Agatha Christie - cele doua adevaruri prima parte

Capitolul I

Cand sosi la locul de trecere cu bacul, se insera.

Ar fi putut sa ajunga mult mai repede, dar o lungise cat mai mult cu putinta.

Intai intarziase la masa prietenilor din Redquay intr-o placuta conversatie, punctata de un schimb de vesti despre cunostinte comune. Apoi, prietenii il invitasera sa ramana la ceai si el acceptase. Dar la un moment dat isi daduse seama ca nu mai putea sa amane.

Automobilul inchiriat astepta afara. Ii salutase pe toti si plecase. Dupa sapte mile de drum de-a lungul coastei, masina o cotise spre interior, urmand poteca in panta prin padurea care se sfarsea in micul chei de piatra al raului.

Acolo era un clopot, pe care soferul il lovi cu putere, ca sa cheme bacul de la malul opus.

- Mai aveti nevoie de mine, domnule?

– Nu, raspunse Arthur Calgary. Am comandat o alta masina, care va veni sa ma ia peste o ora de acolo si sa ma duca la Drymouth.

Omul baga in buzunar pretul cursei si bacsisul. Scruta raul in obscuritate si zise:

– Vine, domnule.

Cu un scurt salut, intoarse masina si o lua in susul colinei. Arthur Calgary ramase sa astepte singur pe chei. Singur cu gandurile sale si plin de teama pentru ceea ce il astepta. Ce decor salbatic, gandi. Puteai sa-ti imaginezi ca te gaseai pe un lac scotian, departe de toate. Si in schimb, la cateva mile mai incolo, erau hotelurile, magazinele, barurile si forfota din Redquay. Medita, si nu era pentru prima data, la extraordinarele contraste ale peisajului englez.

Auzi plescaitul molcom al vaslelor, in timp ce bacul acosta la micul chei. Calgary cobori scarita si sari in vasul pe care batranul barcagiu il tinea in loc cu o cange. In timp ce ieseau in larg, o usoara boare de vant ii ajunse, fosnind dinspre mare.

– Este frig asta seara, zise batranul.

Calgary raspunse cum se cuvenea. Si admise ca in ziua precedenta temperatura fusese mai blanda.

I se parea ca ochii barcagiului exprimau o curiozitate voalata. Un strain dupa terminarea sezonului turistic Si care, pe deasupra, traversa la o ora insolita Prea tarziu ca sa serveasca ceaiul la barul local Fara bagaj, asadar cineva care nu avea de gand sa ramana. (De ce, la urma urmelor, se gandi Calgary, se facuse atat de tarziu? Incercase, poate inconstient, sa amane acest moment? Sa indeparteze la maximum momentul crucial?) Mintea sa se indrepta spre alta apa – Tamisa.

Ramasese acolo sa fixeze impunatoarea masa lichida, fara sa o vada (era cu putinta sa se fi intamplat doar cu o zi inainte?), apoi se intoarse din nou catre omul asezat la birou. Privise ochii aceia pierduti intr-o reflectie pe care nu reusise sa o inteleaga. O anume rezerva, ceva de gandit, dar nu de exprimat

„Probabil ca invata sa nu lase niciodata sa se vada ceea ce crede”, isi spusese. Totul la un loc, daca stai sa te gandesti bine, era destul de inspaimantator. El trebuia sa faca ce era de facut si dupa aceea – sa uite!

Isi incrunta fruntea la amintirea discutiei avute cu o zi inainte. Glasul acela placut, calm, detasat, intrebase:

– Sunteti, intr-adevar, hotarat sa procedati astfel, dr. Calgary?

Raspunsese cu impetuozitate:

– Cum as putea sa procedez altminteri? O intelegeti bine si dumneavoastra. Trebuie sa admiteti ca nu pot sa ma sustrag!

Dar nu intelesese privirea ochilor cenusii, feriti de ai sai, si ramasese cumva perplex din cauza raspunsului.

– Trebuie sa examinam totul cu atentie Sub toate aspectele.

– Nu poate sa aiba, neindoielnic, decat un singur aspect, din punctul de vedere al justitiei. Nu credeti?

Vorbise cu avant, suspectand pentru o clipa faptul ca vorbele celuilalt ar fi mascat sugestia infama de a trece totul sub tacere.

– Intr-o privinta, da. Dar, vedeti, exista ceva mai mult decat ceea ce se numeste obisnuit justitie.

– Nu sunt de acord. Trebuie sa avem in vedere familia.

– Desigur Tocmai la ei ma gandeam.

Lui Calgary i se paruse absurd ca se gandea la ei Dar imediat, cu acelasi ton placut, adaugase:

– Normal, dr. Calgary, ramane ca dumneavoastra sa hotarati. Trebuie sa faceti ceea ce simtiti ca o datorie.

Bacul se izbi de plaja. Trecuse Rubiconul.

Cu accentul sau dulce, din vest, barcagiul ii spuse:

– Face patru pence, domnule, sau doriti dus-intors?

– Nu, raspunse Calgary, nu va fi intoarcere. (Ce aer de rau-augur avea fraza asta! Platesc. Cunosti o casa numita Sunny Point

Batranul nu se stradui sa-si ascunda curiozitatea. In ochii lui fulgera o scanteie de lacom interes.

– Cum sa nu? E acolo, la dreapta – iata, se poate vedea printre copacii aceia. Nu aveti altceva de facut decat sa urcati colina, sa tineti dreapta si sa o luati pe strada noua care traverseaza asezarea. Este ultima casa, la capat.

– Multumesc.

– Sunny Point ati spus, domnule? Unde doamna Argyle

– Da, da! i-o taie scurt Calgary, care nu voia sa vorbeasca despre asta. Sunny Point.

Un zambet ambiguu lati buzele barcagiului, facandu-l sa semene cu un faun batran si viclean.

– Ea a botezat casa asa, in vremea razboiului. Atunci era noua, abia construita si nu avea nume. Insa terenul, coltul acela de padure, se chema Viper's Point . Dar, pentru ea, nu suna bine, nu era un nume potrivit Si i-a spus Sunny Point. Noi, insa, ii zicem Viper's Point

Calgary ii multumi brusc, ii ura o seara buna si se indrepta spre colnic. Dupa cate se parea, toti erau la treburile lor, dar el avea impresia ca ochi invizibili iscodeau pe la ferestre. Lumea il privea, stia spre ce se indrepta si soptea: „Se duce la Viper's Point”

Isi intrerupse brusc sirul gandurilor. Trebuia sa se concentreze si sa decida cu exactitate cum avea sa inceapa.

Calgary ajunse la capatul frumoasei strazi noi, flancata de vilisoare gratioase, de constructie recenta, fiecare cu gradinita sa, aranjata dupa gustul celui care o ocupa.

Trecu de poarta cu inscrisul SUNNY POINT in litere gotice si parcurse o scurta alee. Casa era aici, dinaintea lui. Era un edificiu modern, lipsit de trasaturi distinctive, solid construit, cu fronton si portic. Ar fi mers bine in orice zona suburbana de o anume clasa, sau undeva intr-un perimetru in dezvoltare. Nu-si merita frumoasa vedere, se gandi Calgary. Intr-adevar, peisajul era uluitor. Raul descria o curba in jurul podului, aproape invartindu-se in jurul lui insusi. In fata se inaltau coline impadurite, la stanga raul urca din nou, formand o alta toarta, iar mai departe se zareau fanete vaste si livezi.

Calgary se opri un moment sa priveasca in jur. Aici ar fi trebuit construit un castel, se gandi. Unul din acele imposibil ridicole castele din povestile cu zane, care par facute din turta dulce si din zahar-candel. In schimb, aceasta casa dovedea bun gust, echilibru, moderatie, abundenta de bani si nici un dram, macar, de imaginatie. Pentru aceasta, fireste, nu trebuia acuzata familia Argyle. Ei cumparasera casa gata facuta. Totusi, o alesesera sau o alesese unul dintre ei (doamna Argyle?)

Nu poti sa mai amani, isi zise Calgary si apasa pe butonul soneriei de langa usa.

Astepta. Dupa un interval cuvinicios, suna din nou.

Nu se auzira pasi inauntru, dar, pe neasteptate, usa se deschise.

Calgary tresari, facand un pas inapoi. In inchipuirea sa, deja superscitata, figura ivita in prag i se paru insasi personificarea Tragediei venita sa-i bareze mersul. Avea o fata tanara. Intr-adevar, tragedia isi avea veritabila esenta in durerile rascolitoare ale tineretii. Masca Tragica, se gandi, trebuie sa fi fost intotdeauna o masca tanara. Vulnerabila, predestinata Ca soarta care o poarta inexorabil la intalnirea cu viitorul.

Revenindu-si, nota pentru sine: „Tipul irlandez”. Albastrul inchis al ochilor umbriti de gene intunecate, neimblanzirea pletelor negre, delicata frumusete a structurii craniene si a pometilor

Fata statea nemiscata in prag, tanara, vigilenta si ostila.

– Ce doriti? intreba in cele din urma.

– Domnul Argyle e acasa? intreba la randul sau Calgary, pe un ton conventional.

– Da, dar nu primeste pe nimeni. Oameni pe care nu-i cunoaste, vreau sa spun. Dumneavoastra nu sunteti un cunoscut de al lui, e adevarat?

– Nu, dar

Ea incepu sa inchida usa.

– Atunci ar fi mai bine sa-i scrieti

– Scuzati-ma, dar trebuie neaparat sa-l vad. Sunteti domnisoara Argyle?

– Da, incuviinta in sila. Sunt Hester Argyle. Dar tatal meu nu primeste pe nimeni. Nu, fara fixarea intainirii.

– Vin de departe

– Asa spun toti. Dar credeam ca s-a terminat, odata pentru totdeauna! Cu un ton acuzator, adauga:

– Sunteti ziarist, imi inchipui!

– Nu, nicidecum!

Fata il privi in ochi, suspicioasa, aproape fara sa-i vina sa creada.

– Atunci, ce doriti?

In spatele ei, in fundul vestibulului, Calgary vazu un alt chip. Era plat, comun, chipul unei femei la jumatatea varstei, cu parul cret, de un cenusiu-galbui, adunat in varful capului. Parea suspendat in aer.

– Este vorba de fratele dumneavoastra, domnisoara Argyle.

Hester Argyle isi retinu brusc respiratia. Fara convingere, intreba:

– Michael?

– Nu, fratele dumneavoastra Jack. Izbuchi:

– Stiam! Stiam ca o sa ajungeti la Jacko! De ce nu ne lasati in pace? Totul e trecut! Terminat. De ce sa mai vorbim de asta?

– Niciodata nu se poate spune cu certitudine ca un lucru e sfarsit.

– Dar acesta este sfarsit! Jacko este mort. Totul e trecut. Daca nu sunteti ziarist, sunteti medic, psiniatru sau ceva de acest gen. Va rog: plecati! Tatal meu nu poate fi deranjat. Este ocupat.

Facu gestul sa inchida usa, dar Calgary smulse precipitat din buzunar un plic si i-l puse in mana, zicand:

– Am aici o scrisoare de la domnul Marshall.

Descumpanita, intreba:

– Domnul Marshall din Londra?

Imediat, femeia de varsta mijlocie se alatura fetei. Il scruta pe Calgary cu atitudinea unei poslusnice care cerceteaza vizitatorul prin ferastruica manastirii.

– Vine din partea domnului Marshall? intreba femeia, ca si cum i-ar fi imputat vreo vina.

Hester fixa plicul pe care il tinea intre degete. Deodata, fara nici o vorba, se intoarse si alerga in sus, pe trepte.

Calgary ramase in prag, intr-o tacere prudenta. Aproape deindata ii ajunse vocea lui Hester, rece si distanta:

– Tata spune sa urce.

Impotriva vointei sale, femeia se dadu la o parte. Calgary ii trecu prin fata, isi puse palaria pe un scaun si o urma pe tanara care il astepta pe palier.

Interiorul casei ii dadu impresia unui ambient vag igienic. Ca un orfelinat de lux, se gandi. Hester il conduse de-a lungul unui coridor, cobori trei trepte si, deschizand larg o usa, il invita sa intre. Apoi il urma si inchise usa.

Camera era o biblioteca si Calgary privi in jur cu o senzatie de placere. Aici se respira un alt aer. Aceasta era o incapere in care un om traia, fie lucrand, fie stand in tihna. Pereti tapetati de carti, fotolii ample, un pic subrezite, dar comode. Era o simpatica dezordine de hartii pe birou, de carti pe masute. Zari fugar o femeie parasind camera. Era tanara si mai degraba draguta. Pe urma, atentia ii fu atrasa de barbatul care se ridica in picioare si ii venea in intampinare, cu scrisoarea deschisa in mana.

Prima impresie pe care Leo Argyle i-o facu lui Calgary a fost aceea a unei fiinte rarefiate si transparente, aproape inexistente. O amintire de om! Vocea i se revela placuta, dar putin sonora.

– Dr. Calgary? Luati loc, va rog.

Calgary se aseza. Accepta o tigara. Amfitrionul lua loc in fata lui. Totul – fara graba, ca intr-o lume in care timpul nu prea avea importanta. Pe chipul lui Leo Argyle plutea un zambet afabil si, atunci cand vorbea, ciocanea usor scrisoarea cu un deget pal.

– Domnul Marshall imi scrie ca aveti sa ne dati o veste importanta, dar nu precizeaza ce fel. Zambetul i se accentua. Avocatii sunt mereu atenti sa nu se compromita, nu?

Cu surprindere, Calgary isi dadu seama ca, in comparatie cu el, acesta era un om fericit. Nu pentru ca s-ar fi bucurat de viata cu ardoare, cum obisnuit se concepe fericirea, ci fericit intr-un fel al sau de a se retrage in umbra, de a cauta satisfactii mai intime. Era un om asupra caruia lumea exterioara nu lasa urme. Si era fericit ca era asa. Calgary nu-si dadea seama de ce era surprins de asta, dar era.

– Ati fost foarte amabil ca m-ati primit, spuse pentru inceput. Am crezut ca e mai bine sa vin personal, decat sa va scriu. Facu o pauza, apoi, cu o neasteptata agitatie, adauga: E dificil Foarte dificil

– Nu va grabiti.

Tonul lui Leo Argyle era politicos si distant. Se inclina spre vizitator, cu evidenta intentie de a-l incuraja.

– Dat fiind ca aceasta scrisoare vine de la Marshall, presupun ca vizita dumneavoastra are legatura cu nefericitul meu fiu Jacko – Jack. Jacko ii spuneam in familie.

Toate cuvintele si frazele pregatite cu grija fugisera din mintea lui Calgary, care se gasi confruntat cu teribila realitate a ceea ce trebuia sa zica. O lua de la capat:

– E ingrozitor de dificil

Dupa o scurta tacere, Leo spuse cu precautie:

– Daca putem sa va fim de ajutor Noi stiam perfect ca Jacko nu era o fiinta intru totul normala. Probabil, orice ati avea sa ne comunicati, nu va fi pentru noi o surpriza. In ceea ce priveste tragedia, am fost intotdeauna convins ca, in realitate, Jacko nu a fost responsabil de actele sale.

– Sigur ca nu a fost.

Vorbise Hester, si Calgary tresari la sunetul glasului ei. Momentan o uitase. Fata statea pe bratul unui fotoliu chiar in spatele sau, la stanga, si cand se intoarse sa o priveasca, Hester se apleca iute in fata.

– Jacko era inspaimantator inca de copil, spuse ea, pe un ton confidential. Cand se infuria apuca ce ii cadea in mana si arunca impotriva

– Hester Hester, draga mea! Vocea lui Argyle era indurerata.

Cu o tresarire, fata isi duse mana la gura. Se impurpura dintr-odata si, cu tipica stinghereala a tinerilor, se balbai:

- Imi cer scuze Uitasem Nu ar fi trebuit sa spun asa ceva, acum ca el este Acum ca totul s-a sfarsit si

– Sfarsit si inmormantat, completa Argyle. Toate acestea apartin de-acum trecutului. Eu incerc – noi incercam – sa ne gandim la baiat ca la un invalid. O greseala a naturii. Asta-i, cred, definitia justa. Il privi pe Calgary: Sunteti de acord?

– Nu.

Urma un moment de tacere. Negatia seaca ii luase prin surprindere pe cei doi ascultatori. Iesise cu o forta aproape exploziva. Incercand sa atenueze afectul, Calgary adauga incurcat:

– Imi pare rau Dar, vedeti, nu intelegeti inca

– Asa! Argyle reflecta o clipa, apoi se intoarse catre fiica sa: Hester, poate ca ar fi mai bine sa ne lasi singuri

- Nu ma duc! Trebuie sa aud Sa stiu despre ce este vorba.

– Ar putea sa fie neplacut. Hester izbucni cu nerabdare:

– Ce importanta are daca Jacko a comis si alte nelegiuiri! Acum, totul s-a sfarsit.

Calgary interveni prompt:

– Nu e vorba ca fratele dumitale sa fie comis ceva..! Dimpotriva, e chiar contrariul.

– Nu inteleg.

Usa din fund se deschise si tanara intrezarita cu putin timp inainte de Calgary intra din nou in camera. Era pregatita sa plece si purta o geanta mica de serviciu. I se adresa lui Argyle:

– Plec. Daca mai e ceva

Argyle avu un moment de ezitare (probabil ca ezita intotdeauna, se gandi Calgary), apoi o lua de brat si o facu sa inainteze.

– Aseaza-te, Gwenda, spuse. Sa te prezint, hm!, dr. Calgary. Aceasta este domnisoara Vaughan, ezita din nou, ca si cum ar fi fost cuprins de-o indoiala secretara mea de ceva ani, de-acum. Dr. Calgary, adauga, a venit ca sa ne zica Sau ca sa ne intrebe ceva legat de Jacko

– Pentru ca sa va spun, interveni Calgary, intrerupandu-l. Si nu va dati seama ca imi faceti sarcina mai grea cu fiecare minut care trece.

Cei trei il privira un pic surprinsi, dar in ochii Gwendei Vaughan, Calgary sesiza un fulger, care s-ar fi zis ca era de intelegere. Ca si cum, pentru o clipa,- el si ea ar fi fost aliati. Ca si cum ea i-ar fi zis: „Stiu foarte bine cat pot fi de dificili acesti Argyle”.

Era, intr-adevar, atragatoare femeia aceasta, desi nu mai era foarte tanara, poate spre treizeci si sapte sau treizeci si opt de ani. Avea o figura frumoasa, par si ochi castanii si, pe total, un aer de vitalitate, sanatos. Parea abila si inteligenta.

Argyle observa, cu o nuanta de raceala:

– Chiar nu mi-am dat seama ca ingreunez situatia, dr. Calgary. Si sigur ca nu aveam intentia. Dar, daca vreti sa treceti la problema

– Aveti multa dreptate si imi cer scuze. Insa indaratnicia cu care dumneavoastra si fiica dumneavoastra continuati sa insistati ca totul e trecut, sfarsit, incheiat Nu este asa. Cine a spus ca „Nimic nu este terminat

pana cand nu-i drept incheiat”, sfarsi pentru el domnisoara Vaughan. Kipling.

Ii facu din cap un semn de incurajare si Calgary incerca o senzatie de recunostinta.

– Cand veti auzi ceea ce am sa va spun, continua Calgary, veti intelege dificultatea sau, mai bine zis, durerea mea. Dar, mai intai, trebuie sa va spun cateva lucruri despre mine. Specialitatea mea este geofizica si recent am luat parte la o expeditie in Antarctica. M-am intors in Anglia doar cu cateva saptamani in urma.

– Expeditia „Hayes Bentley”? intreba Gwenda.

– Intocmai. Spun aceasta pentru a va explica cine sunt si de ce n-am avut posibilitatea, pentru aproximativ doi ani, sa fiu la curent cu evenimentele cotidiene.

Gwenda ii veni din nou in ajutor:

– Vreti sa ziceti, de exemplu, cu procesele pentru omucidere?

– Exact, domnisoara Vaughan. Si, intorcandu-se spre Argyle: Va cer iertare daca va vorbesc despre lucruri dureroase, dar trebuie sa verific cu dumneavoastra ore si date. Pe 9 noiembrie, acum doi ani, spre ora sase a serii, fiul dumneavoastra Jack a trecut pe aici si a avut o discutie cu mama sa, doamna Argyle.

– Sotia mea. Da.

– I-a spus ca avea necazuri si i-a cerut bani. Ceea ce se mai intamplase

– De mai multe ori, admise Leo cu un oftat.

– Doamna Argyle l-a refuzat. El a devenit insistent, amenintator. In cele din urma, a iesit urland ca se va intoarce si ca ea ar fi trebuit sa se debaraseze de el cu „frumosul”. Ii zisese: „Doar nu vrei sa ajung la inchisoare!”

Insa raspunsul a fost: „Incep sa cred ca ar putea fi cel mai bun lucru pentru tine”.

Leo Argyle parea ca sta pe ghimpi.

– Am stat de vorba cu sotia mea despre asta. Eram indurerati din cauza baiatului. Dupa ce l-am salvat in repetate randuri, incercand de fiecare data sa-l aducem pe calea cea dreapta, ni s-a parut ca, poate, numai socul unei sentinte disciplina carcerei Dar, va rog, continuati!

– In aceeasi seara, mai tarziu, relua Calgary, sotia dumneavoastra a fost ucisa Lovita cu un vatrai, pe care erau amprentele digitale ale fiului dumneavoastra. In afara de aceasta, o suma insemnata disparuse din sertarul biroului, unde fusese ascunsa de sarmana doamna. Politia v-a capturat fiul la Drymouth si a gasit asupra sa banii, aproape totul in bancnote de cate 5 lire sterline. Pe o bancnota era scris un nume si o adresa, astfel incat banca a fost in masura sa-i identifice ca o restituire facuta doamnei Argyle chiar in dimineata aceea. Fiul dumneavoastra a fost acuzat si judecat. Dupa o pauza, Calgary adauga: Verdictul l-a desemnat vinovat de crima cu premeditare.

Cuvantul fatal, crima, nu suscita nici un ecou si disparu, absorbit de perdele, de carti, de covoarele groase.

– De la domnul Marshall, avocatul apararii, urma Calgary, am aflat ca fiul dumneavoastra, cand a fost arestat, si-a proclamat nevinovatia cu ardoare, ca sa nu spun cu indrazneala. A sustinut ca avea un alibi perfect pentru ora delictului, stabilita de politie intre sapte si sapte si jumatate. A zis ca tocmai atunci intra in Drymouth, cu masina unui necunoscut, care il luase de la Redmyn, adica la circa o mila de aici, cu putin inainte de ora sapte. Nu stia marca automobilului (la ora aceea era deja intuneric), dar a mai spus ca era vorba de o berlina neagra sau albastru-inchis, condusa de un barbat de varsta mijlocie. Toate eforturile depuse pentru gasirea acelei masini si a conducatorului-au ramas inutile si, pentru ca a lipsit confirmarea celor sustinute de tanar, avocatii au ajuns la concluzia ca era vorba de o mniciuna insailata la intamplare si pe deasupra nu prea inteligenta

La proces, linia de aparare prnicipala a fost construita pe marturia psihiatrilor, care s-au straduit sa dovedeasca faptul ca Jack Argyle era un dezechilibrat din nastere. Judecatorul nu numai ca nu a acceptat aceasta teza, dar a si comentat-o biciuitor si a trecut decis impotriva acuzatului. Jack Argyle a fost condamnat la ocna si a murit de pneumonie in inchisoare, sase luni mai tarziu.

Calgary tacu. Trei perechi de ochi erau fixati asupra lui. Cei ai Gwendei Vaughan exprimau interes si profunda atentie. Cei ai lui Hester ramaneau banuitori. Privirea lui Leo Argyle parea goala.

– Confirmati ca expunerea faptelor este corecta?

– Absolut, raspunse Leo. Insa nu inteleg necesitatea readucerii aminte a unor fapte chinuitoare, pe care noi facem totul ca sa le uitam.

– Iertati-ma. Trebuie sa o fac. Mi se pare ca dumneavoastra nu dezaprobati verdictul.

– Admit ca faptele au fost cele pe care le-ati insirat. De aceea, daca nu se trece de suprafata, a fost vorba, crud zicand, de un asasinat. Dar daca se trece dincolo de suprafata, putem gasi atunci circumstantele atenuante. Baiatul era dezechilibrat, chiar daca, din pacate, nu in sensul legal al termenului. Vechile legi sunt inguste si nesatisfacatoare. Va asigur, dr. Calgary, ca insasi Rachel, biata mea sotie, ar fi fost prima care sa-l ierte si sa-l inteleaga pe nefericitul baiat pentru actul sau negandit. Avea idei foarte avansate si umane, precum si o profunda cunoastere a factorilor psihologici. Ea nu l-ar fi condamnat.

– Stia exact cum era Jacko, intari Hester. A fost intotdeauna asa si parea incapabil sa se indrepte.

– Asadar, spuse incet Calgary, nici unul dintre dumneavoastra nu s-a indoit de vinovatia lui?

Hester facu ochii mari.

– Cum am fi putut? Sigur ca era vinovat!

– Nu intr-adevar vinovat, o dezaproba Leo. Nu-mi place sa se foloseasca acest termen.

– Si nici macar nu este potrivit. Calgary suspina adanc: Jack Calgary era nevinovat.

Capitolul II

Vestea ar fi trebuit sa produca un efect impresionant. In schimb, cazu inmuindu-se, ca un sac gol. Calgary se asteptase la un prim-moment de nauceala, urmat de o furtuna de exclamatii si de intrebari nerabdatoare Nimic din toate astea! Numai circumspectie si suspiciune. Gwenda Vaughan avea sprancenele incruntate. Hester il fixa cu ochi uriasi. La urma urmelor, poate ca era firesc Nu putea fi usor de digerat o asemenea revelatie.

Leo Argyle il intreba, ezitand:

– Vreti sa spuneti, dr. Calgary, ca, dupa dumneavoastra, Jacko nu era responsabil de actiunile sale?

– Vreau sa spun ca nu a comis delictul! Nu pricepeti, oameni buni? Nu l-a comis. Nu putea sa-l comita. Daca nu ar fi fost sa se intample cea mai stranie si mai nefericita combinatie de imprejurari, as fi putut sa-i dovedesc nevinovatia. Eu as fi putut sa depun marturie.

– Dumneavoastra?

– Eu eram omul cu masina.

O spuse cu atata simplitate, incat, pe moment, ramasera incremeniti. Inainte ca sa poata raspunde, usa se deschise si femeia intre doua varste intra hotarata.

– Trecand, am auzit ca acest om spunea ca nu Jacko a ucis-o pe doamna. Cum de stie asta?

Fata sa, din agresiva si aspra, paru sa se inmoaie dintr-odata.

– Trebuie sa aud si eu, implora. Nu pot sa raman deoparte

– Se intelege, Kirsty. Faci parte din familie: Leo Argyle i-o prezenta:

– Domnisoara Lindstrom, dr. Calgary. Doctorul tocmai ne spunea lucruri incredibile.

Calgary ramase perplex auzind numele suedez al lui Kirsty. Engleza femeii era excelenta, dar pastra un usor accent strain. Intorcandu-se spre el si asumandu-si un ton de repros, femeia zise:

– Nu trebuia sa veniti aici sa povestiti asemenea lucruri. Erau resemnati si acum i-ati rascolit. Ceea ce s-a petrecut a fost din vointa Domnului.

Se simti iritat. Probabil, reflecta, femeia aceea erau un soi de piaza-rea, care aduna exultand calamitatile. Ei bine, o sa ramana cu mainile goale.

Cu promptitudine si scandand clar cuvintele, Calgary povesti:

– La ora sapte fara cnici a acelei seri, pe soseaua prnicipala de la Redmyn la Drymouth am luat in masina un tanar care facea autostopul. L-am dus pana la Drymouth. Am sporovait si l-am gasit foarte simpatic.

– Jacko era cuceritor, spuse Gwenda. Tuturor placea. Temperamentul sau a fost acela care l-a ruinat. Si-apoi era necinstit, dar lumea nu-si dadea seama imediat.

Domnisoara Lindstrom o mustra:

– Nu ar trebui sa vorbesti asa, acum ca e mort.

Cu o umbra de asprime in glas, Leo Argyle lua din nou cuvantul:

– Continuati, va rog, dr. Calgary. De ce nu ati aparut inainte, imediat?

– Da. Vocea lui Hester avea un sunet sufocat. De ce v-ati tinut deoparte de toate acestea? Au fost apeluri in ziare, anunturi. Cum ati putut sa fiti atat de egoist, atat de perfid?

– Hester! Hester! o intrerupse tatal sau. Dr. Calgary nu si-a terminat inca povestea.

– Inteleg prea bine ceea ce simtiti, ii spuse Calgary fetei. Daca ati sti ceea ce simt eu Si ceea ce am sa simt mereu Reveni: Era trafic mare pe strada si trecuse de sapte si jumatate cand l-am lasat pe tanar, al carui nume nu-l cunosteam, la Drymouth, in centru. Aceasta exclude vinovatia sa, dat fiind ca politia a stabilit definitiv ca delictul a fost comis intre sapte si sapte si jumatate.

– Da, zise Hester. Dar dumneavoastra

– Aveti rabdare, va rog! Trebuie sa stiti ca ma gaseam la Drymouth de cateva zile, in apartamentul pus la dispozitie de catre un prieten, ofiter de marina, plecat in perioada aceea. Imi imprumutase si masina sa, pe care o tinea intr-un garaj particular. Chiar atunci, pe 9 noiembrie, trebuia sa ma intorc la Londra. M-am hotarat sa plec cu trenul de seara, ca sa am timp sa fac o iesire cu automobilul, o plimbare la Polgarth, care se afla la aproximativ 40 de mile de Drymouth, pentru ca sa ma intalnesc cu o batrana si devotata guvernanta a familiei noastre. La inapoiere, m-am decis sa fac un ocol, trecand prin Redmyn, ca sa salut o alta persoana, pe care insa nu am gasit-o acasa.

Asa se face ca pe portiunea dintre Redmyn si Drymouth mi s-a intamplat, cum v-am spus, sa iau in masina un necunoscut care facea autostopul. Dupa ce l-am lasat in oras, am dus automobilul la garaj, mi-am luat valiza si am plecat la gara. Pentru ca era devreme, m-am intors sa-mi cumpar tigari. In timp ce traversam strada, am fost lovit de un autocar, care iesea cu o viteza foarte mare dintr-o curba.

Dupa declaratiile unor trecatori, m-am ridicat aparent teafar si m-am comportat in modul cel mai normal. Mi-am zis ca nu mi s-a intamplat nimic, ca trebuie sa iau trenul si m-am grabit sa ma reintorc la gara. Cand trenul a ajuns la Londra, mi-am pierdut cunostinta si am fost transportat la spital, unde mi-au pus diagnosticul: comotie cerebrala. Dupa cate se pare, un asemenea efect intarziat nu e neobisnuit.

Cand dupa cateva zile mi-am recapatat cunostinta, nu-mi aminteam nici nicidentul, nici calatoria la Londra. Ultimul lucru care imi ramasese in minte era plecarea cu masina la Drymouth, ca sa merg la batrana mea guvernanta, la Polgarth. Apoi – o lacuna. M-au linisit, asigurandu-ma ca fenomenul e destul de comun. Aparent nu exista nici un motiv pentru a crede ca acele ore de ratacire ar fi avut vreo importanta. Nimanui, inclusiv mie, nu i-ar fi trecut prin minte ca, in seara aceea, am parcurs cu masina soseaua dintre Redmyn si Drymouth.

Mai era putina vreme pana la data plecarii mele din Anglia. Am fost tinut in spital, in linistea cea mai deplina, cu interdictia de a citi pana si ziarele. Cand a sosit momentul, am plecat direct la aeroport si am luat avionul spre Australia, unde m-am alaturat expeditiei. Eram prea prins de pregatiri si aveam mintea prea ocupata, ca sa ma intereseze cronicile judiciare. In plus, lucrurile se calmasera dupa arestare, iar cand a avut loc procesul si a fost amplu relatat in presa, eu eram de-acum in drum spre Antarctica.

Facu o pauza. Toti il urmareau cu sufletul la gura.

– Cam dupa o luna de la intoarcerea mea in Anglia, am facut descoperirea. Cerusem ziare vechi ca sa infasor niste mostre si proprietara casei mi-a adus un teanc: intinzand unul pe masa, am vazut fotografia unui tanar al carui chip mi-era cunoscut. Am incercat sa-mi amintesc cine era si unde il intalnisem. Nu am reusit, dar, cu toate acestea, foarte ciudat, mi-a venit in minte ca ii vorbisem de tipari Si ca ramasese fascinat de ciclul lor de viata. Dar, cand? Unde? Am citit articolul si am aflat ca tanarul se numea Jack Argyle, era acuzat de crima si spusese politiei ca, facand autostopul, fusese luat de un conducator auto cu o masina inchisa, neagra.

Si iata ca deodata, pe neasteptate, am regasit perioada aceea, foarte sourta, ratacita din viata mea. Eu fusesem, cel care il luase pe tanar sa-l duca la Drymouth. II lasasem acolo Ma intorsesem in apartament Apoi traversasem strada sa cumpar tigari. Mi-am amintit vag autocarul care ma lovea Dupa aceea – nimic, pana la trezirea in spital. Din mersul la gara si din drumul cu trenul la Londra nu ramasese nici o urma in memorie. Am citit si am recitit articolul. Procesul se inchisese de peste un an. Am consultat colectiile de ziare pentru a afla amanunte, pe urma am mers la Marshall & Marshall, care asigurasera apararea. Am aflat ca sosisem prea tarziu pentru ca nefericitul tanar sa fie eliberat. Murise in inchisoare de pneumonie, dar daca nu i se mai putea face dreptate, putea sa i se reabiliteze memoria. Am mers cu avocatul Marshall la politie. Cazul este in curs de-a fi analizat la parchet. Si Marshall nu se indoieste ca va fi remis Ministerului de Interne.

Normal, veti primi de la Marshall o relatare completa, intarzierea se explica prin faptul ca am vrut sa fiu primul care sa va aduca la cunostinta adevarul. Datoria imi cere sa trec prin aceasta incercare. Intelegeti, sunt sigur ca voi avea permanent un sentiment de vinovatie. Daca as fi fost mai atent la traversarea strazii Vocea i se franse. Imi dau seama ca sentimentele dumneavoastra fata de mine nu vor putea fi niciodata de bunavointa. Cu toate ca, in final, nu sunt de condamnat, nu pot sa nu ma consider raspunzator.

Gwenda Vaughan se grabi sa-l contrazica:

– Nici gand! Este. Este unul din lucrurile acelea tragice, incredibile, dar care se intampla.

Hester intreba:

– V-au crezut? Calgary o privi stupefiat.

– La politie V-au crezut? Nu putea sa fie in intregime inventia dumneavoastra?

Fara voie, Calgary schita un suras.

– Sunt un martor foarte credibil, raspunse politicos. Nu am nici un interes personal si mi s-a verificat foarte amanuntit povestea: certificatul medical, diverse informatii si, in mod deosebit, la Drymouth. A, da! Marshall a fost prudent, fireste, ca toti avocatii. Nu dorea sa va renasca speranta inainte de a avea certitudinea succesului.

Leo Argyle se agita in fotoliu.

– Dr. Calgary, ce intelegeti, exact, prin succes?

– Imi cer scuze, se corecta in graba Calgary. Nu este termenul potrivit. Fiul dumneavoastra a fost acuzat de o crima pe care nu a comis-o, a fost judecat, condamnat si a murit in inchisoare. Dreptatea a sosit prea tarziu, pentru el, dar o dreptate va fi aproape sigur facuta si se va actiona pentru aceasta. Dupa toate probabilitatile, ministrul de interne va recomanda Reginei reabilitarea lui Jack Argyle.

Hester rase, ironica:

– Reabilitarea pentru ceva ce nu a comis?

– Da, stiu. Terminologia are intotdeauna ceva absurd. Dar, dupa cate cunosc, obiceiul cere prezentarea unei interpelari in Camera. Va fi scos la lumina faptul ca Jack Argyle nu a comis delictul pentru care a fost condamnat. Si ziarele vor relua pe larg stirea.

Tacu. Nimeni nu deschise gura. O lovitura grea pentru ei, se gandi. Dar, dupa toate, si o consolare. Se ridica in picioare.

– Din pacate, mi-mi ramane altceva de spus Decat sa repet cat sunt de mahnit pentru tot ce s-a intamplat si sa va cer iertare. Tragedia care a pus capat vietii sale a tulburat-o si pe a mea. Dar cel putin, accentua cu multa caldura, este ceva sa stii ca nu el a comis crima aceea atroce Ca numele lui, numele dumneavoastra, va fi reabilitat in ochii lumii Nu-i asa?

Daca spera sa obtina un raspuns, gresea.

Leo Argyle statea cufundat in fotoliu. Privirea Gwendei era atintita pe chipul lui Leo. Hester se uita fix inainte cu ochii mari si tragici. Domnisoara Lindstrom bolborosi ceva si scutura din cap.

Calgary se opri dezorientat langa usa, intorcandu-se sa-i priveasca. Gwenda Vaughan lua situatia in maini. Il ajunse si, atingandu-i bratul, sopti:

– Ar fi bine sa plecati acum, dr. Calgary. A fost un soc prea puternic. Trebuie sa aiba vreme sa-si revina.

Calgary incuviinta si trecu pragul. Dadu peste domnisoara Lindstrom, care ii zise:

– Va conduc.

In timp ce aceasta inchidea usa, o intrevazu pe Gwenda, care ingenunchea langa fotoliul lui Leo Argyle. Fu surprins.

Pe palier, domnisoara Lindstrom il infrunta cu o voce severa, intepenind asemenea unei santinele:

– Nu puteti sa-l inviati. Si-atunci, de ce sa le readuceti in minte toate astea? Se resemnasera. Acum sufera. E intotdeauna mai bine sa lasi in pace cainele care doarme, incheie cu iritare.

– Memoria sa trebuie reabilitata.

– Frumoase sentimente, nimic de zis! Dar nu va ganditi ce inseamna in realitate toate astea. Oamenii nu se gandesc niciodata. Batu cu piciorul. Eu le vreau binele. Tuturor. Am venit in 1940, ca sa o ajut pe doamna Argyle cand a organizat sus, aici, in casa, un camin de razboi pentru copiii scapati din ruina caselor lor. Ce nu se facea pentru ei! Aveau ce era mai bun. Au trecut aproape 18 ani. Si-acum, cand ea e moarta, tot aici sunt. Sa le port de grija, sa conduc casa, sa-i fac sa manance cum trebuie. Tin la toti, desigur Si la Jacko tineam mult. Dar era un ticalos!

Brusc ii intoarse spatele si se indeparta. Parea ca uitase oferta de a-l conduce. Calgary cobori incet scara. Era pe punctul de a deschide usa de la intrare, dotata cu o incuietoare de siguranta careia nu reusea sa-i dea de capat, cand auzi pasi usori pe trepte. Era Hester, care cobora in fuga.

Fata facu sa sara incuietoarea si ii deschise usa.. Se privira in fata si Calgary intelese mai putin ca niciodata de ce trebuia sa-l fixeze cu privirea aceea tragica si plina de un mut repros.

– De ce ati venit? De ce? Se uita la ea descumpanit.

– Nu va inteleg. Nu doriti ca numele fratelui dumneavoastra sa fie reabilitat? Nu doriti sa se faca dreptate?

- Frumoasa dreptate! replica sarcastica.

– Nu inteleg

– Toti ii dati cu dreptatea! Ce importanta are de-acum pentru el? El este mort. Nu Jacko e cel care conteaza. Suntem noi.

– Ce vreti sa spuneti?

– Nu vinovatul e cel care conteaza. Conteaza nevinovatii. Il apuca de brat, apasandu-l cu degetele. Suntem noi cei care contam. Nu vedeti ce ne-ati facut?

Pe fundalul intunericului de afara se profila figura unui barbat.

– Dr. Calgary? intreba. Taxiul dumneavoastra pentru Drymouth.

– A Multumesc. Vin acum.

Calgary incepu sa se intoarca spre Hester, dar fata se retrasese in casa.

Usa de la intrare se inchise cu o bufnitura.

Capitolul III

Hester urca incet scara, aruncandu-si pe spate parul negru. Kristen Lindstrom ii iesi in intampinare pe palier.

– A plecat?

- Da.

– Esti tulburata, Hester, observa femeia, punandu-i bland mana pe spate. Vino cu mine. Am sa-ti dau o picatura de brandy. Nu ne trebuia asta.

– N-am chef de nimic, Kirsty.

– Chiar daca n-ai, iti va face bine.

Pasiva, fata se lasa condusa de-a lungul coridorului si intra in salonasul lui Kirsten Lindstrom. Accepta bautura si o sorbi incetisor. Exasperata, femeia exploda:

– A fost totul prea pe neasteptate! Nu eram pregatiti! De ce Marshall, avocatul, n-a scris mai intai?

– Imi inchipui ca dr. Calgary il rugase sa n-o faca. Voia sa vina si sa ne spuna chiar el.

– Ce idee! Cum isi imagina ca vom primi vestea?

– Imi inchipui, raspunse Hester cu o voce nesigura si neutra, ca dupa el ar fi trebuit sa ne faca placere.

– Placere sau nu, oricum era o lovitura. N-ar fi trebuit sa faca asa ceva.

– Insa a fost un act de curaj din partea lui, remarca fata, colorandu-i-se chipul. Nu poate fi usor sa mergi la o familie sa o anunti ca fiul, condamnat pentru crima si mort in temnita, era in realitate nevinovat. Da, ma gandesc ca iti trebuie curaj, dar as fi preferat sa nu fi avut.

– E ceea ce am fi preferat cu totii, aproba domnisoara Lindstrom.

Hester o privi cu un interes subit, ceea ce o smulse din gandurile sale.

– Asadar, si tu, Kirsty, crezi asta? Mi se parea ca numai eu.

– Nu sunt o proasta, replica brusc domnisoara Lindstrom. Pot sa intuiesc anumite consecinte la care acest dr. Calgary al tau pare sa nu se fi gandit.

Hester se ridica.

– Trebuie sa ma duc la tata, zise.

– Bine, incuviinta Kirsten Lindstrom. De-acum o fi avut ragaz sa se gandeasca la ceea ce e de facut.

Cand Hester intra in biblioteca, Gwenda Vaughan era ocupata la telefon. Tatal ii facu semn sa se apropie si ea merse sa se aseze pe bratul fotoliului lui.

– Incercam sa intram in legatura cu Mary si cu Micky, ii spuse. Trebuie sa fie informati imediat.

– Alo! spuse Gwenda Vaughan. Doamna Durrant? Aici Gwenda Vaughan. Tatal dumitale vrea sa-ti vorbeasca.

Leo se duse la telefon si lua receptorul.

– Mary? Ce faci? Dar Philip? Bine. S-a intamplat ceva extraordinar Si m-am gandit sa va anunt neintarziat. Cu putin timp in urma a fost la noi un anume dr. Calgary. Avea o scrisoare din partea lui Andrew Marshall. Este vorba de Jacko. Dupa cat se pare, si asta e extraordinar, povestea spusa de Jacko la proces — aceea ca facuse autostopul si ca venise la Drymouth cu o masina necunoscuta - era absolut autentica. Dr. Calgary e omul care l-a luat cu masina Se opri ca sa asculte ceea ce fiica sa ii spunea la celalalt capat al firului. Da. Bine, Mary, nu pot sa-ti dau acum toate amanuntele, dar daca n-a aparut imediat a fost din cauza ca a avut un accident – comotie cerebrala. Se pare ca totul se confirma, fara posibilitate de indoiala. Ma gandesc ca ar trebui sa ne vedem cu totii, cat mai repede. Sfatul unui avocat ne-ar fi de folos. Tu si Philip ati putea veni? Da Da. Da, inteleg. Dar, draga mea, sunt convins ca asta e important Da Bine, suna-ma mai tarziu, te rog. Trebuie sa incerc sa pun mana pe Micky. Aseza receptorul.

– Sa-l caut pe Micky? zise Gwenda Vaughan, apropiindu-se de telefon.

Hester spuse:

– Gwenda, daca e vorba de ceva care dureaza, as putea sa telefoneze eu prima? As vrea sa-l sun pe Donald.

– Desigur, zise Leo. Seara aceasta trebuie sa te intalnesti cu el, nu?

– Trebuia, rectifica Hester.

Tatal ii arunca o privire scrutatoare.

– Toate astea te-au ravasit. E-adevarat?

– Nu inteleg nici eu ce mi se intampla.

Gwenda ii ceda locul la telefon si Hester forma un numar.

– Va rog, as vrea sa vorbesc cu dr. Craig. Da. Da. Sunt Hester Argyle.

Dupa un moment de asteptare, spuse:

– Tu esti, Donald? Te sun ca sa te anunt ca nu cred ca voi putea veni cu tine la conferinta de diseara. Nu, nu, ma simt foarte bine Numai ca am primit vesti mai deosebite.

Asculta ceea ce ii zicea dr. Craig, apoi intoarse capul spre tatal ei si, cu o mana pe receptor, intreba: Nu e un secret, nu?

– Nu. Nu tocmai, raspunse Leo lent. Insa Poate ca ar trebui sa-l rogi pe Donald sa nu spuna nimanui pe moment. Stii bine ca vorbele circula repede si dezinformeaza.

– Da, stiu. Hester se apleca spre receptor. IIntr-un anume sens sunt vesti bune, Donald, dar Mai degraba, ravasitoare. As prefera sa nu discutam la telefon. Nu, nu veni aici, te rog. Diseara, nu. Maine, poate. Este vorba de Jacko. Da, fratele meu Am descoperit ca, in final, nu el a ucis-o pe mama Dar, te rog, nu spune nimanui Nu vorbi cu nimeni. Maine iti voi povesti totul Nu Donald, nu Numai ca in seara asta nu pot sa vad pe nimeni Nici macar pe tine. Ai rabdare si nu vorbi de asta.

Puse receptorul si ii facu semn Gwendei sa se intoarca la aparat.

Gwenda ceru un numar din Drymouth.

– De ce nu te duci cu Donald la conferinta, Hester? intreba Leo, afectuos. Ar fi o distractie.

– N-am chef, taticule. N-as putea.

– Ascultandu-te, s-ar zice ca nu ar fi vorba de o veste buna. Dar, nu e asa, Hester! Am ramas foarte tulburati, dar suntem bucurosi Foarte bucurosi Cum am putea fi altfel?

– Vom zice asa tuturor, nu?

Cu o nuanta de avertisment, Leo incepu:

– Fetita mea draga

– Dar nu este adevarat, il intrerupse Hester. Nu este o veste buna. E numai teribil de descumpanitoare.

– Micky la telefon, anunta Gwenda.

Leo merse din nou la aparat si-i spuse fiului acelasi lucruri pe care i le comunicase fiicei sale, Mary Durrant, dar de data aceasta reactia a fost alta. In loc sa protesteze, sa se arate surprins si neincrezator, Micky accepta imediat vestea.

– Drace! exclama. Dupa atata timp? Martorul disparut! Asta-i, in seara aceea norocul i-a intors spatele lui Jacko.

Leo vorbi iar si Micky raspunse:

– Da, sunt de acord cu tine. Ar fi bine sa ne gasim impreuna cat mai repede si sa auzim si parerea lui Marshall. Izbucni intr-un hohot de ras care lui Leo ii aducea asa de tare aminte de pustiul care candva se juca in gradinita: Punem pariu pe cine a fost dintre noi?

Leo puse brusc receptorul si pleca de langa aparat.

– Ce a zis? intreba Gwenda. Leo ii spuse.

– Mi se pare o gluma stupida, comenta ea. Leo o privi in fuga.

– Poate – spuse cu jumatate de voce – nu era numai o gluma.

Mary Durrant traversa incaperea, culese cateva petale cazute dintr-o vaza cu crizanteme si le arunca in cosul de hartii. Era o femeie de 26 de ani, inalta si cu un aspect senin, in ciuda chipului proaspat, arata mai mult decat varsta sa, poate din pricina unui anume aer matur si chibzuit, care parea partea cea mai pregnanta a personalitatii sale. Poseda calitati fizice, dar era absolut lipsita de farmec. Trasaturile regulate, o carnatie frumoasa, ochi de un albastru deschis, par blond, pieptanat astfel ca sa lase fata descoperita, adunat intr-un coc gros pe ceafa. In momentul acela, pieptanatura era la moda, dar nu de asta o adoptase Mary.

Mary era o femeie care tinea intotdeauna la propriul ei stil.

Infatisarea ii era ca si a casei sale: ingrijita si eleganta. Un fir de praf sau de dezordine o indispunea.

Barbatul care o observa din scaunul sau de invalid schita un zambet usor ironic.

– Mereu aceeasi faptura ordonata, comenta. Un loc pentru fiecare lucru si fiecare lucru la locul sau.

Rase cu o intonatie nu lipsita de malitie. Dar Mary nu puse la inima.

– Imi place, intr-adevar, ca totul sa fie in ordine, admise. Nici tie, Phil, nu ti-ar placea ca sa fie casa ca un camp de bataie.

Cu o usoara urma de amaraciune in voce, sotul ei obiecta:

Ei bine, in orice caz, eu nu as avea posibilitatea sa o aduc intr-o asemenea stare.

La putin timp dupa casatoria lor, Philip Durrant a fost lovit de poliomelita. Pentru Mary, care il adora, a devenit nu numai sotul, ci si copilul ei. Cateodata, Philip se simtea un pic stanjenit de dragostea sa posesiva. Mary nu intelegea ca placerea ei de a-l vedea depinzand de ea il mahnea.

– Trebuie spus, se grabi Philip sa continue, ca si cum s-ar fi temut de vreun cuvant de mangaiere din partea sotiei sale, ca vestea tatalui tau e mai mult decat descumpanitoare. Dupa atata timp! Cum poti sa o primesti asa de calma?

– O fi pentru ca incerc sa ma conving E un lucru atat de extraordinar incat, in primul moment, nu mi-a venit sa dau crezare cuvintelor tatei. Daca mi-ar fi zis-o Hester, m-as fi gandit ca era poate rodul imaginatiei. Stii bine cum e Hester!

Chipul lui Philip Durran isi pierdu putin din expresia sa amara.

– O faptura impetuoasa si pasionala, care in viata o sa dea peste multe necazuri, spuse cu jumatate de voce.

Mary avu un gest de nepasare. Caracterele altora nu o interesau.

– Dar o fi adevarat? zise cu un aer de indoiala. Nu crezi ca tipul acela si-o fi bagat in minte totul?

– Cercetatorul care si-a pierdut memoria? N-ar fi o ideea rea, dar se pare ca Andrew Marshall a tratat afacerea cu multa serizitate. Si acesti Marshall sunt avocati celebri pentru scrupulozitatea lor.

Mary intreba, incruntand sprancenele:

– In putine cuvinte, ce inseamna asta?

– Inseamna ca Jacko va fi total disculpat. Pentru ca intotdeauna autoritatile sa fie multumite Fapt, dupa parerea mea, indiscutabil!

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

– A, bine! spuse Mary. Deci, toate vor fi la locul lor. Philip rase iar.

– Polly! exclama. Ai sa ma bagi in pamant!

Nimeni in afara sotului nu i se adresase vreodata cu acest apelativ, care contrasta comic cu aspectul ei statuar. Mary il privi pe Philip, usor surprinsa.

– Nu-mi dau seama ce am spus atat de hazliu.

– A fost tonul condescendent cu care ai vorbi. Ca o patroana la o serbare de binefacere.

Un pic uimita, Mary obiecta:

– Dar este foarte frumos! Nu o sa pretinzi ca a fost placuta ideea de a avea un asasin in familie!

– Nu tocmai in familie.

– Ei, practic e acelasi lucru. Vreau sa spun ca era un gand chinuitor si o situatie neplacuta. Toti, atat de excitati, de plini de curiozitate Ceva odios!

– Tu ai stiut sa-i infrunti foarte bine impietrindu-i cu privirea ta albastra de gheata si obligandu-i sa-si tina gura inchisa si sa se rusineze. E nemaipomenit, adauga Philip, cum reusesti intotdeauna sa-ti stapanesti emotiile.

– A fost o situatie dezagreabila, replica Mary, dar bine macar ca dupa moartea lui s-a terminat. Acum insa imi inchipui ca vor dezgropa totul. Ce neplacut!

– Asa-i, spuse Philip ganditor. Se indrepta putin de spate si o umbra de suferinta ii trecu pe fata.

Sotia sa isi dadu seama imediat.

– Stai rau? Astepta. Lasa sa-ti aranjez perna. Gata! E mai bine?

– Ar fi trebuit sa te faci infirmiera, ii raspunse sotul.

– Nu as dori deloc sa ma ocup de multi oameni. Numai de tine.

O spuse cu simplitate, dar cuvintele erau generate de un sentiment adanc.

Se auzi soneria telefonului si Mary se duse sa raspunda.

– Alo! Da, eu sunt O, buna Se intoarse si ii zise lui Philip: E Micky. Da, da Am auzit, continua. A telefonat taticu Bine, sigur ca Da da, Philip spune ca daca avocatii sunt satisfacuti, totul va merge bine Zau, Micky, nu vad de ce trebuie sa te agiti Nu mi se pare ca as fi chiar inapoiata Serios, Micky, cred ca tu Alo! Alo! Chipul lui Mary se posomori. A inchis telefonul. Puse receptorul. Cu adevarat, Philip, nu reusesc sa-l inteleg pe Micky.

– Ce-a spus exact?

– Of, era intr-o stare! Mi-a zis ca sunt incuiata ca nu-mi dau seama de repercursiuni. A pomenit de consecinte infernale. Dar, de ce? Nu inteleg.

– E intors pe dos, nu?

– Dar din ce cauza?

– Ei, nu greseste intru totul. Vor fi repercursiuni. Mary il privi uluita.

– Vrei sa zici ca acest caz va starni interes? Normal, ma bucur ca Jacko o sa fie reabilitat, dar mi se pare neplacut ca lumea va vorbi iar de toate.

– Nu este vorba numai de barfele cunoscutilor. Este ceva mai mult in joc.

Sotia il cerceta cu ochi scrutatori.

– O sa intereseze si politia! explica Philip.

– Politia? sari Mary. Ce legatura are politia?

– Fata draga, gandeste-te!

Incet, Mary merse sa se aseze langa el.

– Vezi, acum este din nou un delict nesolutionat, ii explica Philip.

– Doar n-or sa-si faca iar de lucru Dupa atata timp

– Un gand dragalas si consolator, dar ma tem ca fundamental lipsit de consistenta.

– Totusi, insista Mary, dupa ce au fost asa de prosti si au comis o eroare asa de grava in privinta lui Jacko Nu, n-or sa mai doreasca sa o ia de la inceput.

– Nu vor dori, dar probabil va trebuie sa o faca. Datoria e datorie.

– Vai, Philip, sunt sigura ca gresesti. O sa se vorbeasca un pic, apoi n-o sa se mai gandeasca nimeni la asta.

– Dupa care vom trai multi ani fericiti, incheie Philip, cu aerul sau ironic.

– De ce nu?

El clatina din cap.

– Nu este atat de simplu cum crezi Tatal tau are dreptate, trebuie sa ne intalnim si sa-l consultam pe Marshall, cum a propus el.

– Vrei sa spui Sa mergem la Sunny Point?

- Da.

– Aha! Dar nu putem.

– De ce nu?

– Este o calatorie de neconceput. Tu esti invalid si

– Nu sunt invalid, o intrerupse Philip, iritat. Sunt puternic si sanatos. Am pierdut uzul picioarelor, asta-i tot. Cu un mijloc de transport potrivit as putea sa merg pana la Tombuctu!

– Sunt sigura ca o sa-ti faca foarte rau sa mergi la Sunny Point. Sa trebuiasca sa dezgropam toata afacerea aceea neplacuta

– Nu mintea mi-a fost afectata.

– Si nici nu vad cum am putea sa lasam casa. In ultima vreme au fost multe spargeri.

– Gaseste pe cineva care sa vina sa doarma aici.

– Ca si cum ar fi lucrul cel mai usor din lume!

– Doamna noastra – cum o cheama? – ar putea sa vina sa arunce o privire in fiecare zi. Hai, inceteaza cu obiectiile de acest soi. In realitate, Polly, tu esti aceea care nu vrea sa mearga.

– Exact.

– Nu vom sta mult, o asigura Philip. Insa nu putem sa nu mergem. In acest moment, familia trebuie sa se prezinte unita in confruntarea cu lumea. Si trebuie sa stim precis cum stam.

La hotelul din Drymouth, Calgary lua cina, apoi urca in camera lui. Se simtea puternic marcat de experienta traita la Sunny Point. Ca misiunea aceasta avea sa fie dificila nu se indoise nici o clipa si fusese nevoie, de toata puterea sa sufleteasca pentru ca s-o duca la capat. Insa ea fusese grea si chinuitoare in alt fel decat isi inchipuise. Se arunca pe pat si isi aprinse o tigara, continuand sa se gandeasca la cele petrecute.

Imaginea care ii aparu cel mai limpede in ochii mintii fu cea a lui Hester, in timp ce el iesea. Cu ce dispret respinsese apelul sau la dreptate! Ce zisese? „Nu vinovatul e cel care conteaza. Conteaza cine e nevinovat. Si apoi: „Nu va dati seama ce ati facut?” Dar ce facuse? Nu intelegea.

Si ceilalti Femeia care se numea Kirsty (straniu, Kirsty era un nume scotian, in timp ce ea trebuie sa fi fost suedeza sau norvegiana), de ce se exprimase intr-un mod atat de sever, de acuzator?

Fusese ceva ciudat si la Leo Argyle Reticenta, circumspectie Nici macar o simpla fraza, „Multumesc lui Dumnezeu, fiul meu era nevinovat!” Cum ar fi fost cel mai firesc sa reactioneze!

Si secretara aceea Ii venise gentil in ajutor, dar si ea se purtase straniu. Ingenunchease langa fotoliul lui Leo Argyle, ca si cum ar fi incercat sa-l consoleze. Pentru ce sa-l consoleze? Pentru ca fiul sau nu fusese vinovat de crima? Si neindoielnic O, da, era ceva mai mult decat atitudinea unei secretare, chiar daca era aici de mai multi ani Ce era dedesubt? De ce niciodata

Telefonul de pe masuta de. langa pat suna. Calgary ridica receptorul.

– Alo!

– Dr. Calgary? Va cauta cineva.

- Pe mine?

Era surprins fiindca, dupa cum stateau lucrurile, nimeni nu stia ca avea sa-si petreaca noaptea in Drymouth.

– Cine e?

Urma o pauza. Apoi, portarul raspunse:

– Domnul Argyle.

– Asa! Spune-i Arthur Calgary se abtinu la timp sa-i spuna ca va cobori. Daca pentru un anume motiv, Leo Argyle ii venise pe urme la Drymouth si reusise sa-i descopere hotelul, ar fi fost stanjenitor sa discute problema in holul aglomerat. Fii amabil si roaga-l sa urce in camera la mine.

Se ridica din pat si pasi inainte si inapoi pana ce auzi batai in usa. O deschise.

– Poftiti, domnule Argyle

Se opri, nedumerit. Nu era Leo Argyle. Era un tanar de vreo 20 de ani, al carui chip smead, cu trasaturi regulate, era umbrit de o expresie amara.

Avea un aer insolent, dusmanos, nefericit.

– Va asteptati sa-l vedeti pe tatal meu, nu? In schimb sunt eu, Michael Argyle.

– Intrati. Leo ii dadu drumul si inchise usa. Cum ati stiut ca ma aflam aici? adauga, oferindu-i tanarului o tigara.

Michael Argyle o lua si izbucni intr-un scurt hohot de ras dezagreabil.

Foarte usor! Un telefon la prnicipalele hoteluri in eventualitatea ca v-ati oprit sa innoptati la Drymouth. Nimerit – la a doua tentativa.

– Si de ce voiati sa ma vedeti? Michael Argyle raspunse incet:

– Voiam sa vad ce soi de individ era Ochii sai il masurara pe Calgary, observand spatele usor adus, parul incaruntit, fata slaba si sensibila. Asadar, sunteti unul dintre cei care au fost la pol cu Hayes Bentley. Nu pareti foarte rezistent.

Arthur Calgary surase:

– Cateodata aparentele insala. Ceea ce trebuie nu e bazat in intregime pe forta musculara. Sunt necesare alte importante insusiri: putere de a indura, rabdare, cunostinte tehnice.

– Cati ani aveti? 45?

S-ar zice mai mult.

– Da, da. E posibil. Fu izbit de un val de melancolie in confruntarea cu atotputernica tinerete a baiatului care ii statea in fata. Repeta, mai degraba brusc: De ce voiati sa ma vedeti?

Celalalt isi incrunta fruntea.

– Ce e asa ciudat? Am aflat vestea. Cea care il priveste pe scumpul meu frate. Calgary nu raspunse. A venit destul tarziu, nu-i asa? urma Michael Argyle.

– Da, incuviinta Argyle, cu voce joasa. Prea tarziu.

– De ce ati tacut? Ce e toata povestea asta despre comotia cerebrala?

Cu rabdare, Calgary isi repeta istoria. Ciudat, se simtea incurajat de felul impetuos si aspru al baiatului. Exista macar cineva puternic interesat de cauza celui mort.

– Furnizati un alibi pentru Jacko si acesta este punctul esential, nu? Cum stiti ca datele sunt exact acestea?

– De asta sunt mai mult decat sigur, raspunse ferm Calgary.

– Ati putea sa va fi inselat. In general, voi, savantii, sunteti mai curand distrati cand e vorba de nimicuri precum orele si locurile.

Calgary avu un aer vag inveselit.

– Ceea ce va imaginati este tipul profesorului distrat din romane, care poarta incaltari desperecheate, nu stie niciodata ce zi este si unde se gaseste. Munca tehnica, draga tinere, cere mare precizie, cifre, date, calcule exacte. Fii sigur: nu exista nici cel mai mic dubiu ca as fi putut sa ma insel. L-am luat pe fratele dumitale cu putin timp inainte de sapte si l-am lasat in Drymouth la sapte si treizeci si cnici.

– Ceasul dumneavoastra putea sa nu mearga bine. Sau, poate, v-ati uitat la cel de la bord.

– Ceasul meu si cel al masinii erau exact sincronizate.

– Jacko ar fi putut, intr-un fel sau altul, sa va faca sa pierdeti timpul. Era in stare de multe siretlicuri.

– Nici un siretlic. De ce tii atat de mult sa fi gresit? Infierbantandu-se un pic, Calgary continua: Ma asteptam sa-mi fie greu sa conving autoritatile de injusta condamnare pronuntata asupra unui inocent, dar, cu certitudine, nu insasi familia sa.

– Deci, ne-ati gasit greu de convins?

– Reactia mi s-a parut putin neobisnuita. Micky il fixa cu o cautatura patrunzatoare:

– Nu voiau sa va creada?

– Cel putin asa mi s-a parut

– Nu vi s-a parut: asa era. Normal, dealtminteri, daca va ganditi un moment.

– Dar, de ce? De ce trebuie sa fie normal? Mama dumitale a fost ucisa. Fratele dumitale este acuzat si condamnat. Acum reiese ca era nevinovat. Ar trebui sa fii vesel, multumit La urma urmelor, era fratele dumitale si

– Nu era fratele meu. Si ea nu era mama mea.

– Poftim?

– Nu v-a spus nimeni? Am fost toti adoptati. Toti. Mary, „sora” mea cea mare, la New York. Ceilalti, inclusiv eu, in timpul razboiului. „Mama” mea, cum ii ziceti, nu putea sa aiba copii, de aceea i-a venit ideea sa creeze o frumoasa familie adoptiva. Mary, eu, Tina, Hester, Jacko. O casa bogata si comoda, cu supraabundenta de dragoste materna. A sfarsit prin a uita ca nu eram in realitate copiii ei. Dar a fost ghinionista cand l-a ales pe Jacko.

- Nu stiam nimic, murmura Calgary.

– Acum, stiti. Si nu mai ziceti „mama dumitale” si „fratele dumitale” cand vorbiti cu mine. Jacko era un paduche!

– Dar nu un asasin! Micky il privi si incuviinta:

– In regula. O spuneti dumneavoastra si nu renuntati. Asadar, nu Jacko a asasinat-o. Si-atunci? Cine a ucis-o? La asta nu v-ati gandit, e adevarat? Ganditi-va acum! Ganditi-va bine si o sa incepeti sa intelegeti ce ne faceti noua, tuturor. Se intoarse si iesi din incapere.

Capitolul IV

^{Pe ton de scuza, Calgary spuse:}

Sunteti foarte amabil ca ma primiti din nou, domnule Marshall.

– Nici o problema, zise avocatul.

– Cum stiti, am fost la Sunny Point si am vazut familia lui Jacko Argyle.

– Da, stiu.

– Imi imaginez ca s-au referit deja la vizita mea si ca va pare ciudat ca am revenit la dumneavoastra Insa, vedeti, lucrurile nu au decurs exact cum ma gandeam.

– Posibil.

Glasul avocatului Marshall era sec si imperturbabil, ca de obicei, dar cu toate acestea continea ceva care il incuraja pe Arthur Calgary sa continue.

– Credeam ca vestea va inchide definitiv cazul. Eram pregatit pentru un anume Cum sa va spun? Un anume resentiment firesc din partea lor fata de mine. Lucru de iertat, chiar daca trauma produsa mie s-a datorat unor imprejurari independente de vointa mea. In acelasi timp, speram ca va prevala un sentiment de gratitudine pentru reabilitarea lui Jack Argyle. Dar faptele nu au decurs conform previziunilor mele. Cu totul altfel.

– Inteleg.

– Poate ca dumneavoastra, domnule Marshall, ati banuit, mai mult sau mai putin Imi amintesc ca atitudinea dumneavoastra, cand am venit prima oara, m-a lasat perplex. Ati stiut in ce stare mentala ma voi afla?

– Inca nu mi-ati descris-o, dr. Calgary. Arthur Calgary se inclina inainte in scaun.

– Credeam ca voi incheia ceva, dand, ca sa zic asa, o concluzie diferita unui capitol deja scris. Dar am fost facut sa pricep ca in loc sa pun sfarsit la ceva, puneam inceput. La ceva complet nou. Credeti ca acest mod de a expune situatia corespunde adevarului?

Domftule Marshall incuviinta incet:

– Destul de mult. Ma gandisem, recunosc, ca nu va dadeati seama de toate complicatiile. Normat, nu vi se putea pretinde, dat fiind ca nu cunosteati nimic despre culise si despre fapte, in afara de cele povestite de cronicile judiciare.

– Exact. Acum pricep. Si inca prea bine. Vocea sa isi inalta tonul, in vreme ce urma surescitat: In realitate, nu era usurare ceea ce incercau si nici gratitudine. Era aprehensiune Teama de ceea ce s-ar putea intampla in continuare. Am dreptate?

Marshall raspunse precaut:

– Ma gandesc ca, poate, nu gresiti. Tineti cont, nu vorbesc in cunostinta de cauza.

– Si asa stand lucrurile, se precipita Calgary, simt ca nu ma pot intoarce sa ma ocup de treburile mele, multumit de opera mea reparatorie. Sunt inca implicat. Am raspunderea introducerii unui factor nou in viata unor persoane. Nu pot, pur si simplu, sa ma spal pe maini.

Avocatul isi drese glasul.

– Acesta este, poate, un punct de vedere intrucatva bizar, dr. Calgary.

– Nu cred Cu adevarat, nu. Trebuie sa-mi asum responsabilitatea propriilor actiuni, si nu numai, ci si a consecintelor pe care le implica. Acum doi ani am luat in masina un tanar, de pe strada. In momentul acela am declansat un anume curs al evenimentelor, de care nu ma pot disocia. Avocatul clatina din cap. Foarte bine, spuse Calgary cu nerabdare. Numiti punctul meu de vedere bizar, daca asa considerati. Dar sentimentele si constiinta mea raman la fel de implicate. Nu doream decat sa corectez ceva ce nu mi-a stat in putere sa previn. Dimpotriva, am inrautatit lucrurile pentru cei care suferisera deja. Cu toate acestea, inca nu inteleg limpede de ce.

– Nu, spuse lent Marshall, nu puteti intelege. In ultimele optsprezece luni nu ati fost la curent cu evenimentele cotidiene. Nu ati citit ziarele cu relatarile despre desfasurarea procesului si cu amanunte despre aceasta familie. Probabil nu ati fi citit aceste lucruri nici daca ati fi ramas aici, dar cred ca nu ati fi putut evita sa auziti vorbindu-se de ele. Faptele sunt foarte simple, dr. Calgary, si nu au caracter confidential, pentru ca au fost publicate, intreaga problema se reduce la asta: Daca Jack-Argyle nu a comis delictul (si declaratiile dumneavoastra exclud ca putea sa-l comita), atunci, cine? Aceasta ne duce la reexaminarea circumstantelor asasinatului. A fost savarsit intre orele sapte si sapte si jumatate ale unei seri de noiembrie, intr-o vila in care victima era inconjurata de membrii familiei sale si de lumea din casa. Usa de la intrare si ferestrele erau perfect inchise si daca cineva a intrat in casa trebuia sa fi avut cheia familiei Argyle, numai daca nu i-a deschis doamna in persoana. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit sa fie vorba de cineva cunoscut de ea. Aceasta aduce aminte de cazul sotilor Borden, petrecut in America. Sot si sotie au fost masacrati cu lovituri de topor, intr-o dumimca dimineata. In casa, nimeni nu a auzit nimic si nici nu s-a stiut de cineva care sa fi venit de afara. Puteti, deci, intelege, dr. Calgary, de ce membrii familiei Argyle au ramas, cum ati zis, mai mult tulburati decat mangaiati de revelatia dumneavoastra.

– Vreti sa spuneti, intreba Calgary rar, ca ar fi preferat sa-i creada in continuare vinovat pe Jack Argyle?

– O, da, fara indoiala, raspunse Marshall. Cand Jack Argyle a fost recunoscut vinovat in baza unor probe zdrobitoare (juratii au hotarat verdictul intr-un sfert de ora), politia nu a avut decat sa claseze afacerea ca rezolvata. Dar acum, cu obtinerea gratierii postume, cazul e redeschis.

– Si politia va intreprinde noi cercetari?

– O, da, neindoieinic, raspunse Marshall, trecandu-si degetele pe barbie, cu un aer mediativ. Dar e greu de crezut ca – dupa atata timp si date fiind particularitatile acestui caz, va reusi sa ajunga la un rezultat Dupa parerea mea, nu. Vor putea sa ajunga chiar sa suspecteze foarte tare pe cineva, dar nu va fi usor de obtinut proba definitiva.

– Inteleg, spuse Calgary. Inteleg Sigur, la asta se referea.

– De cine vorbiti? intreba brusc avocatul.

– De fata, raspunse Calgary. Hester Argyle.

– A, da, Hester. Si, curios, Marshall adauga: - Ce v-a spus?

– Ca nu conteaza cine e vinovat, ci cine este nevinovat. Acum ii inteleg gandul Voia sa spuna ca, din nou, familia ii va fi suspectata.

– Din nou – nu! il intrerupse Marshall. Familia nu a fost niciodata suspecta. Inca din prima clipa, banuielile au cazut, fara nici o umbra de indoiala, asupra lui Jack Argyle.

Calgary nu dadu atentie interventiei si continua:

– Familia va fi suspectata si ar putea sa fie pentru mult timp Poate pentru totdeauna. Daca vinovatul este unul dintre ei, este posibil ca ceilalti sa nu stie cine e. Se uita unul la celalalt, intrebandu-se Desigur, aceasta e cel mai rau: ei insisi nu vor sti cine

A urmat un moment de tacere. Marshall il cerceta pe Calgary, fara sa vorbeasca.

– Stiti, e teribil Fata slaba si sensibila a savantului oglindi o emotie crescanda. Sa treaca anii fara sa stie, suspectandu-se unul pe celalalt, distrugand cu banuiala raporturile, afectiunea.

Marshall isi drese glasul:

– Nu vi se pare, hm!, ca zugraviti situatia in culori mai degraba tari?

– Nu. Nu cred. Va rog sa ma scuzati, domnule Marshall, dar am impresia ca de data aceasta vad lucrurile mai clar decat dumneavoastra. Pot sa-mi inchipui ce inseamna

Urma un alt moment de tacere.

– Inseamna, relua savantul, ca vor suferi nevinovatii Si asta nu e drept. Iata de ce nu pot sa ma spal pe maini. Nu pot sa o sterg, zicand: „Am procedat bine, am facut tot ce puteam ca. sa repar Am slujit cauza justitiei”, pentru, ca, asa cum vedeti, ceea ce am facut nu a servit cauza justitiei. Nu a dus la condamnarea vinovatului si nu a eliberat nevinovatii de umbra suspiciunii.

– Cred ca sunteti un pic suprasurescitat, dr, Calgary. Indubitabil, exista adevar in ceea ce spuneti, dar nu vad Intr-adevar, nu vad ce ati putea face dumneavoastra.

– Nici eu, admise cu franchete Calgary. Dar, cu toate acestea, trebuie sa incerc. De aceea, de fapt, am venit la dumneavoastra, domnule Marshall. Am nevoie sa cunosc – si cred ca am un anume drept – culisele.

– A, daca e vorba de asta, zise Marshall, cu o voce putin mai insufletita, nu sunt secrete si pot sa va relatez toate faptele. Spun fapte, pentru ca altceva nu stiu. Cu persoanele casei nu am avut niciodata raporturile confidentiale. Firma noastra a reprezentat-o pe doamna Argyle un numar insemnat de ani. Am ajutat-o in infiintarea unor diferite fundatii si i-am aparat interesele. O cunosteam pe doamna Argyle destul de bine si l-am cunoscut si pe sotul ei In ceea ce priveste atmosfera de la Sunny Point si caracterele celor care traiesc acolo, stiu doar ceea ce am aflat, sa zicem la mana a doua, de la doamna Argyle insasi.

– E foarte bine, zise Calgary, dar am nevoie de un punct de plecare. E adevarat ca fiii nu erau ai ei, ci adoptati?

– E adevarat. Doamna Argyle, nascuta Rachel Konstam, era unica fiica a lui Rudolph Konstam, un om extraordinar de bogat. Mama sa era americana si, la randu-i, foarte bogata. Rudolph Konstam s-a dedict mult operelor de binefacere si si-a crescut fiica in acelasi spirit. El si sotia sa au murit intr-un accident aerian si Rachel si-a consacrat importanta avere mostenita de la parinti unor actiuni de binefacere, in mare parte initiate si organizate de ea, personal. In aceasta activitate a avut prilejul sa-l cunoasca pe Leo Argyle, un universitar de la Oxford, interesat de reforme economice si sociale. Pentru a o intelege pe doamna Argyle trebuie stiut ca faptul de a nu putea sa aiba copii a reprezentat marea tragedie a vietii sale. Cum se intampla cu multe femei, aceasta neputinta i-a innegurat treptat traiul. Cand, dupa ce a consultat tot soiul de specialisti, si-a pierdut definitiv speranta de a deveni mama, a cautat alinare cum a putut. A adoptat o fetita nascuta in drojdia societatii din New York, actuala doamna Durrant, si s-a dedicat in intregime operelor de caritate legate de copii. La izbucnirea razboiului, in 1939, a fondat, sub auspiciile Ministerului Sanatatii, un fel de orfelinat pentru copii, cumparand casa in care ati fost: Sunny Point.

– Numita pe atunci Viper's Point, zise Calgary.

– Da. Cred ca, intr-adevar, la origine a avut acest nume. Care, in definitiv, poate ca i se potrivea mai mult decat numele ales de ea – Sunny Point. In 1940, avea in casa de la doisprezece la saisprezece copii, de obicei neglijati de parinti sau apartinand unor familii care nu puteau sa paraseasca orasul. Nu mai stia ce sa faca pentru ei. Traiau de-a dreptul in lux. I-am exprimat dezaprobarea mea, atragandu-i atentia ca va fi dificil pentru copiii aceia sa se intoarca dupa anii razboiului si sa se adapteze din nou la mediul lor umil. Nu mi-a dat ascultare. Se atasase de ei si, in cele din urma. s-a hotarat sa adopteze cativa, alegandu-i dintre cei orfani si dintre cei ale caror familii traiau in conditii deosebit de grele. A adoptat cnici: Mary, acum casatorita cu Philip Durrant; Michael, care lucreaza la Drymouth; Tina, o creola, Hester si Jacko. Copiii au crescut considerandu-i pe sotii Argyle drept parintii lor si au primit cea mai buna educatie pe care banii pot s-o asigure. Daca mediul ar conta, cu certitudine ar fi ajuns departe, pentru ca au avut toate posibilitatile de realizare. Jack s-a comportat intotdeauna rau. La scoala a furat bani si ai sai au trebuit sa-l retraga. In timpul primului an de universitate a intrat in tot soiul de combinatii. In doua randuri i-a lipsit putin sa ajunga la inchisoare. A avut intotdeauna o latura neinfranata. Dar toate acestea, probabil, deja le-ati dedus. De doua ori s-au cheltuit bani ca sa fie antrenat in afaceri, dar ambele tentative au esuat. Dupa moartea sa a fost stabilita o pensie care continua sa-i fie data vaduvei. Calgary se inclina inainte, uluit:

Vaduva? Nu stiam ca avea sotie!

– Ce zapacit sunt! exclama avocatul cu un gest de iritare. Uit ca nu ati citit ziarele cu toate informatiile. Pot sa va spun ca nimeni din familia Argyle nu stia de aceasta casatorie. Imediat dupa arestare, nevasta sa s-a prezentat la Sunny Point, grozav de indurerata. Domnul Argyle a tratat-o cu multa bunatate. Era o tanara care lucrase ca animatoare la o sala de dans din Drymouth. Probabil ca am uitat sa va spun de ea, pentru ca s-a recasatorit la scurta vreme dupa moartea lui Jack; daca nu gresesc, s-a maritat cu un electrician din Drymouth.

– Ma voi duce s-o caut, spuse Calgary. Si, cu un ton de repros, adauga: Era persoana pe care ar fi trebuit s-o vad mai intai.

– Sigur, sigur. Va voi da adresa sa. Chiar nu stiu cum s-a facut ca nu m-am gandit la asta cand ati venit prima data la mine.

Clagary tacu.

– Era un factor Ei, bine, mai degraba neglijabil, se scuza avocatul. Nici macar ziarele nu s-au inghesuit sa se ocupe de ea Nu si-a vizitat niciodata sotul in inchisoare Si nici nu s-a mai interesat de el.

Dupa o scurta tacere, Calgary intreba:

– Puteti sa-mi spuneti eu exactitate cine se afla in seara crimei in casa familiei Argyle?

Marshall ii arunca o privire patrunzatoare:

– Leo Argyle, normal, si fiica sa cea mica, Hester. Se gaseau acolo, temporar, si Mary Durrant cu sotul ei, invalid de-abia iesit din spital. Apoi era Kirsten Lindstrom, pe care, probabil, ati cunoscut-o; este o infirmiera. profesionista suedeza, angajata initial ca sa o ajute pe doamna Argyle sa se ocupe de caminul ei de razboi si care a ramas in serviciu si dupa aceea. Michael si Tina nu erau; Michael lucreaza la un magazin de automobile din Drymouth, iar Tina la biblioteca comitatului, in Redmyn, unde si locuieste intr-un micut apartament. Marshall facu o pauza si continua: Mai era si domnisoara Vaughan, secretara domnului Argyle. Parasise casa inainte ca sa fie descoperit cadavrul.

– Am cunoscut-o. Pare foarte atasata de domnul Argyle, observa Calgary.

– Intr-adevar. Cred ca va fi anuntata o logodna cat de curand.

– Ah!

– El s-a simtit foarte singur dupa moartea sotiei sale, explica avocatul, cu o unda de dezaprobare in glas.

– Asa, zise Calgary. Apoi intreba; Si mobilul, dupa parerea dumneavoastra?

– Draga dr. Calgary, zau nu stiu unde sa-l caut! Nu era nici un beneficiu material direct pentru nici unul. Doamna Argyle stabilise o serie de fonduri discretionare, sistem azi larg raspandit, in favoarea tuturor copiilor. Aceste fonduri sunt administrate de trei oameni de incredere, dintre care doi suntem eu si domnul Argyle, iar al treilea este un jurist american, var de departe al doamnei. Foarte marea suma de bani investita poate fi reglata de cei trei administratori, asa incat sa-i favorizeze pe beneficiarii care au mai multa nevoie.

– Si domnul Argyle? In sens financiar a castigat prin moartea sotiei sale?

– Nu in mod deosebit. Cea mai mare poarte a averii ei a fost destinata constituirii fondurilor de care v-am vorbit. Lui i-a lasat restul averii sale, care insa nu este remarcabil.

– Si domnisoara Lindstrom?

– Doamna Argyle ii stabilise un venit generos de mai multi ani. Cu iritare, avocatul adauga: Un mobil? Nu vad chiar nici unul care sa explice crima. Cu certitudine nu poate sa fi fost financiar.

Si in domeniul afectiv? Nici un dezacord deosebit?

– In aceasta privinta, ma tem ca nu pot spune nimic, declara hotarat Marshall. Nu eram la curent cu viata lor familiala.

– Ar fi cineva in masura sa-mi spuna? Marshall reflecta un moment.

– Ati putea sa mergeti la medicul de circumscriptie, doctorul MacMaster, daca nu ma insel. E la pensie acum, dar locuieste inca in imprejurimi. Acorda asistenta sanitara caminului de razboi si trebuie sa fi vazut si cunoscut bine viata care se ducea la Sunny Point. Nu stiu daca veti reusi sa-l convingeti sa va spuna ceva, dar daca o s-o faceti, ma gandesc ca v-ar putea fi util Insa, iertati-mi intrebarea, cum credeti ca veti obtine rezultate acolo unde nici politia nu s-a descurcat?

– Nu stiu, raspunse Calgary. Probabil nu voi reusi. Dar un lucru e sigur: Trebuie sa incerc. Trebuie neaparat.

Capitolul V

Sprancenele sefului politiei locale se arcuira lent, pana sa ajunga aproape de linia carunta a parului. Privirile i se urcara in tavan si se intoarsera in jos, ca sa fixeze din nou hartiile asezate pe birou.

– Nemaiauzit! exclama.

Tanarul a carui sarcina consta in a da sefului raspunsuri precise, zise:

– Da, domnule.

– Strasnic bucluc! marai Finney, batand cu degetele in masa. Huish este aici?

– Da, domnule. A venit acum cateva minute.

– Bine, zise comisarul. Te rog, trimite-l la mine. Superintendentul Huish era un om inalt, cu un aer melancolic. Nimeni n-ar fi crezut ca este un animator al sarbatorilor pentru copii, pe care ii distrau strasnic caraghioslacurile si micile sale scamatorii.

– Buna ziua, Huish, il intampina comisarul. In frumoasa incurcatura am intrat. Ce parere ai?

Superintendentul Huish scoase un oftat si se aseza.

– Dupa cate se pare, acum doi ani am comis o eroare, raspunse. Tipul acela cum il cheama

Comisarul rasfoi hartiile pe care le avea in fata.

– Calory, nu, Calgary. Un soi de profesor. Sa fie genul acela, cu capul in nori, care are, de regula, o idee destul de vaga despre ore si despre lucrurile de acest fel?

In glasul sau vibra poate umbra unei sugestii, dar Huish nu o primi.

– Este un savant, dupa cate inteleg.

– Asta inseamna ca te gandesti ca ar trebui sa acceptam ceea ce zice?

– Deh, spuse Huish. Sir Reginald se pare ca a acceptat, si lui nu-i scapa nimic, dupa cate stiu.

Aceasta era un tribut adus presedintelui Curtii de Casatie.

– Da, admise fara chef Finney. Daca el este convins, nu ne ramane decat sa acceptam. Si aceasta inseamna sa redeschidem cazul. Ai adus, cum ti-am cerut, datele legate de el?

– Da, domnule, le am aici.

Superintendentul insira diverse documente pe birou.

– Le-ai revazut? intreba comisarul.

– Da, am facut o trecere in revista, aseara. Tin minte lucrurile destul de bine. In definitiv, nici n-a trecut mult timp de atunci.

– Ei, bine, sa ne punem pe treaba, Huish. Cu ce sa incepem?

– Cu inceputul. Necazul e, vedeti, ca in vremea aceea nu a existat nici o urma de indoiala..

– Chiar asa, incuviinta comisarul. Parea un caz perfect clar. Fii sigur ca nu intentionez sa te mustru. Eram cu totul de acord cu tine.

– Intr-adevar, nu se putea sa te gandesti la altcineva, medita Huish cu voce tare. Un telefon ca sa ne anunte ca fusese ucisa. Apoi, informatia ca baiatul fusese acolo si o amenintase. Amprentele sale pe topor Si dupa aceea, banii. L-am arestat aproape imediat si i-am gasit asupra lui.

– Ce impresie ti-a facut in acel moment? Huish reflecta inainte de a raspunde.

– Foarte proasta. Prea arogant si vorbaret. Si-a etalat alibiul cu un aer insolent. Cunoasteti genul. De obicei, asasinii sunt impertinenti. Se cred tare vicleni si cred ca orice lucru facut de ei este perfect, fara sa le pese de ce gandesc altii. Era, intr-adevar, o lichea.

– Da, un ticalos, aproba Finney. Toate antecendentele sale o dovedeau. Dar te-ai convins repede ca era si un criminal?

Superintendentul cantari intrebarea.

– Nu este unul din acele lucruri de care poti sa fii sigur. Era genul, as zice, care adesea sfarseste prin a deveni un criminal. Ca in cazul Harmon, din 1938. Un lung trecut bazat pe furturi de biciclete, inselaciuni, bani luati de la femei in varsta; in cele din urma asasineaza o femeie, o pune intr-o baie de acid, se simte bine in pielea lui si o continua pe aceeasi cale. As fi jurat ca Jack Argyle era la fel.

– Cu toate acestea, zise incet Finney, se pare ca am facut o greseala grava.

– Da, e adevarat, aproba Huish. Si a murit. Urata treaba! Totusi, adauga insufletindu-se, serios, era o lichea. Nu o fi fost un criminal, dupa cum a reiesit mai tarziu, dar era un ticalos.

– Bine, sa mergem mai departe. Cine putea sa o ucida? Spui ca ai revazut ieri cazul. Cu certitudine, femeia nu s-a lovit singura la ceafa! Cineva a ucis-o. Dar, cine?

Huish scoase un oftat prelung, rezemandu-se de spatar.

– Ma intreb daca o vom sti vreodata, raspunse.

– E mai curand dificil, nu?

– Da. Pentru ca de-acum urmele s-au spulberat si vor fi foarte putine probe de descoperit. Ba, chiar as zice ca nu au fost nicicand multe..

– Din cauza faptului ca a fost cineva din casa, foarte apropiat de ea?

– Nu vad cine altcineva ar fi putut sa fie, raspunse superintedentul. Sau cineva din casa, sau cineva caruia ea insasi i-a deschis usa. Familia Argyle avea obiceiul sa se baricadeze in casa. Ferestre cu gratii, zavoare, chei si inca un rand de chei la usa de la intrare. Cu cativa ani inainte suportase un furt prin efractie si de atunci nu neglija masurile de prevedere. Facu o pauza si continua: Necazul este ca cercetarile au fost circumscrise faptelor aparente. Acuzatia impotriva lui Jack Argyle nu prezenta lacune. Normal, acum nu este greu de inteles ca asasinul a profitat de asta.

– A profitat de faptul ca baiatul fusese acolo, se certase cu mama sa si o amenintase?

– Sigur, nu a facut altceva decat sa intre in incapere, sa apuce vatraiul cu o mana inmanusata, de unde il aruncase Jack, sa se apropie de doamna Argyle si sa-i aplice o lovitura in ceafa.

– Motivul? intreba simplu Finney. Huish dadu incet din cap.

– Tocmai asta va trebui sa descoperim, si va fi dificil. Nu se vede un mobil.

– Atunci nu parea sa fi existat un mobil din acelea care sar in ochi. Ca multe femei care au proprietate si impresionante bunuri drept avere, victima daduse diverse dispozitii, permise din punct de vedere legal, ca sa evite taxele de succesiune. Exista deja un fond destinat copiilor, gratie caruia acestora nu le lipsea nimic, si nu ar mai fi primit altceva la moartea ei. Si nu e cazul sa ne gandim ca ar fi putut sa iste aversiuni oprimandu-i ori chinuindu-i sau aratandu-se avara. A fost intotdeauna, cu toti cnici, darnica. Cele mai bune scoli, sume importante ca sa se apuce de treaba, generoase ajutoare. Si, pe deasupra, afectiune, bunatate, indulgenta.

– Chiar asa, incuviinta Huish. Daca judeci dupa aparente, nu exista nici o cauza ca unul dintre ei sa aiba motiv sa-i curme viata. Totusi

– Da?

– Domnul Argyle, am auzit, se gandeste sa se recasatoreasca. Se insoara cu domnisoara Gwenda Vaughan, care este secretara sa de ceva timp.

– Exact, zise Finney. Ar putea fi, aici, un mobil. Pe atunci nu stiam nimic. Lucreaza cu el de cativa ani Credeti ca o fi fost ceva intre ei in perioada crimei?

– Ma indoiesc. Sunt lucruri care la tara nu intarzie sa suscite comentarii Vreau sa zic, nu cred ca ar fi fost ceva pe care doamna Argyle sa-l poata descoperi sau reteza.

– Asa ceva, nu, admise seful politiei locale. Dar se poate ca el sa fi vrut sa se insoare cu Gwenda Vaughan cu orice pret.

– Este o tanara atragatoare. Nu genul fatal, as spune, insa o femeie care are un nu stiu ce care inspira simpatie.

– Probabil i-a fost devotata ani de zile. Dupa cat se pare, aceste secretare sunt intotdeauna inamorate de seful lor.

– Asadar, un mobil de cercetat pentru acestia doi, trase concluzia Huish. Apoi guvernanta suedeza. Poate ca nu era atasata de doamna Argyle, asa cum parea. Ar fi putut sa fi fost lipsuri in materie de tact, in masura sa genereze resentimentele. Din punct de vedere financiar, femeia nu avea nici un avantaj din moartea doamnei Argyle, pentru ca ii asigurase deja o pensie substantiala. Pare sa fie un soi cumsecade si sensibil. Nu ti-ai imagina-o lovind pe cineva cu un vatrai in cap. Insa nu se stie niciodata. Ca in cazul Borden.

– Asa e! incuviinta comisarul. Nu se poate sti niciodata! Si chiar este exclusa posibilitatea unor straini?

– Nici urma de straini. Sertarul in care se gaseau intai banii era deschis. Nu lipsea o tentativa de a face sa para ca si cum ar fi trecut pe acolo un hot, dar era treaba de diletanti. Se potrivea perfect cu ideea ca tanarul Jack incercase. sa faca o punere in scena.

– Cea mai de neinteles este afacerea cu banii.

– Da, e foarte greu de explicat, conveni Huish. Una dintre bancnotele de cnici lire sterline aflate asupra lui Jack Argyle facea parte, cu siguranta, din cele eliberate de banca doamnei in aceeasi dimineata. Battleberry era numele scris pe verso. El a zis ca banii ii daduse mama sa, dar domnul Argyle si Gwenda Vaughan au declarat, amandoi, categoric definitiv, ca doamna Argyle a intrat in biblioteca la sapte fara un sfert si a povestit ca Jack ii ceruse bani. Dar ea il refuzase categoric.

- Fireste, vazand cum stau lucrurile, s-ar putea ca Argyle si Vaughan sa fi mintit, observa comisarul.

– Da, e posibil Doar daca Superintendentul se opri.

– Hai, spune! il incuraja Finney.

– Sa admitem ca cineva a auzit, din intamplare, cearta si amenintarile lui Jack si s-a decis sa profite de aceasta ocazie. Ce a facut? A luat banii, a alergat dupa baiat si i-a spus ca, in ciuda a toate, mama sa s-a hotarat sa-i dea. A pregatit, astfel, terenul pentru concretizarea planului lui. A avut grija sa foloseasca vatraiul pe care Jack il insfacase ca sa o ameninte pe doamna, fara sa-i stearga amprentele.

– Drace! exclama enervat comisarul. Nu e ceva care sa se potriveasca celor din casa, dupa cate-i stiu! Cine altcineva era acolo, in afara de Argyle, Vaughan, Hester si Lindstrom?

– Fata cea mare, casatorita, Mary Durrant, cu sotul ei.

– El este invalid, de aceea ramane exclus. Dar ea, ce gen e?

– O femeie foarte calma. Cu neputinta sa ti-o inchipui furioasa Si cu atat mai putin omorand pe cineva.

– Personalul de serviciu?

– Toti – angajati cu ziua, care plecasera la sase.

– Da-mi sa-mi arunc privirea peste ore. Superintendentul ii intinse hrtia.

– Mda Asa! La sapte fara un sfert, doamna ii povestea sotului, in biblioteca, despre amenintarile lui Jack. Gwenda Vaughan a fost prezenta la o parte din discutie si a plecat acasa imediat dupa ora sapte. Hester Argyle si-a vazut mama doua sau trei minute inainte de sapte. Apoi, nimeni nu a mai vazut-o pe doamna Argyle pana la sapte si jumatate, cand cadavrul a fost descoperit de domnisoara Lindstrom. Intre sapte si sapte si jumatate a fost tot timpul. Ar fi putut fi ucisa de Hester. Sau de Gwenda Vaughan, dupa ce a plecat din biblioteca si inainte de a iesi din casa. Sau de domnisoara Lindstrom, cand a „descoperit” cadavrul.

Leo Argyle a ramas singur in biblioteca de la sapte si zece pana cand domnisoara Lindstrom a dat alarma. Ar fi putut sa fi mers in salonul sotiei sale si s-o fi ucis in orice moment in cele douazeci de minute. Mary Durrant, care se afla sus, in camera, ar fi putut sa fi coborat, in rastimpul acelei jumatati de ora, sa-si ucida mama. In afara de asta, adauga Finney meditativ, doamna Argyle insasi ar fi putut sa deschida usa oricui altcuiva decat lui Jack Argyle, cum ne-am gandit. Daca iti amintesti, Leo Argyle a spus ca el credea ca ar fi auzit o data soneria si zgomotul usii de afara, deschizandu-se si inchizandu-se, dar a fost foarte vag asupra orei. Noi am considerat ca ar fi fost cand s-a intors Jack si a ucis-o.

– Nu ar fi avut nevoie sa sune, observa Huish. Avea cheia lui, ca toti ceilalti.

– Mai exista un frate, nu?

– Da, Michael. Este concesionar de automobile la Drymouth.

– Ar fi bine sa reusim sa aflam ce a facut in seara aceea, zise comisarul.

– Dupa doi ani? Nici o posibilitate sa-si* aminteasca cineva, nu credeti?

– A fost interogat la vremea aceea?

– A reiesit ca era plecat ca sa testeze masina unui client. Atunci nu era nici un motiv sa fie suspectat, insa avea, la randul lui, o cheie si ar fi putut sa fi mers acolo ca sa o omoare.

Comisarul ofta.

– Nu stiu cum ai sa faci primul pas, Huish, nici daca vom ajunge vreodata la ceva.

– As vrea, intr-adevar, sa stiu cine a fost. Din tot ce am aflat, imi dau seama ca era o femeie cumsecade. A facut o gramada de lucruri bune, de tot felul, ideosebi pentru copiii amarati. Nu merita sa sfarseasca asa. Sigur, as vrea cu adevarat sa stiu. Chiar si daca nu am reusi sa obtinem probe suficiente pentru intentarea unui proces.

— Ei, bine, Huish, iti doresc sa reusesti, zise comisarul. Din fericire, in acest moment, nu avem multe de facut. Totusi, sa nu te descurajezi daca nu izbutesti sa ajungi la o concluzie. Este o pista inghetata, de-acum.

Capitolul VI

In sala cinematografului se aprinsera luminile, iar pe ecran fu proiectata publicitatea. Plasatoarele circulau cu bauturi si inghetate. Calgary le examina. O fata era bruna si rotofeie, o alta, mai curand satena si inalta; cea de-a treia, marunta si blonda, era cea pe care dorea sa o vada. Vaduva lui Jack era sotia unui oarecare, pe nume Joe Clegg. Avea o fetisoara dragalasa, dar insignifianta si foarte machiata, cu sprancenele epilate si parul intarit de un permanent ieftin. Arthur Calgary ii ceru o inghetata. Avea adresa sa de acasa si intentiona sa-i faca o vizita, dar intai dorise sa o vada fara ca ea sa stie. Ei, bine, gandi, nu era, desigur, tipul de nora care, pe cat putea deduce, i-ar fi placut doamnei Argyle. De aceea o si tinuse Jack ascunsa.

Ofta, arunca paharul de carton sub scaun si astepta ca luminile sa se stinga. Apoi se ridica si iesi.

In dimineata urmatoare, la unsprezece, se duse la adresa tinerei femei. Usa ii fu deschisa de un baiat spre saisprezece ani, care, la intrebarea lui Calgary, raspunse:

– Clegg? La ultimul etaj.

Scarile odata urcate, Calgary batu la usa. Maureen Clegg aparu in prag. Fara uniforma stralucitoare si fara machiaj, parea alta. Chipul marunt si insipid oglindea o fire buna, dar nu avea nimic deosebit de interesant. Fata privi cu indoiala vizitatorul, incruntandu-si banuitoare sprancenele.

– Ma numesc Calgary. Cred ca ati primit o scrisoare de la avocatul Marshall, care va vorbea de mine.

Fata tinerei se insenina.

– A, dumneavoastra sunteti! Intrati, va rog. Se dadu la o parte, ca sa-l lase sa treaca. Scuzati dezordinea: nu am avut inca vreme sa le pun pe toate la locul lor. Apuca de pe un scaun niste haine botite si inlatura resturile unei mese consumate cu cateva ore inainte. Va rog, luati loc. Ati facut bine ca ati venit.

– Era minimul pe care il puteam face, zise Calgary. Maureen avu un ras scurt, stanjenit, ca si cum n-ar fi priceput semnificatia acelor cuvinte.

– Avocatul Marshall mi-a explicat in scrisoarea sa ca, dupa toate, istoria aceea inventata de Jackie a fost adevarata. Cineva l-a luat, intr-adevar, cu masina, in acea seara, ca sa se intoarca la Drymouth. Deci, dumneavoastra ati fost?

– Da, eu am fost, raspunse Calgary.

– Mi se pare inca de necrezut. Am petrecut o jumatate de noapte stand de vorba, Joe cu mine. Intocmai ca intr-un film, ii ziceam. Cu doi ani in urma sau aproape, nu?

– Da, aproximativ.

- Lucruri care se vad la cinematograf si par absurditati care n-ar putea niciodata sa se petreaca in viata reala. In schimb, iata ca se intampla cu adevarat! Excitant, intr-un anume fel, nu vi se pare?

– Imi inchipui ca da, raspunse Calgary, observand-o cu un soi de indurerare.

Mereu cu acelasi ton usuratic, ea continua:

– Si Jackie, saracutul de el, el e mort si nu poate nici macar s-o cunoasca. Stiti, a facut o pneumonie in inchisoare. Din cauza umiditatii sau ceva de genul acesta.

Calgary isi dadu seama ca Maureen avea in minte o imagine clar romanesca a ceea ce era o inchisoare: celule subterane umede cu sobolani uriasi.

– Trebuie sa va spun, relua ea, ca, treptat-treptat, moartea lui mi s-a parut lucrul cel mai bun.

– Da, pot sa mi-o imaginez

– Vreau sa spun ca de-acum trebuin sa stea acolo inchis ani si ani. Joe zicea ca as fi facut bine sa cer divortul si chiar incepusem demersurile.

– Doreati sa divortati?

– Pai La ce foloseste sa fiu legata de un om care trebuie sa stea in inchisoare atatia ani? In afara de asta, stiti, chiar daca tineam la Jackie si asa mai departe, el nu era ceea ce se cheama un tip constant. Ca sa va zic drept, nu m-am amagit niciodata ca maritisul ar fi durat.

– Incepuseti, efectiv, demersurile pentru divort, cand el a murit?

– Mda Intr-un anume mod, da. Vreau sa spun ca fusesem la un avocat. Ma trimisese Joe. Normal, el nu putea sa-l sufere pe Jackie.

– Joe este actualul dumneavoastra sot?

– Da. Este electrician. Are un post foarte bun si este foarte apreciat. Imi zicea mereu ca Jackie nu era asa bun, dar pe atunci nu eram decat o fetiscana proasta. Iar Jackie avea un fel al lui de-a atrage simpatiile

– Da, asa am auzit

– Fantastic cum reusea sa convinga femeile! Si zau daca stiu pentru ce! Frumos nu era. Ii ziceau mutra de maimuta. Insa era simpatic si ajungeai sa faci cum dorea el. Si asta, sa stiti, ne-a fost de folos de cateva ori. Eram de-abia casatoriti cand i s-a intamplat un necaz la garajul la care lucra, pentru o reparatie la masina unui client. N-am inteles niciodata bine cum au decurs lucrurile. Oricum, patronul isi iesise din tatani. Dar Jackie a cucerit-o pe sotia patronului. Era batrana, trebuie sa fi avut vreo 50 de ani, dar el a lingusit-o intr-o mie de feluri, pana i-a sucit mintile. Asa ca, in cele din urma, biata de ea ar fi facut orice pentru el. Si-a induplecat barbatul si l-a convins sa accepte ca Jackie sa plateasca dauna fara sa fie dat pe mana legii. El insa n-a stiut niciodata de unde au venit banii I-a scos din punga nevasta-sa Si ce-am mai ras, noi doi!

Calgary o privi cu un soi de repulsie.

– Era asa de amuzant?

– Ihi! Eu cred ca da. Dumneavoastra, nu? Sa mori de ras, nu alta! Sa vezi o femeie atat de batrana pierzandu-si capul dupa Jackie si renuntand la economii ca sa i le dea

Calgary ofta. Se gandi ca lucrurile nu erau niciodata asa cum le credea cineva. Cu fiecare zi care trecea se simtea tot mai putin inclinat spre omul pentru apararea numelui caruia se zbatuse atat. Aproape ca incepea sa inteleaga si sa impartaseasca punctul de vedere care il uluise asa de tare la Sunny Point.

- Doamna Clegg, zise, am venit aici numai ca sa vad daca pot face ceva pentru dumneavoastra Ceva care ar putea sa compenseze prin ce ati trecut.

Maureen Clegg paru oarecum surprinsa.

– Sigur, e foarte dragut din partea dumneavoastra. Dar de ce ar trebui sa va deranjati? Suntem in regula. Joe castiga bine, iar eu am munca mea. Stiti, sunt plasatoare la cinematograf.

– Da, stiu.

– Luna care va veni vom avea televizor, adauga, toata numai mandrie.

– Sunt foarte bucuros, zise Calgary, ca intamplarea aceea nefericita nu a lasat nici o umbra permanenta. Reusea tot mai dificil sa nimereasca vorbele potrivite, discutand cu fata aceasta, care fusese sotia lui Jackie. Orice ar fi zis suna pompos si artificial. De ce nu reusea sa i se adreseze cu naturalete? Ma temeam ca pentru dumneavoastra a fost o durere teribila, adauga.

Ea il fixa cu ochii sai albastri, zgaiti, fara sa priceapa.

– In momentul acela a fost un lucru oribil, cu vecinii care vorbeau de asta si cu preocuparea pentru tot ce se intamplase, incat pot sa spun, tinand cont de toate, ca politia a fost foarte gentila. M-au tratat cu multa amabilitate si mi-au vorbit foarte politicos.

Calgary se intreba daca simtise ceva pentru mort. Brusc, o intreba:

– V-ati gandit ca a fost el?

– Sa-i faca de petrecanie maica-sii?

– Exact.

– Bine Daca intelegeti ca In sfarsit, as spune ca da, intr-un anume fel. El, normal, zicea ca nu, dar nu puteai sa dai crezare vorbelor lui Jackie si parea chiar ca fusese el. Devenea o fiara cand nu reusea sa obtina ceva. Stiam ca se afla intr-un necaz, dar nu stiam de ce soi. Cand l-am intrebat, a inceput sa injure. Dar in ziua aceea a plecat zicand ca totul va fi in ordine. Mi-a spus ca mama sa va ceda. Din dragoste sau cu forta. Fireste, eu l-am crezut.

- Am auzit ca nu vorbise niciodata familiei despre casatoria dumneavaostra. I-ati cunoscut vreodata pe ai lui?

– Nu. Pricepeti, era lume de clasa, aveau o casa frumoasa si asa mai departe. Nu le-as fi convenit. Jackie gandea ca era mai bine sa ma tina ascunsa. Si apoi zicea ca, daca m-ar fi dus acolo, mama sa ar fi vrut sa ia in mana conducerea vietii noastre. Spunea ca doamna Argyle nu se putea abtine sa nu conduca viata celorlalti si ca el era satul pana in gat de asta O ducea foarte bine asa, zicea

Nu avea nici o umbra de resentiment in glas. Se parea ca, pentru ea, modul de comportare al sotului fusese perfect natural.

– Imi inchipui ca arestarea lui a fost pentru dumneavoastra o lovitura ingrozitoare.

– Sigur, se-ntelege. E cu putinta, imi ziceam, sa fi facut asa ceva? Dar apoi m-am convins. Nu era usor cu el cand isi iesea din sarite.

Calgary se apleca inainte.

– Ascultati-ma bine! Nu vi s-a parut surprinzator ca sotul dumneavoastra sa-si fi lovit mama cu un vatrai ca sa o jefuiasca de o suma mare de bani?

– Ei, bine, domnule hm! Calgary, scuzati-ma, dar acesta este un mod mai degraba nesuferit de a privi lucrurile. Eu nu m-am gandit ca a avut intentia sa o loveasca atat de tare si nici macar aceea de a o ataca, ci ca, refuzand sa-i dea banii, el a luat vatraiul ca sa o sperie, insa, dupa aceea, vazand ca nu obtine nimic, si-a pierdut controlul. In sfarsit, gandeam ca a fost un ghinion. Trebuie sa stiti ca avea absolut nevoie de bani, altminteri ar fi ajuns la inchisoare.

– Asadar Nu l-ati dezaprobat?

– Sigur ca l-am dezaprobat. Nu sunt, categoric, de acord cu un astfel de gest Si cu atat mai mult impotriva propriei sale mame! Nu, nu l-am scuzat cu adevarat. Am inceput sa cred ca Joe avea dreptate cand imi zicea sa-l las pe Jackie. Dar stiti cum e! O fata nu reuseste usor sa se hotarasca. Joe a fost mereu un tip constant si il cunosteam de ceva timp. Jackie era diferit, instruit si asa mai departe. Parea si bogat, vazandu-l cheltuind si aruncand cu banii asa! Si-apoi, cum v-am spus, stia sa te ia. Reusea sa-i convinga pe toti si m-a convins si pe mine. „Ai sa te caiesti, fata mea!, imi zicea Joe. Credeam ca era vorba doar de gelozie. Dar la sfarsit s-a vazut ca Joe chiar avea dreptate.

Calgary o privi, intrebandu-se daca isi dadea seama de ceea ce implicau cuvintele sale.

– Dreptate, in ce sens, mai exact? spuse.

– Pai, apropo de situatia groaznica in care m-a pus Jackie. Noi am fost intotdeauna persoane respectabile. Mama ne-a crescut cum se cuvine. Viata noastra a fost intotdeauna linistita, fara barfa lumii. Si dintr-odata, politia imi aresteaza sotul! Toti vecinii au ajuns s-o stie. Era in capul tuturor ziarelor, de la primul la ultimul. Si o multime de reporteri in preajma, iscodindu-te. Intre una si alta, m-am gasit intr-o situatie groznica.

– Dar acum, fata draga, iti dai seama ca nu el a comis crima?

Pentru o clipa, fetisoara incadrata de par blond paru naucita.

– E adevarat! Uitasem. Bine, in orice caz s-a dus de fapt sa faca o scena, sa o ameninte si tot tacamul. Daca n-ar fi facut asa, nici macar nu l-ar fi arestat, nu?

– Foarte adevarat, incuviinta Calgary.

Era posibil, se gandi, ca prostuta aceea dragalasa sa fie mai realista decat el?

– Oh! A fost ceva oribil! relua Maureen. Nu stiam cum sa procedez. Apoi, mama mi-a zis ca era mai bine sa merg imediat sa-i vad pe ai lui. Trebuiau sa faca ceva pentru mine, mi-a spus, pentru ca, in definitiv, aveam drepturile mele si era mai bine sa arat ca stiam asta. Asa ca m-am dus. Guvernanta aceea straina mi-a deschis usa si in primul moment nu am reusit sa o fac sa priceapa despre ce era vorba. Parea ca nu ma crede. Continua sa repete: „Este imposibil, absolut imposibil ca Jackie sa se fi casatorit cu dumneata!” in cele din urma, m-am suparat si i-am zis: „Singur ca ne-am casatorit, si nu la starea civila. Ci la biserica!” Asa a vrut mama mea. Si aia: „Nu e adevarat! Nu cred asta!” Dupa aceea a venit domnul Argyle si a fost atat de amabil! Mi-a zis sa nu fiu asa ingrijorata si ca se va face tot ce e cu putinta pentru a-l apara pe Jackie. M-a intrebat cum stateam cu banii Si in fiecare saptamana imi trimitea cu regularitate o alocatie. Continua sa mi-o trimita si acum. Lui Joe nu-i place ca o accept, dar eu ii zic: „Nu fi prost! Ce-i costa pe ei?” Mi-a trimis si o suma frumoasa ca dar de nunta, cand eu si Joe ne-am casatorit. Si a spus ca era foarte multumit si ca spera ca aceasta casatorie sa fie mai fericita decat prima. Da, a fost mereu atat de dragut, domnul Argyle! Se intoarse, auzind usa care se deschidea.

– Oh, iata-l pe Joe!

Joe era un tinerel blond, cu buze subtiri. Primi explicatiile lui Maureen si prezentarea, incruntandu-si usor sprancenele.

– Speram ca afacerea asta s-a terminat, zise cu dezaprobare. Iertati-ma daca vorbesc asa, domnule, dar nu ajuta la nimic sa scormonesti trecutul. Asta e parerea mea. Maureen a avut ghinion, asta-i tot!

– Da, conveni Calgary. Inteleg perfect punctul dumneavoastra de vedere!

– Sigur ca n-ar fi trebuit niciodata sa se lege de un asemenea individ. Stiam ca nu era de treaba. Au fost si inainte niste lucruri care il priveau. De doua ori, cercetat. Cand tipii ca el incep asa, nu se mai opresc. Intai trag pe sfoara femeile ca sa le smulga economiile. Apoi ajung la crima.

– Dar, in acest caz, nu la crima.

– O ziceti dumneavaostra, replica Joe Clegg. Si din tonul sau se intelegea ca nu era deloc convins.

– Jack Argyle are un alibi de fier pentru ora la care a fost comis delictul. Se gasea cu mine, in masina mea, pentru ca il gasisem facand autostopul pentru Drymouth. Iata de ce, domnule Joe Clegg, Jack nu a avut posibilitatea sa comita acest delict.

– Se poate. Dar, scuzati-ma, va rog, e un pacat sa scormonesti totul. La urma urmelor, el a murit si de-acum nu-i mai pasa de nimic, in schimb lumea va reincepe sa vorbeasca si va face mii de presupuneri.

Calgary se ridica.

- Ei, bine, poate ca din punctul dumneavoastra de vedere asa stau lucrurile. Dar mai exista ceva care se cheama justitie.

– Am auzit mereu spunandu-se, replica imediat Clegg, ca procesele engleze se desfasoara in modul cel mai drept cu putinta.

– Nici cele mai bune sisteme nu exclud posibilitatea unei erori, incheie Calgary. Justitia, in definitiv, este in mana oamenilor si oamenii nu sunt infailibili.

Cand iesi in strada, se simti mai tulburat decat ar fi putut sa creada. Nu ar fi fost cu mult mai bine, se intreba, daca amintirea acelei zile nu i s-ar mai fi intors niciodata in minte? La urma urmelor, dupa cum spusese infumuratul acela cu buze subtiri, baiatul era mort. Se gasea in fata unui judecator care nu comitea erori. Ca era pomenit ca un asasin sau, pur si simplu, ca un pungas, pentru el nu mai exista nici o diferenta.

Apoi, deodata, il invada o neasteptata unda de manie. Dar pentru cineva ar trebui, da, sa existe aceasta diferenta! se gandi. Careva dintre ei ar trebui sa fie multumit. De ce nici unul nu e? Fata aceea, bine, se poate intelege Probabil ca tinea la Jack, dar nu-l iubise niciodata. Poate ca nici nu e in stare cu adevarat sa iubeasca. Dar ceilalti? Tatal, sora, guvernanta Ar fi trebuit sa se bucure. Ar fi trebuit sa-i consacre un gand inainte de a incepe sa se teama pentru ei insisi Cu siguranta, cuiva ar fi trebuit sa-i pese!”

– Domnisoara Argyle? Acolo, in fund, la al doilea birou. Calgary zabovi un moment, ca sa o studieze.

Atent ingrijita, micuta, foarte linistita si laborioasa. Era imbracata cu o rochie albastru-inchis, cu gulerul si mansetele albe. Parul negru ii era adunat la ceafa. Avea pielea smeada, mai smeada decat poate fi o epiderma engleza. Si osatura ii era mai delicata. Aceasta era fiica adoptiva creola, pe care doamna Argyle o adusese in familia sa.

Ochii care se ridicara ca sa-i intalneasca pe cei ai lui Calgary erau inchisi si opaci. Ochi care nu lasau sa transpara nimic.

Vocea ii era joasa si placuta.

– Ce doriti?

– Domnisoara Argyle? Christina Argyle?

- Da.

– Ma numesc Calgary, Arthur Calgary. Poate ati aflat.

– Da. Mi-a scris tatal meu.

– As dori sa va vorbesc.

Ea inalta privirile spre ceasul de pe perete.

– Biblioteca se inchide intr-o jumatate de ora. Puteti sa mai asteptati?

– Desigur. Ce ati spune daca am merge sa stam undeva si sa luam un ceai?

– Multumesc. Se intoarse spre un nou-venit: Ce doriti? Arthur Calgary incepu sa se plimbe, examinand continutul rafturilor, fara sa o piarda din vedere pe Tina Argyle. Fata era mereu calma, stapana pe sine, impasibila. Jumatatea de ora ii paru lunga, dar in cele din urma se auzi zbarnaitul unei sonerii si ea ii facu semn sa se apropie.

– Iesim in cateva minute.

Nu il facu sa astepte. Era fara palarie si purta o haina grea, inchisa la culoare. O intreba unde puteau sa mearga, explicandu-i ca nu prea se descurca in Redmyn.

– Este un loc in preajma catedralei. Nu e cine stie ce, dar e mai putin aglomerat decat altele.

Putin dupa aceea stateau la o masuta si o ospatarita vestejita lua comanda cu un aer plictisit.

– Nu pare a fi un ceai excelent, se scuza Tina, dar m-am gandit ca ati prefera un loc mai putin aglomerat.

– Intr-adevar. Trebuie sa va explic de ce am venit sa va caut. I-am vazut pe ceilalti membri ai familiei, inclusiv sotia vaduva fratelui dumneavoastra Jack. Erati singura persoana din familie pe care nu o cunoscusem inca. Ba nu, mai este si sora casatorita

– Vi se pare necesar sa-i cunoasteti pe toti?

Cuvintele fusesera rostite pe un ton educat, dar cu o anume apasare, care il facu pe Calgary sa se simta putin jenat.

– Nu chiar ca necesitate sociala, raspunse cu raceala. Si nu din simpla curiozitate. Doream numai sa-mi exprim personal in fata fiecaruia profundul meu regret ca nu am putut sa dovedesc nevinovatia fratelui dumitale la vremea procesului.

Asa

Daca tineati la el Tineati la el, nu? Ea reflecta un moment, apoi raspunse:

- Nu.

Totusi, ii aud pe toti spunand ca era foarte simpatic.

Nu aveam incredere in el si il gaseam detestabil.

– Iertati-ma, dar nu v-ati gandit nici o clipa ca nu el a fost cel care v-a ucis mama?

– Nu mi-a trecut prin minte ca ar fi putut sa existe o alta posibilitate.

Ospatarita aduse ceaiul. Painea cu unt era veche, marmelada, o curioasa substanta gelatinoasa, prajiturelele, grosolane si respingatoare, bautura prea slaba.

Caligary sorbi o inghititura si zise:

– Dupa cate se pare am fost facut sa inteleg ca informatiile pe care le-am adus si care spulbera acuzatia de omor care apasa asupra fratelui dumitale ar putea sa aiba repercursiuni nu prea placute. Ar putea sa dea loc unor nelinisti pentru voi toti.

– Fiindca va trebui sa fie redeschis cazul?

– Exact. V-ati gandit deja la asta?

– Tata pare sa o considere inevitabila.

– Imi pare rau. Regret cu adevarat.

– De ce va pare rau, dr. Calgary?

– Detest ideea ca, din cauza mea, veti avea alte suparari.

– Dar ati fi ramas multumit daca nu ati fi vorbit?

– Va referiti la justitie?

– Da. Nu la asta va gandeati?

– Intr-adevar. Mi se parea ca justitia era foarte importanta. Acum insa incep sa ma intreb daca nu sunt lucruri inca si mai importante?

– De exemplu?

Calgary se intoarse cu gandul la Hester.

– De exemplu Nevinovatia, poate.

Ochii opaci ai Tinei devehisera si mai impenetrabili.

– Ce credeti, domnisoara Argyle? Dupa cateva clipe de tacere, raspunse:

– Ma gandesc la cuvintele din Magna Charta care spun: „Nici unui om sa nu-i refuzam justitia”.

Capitolul VII

Doctorul MacMaster era un batran cu sprancenele in smocuri, ochii cenusii si perspicaci si cu barbia bataioasa. Sprijinandu-se pe spatarul fotoliului uzat, il studie cu atentie de vizitator. Rezultatul examenului fu favorabil.

Si Calgary isi facu despre el o impresie buna. Pentru prima data de cand se intoarsese in Anglia, simti ca vorbeste cu cineva care ii aprecia sentimentele si punctul de vedere.

– Va sunt foarte recunoscator ca m-ati primit, doctore MacMaster, spuse.

– Nu e cazul, para medicul. De cand nu mai lucrez, ma plictisesc de moarte. Colegii mai tineri imi spun ca trebuie sa stau in fotoliu ca o mumie, ca sa nu-mi obosesc inima zdruncinata, dar nu ma pot acomoda. La naiba! Daca deschid radioul, blaa, blaa, blaa Daca dau drumul televizorului, flic-flic-flic! Am trudit toata viata, alergand mereu la dreapta si la stanga. Nu mi-e usor sa stau nemiscat. Asadar, nu trebuie sa va temeti ca ma faceti sa-mi pierd timpul.

– In primul rand, ii zise Calgary, este necesar ca sa reusesc sa va fac sa intelegeti de ce continui sa ma interesez de aceasta afacere. Practic, am facut deja ceea ce imi pusesem in minte, supunandu-ma ingratei povestiri a traumei mele cu pierderea mnemoriei si reabilitand figura baiatului. Dupa asta, singurul lucru normal si logic ar fi sa ma duc si sa nu ma mai gandesc la cele intamplate. Intelegeti?

– Depinde. Este ceva care va framanta?

– Da. Totul ma framanta. Vedeti, faptul e ca dezvaluirea mea nu a fost primita cum ma asteptam.

– Da, bine, nu-i nimic ciudat, observa doctorul. Lucruri care se intampla in fiecare zi. Ne pregatim pentru ceva, ca o consultatie la medic, o cerere in casatorie, o discutie cu baiatul care se intoarce la colegiu sau mai stiu eu ce si cand aceasta are loc, nu se petrece niciodata cum ne-am gandit. Te gandesti la toate, intrebari si raspunsuri, dar ele, in practica, nu corespund deloc celor pe care le aveai in minte si ramai descumpanit. Imi imaginez ca vi s-a intamplat ceva asemanator.

– Da.

– La ce va asteptati? La o primire sarbatoreasca? Calgary reflecta un moment.

Poate la cuvinte de repros sau de resentiment. Dar si la recunostinta.

– Si nu a fost recunostinta, nici acel resentiment pe care, dupa parerea dumneavoastra, ar fi trebuit sa-l manifeste?

- Ceva in genul acesta, marturisi Calgary.

– Asta, pentru ca nu stiati imprejurarile inainte de a va duce la ei. Si la mine, pentru care motiv ati venit, exact?

– Doresc mai multe informatii despre familie. Stiu doar faptele cunoscute. O femeie de clasa, inzestrata cu spirit altruist, face tot ce e posibil pentru copiii pe care i-a adoptat. O frumoasa figura de femeie, plina de avant catre aproape. La antipodul celui care poate fi definit, cred, ca un baiat dificil, care o sfarseste rau Tanarul delicvent. Nu stiu altceva. Despre cum era doamna Argyle, nu am cea mai mica idee.

– Iata ca ati atins clapa cu adevarat importanta, zise MacMaster. Daca te gandesti bine, e ceea ce intotdeauna conteaza mai mult in cazurile de omucidere: personalitatea victimei. Toti se preocupa mereu de cercetari privind mentalitatea asasinului. Dumneavoastra probabil ca v-ati gandit, ca doamna Argyle era o femeie care nu merita sa sfarseasca asasinata.

– Imi inchipui ca toti au gandit asa.

– Conform prnicipiilor eticii, aveti perfecta dreptate, conveni MacMaster. Cu toate acestea, continua frecandu-si varful nasului, chinezii considera binefacerea mai mult ca un pacat, decat ca o virtute. Au lovit la tinta, sa stiti. Binefacerea produce efecte ciudate asupra oamenilor. Cunoastem cu totii cum este alcatuita natura umana. Fa-i un serviciu cuiva si te vei simti bine dispus in ce-l priveste. Dar cel care a primit favoarea iti intoarce sentimentele? Ar trebui, bineinteles, dar o face? Ei bine, relua medicul dupa o scurta pauza, doamna Argyle era ceea ce se cheama o mama minunata. Insa binefacerea ei a mers prea departe. Asupra acestui fapt, nu-i nici o indoiala. Poate din nevoia de a face mai mult, poate cu intentie.

– Da, si ei nu erau copiii ei, spuse Calgary.

– Intocmai. Aici a fost necazul, imi inchipui. Priviti cum se comporta orice pisica normala. Aduce pe lume pisoi, ii protejeaza cu inflacarare, il zgaraie pe oricine incearca sa se apropie de ei. Apoi, dupa ce trece cam o saptamana, incepe sa-si reia viata. Iese, mai vaneaza, alterneaza ingrijirea micutilor ei cu odihna. Continua sa-i apere daca cineva ii ataca, dar nu mai este stapanita de obsesia de a-i proteja. Se joaca un pic cu ei, dar cand intrec masura, isi iese din sarite, le administreaza o scatoalca, avertizandu-i ca vrea sa fie lasata in pace. Se reintoarce la natura, intelegeti. Si cu cat cresc, le poarta mai putin de grija, ocupandu-se tot mau mult de dragalasii motani din imprejurimi. Aceasta nu este altceva decat un model normal de viata feminina. Am vazut destule fete si femei, dotate cu un puternic instinct matern, doritoare sa se marite, mai ales – fara sa-si dea absolut deloc seama — din cauza nerabdarii lor materne. O data veniti copiii, sunt fericite si multumite. Viata lor isi reia proportiile juste. Se intereseaza de sot, de evenimente, de barfe si, fireste, de copii. Dar in mod armonios. Instinctul matern, in sensul pur fizic, este satisfacut.

Ei, bine, in cazul doamnei Argyle, instinctul matern era foarte puternic, dar multumirea fizica de a da nastere unuia sau mai multor copii la ea n-a mai venit. Astfel incat, in realitate, obsesia sa materna nu a fost astamparata nici o clipa. Avea nevoie de copii, de multi copii. Nu avea niciodata indeajuns. Zi si noapte, mintea-i era intoarsa catre ei. Sotul nu mai conta. Era numai ceva placut, abstract, care facea parte din fundal. Copiii erau totul. Mancarurile lor, hainele lor, jocurile lor, in sfarsit, tot ce-i privea. Din cale-afara de rasfatati! Singurul lucru pe care nu li l-a dat, si de care aveau nevoie, a fost un pic de indiferenta obisnuita. Nu erau trimisi afara, in gradina, sa se joace dupa chef, ca orice alt copil din tinut. Nu, ei trebuia sa aiba toate rasfaturile: echipament pentru catarat, pietre netede in loc de prundis pe alei, o casuta intre copaci, nisip anume adus ca sa aiba o mica plaja langa rau. Hrana lor nu era obisnuita, comuna, inchipuiti-va! Pana la vreo 5 ani, plodutii aceia nu primeau decat verdeturi pasate, lapte sterilizat, apa analizata, calorii socotite, vitamine calculate! Nu comit o indiscretie profesionala vorbind astfel. Doamna Argyle nu mi-a fost niciodata pacienta. Daca avea nevoie de un medic, se adresa marilor specialisti de pe Harley Street. Nu ca ar fi facut-o frecvent. Era foarte sanatoasa si robusta.

Eu eram medicul de circumscriptie care venea chemat doar ca sa arunce o privire la copii, desi ea tindea sa ma considere un pic superficial. Ii ziceam sa-i lase sa manance mure din pom; ca nu le-ar fi stricat sa-si bage picioarele in apa si se sa aleaga, eventual, cu o raceala; ca atunci cand e vorba de cei mici nu era cazul sa se alarmeze pentru cateva liniute la termometru. Erau copii excesiv de bine hraniti si cocolositi, carora li se dadea prea multa importanta si cu care se cheltuia prea multa afectiune, iar asta, in destule privinte, nu a fost bine pentru ei.

– Va referiti la Jack? intreba Calgary.

– Bine, nu ma gandeam, cu adevarat, numai la el. Dupa mine, Jack era marcat inca din start. Inadaptarea este definitia moderna pentru asemenea persoane. Sotii Argyle au facut pentru el tot ce se putea face. De-a lungul vietii, am vazut multi ca Jack. Mai tarziu, cand copilul ajunge rau, parintii spun: 'Daca as fi fost mai sever cand era mic' sau 'Am fost prea rigid; daca as fi fost mai indulgent' Dupa parerea mea nu este nici o diferenta. Sunt unii care nu o sfarsesc bine pentru ca au avut o viata de familie nefericita si resimt esential lipsa afectiunii. Iar altii o termina rau pentru ca la cel mai mic stimul o iau pecalea gresita. Intre acestia il numar si pe Jack.

– Atunci, nu ati fost surprins de arestarea lui pentru omor?

– Cu sinceritate, da. Am fost surprins. Nu pentru ca ideea de a ucide i-ar fi fost deosebit de odioasa. Era genul de tanar lipsit de constiinta. De mic se arunca adesea asupra altor copii sau ii lovea cu jucarii grele sau cu bucati de lemn. Dar, de regula, era vorba de copii mai mici decat el si nu atat pentru ca ar fi fost orbit de furie, cat din dorinta de a face rau sau de a pune mana pe ceva. Modul de a ucide la care, eventual, m-as fi asteptat din partea lui Jack, ar fi fost acela de atatare a tovarasului de jaf impotriva politistilor gata sa-i insface. Tipii ca Jack zic: „Da-i una la cap! Hai! Omoara-l!” Crima ii atrage, sunt gata sa nicite la asasinat, dar nu au curajul sa ucida cu mainile lor. Iata ce as fi zis. Si, dupa cat se pare, as fi avut dreptate.

Calgary isi atinti ochii pe tapetul uzat, dintr-al carui desen aproape ca nu mai ramasese urma.

– Nu stiam ce o sa ma astepte, zise. Nu mi-am dat seama ce o sa semnifice pentru ceilalti. Nu am inteles ca, probabil Ca inevitabil.

Medicul incuviinta.

– Da, spuse in sfarsit. Asa s-ar zice, nu? Ca o sa trebuiasca sa limpezeasca lucrurile intre ei.

– Cred ca tocmai pentru a vorbi despre asta simt aici, marturisi Calgary. La prima vedere s-ar spune ca nici unul dintre ei n-ar fi avut cu adevarat un motiv ca sa o asasineze.

– La prima vedere. Dar daca priviti dincolo de scena Vai, cred ca au existat destule motive!

– Care?

– O simtiti, intr-adevar, ca pe o datorie morala?

– Intocmai. Nu pot face altfel.

– Poate ca in locul dumneavoastra as simti la fel. Nu stiu Ceea ce cred e ca nici unul dintre ei nu avea o viata personala, proprie. Nu putea sa aiba cat timp mama lor, ii zic asa pentru simplificare, era vie. Asta fiindca ii guverna inca pe toti.

In ce sens?

– Din punct de vedere financiar avusese grija sa-i aranjeze pe toti si din belsug. Venitul, foarte insemnat, urma sa fie impartit intre ei in proportiile considerate juste de financiari. Dar cu toate ca doamna Argyle nu facea parte dintre ei, dorintele sale, cat timp traia, erau operante.

MacMaster facu o pauza. Pe de alta parte, este interesant de observat cum, cu totii, au incercat sa fuga. Cum au luptat ca sa nu se conformeze modelului stabilit de ea; pentru ca ea decisese din vreme totul si de categoria intai. Voia sa le ofere un mediu familial bun, o educatie buna, posibilitati banesti si un bun inceput in profesiile pe care le alesese pentru ei. Voia sa-i trateze exact ca si cum ar fi fost copiii ei si ai lui Leo Calgary. Numai ca ei nu erau si, natural, aveau instincte, sensibilitati, atitudini si exigente extrem de diverse. Micky s-a pus pe vandut automobile, Hester a fugit, mai mult sau mai putin, de acasa pentru a face teatru. S-a indragostit de un tip indezirabil sub toate aspectele, iar ca actrita nu valora cine stie ce. A trebuit sa se intoarca la caminul parintesc si sa admita, chiar daca nu-i facea placere, ca mama sa avusese dreptate. Mary a insistat ca sa se casatoreasca, in timpul razboiului, cu un om cu care mama sa a sfatuit-o sa nu se marite. Era un tanar curajos si inteligent, dar nu pricepea nimic in materie de afaceri. Apoi l-a lovit poliomelita si si-a petrecut perioada de convalescenta la Sunny Point. Doamna Argyle a facut presiuni ca sa se stabileasca acolo definitiv. El era foarte dispus, dar ea, Mary Durrant, a continuat sa reziste cu disperare. Isi dorea casa ei si sotul, numai pentru ea. Cu toate acestea, neindoielnic, ar fi sfarsit prin a ceda, daca mama, tocmai atunci, n-ar fi fost ucisa.

Micky a purtat intotdeauna o povara grea: resentimentul ca a fost abandonat de adevarata sa mama. Resentiment care si-a pus ghearele pe el inca de mic si de care nu s-a mai eliberat. Am impresia ca si-a urat intotdeauna mama adoptiva.

– Apoi este infirmiera suedeza. Era foarte atasata de copii si i-a ramas devotata lui Leo. A beneficiat de destule de la doamna Argyle si, probabil, s-a straduit sa-i fie recunoscatoare, dar n-a reusit. Insa nu pot sa cred ca antipatia a putut sa o impinga sa-si loveasca binefacatoarea cu un vatrai in cap. In definitiv, putea sa plece in orice moment. Cat despre Leo Argyle

– Exact. Ce spuneti de el?

– Se pregateste sa fie din nou mire si sa-i fie bine, raspunse dr. MacMaster. Se insoara cu o femeie tanara si foarte draguta. Tandra, gentila, o companie placuta si tare indragostita de el de atata timp. Starea sa sufleteasca fata de doamna Argyle putem, mai mult sau mai putin, sa o intuim. Fireste, moartea sotiei a simplificat mult lucrurile. Leo Argyle nu era tipul care sa se combine cu secretara, cu nevasta sub acelasi acoperis. In realitate, ma gandesc ca nici macar nu s-ar fi despartit vreodata de sotie.

Calgary zise incet:

– I-am vazut pe amandoi, am vorbit cu ei. Intr-adevar, nu pot sa cred ca el sau ea

– Stiu, il intrerupse MacMaster. Cine ar putea sa o creada? Si totusi trebuie sa fi fost cineva din casa.

– O credeti serios?

– Nu vad cum as putea gandi altfel. Politia este sigura ca nu a fost opera unui strain si probabil ca are dreptate.

– Dar care dintre ei? MacMaster ridica din umeri.

– Nu se stie. Asta-i totul!

Dumneavoastra, care ii cunoasteti bine, nu aveti nici o idee?

- Daca as avea-o, nu v-as spune-o. La urma urmelor, pe ce as putea sa ma bazez? Daca nu cumva mi-au scapat niste date de fapt, nici unul dintre ei nu-mi pare asasin. Si totusi nu pot sa-l exclud pe nici unul ca posibil vinovat. Da, adauga rar medicul, parerea mea este ca n-o s-o stim niciodata. Politia va cerceta, va face tot ce-i cu putinta, dar ca sa gaseasca probe, dupa atata timp si cu asa de putine elemente Da, repeta, scuturand din cap, cred ca adevarul nu se va sti niciodata. Exista cazuri asemanatoare, citim uneori despre ele, intamplate acum cnicizeci, o suta de ani, in care este evident ca, din trei sau patru sau cnici indivizi, unul trebuie sa fie vinovat. Dar fara dovezi zdrobitoare, nimeni n-a fost in stare sa-l stabileasca.

– Va ganditi ca si acum se va intampla la fel?

– Pai Da! Doctorul MacMaster ii arunca o privire ascutita lui Calgary. Si-acesta-i lucrul cel mai teribil, nu?

– Da, raspunse Calgary. Teribil pentru nevinovati Cum mi-a zis fata.

– Fata? Ce a zis?

– Fata Hester. Mi-a spus ca nu inteleg importanta nevinovatilor. Cu alte cuvinte, asta imi zicea. Ca nu vom sti niciodata

cine este nevinovat, completa medicul. Desigur. De-am putea macar sa cunoastem adevarul, chiar daca nu ar trebui sa duca la o arestare, cu proces si condamnare! Numai pentru a sti. Altfel

– Ei, bine? intreba Calgary.

– Incercati sa intelegeti singur Dar nu e nevoie, stiti deja. Imi aminteste cazul Bravo, de acum un secol, daca nu gresesc, dar despre care se scriu inca volume intregi. Argumentele erau perfect convingatoare pentru a demonstra ca putea sa fi fost sotia sau doamna Cox sau dr. Gully Sau ca, in ciuda opiniei judecatorului de instructie, Charles Bravo se otravise singur. Toate ipoteze mai mult decat plauzibile Insa nimeni n-a putut sa stie adevarul vreodata. Si astfel, Florence Bravo, abandonata de fii, a murit singura si alcoolica; doamna Cox, ostracizata de cei trei copii ai ei, a ajuns la o varsta inaintata banuita de aproape toti cunoscutii, iar dr. Gully a fost ruinat profesional si social Unul era vinovat si a scapat cu fata curata. Dar ceilalti erau nevinovati si au platit degeaba.

– Ceea ce acum nu trebuie sa se intample, declara Calgary.

Capitolul VIII

Hester Argyle se privea in oglinda. Mai mult decat vanitate, in privirea sa era umila neliniste a celui care nu e niciodata sigur de el. Isi ridica parul care ii cadea pe frunte, il trase intr-o parte si observa rezultatul cu un aer neincrezator. Zarind un chip indaratul chipului ei din oglinda tresari si se intoarse cu teama.

- Te-ai speriat! exclama Kirsten Lindstrom.

– Speriat? Ce vrei sa zici, Kirsty?

– Ca ti-e frica de mine Te gandesti ca as putea sa ma apropii de tine in varful picioarelor si sa-ti dau una in cap.

– Of, Kirsty, nu fi proasta! Nu m-as gandi niciodata la asa ceva.

– Ba da! te-ai gandit, replica ea. Si ai dreptate sa tresari, daca vezi ceva ce nu intelegi bine ce e, pentru ca ai, in aceasta casa, de ce sa te temi. De-acum o stim.

– In orice caz, Kirsty draga, spuse Hester, nu de tine trebuie sa-mi fie frica:

– De unde stii? Chiar recent am citit in ziar despre o femeie care, dupa ce a convietuit ani lungi cu alta, intr-o zi, pe neasteptate, o ucide asfixiind-o si incearca sa-i scoata ochii. Si de ce? Pentru ca, explica linistita la politie, de catva timp si-a dat seama ca prietena sa era stapanita de diavol; ea il vazuse pe diavol privind afara prin ochii ei si intelesese sa-si ia inima in dinti si sa gaseasca puterea sa-l ucida.

– A, da! Mi-aduc aminte. Dar era vorba de o nebuna.

– Da. Insa ea nu isi dadea seama ca este. Iar cei care o frecventau nu realizau ca este nebuna, pentru ca nimeni nu stia ce ii trecea prin cap. Si nici tu nu stii ce imi umbla mie in minte. As fi putut sa capat ideea fixa ca mama ta era anticrist si sa fi vrut s-o suprim.

– Spui numai prostii, Kirsty.

Kirsten Lindstrom ofta si se aseza.

Da, ai dreptate, admise. Tineam mult la mama ta si ea a fost intotdeauna buna cu mine. Dar ceea ce incerc sa te fac sa pricepi, Hester, si trebuie sa te convingi de asta, este ca nu poti sa spui „prostii” apropo de nimeni si nimic. Ca nu poti sa te increzi nici in mine si nici in altcineva.

Hester o privi cu atentie.

- Vorbesti serios?

– Foarte serios, raspunse Kirsten. Toti trebuie sa vorbim cu seriozitate si limpede. Nu ajuta la nimic sa te prefaci. Omul acela, care a venit aici – as fi preferat sa nu fi venit, dar de-acum faptul e consumat -, a aratat clar ca nu Jacko a fost asasinul. Si-atunci, inseamna ca a fost altcineva, cineva dintre noi.

– Nu, Kirsty, nu. Ar putea sa fi fost cineva care

– Cineva care?

– Ei, bine, cineva venit cu intentia sa fure Sau cineva care ii purta pica mamei pentru cine stie ce veche pricina.

– Si crezi ca mama ta l-ar fi lasat sa intre in casa?

– De ce nu? Stii bine cum era ea. Daca cineva ar fi venit sa-i povesteasca o istorie dureroasa, sa-i vorbeasca de vreun copil abandonat sau maltratat, nu crezi ca l-ar fi chemat in camera ei ca sa asculte tot ce avea sa-i zica?

– Nu mi se pare probabil. Sau, cel putin, nu mi se pare probabil ca mama ta sa se aseze la birou, lasandu-l pe acel oarecare sa o loveasca pe la spate cu vatraiul. Nu, era linistita si increzatoare numai cu persoanele pe care le cunostea bine.

– Inceteaza, Kirsty! protesta Hester. Vai, te rog, inceteaza! Ma faci sa simt toate astea atat de aproape Atat de viu!

– Pentru ca e aproape, pentru ca e viu. Gata, nu-ti mai spun nimic, dar te-am avertizat. Chiar daca tu crezi ca il cunosti bine pe unul si ti se pare demn de incredere, nu poti sa fii sigura de nimic. De aceea, pazeste-te! Pazeste-te de mine, de Mary, de tatal tau si de Gwenda Vaughan.

Cum pot sa traiesc aici, suspectandu-i pe toti?

– Daca vrei sa accepti sfatul meu, ai face bine sa parasesti aceasta casa.

- Tocmai acum? Nu pot.

– De ce nu poti? Din cauza doctorasului?

– Nu te inteleg, Kirsty, zise Hester, imbujorandu-se.

– Dr. Craig. Un tanar bun si un medic bun, simpatic si constinicios. Ai fi putut sa alegi mai rau. Cu toate astea, ma gandesc ca ai face bine sa pleci departe de aici.

– Toate sunt numai prostii, izbucni Hester furioasa. Prostii! Prostii! Prostii! Oh! Cat as vrea ca dr. Calgary sa nu fi venit niciodata!

– Si eu, Hester, incuviinta Kirsten. Si din toata inima.

Leo Argyle semna ultima scrisoare pe care Gwenda Vaughan i-o puse in fata.

– Cea din urma? intreba.

- Da.

– Am lucrat mult azi.

Dupa cateva minute, cand termina de timbrat si de adunat scrisorile, Gwenda intreba:

– Nu a sosit momentul sa faci calatoria aceea in strainatate?

– Calatorie in strainatate?

Leo Argyle parea cazut din nori. Gwenda continua:

– Da. Nu-ti amintesti ca te gandeai sa mergi la Roma si la Siena?

– Aa, da! Da, e adevarat.

– Voiai sa vezi documentele din arhive despre care iti scrisese cardinalul Massilim.

- Da, imi aduc aminte.

– Trebuie sa-ti retin un bilet la avion sau preferi sa mergi cu trenul?

Ca si cum mintea sa s-ar fi intors la realitate dupa o lunga absenta, Leo o privi si zambi.

– Pari foarte nerabdatoare sa scapi de mine, Gwenda.

– A, nu, iubitule, nu!

Intr-o clipa se apropie si ingenunche langa el.

– Nu as vrea sa te indepartezi de mine. Niciodata! insa ma gandesc Ei, da, ma gandesc ca ar fi mai bine sa pleci dupa dupa

– dupa ce, saptamana trecuta, dr. Calgary a venit la noi?

– As vrea sa nu fi venit niciodata si lucrurile sa fi ramas cum erau.

– Cu injusta condamnare suferita de Jacko pentru ceva ce nu a infaptuit?

– Insa ar fi fost capabil sa infaptuiasca. Oricand. E o pura intamplare ca nu a fost el.

– Straniu, spuse Leo, pe ganduri. In schimb, eu nu puteam sa cred ca a fost, intr-adevar, vinovat. A trebuit sa ma inclin in fata evidentei, bineinteles Insa mi se parea neverosimil.

– De ce? Era intotdeauna gata de violenta sau, poate, nu e adevarat?

– Ba da. Asta, da. Sarea la alti copii. In general, la cei mai mici decat el. Dar de aici pana la a o ucide pe Rachel

– De ce, nu?

– Pentru ca se temea de ea, raspunse Leo. Rachel avea o mare autoritate si Jacko o resimtea nu mai putin decat ceilalti.

– Dar nu crezi ca tocmai de asta

Gwenda se opri si Leo se uita la ea interogativ. Ceva in privirea lui o facu sa roseasca. Se departa si merse sa se ghemuiasca langa semineu, cu mainile intinse spre foc. „Da, se gandi, Rachel avea autoritate de dat si altora. Mereu atat de satisfacuta, atat de sigura de sine: regina albinelor, care ne domina pe toti. Nu era indeajuns ca sa determine pe cineva sa-i dea una in cap si sa o faca sa taca o data pentru totdeuna? Rachel avea permanent dreptate, stia totul, facea intotdeauna ce voia”. Se ridica brusc.

– Leo, spuse, n-am putea N-am putea sa ne casatorim mai repede, in loc sa asteptam sfarsitul lui martie?

O privi. Tacu un moment, apoi raspunse:

– Nu, Gwenda, nu. Nu cred ca ar fi potrivit.

– De ce?

– Cred ca orice decizie precipitata ar fi o greseala.

– Ce vrei sa zici?

Se apropie iar langa el, ingenunchind.

– Leo, ce ai in minte? Trebuie sa-mi spui!

– Scumpa mea, ma gandesc exact la ce ti-am zis. Nu trebuie sa facem nimic precipitat.

– Dar in martie ne vom casatori, asa cum planuisem?

– Sper Da, sper.

– Vorbesti ca si cum nu ai fi sigur Leo, nu-ti mai pasa?

– O, scumpa mea! Leo Argyle ii puse mainile pe umeri. Sigur ca imi pasa! Tu insemni totul pe lume pentru mine.

– Si-atunci? intreba impacientata.

– Nu. Leo se ridica in picioare. Nu inca. Trebuie sa asteptam. Trebuie sa fim siguri.

– Siguri de ce? Nu-i raspunse.

– Nu te gandesti ca Nu poti sa gandesti ca, incepu Gwenda.

– Eu Nu ma gandesc la nimic.

Usa, se deschise si Kirsten Lindstrom intra cu o tava pe care o puse pe birou.

Ceaiul dumneavoastra, domnule Argyle. Sa aduc inca o ceasca pentru dumneata, Gwenda, sau il bei jos, impreuna cu ceilalti?

– Cobor in sufragerie. Sa iau scrisorile. Trebuie sa le expediez.

Cu mainile un pic nesigure, aduna scrisorile pe care Leo le semnase cu putin inainte si iesi din odaie. Kirsten o urmari cu privirea, apoi se intoarse, uitandu-se la Leo.

– Ce i-ati spus? intreba. Ce ati facut ca sa o tulburati asa?

– Nimic, raspunse Leo cu voce obosita. Chiar nimic. Femeia inalta din umeri. Iesi fara sa mai zica nici un cuvant, dar lasand in camera ecoul tacut al criticilor sale nerostite. Leo se cufunda in fotoliu, cu un oftat. Se simtea istovit. Turna ceaiul in ceasca, dar nu il bau. Ramase asa, privind in gol, cu gandurile intoarse spre trecut.

Se intamplase acolo, la clubul acela de asistenta sociala din East End, la Londra Acolo o intalnise pentru prima data pe Rachel Konstam. Acum si-o amintea bine, ca si cum ar fi avut-o din nou in fata ochilor. De statura mijlocie, robusta, imbracata extrem de costisitor (lucru pe care, atunci, el nu-l apreciase), dar fara preocupare speciala. Era o tanara rotunda la fata, serioasa, cordiala, plina de o ardoare si de o ingenuitate care il atrasesera. Si cate nu erau de facut. Si cate meritau sa fie facute! Fata vorbise cu o fervoare aproape haotica. Si inima lui Leo se aprinsese pentru ea. Pentru ca, la randul lui, era convins ca erau multe lucruri de facut, care meritau sa fie facute, chiar daca scepticismul sau natural il inclina sa se indoiasca de faptul ca operele meritorii aveau intotdeauna o implinire fericita, cum ar fi fost just. Dar Rachel nu era impiedicata de dubii. Daca se faceau asta si aceea, daca se dotau cutare si cutare institutie, ar fi urmat automat beneficiile.

Insa niciodata nu tinuse cont de natura umana. Intotdeauna considerase persoanele ca niste cazuri de tratat si niste probleme de rezolvat. Nu intelesese niciodata ca fiecare faptura umana era deosebita, isi avea propriile idiosincrazii, reactiona diferit. O avertizase de atunci sa nu se astepte la prea mult. Dar mereu ea se asteptase la prea mult, chiar daca nu voia sa o recunoasca, si vesnic ramasese deceptionata. Leo se indragostise de ea fulgerator si descoperirea ca Rachel era dintr-o familie bogata il surprinsese placut.

Isi proiectasera viata impreuna pe o temelie de gandire elevata, nu pe traiul comun. Vedea acum cu limpezime de ce fusese mai ales atras. De caldura sa sufleteasca. Numai ca, in realitate, caldura aceea sufleteasca (aici era tragedia!) nu fusese el. Il iubise, asta da, dar ceea ce ar fi vrut cu adevarat de la el si de la viata ar fi fost copiii. Iar copiii nu venisera. Consultasera doctori, doctori discreditati, chiar si sarlatani, dar raspunsul fusese mereu acelasi, incat, pana la urma, Rachel trebuise sa accepte. Nu va putea niciodata sa aduca pe lume copii. I-a parut rau, ingrozitor de rau si aderase cu bucurie la sugestia sa de a adopta un copil. Se pusesera deja in contact cu persoanele adecvate, cand cu prilejul unei vizite la New York, masina lor trantise la pamant o fetita care iesea in fuga dintr-un imobil, in cel mai sarman cartier al orasului.

Rachel se-aruncase din masina si ingenunchease in mijlocul strazii langa micuta, care nu se alesese cu rani, ci doar cu vanatai. Era o fetita frumoasa, blonda, cu ochi albastri. Rachel insistase sa o duca la spital si sa se asigure ca nu avea leziuni interne. S-a dus apoi sa stea de vorba cu rudele copilei: o matusa respingatoare cu un sot betiv, care, evident, nu avea nici cea mai mica afectiune pentru nepotica orfana. Rachel le-a propus sa-i lase fetita pentru cateva zile si femeia se grabise sa accepte.

Asa au adus-o pe Mary in apartamentul lor de la hotel. Neindoieinic, fetitei ii priisera patul moale si sala de baie luxoasa. Rachel i-a cumparat haine noi. Iar la un moment dat, fetita a ajuns sa le spuna: „Nu vreau sa ma intorc acasa. Vreau sa stau cu voi”. Rachel o privise cu un val de bucurie si dorinta. Abia singuri, s-a grabit sa-i spuna: „Sa o tinem cu noi. Femeia aceea va fi mai mult decat multumita sa scape de ea. N-o sa fie greu sa cadem la invoiala. O vom adopta si va fi fetita noastra”.

El n-a avut nimic impotriva. Fetita parea buna si ascultatoare si era clar ca pentru unchi nu avea nici un sentiment. Daca aceasta putea sa o faca fericita pe Rachel, de ce nu? Dupa ce consultasera diversi oameni ai legii si semnasera documentele necesare, s-au imbarcat pentru Europa cu Mary O'Shaughnessy, devenita de-acum Mary Argyle. Se gandise ca, in sfarsit, biata Rachel va fi fericita. Si a fost fericita, cu un soi de exultare aproape febrila, ocupandu-se de micuta si cumparandu-i tot felul de jucarii scumpe. Din partea sa, Mary primea totul placida si multumita. Cu toate acestea, se gandi Leo, intotdeauna fusese ceva care il zgandarise un pic: usoara adaptare a copilei, lipsa oricarei forme de nostalgie pentru locurile natale, pentru lumea sa. Adevarata afectiune, spera, va veni dupa aceea. Pentru ca pe moment nu se vedea nici un semn. Accepta beneficiile, se bucura de tot ce primea, dar ceea ce priveste iubirea pentru mama adoptiva Nu, el nu-si daduse niciodata seama de asa ceva. Cam pe atunci, se gandi Leo, a inceput sa inteleaga scopul vietii lui Rachel Argyle. Era nascuta ca sa fie mama, nu sotie. Faptul ca o obtinuse pe Mary parea sa-i fi stimulat, si nu satisfacut, aspiratiile materne. Un singur copil nu-i ajungea.

Toate initiativele ei erau de-acum legate de varsta infantila. Se interesa de orfelinate, de dotarile pentru micutii minori, de casele de copii retardati, epileptici, de cei care necesitau ingrijiri ortopedice Mereu de copii. Un lucru admirabil, dar care devenise centrul vietii sale. Astfel, el a inceput sa se cufunde in propriile activitati, aprofundand precedentele istorice ale stiintei economice, studiu care il interesase intotdeauna, si retragandu-se mereu in solitudinea bibliotecii, ca sa se ocupe de cercetari si sa scrie scurte, dar exacte monografii. Sotia sa, ocupata, zeloasa si fericita, conducea casa si cheltuia din ce in ce mai mult in operele de binefacere. El era condescendent si o incuraja: „E un proiect minunat, draga mea”, „Da, da, sigur am sa-l realizez”. Ocazional o punea in garda: „Ar trebui examinata pozitia foarte bine inainte de a risca. Nu trebuie sa te lasi dusa de entuziasm”.

Continuase sa-l consulte, dar mai mult de forma. Cu trecerea timpului devenise tot mai autoritara. Stia ceea ce era just Stia ce era mai bine Politicos, el renunta la judecatile si avertismentele sale intamplatoare. Se gandea ca Rachel nu avea nevoie nici de ajutorul sau, nici de dragostea sa. Era foarte prinsa, fericita, teribil de energica.

Desi nu putea sa nu se simta ranit, Leo nutrea pentru ea un curios sentiment de compatimire, ca si cum ar fi intuit ca o apucase pe o cale periculoasa.

La izbucnirea razboiului, in 1939, activitatile doamnei Argyle s-au dublat imediat. Cum i-a venit ideea sa deschida un camin de razboi pentru copiii din cartierele sarace ale Londrei, cum a si intrat in contact cu multe persoane influente din capitala. Ministrul Sanatatii era foarte dispus la colaborare si ea a cautat si a gasit o casa potrivita scopului. O casa construita recent, situata intr-o parte indepartata a Angliei, dupa toate probabilitatile ferita de bombardament. In care putea gazdui pana la 18 copii intre 2 si 7 ani. Le sosisera unii provenind din familii nevoiase si altii – copii ai unor oameni loviti de nenorocire. Orfani, copii nelegitimi ai caror mame nu aveau nici o intentie sa se lase evacuate cu ei, nici dorinta de a-i supraveghea, copii maltratati sau neglijati. Trei sau patru erau schilozi. Pentru tratamentul ortopedic, Rachel angajase personal special, o maseuza suedeza, infirimera profesionista, si alte doua, si ele cu atestat. Si nu se limitase la asigurarea tuturor comoditatilor, ci chiar la lux. O data Leo isi exprimase reticentele: „Nu uita, Rachel, ca acesti copii vor trebui sa se intoarca sa traiasca in mediul din care i-am smuls. Nu trebuie sa faci sa le fie prea greu”. Era raspunse cu caldura: „Nu se va face niciodata indeajuns pentru aceste sarmane fapturi. Niciodata!” El insistase: „Da, dar vor trebui sa se intoarca”. Cu un gest de nepasare, Rachel spusese: „S-ar putea sa nu fie necesar. Poate ca, dar o sa vedem mai tarziu”.

Cerintele razboiului au adus repede schimbari. Infirmierele, recalcitrante la supravegherea sanatatii unor copii carora le mergeau foarte bine in timp ce era atata nevoie de munca lor in multe parti, au trebuit sa fie inlocuite frecvent. In cele din urma au ramas numai o infirimera batrana si Kirsten Lindstrom. Cand s-a ajuns la lipsa personalului de serviciu, Kirsten s-a sacrificat, trudind cu devotament si altruism.

Iar Rachel Argyle a fost extrem de ocupata si de fericita. Nu au lipsit momentele de dezorientare, isi aminti Leo, ca in ziua in care sotia sa, framantata de pierderea in greutate si de pofta de mancare a unui baietel, Micky, a chemat medicul. Acesta, negasind nimic, isi exprimase in fata doamnei Argyle parerea ca baiatul ar fi suferit de dor. Imediat, ea a respins ideea. „Este imposibil! Nu stiti din ce casa a venit. Il loveau, il maltratau. Trebuie sa fi fost un iad pentru el!” „Cu toate acestea, obiectase doctorul MacMaster, n-ar fi de mirare. Unicul lucru e sa incercati sa-l faceti sa vorbeasca”. Si intr-o zi, Micky a vorbit. Plangand cu sughituri in patucul sau, respingand-o pe Rachel cu pumnisorii: „Vreau sa merg acasa! Vreau sa ma intorc la mama!” Kachel ramasese descumpanita, aproape nu-i venea sa creada: „Nu poate sa-si doreasca mama. Nu-i purta deloc de grija si il batea de cate ori se imbata”. Cu blandete, el ii zisese: „Dar mergi impotriva naturii, Rachel. E mama sa si copilul o iubeste”. „Frumos soi de mama!” „El e carne din carnea sa si sange din sangele ei. Aceste lucruri nu pot fi inlocuite”. Insa ea ii raspunsese: „De-acum ar trebui sa ma considere pe mine mama lui”.

Biata Rachel, gandi Leo. Biata Rachel, care putea sa cumpere atatea lucruri Si care le cumpara pentru altii. Care putea sa daruiasca dragoste, ingrijire, o casa pentru micutii aceia abandonati, sa cumpere totul pentru ei Dar nu iubirea lor pentru ea.

Apoi, o data razboiul sfarsit, copiii au inceput sa se reintoarca la Londra, ceruti de parinti sau de rude. Nu toti insa. Unii ramasesera abandonati. Rachel ii spusese; „Stii, Leo, de-acum sunt ca si copiii nostri. A sosit momentul sa ne formam cu adevarat o familie a noastra. Patru sau cnici pot sa ramana cu noi. Ii vom adopta, vom avea grija de ei si vor fi copiii nostri”. El se simtise vag stingherit, fara sa inteleaga motivul. Nu ca ar fi dezaprobat ideea de a tine micutii, dar instinctiv intuise eroarea. Nu se putea presupune ca ar fi fost natural sa-ti creezi o familie cu mijloace artificiale. „Nu te gandesti ca este riscant?” Dar ea i-a raspuns: „Riscant? Ce importanta are ca e riscant? Este o actiune meritorie”.

Da, probabil ca era Insa el nu se simtea la fel de sigur. Dar de-acum se instrainase intr-atat in lumea sa rece, nebuloasa, ca nu mai putea sa decida. Ca de atatea ori, spusese: „Trebuie sa faci cum crezi tu mai bine, Rachel”.

Triumfatoare si fericita, ea isi facuse planurile sale, consultase juristii si rezolvase totul cu obisnuitul ei simt practic. Si-asa isi achizitionase o familie. Mary, cea mai mare, adusa de la New York; Micky, baietelul nostalgic, care adormise atat de des plangand, pentru ca ii era dor de casa sa umila si de neglijenta si irascibila sa mama; Tina, micuta creola nascuta dintr-o femeie dubioasa si un marinar sudamerican; Hester, fiica nelegitima a unei tinere irlandeze, care intelegea sa-si refaca viata; si Jacko, simpaticul copil cu aer de maimutica, cel care ii distra cu nastrusniciile sale si care reusea intotdeauna sa evite pedepsele cu povestile sale si sa obtina, cu linguseli, dulciuri in plus si de la o persoana severa ca domnisoara Lindstrom, al carui tata executa o pedeapsa in inchisoare si a carui mama plecase cu un altul.

Da, gandi, fusese o fapta buna sa-i ia pe copiii aceia, sa le ofere avantajele unei case si dragostea unui tata si a unei mame. Rachel avea tot dreptul sa se mandreasca. Numai ca rezultatele nu au corespuns aspiratiilor sule pentru ca micutii aceia nu erau copiii pe care el si ea i-ar fi adus pe lume. In ei nu era sangele stramosilor lin Rachel, muncitori cutezatori si cumpatati, nici avantul si ambitia cu care membrii mai putin scrupulosi ai acelei familii isi asigurasera un loc in societate. Nimic din inefabila bunatate sufleteasca si din integritatea judecatii pe care Leo si le amintea la propriul tata si la parintii lui sau din stralucita inzestrare intelectuala a bunicilor sai din partea mamei.

Tot ceea ce mediul putea sa faca fusese facut pentru ei. Dar daca putea sa faca foarte mult, nu putea sa faca totul, semintele acelei slabiciuni care ii adusese intr-o prima etapa in caminul de razboi erau apte sa germineze, o data stimulate. In aceasta privinta, Jacko furnizase un exemplu complet. Baiatul acela dezinvolt si fermecator, cu glumele sale, cu linguselile sule, cu usurinta sa in a-i duce pe toti de nas, era in substanta sa tipul delicventului. O demonstrase foarte curand cu furtisaguri copilaresti, cu mniciuni. Toate, lucruri care fusesera atribuite proastei educatii initiale. Lucruri care se puteau corija usor, zicea Rachel. Dar nu se corectasera niciodata.

La scoala nu aduna decat note de repros. Studiile universitare sfarsisera intr-un dezastru si de-atunci urmase o serie lunga de nicidente. De fiecare data, el si Rachel facusera tot ce era cu putinta ca sa-i reconfirme baiatului afectiunea si increderea lor, pentru a-i gasi o munca potrivita, in care, implicandu-se, ar fi putut sa obtina o reusita optima. Poate, se gandi Leo, fusesera prea blanzi.

Dar, nu! Blanzi sau inflexibili, cu Jacko rezultatul final ar fi fost acelasi. Ceea ce dorea trebuia sa aiba. Si daca nu putea sa obtina cu mijloace legitime, era gata sa recurga la multe cai. Insa nu era indeajuns de abil pentru crima, nici macar pentru cea marunta. Si astfel se ajunsese la aceea zi de pe urma, cand, ramas fara nici o para si cu spaima de a sfarsi in inchisoare, venise sa ceara bani, ca si cum ar fi avut dreptul, si sa ameninte. Apoi plecase urland ca la intoarcere ar fi mai bine sa aiba pregatita suma Altfel

Si asa Rachel murise. Cat i se parea de departat tot trecutul! Acei ani lungi de razboi cu baieti si fetite care cresteau. Si el? Departat si el, incolor. Ca si cum energia robusta si gustul de a trai pe care Rachel le poseda l-ar fi consumat pe dinauntru, lasandu-l vlaguit si secatuit, cu o imensa nevoie de caldura si de dragoste.

Chiar si acum nu reusea sa-si aduca aminte bine cand intuise pentru prima oara ca aceste lucruri ii erau aproape La indemana. Nu oferite, dar prezente, Gwenda, utila sa secretara, permanent prompta, amabila, serviabila. Era ceva in ea care i-o amintea pe Rachel la intaia lor intalnire. Aceeasi ardoare, acelasi entuziasm, aceeasi expansivitate. Numai ca in Gwenda toate acestea erau pentru el. Nu pentru ipoteticii fii pe care ar fi putut intr-o zi sa-i aiba. Chiar pentru el. A fost ca si cum caldura i-ar fi cuprins mainile intinse Cand si-a dat seama ca nu-i era indiferent? Greu de spus. Nu fusese o relatie neasteptata. Dar pe neasteptate, intr-o zi, a inteles ca o iubea. Si ca n-ar fi putut niciodata sa se casatoreasca atat timp cat Rachel era vie

Cu un suspin, Leo se indrepta in fotoliu si isi bau ceaiul de-acum rece.

Capitolul IX

Calgary plecase de putina vreme, cand doctorul MacMaster primi un al doilea vizitator.

– Ah! Don! Ce placere sa te vad! Vino aici si spune-mi. Tu ai ceva in minte. Imi dau seama imediat, cand te vad cu fruntea incruntata asa.

Doctorul Donald Craig ii zambi chinuit. Era un tanar chipes si serios, care se lua in serios si isi lua munca in serios. Batranul medic la pensie avea multa simpatie pentru tanarul sau succesor, dar cateodata ar fi dorit ca Donald Craig sa stie si de gluma.

– Sunt teribil de ingrijorat, Mac.

Fata lui MacMaster isi schimba expresia.

– Imi pare rau, baiatule. Imi pare foarte rau. Vesti proaste?

Tanarul clatina din cap.

– Nu, nu. Faptul e ca Asculta, Mac, am nevoie sa stau de vorba cu cineva. Dumneata ii cunosti, esti aici de ani de zile si stii totul despre ei. Si trebuie sa stiu si eu, ca sa inteleg ce ma asteapta.

Sprancenele stufoase ale lui MacMaster se inaltara incet.

– Sa auzim care e problema, spune.

– Este vorba de familia Argyle. Cu siguranta, stii, imi inchipui ca stiu toti, ca Hester Argyle si cu mine

Batranul medic incuviinta.

– Pe vremea mea se zicea „o discreta simpatie reciproca” si era o expresie nimerita.

– Sunt indragostit pana peste cap de ea, se spovedi Donald cu simplitate, si cred ca tine la mine. Si-acum – toate astea!

– A, da, gratierea lui Jacko. O gratiere care vine prea tarziu pentru el.

– Da. Si tocmai de asta mi se pare – gresesc, o stiu foarte bine, dar nu pot sa fac altfel, – mi se pare ca ar fi fost mai bine daca Daca aceasta noua marturie nu ar mai fi iesit niciodata la iveala.

– Oh, nu numai tu ai aceasta impresie, il asigura MacMaster. Dupa cate inteleg o au mai multi: de la comisar la familia Argyle si la omul insusi care, reintors din Antarctica, a furnizat marturia. A fost cu putin inainte aici, adauga.

Donald Craig avu o expresie alarmata.

– Adevarat? A spus ceva?

- Cum sa-ti zic?

– Are o banuiala despre cine Doctorul MacMaster nega incet din cap.

– Nu, raspunse. Nu are nici cea mai mica idee. Cum ar putea sa aiba! a cazut din cer si i-a vazut pentru prima oara. Se pare ca nimeni nu are vreo idee.

– Da, se poate.

– Ce te-a ravasit asa, Donald? Donald Craig respira adanc.

– Hester mi-a telefonat in seara aceea, dupa ce acest Calgary a fost acolo. Dupa programul la cabinet, planuisem sa mergem la Drymouth, sa ascultam o conferinta despre tipurile de criminali care se gasesc la Shakespeare.

– O tema deosebit de indicata, as zice.

– La telefon mi-a spus ca n-o sa vina din cauza unei vesti rascolitoare pentru toti.

– Asa! Cea adusa de doctorul Calgary.

– Da, dar pe moment nu mi-a vorbit de el. Era tulburata. Parea Nu stiu cum sa explic.

– Sange irlandez! comenta MacMaster.

– Parea total debusolata, infricosata. Ah, nu stiu cum sa zic!

– Ei, la ce sa te astepti? Nu are inca 20 de ani.

– Dar de ce trebuia sa fie atat de ravasita? Iti spun, Mac, ii este ingrozitor de teama.

— Dar Da, se poate.

Te gandesti ca La ce te gandesti?

— As zice ca e important ceea ce gandesti tu. Tanarul spuse cu amaraciune:

— Probabil ca daca n-as fi fost medic, asemenea lucruri nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Ar fi iubita mea si iubita mea nu poate face rau. Dar asa

– Hai, vorbeste! E mult mai bine sa te eliberezi imediat!

— Vezi, cunosc putin lucrurile care ii trec prin minte lui Hester. Ea este victima unei rataciri initiale.

– Da, da, asa se zice in vremurile de azi.

– N-a avut inca timp sa se integreze intr-un mod adecvat. In perioada delictului suferea de un sentiment perfect normal la o tanara adolescenta: repulsia fata de autoritate. Ar fi vrut sa se sustraga dragostei opresive care, in zilele noastre, e vinovata pentru atatea dureri. Voia sa se revolte, sa plece, chiar ea mi-a povestit ca o data a fugit de acasa si s-a alaturat unei trupe de teatru de mana a patra. In imprejurarea aceea, mama sa s-a purtat rezonabil, gandesc. A sfatuit-o pe Hester sa mearga la Londra si sa frecventeze Academia Regala de Arta Dramatica, pentru ca sa studieze serios, daca dorea sa devina actrita. Dar Hester nu o dorea cu adevarat. In realitate, fuga ei era numai o bravada, ca sa-si demonstreze propria independenta. Cu toate acestea, sotii Argyle nu au facut nici o presiune asupra ei si au subventionat-o cu generozitate.

– Foarte intelept, observa MacMaster.

— Pe urma, ea a avut aventura aceea prosteasca, era vorba de un actor de varsta mijlocie, care facea parte din trupa. In final, si-a dat seama singura ca nu era bine. Doamna Argyle a intervenit, a tratat cu el si Hester s-a intors acasa.

- Cu lectia invatata, cum se zicea pe vremea mea, spuse MacMaster. Dar, fireste, asta n-a placut nimanui. Si nici lui Hester.

Donald Craig continua, cu neliniste:

- Resentimentul nu inceta sa o arda pe dinauntru. Mai rau decat atat, a trebuit sa recunoasca, daca nu deschis, fata de sine insasi, ca mama sa avusese perfecta dreptate: nu valora nimic ca actrita, iar barbatul caruia ii daruise afectiunea nu era de ea. Si-a dat seama ca, in fond, nu-l iubise cu adevarat. Dar gandul ca mama stie intotdeauna totul este iritant pentru tineri.

– Da, aproba MacMaster. Si acesta era unul din defectele doamnei Argyle, chiar daca ea nu-l constientizase niciodata ca atare. Efectiv, avea aproape permanent dreptate, stia mult mai mult decat ceilalti. Daca ar fi fost una din acele femei care se inglobeaza in datorii, ratacesc cheile, pierd trenul si fac mii de prostii, toti din jurul ei ar fi tinut mult mai mult la ea. E trist, crud, dar asa e viata. Si nu era indeajuns de vicleana ca sa obtina ceea ce dorea cu siretenie. Se complacea in a fi capabila si cu judecata si avea o absoluta siguranta de sine. E un lucru foarte greu de suportat cand esti tanar.

– Stiu, spuse Donald Craig. Imi dau foarte bine seama si tocmai de aceea intuiesc Se opri.

– Ar fi mult mai bine sa continui eu pentru tine, nu-i asa, Don? zise MacMaster cu delicatete. Te temi ca lui Hester a ta, auzind cearta dintre mama sa si Jack, i s-a urcat sangele la cap si ca — intr-un impuls de revolta impotriva autoritatii, in genere, si impotriva presupusei omnisciente a mamei, in special – a infascat vatraiul si a ucis-o. De asta te temi, nu?

Tanarul incuviinta, cu o figura nenorocita.

– De fapt, n-o cred, dar simt Simt ca ar fi putut sa se intample. Nu am impresia ca Hester si-a gasit echilibrul. Imi pare tanara pentru varsta sa, dezorientata, expusa riscului unor perturbari mintale. Daca ma gandesc la toti cei din casa mi se pare improbabil sa fi fost unul din ei, pana ajung la Hester. Si atunci, nu ma simt sigur.

– Inteleg, zise doctorul MacMaster. Da, inteleg.

– Nu-i gasesc nici o vina, se grabi sa adauge Craig. Nu cred ca biata de ea ar fi stiut cu adevarat ceea ce facea. Eu nu il consider un omucid, ci mai exact un act impulsiv, de nesupunere, de revolta, de sete de libertate insotita de convingerea ca n-ar fi fost niciodata libera pana ce Pana ce mama n-ar fi disparut.

– Aceasta ultima ipoteza este destul de verosimila, zice MacMaster. E unicul mobil si e mai de graba singular. Nu dintre cele care par mobile in ochii legii. Dorinta de a fi liberi. Liberi de catusele unei personalitati mai puternice. Doar pentru ca la moartea doamnei Argyle, nici unul dintre ei nu ar fi mostenit o gramada de bani, legea crede ca n-ar fi avut un mobil. Dar imi inchipui ca si controlul financiar era din plin in mainile doamnei Argyle, data fiind influenta sa asupra fiduciarilor. Da, moartea sa reprezenta pentru ei o eliberare. Nu numai pentru Hester, baiatul meu. Ii oferea lui Leo libertatea de a se casatori cu o alta femeie; lui Mary sa aiba grija de sotul ei cum ii pria; lui Micky sa-si traiasca propria viata dupa cum dorea. Chiar si Tina, manzul acela brun, care sta toata ziua la biblioteca, ar putea sa fi simtit nevoia de libertate.

– Am venit sa-ti vorbesc, relua Donald, ca sa stiu ce gandesti Si daca dumneata crezi ca poate sa fi fost asa.

– Te referi la Hester?

- Da.

– Cred ca ar fi putut, raspunse incet MacMaster. Dar nu stiu daca a facut-o.

– Te gandesti ca s-ar fi putut sa se fi intamplat exact cum ti-am zis eu?

– Da. Dupa mine, ceea ce ti-ai imaginat nu este cu totul imposibil. Dar nu este deloc sigur, Donald.

Respiratia tanarului devein sacadata.

– Trebuie s-o stiu, Mac. Este indispensabil. Trebuie sa stiu. Daca insasi Hester mi-o va spune, atunci totul va fi bine. Ne vom casatori cat de curand si eu voi veghea asupra ei.

– E numai bine ca superintendentul Huish nu poate sa te auda, observa sarcastic MacMaster.

– De obicei sunt un cetatean care respecta legea, replica Donald, dar stii si dumneata, Mac, foarte bine, cum sunt tratate problemele psinologice la tribunal. Dupa mine, a fost o nenorocire, nu un asasinat comis cu sange rece sau cu sange fierbinte.

– Pentru ca esti indragostit de fata.

– Tine cont ca iti vorbesc confidentiul.

- Tin.

– Daca Hester imi spune, ajunge ca o stiu eu: impreuna vom depasi acest lucru. Dar e nevoie sa mi-o zica ea insasi. Nu pot sa-mi petrec intreaga viata fara sa stiu.

– Vrei sa spui ca nu te simti in stare sa te insori cu ea in umbra banuielii?

– Dumneata, in locul meu, ce-ai face?

– Nu stiu. Daca mi s-ar fi intamplat cand as fi avut varsta ta si as fi iubit-o pe fata, probabil as fi fost convins de nevinovatia ei.

– Pentru mine, nu e atat o chestiune de nevinovatie sau vinovatie, cat necesitatea de a sti.

– Si daca ea si-ar fi ucis intr-adevar, mama, iar tu ai sti-o, ai lua-o de sotie convins ca ati trai fericiti?

– Da.

– N-o crede - exclama MacMaster. Ati trai chinuiti, si tu ai simti zilnic amaraciunea si te vei gandi ca vatraiul de la semineu e un pic prea greu. Iar ea ti-ar citi gandul. Nu, nu

Capitolul X

- Sunt sigur, Marshull, ca vei intelege motivul pentru care ti-am cerut sa vi aici sa stai de vorba cu noi.

– Da, fireste, zise avocatul Marshull. E un lucru pe care daca nu mi l-ati fi propus dumneavoastra, domnule Argyle, l-as fi sugerat eu insumi. Vestea era in toate ziarele de dimineata si, fara nici o indoiala, v-a suscita o inviorare a interesului presei.

– Deja am primit cateva telefoane de la ziaristi care vor sa ne ia interviuri, interveni Mary Durrant.

– Da, era de asteptat. V-as sfatui sa adoptati atitudinea celui care nu are comentarii de facut. Normal, sunteti foarte bucurosi si multumiti, dar preferati sa nu discutati chestiunea.

Leo spuse:

– Superintendentul Huish, care tocmai s-a ocupat de caz, a cerut sa vina maine dimineata pentru o discutie.

– Da. Da, ma tem ca exista posibilitatea redeschiderii cazului, desi nu cred ca politia poate sa spere sa ajunga la un rezultat palpabil. La urma urmelor, au trecut doi ani si ceea ce lumea si-ar fi putut aminti atunci, lumea din tinut, adica, va fi uitat de acum. Sub anumite aspecte este pacat, fireste, dar nu se poate face nimic.

– As spune ca totul este foarte clar, observa Mary Durrant. Casa era inchisa ermetic pentru intrusi, dar daca ar fi venit cineva sa o implore pe mama sub pretextul unei nenorociri sau prefacandu-se prieten al prietenilor ei, aproape sigur ca ar fi fost primit. Dupa parerea mea, asa trebuie sa se fi intamplat. Tatului meu i s-a parut ca aude soneria, imediat dupa sapte.

Marshall ii arunca lui Leo o privire interogativa.

– Intr-adevar, mi se pare ca am spus asta, zise Leo. Normal, acum nu pot sa-mi amintesc cu limpezime, dar pe moment eram sub aceasta impresie. Ba chiar eram gata sa cobor cand am crezut ca aud usa care se deschidea si se inchidea. Nu a fost nici un sunet de voci, nici rumori care sa te duca cu gandul la cineva intrat cu forta sau care se comporta violent. L-as fi auzit, ma gandesc.

– Foarte just, cazu de acord domnul Marshull. Da, dupa parerea mea, nu e nici o indoiala ca lucrurile au decurs asa. Cunoastem prea multe cazuri de indivizi lipsiti de scrupule, care, povestind o istorie plauzibila despre o nenorocire, reusesc sa patrunda in case cu singurul scop de a-l agresa pe cel care i-a lasat sa intre si apoi sa o stearga cu toti banii pe care au putut sa puna mana.

Vorbea pe un ton excesiv de convingator, rotindu-si privirea pe mica adunare, observandu-i rand pe rand si inregistrandu-i cu grija in mintea sa meticuloasa. Mary Durrant, o prezenta placuta, lipsita de imaginatie, impasibila, chiar un pic distanta, aparent stapana pe sine. In spate, pe scaunul sau cu rotile, sotul. Inteligent, Philip Durrant, se gandi Marshull. Ar fi putut sa ajunga cineva, daca n-ar fi fost priceperea sa scazuta in materie de afaceri. Nu trata insa problema cu acelasi calm ca sotia sa. Ochii lui erau atenti si ganditori. Trebuia, desigur, sa-si dea seama, mui mult decat ceilalti, ce implica chestiunea in intregul sau. Si fireste si Mary Durrant putea sa fie mai putin calma decat parea. Inca de mica fusese intotdeauna in stare sa-si ascunda propriile sentimente.

Cand Philip Durrant se misca usor in scaun, in timp ce ochii sai inteligenti si vii il priveau putin ironic pe avocat, Mary isi intoarse brusc capul. Privirea plina de adoratie pe care i-o darui sotului il facu sa tresara pe Marshull. Stia ca era o sotie devoiata, dar o considerase atata si atata timp o creatura calma si mai curand incapabila de pasiune, neinstare de puternice simpatii si antipatii, si aceasta neasteptata revelatie il surprinse. Asadar, femeia aceasta nutrea un sentiment atat de profund pentru partenerul ei? Cat despre el, Philip Durrant, parea stingherit. Nelinistit pentru viitor, poate. Si nu gresea. In fata avocatului statea Micky. Tanar, chipes, amar. „La urma urmelor, de ce?” se gandi Marshull. Nu avusese intotdeauna totul? De ce expresia aceea de om mereu in lupta cu lumea? Alaturi de el sedea Tina, cu ceva care te facea sa te gandesti la o eleganta pisicuta neagra. Intunecata, cu vocea aceea catifelata, cu ochii mari si enigmatici si cu o gratie a miscarilor oarecum sinuoasa. Tipul linistit, da, dar poate, in fond, nu intr-atat. In definitiv, Marshall o cunostea putin pe Tina. Luase postul de bibliotecara sugerat de doamna Argyle. La Redmyn ocupa un apartament si isi petrecea sfarsitul de saptamana acasa. In aparenta, cel mai docil si mai multumit membru al familiei. Dar in realitate? Cu toate acestea, era straina de afacere, pentru ca in seara aceea nu se gasea aici. Totusi, daca te gandeai ca Redmyn se afla numai la 25 de mile Oricum se putea presupune ca Tina si Micky nu fusesera deloc amestecati.

Marshull isi trecu rapid privirea asupra lui Kirsten Lindstrom, care il tintuia cu un aer putin razboinic. Si daca fusese suedeza – cuprinsa de o furie de viking – cea care isi agresase stapana? Nu s-ar fi mirat. Nimic nu-l putea surprinde pe cel care de ani si ani de zile avea de-a face cu chestiuni ale legii. Fata batrana refulata, invidioasa, geloasa, care nutrea ranchiuna pentru injustitii reale sau imaginare. Si nu numai ca nu apartinea familiei, dar mai era si straina. Insa Kirsten Lindstrom l-ar fi distrus deliberat pe Jack, profitand de cearta pe care putea s-o fi auzit? Asta era mai greu de crezut. Kirsten il adora pe Jack. Fusese intotdeauna foarte atasata de copii. Nu, nu se putea crede asa ceva despre ea.

Privirea i se opri pe Leo Atgyle si Gwenda Vaughan. Logodna lor nu fusese anuntata, dar nu era un secret. Probabil politia o stia, si, din punctul ei de vedere, cheia misterului trebuia sa se gaseasca la ei. Existau nenumarate precedente: sotul, sotia si cealalta. Insa Marshall nu credea ca Leo Argyle si-ar fi agresat sotia. II cunostea de multi ani si avea o parere foarte buna despre el. Un intelectual. Un om cu o inima sensibila, dedicat unor lecturi profunde, care cerceta lucrurile vietii cu o detasare filozofica. Nu sotul care isi omoara sotia cu un vatrai. Fireste, cand un barbat se indragosteste la o anumita varsta Dar, nu! Marfa ieftina de cronica neagra! Imposibil sa ti-l inchipui pe Leo

Mai degraba femeia? Despre aceasta Gwenda Vaughan stia putin sau nimic. Ii observa buzele carnoase si figura infloritoare. Era indragostita de Leo si probabil de ceva timp. Apropo de un divort, se intreba, ce-ar fi gandit doamna Argyle? Marshull nu avea idee, dar sigur lui Leo, tip de moda veche, nu i-ar fi placut. Nu credea ca Gwenda Vaughan ar fi fost amanta lui Leo si asta facea mai probabil faptul ca daca ar fi vazut o ocazie buna ca sa se elibereze de doamna Argyle cu certitudinea ca nu va fi suspectata Reflecta un moment. Gwenda Vaughan l-ar fi sacrificat pe Jack fara scrupule? intr-adevar, nu i se parea ca l-ar fi simpatizat vreodata. La ea, farmecul lui Jack nu tinea. Iar femeile — domnul Marshall o stia prea bine – erau nemiloase. Deci, nu putea fi exclusa. Era foarte putin probabil ca, dupa atata timp, politia sa gaseasca probe. Si el nu putea sa vada ce probe ar putea sa existe in privinta secretarei. Statuse toata ziua in biblioteca impreuna cu Leo, apoi il salutase si coborase scara. Nimeni nu putea sa spuna daca intrase in salonasul doamnei Argyle si luase vatraiul, apropiindu-se pe la spate de femeia asezata la birou si aplecata peste hartii, fara sa banuiasca nimic. Si dupa ce ar fi doborat-o, nu ar fi avut altceva de facut decat sa arunce vatraiul, sa iasa si sa plece acasa cum facea de obicei. Daca se intamplase asa, Marshall nu vedea cum politia sau oricare altcineva ar fi putut sa o stabileasca.

Intoarse ochii spre Hester. O tanara gratioasa, ba chiar frumoasa. De o frumusete mai degraba stranie si tulburatoare. Ar fi vrut sa stie a cui fiica era. Exista in ea ceva rebel si salbatic. Aproape ca ar fi putut fi definita drept o faptura disperata. Ce ratiune avea sa fie asa? Fugise prosteste ca sa urce pe scena si avusese o aventura stupida cu un barbat de nedorit. Apoi se pocaise, se intorsese acasa la doamna Argyle si-i venise mintea la cap. Cu toate acestea, nu putea fi exclusa, pentru ca nimeni nu cunostea lucrarea mintii sale si ciudatele efecte pe care le avea asupra ei disperarea. Insa n-ar fi stiut-o nici politia.

Efectiv, se gandi Marshall, era putin probabil ca politia – chiar daca avea idee despre cine era vinovatul – sa fi putut sa-l dovedeasca. Pe ansamblu, situatia era deci satisfacatoare. Satisfacatoare? Tresari, reflectand mai bine. Putea sa fie satisfacatoare o situatie blocata si foarte incurcata ?

Se intreaba daca acesti Argyle, individual, stiau adevarul si trase concluzia ca nu. Bineinteles, in afara de unul pe cat se putea presupune. Aveau banineli? Poate nu, deocamdata, dar foarte curand ar fi putut sa se intrebe Sa rascoleasca in memorie Neplacut. O, da: o situatie foarte neplacuta.

Toate aceste ganduri nu ocupasera prea mult timp. Marshull se smulse din meditatie si vazu ochii lui Micky atintiti asupra sa, cu o scanteie de batjocura.

– Asadar, verdictul dumneavoastra e acesta, nu-i asa, domnule avocat? intreaba tanarul. Strainul, intrusul necunoscut, raufacatorul care omoara, fura si se topeste. Asa-i?

– Dupa cate se pare, trebuie sa acceptam aceasta versiune, raspunse avocatul.

Micky izbucni in ras, rasturnandu-se pe spate, in fotoliu.

– Aceasta e versiunea la care trebine sa aderam, nu?

– Ei, bine, da, Michael, as sugera-o.

Vocea avocatului Marshall avea o nota clara de avertisment.

Micky dadu din cap.

– Inteleg. O sugerati. Da, da, as zice ca aveti perfecta dreptate. Dar dumneavoastra nu credeti in asta. E adevarat?

Marshall ii arunca o cautatura inghetata. Iata necazul cu lumea care nu cunoaste sensul legal al discutiei. Se incapatana sa spuna lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le zica.

– In masura in care poate conta, opinia mea este aceasta.

In tonul sau, care nu admitea replica, era dezaprobare. Micky isi roti privirea de jur-imprejur.

– Ce gandim noi, toti? intreba. Ei, tu, iubita Tina, care iti privesti varful nasului, linistita ca de obicei, nu ai nici o idee? Vreo versiune neautorizata, ca sa zic asa? Dar tu, Mary? Ai vorbit putin, as spune.

– Normal, sunt de acord cu domnul Marshall, raspunse Mary, aspra. Ce alta solutie ar putea fi?

– Philip nu gandeste ca tine, replica Micky.

Mary se intoarse brusc sa se uite la sotul ei. Philip Durrant zise calm:

– Ai face mai bine sa-ti tii limba legata, Micky. Nu-i sanatos sa vorbesti prea mult cand esti intr-o pozitie critica. Iar noi suntem.

– Asadar, nici unul nu-si va exprima o parere, nu? relua Micky. Foarte bine. Asa sa fie! Dar sa ne gandim cu totii, putin, diseara, inainte de a merge la culcare. Ar putea sa fie util, sa stiti! In definitiv, omul are nevoie de orientare, ca sa zic asa. Tu, Kirsty, nu stii nimic, chiar nimic? De obicei esti bine informata. Dupa cate imi aduc aminte, stiai mereu ce se intampla, chiar daca nu spuneai.

Kirsten Lindstrom raspunse nu fara demnitate:

– Si eu cred ca ar trebui sa-ti stapanesti limba, Micky. Domnul Durrant are dreptate. Nu e un lucru intelept sa vorbesti prea mult.

– Am putea sa recurgem la vot, propuse Micky. Sa, scriem fiecare cate un nume pe o hartie si sa le aruncam intr-o palarie. Ar fi interesant de vazut cine ar obtine majoritatea, nu credeti?

De data aceasta, Kirsty ridica vocea:

– Acum, ajunge! Nu o face pe baietelul nesabuit de odinioara! De-acum esti mare.

– Am zis numai ca ar trebui sa ne gandim, spuse Micky, desumflat.

– Ne vom gandi, replica femeia. Glasul ii devenise amar. Noaptea cobori la Sunny Point.

In casa, sapte persoane se retrasera in camerele lor, dar nici una nu dormi bine.

Capitolul XI

Philip Durrant, de cand nu mai putea sa aiba activitate fizica, gasise tot mai mult alinare in activitatea mentala, constient de resursele pe care inteligenta i le punea la dispozitie. Cateodata se amuza sa vada reactiile celor care ii stateau in jur. Deseori, ceea ce spunea si facea nu era spontan, ci calculat exclusiv pentru a observa efectul pe care il producea. Era, pentru el, un soi de joc. Cand obtinea rezultatul prevazut consemna un punct in propriul avantaj.

Cu acest fel de asi trece timpul, descoperise, poate pentru prima data in viata sa, ca era un observator atent ul personalitatii umane in contrastele sale si in realitatea sa.

Personalitatea umana, prin ea insasi, nu il interesase niciodata cine stie ce, pana atunci. Lumea cu care venea in contact ii era simpatica sau antipatica, il distra sau il plictisea. Fusese mereu un om de actiune, nu de reflectie. Isi exersase puternica imaginatie in a nascoci diverse proiecte ca sa faca bani. Toate aceste proiecte erau perfecte in esenta lor, dar din cauza desavarsitei sale lipse de abilitate comerciala, nu dusesera niciodata la nimic. Exilat din viata activa, incepuse sa-si de-a seama ca persoanele nu erau simpli pioni pe tabla de sah.

Deja in perioada internarii, istoriile amoroase ale infirmierelor, strategia secreta si meschinele necazuri din viata de spital se impusesera atentiei sale, pentru ca nu avea altceva care sa-l tina ocupat. Apoi isi facuse din asta un obicei. Oamenii Iata ceea ce-i oferea, acum, viata. Oameni de studiat, de sondat, de redus la propria esenta. Sa intuiasca reactiile altuia, sa i le provoace, sa i se confirme daca le-a nimerit. Ei, putea sa fie foarte interesant

Abia in seara aceasta, in timpul reuniunii din biblioteca, isi daduse seama cat de putin le cunostea pe rudele sotiei sale. Cum erau in realitate, in intimitatea lor? Ciudat cum nu cunosti niciodata indeajuns lumea Si chiar pe propria sotie. Intr-adevar, ce stia el despre Mary?

Se indragostise de ea fiindca infatisarea si felul ei de-a fi calm si serios ii placusera. Pe deasupra, avea bani si pentru el si acest lucru avusese importanta. Inainte de a se fi casatorit cu o fata care nu poseda nimic, s-ar fi gandit de doua ori. Casatoria mersese senin si el se amuzase sa o necajesca, sa-i spuna Polly si sa-i vada privirea perplexa atunci cand nu-i intelegea calambururile. Dar, in realitate, ce stia despre gandurile si sentimentele ei? Stia ca ea il iubea cu profunda si pasionata devotiune. De asta era sigur, si, gandindu-se, se simti stanjenit, indoindu-si umerii ca pentru a usura o povara. Devotiunea era un lucru minunat cand putea sa se departeze de ea pentru noua sau zece ore pe zi si sa o regaseasca la intoarcere acasa. Dar acum se simtea in plasa. Mary il supraveghea, il ingrijea, il rasfata. Iar el sfarsea prin a suspina dupa un pic de sanatoasa nebagare in seama. La naiba, trebuia sa gaseasca niste mijloace de evadare. Evadare mentala, dat fiind ca nici o alta nu era cu putinta. Trebuia sa se refugieze in regatul fanteziei sau in cel al reflectiei.

Sa reflecteze, de exemplu, la cine putea sa fie raspunzator de moartea soacrei sale. Intre ei doi fusese mereu o aversiune reciproca. Ea nu ar fi vrut ca Mary sa-l ia de sot (si ce alta alegere a lui Mary ar fi aprobat?), dar nu reusise s-o impiedice. Casatoria avusese un inceput fericit si independent, apoi lucrurile mersesera rau. Intai societatea aceea sud-americana, pe urma cealalta, de accesorii pentru biciclete (idei bune, amandoua, insa finantarea fusese prost calculata) si apoi survenise greva feroviarilor argentinieni ca sa completeze dezastrul. Pur si simplu, ghinion, dar, intr-un anume mod, simtea ca vina fusese a doamnei Argyle. Nu dorise ca el sa reuseasca. In cele din urma, boala. Se parea ca unica solutie, pentru ei, ar fi fost sa locuiasca la Sunny Point, unde cu siguranta ar fi fost bineveniti. El n-ar fi fost impotriva Ce importanta avea pentru un invalid, o jumatate de om, daca traia intr-un loc sau altul? Dar Mary n-ar fi ramas la ei cu placere.

Ei bine, nu fusese necesar sa se stabileasca la Sunny Point. Dupa moartea doamnei Argyle, fiduciarii marisera cota lui Mary si ei doi se intorsesera independenti.

Disparitia soacrei sule nu il mahnise deosebit. Bineinteles, ar fi fost preferabil sa moara de pneumonie sau de alta boala in patul ei. O crima este intotdeauna antipatica, din cauza publicitatii si a titlurilor din ziare. Insa totul mersese destul de satisfacator Acuzatul avea o rotita sarita, astfel ca se putea recurge la o cantitate de argumentari psihologice. Pe deasupra, nu era fratele adevarat al lui Mary. Acum lucrurile nu mai mergeau atat de bine. A doua zi, superintendentul Huish avea sa vina sa le adreseze intrebari cu amabilul sau accent din vest. Poate ca ar fi fost prudent sa se pregateasca sa raspunda.

Mary isi peria parul lung si blond la oglinda. Ceva in calma ei indiferenta il irita.

– Ai facut ultimele retusuri la istorioara ta pentru maine, Polly? o intreba. Ea se intoarse si-l privi naucita.

- Vine superintendentul Huish. Te va intreba iar despre tot ce ai facut in seara de noua noiembrie!

– A, da Dar a trecut de-acum atat timp. E aproape imposibil sa-ti amintesti.

– Dar el poate, Polly. Asta-i faptul. El poate. In niste registre de politie se afla scris totul.

– Zau? Pastreaza aceste lucruri?

– Macar pentru zece ani, si in trei copii. Ei, bine, Polly, este foarte simplu. In seara aceea, tu erai cu mine in aceasta camera. Si te-as sfatui sa nu spui ca intre sapte si sapte si jumatate ai iesit.

– Dar numai ca sa merg la baie. In definitiv, oricine poate sa aiba nevoie sa mearga la baie.

– Atunci nu le-ai zis. Imi amintesc bine

– Oi fi uitat.

– Ma gandeam ca a fost instinctul de conservare In orice caz, imi aduc aminte ca ti-am confirmat declaratia. Ne aflam aici, impreuna, de la sase si jumatate, si am jucat pichet, pana cand Kirsty a dat alarma. Nu trebuie sa modificam versiunea de atunci.

– Foarte bine, scumpule. Adeziunea sa era placida. Indiferenta.

Philip se gandi: „Nu are chiar nici un pic de imaginatie? Nu pricepe ca vom petrece un urat sfert de ora?” Aplecandu-se inainte, o intreba:

– Nu te intereseaza sa stii cine e vinovatul? Nu este nici o indoiala ca, si in aceasta privinta, Micky avea dreptate – este unul dintre noi. Nu te intereseaza sa descoperi cine?

– Nu am fost nici tu, nici eu, zise Mary.

– E tot ceea ce te intereseaza sa stii? Polly, esti fantastica!

Ea rosi usor.

– Nu vad ce e atat de ciudat.

– Intr-adevar, e clar ca nu vezi Ei bine, eu simt altfel. Sunt curios.

Presupun ca nu o vom sti niciodata. Nici noi, nici politia.

– Poate ca cei de la politie – nu. Vor avea prea putine elemente pe care sa se bazeze. Dar noi suntem intr-o pozitie fericita.

– Ce vrei sa zici, Philip ?

– Pai, noi suntem la curent cu unele maruntisuri particulare. Cunoastem intim grupusorul nostru si avem o idee destul de exacta despre ceea ce il scoate din tatani pe fiecare. Cel putin tu ar trebui sa o ai, fiindca ai crescut cu ei. Sa auzim un pic parerea ta. Cine crezi ca a fost?

– Nu am nici o idee, Philip.

– Atunci, incearca sa ghicesti. Ea replica brusc:

– As prefera sa n-o stiu. Nu vreau nici sa ma gandesc.

– Strutule! exclama sotul ei.

– Sincer, nu vad scopul ghicitorii. E mult mult bine sa nu stii nimic si sa mergi inainte ca si pana acum.

– A, nu! Asta-i imposibil. Aici gresesti, fetita mea. Suspiciunea si-a inceput deja opera.

– Ce vrei sa spui?

– De pilda, Hester si tinerelul ei Zelosul doctor Donald, mereu serios si preocupat. Nu e sigur ca a fost ea, dar n-o exclude o observa cu anxietate, cand crede ca ea nu-si da seama. Dar ea isi da prea bine seama! Iata, asadar, un exemplu. Poate a fost chiar ea Tu ar trebui sa o stii mai bine decat mine Dar in caz contrar, imi spui ce ar putea sa faca pentru ca sa-l convinga? Sa-i spuna neincetat „Te rog, nu te gandi ca am fost eu”? Si, totusi, nu ar avea altceva ce sa faca.

– Intr-adevar, Philip, ai prea multa imaginatie.

– Iar tu nu ai deloc, Polly. Uita-te si la sarmanul Leo! Marsul sau nuptial cu Gwenda sta sa sune retragerea. Ea este teribil de rascolita. Ai observat?

Zau nu inteleg de ce taticu vrea sa se recasatoreasca la varsta sa.

– El – da! Dar vezi ca orice pas ca sa se apropie de Gwenda le procura amandurora, un mobil de prmi-ordin pentru asasinat. Este stanjenitor.

– Eo nebunie sa te gandesti, chiar si numai pentru o clipa, ca tata ar fi ucis-o pe mama! protesta Mary. Asemenea lucruri nu se intampla.

– Ba da. Citeste ziarele.

– Nu printre oameni din clasa noastra.

– Crima nu face deosebire de clasa, Polly. Si-apoi este Micky. Are ceva inauntru care il roade. E ciudat cat e de intepator tot timpul! Tina pare senina, linistita, imperturbabila. Dar are aerul ca stie multe. Cat despre biata Kirsty

Chipul lui Mary dadu semne de animatie.

– Da, ar putea sa fie o solutie !

- Kirsty?

– Desigur. In definitiv, este o straina. Si de multi ani sufera de puternice dureri de cap E mult mai probabil sa fi fost ea, decat unul din noi.

– Amarata ! zise Philip. Nu vezi ca tocmai in asta consta chinul ei ? In faptul ca noi, prin convenienta – dat fiind ca ea nu este un membru al familiei – suntem cu totii de acord sa-i atribuim vina. Nu ai vazut, in aceasta seara, cat era de inspaimantata ? Si ea, ca si Hester, ce ar putea sa spuna sau sa faca ? Daca ne-ar zice „Eu nu mi-am ucis prietena si stapana”, ce greutate ar putea sa aiba declaratia sa? Pentru ea este, poate, mai rau decat pentru oricine altcineva Fiindca e singura. Va rechema in minte toate cuvintele si toate privirile suparate pe care se poate sa i le fi adresat mamei tale de-a lungul anilor, gandindu-se ca aceste lucruri vor fi aduse in memorie impotriva ei si ca se afla in imposibilitatea de a-si dovedi nevinovatia.

Incearca sa te calmezi, Philip. La urma urmelor, ce putem face ?

– Sa incercam sa descoperim adevarul.

– Dar, cum e cu putinta ?

– Niste mijloace ar trebui sa fie. Macar sa fac o tentativa. Mary avu o expresie nelinistita.

– De ce gen?

– Ei, vorbind si observand reactiile, ai putea sa te gandesti la ceva Facu o pauza, meditativ. Ceva pentru cine este vinovat, dar nu pentru cine e nevinovat. Tacu din nou, reflectand. Apoi inalta ochii si intreba: Nu ai vrea sa ajuti pe cine este nevinovat, Mary?

– Nu. Raspunsul strabatu aerul ca o lovitura de bici. Mary se apropie de el, ingenunchind langa scaunul sau. Nu vreau ca tu sa te amesteci in afacerea asta, Phil. Nu spune nimic si nu intinde capcane. Renunta. Pentru Dumnezeu, renunta!

Philip isi arcui spranceana.

– Bine zise. Si puse o mana pe crestetul blond.

Michael Argyle zacea fara somn, cu ochii atintiti in intuneric. Mintea sa se rotea si se zbatea ca o veverita in colivie, intorcandu-se in trecut. De ce nu putea sa lase totul in spate? De ce trebuia sa rascoleasca totul? Ce importanta avea, la urma urmelor? De ce isi amintea atat de limpede odaia vesela, neingrijita din mahalaua Londrei si de acel „Micky al nostru”? Excitanta atmosfera a zilei! Veselia strazii! Bandele rivale de copii! Mama, cu luminosul ei par de aur (vopsea ieftina, se gandi cu experienta sa de adult), cu iesirile din fire descarcate asupra lui (ginul, fireste) si bucuria sa nebuna cand era bine dispusa! Savuroasele cine cu peste si cartofi prajiti! Si romantele sentimentule cantate de ea! Cateodata mergeau la cinema. Si existau permanent „unchi” Asa trebuia sa le spuna. Tatal sau se topise inainte ca sa si-l poata aminti Dar mama nu ingaduia ca „unchiul” perioadei sa-l atinga: „Lasa-l in pace pe Micky - ul nostru” zicea.

Apoi veinse atatarea razboiului. Asteptarea avioanelor de vanatoare ale lui Hitler dupa o falsa alarma. Sau zgomotul exploziilor Si noptile de jos, din galeriile metroului. Ce distractie! Erau acolo toti ai lui, cu sandvisurile si bauturile lor racoritoare! Si continua trecere a trenurilor. Asta insemna sa traiesti. Sa fii in miezul evenimentelor!

Apoi a venit aici La tara. Un loc pe jumatate mort, unde nu se intampla niciodata nimic!

„Te vei intoarce cand totul se va sfarsi, comoara!” ii spusese mama, cu un ton lejer, ca si cum n-ar fi fost chiar adevarul. Nu paruse chinuita de plecarea lui. Si de ce nu venise dupa el? Multi copii din drum fusesera evacuati cu mamele lor. Dar mama sa nu dorise. Ea ar fi mers in nord cu „unchiul” din acel moment, unchiul Harry, sa lucreze la munitii.

Ar fi putut sa o priceapa atunci, in ciuda afectuosului adio. Nu tinea la el cu adevarat mumai pentru gin avea interes, se gandi. Pentru gin si pentru „unchi”

Iar el fusese luat si intemnitat aici, sa manance hrana ciudata si insipida; sa mearga la culcare, incredibil, fix la sase, dupa o stupida cina cu lapte si biscuiti (lapte si biscuiti!), ca sa ramana acolo treaz, sa planga si sa-si ascunda capul sub plapuma, strigand dupa mama sa si casa.

Femeia aceea i-o facuse! Il luase si nu voia sa-l lase sa plece. O gramada de discursuri tampite. De jocuri idioate. Cerandu-i lucruri pe care era hotarat sa nu le dea. Nu conteaza. Avea sa astepte. Avea sa aiba rabdare! Si intr-o zi O zi de triumf, avea sa se intoarca la el acasa. La strazi, la buleti, la autobuzele de un rosu viu, la caile ferate subterane, la peste si cartofi, la trafic si la pisicile vagaboande Mintea sa parcurgea febril acel catalog de delicii. Nu era vorba decat sa astepte. Razboiul nu avea sa mearga inainte vesnic. Sa fii tintuit aici, intr-un loc atat de stupid, cata vreme bombele cadeau pe Londra si Londra era pe jumatate in flacari La naiba! Cine stie ce stralucire, cu lume inspaimantata si case prabusindu-se!

Vedea totul cu mintea, ca intr-un fantastic film color.

Rabdare. Razboiul o data terminat se va intoarce la mama. O sa ramana uimita cand o sa vada cat a crescut!

In intuneric, Micky Argyle isi trase sufletul cu un lung suierat.

Razboiul se sfarsise. Copii incepeau sa se intoarca la casele lor. Numai putin si – gata! In schimb, ea s-a dus la Londra, spunand ca o sa-l tina la Sunny Point, drept copilul sau

„Unde este mama mea? intrebase. A murit sub o bomba?”

Dar doamna Argyle i-a spus ca nu, nu murise, dar trebuia sa faca o munca oarecum dificila, care nu-i perimtea sa aiba grija de un copilas Sau cam asa ceva. Atatea cuvinte care nu spuneau nimic! Mama nu-l iubea, nu mai voia sa stie de el Iar el trebuia sa ramana aici, pentru vesnicie. Atunci a tras cu urechea pentru ca sa mai afle ceva si, in sfarsit, a auzit un fragment de discutie intre doamna Argyle si sotul ei: „Extrem de fericita sa se elibereze cu totul indiferenta” si pomenise de o suta de lire sterline. Asa a inteles ca mama sa il vanduse pentru o suta de lire

Umilirea Durerea Nu i-a mai trecut niciodata Si ea il cumparase. O vedea vag ca o incarnare a Puterii, o forta impotriva careia el, atat de minuscul, nu putea sa faca nimic. Dar avea sa creasca si sa devina barbat puternic — intr-o zi. Si-atunci — avea sa o ucida

O data luata aceasta hotarare, se simtea mai bine, aproape usurat.

Mai tarziu, cand a plecat la colegiu, lucrurile incepusera sa se amelioreze putin. Dar ura vacantele Din cauza ei. Planifica si stabilea totul, ii facea tot soiul de daruri si nu-i tihnea, fiindca el nu arata nimic. Nu-i placea sa fie sarutat de ea Iar mai tarziu prinsese gustul sa dejoace proiectele prostesti pe care le facea pentru el. Sa mearga la o banca! La o firma de lubrifianti Mai bine o dulce leneveala. Avea sa-si caute singur o slujba.

Era in perioada universitatii, cand a incercat sa-i dea de urma mamei. A descoperit ca murise de cativa ani, intr-un accident de masina, cu un barbat care conducea beat-crita.

Si-atunci, de ce sa nu stearga totul din minte? De ce sa nu se destinda si sa ia viata asa cum era? Nu stia nici el.

Si-acum Ce-avea sa se intample? Ea era moarta, nu? Cand te gandesti ca il cumparase cu niste mizerabile de o suta de lire sterline! Sa crezi ca poti sa cumperi totul: case, masini si chiar fii! Sa te crezi Domnul Atotputernic!

Ei, bine, nu era! A fost de-ajuns o singura lovitura de vatraiul in cap ca sa faca din ea un cadavru ca oricare altul (ca si cadavrul cu parul de aur din masina sfaramata pe Great NorthRoad).

Ea era moarta. De ce sa se mai chinuiasca?

Ce se petrecea cu el? Poate ca nu mai putea sa o urasca, fiindca era moarta?

Fara ura sa se simtea ratacit Si infricosat.

Capitolul XII

In camera sa, tinuta cu maxima curatenie, Kirsten Lindstrom isi aduna parul blond, presarat cu fire carunte, in doua cozi, care nu-i stateau bine deloc, pregatindu-se de culcare.

Era ingrijorata si inspaimantata.

Politia nu era favorabila strainilor. Ea locuia in Anglia de atata timp, incat nu se mai simtea asa. Dar politia nu putea sa o stie.

Acel Calgary De ce intervenise in viata sa?

Dreptatea fusese facuta. Se gandi la Jacko si isi repeta ei insesi ca dreptatea fusese facuta.

Se gandi la el, cum il cunoscuse de mic.

Intotdeauna mnicinos si escroc, intotdeauna! Dar atat de simpatic si de atragator. Trebuia mereu sa nu-l certe, sa-l scape de pedepse.

Mintea atat de bine! Acesta era oribilul adevar, nu puteai sa-l crezi rau, crud.

Dr. Calgary credea ca stie ce spune, dar se insela! Locuri, ore, alibi Inchipuiti-va! Cand Jacko putea sa aranjeze cu atata usurinta lucruri de acest soi. Nimeni nu-l cunostea mai bine decat ea.

Dar daca ar fi explicat exact cum era Jack, cine ar fi crezut-o vreodata? Si-acum Ce-avea sa se intample? Maine au sa aiba politia aici. Si toti erau atat de dezolati si de banuitori: se priveau unul pe celulalt si nu stiau ce sa creada.

Iar ea le dorea binele tuturor Ii cunostea mai bine decat oricine. Mult mai bine decat ii cunostea doamna Argyle, care, orbita de instinctul sau matern, ii vedea mereu ca pe niste copii Si ca si cum i-ar fi apartinut. In schimb, ea ii considerase niste indivizi, cu defectele si calitatile lor. Daca ar fi avut copii, probabil ca simtul posesiunii ar fi prevalat si la ea. Dar nu era dominata de instinctin matern si dragostea sa s-ar fi indreptat in primul rand catre sotul pe care nu l-a avut niciodata.

Reusea cu greu sa inteleaga o femeie ca doamna Argyle. Era nebuna dupa niste copii care nu erau ai ei si aproape nu-si dadea seama ca sotul exista. Era un om bun si cumsecade, cum nu se mai afla altul. Neglijat, lasat deoparte.

Si atat de absorbita de-ale ei, incat nu-si dadea seama de ceea ce se petrecea chiar sub ochii ei. Secretara aceasta Frumoasa fata si femeie suta la suta. Bine, nu era prea taziu pentru Leo Sau poate ca acum cu reinvierea crimei, cei doi nu vor mai indrazni sa se uneasca?

Kirsten ofta indurerata. Ce se va intampla cu ei, toti? Cu Micky, care clocise ranchiuna aceea adanca, aproape patologica, impotriva mamei adoptive? Cu Hester, atat, de putin sigura de ea si de impetuoasa, care fusese pe punctul de a-si gasi pacea si siguranta cu doctorasul acela dragut si flegmatic? Cu Leo si Gwenda, care au avut motivul si sigur si prilejul, cum trebuia amandoi sa inteleaga? Cu Tina, aceasta micuta faptura, lunecoasa ca o pisica? Cu egoista Mary, cea cu inima rece, care nu a manifestat afectiune pentru nimeni pana nu s-a maritat?

O vreme, se gandi Kirsten, simtise atasament si admiratie pentru stapana sa. Nu isi amintea exact cand a inceput sa o gaseasca antipatica, sa o judece si sa-i descopere defectele. Atat de sigura pe ea, condescendenta, tiranica Un soi de personificare a lui MAMA STIE CEL MAI BINE. Si fara sa fie cu adevarat mama! Daca ar fi adus pe lume vreun fiu, ar fi fost mai umila.

Dar de ce continua sa se gandeasca la asta? Rachel Argyle era moarta. Iar ea trebuia sa se gandeasca la sine si la ceilalti. Si la ceea ce ar fi putut sa se intample maine.

Mary Durrant se trezi brusc.

Visase Se visase inca mica, la New York. Straniu, nu se mai gandise la asta de atatia ani. Era surprinzator ca putea sa-si mai aduca aminte ceva. Cati ani avea atunci? Cnici? Sase? Visase ca de la hotel fusese adusa inapoi in mizera sa casa. Sotii Argyle se imbarcau pentru Anglia si, in concluzie, nu puteau sa o ia cu ei. Se simti cuprinsa de o furie turbata pentru cateva clipe, pana isi dadu seama ca nu fusese decat un vis.

Traise momente mirifice. Intai in automobil, apoi cu liftul hotelului, sus, pana la al optsprezecelea etaj. Vastul apartament si splendida sala de baie. Revelatia a cator lucruri existau pe lume, daca erai bogat! Ah, daca ar putea sa traiasca aici, sa le aiba pe toate, pentru totdeauna

Nu a fost greu. A trebuit numai sa arate afectiune. Un pic dificil, pentru ea, care nu era deloc afectuoasa din fire, dar reusise. Si se aranjase, astfel, pe viata. Parinti bogati, haine frumoase, masini, nave, aeroplane, servitorime la ordinele ei, papusi si jucarii costisitoare. Un basm deveint realitate

Pacat ca dupa aceea au veint in casa toti ceilalti copii. Fireste, razboiul era razboi. Sau, poate, s-ar fi intamplat oricum? Acel nesatios amor matern! Ceva atat de nenatural, de animalic!

Nutrise intotdeauna un vag dispret pentru mama adoptiva. Stupid, in orice caz, ca ii alesese tocmai pe acesti copii Cu tendinte criminale, ca Jacko. Fara echilibru, ca Hester. Un salbatic, precum Micky, si Tina, cu sangele ei amestecat. Insa nu putea sa condamne cu totul revolta lor. Si ea se revoltase. Isi aminti intalnirea cu Philip, tanar si stralucit pilot, si dezaprobarea mamei: „casatoriile astea pripite! Asteptati sa se termine razboiul”. Dar ea n-a vrut sa astepte. Vointa sa nu era mai putin puternica decat cea a mamei, iar tatal o sprijinise. S-au casatorit si nu mult dupa aceea s-a sfarsit si razboiul.

Dorinta sa fusese sa-l aiba pe Philip, in intregime, numai pentru ea si sa fuga din umbra mamei. Destinul o infrasese, nu mama sa. Esecul proiectelor financiare ale lui Philip, si apoi lovitura aceea cutremuratoare - poliomelita: De cum Philip a parasit spitalul, nu a putut sa faca altfel decat sa mearga la Sunny Point si parea inevitabil faptul ca trebuia sa se stabileasca aici. Philip nu mai avea nici un ban, iar suma pe care o primea ea din cota ce-i revenea din fond nu era insemnata. Ceruse sa-i fie marita, dar i s-a raspuns ca era mai cuminte sa traiasca un timp la Sunny Point. Dar ea il voia pe Philip, cu totul, doar pentru ea. Nu dorea ca el sa devina ultimul „copil” al lui Rachel Argyle. Nu dorise nici macar un fiu Il voia pe Philip si atat!

In schimb, lui ideea de a locui la Sunny Point ii cazuse bine. „Mai usor pentru tine”, ii spusese. „Iar acel du-te-vino-ul oamenilor de aici este distractiv. Pe deasupra, imi place compania tatului tau”.

De ce nu dorea sa stea numai cu ea, asa cum ea dorea sa stea cu el? De ce avea atata nevoie de tovarasia altora, ca tata sau Hester?

Mary se simtise strabatuta de un val de furie neputnicioasa. Ca de obicei, mama sa avea sa o manevreze.

Dar nu o manevrase Era moarta.

Si-acum avea sa se rascoleasca totul. Of! De ce?

Si de ce o fi fiind Philip atat de dificil, cu dorinta sa de a o interoga, de a descoperi ceea ce nu il privea?

De a intinde capcane

Ce fel de capcane?

Leo Argyle observa lenta filtrare a luminii de un alb-cenusiu in camera.

Examinase totul cu mare atentie.

Vedea exact spre ce se indreptau, el si Gwenda.

Incepuse sa analizeze toata povestea asa cum ar fi analizat-o superintendentul Huish.

Rachel intrase si le povestise de Jacko. Despre furia si amenintarile sale. Gwenda se retrasese, din delicatete, in odaia de alaturi, iar el incercase sa o consoleze pe Rachel. Ii spusese ca ii aproba fermitatea, ca ajutorul dat in trecut lui Jack nu-i folosise la nimic; si ca, de-acum, la bine si la rau trebuia sa se descurce singur. Iar ea plecase cu inima un pic mai usoara.

Dupa aceea, Gwenda se reintorsese, luase scrisorile de expediat si intrebase ce mai avea de facut. Vocea sa exprimase ceva mai mult decat cuvintele. Ii multumise si ii raspunsese ca nu. Si fata ii spusese buna seara si iesise din odaie. Parcursese coridorul, coborase scara, trecuse dincolo de camera in care Rachel statea la birou si iesise din casa fara sa fie vazuta de nimeni

La randu-i, ramasese singur in biblioteca, fara ca nimeni sa poata spune daca el coborase sau nu in camera lui Rachel.

Si nimeni n-ar fi putut vreodata sa dovedeasca vinovatia sau nevinovatia vreunuia din ei doi.

La un sfert de mila distanta, Gwenda zacea fara somn. Strangand din pumni, se gandea la cat o urase pe Rachel.

Si in acest timp, din intuneric, Rachel Argyle ii repeta: „Credeai ca ai sa poti sa-l ai pe sotul meu o data ce eu as fi fost moarta. Dar nu poti. Si nu, n-o sa-l ai”

Hester visa. Era Don Craig si el o lasa pe neasteptate pe buza unei prapastii. Ea scotea un urlet de groaza, apoi se ivea Arthur Calgary, care, de pe partea opusa, ii intindea mainile.

Atunci, ea ii striga disperata: „De ce mi-ai facut asa ceva?” Iar el ii raspundea: „Dar eu am venit ca sa va ajut” Si dintr-o data se trezi.

Linistita in patucul din camera de oaspeti, Tina respira usor si regulat, dar nu reusea sa adoarma.

Se gandea la doamna Argyle fara recunostinta si fara resentiment, pur si simplu cu afectiune. Datorita doamnei Argyle avusese hrana si bauturi, jucarii si indestulare. O iubise pe doamna Argyle. Regreta ca murise

Insa nu era atat de simplu.

Cat timp fusese vorba de Jacko, nu avusese importanta Dar acum?