mit care pare sa prinda contur. Germanul, „neamtul”, cu organizarea, disciplina si eficienta, atat de caracteristice lui, si atat de putin caracteristice spiritului romanesc. Este notabila ascensiunea, in ultimii ani, a lui Carol I. Aproape eliminat din istorie de comunisti, ramas inca la o cota modesta de popularitate in primul deceniu postcomunist, se inalta deodata spre varful Panteonului romanesc. Statuia lui isi reia locul in piata Palatului Regal (din pacate, nu creatia originara a lui Meštrović), iar intr-un sondaj-concurs la scara nationala cu tema „Mari romani”, regele ajunge sa ocupe locul al doilea, dupa Stefan cel Mare. (Potrivit unei informatii neverificabile, s-ar fi aflat chiar pe locul prim, dar rezultatele au fost putin aranjate, pentru a nu se ajunge in situatia ca cel mai mare roman sa fie proclamat un german. Asa sa fie, nici Stefan cel Mare nu stia ca e roman!) Dupa Carol I, aceeasi tentatie mitologica a adus in prim-plan un personaj in viata: primarul Sibiului, Klaus Johannis, pe care, tot din motive „nemtesti” (e unul dintre putinii nemti ramasi in Romania), o coalitie de partide a incercat (fara succes) sa il propulseze in pozitia de prim-ministru. Pentru a drege tara.

Apatia la romani.

LUCRUL CEL MAI ANEVOIOS este sa pornesti in Romania o actiune colectiva. Romanului, chiar cand nu-i place ce se intampla, tarii si lui insusi, inghite galusca si cauta, pe cat poate, solutii individuale de iesire din impas. S-a putut constata recent, atunci cand, dintr-o singura taietura, li s-au redus salariile cu nu mai putin de 25% (intentia anuntata fiind si de reducere a pensiilor). Nu e in discutie masura in sine: daca se putea sau nu si altfel. Problema e reactia oamenilor, adica lipsa (aproape) de reactie. Cele mai drastice reduceri in alte tari nu depasisera 5%; suficiente pentru a scoate, ca in Spania sau in Grecia, sute de mii de oameni in strada. In Franta, ar fi o gluma doar sa ne inchipuim ca i-ar putea trece cuiva prin minte sa micsoreze salariile, sa zicem, cu un procent. Proiectul de ridicare a varstei de pensionare (oricum, in Franta, printre cele mai scazute) cu doi ani a provocat proteste de amploare. Romanii au scrasnit din dinti, dar au stat linistiti. Prim-ministrul in functie a dat o explicatie interesanta fenomenului: oamenii n-au protestat fiindca ar fi inteles necesitatea deciziei: dureroasa, dar inevitabila, doar asa fiind posibila iesirea din criza. Sa fie romanii mai intelepti decat toti ceilalti europeni? E la mintea cocosului ca nu sunt mai intelepti, si nici mai iubitori de reduceri salariale. Sunt doar mai apatici. Dovada ca, de atunci, foarte multi ii poarta sambetele lui Traian Basescu, care a avut proasta inspiratie sa anunte el insusi – cu un aer aparent de satisfactie! – draconicele masuri. Sa manifestezi e insa obositor si in plus inutil, fiindca poti oricum sa urmaresti manifestatia la televizor. O adunare de doua, trei sute de oameni a ajuns sa fie considerata in Romania un protest de anvergura.

Ne-am intalnit in mai multe randuri cu Polonia pe parcursul acestei rapide excursii istorice. Fara premeditare: asa s-au potrivit lucrurile. Si de fiecare data s-a conturat o antiteza. Marea Polonie istorica, micile tari romanesti. Bisericile daramate la noi si Biserica rezistenta la ei. Tranzitia lor rapida, interminabila tranzitie romaneasca. Urmeaza acum o alta povestioara, legata de aderarea la Uniunea Europeana. „As vrea s-o vad si pe asta – mi-a spus pe atunci un diplomat polonez – cum ar fi sa se faca Uniunea Europeana fara Polonia!” Cert este ca polonezii au negociat cu cerbicie fiecare punct al aderarii, lasand aproape impresia ca nu atat ei vor sa intre, cat ceilalti nu mai pot fara ei. Iar in ultimul moment, ca sa se faca si mai bine intelesi, au dat peste cap intreaga ceremonie care urma sa aiba loc la Copenhaga, in ultima seara, cu participarea reginei Danemarcei. Pe drept cuvant, mai aveau ceva de negociat, asa ca au negociat pana in zori. Este, se vede de la o posta, un complex de superioritate. Justificat sau nu, si desigur nu intotdeauna la locul lui, pare de preferat insa complexului de inferioritate atat de caracteristic romanilor (combinat in plus, ca sa fie si mai strident, cu accese periodice de mandrie nationala). Aflati intr-un proces similar de aderare, romanii nici n-au cracnit, au acceptat tot ce li s-a cerut. Apoi, se intelege, au facut lucrurile tot dupa capul lor. Fiindca, ce e drept e drept, niciodata romanul nu se supune pur si simplu, ci se supune, iar dupa aceea se face ca nu a priceput prea bine.

Odata acceptata in Uniunea Europeana, Romania s-a dovedit a fi un membru destul de sters, fara personalitate si initiative. De regula, accepta ce decid altii. N-a stiut nici macar sa profite de noul sau statut. Din fondurile europene nerambursabile care i-au fost alocate, n-a reusit, in momentul cand se apropie termenul-limita, anul 2014, sa atraga mai mult de 10%, procentul de departe cel mai mic dintre toate tarile Uniunii. Rata Poloniei (iarasi Polonia!): 100%.

Singura tara europeana cu care se mai poate asemui Romania este Bulgaria. O tara inca mai saraca, ajunsa la un moment dat in pragul falimentului, dar care a dovedit un dram de responsabilitate in plus fata de Romania. Bulgarii au mers pana la a accepta un fel de protectorat economic german si au aplicat programul de reforme cu mai multa seriozitate si mai multa intelegere a interesului national (cel putin, comparati la randul lor cu Romania, daca nu cu alte tari mai performante). Organizarea turismului, in orice caz, mai bine spus organizarea bulgareasca si dezorganizarea romaneasca, prezinta un contrast penibil pentru Romania. In Romania, si in acest sector, care ar putea sa fie printre cele mai profitabile ale tarii, au domnit neoranduiala si inevitabilele interese personale puse inaintea interesului public.

Comedia politicii.

VIATA POLITICA DIN ROMANIA lasa o senzatie de „neautenticitate”. Formele fara fond (sau cu alt fond decat cel aparent!) au iesit revigorate din comunism. Teatrul politic ascunde in buna masura o competitie mai putin vizibila, dar, aceasta, cat se poate de autentica: goana dupa resurse. Banul, cu un singur cuvant, atat de real si atat de simbolic. Nu e o inventie comunista sau postcomunista, insa nu e mai putin adevarat ca trecerea prin comunism a stimulat considerabil fenomenul. Lungul „regim” impus dorintei firesti a oamenilor de „a avea” a generat o pofta apriga de castig; averea nationala (apartinand aproape in intregime statului, adica „intregului popor”, adica nimanui) s-a dovedit tocmai buna sa fie delapidata; iar scrupule de corectitudine n-au mai ramas prea multe in urma comunismului. Sub acest aspect, clasa politica se prezinta ca o oglinda fidela a societatii romanesti. Cu exceptiile onorabile, cate or fi, cei care s-au ocupat de treburile statului au inteles sa nu-si uite propriile interese. Omul politic roman e si om de afaceri, iar daca nu el in chip vizibil, vreo persoana apropiata care-i serveste drept paravan. Alaturi de ei, o buna parte din „capitalistii” Romaniei s-au infruptat tot din averea statului.

In aceste conditii, ideologiile, cu alte cuvinte, concret si aplicat, proiectele pentru tara au contat ceva mai putin. Nimic nu pare mai firesc in Romania decat migrarea de la un partid la altul, chiar cand partidele respective sunt asezate, macar in principiu, in zone cu totul diferite ale spectrului politic. Culoarea afisata se arata a fi mai mult o spoiala. Tonul l-a dat Frontul Salvarii Nationale, marele partid fondator, cu urmasele sale directe Partidul Social Democrat si Partidul Democrat. Social-democratii, comunisti sadea la origine, au imbogatit tara cu prima generatie de imbogatiti ai politicii; inventand sloganul, preluat bineinteles si de altii, „a fi sarac nu e o virtute”, desi bogatia cu greu ar putea fi considerata drept prima dintre virtutiile unui partid dedicat bunastarii oamenilor de rand. Partidul Democrat (apoi Democrat-Liberal) are aceeasi extractie; ani de zile a facut parte din Internationala Socialista. Cand, prin disparitia subita a national-taranistilor, s-a eliberat culoarul de dreapta, „crestin-democrat” sau „popular”, calculul „democratilor” n-a fost lipsit de temei: la stanga, spatiu de manevra limitat, din pricina social-democratilor; la dreapta, insa, spatiu din belsug. Si asa, peste noapte, Partidul Democrat a devenit din „socialist”, „popular”, si din partid de stanga, partid de dreapta. Mai e nevoie sa spunem ca la fel de repede s-au schimbat si convingerile?

Indata dupa decembrie 1989 au reaparut cele doua partide istorice: liberalii si national-taranistii. De fapt si al treilea, cam neinsemnat, dar tot istoric, Partidul Social-Democrat. Singurul rol al celui din urma s-a dovedit a fi credibilizarea unor partide mai importante, dar care, considerate nu intru totul respectabile, asteptau la poarta Internationalei Socialiste. Mai intai, s-a alaturat Partidului Democrat, pe care l-a luat cu el in „Internationala”, apoi, misiunea aceasta fiind indeplinita, s-a rupt de democrati si a fuzionat de-a binelea, de fapt s-a lasat inghitit de partidul lui Ion Iliescu (ca sa nu ne incurcam prea tare in titulaturi schimbatoare), caruia i-a adus in dar doua bunuri pretioase (singurele pe care le avea): numele istoric al partidului si calitatea de membru al Internationalei Socialiste. Partidele National Taranesc si National Liberal au reinviat, si ele cam artificial, in jurul unor mici nuclee de vechi membri ai acestor formatiuni (din urma cu aproape o jumatate de secol), care supravietuisera deceniilor de comunism (mai toti trecuti si prin inchisori, cu „recorduri penitenciare” indeosebi la national-taranisti). Li s-au alaturat, inevitabil, oameni „noi” de tot felul: de la cei cu traditii de familie sau convingeri personale taraniste sau liberale, pana la oportunisti sadea. Fenomenul bizar ramane cel al Partidului National Taranesc Crestin si Democrat, denumirea nefiresc de lunga sugerand de la bun inceput o oarecare aproximatie ideologica. Prea ferm structurat nu fusese Partidul National Taranesc nici inainte de comunism. In anii '90, prin forta de convingere a lui Corneliu Coposu, a reusit sa redevina pentru scurt timp un partid mare, insa inform, umflat artificial, si menit sa se dezumfle si mai repede. Ce a mai ramas din el, adica mai nimic, e prezidat astazi de un politician pentru care partidul pe care il conduce nu este decat al patrulea prin care a trecut, ceea ce il justifica, fireste, sa se identifice intru totul cu istoria si doctrina lui. Iar Partidul National Liberal, care parea sa aiba o doctrina mai bine conturata, pana la urma nu a ezitat, din stricte motive de eficienta electorala, sa intre in combinatie cu asa-zisul Partid Conservator, echivoca injghebare din jurul unui post de televiziune, miscarea urmatoare fiind incheierea unei aliante cu Partidul Social Democrat, ani de zile principalul sau adversar.

„Neautentic” se dovedeste pana la urma si actul solemn al condamnarii comunismului. La initiativa presedintelui Traian Basescu, o comisie de specialisti a lucrat cu ravna pentru a scoate la iveala (nici nu era atat de greu) ilegalitatile si abuzurile defunctului sistem. Raportul final a fost validat intr-o sedinta solemna a Parlamentului, regimul comunist fiind declarat ilegitim si criminal. Nici nu se putea despartire mai neta si condamnare mai lipsita de echivoc. Nu-mi dau seama ce urmari legale s-ar cuveni sa aiba catalogarea – prin cei mai inalti reprezentanti ai tarii – a unui regim drept „ilegitim”. Logic ar fi ca toate actele lui sa fie lovite de nulitate, incepand cu proclamarea Republicii. Evident, nimeni n-a gandit atat de departe. Dar unii au avut poate speranta ca nu sunt doar vorbe. In fapt n-a mai urmat nimic. Securistii iesiti intre timp din activitate au continuat sa-si incaseze pensiile zise „nesimtite”, desi servisera, si adesea in treburile cele mai murdare, un regim „ilegitim si criminal”, iar proprietarii, cei mai multi dintre ei, continua sa astepte, fara mari sperante, restituirea proprietatilor confiscate de acelasi regim „ilegitim si criminal”. Romania este tara care a condamnat comunismul, desi cu intarziere, in cuvintele cele mai drastice. Aceeasi tara are in frunte o clasa politica si economica de extractie predominant comunista.

Si, atunci, legea lustratiei? A fost propusa (faimosul punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara) in primele luni dupa caderea comunismului. Rostul ei era sa fie aplicata de la inceput, pentru a fi inlaturati din posturile-cheie comunistii care se aflasera la un anume nivel de responsabilitate, deschizandu-se astfel calea alcatuirii unei noi clase politice. Nu asta era insa intentia noii puteri, dimpotriva. Lustratia avea sa revina in discutie binisor mai tarziu, la un deceniu si jumatate dupa schimbarea de regim, cand mare folos nu s-ar mai fi putut trage de pe urma ei: e o treaba pe care, daca n-o faci de la inceput sau oricum nu prea tarziu, mai bine o lasi balta. Dar si asa, de vreo cinci ani, proiectul de lege e plimbat, intr-un nesfarsit du-te vino, intre Parlament si Curtea Constitutionala. Ca sa devina cat mai constitutional cu putinta, au fost exceptate tot felul de categorii: nu mai intra in discutie diplomatii, nu mai intra in discutie fostii activisti ai Uniunii Tineretului Comunist (masuri luate in mod evident pentru a proteja categorii si persoane, inclusiv fosti, dar candva in functie, prim-ministri). Peste toate, masura nu s-ar aplica „alesilor poporului” (parlamentari, primari), ci doar persoanelor numite in diferite functii. Cu alte cuvinte, un fost activist comunist poate deveni presedinte al Romaniei, dar nu poate fi numit in functia de consilier al presedintelui Romaniei. Toate acestea n-au insa nici cea mai mica importanta, dat fiind ca legea nu pare sortita sa intre candva in vigoare.

„Ca romanul impartial”.

Dar cine joaca corect in Romania?

PENTRU CINE NU CUNOASTE ROMANIA sau o stie mai de departe (cazul liderilor europeni), criza politica (si, intr-un sens mai larg, criza de societate) din vara anului 2012 a putut sa para de neinteles. In ciuda faptului ca, de la Ceausescu, Revolutie si mineriade, „exceptia” romaneasca nu mai este chiar un secret.

Cum totul e echivoc in societatea romaneasca, Constitutia Romaniei nu putea fi altfel. Lasa prea mult loc interpretarilor, susceptibila sa incline balanta puterii spre Parlament sau, dimpotriva, sa recunoasca un rol deloc neglijabil presedintelui. Sistemul, sa-i zicem semiprezidential, ar fi mai curand parlamentar decat prezidential, insa legitimitatea cea mai clara, „indivizibila”, ii apartine presedintelui, ales direct, prin vot universal. Pentru romani, printr-o veche traditie, puterea e cat se poate de personalizata. De la cel aflat in frunte se asteapta totul, tot el urmand sa plateasca, la nevoie, oalele sparte.

Pe fondul acestei inclinari paternaliste, deprinderile de „comanda” ale unui presedinte cu formatie de capitan de nava s-au putut manifesta in voia lor. Pas cu pas, Traian Basescu – „presedinte jucator”, cum s-a definit el insusi – a tesut cu migala o panza a puterii, asigurandu-si autoritatea nemijlocita asupra principalelor institutii ale statului. Guvernul a ajuns sa fie o anexa a presedintiei, anexandu-si la randul lui Parlamentul, unde a obtinut necesara majoritate parlamentara prin „ruperea” unui numar potrivit de deputati si senatori din partidele de opozitie (ceea ce in Romania nu e greu defel, „migrarea” fiind sport parlamentar prin excelenta). Plictisit sa discute la nesfarsit proiecte de lege, guvernul s-a decis sa le treaca, pe banda rulanta (au fost mai mult de o duzina, practic toate legile importante) prin asumarea raspunderii, ceea ce a anulat orice dezbatere si orice solutie de compromis, Parlamentul devenind un fel de birou de inregistrare. La nevoie, cand s-a intamplat sa nu iasa cum trebuie, votul s-a repetat, pentru a da un rezultat „corect” (cazul alegerii unui membru-cheie la Curtea Constitutionala) sau s-a socotit, in ciuda evidentelor (scena fiind inregistrata), un numar dublu de voturi favorabile fata de cele efectiv exprimate. E prea devreme pentru a spune daca „scuza” acestor derapaje a fost – cum sustin unii – o autentica reforma a statului si indeosebi a justitiei (prin analogie, atat cat ar putea fi, cu domnia autoritara a lui Cuza, necesara la vremea ei pentru infaptuirea marilor reforme care au pus fundamentul Romaniei moderne).

A incalcat Traian Basescu Constitutia? Daca nu in litera, a incalcat-o in spirit, inclinand-o prea tare spre ceea ce ar fi un regim prezidential. Oricum, a jucat la limita, trecand uneori si dincolo de limita, chiar potrivit interpretarilor Curtii Constitutionale, altminteri favorabile presedintelui, care a stiut si aici sa-si asigure o majoritate. Talentul lui Traian Basescu a fost pana la urma acela de a reusi sa tina toate firele in mana, fara sa deranjeze arhitectura formala a edificiului democratic. Desigur, nu a fost un joc corect. Dar cine joaca corect in Romania?

Comisia Europeana si diversi alti factori politici europeni nu s-au suparat insa pe presedinte, ci pe cei care au incercat sa-l dea jos. Si ei au jucat tot la marginea Constitutiei si a legilor, fiindca, inca o data, asa se joaca in Romania. Au suspendat legi si prevederi constitutionale prin ordonante de urgenta, si asa mai departe. In cateva zile, i-au destituit pe avocatul poporului si pe cei doi presedinti ai Camerelor si l-au suspendat din functie pe insusi presedintele Basescu. Sa remarcam din nou o treaba iarasi foarte romaneasca. Acelasi Parlament, exact in aceeasi componenta, a sustinut, fara sa cracneasca masurile socotite abuzive ale guvernelor „lui Basescu”, pentru ca apoi, la fel de disciplinat, sa-l suspende pe Presedinte. Cand e nevoie, un grup suficient de mare de parlamentari trece dintr-o parte in alta. „Ca romanul impartial”, nimeni n-a spus-o mai bine decat Caragiale. „Impartialii” sunt acum grupati in Uniunea Nationala pentru Progresul Romaniei (s-ar zice, mai presus de toate, pentru progresul moral); echidistanti, i-au tradat mai intai pe social-democratii din care se desprinsesera, apoi pe democratii-liberali ai lui Basescu. S-a vorbit de „puci” sau de o „lovitura de stat”. A fost „lovitura de stat” tot atat cat a fost si regimul Basescu „dictatura” . adica nici deloc, dar nici prea mult!

Comisia Europeana, care trecuse cu vederea derapajele lui Basescu, s-a dovedit intoleranta in fata noilor derapaje. Deosebirea de atitudine se explica in principal prin factorul timp. Traian Basescu si-a construit edificiul politic treptat si prudent, de-a lungul anilor, in timp ce autorii „loviturii” au comis totul batator la ochi, in doar cateva zile.

Convocat la Bruxelles, prim-ministrul Victor Ponta a primit, spre executare, o lista cu „11 porunci”, pe care s-a angajat sa le indeplineasca intocmai si la timp. Vreau, nu vreau, iar ma gandesc la Polonia; cam cum ar fi sa i se transmita asemenea dispozitii ultimative sefului guvernului polonez? Care ar fi oare reactia lui? Romanii au insa o veche obisnuinta: sa primeasca porunci si apoi, pe cat pot, sa le ignore. Limita a fost depasita, si depasita cu mult, atunci cand Victor Ponta s-a lasat convocat pana si de ministrul de externe britanic, aflat la aeroportul Otopeni, intre doua zboruri. Apoi, premierul si inca mai vartos presedintele interimar Crin Antonescu au inteles sa-si ia revansa, facand tot felul de glume pe seama liderilor europeni, a cancelarului Angela Merkel cu deosebire, indemnata sa si-l ia pe Basescu la ea, daca il apreciaza atat de tare. Concomitent sau alternativ, romanii se arata tare supusi, dar si teribil de sensibili la capitolul „demnitate”. N-ar strica o linie de mijloc, cu mai putine plecaciuni si un dram de decenta in exprimari. Fireste, Partidul Democrat-Liberal a aplaudat interventia Europei, dupa ce, cu cateva luni inainte, ii admonestase pe cei aflati atunci in opozitie tocmai fiindca ar fi solicitat un arbitraj din afara.

Asprimea confruntarii contrasteaza puternic cu slaba incarcatura ideologica si cu lipsa unor adevarate proiecte alternative pentru Romania. A fost mai mult o inclestare intre oameni si grupuri decat intre principii. Si unii, si altii au vrut sa termine cu adversarul. Democrat-liberalii lui Traian Basescu urmareau de ceva vreme sa-i „inghita” pe liberali, iar liberalii, in replica, impreuna cu social-democratii (uniti in Uniunea Social-Liberala), viseaza la o alcatuire politica unde ar ramane in scena doar aceste doua partide, unuia revenindu-i jumatatea de dreapta a Romaniei, celuilalt jumatatea de stanga. In rest, ciocnirea a relevat, concentrandu-le, tarele inradacinate ale politicii romanesti si ale spiritului public: personalizarea excesiva a puterii si prea lesnicioasa deriva autoritara, eludarea regulilor sau alunecarea pe langa ele, spalarea rufelor in vazul tuturor, in fata unei strainatati care, dupa imprejurari, este perceputa fie ca sustinator, fie ca adversar.

La cateva zile dupa reintoarcerea sa la Palatul Cotroceni, in urma succesului relativ al referendumului de destituire, dar al esecului lui legal (iarasi un echivoc romanesc), presedintele Romaniei a primit vizita presedintei Lituaniei. Aceasta l-a lasat fara replica, transmitandu-i urmatorul mesaj, scurt si esential: „Maturizati-va si fiti responsabili.” Cu totul inedit in raporturile oficiale la un asemenea nivel. Dar nimeni nu se mai incurca in formule protocolare, atunci cand se adreseaza reprezentantilor Romaniei. Ceea ce arata cat de jos a ajuns tara sau cel putin perceptia asupra ei. Maniera in care romanii se joaca cu regulile, prefacandu-se ca le respecta, pentru a le ocoli mai bine, este de natura sa-i exaspereze pe occidentali, care si-au cladit civilizatia tocmai pe fundamentul asumarii si respectarii unui sistem de norme si de reguli.

Inglodarea clasei politice in dispute meschine a facut sa creasca in ultima vreme cota monarhiei. Iarasi, cam tarziu: romanii par a se specializa in „ocazii pierdute”. Probabil – incercand sa judecam cat se poate de rece – ca monarhia ereditara si constitutionala ar fi regimul cel mai potrivit pentru societatea romaneasca, asa cum a fost si cum este. Ar oferi romanilor, precum vor ei, un personaj simbolic la varf, si Romaniei, un atat de necesar arbitru al disputelor politice; in dezordinea cronica a societatii romanesti nici un presedinte ales, inevitabil partizan, n-are cum sa fie un arbitru acceptat de toate partile; iar solutia unui regim pur parlamentar ar accentua probabil starea de dezordine. Se face insa ca romanii, dupa ce fusesera educati (cu succes) sa fie monarhisti, au fost reeducati (tot cu succes) sa devina republicani. Li s-a bagat in cap ca monarhia e o forma perimata (buna pentru tari mai inapoiate ca Marea Britanie sau Belgia) . O Romanie, dupa 1990, cu regele Mihai si nu cu Ion Iliescu, ar fi avut sansa unui alt curs. Bineinteles ca asta e o discutie de dragul discutiei: nici vorba nu putea sa fie de asa ceva, macar pentru faptul ca romanii nu sunt spanioli. Dupa cum si pentru viitor ramane tot o discutie de dragul discutiei, regele Mihai fiind ultimul membru al familiei regale romanesti care are o legitimitate de necontestat. Dupa el, nu pare a mai exista vreo solutie monarhica credibila, cu suficienta incarcatura simbolica.

Epilog: In voia istoriei.

PREZENTUL ESTE OPERA TRECUTULUI. Romania s-a facut intr-un anume fel: de aceea este asa cum este. Parcurgandu-i rapid istoria, am putut identifica o lunga serie de trasaturi specifice, mai mult sau mai putin indepartate de conditia europeana „medie”, si prinse ele insele in combinatii contradictorii. Inlantuindu-se, toate aceste particularitati, prea multe particularitati, conduc la Romania de astazi. O tara care se incapataneaza sa fie altfel. Ceea ce inseamna uneori si reusite, nu doar neimpliniri si dereglari. Necazul este ca ceea ce nu merge intr-o societate ajunge sa strice si ceea ce merge. Nu e un merit sa mergi corect, e o deficienta sa mergi stramb. Ce poate fi mai ingrijorator decat faptul ca atat de multi tineri, tot mai multi, si printre cei mai promitatori, isi vad realizarea doar in afara Romaniei? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critica si cat mai putin ingaduitoare: sa ajungem sa separam odata mediocritatea si impostura de valoare. In laturi! exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reusi Romania sa o faca?

IN CE MA PRIVESTE, n-am nici o solutie si nu stiu daca exista vreuna, in afara de asezarea lucrurilor in timp. Multe depind de mersul omenirii in ansamblu. N-avem nici cea mai mica idee incotro merge Europa, incotro merge lumea. Competenta istoricului – si aceasta, relativa – se opreste la ziua de azi. Ziua de maine nu-i apartine.

SFARSIT