Si am auzit glasul - de Pavel Amnuel

Si am auzit glasul

de Pavel Amnuel

Lida plinge. Si chiar daca imi intinde zimbind ba ceasca de cafea, ba piinea prajita cu unt, tot vad ca plinge. Nu poate sa inteleaga ce-i cu mine, iar eu stiu ca am devenit cu totul altul dupa intoarcere. Si nu pot sa explic nimic. Nimic.

Mi-am baut cafeaua in tacere si am iesit pe balcon. Apartamentul nostru se afla la ultimul etaj, al treizecilea, in cladirea cea mai inalta din oras, si vad cum pe teritoriul Institutului robotii-reglori alearga prin curtea de marfuri. In zona masinilor sclipesc ritmic lampile semnalizatoare de control: cipeva pleaca in trecut. Mai departe se zareste terenul viran, acolo unde tocmai au inceput sa sape fundatiile noului corp de cladire pentru paleontologi. La marginea orasului, dincolo de terenul viran, la intrarea in Centrul de Presa, filfiie steaguri multicolore, iar deasupra tuturor - steagul O.N.U. De aici nu pot sa vad multimea din fata cladirii, stiu insa ca era deja strinsa acolo, cunosteam si motivele. Totusi, nu ma voi duce acolo, nu voi pleca nicaieri, mai bine stau pe balcon si astept pina cind Lida va stringe vesela si va pleca la biologii ei. Si atunci Ce ? inca nu stiu, dar ceva-ceva tot trebuie sa fac.

Intotdeauna am avut o vointa slaba. In copilarie ascultam pe toata lumea, si am nimerit sub cele mai diferite influente. „Valea e un baiat foarte ascultator”, spunea mama cu mindrie. Ce motiv de mindrie o fi fost in asta ? Tata m-a invatat sa ma supun imprejurarilor. Cu greu imi amintesc de el - era marinar -, a facut inconjurul lumii si mai mult ca sigur ca in copilarie nu a fost la fel de cuminte ca mine. Am invatat excelent pentru ca am avut noroc de un diriginte exceptional. Cind am plecat, dupa terminarea scolii, la Institutul de Cronografie, nimeni nu mi-a inteles gestul. Or, eu ma aflam sub puternica influenta a personalitatii lui Ragozin, lucru pe care nimeni nu-1 banuia si de aceea purtarea mea a fost echivalata cu o prima manifestare de independenta.

Pe Ragozin l-am intilnit abia in anul doi. Pina atunci doar ii citisem cu nesat cartile si articolele; Ele m-au frapat si m-au silit sa fac ce insumi nu m-as fi asteptat. Fara sa banuiasca, el a facut din mine un barbat adevarat. Cu greu ar fi prevazut un asemenea efect pedagogic din partea publicatiilor lui strict stiintifice si prin forma, total neatractive.

Ragozin ! Incovoiat de dureri - inca de pe atunci era bolnav incurabil - micutul, plapindul fondator al cronodinamicii, te supunea prin simpla sa privire. Ar fi trebuit sa se nasca in India, sa vrajeasca serpi si sa hipnotizeze multimile in piete. Asa cum ni se parea, cunosteam bazele cronografiei la fel de bine ca el, pentru ca dezbatusem fiecare capitol de cel putin zece ori. Se urmarea intelegerea absolut deplina. Atunci venea 5-ul[1]. In caz contrar, doar 2. Probabil ca de aceea Ragozin a si trait asa, impartind intreaga lume in doua categorii, in doua culori. Bun si rau, alb si negru. Cronodinamica si restul. Sau cronodihamica aducea fericire oamenilor, sau mai bine nu exista deloc. Era un visator, un romantic. Cursurile pe care le tinea in fata unui auditoriu innebunit de entuziasm nu puteau fi descrise. Trebuiau vazute si simtite. Si trebuiau vazute si simtite in acea vreme, pe vremea tineretii mele.

Primele masini ale timpului erau voluminoase, ca niste furnale, si doar doua tari - U.R.S.S. si S.U.A. - le posedau, deoarece cheltuielile s-au dovedit prea mari. Dupa fiecare calatorie apareau in ziarele nationale fotografii si rapoarte amanuntite. Biblioteca lui Ivan Groaznic, Petru cel Mare la consiliul de razboi, Lincoln si lupta pentru eliberare. Cronografiile nu devenit, practic, proiectii grandioase care reinviau Istoria.

Calatoriile in timp se inrudeau cu primele zboruri in cosmos, doar ca erau rnult mai pe intelesul tuturora si de aceea mai populare. Dar nimeni, niciodata nu a reusit sa iasa din masina timpului in lumea fizica. Nimeni n-a strivit in trecut macar un fir de iarba, n-a schimbat macar o vorbulita cu strabunii.

Odata, niste baieti se certau pe strada. Treceam intimplator pe acolo si am auzit discutia. Unul afirma ca poti sa schimbi trecutul, dar ca exista o conventie ce interzicea asta. Altul era convins ca influenta asupra trecutului nu era posibila din principiu. M-am gindit cit de repede formeaza timpul noi opinii. Iar conventia ONU cu privire la interzicerea pentru totdeauna a oricarei influente asupra trecutului a fost adoptata deja dupa moartea lui Ragozin. Putin inainte de moarte, profesorul a pus prima piatra la Cladirea Institutului de Cronografie - aceea din centrul orasului, unde sint plasate doar serviciile administrative. Dar acum douazeci de ani se perindau acolo si ingineri, si cercetatori, si tehnologi, si noi - operatorii.

Masinile timpului sint astazi foarte scumpe - mai scumpe decit cele mai moderne nave cosmice. Nici in privinta dimensiunilor nu s-au facut mari progrese. Cind ma strecuram in cabina de conducere, ma simteam intotdeauna ca un surubel cazut dintr-o piesa lipsita de importanta. Eram acoperit de traductori, inconjurat de ecrane, legat de fotoliu, iar ca sa ies in trecutul fizic, nici nu incapea vorba. Ca sa vezi si sa asculti tot ce a fost in urma cu o suta, o mie de ani - asta nu se poate compara cu nimic. Cu nici un zbor in cosmos. Cu nimic.

M-am gindit ca odata cu moartea profesorului totul s-a terminat. Daca nu cu cronografia, atunci cu existenta mea in acest domeniu. Dar Ragozin nu ma formase numai pe mine, A avut studenti si mai talentati. Munca a continuat.

Apoi a aparut Lida. Ba nu, la inceput se deschisese in oras Institutul de Biologie, anexa de mai tirziu a Institutului de Cronografie. Iar si mai inainte fusesera cladirile Institutului de Fizica, Institutul de Chimie si chiar a Institutului de Istoria Literaturii. Orasul crestea. Institutul de Cronografie inghitea tot: oameni, colective, intreaga stiinta. Biologia n-a facut exceptie.

Nu se poate apune ca biologii si chimistii nu cercetau doar ceea ce noi, operatorii, am adus din trecut, pe benzi si holograme. Aveau destule idei, chiar fara legatura directa cu cronografia.

Totusi, cind ne-am cunoscut, habar n-aveam cu ce se ocupa Lida si de fapt de ce exista in oras Institutul de Biologie. M-am lasat din nou in voia soartei si din nou simteam o atractie, iar numele acesteia era iubirea. Era Lida.

Cind ne-am casatorit, Sovietul orasenesc ne-a dat un apartament la ultimul etaj al unei cladiri pe atunci noi si deseori stateam pe balcon, asa cum stau acum si privesc orasul. In centru se ridica un turn urias si, se pare, complet nelalocul lui - masina timpului. Acum nu mai exista. Pe cea veche au demontat-o, dar doua masini noi, desi inca mari, au inlocuit-o si sustin acoperisul salii operationale. Dar nu mai seamana atit de mult cu un dinozaur si nici nu se mai vad de aici. Nu se vad de aici nici zilele cind Lida comunicase ca biologii reusisera sa sintetizeze protobionii. Acest moment mi se desprinde clar din memorie. Sase ani nu e o perioada atit de mare incit sa uit. Imi amintesc ca atunci l-am lasat pe Igorek la parintii Lidei, in Crimeea, in vacanta de vara. Era in perioada cind prelucram rezultatele ultimei mele calatorii la sciti si am fost entuziasmat de aceasta ocupatie. Poate de aceea am si uitat restul. Nu imi mai amintesc nimic. Nimic.

Protobionii. Microorganisme care s-au aflat la inceputurile vietii. Si oare putine microorganisme au sintetizat biologii in zece ani ? Asa mi s-a parut la inceput. Importanta sintezei protobionilor am inteles-o abia dupa trei ani, cind Manuhin a realizat cea mai profunda scufundare din istoria cronografiei. Am fost de fata la start, eram de serviciu la tablourile de comanda. L-am intilnit pe Manuhin dupa o saptamina - totul era clar ca buna ziua, fiecare pas. Manuhin plecase in trecut cale de 4 miliarde si jumatate de ani - in acele vremuri cind nastea viata pe Pamint. Calatoria lui inghitise rezervele energetice ale Institutului pe doi ani inainte. Totusi in locul mult asteptatei benzi cu inregistrarea nasterii organismelor proteice, Manuhin a adus ceva ce i-a ingrozit toti, pe oricine ar fi priceput ceva din genetica moleculeculara si biologia celor mai primitive forme de viata. La inceput n-am inteles nimic. Am judecat totul doar dupa reactia pe care a avut-o conducatorul experimentului. In paginile presei se transmiteau publicului relatari imbucuratoare si emotionante despre faptul ca Manuhin a fost aproape sufocat de imbratisarile entuziaste ale prietenilor, dar la noi se stia deja ca Manuhin adusese date ce confirmau ca pe Pamint nu fusese si nici nu se putea naste viata.

In natura sint o multime de legi, printre care si constanta vitezei luminii - si din aceasta cauza nu zburam spre stele. Conservarea energiei - si de aceea sintem obligati sa cautam alte surse ale ei, in loc sa construim perpetuum mobile. Exista si in biologie o lege fundamentala - legea concentratiei. Numai intr-un mediu cu concentratie puternica se putea naste viata, prin intermediul fluctuatiei spontane.

Pe Pamintul vazut de Manuhin vulcanii erau unul peste altul, totul bolborosea, iar oceanele, intr-o vesnica furtuna, se spargeau de tarmurile abrupte. Pe acest Pamint legea concentratiei nu se realiza, si asta insemna ca nici un fel de poli electrici sau magnetici nu puteau da nastere la ceea ce nu se putea naste. Viata. Microorganisme, organisme unicelulare, protozoare. Nici macar atit. Nimic.

Imi amintesc ca atunci am adoptat o atitudine ironica, inca nu-mi dadeam seama cit de serioase erau lucrurile, inca nu banuiam ce mi se va intimpla. Acum patru miliarde si jumatate de ani nu era viata, dar in urma cu un miliard de ani ea exista. In oceane si chiar in balti. Bletner a fost in Arhaic acum o jumatate de an, aducind un material excelent. Biologii s-au inselat undeva. Ei si, foarte bine. Munca de gindire - lasa-i sa se descurce.

Document online: Holopoem - estetica paradoxismului poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor / eu poetic Lucrare: Perioada pasoptista - tendinte de ordin cultural si literar

Si s-au descurcat. Calatoria lui Manuhin a fost analizata si intoarsa pe toate fetele, si intreaga lume biologica s-a pronuntat intr-un glas: experimentul era corect. Viata nu se putuse naste pe Pamint.

Se parea ca cea mai simpla iesire din aceasta situatie, iar pentru noi, cronografistii, cea mai logica, era o parcurgere a intervalului de un miliard de ani pentru a vedea ce s-a intimplat. Asa, de fapt, s-a si propus, intelegindu-se prost si incompetent in ce consta problema de catre reporteri, comentatori, chiar si de catre unii politicieni - in general de catre toti cei care formau opinia publica.

Un miliard de ani ! Calatoria lui Manuhin era echivalenta din punct de vedere energetic cu opt sute de starturi in mezozoic. Aceasta calatorie ne-a rapit posibilitatea vizitarii Rusiei Vechi de douazeci si sapte de mii de ani. In general, daca incepeai sa cercetezi o regiune enigmatica, trebuia sa abandonezi totul, sa treci de la cronografia universala la aceasta problema, sa mai cornstruiesti sute de masini si sa lipsesti de fonduri restul ramurilor economice. Asta era imposibil, si un asemenea nonsens nici nu merita sa fie discutat. Si nici nu a fost discutat - in orice caz nu in cercul specialistilor.

Intr-o duminica am plecat cu Lida si Igorek la lac. Era foarte ingrijit, desi nu era artificial. Pestii, desigur, puteau fi pescuiti cu mina. Igorek prindea fluturii fara plasa, cred ca ii convingea sa-si stringa aripile si sa stea pe umarul lui. De ce imi amintesc asta ? Fusese o zi obisnuita pe planeta Pamint: lacul, copacii, iarba, fluturii si noi trei. Fusese. Dar ar fi putut sa nu fie. Daca-i crezi pe biologi - pur si simplu n-ar fi trebuit sa fie. N-ar fi putut, n-ar fi trebuit sa existe nici poiana de linga lac, nici eu si Lida, nici Igor. Nimic.

La Centrul de presa - vad asta foarte bine de pe balcon - au inceput sa aterizeze elicopterele cu dungi albastre. Sint aparatele O.N.U., intotdeauna apar ultimele. Asta inseamna ca peste zece minute vor incepe sa sune aici, sa-l caute pe eroul tuturor timpurilor, Valentin Melentiev.

Cind au inceput sa se agite spiritele, a trebuit sa recitesc lucrarile lui Ragozin. Traiectoriile universale virtuale le-am lasat pentru sfirsit - pentru noi, cronografistii-operatori, era cea mai abstracta si mai evident inutila parte a cursului special. Toata lumea vorbea in oras numai de traiectoriile universale. S-a descoperit, se pare, unica explicatie a paradoxului lui Manuhin - ca toata istoria planetei Pamint, inceputa in vremurile arhaice, fost si ramine pina in prezent exclusiv o traiectorie universala virtuala care se poate intrerupe in orice moment. Si, ce-i mai important, nimic nu depinde de noi. Nimic.

Traiectoriile virtuale. Evenimente care nu au nici o cauza si de aceea nu au ca efect, in general, evolutia Universului. Fara a complica lucrurile, se poate spune asa: daca in istorie are loc un eveniment lipsit cu desavirsire de cauze, atunci istoria poate decurge in intregime si fara el, evenimentul neavind nici o consecinta, iar traiectoria lui universala se va intrerupe, fie imediat dupa eveniment, fie la multa vreme dupa petrecerea lui, dar se va intrerupe obligatoriu iar lumea va continua sa evolueze ca si cind straniul eveniment nici n-ar fi fost.

Omenirea a luat nastere si a evoluat pe o traiectorie universala virtuala – pentru mine asta era un delir. Iar delirul cel mai vizibil parea sa fie teza teoreticienilor nostri ca traiectoria universala pe care exista omenirea se va intrerupe inevitabil, iar atunci Pamintul va ramine instantaneu asa cum a fost in urma cu patru miliarde si jumatate de ani si va evolua in conformitate cu logica naturii, fara a mai exista astfel nici o omenire care sa incalce aceasta logica.

Aveam alta idee, si o impartaseam oricui avea chef s-o asculte. De ce sa nu recurgem la explicarea paradoxului prin intermediul extraterestrilor ? In urma cu patru miliarde de ani au venit in zbor, pe Pamint, reprezentantii altei civilizatii, au vazut ca Pamintul e pustiu si l-au populat cu protobioni oceanele lipsite de concentratie. Apoi totul si-a urmat drumul, fara paradoxuri. Mai bine sa stringem cureaua, sa construim inca vreo citeva sute de masini si sa-i gasim in trecut pe extraterestri, decit sa traim intr-o teama permanenta cauzata de o posibila disparitie deplina si instantanee, dar care s-ar putea sa nu aiba loc niciodata.

Am propus aceasta idee chiar si in consiliul stiintific. Pentru prima data in viata. Inutil. Mai exact, au fost discutii, dar nu chiar cum m-am asteptat. Dorisem sa atrag atentia asupra ideii, dar am atras atentia asupra mea. Iar cind s-a hotarit alegerea candidatului pentru calatorie, toti si-au adus aminte de incapatinatul operator.

Apoi am uitat de toate astea. Multe saptamini a existat numai Igor. Buzele lui muscate, privirea rugatoare. Groaznic. Fiul meu avea o afectiune congenitala la inima. Nu chiar atit de inspaimintator. Daca era sa-i crezi pe doctori, nu existau deloc boli inspaimintatoare. Igor nu se deosebea de ceilalti copii. In timpul operatiei, mi-am numarat pasii pe coridorul spitalului si mi-am amintit unul si acelasi film. Malul lacului si cum fugeam jucind leapsa. Igor aproape nici nu gifiia. Si dintr-o data buzele vinete, ochii speriati, soaptele: „Mamico, n-am sa mor ?”. Asta a fost dupa aceea, dar totul s-a invalmasit si mi s-a parut ca aceasta soapta era cumva legata de plimbarea noastra.

L-am dus pe Igor la Leningrad, era nevoie de o operatie urgenta. Am uitat de Rusia Kieveana de care ma ocupam atunci. Mi-as fi amintit de ea, daca in Rusia Kieveana ar fi trait vrajitori care ar fi putut sa descinte afectiunile de inima, As fi stat atunci nevazut, alaturi, as fi ascultat, as fi vazut si invatat si as fi devenit eu insumi vrajitor ca sa nu mai vad acesti pereti ai spitalului, coridorul si pe batrinul chirurg care a iesit de dupa o usa alba si ne-a facut doar un semn, dind obosit din cap si indepartindu-se. Apoi a iesit infirmiera si ne-a spus ca totul era in regula, valva fusese cusuta ireprosabil, iar Igor putea trai si doua sute de ani. Tensiunea a disparut brusc, si m-am gindit ca o sa traiasca si doua sute si o mie de ani si va trai vesnic, deoarece copiii sint nemuritori. Doar daca daca nu se va intrerupe aceasta traiectorie universala oarba a omenirii care, potrivit ecuatiei lui Ragozin, nu a inceput nicaieri si nu va duce nicaieri.

Igor se insanatosi, iar eu am reluat lucrul, stiind deja de hotarirea ce fusese luata. Apoi m-am informat, voiam sa aflu cui ii venise primului ideea. Nu stiau. Probabil ca ea plutea in aer si izbucnise ca un rug aprins instantaneu din mai multe parti.

Omenirea trebuia sa traiasca. Sa traiasca in liniste, sa nu se mai teama ca miine totul se poate termina. Si insemna ca pentru binele oamenilor trebuia ridicata interdictia, o singura data. Protobionii trebuiau dusi in Arhaicul Inferior si aruncate capsulele in apa, de pe malul oceanului. Doar atit. Va disparea paradoxul, iar viata se va naste, nu va mai exista nici o traiectorie virtuala si nici extraterestrii. Uite-asa.

Conventia mondiala interzicea amestecul in trecut, schimbarea deciziei putind-o face doar o alta conventie, deoarece controlul fusese riguros pus la punct si nu se putea intreprinde nimic fara asentimentul guvernelor celor nouazeci si trei de state. La consfatuirea din Geneva au participat din partea noastra academicianul Merejnitki - directorul nostru permanent. Apoi, cu putina vreme inaintea startului l-am intrebat ce a simtit cind a votat pentru ridicarea provizorie a interdictiei. „Nu provizorie, ci unica', a precizat. Se parea ca se gindeste la ce cantitate de protobioni trebuia incarcata in buncare. Un om practic. De parca ar fi trebuit sa ia asupra lui experimentul fauririi omenirii.

Aud cum Lida se apropie de usa balconului, asteptind sa ma intorc - vrea sa ma incurajeze inaintea intilnirii cu ziaristii. Nu m-am intors, ma astepta alt fel de intilnire, si nu puteam sa vad pe nimeni. Lida s-a indepartat in liniste. S-a simtit jignita. Las-o. Trebuie sa stau singur, cu mine insumi, ca atunci. Da, m-au ales pe mine. In unanimitate, Merejnitki a propus si a demonstrat. Pina la start mai raminea un an, iar munca era dura - saisprezece ore din douazeci si patru. Un an. S-ar fi putut fixa startul si peste cinci ani, ca sa se evite pripelile. Dar oamenii se enervasera asteptind sfirsitul lumii, si nu se mai putea astepta.

In ziua startului orasul a devenit pustiu. Riscul era de neinchipuit, doar nimeni nu mai iesise vreodata in trecutul fizic. Populatia a fost evacuata, raminind doar grupele de control la Centrul de lansare si la statiile energetice. Pe Lida si pe Igor i-am trimis inca de ieri-seara intr-o cabana, in mijlocul padurii, liniste, aer curat.

Eram calm. Nici o presimtire. Stiam ce voi face pe malul oceanului din Arhaic, de sute de ori mi-am repetat miscarile la antrenamente, am devenit aproape un automat, unicul specialist in aruncarea celor saisprezece tone de protobioni in apa moarta. Era o incarcatura dubla - dupa calcule ajungeau si opt tone pentru ca procesul reproducerii si evolutiei sa decurga spontan. Reasigurarea. Daca faureai viata pe planeta proprie, reasigurarea era obligatorie.

Nu, totusi eram nervos. Am inteles asta dupa ce ecranele mi-au aratat tridimensional stinca, imensa, atirnind deasupra golfuletului ingust, toata neagra, colturoasa, sumbra, desi soarele era aproape de zenit si chiar mi s-a parut ca sudoarea imi curge siroaie pe spate din cauza arsitei, iar oceanul era la fel ca acum, albastru, la orizont bleumarin. Probabil ca a trecut un minut de cind mi-am luat privirea de pe ecrane si ma uitam la aparate - ar fi trebuit sa procedez exact invers. Aparatura era in perfecta stare. Cu psihicul stateam la fel de bine.

Oceanul mugea. Si, deodata, explozia. In departare: siruri de vulcani, unul mai inalt decit celalalt, ca niste uriasi intr-o ordine de mars. Toti fumegau, orizontul era invaluit in valuri cenusii, iar aceasta cortina semitransparenta se lasa pe tarm. Unul dintre vulcani - cel mai apropiat - scoase un muget sugrumat si arunca un stilp de foc; se parea ca unul dintre capetele Zmeului-zmeilor se trezise si se infuriase pe intreaga lume, intrerupindu-i somnul.

Mi-am scos traductorii, mi-am desfacut centurile, m-a ridicat si am stat in cabina in picioare.

Am iesit in trucului fizic.

Era arsita. Si, intr-adevar, sudoarea imi curgea pe spate. Am suspinat. Desi aveam pe fata musca de oxigen mi se parea ca si aerul pe care ii respiram era din aceasta atmosfera moarta, inca fumeginda. Nu exista oxigen in ea. Dar el va aparea, pentru ca ma aflam aici. Si va aparea viata, vor fi copaci, lanuri de griu, delfini se vor zbengui in apa albastra, copiii se vor juca in parculete cu nisip fin de plaja si o sa fie ce va fi - viata pe planeta Pamint.

Am fugit de pe platforma inclinata a iesirii pe mal, vazind mai intii masina timpului dintr-o parte - fafa acoperamintul serviciilor auxiliare, fara complexul Centrului de lansare, doar un con urias, asemanator unui vulcan ce stralucea in soare. Masina era minunata ! Lumea era minunata ! M-am lasat in genunchi si am luat un pumn de nisip - zgrunturos si cu aschii de piatra. L-am cernut printre degete, am mai luat inca un pumn si mi-am umplut unul din buzunarele de la centura.

Apoi am umplut toate buzunarele si toate containerele - aproape o suta, la fiecare dintre ele punind o inscriptie corespunzatoare. Nisip de la un metru de tarm. Nisip de la cinci metri. Nisip de la adincimea de trei centimetri. Cinci centimetri. Nisip grosier. Pietris. Bazalt, Si asa mai departe. Munceam. Imi erau acordate trei ore pentru programul de recoltare a materialelor. Eram concetrat, dar deja la sfirsitul primei ore incepuse sa ma doara capul. Imi pocneau timplele. Cu timpul, durerea s-a intetit, ca si cum capul ar fi fost strins intr-un cerc de fier. Nervii, m-am gindit. Am transportat containerele in cabina si m-am intors pe tarmul oceanului, pentru ultima oara.

Deasupra mea pocni ceva, iar de la inaltimea de sase metri se ivi din corpul masinii un brat telescopic lung, care incepu sa se intinda spre tarm. Numaratoarea inversa era deja inceputa - mai ramasesera douazeci si sapte minute.

Se insera. Dinspre munti venea un nor negru ca strafundurile cosmosului. Inaintea lui se rostogoleau nori cenusii, se contopeau si se spulberau in bucatele. Acolo, la inaltime, bateau rafale de vint, gonind spre ocean mirosul de ars, cenusa si scrumul - am vazut cum intre tarm si lantul muntilor, la vreo trei kilometri de mine, parca ar fi cazut o cortina, unind norii cu pamintul si ceva rasuna surd. Ploaie torentiala.

Instalatia de aruncare era pregatita, atirna deasupra fluxului astfel incit stropii ajungeau pina la cupa de la capatul bratului. Batea vintul, ca dintr-un cuptor. Rafalele se stirneau brusc, si dispareau la fel de repede, Era un avertisment. Acum, probabil, va izbucni uraganul. Era timpul sa ma intorc in cabina.

Si atunci am auzit glasul.

— Cine esti ?

Taceam. Doar n~o sa-mi raspund mie insumi. Cine sint ? Un om. Un om obisnuit, facind treaba cea mai neobisnuita din istorie. Incepeam istoria. Dumnezeu. Dupa miliarde de ani oamenii isi vor crea un dumnezeu dupa chipul si asemanarea lor.

— Un om ? Ai venit din stele ?

N-am intrebat eu asta ! In mintea mea nu exista o asemenea intrebare. Si nici nu putea exista.

M-am intors brusc. Pietre. Cenusa. Norii tot mai aproape.

— Ai venit din stele ?

Nu m-am gindit daca asta poate fi real. M-au intrebat si am raspuns.

— Nu. Sint din viitor,

— Din viitorul acestei planete ? preciza glasul.

— Da, al ei, am spus. Tulburarea zacea undeva in interiorul meu, dar nu i-am dat drumul. Eram totusi un profesionist. Fusesem antrenat pentru diferite feluri de surprize.

— Viata bazata pe proteine ?

— Da, am spus, uitindu-ma la pietre, la stincile de pe tarm si muntii de la orizont. Pustiu. Cine vorbeste ?

— Ratiunea planetei.

— Care planeta ? intrebarea imi scapa involuntar.

— Asta. In mintea ta o denumesti Pamint. Incearca sa gindesti mai clar, te inteleg cu mare greutate.

M-am impiedicat de o piatra si mai-mai sa cad.

— Atentie ! spuse glasul. Si, surprinzator, m-am linistit. Nu stiu de ce, aceasta grija pentru persoana mea mi-a adus aminte ca trebuie sa mai si intreb, nu numai sa raspund.

— Cu cine vorbesc ? Unde sinteti ? Cine ? Care ratiune a planetei ? Pe Pamint nu exista viata

— Pe Pamint exista viata. Uite, deja de aproape un miliard de ani. Sint greu de citit gindurile tale. Fii linistit, altfel dialogul devine imposibil.

—- Sint linistit, am spus.

— Inseamna, conchise glasul, ca in viitor aici va aparea viata proteinica.

— Da, am spus. Mai degraba m-am gindit, dar chiar si in gind am auzit cit de mindru suna asta.

— Stiu ce este viata proteinica - glasul isi continua concluziile. Intr-un miliard de ani a aparut nu o data si-a disparut imediat. Dezvoltarea unui astfel de tip de viata e imposibila.

— Imposibila, am fost de acord. Tocmai de aceea sint aici.

— Taci! spuse glasul. Gindeste-te. La tine, la vremurile tale, la ratiune.

N-am reusit sa ma gindesc. Dorinta de a intelege ce se petrecea de fapt devenise mai puternica decit orice gind coerent.

— Bine, spuse glasul, voi incepe sa-ti spun eu. Sint imprejurul tau. Eu - ratiunea Pamiritului. Invelisul gazos plus toate amestecurile pe care le-ai denumit in gind „val cenusiu”. Toate astea sint eu, corpul meu, creierul meu ratiunea mea. Daca atmosfera Pamintului ar fi avut alta compozitie, eu n-as fi aparut. Nu contin structuri organice. Si totusi sint rational. Iti simt uimirea. Multe nu cunosti. Stiu mai multe decit tine. Despre lume. Despre mine. Despre planeta. Si stiu sa fac multe. Acesti vulcani eu i-am activat, astfel incit corpul meu sa primeasca substantele indispensabile vietii. Oceanelor eu le-am dirijat contururile pentru a regla climatul. Bineinteles, e un proces de durata, dar nu ma grabesc. Vinturile, ploile, zapada apar doar atunci cind doresc eu. Totul e rational pe aceasta planeta, totul e bine chibzuit. Si lanturile muntoase, atit de uimitoare pentru tine, eu le-am ridicat aici. Tie iti este cunoscuta notiunea de frumusete. Uite, aceasta lume este frumoasa Dar mie imi e cunoscut si cosmosul. Ceea ce tu numesti alte lumi. Am crezut ca ai venit de acolo. Aparitia vietii proteinice pe Pamint m-ar omori.

— De ce ?

— Stii foarte bine de ce, spuse taraganat glasul.

Oare aceasta fiinta cunoaste frica ? Incerca oare un sentiment de autoconservare ? Existind de un miliard de ani, putea sa nu se gindeasca la moarte.

M-am uitat in sus. Cupa de descarcare se afla pregatita. Peste cincisprezece minute containerele vor ajunge in adincul marii pentru a declansa procesele care vor duce la aparitia microorganismelor, apoi a unicelularelor, a pestilor, animalelor si a noastra - a oamenilor. Asta va fi pentru ea sfirsitul, pentru ca vazduhul - corpul ei - se va imbogati cu oxigen, iar acesta o va ucide.

Va pieri, ca sa traim noi.

Nu, eu o voi ucide, ca sa traim.

Dar cum altfel ?

— Da, asa e, spuse ea.

— Fa ceva ! am rugat-o. Nu voiam s-o vad - cum sa vezi vazduhul ? dar macar urmele actiunii ei. Voiam sa ma conving ca n-am innebunit.

M-a inteles.

— Priveste ! Norul care se indreapta spre ocean se va intoarce spre tarm.

Totul s-a petrecut repede. Norul se cabra, se umfla, capatul lui se ridica spre inaltimi si fulgere se abatura in zig-zag asupra pietrelor. Am vazut cum au aparut in nisip cratere negre - atit de puternice fusesera trasnetele. Norul se intoarse. O porni in directia tarmului. In ceata aparura dire de lumina, iar soarele stralucea de parca s-ar fi limpezit, spalindu-se cu apa necazuta pe pamint.

Pina la lansare ramasesera opt minute.

Inca puteam opri lansarea, era complicat, dar as fi reusit. Las-o sa traiasca - vocea, atmosfera rationala a Pamintului. O ratiune ciudata si straveche. Doar era planeta ei, casa ei. De ce, pentru a incepe sa traiasca, oamenii sa faca o crima ? Poate de aceea au existat in lumea noastra razboaie groaznice, copii morti de foame, ciuma care secera popoare intregi ? Poate ca si Ginghis-Han si Hitler au fost ca un blestem pentru faptul ca stau aici nemiscat si astfel o omor ? De ce trebuie sa hotarasc pentru intreaga lume ? Pentru doua lumi rationale ? De ce trebuie sa aleg eu ?

Aveam impresia ca innebunesc. Ca devin un ucigas. Ca savirsesc un pacat. Primul din istoria speciei umane. Totul incepe cu mine - suferintele si chinurile omenirii.

— Si fericirea la fel, spuse glasul. Nu exista nici o forta superioara care sa lege destinele noastre si care sa se razbune pe voi pentru pieirea mea. Ia-ti inima-n dinti! Sint doua ratiuni - eu si voi. Si un singur habitat - Pamintul. Trebuie sa alegi!

De ce am ezitat, alegerea era asa de clara ! Oamenii, cu toate defectele lor, erau oameni, era Igorek, era Lida, era Ragozin cu ideile lui si eram eu insumi.

Doua minute pina la lansare. Acum eu eram toti oamenii. Puteam sa repet cit voiam ca nu eram pregatit sa iau asemenea hotariri, ca asta e o cruzime. Dar trebuia sa aleg.

Si nu am spus nimic, stiam ca hotarisem. Voiam sa-i spun ca ea a creat o lume frumoasa si ca in aceasta lume minunata este va fi baiatul, care nu se poate sa nu traiasca Si femeia fara de care acest baiat nu ar fi Pentru ei Si pentru altii ? Si pentru altii la fel.

Cupa s-a deschis si containerele au cazut in adincul oceanului. Se scufunda, iar invelisul lor a si inceput sa se dizolve. Trilioane de microorganisme active se napustesc in intunericul apelor si aceasta clipa din istoria Pamintului a separat vidul de viata. O viata, de alta.

Dar eu, oricum tot auzeam vocea. O aud tot timpul. Si acuma. Am ascultat-o mai atent cind Merejnitki si Manuhin ma intrebau mirati despre cauza intoarcerii mele precipitate. O auzeam cind raportam cu indiferenta indeplinirea misiunii. O auzeam cind tainuiam ca ea - vocea - a existat. Aparatura nu indicase nimic, asa cum nu semnalase nimic cind a fost trimis Manuhin.

Vocea imi cerea sa tac. Amindoi doream ca oamenii sa nu afle cum a inceput viata. Oamenii nu sint vinovati.

Stind pe balcon aud vocea. Imi vorbeste despre Universul infinit, despre ierarhia ratiunilor. Vorbeste tot timpul, o aud si in somn. Nu mai pot sa tac. Vocea izbucneste din mine si inteleg ca in curind n-o sa mai rezist, Voi vorbi. Nu trebuie sa vorbesc.

Niciodata.