Descentralizarea competentelor centrale

DESCENTRALIZAREA COMPETENTELOR CENTRALE

Asigurarea unui management performant la nivelul institutiilor de administratie publica este determinat de stadiul si modul in care s-a inteles procesul descentralizarii, renuntarea de catre autoritatile centrale la unele competente in favoarea celor locale.

Relatiile functionale intre administratia publica centrala si administratia publica locala au dat nastere la trei tipuri de regimuri juridice administrative:

centralizare administrativa;

deconcentrare administrativa;

descentralizare administrativa.

Istoricul descentralizarii

Constructia unor state descentralizate din punct de vedere administrativ a fost deschisa de Revolutia franceza din 1789.

In fapt s-au pus bazele transmiterii unora din atributiile, competentele si responsabilitatile guvernului central si ale institutiilor administratiei puterii centrale catre administratia publica locala.

Este motivat acest transfer de dreptul colectivitatilor locale de a-si administra ele insele problemele de interes local, cunoscut fiind faptul ca administratia locala s-a manifestat inaintea celei centrale. Comunele cu problemele si interesele specifice au aparut inaintea aparitiei Statului iar modul in care unele isi administreaza si rezolva problemele specifice le diferentiaza de altele, le dau o nota in plus sau in minus indicatorilor de dezvoltare.

In Romania, autonomia locala a fost pentru prima data legiferata de Regulamentele Organice care recunosteau dreptul oraselor de a-si promova si apara interesele proprii prin alegerea sfaturilor orasenesti.

O abordare moderna a administratiei publice locale s-a pus prin reformele promovate de A.I. Cuza in anul 1864 prin doua legi importante:

Legea pentru comunele urbane si rurale nr. 394 si

Legea pentru infiintarea consiliilor judetene nr. 396.

Aceste doua acte normative sunt considerate ca fiind primele acte elaborate in detrimentul centralismului administrativ si care au promovat descentralizarea administrativa.

In fapt, prin cele doua legi judetul si comuna au devenit circumscriptii teritorial-administrative, investite cu personalitate juridica, cu atributii cu caracter patrimonial si de putere publica, administrate de consilii locale alese.

Suportul legislativ al descentralizarii va fi asigurat si de Constitutia din 1866 care preciza ca institutiile comunale si judetene vor functiona in baza legilor de functionare. Referitor la aceste legi se stipula ca: „aceste legi vor avea la baza descentralizarea administratiunii mai completa si independenta comunala” (art. 107).

Constittia Romaniei din 1923 sustinea de asemenea descentralizarea administrativa (art.108).

Evolutia ulterioara a lucrurilor in derularea procesului administratiei publice locale s-a dovedit inconsecvent. Legile de organizare administrativa din 1925, 1929 si 1938 au modificat legislatia in domeniu, procesul de descentralizare fiind impiedicat in perioada respectiva.

Prin Legea pentru unificarea administrativa din 1925 se stabilea ca reprezentantul puterii centrale in judet era prefectul (art. 333) in orase pretorul (art. 356) iar in comune notarul (art.366), salarizati de catre stat. In aceste conditii nu se poate vorbi despre descentralizare.

Legea pentru organizarea administratiei locale din 3 august 1929, reorganiza Romania din punct de vedere administrativ in 7 centre de administratie si inspectie locala, denumite directorate ministeriale locale. Resedinta acestora era stabilita la Bucuresti, Cernauti, Chisinau, Cluj, Craiova, Iasi si Timisoara. In acest sistem directorul ministerial era reprezentantul Guvernului, seful ierarhic al tuturor serviciilor ministeriale si avea in subordine prefectii judetelor care compuneau directoratul.

Prin Legea administratiei din 14 august 1938 s-a renuntat la centrele de administratie, infiintandu-se un numar de 10 tinuturi, alcatuite de 4-10 judete ficare. Serviciile ministeriale erau descentralizate in circumscriptii care corespundeau ca intindere tinuturilor. Fiecare minister avea un serviciu exterior care functiona pe langa rezidentul regal, care era in baza art. 62 reprezentantul Guvernului in tinut si administratorul acestuia.

Caracterul centralizat al administratiei a fost mai pregnant reglementat de Constitutiile din 1948, 1952 si 1965. In perioada respectiva institutiile locale ale administratiei de stat aveau o dubla subordonare atat fata de (consiliile) sfaturile populare, care le si formau, cat si fata de ministerul de resort ca institutie ierarhic superioara.

In concluzie, putem spune ca in Romania se poate vorbi despre descentralizare administrativa pana in anul 1925. In perioada 1925-1989 s-a derulat un proces al administratiei publice in sistem centralizat cu particularitati specifice diferitelor perioade (dictatura regala, stat comunist, etc.)

Dupa evenimentele din 1989 asistam la un proces destul de greoi de descentralizare.

2 Centralizarea administrativa

Profesorul Paul Negulescu arata ca: „atunci cand un stat este astfel organizat incat satisfacerea intereselor locale sau speciale se face prin servicii publice, depinzand direct de puterea centrala si ai caror titulari sunt numiti de dansa, atunci se zice ca statul este centralizat. Prin urmare trebuie sa intelegem regimul administrativ in care autoritatile locale si speciale sunt numite de puterea centrala si depind direct de dansa” (Tratat de drept administrativ, Principii generale, Editura Morvan, Bucuresti 1934, pag. 10).

In sistemul centralizat decizia vine de sus, atributiile administratiei locale sunt restranse, relatiile functionale fiind de subordonare.

Doctrinele care caracterizeaza acest sistem este doctrina etatista, functioneaza centralismul de stat in defavoarea initiativei locale.

A functionat acest sistem in a II-a jumatate a secolului al XIX-lea in state ca: Franta, Germania, Rusia.

Doctrina etatista a avut variante in doctrina socialismului de stat (Schumacher), doctrina solidarista (Leon Bourgeois) si doctrinele socialiste si comuniste.

Caracteristicile centralizarii administrative sunt:

Statul reprezinta singura persoana de drept public;

Interesul public se confunda cu cel al Statului centralizat;

In cadrul administratiei este impusa o ierarhie stricta, subordonata fata de centru;

Autoritatile locale, reprezentau vointa statului si nu a colectivitatilor locale;

Statul exercita control ierarhic in toate domeniile.

Deconcentrarea administrativa

In Romania principiul descentralizarii administrative este reglementat de Constitutia Romaniei[1]: „Administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice”.

Deconcentrarea administrativa reprezinta o faza intermediara intre centralism si descentralizare.

O definitie a acestui sistem o gasim in Legea-cadru a descentralizarii nr. 195/2006: deconcentrarea reprezinta „redistribuirea de competente administrative si financiare de catre ministere si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale catre propriile structuri de specialitate din teritoriu”.

In fapt se mentin caracteristicile sistemului centralizat cu mentiunea ca reprezentarea unitatilor centrale in teritoriu nu mai au rolul de simple agentii ci autoritati care au competente proprii. Dar ele sunt numite si revocate de „centru”, fata de care sunt subordonate si raspunzatoare, raportand situatia din teritoriu si modul in care executa ordinele.

ESEU: Dezvoltare regionala - test grila ESEU: Politicile de solidaritate, politici sociale si coeziunea europeana

Deconcentrarea imbraca doua forme:

in plan vertical prin acordarea unor competente sporite aparatului teritorial al ministerelor;

in plan orizontal amplificand competentele conducatorului serviciilor deconcentrate – ex. Institutia prefectului.

Chiar daca acest sistem de organizare administrativa nu are o subordonare uniforma putand admite adaptari ale ordinelor transmise de la centru, administratia unitara se mentine, mentinand puterea ierarhica in detrimentul autonomiei locale.

Descentralizarea administrativa

Particularitatile sistemului administrativ descentralizat sunt:

statul nu mai este singura colectivitate teritoriala, ca persoana de drept public;

colectivitatile teritoriale publice organizate potrivit legii, sunt persoane de drept public, au capacitate de drept public si interese publice proprii, distincte si nu diferite de cele ale statului;

colectivitatile locale dispun de atributii administrative proprii pentru satisfacerea intereselor publice precum si de mijloace materiale, financiare si umane necesare;

administratia publica isi pierde caracterul unitar fiind formata din administratia statului si cea a colectivitatilor locale. Administratia locala este aleasa prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, nesubordonata administratiei Statului, neputand fi revocata;

exercitarea unui control de stat (tutelar) asupra legalitatii activitatii.

Descentralizarea administrativa poate imbraca doua forme:

Descentralizare teritoriala, in cazul in care interesele locuitorilor dintr-o zona geografica sunt distincte fata de interesele nationale manifestandu-se in domenii de activitate diferite.

Descentralizare tehnica, referindu-se la existenta unor persoane de drept public care presteaza servicii publice de interes local, detasate din afara serviciilor statale (ex. ROC)

In stransa relatie cu conceptele analizate mai sus si in principal cu cel al descentralizarii administratiei este analizat si conceptul de: autonomie locala.

Autonomia locala a devenit reala in ultimele decenii ale secolului trecut, fapt pentru care s-a adoptat la Strasbourg la 15 octombrie 1985, Carta europeana a autonomiei locale, ratificata de Romania prin Legea nr. 199/1997.

La art. 1, pct. 1 din Carta se stipuleaza ca: „Prin autonomie locala se intelege dreptul si capacitatea efectiva a autoritatilor administratitiei publice locale de a solutiona si de a gestiona in cadrul legii, in nume propriu si in interesul populatiei locale, o parte a treburilor publice”.

Conceptul este identic definit si de legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale la art.4 se specifica faptul ca autonomia locala este numai administrativa si financiara si priveste organizarea, functionarea, competentele, atributiile si gestionarea resurselor care apartin unitatii administrativ-teritoriale.

Autonomia locala nu se exercita cu putere de decizie politica majora, desfasurandu-si activitatea in functie de politica statului stabilita prin legi. Ea se manifesta in planul juridic – institutional – decizional si al resurselor financiare, umane si materiale de care dispun.

Ca realitate istorica, autonomia locala este influentata de cativa factori importanti: traditie istorica, cadrul geografic, resurse economice, gradul de instructie civica sau politica si nu in ultimul rand, reglementari nationale si internationale.

5 DESCENTRALIZAREA FINANCIARA IN ROMANIA

Este unanim recunoscut ca prin descentralizare se urmareste cresterea calitatii serviciilor publice oferite cetatenilor, prin responsabilizarea si eficientizarea administratiei publice locale. Alesii locali primesc autoritatea si resursele cu care sa poata lua decizii in privinta furnizarii de servicii publice.

In literatura de specialitate sunt recunoscute cateva criterii care ar trebui sa stea la baza descentralizarii si anume:

eficienta alocarii resurselor generale ale societatii catre o administratie responsabila, pentru ca serviciile publice furnizate sa satisfaca nevoile si preferintele cetatenilor care sunt de fapt si contribuabili la bugetul local si la bugetul statului.

echitatea serviciilor – furnizarea echitabila a serviciilor publice catre cetateni, indiferent de zona in care locuiesc;

asigurarea stabiliatii macroeconomice si promovarea cresterii economice.

Cateva prevederi legale noi au intarit controlul autoritatilor centrale asupra functiilor autoritatilor publice locale, in timp ce altele au actionat in directia descentralizarii[2]. In iulie 2003, a fost adopatata o noua lege privind finantele publice locale , care contine prevederi corelate cu cele ale Legii finantelor publice nr.500/2002 ( armonizata cu prevederile Reglementarilor C.E nr.1605/2002).

Cu toate ca importanta autoritatilor locale in asigurarea serviciilor publice de interes local a crescut simtitor, o parte din acestea se confrunta cu un deficit de resurse financiare publice care pun in pericol buna functionare a serviciilor publice. Astfel, identificarea unor cai de finantare a cheltuielilor in conditiile teoriei celor trei E (economicitate, eficacitate si eficienta) si identificarea unor surse de venituri de natura fiscala sau din valorificarea bunurilor apartinand unitatilor administrativ teritoriale este mereu actuala.

Finantarea serviciilor publice de interes local din domenii prioritare invatamant, cultura, sanatate, asistenta si protectie sociala au suportat unele modificari immportante in sensul descentralizarii financiare.

In cazul invatamantului preuniversitar, sursele de finantare sunt concentrate in zona bugetelor locale. Ele provin atat din bugetul local, cat si din bugetul de stat si intr-o masura nesemnificativa din veniturile proprii realizate de institutiile de invatamant preuniversitar. Problema de baza a reformei sistemului de finantare o constituie fundamentarea costului standard pe elev, intrucat resursele bugetare necesare finantarii de baza, se dimensioneaza in functie de acesta. Finantarea invatamintului suporta o noua abordare prin noua legislatie in domeniu, mult disputata, susceptibila de imbunatatiri inainte de a intra in vigoare.

In domeniul sanatatii nivelul de implicare al autoritatilor locale in finantarea unitatilor sanitare de interes public este reglementat. Patrimoniul in care acestea isi desfasoara activitatea, a fost transferat autoritatilor locale iar dreptul de administrare apartine spitalelor. Finantarea cheltuielilor de functionare si de dezvoltare cade in sarcina spitalelor din sumele incasate pentru serviciile medicale prestate de la Casa de asigurari de sanatate, de la bugetul de stat care finanteaza unele programe si servicii medicale specifice si din bugetul local.

Cadrul normativ a fost imbunatatit in acest an[3] prin transferul unui numar important de unitati spitalicesti catre comunititile locale. Exista sansa ca in acest mod angrenarea autoritatilor locale in procesul decizional si in finantarea unitatilor sanitare de interes public sa aduca un plus de eficienta in criza profunda cu care se confrunta sistemul sanitar.

In domeniul asistentei si protectiei sociale, lucrurile treneaza. De remarcat este faptul ca procesul descentralizarii serviciilor sociale, este caracterizat de existenta unui „parteneriat” intre bugetul de stat si bugetele locale, pentru finantarea diverselor categorii de cheltuieli cum sunt: plata asistentilor personali si a insotitorilor persoanelor cu handicap, plata venitului minim garantat, plata ajutoarelor pentru incalzirea locuintei, plata drepturilor pentru asistenta sociala a persoanelor varstnice,etc.

Mecanismele de finantare in domeniul social sunt: subventionarea energiei termice livrata populatiei, transportul in comun de calatori, suportarea cheltuielilor privind ajutorul social, suportarea cheltuielilor privind cantinele de ajutor social, etc.

In domeniul culturii, descentralizarea nu a produs efecte Implicarea bugetului de stat trebuie sa se realizeze prin sustinerea unor programe, care au in vedere reabilitarea patrimoniului cultural si valorificarea turistica a acestuia. Atragerea de resurse din domeniul privat pentru dezvoltarea de parteneriate publice private constituie de asemenea o prioritate pentru finantarea institutiilor publice din domeniul cultural.

Finantarea responsabilitatilor la nivel local este foarte importanta, iar descentralizarea financiara a fost si este o componenta majora a procesului de descentralizare.

Principiile de baza, general acceptate in studiile realizate pe plan mondial in domeniul alocarii surselor de venit catre administratiile publice locale sunt:

corelarea veniturilor in raport cu responsabilitatile, principiu care trebuie sa asigure venituri suficiente pentru realizarea responsabilitatilor (cheltuielilor) transferate;

echitatea veniturilor transferate variaza direct proportional cu nevoile financiare si invers proportional cu capacitatea financiara;

obiectivitatea - alocarea de fonduri trebuie sa se bazeze pe factori obiectivi pe care autoritatea responsabila nu ii poate influenta in mod individual;

stimularea eficienta a sistemului de venituri transferate administratiei publice locale in vederea realizarii de catre administratia publica locala respectiva a unui management performant;

predictibilitatea - sistemul de venituri trebuie sa fie stabilit astfel incat sa permita administratiei publice locale realizarea de prognoze pe 5 ani;

asigurarea indeplinirii obiectivelor administratiei centrale in calitate de finantator in cazul utilizarii unor transferuri conditionate pentru responsabilitati incredintate administratiei publice locale;

autonomia, ceea ce asigura administratiei publice locale independenta si flexibilitate in stabilirea prioritatilor.

Evolutia legislatiei financiare incidente

In contextul derularii reformei administratiei publice, cerinta cresterii rolului autoritatilor publice locale in rezolvarea treburilor publice a impus modificarea si completarea cadrului de reglementare privind autonomia decizionala, patrimoniala si financiara la acest nivel al administratiei publice.

Legea finantelor publice locale nr. 189/1998 a fost inlocuita in anul 2003 prin adoptarea unei noi reglementari respectiv prin Ordonanta de urgenta nr. 45 privind finantele publice locale. Trebuie precizat ca aceasta reglementare care a fost realizata de catre administratia centrala prin consultarea structurilor asociative ale administratiei publice locale, reusindu-se o abordare intr-o maniera mai clara, mai transparenta si mai concreta a descentralizarii financiare.

Prin acest act normativ se reglementau:

- principiile, cadrul general si procedurile privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice locale;

- responsabilitatile, competentele si raspunderile autoritatilor locale si ale institutiilor publice in ceea ce priveste finantele publice locale;

- criteriile de repartizare pe judete a sumelor de echilibrare pentru bugetele locale, dar si criterii pentru repartizarea sumelor de echilibrare de la nivelul judetului la cel al localitatii.

Un alt act normativ cu influente in finantele publice locale, Legea nr. 27/1994 privind impozitele si taxele locale a fost inlocuita in anul 2002 prin Ordonanta nr. 36 privind impozitele si taxele locale, reglementare care a fost inlocuita la randul ei intr-un timp relativ scurt prin adoptarea Codului fiscal[4]. Prin cod sunt reglementate atat impozitele si taxele ce se fac venit al bugetului de stat cat si impozitele si taxele locale. Consiliile locale sunt competente sa-si stabileasca in limitele legii, nivelul impozitelor si taxelor locale, cele mai importante fiind impozitele pe proprietate

Scopul noii legislatii a fost sa intareasca autonomia financiara locala prin stabilirea unor responsabilitati si competente autoritatilor locale si prin cresterea controlului local asupra veniturilor, cheltuielilor si constructiei bugetului local in conditii de eficienta si transparenta.

Accelerarea implementarii si realizarii descentralizarii financiare impune ca:

procesul de descentralizare sa aiba in vedere toate cele 3 nivele ale administratiei,respectiv centrala, judeteana si locala, iar responsabilitatile acestora sa fie clar si bine definite pentru a elimina suprapunerile si neconcordantele;

autoritatile administratiei centrale sa defineasca toate responsabilitatile pe care intentioneaza sa le transfere autoritatilor locale si, totodata, sa stabilieasca si sursele financiare din care urmeaza sa se finanteze aceste responsabilitati;

bugetele locale sa fie echilibrate astfel incat sa confere autonomie reala administratiei locale;

in descentralizarea fiscala, administratia centrala sa asigure flexibilitate, dar si transparenta;

administratia centrala sa aiba capacitatea de monitorizare si evaluare a descentralizarii. Ea trebuie sa dea exemplu si sa aiba initiativa in probleme cum ar fi: un sistem uniform de conturi, reguli de audiere, cerinte pentru contractarea imprumuturilor, instituirea unor criterii clare si transparente de transfer a unor fonduri de la bugetul de stat catre bugetele locale;

administratia centrala sa respecte regulile pe care le face.

Acestea ar determina eliminarea unora dintre problemele intampinate pana acum in procesul de descentralizare rezultate din:

instabilitatea cadrului legislativ;

lipsa transparentei si predictibilitatii transferurilor de la bugetul statului pentru echilibrarea bugetelor locale, dar si a transferurilor interadministrative[5];

nedefinirea clara a responsabilitatilor transferate autoritatilor locale;

atribuirea de responsabilitati fara alocarea resurselor adecvate;

transferul de responsabilitati fara a se acorda si competenta.

Pentru administratia publica locala in etapa actuala, procesul de descentralizare prezinta atat avantaje, cat si minusuri.

Avantajele descentralizarii sunt:

fundamentarea, pentru prima data a proiectelor bugetelor locale potrivit procedurilor si gradului de independenta oferite de Legea finantelor publice locale;

stabilirea impozitelor si taxelor locale intr-un mod adecvat. Impozitele dobandesc caracter de “contributii”, fiind intoarse contribuabilului sub forma diferitelor servicii publice prestate de administratia locala;

creeaza posibilitatea ca autoritatile administratiei publice locale sa-si organizeze propriile servicii fiscale si ofera capacitatea de a exercita complet si eficient toate componentele si responsabilitatile descentralizate privind stabilirea, constatarea, incasarea, controlul si urmarirea impozitelor si taxelor locale;

corelarea resurselor financiare de atras cu elemente patrimoniale ale comunitatilor locale, precum si cu nevoia de reorganizare si de imbunatatire a managementului si calitatii serviciilor publice oferite populatiei;

corelarea politicilor locale cu cele de dezvoltare regionala, precum si cu politicile sectoriale, in special in domenii ca: invatamant, asistenta sociala, cultura.

Minusurile procesului de descentralizare aparute la nivelul administratiilor locale sunt::

lipsa de predictibilitate a veniturilor transferate de la bugetul de stat;

modificari ale unor categorii de cheltuieli ce cad in sarcina administratiei locale, fara asigurarea resurselor aferente (problema protectiei sociale, investitiile in invatamant);

gradul ridicat de dependenta fata de legile anuale ale bugetului de stat;

imposibilitatea de a controla anumite taxe si impozite locale de o mare insemnatate pentru bugetul local, inclusiv cotele defalcate din impozitul pe venit;

desi finanteaza anumite activitati autoritatile publice locale nu au competente in ceea ce priveste numirea si eliberarea conducatorilor institutiilor respective (ex. invatamant preuniversitar).

Sinteza descentralizarii se refera la

1. O mai buna guvernare, prin faptul ca procesul de descentralizare duce la intarirea democratiei prin participarea publica si prin plurarism politic. Participarea cetateneasca (fie prin participarea in procesul de luare de decizii locale, fie prin monitorizarea furnizarii serviciilor publice) duce implicit la cresterea raspunderii administratiei publice;

2. Inregistrarea unor beneficii ca rezultat al imbunatatirii sistemului de alocare a resurselor si eficientei administratiei, prin prisma principiului subsidiaritatii.

Descentralizarea este un proces de dezvoltare organizationala, un proces de tranzitie de la un tip de sistem spre unul fundamental diferit, totul realizat in vederea cresterii calitatii serviciilor oferite comunitatii.

Continuarea procesului de descentralizare este conditia importanta pentru reusita deplina a reformei in administratia publica din Romania. O importanta deosebita in aceasta directie o au autoritatile administratiei publice locale care prin activitatea practica, prin acumularea de experienta interna si internationala in domeniu, prin managementul realizat, trebuie sa fie principalul actor in acest proces.

Cele mai importante acte normative recente care reglementeaza aspecte ale procesului de descentralizare sunt:

• HG 699/2004 privind Strategia actualizata a Guvernului Romaniei privind accelerarea reformei in administatia publica, 2004-2006

Legea cdru privind descentralizarea – 339/2004

HG 2201/2004 privind functionarea si atributiile Comitetului tehnic interministerial si a grupurilor de lucru organizate in conformitate cu dispozitiile Legii-cadru a   descentralizarii nr. 339/2004

Legea 340/2004 privind institutia prefectului

Descentralizarea fiscala

Descentralizarea fiscala se refera la marirea controlului autoritatilor locale asupra resurselor financiare, fie in termeni de repartizare a cheltuielilor, fie a generarii de venituri. Un aspect important in analiza descentralizarii fiscale este reprezentat de o echilibrare corespunzatoare intre autoritate si resursele financiare necesare exercitarii acelei autoritati.

Potrivit Legi cadru a descentralizarii nr. 195 din 22 mai 2006, principiile care guverneaza descentralizarea fiscala in Romania sunt urmatoarele:

principiul subsidiaritatii, care consta in exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean si care dispune de capacitate administrativa necesara;

principiul asigurarii resurselor corespunzatoare competentelor transferate;

principiul responsabilitatii autoritatilor administratiei publice locale in raport cu competentele ce le revin, care impune obligativitatea realizarii standardelor de calitate in furnizarea serviciilor publice si de utilitate publica;
principiul asigurarii unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii si reguli obiective, care sa nu constranga activitatea autoritatilor administratiei publice locale sau sa limiteze autonomia locala financiara;

principiul echitatii, care implica asigurarea accesului tuturor cetatenilor la serviciile publice si de utilitate publica;

principiul constrangerii bugetare, care interzice utilizarea de catre autoritatile administratiei publice centrale a transferurilor speciale sau a subventiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.