Evaluarea educationala a elevilor cu cerinte educative speciale; rolul si relevanta practica a evaluarii educationale, strategii si metode de evaluare si autoevaluare

Evaluarea educationala a elevilor cu cerinte educative speciale; rolul si relevanta practica a evaluarii educationale, strategii si metode de evaluare si autoevaluare.

In ceea ce priveste evaluarea persoanelor cu cerinte speciale, aceasta este fundamentata pe cunoasterea complexa in plan medical, psihologic, educational si social, cuprinzand intreaga problematica intampinata de catre acestea in mediul obisnuit de viata.

Evaluarea este un proces continuu, si nu o radiografiere instantanee a starii subiectului, fiind necesara o colaborare prelungita, diferentiata intre membrii echipei de evaluatori si persoana cu cerinte speciale. Evaluarea ca proces indispensabil in structura serviciilor oferite persoanelor cu dizabilitati, este fundamentata pe o serie de elemente importante, frecvent invocate in literatura de specialitate: o anumita filosofie a evaluarii, coerenta si constructie unitara a continutului evaluarii, legislatie moderna si flexibila in domeniul serviciilor sociale. Nu in ultimul rand, evaluarea are la baza si o serie de criterii care pot fi clasificate astfel:

- criterii specifice fiecarui domeniu in parte (medicale, psihologice, educationale si sociale)

- criterii specifice incadrarii intr-un grad de deficienta/handicap ;

- criterii specifice orientarii scolare si profesionale.

Toate aceste tipuri de criterii se completeaza unele pe altele, iar evaluatorii trebuie sa aiba in vedere toate aspectele evaluarii.

Etapa de evaluare este precedata de identificarea/depistarea cazurilor. La nivel comunitar, alaturi de membrii familiei sau apartinatorii copilului, identificam si alte categorii de persoane sau profesionisti, cu roluri sau functii in comunitatea respectiva, care pot identifica si orienta copilul si familia acestuia catre servicii specializate de evaluare, asistenta si protectie a copilului: educatori, profesori, consilieri scolari, psihologi, medici de familie, medici de specialitate, asistenti medicali, preoti, asistenti sociali, lucratori sociali comunitari sau referenti ai primariei.

Una dintre cerintele adresate educatiei este evaluarea educationala complexa a copiilor si adolescentilor care nu se adapteaza la mediul scolar obisnuit.

Orientarea scolara si profesionala a elevului cu CES cere expertiza complexa, finalizata cu descrierea profilului individual al insuficientelor, lipsurilor sau limitarilor, alaturi de evidentierea nevoilor educative speciale si descrierea institutiilor sau serviciilor de educatie si invatamant care ofera oportunitati de raspuns la aceste cerinte speciale individualizate.

La cerinta speciala de educatie se ajunge pornind de la deficienta, trecand prin handicap si ajungand la nominalizarea cailor educative de raspuns la nevoi generale si speciale, individuale si categoriale.

Inadaptarea este individuala, dar poate fi raportata la categorii de limitari, dificultati, tulburari, nu cu scop de etichetare, ci pentru gasirea unor cai de ajutor educativ. Elevul evaluat din perspectiva educationala este raportat la categoriile de handicap, de deficienta sau de tulburare, cu nume pastrat din vocabularul medical sau defectologic, numai pentru desemnarea caracteristicilor specifice si pentru apelul la interventiile corectiv-recuperatorii cunoscute si verificate.

Aceasta modalitate de raportare, de la particular la general, este consecinta pozitiei ideologice, adoptata de statele ce promoveaza si aplica politica educationala de integrare a copiilor cu CES in sistemul obisnuit de educatie si invatamant.

Un model ilustrativ este dat de invatamantul canadian din regiunea Quebec. Ministerul Educatiei Quebec (MEQ) utilizeaza, cu scopul sustinerii financiare a educatiei elevilor cu handicap, definitii ce fac posibila recunoasterea incadrarii lor in aria protectiei si educatiei speciale, pastrand specificul individual, care nu este contopit si confundat cu aspectul general al unei categorii sau unui tip de deficienta, handicap sau dificultate.

Orice definitie se raporteaza la evaluarea functionarii organismului intreg cu finalitate adaptiva in mediul scolar, comunitar, profesional, diagnosticul este functional si inregistreaza consecintele caracteristicilor individuale, determinate de prezenta unei deficiente / tulburari, asupra planului adaptiv educational si/sau scolar. Perspectiva adoptata de evaluare serveste depistarii de dificultati, stabileste cerinte speciale si preconizeaza raspunsuri educative, toate menite sa reduca dezavantajul si sa optimizeze adaptarea.

Elev cu handicap este considerat 'cel care prezinta deficiente senzoriale, fizice sau intelectuale ce antreneaza incapacitati sau limitari in invatare sau in functionarea sa din mediul scolar'

Evaluarea elevului cuprinde:

- capacitati intelectuale, ca rezultanta a functionarii proceselor cognitive;

- abilitati de comunicare;

- adaptarea sociala;

- stabilitatea emotionala;

- abilitati motorii si psihomotorii;

- starea de sanatate.

Alaturi de evaluarea acestor factori personali, de natura afectiva, cognitiva si fizica, sunt investigati factori sociali, familiali si materiali, care au o pondere importanta in adaptarea si integrarea persoanei cu nevoi specilae de educatie.

Conturarea unui profil individual sta la baza aprecierii formei institutionale si curriculare ce faciliteaza integrarea elevului in clase din invatamantul obisnuit, clase speciale din invatamantul obisnuit, clase speciale din scoli speciale sau alte tipuri de institutii cu regim de educatie speciala. Decizia de integrare a prescolarului si a scolarului cu handicap intr-un mediu educativ obisnuit depinde de disponibilitatea adaptativa a copilului, alaturi de atitudinea si cooperarea parintilor.

Data fiind oricare dintre aceste deficiente, psihopedagogii isi asuma sarcini de interventie profesionala care vizeaza:

- diagnoza deficientei si stabilirea posibilitatilor de corectie si compensare, prin raportarea simultana la natura deficientei si la capacitatea globala a copilului de a se adapta la cerintele vietii cu sprijin educativ si/sau protectie speciala tranzitorie sau permanenta;

- proiectarea de curricula pentru purtatorii unor deficiente diverse;

- interventii psihopedagogice (psihoeducationale) si sociale menite sa faciliteze integrarea purtatorilor de deficiente in viata scolara, comunitara, profesionala.

Diagnoza deficientei are ca obiectiv principal orientarea educationala a fiecarui copil sau adolescent. Orientarea nu se face numai prin indicarea formei de educatie, obisnuita sau speciala, ci prin recomandarea de servicii educationale, care pot oferi fiecarui copil oportunitati de compensare a deficientei si de dezvoltare a personalitatii.

Evaluarea psihologica are in obiectiv atat constatarea stadiului de dezvoltare, cat si a potentialului de achizitie a structurilor subiacente cunoasterii si trairilor. Evaluarea potentialului de invatare, prin depistarea cailor de ocolire, depasire sau eliminare a dificultatilor din dezvoltare, ar contribui esential la atingerea obiectivelor de ajutor si sprijin.

Este necesara o strategie de evaluare a functionarii globale, prin tintirea succesiva a urmatoarelor paliere ale personalitatii copilului:

- comunicare si limbaj;

- dezvoltare cognitiva si potential de invatare, cu identificarea zonelor de schimbare a functiilor si operatiilor cognitive in conditiile invatarii mediate (ajutor cognitiv, motivatie intrinseca, ambianta afectiv - pozitiva);

- maturizare sociala.

Evaluarea pedagogica se raporteaza la competentele scolare, sub aspectul dublu al nivelului actual si al potentialului de achizitii scolare si progres.

Evaluarea sociologica releva problemele din mediul familial si scolar, dificultatile socio-economice, dificultatile in relatii (afective si de comportament), asteptarile si optiunile copilului, asteptarile si optiunile apartinatorilor si personalului de educatie si invatamant.

Referat: Proiect tematic - jurnalul de toamna - legumele, fructele și vitaminele Referat: Proiect de activitate integrata: grupa mijlocie - in ograda la bunica

Evaluarea medicala evidentiaza dezvoltarea fizica si starea de sanatate, specificand factorii care pot determina dificultati si absenteism scolar. Bilantul starii de sanatate se finalizeaza cu recomandari privind preventia inadaptarii scolare si promovarea educatiei pentru sanatate.

Diagnoza educationala complexa evalueaza copiii cu CES pe urmatoarele dimensiuni complementare, integrand evaluarile specialistilor:

- lipsuri, insuficiente;

- incapacitati, limitari functionale;

- dezavantaje specifice (fizice, psihologice, sociale si/sau economice);

- potential de progres (evolutie / dezvoltare prin educatie / invatare);

- tipurile de invatare care ii favorizeaza dezvoltarea armonioasa a personalitatii;

- de ce anume are nevoie educativ (curriculum individualizat) si cum ofera acest ajutor (caile si mijloacele) asistenta pedagogica si sociala;

- durata si intensitatea asistentei pedagogice complementare;

- evaluarea diverselor strategii utilizate in acordarea asistentei psihopedagogice cu scop educativ complementar.

Dupa cele descrise mai sus este evident ca integrarea copiilor cu CES in invatamant si societate este un proces complex. Acesta implica participarea unui numar de persoane specializate, care sa depisteze copiii cu astfel de nevoi, problemele pe care le au si caile si mijloacele prin care pot fi ajutati. Acest proces implica de asemenea si familiile copiilor cu nevoi speciale. De aceea consider ca, dincolo de eforturile sustinute pe care le presupune aceasta incercare de a veni in sprijinul copiilor cu CES, este nevoie de o mai mare mediatizare a acestei probleme. Acest lucru ar contribui la constientizarea parintilor, dar si a personalului din educatie, de existenta acestor probleme si de modul in care ele pot fi rezolvate.

Parintii si/sau personalul specializat determina cu usurinta problemele unui copil cu handicap fizic sau psihic evident si cauta ajutor la institutiile specializate. Dar exista acel mare numar de copii dezavantajati din punct de vedere social - proveniti din familii dezorganizate, care au parinti dezinteresati sau abuzivi, etc, si care nu sunt foarte des ajutati sau sprijiniti. Cu totii stim ca acestia dezvolta aspecte de inadaptare sociala si pornesc in viata cu un handicap. Cred cu tarie ca trebuie facut ceva, mai mult, si in aceasta directie. Acest gen de copii sunt mentionati in randul copiilor cu nevoi speciale in lucrarea mea.

Este evident ca s-au facut multe progrese in ce priveste sprijinirea copiilor pe plan educational : institutii specializate, profesori itineranti, etc. Cu toate acestea insa, societatea mai are inca multe de facut pentru a rezolva problemele copiilor cu dificultati de ordin familial, social si economic.

Una din formele de manifestare a copilului, chiar si a aceluia cu CES este jocul. In mod obisnuit o asemenea activitate este izvorata din nevoia de actiune, de micare a copilului - o modalitate de a-si consuma energia- sau de a se distra, un mod placut de a utilizat timpul si nu numai.

Jocul reprezinta un ansamblu de actiuni si de operatiuni care urmaresc obiective de pregatire intelectuala, tehnica, morala, fizica a copilului. Elementul de joc imprima acesteia un caracter mai viu si mai atragator, aduce varietate si o stare de buna dispozitie functionala, de veselie si bucurie, de destindere, ceea ce previne aparitia monotoniei si a plictiselii, a oboselii.

Atunci cand jocul este utilizat in procesul de invatamant, el dobandeste functii psihopedagogice semnificative, asigurand participarea activa a elevului la lectii, sporind interesul de cunoastere fata de continutul lectiei. Jocul didactic reprezinta o metoda de invatamant in care predomina actiunea didactica stimulata. Acesta actiune valorifica la nivelul instructiei finalitatile adaptive de tip recreativ proprii activitatii umane, in general, in anumite momente ale evolutiei sale ontogenice, in mod special.

Copiii, majoritatea timpului liber si nu numai, si-l petrec jucandu-se. Jocul reprezinta pentru copii o modalitate de a-si exprima propriile capacitati. Prin joc, copilul capata informatii despre lumea in care traieste, intra in contact cu oamenii si cu obiectele din mediul inconjurator si invata sa se orienteze in spatiu si timp. Putem spune ca jocul este ,, munca copilului''.

In timpul jocului, copilul vine in contact cu alti copii sau cu adultul, astfel ca jocul are un caracter social.

Jocurile sociale sunt esentiale pentru copii cu handicap, intrucat le ofera sansa de a se juca cu alti copii. In aceste jocuri sunt necesare minim doua persoane care se joaca si comenteaza situatiile de joc      ( loto, domino, cuburi, carti de joc etc. )

In perioada de prescolar de desfasoara mai ales in grup, asigurandu-se astfel socializarea. Din acest motiv, copiii cu handicap trebuie sa fie inscrisi la gradinita din vecinatate, alaturi de copii sanatosi. Copiii sunt curioasi, dar practici, astfel ca ei vor accepta usor un copil cu deficienta fizica, care de deplaseaza in fotoliu rulant sau in carje. Ei sunt suficient de simpli si deschisi pentru a accepta usor un coleg cu probleme de sanatate. Perioada de prescolar este cea mai indicata pentru inceperea socializarii copiilor cu handicap. La aceasta varsta, socializarea se realizeaza usor prin intermediul jucariilor si al echipamentelor de joc. Totusi, trebuie sa fim atenti la unele probleme deosebite. Unii copii cu deficiente au avut experienta neplacuta a spitalizarii si a separarii de parinti. De aceea, pot aparea reactii intense, mai ales in primele zile de gradinita. In alte cazuri, copilul are probleme legate de utilizarea toaletei si de deplasare. In aceste situatii, este de preferat sa se solicite prezenta mamei pana la acomodarea copilului in colectivitate si acomodarea personalului cu problemele copilului.

Psihologia jocului evidentiaza importanta activarii acestei metode mai ales in invatamantul prescolar si primar. Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor cinci directii de dezvoltare, orientare astfel :

- de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase

- de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile

- de la jocurile fara subiect spre cele cu subiect

- de la sirul de episoade nelegate intre ele spre jocul cu subiect si cu desfasurare sistematica

- de la reflectarea vietii personale si a ambiantei apropiate, la reflectarea evenimentelor vietii socoale

Aceasta activitate dinamizeaza actiunea didactica prin intermediul motivatiilor ludice care sunt subordinate scopului activitatii de predare- invatare, dar si de evaluare. Modalitatile de realizare angajeaza urmatoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice :

- dupa obiective prioritare : jocuri senzoriale( auditive, vizuale, tactile ), jocuri de observare, de dezvoltare a limbajului, de stimulare a cunoasterii interactive ;

- dupa forma de exprimare : jocuri simbolice, de orientare, de sensibilizare, conceptuale, jocuri, ghicitori, jocuri de cuvinte incrucisate

- dupa continutul instruirii : jocuri matematice, muzicale, sportive, literare/lingvistice ;

- dupa resursele folosite : jocuri materiale, orale, pe baza de intrebari, pe baza de fise individuale, pe calculator ;

- dupa regulile instituite : jocuri cu reguli transmise prin traditie, cu reguli inventate, spontane si protocolare ;

- dupa competentele psihologice stimulate : jocuri de miscare, de observatie, de imaginatie, de atentie, de memorie, de gandire, de limbaj si de creatie.

Folosire jocului didactic ca activitate de completare cu intreaga clasa aduce variatie in procesul de instruire a copiilor cu CES, facandu-l mai atractiv.

Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele laturi constitutive : continuturi, sarcina didactica, regulile jocului, actiune de joc.

Prima latura -continuturi- este constituita din cunostintele anterioare ale copiilor insusite in cadrul lectiilor anterioare cu intreaga clasa.

Cea de-a doua componeneta a jocului -sarcina didactica- poate sa apara sub forma unei probleme de gandire, de recunoastere, denumire, ghicire, comparatie.

A treia latura -regulile jocului- decurge din insasi denumire ei. Regulile sunt menite sa arate copiilor cum sa joace, cum sa rezolve problema respectiva.

Ultima latura -actiunea de joc- cuprinde momente de asteptare, surprindere, ghicire, intrecere si fac ca rezolvarea sarcinii didactice sa fie placuta si atractiva pentru elevi.

Elemente de joc : ghicirea, miscarea, intrecerea, surpriza etc. creeaza stari emotionale care intretin interesul si dau colorit viu lectiei.

Relevand legatura dintre joc si munca copilului, Jean Piagette a pus in evidenta aportul jocului la dezvoltrea intelectuala a scolarului. De aceea, el sustine ca ,, toate metodele active de edcare a copiilor mici sa furnizeze acestora un material corespunzator pentru ca jucandu-se, ei sa reuseasca sa asimileze realitatile intelectuale care, fara aceasta, raman exterioare inteligentei copilului''.

Prin joc, copii cu CES pot ajunge la descoperiri de adevaruri, isi pot antrena capacitatea lor de a actiona creativ, pentru ca strategiile jocului sunt in fond strategii euristice, in care se manifesta istetimea, spontaneitatea, inventivitatea, rabdarea, indrazneala.

Jocurile copiilor devin metoda de instruire in cazul in care ele capata o organizare si se succed in ordinea implicate de logica cunoasterii si invataturii.

In acest caz, intentia principala a jocului nu este divertismentul, rezultat din incercarea puterilor, ci invatatura care pregateste copilul pentru munca si viata. Pentru a atinge aceste scopuri, jocurile trebuie sa fie instructive, sa le evalueze cunostintele

Evaluarea prin joc conditioneaza in asa maniera dinamica clasei, incat putem spune ca nu exista invatare eficienta fara evaluare. Ea nu poate si nu trebuie sa fie redusa la simplul act al notarii. Principala functie a evaluarii este aceea de a determina masura in care diferitele obiective pedagogice au fost atinse. In acelasi timp incearca sa explice randamentul nesatisfacator.

In cadrul procesului de invatare, evaluarea isi exercita :

- functia diagnosticata ( realizata prin teste de cunostinte tip diagnostic )

- functia prognoastic ( realizata prin teste de aptitudini, teste pedagogice de tip criterial sau de tip normative )

- functia de selecite care intervine atunci cand intervine ierarhizarea elevilor in clasa.

Experienta pedagogica a permis conturarea a trei forme de evaluare, din modul de integrare a lor in procesul didactic

- evaluarea initiala care se realizeaza la inceputul unui program de instruire si este menita sa stabileasca nivelul de pregatire a elevilor in acest moment

- evaluare continua ( formativa) constituie un proces ce se intrepatrunde multiform si functional cu actiunile de instruire si cu activitatea de invatare

- evaluare cumulativa ( sumativa) este realizata prin verificari partiale pe parcursul programului si o estimare globala de bilant, a rezultatelor pe perioade lungi, in general corespunzatoare semestrelor scolare, anului scolar sau a ciclului de invatamant.

Datele furnizate in urma evaluarii sunt utile pentru luarea unor decizii administrative, cum ar fi repartizarea materiei de studiu pe clase si secventierea optima a acesteia.

Orice program de avaluare judicios se intemeiaza pe o evaluare periodica destul de frecventa (inainte, in timpul si la sfarsitul anului scolar) aducand la cunostina elevilor rezultatele diferentiat si nu global.

Aprecierea scolara este o forma clasica de intarire de catre invatator a achizitiilor dobandite in procesul invatarii. Prin intarire de intelege ,, sistemul de recompense si de penalizare menit sa asigure selectia si fixarea raspunsului sau reactiei adecvate''. Recompensa constituie ,, intarirea pozitive'', in timp ce pedeapsa este o ,, intarire negativa''.

Dezvoltarea capacitatii de autoapreciere si a spiritului critic in estimarea rezultatelor scolare proprii se poate realiza cu succes prin organizarea unor actiuni de autoapreciere si interapreciere care duc la maturizarea si obiectivizarea atitudinii elevului fata de aprecierea scolara.

Aprecierea pedagogica se rasfrange in sfera relatiilor interpersonale. Elevul ca personalitate se defineste prin raportarea lui la membrii grupului scolar din care face parte, grupul constituind ,, spatiul de comparatie'' in care se contureaza imaginea de sine. Sentimentele de respect si stima de sine sunt in functie de atitudinea colegilor si mai ales de cea a invatatorului, care ii definesc locul social in grup.

Scopul educatiei este acela de a forma anumite deprinderi, strategii cognitive, atitudini si comportamente ; acestea se invata numai daca il punem pe elev sa actioneze efectiv, atat in plan verbal, cat si in plan motric.

Indiferent de varsta , elevul are sentimentul demnitatii personale ; orice incercare de a-l umili, mai ales in prezenta colegilor sai, va avea un rezultat nedorit : copilul cu CES fie ca se retrage in sine, refuzand sa mai comunice, fie ca reactioneaza violent la frustrare. Jena, rusinea, umilirea repetate tind sa dezorganizeze personalitatea copilului, duc la aparitia unor stari psihice negative ca nesiguranta, ezitarea, apoi pierderea respectului si increderii fata de invatator. In cazuri extreme, elevul poate deveni chiar agresiv. Se intampla adesea ca elevul frustrat sa fie si izolat in grupul de elevi, deoarece reactivitatea lui exagerata din cauza frustrarilor repetare se manifesta printr-un comportament inadaptat, elevul fiind vazut de colegi ca un tip dificil. De aceea, jocul poate fi folosit pentru a diagnostica conflicte psihologice, fiind binecunoascuta capacitatea jocului de a deveni simbol al tendintelor, dorintelor sau conflictelor copilului.

Formele de joc au menirea sa intercepteze tulburarile de comportament ce pot fi declansate de inhibarea instinctelor, ceruta de societate. Cu alte cuvinte, cine isi descarca, pe terenul de fotbal miscarile instinctuale asupra dusmanului sau, nu o va transfera asupra unui membru al familiei sale si este probabil ca va avea un comportament acceptabil in acest mediu social.

Terapia prin joc are la baza efectul armonizator. Din aceasta cauza, jocul terapeutic a fost numit o ,,pace incheiata cu sine si cu ceilalti''. Armonizarea realizata cu ajutorul jocului se manifesta sub forma unei concordante subiective intre dorinta si putinta.Datorita acesteia, copilul gaseste in joc un raspuns pozitiv la incercarile sale mascate de a fi inteles si o confirmare a sentimentului propriei valori.. Jocul constituie un sprijin necesar in organizarea evaluarii, avnad in vedere faptul ca monotonia produsa de formele stereotipe ale exercitilor produce rapid plictiseala.Aceasta are ca effect secundar scaderea dorintei de a invata, a interesului si atentiei elevilor.

Jocul ca modalitate de evaluare are un rol in ceea ce-i priveste pe copii cu CES. Prin joc evaluarea este mai eficienta si totodata antrenanta.

De exemplu la abecedar (clasa I si II), cand copilul cu CES invata alfabetul, jocurile de evaluare pot ajuta atat la fixare, dar si la etalarea cunostintelor dobandite pana la un moment dat. Exemple de jocuri de evaluare : ,,Trenul literelor'', ,,Trenul silabelor'', ,,Jocul silabelor duble'' etc.

La matematica jocul are un rol bine definit. Jucandu-se cu cifrele copilul cu CES reactioneaza si participa vioi la cerintele spuse.. Exemple de jocuri de evalaure : ,,Uneste cifrele si spune ce obtii !''  (dovedeste insiruirea corecta a numeratiei, cat si cunoasterea cifrelor).Alte jocuri de evaluare : ,, Calculam si coloram !'', ,,Cel mai bun matematician'', ,,Traistuta fermecata'' etc.

Rebusul la clasa III si IV este este un instrument de evaluare folosit pentru fixarea si etalarea cunostintelor ; prin raspunsuri corecte date la afirmatii simple, vor descoperi un cuvant ,,cheie'', esenta cunostintelor lor. Rebusul poate fi folosit la majoritatea obiectelor.

Jocul in procesul de evaluare este o activitate prin care sunt colectate, asamblate si interpretate informatii despre starea, functionarea sau evolutia viitoare a copilului cu CES.

Acordarea calificativelor la sfarsitul unui joc, fie el in echipe sau individual, reprezinta clasarea elevului cu CES pe o anumita ,,scara''. Calificativele acordate fac din elevul cu CES un analizator, realizand singur treapta pe care o ocupa in ,,scara'' clasei.

Jocul ca modalitate de evaluarea nu urmareste in principal evidentierea deficientei si a blocajelor copilului. O asemenea abordare exclude definitive teza caracterului irecuperabil al copilului cu CES. Elementele de joc incorporate in procesul de evaluare pot motive si stimula puternic acest process in toate formele lui.