Gestiunea financiara a intreprinderii - obiectul si continutul finantelor

GESTIUNEA FINANCIARA A INTREPRINDERII

I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Disciplina se adreseaza masteranzilor Facultatii de Marketing si Afaceri Economice Internationale.

Scopul disciplinei consta in oferirea de cunostinte si informatii referitoare la problematica financiara a agentului economic din economia reala si in prezentarea instrumentelor si tehnicilor de analiza si gestiune a finantelor.

Obiective:

a)      intelegerea de catre masterand a functiei financiare a agentului economic, a locului acestuia in cadrul circuitelor financiare macroeconomice;

b)      formarea deprinderilor in utilizarea datelor si informatiilor financiar ­- contabile in vederea interpretarii starii financiare a agentului economic;

c)      pregatirea pentru elaborarea si utilizarea instrumentelor si procedeelor de gestiune a patrimoniului si a portofoliului agentilor economici;

d)      acomodarea cursantilor in folosirea diverselor metode de analiza a problemelor financiare cu care se confrunta agentii economici, in sensul gasirii cailor de solutionare.

1. OBIECTUL SI CONTINUTUL FINANTELOR

Obiectul finantelor si gestiunii financiare : Finantele constituie un ansamblu de relatii economice exprimate in forma baneasca, instrumente, tehnici si reglementari juridice prin intermediul carora se constituie, repartizeaza si utilizeaza fondurile banesti ale societatii (stat, agenti economici, populatie etc.).

Finantele intreprinderii reprezinta veriga primara, de baza a sistemului financiar si de credit, intrucat crearea produsului intern brut si net are loc in cadrul intreprinderilor, iar repartizarea acestora reprezinta geneza relatiilor financiare din economie. De marimea acestor finante depinde in cea mai mare masura consistenta celorlalte subsisteme financiare.

Obiectul de studiu al finantelor intreprinderii il constituie problemele referitoare la esenta, conducerea, organizarea, planificarea si desfasurarea relatiilor financiare ale intreprinderilor.

Obiectul gestiunii financiare poate fi definit pornind de la componentele sistemului financiar, si anume prin: asigurarea coordonarii instrumentelor sau activelor financiare, folosirea variabilelor si a actelor juridice, respectiv normele metodologice in vederea realizarii relatiilor cu partenerii financiari intalniti pe pietele financiare.

Continutul gestiunii financiare este in stransa dependenta cu sistemul financiar global, dar este determinat si de insasi dezvoltarea intreprinderii. In diferitele stadii ale dezvoltarii afacerii (faza demararii afacerii, faza dezvoltarii, faza atingerii parametrilor functionali, faza de declin), intreprinderea se confrunta cu nevoi de finantare specifice care, in acelasi timp, pot genera resurse dar si cu o multitudine de situatii care au evolutii pozitive sau negative.

Cand facem analiza continutului finantelor avem in vedere si modalitatile de manifestare a acestora. Sub acest aspect , analizam finantele din punct de vedere al practicii, al politicii si, ca teorie. Practica financiara scoate in evidenta faptul ca finantele stau la baza actiunii intreprinderii pentru atingerea unui obiectiv bine precizat; astfel aceasta, impreuna cu celelalte doua modalitati de manifestare a finantelor, contribuie la maximizarea valorii intreprinderii, respectiv cresterea averii actionarilor. Totalitatea mijloacelor si instrumentelor de realizare a obiectivului fac obiectul gestiunii financiare.

Functia financiara a intreprinderii

Fenomenul financiar ia nastere ca urmare a relatiilor pe care intreprinderea le are cu toti agentii economici si financiari, cu statul si alte organisme.

Pentru buna functionare a unei intreprinderi este necesara crearea   mai multor fonduri, cum sunt: fondul pentru investitii in active fixe, fondul de rulment, fondul de rezerva etc.; sursele de formare a acestor fonduri difera de la caz la caz , astfel ca pentru anumite activitati se poate apela si la imprumuturi. Principalele surse pentru crearea acestor fonduri sunt: aportul asociatilor sau actionarilor, autofinantarea, creditarea si finantarea bugetara.

Resursele de care dispune intreprinderea necesare formarii fondurilor se regasesc sub denumirea generica de capital (fizic si uman). Capitalul fizic include active: financiare si reale. Activele financiare sunt necesare pentru procurarea activelor reale si angajarea capitalului uman, in timp ce activele reale, utilizate de capitalul uman, produc bunuri si servicii, din vanzarea carora se procura active financiare.

Finantarea activelor poate fi realizata de catre agentul economic prin procurarea de capital de pe pietele financiare, pe baza emiterii de titluri de valoare cat si pe baza combinarii creditului pe termen scurt, a datoriei pe termen lung si a actiunilor; combinarea trebuie sa fie cea mai buna pentru indeplinirea obiectivelor intreprinderii.

Tipul de decizie luat face parte din sfera responsabilitatii managerului, ea reprezentand esenta functiunii financiare a intreprinderii, a carei finalitate rezida in asigurarea performantelor economice si de productie ale firmei in conditiile utilizarii eficiente a factorilor de productie.

Sarcinile gestiunii financiare

Luarea deciziilor in domeniul financiar presupune studiul obiectului gestiunii financiare pentru rezolvarea problemelor aparute in relatiile dintre intreprindere si mediul financiar. In urma studiului rezulta sarcinile fundamentale, care revin finantelor: maximizarea valorii intreprinderii, mentinerea nivelului performantelor financiare si stapanirea riscurilor cu care se confrunta intreprinderea.

Sarcinile gestiunii financiare se materializeaza in: efectuarea analizei financiare (analiza echilibrului financiar, analiza rezultatelor intreprinderii, analiza fluxurilor financiare, diagnosticul financiar al rentabilitatii si al riscului); luarea deciziilor financiare (decizii de investitii, de finantare, de repartizare a profitului, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung; decizii de trezorerie, respectiv gestiunea trezoreriei si gestiunea ciclului de exploatare, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen scurt); controlul de gestiune.

Gestiunea financiara are menirea sa indeplineasca cerintele functiunii financiare. Scopul functiunii financiare este de a apara si consolida patrimoniul si autonomia financiara a intreprinderii. Realizarea eficienta a acestei functiuni necesita o diviziune a muncii intre diversele compartimente ale activitatii financiare.

Organizarea activitatii financiare

Activitatea financiara bine organizata trebuie sa fie structurata in asa fel incat, sa asigure, in principal, urmatoarele: informarea completa si corecta a conducerii; observarea in timp util a tendintelor noi in derularea fenomenelor si pregatirea deciziilor previzionate a avea succes in viitor; conditii optime pentru apararea si consolidarea patrimoniului si independentei intreprinderii.

Organizarea activitatii financiare porneste de la sarcinile activitatii financiare, care sunt concretizate in domeniile previziunii si executiei, analizei, controlului si coordonarii. Pornind de la aspectele majore ale activitatii financiare, putem aprecia ca viabilitatea unei intreprinderi depinde, in cea mai mare masura, de organizarea compartimentului financiar-contabil. In intreprinderi, activitatea financiara este organizata pe compartimente, astfel: compartimentul de previziune financiara, compartimentul decontari, compartimentul salarizare, compartimentul casierie, compartimentul preturi si tarife, compartimentul analize economico-financiare, compartimentul control financiar intern (CFI) si control financiar preventiv (CFP)

Cuvinte cheie: finantele intreprinderii; capitalurile intreprinderii; activele fixe, circulante si financiare; mediu financiar; gestiune financiara; resurse financiare; nevoi financiare, practica si politica financiara; finantele private si finantele intreprinderii; previziune financiara.

2. FINANTAREA INTREPRINDERII

Pentru a intreprinde ceva mai intai trebuie sa avem capitalul banesc (banii). Capitalul unei intreprinderi poate fi abordat si tratat:

a.      Ca mijloc sau factor de productie, care reprezinta totalitatea averii la dispozitia unei unitati economice, formata din:

bani (capital financiar);

utilaje, instalatii, materii prime s.a. (capital tehnic);

dreptul de creanta (capital juridic).

b.      Ca fonduri, in sensul contabilitatii nationale.

Operatiile cu capital sunt opozabile operatiilor referitoare la vanzari, servicii, exprimand, desemnand miscarea fondurilor in contrapartida.

c.       Ca aporturi ale proprietarilor societatii sau actionarilor.         

2.1. Procurarea capitalului

Pentru a incepe o afacere este nevoie de capital banesc si capital tehnic. Cel banesc (financiar) este important.

Sursele de procurare sunt externe si interne intreprinderii.

Sursele externe de procurare a capitalului banesc (este vorba aici de cele exterioare intreprinderii) se refera la dotari, finantari, actiuni si imprumuturi.

La intreprinderile in functiune sursele sunt cele proprii (interne) si cele externe (straine).

Cele interne se refera la amortizari si partea din profit care, potrivit contractului pentru constituire si statutului societatii, este prevazuta pentru sporirea de capital.

Sursele externe se refera la imprumuturi, ca un capital pasiv, si la asocieri, cu un capital pe baza de echitate. La fel si emisiunea de actiuni sau obligatiuni.

Exista si sursele atrase, ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare a sistemului de decontare fata de terti, si imprumuturile bancare sau creditorii, ca surse de finantare a ciclului de exploatare pe termen scurt (surse ciclice).

Insa pasivele stabile sunt veritabile imprumuturi indirecte, generate de existenta operatiunilor curente.

Creditul pe termen lung contribuie la cresterea capitalului imprumutat, dar si la cresterea gradului de indatorare, la cresterea costurilor financiare.

Daca creditul este in valuta, apar si diferentele nefavorabile (negative) de curs, care erodeaza rezultatul exploatarii, putand conduce in final la pierdere.

Creditul luat (imprumut pe termen lung) se ramburseaza:

a.      cu anuitati constante

b.      cu amortismente constante

Leasingul este un alt instrument de finantare, practicat de societatile specializate in leasing (financiar si operational).

In cazul leasingului operational, rata este calculata in varianta anuitatilor constante (dobanda la valoarea ramasa si capitalul restituit).

2.2. Tipuri de fonduri, sursele de constituire si destinatia lor

Vom intalni, cel mai adesea, fondurile comune, cum sunt:

Fondul de rezerva, care are o reglementare legala (Legea nr. 31/1990), iar constituirea sa este prevazuta prin legea anuala a bugetului si prin Normele tehnice emise de Ministerul Finantelor Publice.

El are ca surse de constituire: disponibilul la inceputul exercitiului financiar, sumele suportate din profit inainte de impunerea profitului.

Destinatiile fondului privesc: acoperirea pierderilor inregistrate, alte micsorari.

Fondul de cercetare-dezvoltare, important pentru modernizare, dezvoltare, protectia mediului, si care se constituie pe seama costurilor si a profitului. Titlul fondului sugereaza si destinatia sa: finantarea cercetarii (fundamentale si aplicative) cu scop declarat - dezvoltarea firmei.

Fondul de investitii (de dezvoltare) se constituie din: sume aferente reducerii impozitului pe profitul investit in investitii lucrative; sume din valorificarea mijloacelor fixe scoase din functiune; sume din vanzarea mijloacelor fixe; amortizarea mijloacelor (activelor) fixe (imobilizarilor corporale); sume prelevate din profitul net; sume din redistribuire; credite bancare; alocatii de la bugetul public national.

Fondul de premiere este destinat stimularii personalului firmei. Se constituie pe seama costurilor proprii, dar si din profitul net.

Fondul de participare la profit este destinat motivarii salariatilor. Profitul net este sursa constituirii sale.

Fondul pentru actiuni social-culturale si sportive are o eterogenitate de surse (ca si altele amintite): sume preluate din profit; contributiile salariatului pentru tratament balnear si odihna, pentru intretinerea copiilor in gradinite; subventii de la bugetul public national; donatii; ajutoare; sponsorizari s.a.

Alte fonduri sunt specifice unor agenti economici, unor societati comerciale din alte ramuri: de asigurari, de constructii, in agricultura, ca: Fondul de rezerva din prime pentru asigurari de viata; Fondul pentru organizarea santierelor; Fondul de asigurare. Exista si alte fonduri, prin care se finanteaza alte necesitati ale intreprinderii.

Fondurile au ca surse de constituire: profitul societatii comerciale (fie inainte de impunere, fie dupa impunere), costurile de exploatare, diferitele valorificari, contributia salariatilor. Aceste surse sunt surse proprii interne. Alte surse, cum sunt: subventii, redistribuiri, donatii, ajutoare, constituie surse externe.

Fondul de rulment (working capital) este un fond deosebit. El exprima excedentul finantarilor stabile (capitalului permanent) asupra bunurilor stabile (durabile, imobilizarilor corporale, necorporale si financiare).

Fondul de rulment apare ca o marja de siguranta (securitate) pe care si-o procura seful intreprinderii pentru a face fata nevoilor sale de finantare, izvorate din exploatare. Activitatea normala a intreprinderii face sa apara in patrimoniul sau bunuri sub forma de stocuri si creante, care formeaza bunuri circulante ale ciclului de exploatare.

Un anumit numar de terti participa la finantarea acestor bunuri circulante ale ciclului de exploatare, reprezentand credite-furnizori, personal, banci. Aceste credite se numesc finantarea ciclului de exploatare.

In cazul in care bunurile circulante sunt superioare finantarii ciclului (datorii pe termen scurt), apare o nevoie de rulment de acoperit.

Din compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment poate sa existe un excedent, exprimand o trezorerie pozitiva, sau un deficit, ce trebuie sa fie suportat prin alte mijloace, care sunt finantari pe termen scurt.

Fondurilor prezentate se adauga si rezervele care pot fi:

legale;

statutare;

facultative.

Cele legale sunt reglementate prin legi specifice. Asa este, de exemplu, Fondul de rezerva, care se constituie reglementat de Legea nr. 31/1990 si Legea anuala a bugetului public national. Acest fond de rezerva este alimentat din profitul brut inainte de impozitare, din excedentul obtinut prin vanzarea actiunilor la un curs mai mare decat valoarea lor nominala, daca acest excedent nu este intrebuintat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizarilor, din excedentul din reevaluarea stocurilor.

Societatea comerciala poate sa-si prevada in statut, in concordanta cu permisibilitatea legilor in materie, anumite rezerve privind exercitiul exploatarii. Atat fondurile, cat si rezervele sunt rezultatul activitatii de exploatare a intreprinderii, al operatiilor ce se deruleaza in interiorul si in afara ei.

Cuvinte cheie: capital banesc, mijloace, fonduri, aporturi, surse externe si interne, obligatiune, actiune, capital social, prima de emisiune, credit pe termen scurt si lung, leasing, tipuri de fonduri, fond de rulment, fonduri de rezerva, statutar si legal.

3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

La modul general, echilibrul evidentiaza ideea de armonie intre diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce in domeniul financiar presupune armonizarea resurselor cu nevoile. Resursele si utilizarile reflectate in bilant sunt variate si se preteaza la diferite conceptii privind echilibrul. Notiunea de echilibru va fi analizata functie de modalitatea de abordare a bilantului: patrimoniala si functionala.

Descrierea contabila; situatia neta

Bilantul reprezinta imaginea statica, la un moment dat (de regula, la sfarsitul exercitiului financiar) a echilibrului financiar functional sau patrimonial al intreprinderii.

Pornind de la abordarea patrimonial-juridica a bilantului, numerosi analisti financiari utilizeaza conceptul de situatie neta (SN). Acest indicator se calculeaza pe baza urmatoarei formule:

Indicatorul situatie neta este mai relevant decat cel de capitaluri proprii, exprimand valoarea activului realizabil la un moment dat (in situatia neta nu se includ subventiile pentru investitii si provizioanele reglementate).

Analiza echilibrului pe baza bilantului financiar (activul patrimonial este privit ca "nevoi" iar pasivul ca "resurse") opereaza cu notiunile de lichiditate si exigibilitate. Astfel, elementele de activ sunt structurate in functie de lichiditate (capacitatea unui activ de a se transforma in moneda, fara pierdere de valoare) iar elementele de pasiv, in functie de exigibilitate (proprietatea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, in activ, se vor inscrie mai intai elementele cele mai putin lichide (imobilizarile), numite nevoi permanente; apoi vor urma activele circulante, numite nevoi temporare. In ceea ce priveste pasivul, mai intai se vor inscrie capitalurile proprii, reinvestirile profiturilor anterioare si apoi capitalurile din surse publice si datoriile pe termen lung; toate acestea vor forma resursele permanente. Apoi vor urma datoriile cu o scadenta mai mica de un an, traducand resursele temporare.

Conceptia functionala defineste intreprinderea ca o entitate economica si financiara asigurand, in raport cu dezvoltarea sa, anumite functii si anume: functia de exploatare, functia de investire si dezinvestire, precum si functia de finantare. Conceptia functionala a bilantului are meritul de oferi o imagine asupra modului de functionare economica a intreprinderii, punand in evidenta stocurile si resursele corespunzatoare fiecarui ciclu de functionare. Astfel, activul va cuprinde nevoi stabile, nevoi ciclice si nevoi de trezorerie iar pasivul va inregistra resursele durabile, resursele ciclice si resursele de trezorerie.

Fondul de rulment

Exista doua concepte fundamentale ale fondului de rulment: fond de rulment permanent si fond de rulment propriu.

a) Analiza pe baza bilantului financiar

Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilantului financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar, care se poate calcula prin doua modalitati:

FRF=CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE (fara amortizari si provizioane) (in valoare neta)

sau

	FRF=CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE (inclusiv amortizari si provizioane) (in valoare bruta) Analiza: Informatii despre procesul de evaluare - selectare a ofertelor de proiect Proiect: Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei

FRF=ACTIV CIRCULANT NET - DATORII MAI MICI DE UN AN+PASIVE DE TREZORERIE

Indicatorul care releva gradul de autonomie financiara este fondul de rulment propriu, adica excedentul capitalurilor proprii in raport cu imobilizarile nete:

	FRP = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZARI NETE

b) Analiza pe baza bilantului functional

Fondul de rulment functional sau fondul de rulment net global (FRNG) se calculeaza prin doua modalitati:

FRNG = RESURSE DURABILE - NEVOI STABILE (Activ imobilizat brut)

sau

	FRNG =CAPITALURI PERMANENTE - ACTIV IMOBILIZAT NET (Resurse durabile-Amortizari) (Imobilizari nete)

FRNG=(NEVOI CICLICE+NEVOI DE TREZORERIE) - (RESURSE CICLICE+RESURSE DE TREZORERIE)

Nevoia de fond de rulment

a) Analiza pe baza bilantului financiar

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie sa existe intre nevoile temporare si resursele temporare,, bilantul patrimonial pune in evidenta un alt indicator de echilibru numit nevoia de fond de rulment (NFR):

	NFR=NEVOI TEMPORARE - RESURSE TEMPORARE (exclusiv disponibilitatile) (exclusiv credite bancare pe termen scurt)

b) Analiza pe baza bilantului functional

Operatiile de exploatare antreneaza formarea nevoilor de finantare dar, in acelasi timp, ele permit si constituirea mijloacelor de finantare. Din confruntarea globala a nevoilor cu mijloacele de finantare se degaja o nevoie de finantare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment totala (NFRT).

	NFRT=NEVOI CICLICE - RESURSE CICLICE

Nevoia de fond de rulment totala are doua componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE=Active circulante de exploatare-Datorii de exploatare) si nevoia de fond de rulment in afara exploatarii (NFRAE=ACAE-DAE).

Trezoreria neta

a) Analiza pe baza bilantului financiar

In cazul analizei patrimoniale, diferenta dintre fondul de rulment financiar si nevoia de fond de rulment reprezinta trezoreria neta:

	TN=FOND DE RULMENT - NEVOIA DE FOND DE RULMENT

b) Analiza pe baza bilantului functional

In bilantul functional, nivelul trezoreriei nete este dat de diferenta dintre valoarea activelor si pasivelor de trezorerie, respectiv diferenta dintre nevoile de trezorerie excedentare si resursele de trezorerie, care nu se reinnoiesc la fiecare ciclu de productie:

	TN=NEVOI DE TREZORERIE - RESURSE DE TREZORERIE

Evaluarea riscului de insolvabilitate

Analiza lichiditate-exigibilitate, numita in practica tarilor occidentale analiza patrimoniala, are meritul de a pune in evidenta riscul de insolvabilitate al intreprinderii. Acesta consta in incapacitatea intreprinderii de a-si onora angajamentele fata de terti.

Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimoniala studiaza, in vederea confruntarii, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv si cel de lichiditate al elementelor de activ. In acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea intreprinderii de a face fata pasivului exigibil cu activul sau disponibil.

Cuvinte cheie: patrimoniu, bilant, activ, pasiv, creante, situatie neta, fond de rulment, nevoia de fond de rulment, lichiditate, exigibilitate, solvabilitate, insolvabilitate, cash-flow, trezorerie neta, indicatori ai echilibrului financiar, trezorerie neta, excedent de trezorerie, capacitate de autofinantare.

ANALIZA REZULTATELOR INTREPRINDERII

Veniturile si cheltuielile

Explicarea modului cum s-a ajuns de la starea patrimoniala initiala la cea finala, reflectate prin bilanturile de la inceputul si sfarsitul exercitiului este realizata de contul de profit si pierdere. Aceasta situatie financiara sintetizeaza fluxurile economice generatoare de venituri si cheltuieli.

Rezultatul exercitiului se determina ca diferenta intre venituri totale si cheltuieli totale aferente exercitiului. Insa fluxurile de venituri si cheltuieli din cadrul contului de profit si pierdere se diferentiaza in doua categorii: fluxuri de venituri incasabile/cheltuieli platibile si fluxuri calculate.

Veniturile incasabile si cheltuielile platibile au incidenta atat asupra rezultatului exercitiului, cat si asupra trezoreriei, pe cand cele calculate nu afecteaza decat rezultatul, fara o incidenta directa asupra trezoreriei.

Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit si pierdere pe cele trei tipuri de activitati permite degajarea unor solduri de acumulari banesti potentiale, destinate sa indeplineasca o anumita functie de remunerare a factorilor de productie si de finantare a activitatii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Constructia indicatorilor se realizeaza in cascada, pornind de la cel mai cuprinzator (productia exercitiului) si terminand cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercitiului).

Marja comerciala este data de excedentul vanzarilor de marfuri in raport cu costul de cumparare al acestora. Ea se refera la intreprinderile comerciale sau numai la activitatea comerciala a intreprinderilor cu activitate mixta (industriala si comerciala).

Productia exercitiului cuprinde valoarea bunurilor produse de intreprindere pentru a fi vandute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Deci, se va calcula prin insumarea productiei vandute, a celei stocate si a celei imobilizate.

Valoarea adaugata(VA) (primul sold intermediar de gestiune) reprezinta cresterea de valoare peste valoarea bunurilor si serviciilor provenind de la terti, in cadrul activitatii curente a intreprinderii. Se calculeaza astfel:

VA=Productia exercitiului+Marja comerciala-Consumuri de la terti

Excedentul brut din exploatare (EBE) sau insuficienta bruta din exploatare (IBE), dupa caz, exprima acumularea bruta din activitatea de exploatare.

EBE=(VA+Subventii de exploatare) - (Cheltuieli cu personalul+Impozite, taxe si varsaminte asimilate)

Rezultatul exploatarii (RE) exprima marimea absoluta a rentabilitatii activitatii de exploatare, obtinuta prin deducerea tuturor cheltuielilor (platibile si calculate) din veniturile exploatarii (incasabile si calculate).

RE=EBE+(Venituri din provizioane pentru exploatare+Alte venituri din exploatare) - (Cheltuieli cu amortizarile si provizioanele pentru exploatare+Alte cheltuieli pentru exploatare)

Rezultatul curent este determinat de activitatea curenta a intreprinderii (activitatea de exploatare si cea financiara).

RC=RE+Venituri financiare - Cheltuieli financiare

Rezultatul net al exercitiului exprima marimea absoluta a rentabilitatii financiare cu care vor fi remunarati actionarii pentru capitalurile proprii suscrise. Profitul net urmeaza sa fie distribuit sub forma de dividende si/sau sa fie reinvestit in intreprindere.

Capacitatea de autofinantare

Capacitatea de autofinantare reflecta potentalul financiar degajat de activitatea rentabila a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului financiar, destinat sa remunereze capitalurile proprii, sa finanteze investitiile de expansiune si de mentinere sau reinnoire.

Capacitatea de autofinantare poate fi determinata prin doua metode: deductiva si aditionala.

Aplicand metoda deductiva, capacitatea de autofinantare se calculeaza pe baza formulei:

CAF=(venituri incasabile - venituri din cesiuni) - cheltuieli platibile

Metoda aditionala are meritul de a pune in evidenta elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul CAF:

CAF=Rezultatul net contabil+Cheltuieli calculate - Venituri calculate - Venituri din cesiuni

Capacitatea de autofinantare dupa distribuirea dividendelor reprezinta autofinantare globala (totala). Aceasta pune in evidenta aptitudinea reala a intreprinderii de a se autofinanta.

Evaluarea riscului de exploatare

Un model de analiza fundamentat pe impartirea cheltuielilor in fixe si variabile in raport cu cifra de afaceri permite aprecierea riscului economic (de exploatare) al intreprinderii. Riscul de exploatare evalueaza posibilitate obtinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Aceasta eventualitate este legata de importanta cheltuielilor fixe care diminueaza flexibilitatea intreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la variatia cifrei de afaceri.

Evaluarea riscului de exploatare structural se poate realiza pornind de la pragul de rentabilitate, astfel:

fie calculand rata care exprima direct riscul de exploatare: R=(CAprag/CAreala)x100;

fie calculand indicele de securitate: Is=(CAreala-CAprag)/CAreala

Analiza pragului de rentabilitate nu ia in considerare riscul de exploatare decizional (privind abaterile dintre previziune si realizari). In cazul in care nu exista nici o informatie cu privire la faptul ca cifra de afaceri urmeaza o lege probabilistica, se foloseste legea normala Gauss - Laplace. Astfel, probabilitatea ca punctul critic al rentabilitatii sa fie atins este o valoare ce se constituie ca o masura a riscului.

Cuvinte cheie: activitate de exploatare, cont de profituri si pierderi, cifra de faceri, rezultatul exercitiului, solduri intermediare de gestiune, marja de acumulare, valoare adaugata, consumuri de la terti, profit brut, profit net, excedent brut din exploatare, capacitate de autofinantare, cheltuieli fixe si variabile, cheltuieli directe si indirecte, prag de rentabilitate, cost marginal si venit marginal.

5. ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC

Tabloul de finantare "nevoi-resurse"

Tabloul de finantare furnizeaza informatii privind evolutia globala a trezoreriei, ca rezultanta a echilibrului financiar, fara a evidentia aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finantare sau de elemente exceptionale. Tabloul de finantare explica modul de formare a fondului de rulment net global si modul de utilizare a acestuia, pana la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilantului de la sfarsitul exercitiului contabil. Se stabileste, in principal, pe baza a doua bilanturi succesive si a contului de profit si pierdere aferent exercitiului analizat.

Tabloul de finantare cuprinde doua parti:

Prima parte explica modul de realizare, in dinamica, a echilibrului structural intre elementele stabile ale bilantului functional, adica variatia fondului de rulment net global (DFRNG):

Partea a II-a explica variatia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilantului functional. Aceasta parte analizeaza modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global in realizarea echilibrului functional intre elementele ciclice ale bilantului si al echilibrului intre elementele monetare (incasari si plati).

Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile)

O intreprindere poate fi considerata viabila numai daca activitatea sa degaja trezorerie. Trezoreria permite aprecierea performantelor intreprinderii, avand si un rol strategic in ceea ce priveste nivelul sau de formare, cat si modul de utilizare.

In cursul unui exercitiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileste ca diferenta intre incasarile si platile generate de intreaga activitate a intreprinderii. Acest excedent provine din operatii de exploatare si alte operatii de gestiune, pe de o parte, si din operatii de investitii si finantare, pe de alta parte.

Excedentul de trezorerie al exploatarii (ETE) este degajat de operatiile de exploatare si se poate calcula in doua moduri:

Excedentul de trezorerie degajat de ansamblul operatiilor de gestiune (ETOG) regrupeaza ETE si excedentul care provine din alte operatii de gestiune. El reprezinta partea lichida a capacitatii de autofinantare.

	ETOG=CAF - DNFR - Productia imobilizata

Excedentul de trezorerie al operatiilor de investitii si finantare (ETOIF):

	ETOIF=DFR - CAF

Tablourile fluxurilor financiare

Exista diferite tablouri prezentand fluxuri financiare pe mai multe exercitii succesive regrupate in diverse maniere in functie de importanta lor conceptuala, cat si de cerintele utilizatorilor (banca, analisti financiari, conducerea intreprinderii etc):

Tabloul fluxurilor de trezorerie - evidentiaza gradul de libertate de care dispune intreprinderea in gestionarea lichiditatilor, in raport cu potentialitatile sale si ierarhizarea prelevarilor pe care aceasta le suporta;

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare - permite aprecierea eficientei si coerentei deciziilor de gestiune in domeniul investitiilor si finantarii; ca si in tabloul precedent, se apreciaza aptitudinea intreprinderii de a genera lichiditati si capacitatea sa de a asigura finantarea cresterii, prioritatea acordandu-se investitiilor si nu prelevarilor obligatorii;

Tabloul explicativ al variatiei trezoreriei - este un instrument extrem de eficace in analiza financiara a unei intreprinderi, avand rolul de a explica variatia trezoreriei, asa cum contul de profit si pierdere explica formarea rezultatului; variatia trezoreriei constituie o informatie mai obiectiva decat variatia fondului de rulment, explicata de tablouls nevoi-resurse, a carui marime poate fi influentata de numeroase operatii contabile.

Cuvinte cheie: tablou de finantare "nevoi resurse", tablou de finantare, imobilizari corporale si necorporale, tablourile imobilizarilor si al amortismentelor, provizioane, datorii financiare, dividende, cesiunea imobilizarilor, resurse stabile, intrebuintari stabile, creante de exploatare, productie imobilizata, cash-flow disponibil, datorii financiare.

6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Diagnosticul rentabilitatii

Cunoasterea gradului de independenta economica si financiara, detectarea la momentul oportun a cauzelor care genereaza schimbari nedorite in activitatea intreprinderii presupun diagnosticarea printr-un sistem de rate de eficienta.

Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte cu o anumita semnificatie intre doua elemente comparabile si, in general, legate intre ele printr-o relatie cauza-efect. Ratele se pot exprima sub forma de: coeficient (un numar), procent sau numar de zile (durata).

Principalele categorii de rate sunt circumscrise celor trei dimensiuni financiare:

rate de rentabilitate

rate de structura a capitalurilor

rate privind rotatia capitalurilor

Ratele de rentabilitate se determina ca raport intre efectele economice si financiare obtinute (diferite marje de acumulare) si eforturile depuse pentru obtinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc). Ele masoara rezultatele degajate de: - activitatea intreprinderii (rentabilitatea comerciala);

mijloacele economice (rentabilitatea economica);

mijloacele financiare (rentabilitatea financiara).

Ratele de rentabilitate comerciala apreciaza randamentul diferitelor stadii ale activitatii intreprinderii in formarea rezultatului. Se calculeaza dupa formula generala:

Ratele de rentabilitate economica exprima eficienta capitalului economic alocat activitatii productive a intreprinderii. Se calculeaza dupa formula generala:

Ratele de rentabilitate financiara reprezinta capacitatea intreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate in activitatea sa. Se calculeaza dupa formula generala:

unde Rezultat poate fi: rezultatul net al exercitiului, rezultatul curent inainte de impozit, dividende.

Diagnosticul riscului

Complexitatea aspectelor pe care le implica conceptul de risc de faliment explica si varietatea de diagnosticare, de analiza a acestuia, dintre care amintim: analiza lichiditate-exigibilitate, analiza functionala, analiza prin rate, analiza dinamica etc.

Intrucat rezultatele financiare se degradeaza foarte rapid in timp, apare tot mai evidenta necesitatea unor informatii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reactie la aceste cerinte practice, cercetatorii si organismele financiare internationale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predictie a riscului de faliment, denumita metoda scorurilor, care constituie o imbunatatire categorica a analizei traditionale prin rate.

Aplicarea acestei metode presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi grupate in: intreprinderi cu functionare normala si intreprinderi cu dificultati financiare. Cu ajutorul calculelor informatice se obtine combinatia optima de rate care diferentiaza cel mai bine posibil intreprinderile sanatoase de cele falimentare si conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor. Acest indicator ofera o buna aproximare a riscului de faliment pentru o intreprindere data.

In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor. Una dintre primele functii scor a fost elaborata de profesorul american Altman. Analistii au incercat sa dezvolte modelul original. Astfel, Taffler, in Europa de Vest, precum si Kohsi Killoungh, au creat modelele "Z" de analiza cu o capacitate sporita de previziune. Modelul "Z" al lui Altman se prezinta astfel:

Z=1.2R1+1.4R2+3.3R3+0.6R4+1.0R5

unde R1 . R5 sunt indicatori economico-financiari iar constantele sunt de natura statistica.

Daca Z 1,8, starea de faliment este iminenta

Daca Z>3, situatia financiara este buna si intreprinderea este solvabila

Daca 1,8<Z<3, situatia financiara a intreprinderii este dificila

Modelul Altman este aplicat mai ales in conditiile existentei bursei de valori. Exista si alte modele similare, cum sunt: modelul J.Conan si M.Holder (se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10 pana la 500 de salariati), modelul Centralei bilanturilor din cadrul Bancii Centrale a Frantei (prezice riscul de faliment al intreprinderilor franceze, dupa un scor cu 8 variabile).

In cadrul metodelor bancare, functia Z este considerata ca parte a unei evaluari generale, analiza fiind suplimentata cu prezentarea critica si a altor elemente, cum ar fi: activitatea de conducere, administrarea financiara, rapoartele expertilor contabili etc.

Cuvinte cheie: risc economic, financiar si de faliment; rate de rotatie si de structura; coeficient de rotatie; rentabilitatea capitalurilor; rata interna de rentabilitate; activ economic; curs bursier; coeficient de capitalizare bursiera; rata inflatiei.

7. BUGETELE INTREPRINDERII

Continutul si rolul previziunii financiare

Previziunea financiara, ca principala activitate de planificare la nivelul intreprinderii, imbraca forme diferite, in functie de orizontul de timp pentru care se realizeaza.

Pe termen lung (3-5 ani), se intocmesc planuri financiare de orientare generala care definesc imaginea viitoare a intreprinderii, prin descrierea produselor oferite, a proiectelor de fabricatie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a noilor piete sau de orientare si modelare generala a activitatilor si structurii interne a intreprinderii.

Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele intreprinderii. Spre deosebire de situatiile financiare anuale , care sunt publicate anual in Monitorul Oficial, bugetele sunt destinate nevoilor interne de orientare a activitatii intreprinderii spre realizarea scopului propus in perioada bugetara.

Elaborarea bugetelor favorizeaza implementarea unui sistem de control eficient, prin compararea realizarilor cu previziunile si luarea masurilor corective la momentul oportun. De aceea, sistemul bugetar trebuie sa aiba doua componente: previziunea financiara (prin sistemul bugetelor) si controlul bugetar (prin tablouri comparative intre realizari si previziuni). Astfel, prin compararea rezultatelor cu previziunile, pe baza abaterilor constatate, conducerea poate lua masuri adecvate: fie ajustarea prevederilor bugetare, nerealiste in comparatie cu capacitatea intreprinderii, fie de impulsionare a activitatii, pentru a apropia realizarile de previziuni.

Tipuri de bugete

Bugetele se elaboreaza, in general, pentru o perioada de un an. In tarile occidentale, exista si bugete cu periodicitate mai mare de un an (planul de finantare) si cu periodicitate mai mica de un an (bugetul trezoreriei). Periodicitatea bugetului trebuie sa fie mai mare decat cea a ciclului de activitate planificata.. De exemplu: trezoreria, avand un ciclu de rotatie semilunar, lunar, maxim 6-12 luni, bugetul se va circumscrie acestei perioade; productia avand un ciclu de exploatare de 3-6 luni pana la un an, perioada de bugetare trebuie sa fie de maxim un an.

Sistemul planificarii financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete:

bugetele de orientare generala, pe termen lung;

bugetele anuale, specifice diferitelor activitati economice ale intreprinderii: aprovizionare, productie, desfacere etc.;

bugete rezultative, pentru estimarea situatiei patrimoniale si monetare care rezulta din aplicarea bugetelor specifice.

In sistemul bugetar al intreprinderii, exista bugete principale si bugete secundare. Prevederile bugetelor principale (bugetul productiei, al vanzarilor) determina parametrii principali pentru celelalte bugete (al investitiilor, al administratiei).

Exista bugete cu caracter imperativ (interzic responsabililor financiari si conducerii intreprinderii depasirea previziunilor bugetare, cum ar fi: bugetul administratiei, bugetul investitiilor) si bugete orientative (ofera posibilitatea corectarii prevederilor initiale in functie de evolutia conditiilor concrete ulterioare.

Cuvinte cheie: previziune financiara, buget, bugetare, sistem bugetar, articol bugetar, bugete de orientare generala, bugete specifice, bugete imperative, tehnici de extrapolare, antecalculatia costurilor, cheltuieli directe si indirecte.

8. PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Notiunea de trezorerie

Trezoreria este definita, in teoria echilibrului financiar al intreprinderii, ca surplusul resurselor de finantare care se degaja din intreaga activitate economica, respectiv diferenta dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment. Aceasta acceptiune cu caracter mai mult teoretic, fiind neoperationala pentru gestiunea eficienta a trezoreriei, poate fi inlocuita cu o definire in termeni de active si pasive de trezorerie.

	TREZORERIA=ACTIVE DE TREZORERIE - PASIVE DE TREZORERIE

Activele de trezorerie cuprind: lichiditati, active financiare iar pasivele de trezorerie: soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie, credite de scont.

Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie urmareste asigurarea permanenta a capacitatii de plata a intreprinderii, prin sincronizarea incasarilor cu platile. Nerealizarea acestui obiectiv determina modificari in ansamblul bugetelor anuale, in ritmul investitiilor, politica creditelor-clienti etc.

Bugetul de trezorerie are o importanta deosebita in ansamblul sistemului bugetar, fiind bugetul rezultativ si deci masura realismului prevederilor in toate celelalte bugete. Bugetul trezoreriei, fiind consecinta tuturor bugetelor, constituie o restrictie in procesul de planificare financiara, datorata necesitatii de asigurare permanenta a capacitatii de plata a intreprinderii.

Elaborarea bugetului de trezorerie

Elaborarea bugetului de trezorerie, prin metoda "incasari-plati", presupune doua faze mai importante si anume:

previziunea incasarilor si platilor;

determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea incasarilor cu platile.

Fluxurile de incasari si plati pot fi grupate in patru mari categorii: fluxuri de exploatare, fluxuri de trezorerie in afara exploatarii, fluxuri pur financiare, fluxuri de investire si dezinvestire.

Bugetul de trezorerie se elaboreaza pe baza a trei documente de evidenta si previziune: bilantul exercitiului incheiat, care reprezinta bilantul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional, si bilantul previzional.

Incasarile perioadei=Creante initiale+Venituri planificate ale perioadei -Creante finale

Platile perioadei     = Datorii initiale+ Cheltuieli planificate ale perioadei -Datorii finale

Bugetul de             Bilantul de Contul de rezultate Bilantul

trezorerie               deschidere previzional previzional

Acoperirea soldurilor de trezorerie

Soldul trezoreriei, rezultat din compararea incasarilor cu platile, poate fi deficitar sau excedentar.

Deficitul previzional al trezoreriei urmeaza a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de scont, selectate in functie de marimea costului real al acestora. Inainte de apelarea la credite, se impun anumite masuri, cum ar fi: reducerea duratei creantelor clienti sau solicitarea incasarii in avans a unor vanzari, prelungirea creditelor-furnizori, reducerea temporara a platilor etc.

Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinta unui fond de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fara o utilizare imediata sau a unei nevoi de fond de rulment mai mica decat fondul de rulment, determinata de scadenta mult mai mare a platilor decat cea a incasarilor. Obligatia trezorierului, in acest caz, este de a plasa excedentul de trezorerie in conditii de rentabilitate ridicata, risc redus si lichiditate maxima.

Creditele angajate pentru acoperirea deficitelor de trezorerie genereaza plati suplimentare care majoreaza necesarul de finantat iar plasamentele excedentelor de trezorerie sunt aducatoare de venituri suplimentare care majoreaza incasarile. De aceea, la determinarea soldului final al trezoreriei se vor avea in vedere si aceste influente.

Cuvinte cheie: active si pasive de trezorerie, bugetul de trezorerie, orizont de previziune, aprovizionare, vanzare, desfacere, plasamente de trezorerie, excedent si deficit de trezorerie, trezorerie neta.

9. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE

Continutul gestiunii ciclului de exploatare

Gestiunea ciclului de exploatare este partea cea mai semnificativa a gestiunii financiare a intreprinderii datorita ponderii importante pe care o detin activele si pasivele circulante in totalul bilantului intreprinderilor.

Prin gestiunea eficienta a ciclului de exploatare se urmareste cresterea rentabilitatii activitatii si diminuarea riscului economic si financiar. Relatia rentabilitate-risc este armonizata atunci cand se realizeaza echilibrul intre necesarul de active circulante si sursele mobilizate pentru finantarea lui.

Cresterea rentabilitatii trebuie privita pe cele doua componente bilantiere ale ciclului de exploatare: activele circulante si pasivele circulante. Rentabilitatea activelor circulante este influentata de mai multi factori care sunt luati in considerare in vederea cresterii acesteia: nivelul aprovizionarii, productiei si al desfacerii; cheltuielile de productie si viteza de rotatie. Rentabilitatea pasivelor circulante presupune reducerea costurilor capitalurilor necesare, marirea decalajelor de plati favorabile ce rezulta din datoriile catre furnizori, salariati, buget etc.

Diminuarea riscului trebuie analizata tot pe cele doua componente. In ceea ce priveste activele circulante, se urmareste eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditati,a intreruperilor accidentale in aprovizionare, functionare, livrare etc. La nivelul pasivelor circulante, diminuarea riscului presupune reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de exploatare, cresterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde urmatoarele doua activitati: determinarea necesarului de active circulante si determinarea surselor de finantare a ciclului de exploatare. Alegerea nivelului activelor circulante, precum si a modului de finantare a acestora este legata de atitudinea personala a conducerii intreprinderii privind optimizarea relatiei rentabilitate-risc.

Raportul dintre vanzari (cifra de afaceri) si nivelul activelor circulante necesare realizarii acestora este specific fiecarei intreprinderi. In functie de acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra rentabilitatii si riscului: politica ofensiva (agresiva) - conducatorii intreprinderii accepta riscuri mari, mizand pe rentabilitate ridicata; politica defensiva - o politica de aversiune fata de risc, chiar in detrimentul unei rentabilitati mai moderate; politica echilibrata (intermediara) - armonizeaza relatia contradictorie dintre rentabilitate si risc.

Gestiunea stocurilor

Functionarea normala si continua a ciclului de exploatare necesita existenta unor stocuri de mijloace circulante in toate fazele activitatii economice din intreprindere. Ele se refera la materii prime si materiale, produse finite, creante asupra clientilor si debitorilor si disponibilitatile banesti din casa sau banca.

Stocurile se exprima fizic si valoric, dar pot fi determinate si in numar de zile.

Marimea financiara a stocurilor este data de marimea capitalurilor necesare pentru constituirea si pastrarea lor. Deoarece in perioada dintre momentul alocarii capitalurilor si vanzarea-incasarea produselor sau serviciilor la realizarea carora participa, aceste capitaluri sunt blocate, neputand fi utilizate in alte plasamente rentabile, s-ar parea ca cel mai economic ar un proces de exploatare fara stocuri. Insa, aceasta ar implica o crestere considerabila a cheltuielilor de aprovizionare. De aici se desprinde concluzia ca politica de urmat in gestiunea stocurilor trebuie aleasa pe baza unei analize temeinice a costurilor de stocaj.

Marimea optima a stocurilor va fi aceea care armonizeaza relatia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), variabile in functie de numarul aprovizionarilor si cheltuielile de depozitare (Cd), variabile in raport cu marimea stocurilor.

Optimizarea marimii stocurilor

Modelul Wilson-Whitin, care optimizeaza marimea stocului, porneste de la costul total (Ct=Ca+Cd) cu formarea stocurilor, care trebuie minimizat, in conditiile maximizarii rentabilitatii activitatii de exploatare.

Pe baza acestui model se ajunge la relatia de calcul a stocului optim:

unde: N=necesarul de aprovizionat luat in calcul

c_a= costul fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari

T=intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului

c_d= costul de depozitare pe unitatea de stoc in unitatea de timp

Schimband semnificatia variabilelor Ca si Cd din cadrul modelului, acesta poate fi extins si pentru optimizarea stocurilor de produse in curs de fabricatie si a celor de produse finite.

Cuvinte cheie: ciclu de exploatare, politici de gestiune: agresiva, defensiva si echilibrata, optimizarea stocurilor, gestiunea activelor si pasivelor circulante, nevoia de finantare a ciclului de exploatare.

10. DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANTARE

A CICLULUI DE EXPLOATARE

Necesarul de finantare a ciclului de exploatare exprima nevoia totala de capitaluri pentru procurarea stocurilor si asigurarea unui sold normal de creante care sa determine desfasurarea eficienta a ciclului de exploatare.

Stabilirea si analiza necesarului de finantare a ciclului de exploatare (NFCE) este o etapa importanta a planificarii echilibrului financiar pe termen scurt intrucat furnizeaza informatiile referitoare la capitalurile ce urmeaza a fi investite in activele circulante. Determinarea acestui indicator va respecta regula enuntata la gestiunea stocurilor, adica rentabilitate maxima/risc minim, in masura posibilitatilor concrete ale intreprinderii.

Exista doua mari categorii de metode de calcul al NFCE: metodele analitice si metodele sintetice; ambele se bazeaza fie pe costurile exploatarii, fie pe cifra de afaceri.

Metode de determinare a NFCE

Metodele analitice constau in determinarea marimii NFCE pe elemente de stocuri (de materii prime si materiale, de produse in curs de fabricatie, de produse finite) iar in cadrul acestora, pe fiecare material sau produs nominalizat in parte si pe fiecare tip de stoc (curent, de siguranta, de conditionare, de transport interior). Aceste metode presupun calcule complexe si costuri ridicate, motiv pentru care se recomanda utilizarea lor numai in anumite situatii, cum ar fi: modificari structurale considerabile ale activitatii intreprinderii (fuziuni, absorbtii, deschiderea de noi unitati etc.); determinarea nevoii de finantare medii anuale, urmand ca pentru nevoile trimestriale sa se utilizeze metode sintetice.

Metodele sintetice sunt recomandate in conditii de relativa stabilitate economica a intreprinderii. Costul acestora este sensibil mai mic decat al celor analitice. Aceste metode constau in calculul totalului de active circulante in functie de volumul planificat al activitatii de exploatare si de viteza de rotatie inregistrata in anul precedent, corectata cu elementele previzionate pentru anul de plan.

Metodele analitice de determinare a NFCE

Metodele analitice bazate pe costul exploatarii constau in calculul NFCE pornind de la elementele de cheltuieli specifice fiecarei etape a ciclului de exploatare:

NFCE= Cmz x t x k, unde:

Cmz = cheltuielile fiecarei etape a ciclului de exploatare;

t = timpul intre doua reconstituiri succesive ale stocurilor;

k = coeficientul de corectie specific pentru unele faze in care cheltuielile nu cresc uniform sau nu raman constante pe toata perioada imobilizarii.

Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate pe diverse faze si anume: aprovizionare, productie, desfacere si incasare. Costurile anuale determinate prin insumarea acestora se impart la numarul de zile dintr-un an (360) si se obtin cheltuielile medii zilnice cu formarea unei unitati de stoc.

Necesarul de finantat mediu anual se calculeaza pe elemente de stocuri astfel:

pentru fiecare stoc de materiale semnificative;

pentru elementele nesemnificative de materiale (nenominalizate, diverse);

pentru fiecare produs semnificativ in curs de fabricatie;

pentru obiectele de inventar de mica valoare sau scurta durata;

pentru produsele facturate si neincasate (clienti).

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri

Aceste metode pornesc de la relatia de proportionalitate dintre NFCE si cifra de afaceri a perioadei de gestiune considerate (trimestrul).

Rc = rata cinetica specifica fiecarui element de activ circulant, respectiv durata de rotatie a activelor circulante in raport cu cifra de afaceri.

Astfel determinat, NFCE trimestrial al celor patru categorii de active circulante (materiale, produse in curs, produse finite, creante-clienti) poate fi inscris in cadrul unui bilant previzional, constituind grupa nevoilor ciclice de capitaluri.

Metodele sintetice de determinare a NFCE

Ca si metodele analitice, metodele sintetice se bazeaza pe tot pe relatia de proportionalitate intre necesarul de active circulante si costurile exploatarii sau cifra de afaceri. In schimb, au avantajul simplitatii deoarece conduc la determinarea intregului necesar de finantat trimestrial si nu pe fiecare element component de active circulante. Metodele sintetice se bazeaza pe diferiti indicatori ai activitatii de exploatare:

viteza de rotatie in functie de costurile exploatarii

q1 = productia fizica previzionata trimestrial;

c1 = costul complet unitar antecalculat;

Dr0 = viteza de rotatie din perioada precedenta.

Activele circulante la 1000 lei productie marfa (AC_/1000)

Rata cinetica pe total active circulante (Rc₀)

Pentru a apropia rezultatele metodelor sintetice de cele ale metodelor analitice, se ajusteaza necesarul de finantat cu un coeficient de degresivitate a cresterii activelor circulante.

In concluzie, rezultatele oferite de metodele analitice foarte apropiate de cele determinate prin metode sintetice, in conditii de costuri diferite, recomanda utilizarea metodelor sintetice in calculul necesarului de finantare a ciclului de exploatare previzional.

11. COSTURILE SURSELOR DE FINANTARE

A CICLULUI DE EXPLOATARE

In capitolul precedent au fost prezentate stabilirea si determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare. Pentru acoperirea acestuia sunt necesare surse la dispozitia intreprinderii. Decizia de finantare a ciclului de exploatare, respectiv identificarea si mobilizarea resurselor disponibile, este ultima etapa de realizare a echilibrului financiar pe termen scurt. Sursele de care dispune intreprinderea sunt de trei feluri: surse proprii, surse atrase si surse imprumutate.

Sursele proprii de finantare ciclului de exploatare

Continuitatea activitatii intreprinderii presupune innoirea permanenta a stocurilor si creantelor. Acest aspect aduce in discutie problema existentei unor surse permanente pentru finantarea acestor nevoi. Intreprinderea dispune de o asemenea sursa si anume fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezinta un surplus de resurse permanente degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente, care este folosit pentru realizarea echilibrului financiar la nivelul exploatarii si trezoreriei. Astfel, intreprinderea are la dispozitie o sursa sigura de capital mobilizat pe termen lung, care nu trebuie permanent reinnoita.

Fondul de rulment trebuie dimensionat astfel incat sa angajeze costuri de capital minime: dividende pentru fondul de rulment propriu si dobanzi pentru cel imprumutat. Totodata, el trebuie sa asigure echilibrul financiar.

Fondul de rulment = Capitaluri permanente - Imobilizari

global (FRG)

Fondul de rulment = Capitaluri proprii - Imobilizari

propriu (FRP)

Fondul de rulment = FRG - FRP

imprumutat (FRI)

Pe masura reinnoirii stocurilor si creantelor, se reinnoiesc si datoriile catre furnizori, salariati, stat etc. Deci, nevoia neta de capitaluri pentru finantarea ciclului de exploatare este data de diferenta dintre NFCE si datoriile de exploatare, ceea ce reprezinta nevoia de fond de rulment (NFR). Tocmai aceasta diferenta trebuie acoperita din surse cvasipermanente (FR), care sa permita si degajarea unei trezorerii pozitive la sfarsitul exercitiului. Marimea fondului de rulment pentru anul viitor se va aprecia in functie de nivelul investitiilor si al productiei.

Sursele atrase pentru finantarea ciclului de exploatare

Echilibrul financiar pe termen scurt este realizat pe baza surselor atrase de la terti, aflate la dispozitia intreprinderii intre data angajarii datoriilor si cea a scadentei lor. Aceste pasive circulante au in contrapartida decalajele care apar la nivelul activelor circulante, adica intre momentul angajarii creantelor si incasarii acestora. Deci, intreprinderea va urmari ca decalajul de plati sa fie superior celui de incasari intrucat datoriile catre terti reprezinta surse de capital atrase gratuit pana la scadenta lor. Deoarece depasirea termenelor legale de plata privind obligatiile fata de stat implica amenzi si penalitati semnificative, intreprinderile sunt tentate sa amane plata datoriilor catre furnizori.

In economia romaneasca, amenzile si penalitatile pentru intarzierea platii catre furnizori fiind nesemnificative, s-a ajuns la situatia unui blocaj al capitalurilor intrucat viteza de rotatie a acestora a scazut foarte mult, cu consecinte grave asupra rentabilitatii lor si a activitatii economice, in general.

Pe parcursul unei anumite perioade (exercitiu financiar, trimestru), exista in permanenta un sold al pasivelor circulante, reprezentand resurse la dispozitia intreprinderii. Soldul minim al acestor datorii le confera un caracter stabil, putand fi considerate resurse stabile la dispozitia intreprinderii.

Previziunea surselor atrase impune o clasificare a lor in:

datorii cu sold zilnic crescator si scadente fixe (datorii salariale, privind impozitul pe salarii, contributii la asigurari sociale, energie, telefon etc.);

datorii cu sold variabil si scadente variabile (datorii fata de furnizori, constituirea de rezerve, garantii, pentru reparatii etc.).

Sursele imprumutate pentru finantarea ciclului de exploatare

Atunci cand surse proprii si atrase nu sunt suficiente pentru finantarea stocurilor si celorlalte cheltuieli de exploatare, intreprinderea este obligata sa recurga la imprumuturi: credite bancare pe termen scurt (credite de trezorerie sau de scont).

Necesarul de credite de trezorerie se stabileste trimestrial, in cadrul Planului de trezorerie astfel:

Prin compararea nevoii de capitaluri circulante cu resursele de capitaluri circulante, se obtine fie un deficit de trezorerie, fie un excedent de trezorerie. Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea unor credite pe termen scurt in trimestrul respectiv peste nivelul celor aflate in sold din trimestrul anterior (daca plafonul aprobat de banca permite).

In situatia in care plafonul este depasit si banca nu mai acorda credite, intreprinderea trebuie sa apeleze la alte surse, cum sunt:

credite de scont, daca are efecte comerciale de vandut;

credite de afacturare, daca poate apela la societati de factoring, care preiau contra comision facturile intreprinderii spre urmarire si incasare.

Selectia uneia sau alteia dintre modalitatile de acoperire a deficitului de trezorerie se face in functie de costul real al creditului respectiv, alegandu-se creditul cu costul cel scazut.

Cuvinte cheie: metode analitice si sintetice, cheltuieli de exploatare, coeficient de corectare, rata cinetica, gestiunea clientilor, creditele vanzator si creditele cumparator, cost marginal, profit marginal net, gestiunea clientilor si a provizioanelor, metoda scorurilor.

12. DECIZIA DE INVESTITII IN MEDIU CERT

Decizia de investitii se bazeaza pe un complex de informatii privind necesitatea efectuarii investitiei, oportunitatea, durata de executie si de exploatare, volumul cheltuielilor si resurselor financiare, fluxurile de intrare si iesire de lichiditati, durata recuperarii si rentabilitatea investitiei.

Notiunea de investitie

In sens contabil, investitia inseamna alocarea unor disponibilitati pentru producerea sau achizitionarea unor noi imobilizari, adica active imobilizate corporale, necorporale si financiare.

In sens monetar, investitia poate fi definita ca totalitatea cheltuielilor angajate in vederea obtinerii unor venituri monetare superioare.

In functie de riscul pe care il implica, investitiile pot fi:

investitii de inlocuire - presupun un risc scazut deoarece nu implica modificari ale tehnologiei de fabricatie, noile echipamente avand caracteristici similare celor vechi

investitii de modernizare - implica un risc mic ca urmare a unor modificari neesentiale in tehnologia de fabricatie; scopul acestor investitii este ameliorarea rentabilitatii si productivitatii

investitii de dezvoltare - presupun un risc mai mare legat de cresterea intreprinderii si desfacerea produselor pe pietele traditionale sau pe piete noi

investitii strategice - se caracterizeaza printr-un grad de incertitudine ridicat intrucat implica schimbari radicale la nivelul tehnologiei de fabricatie si a structurii organizatorice a intreprinderii: automatizarea procesului de productie, fuzionarea cu alte societati, deschiderea unei noi filiale etc.

Primele doua categorii de investitii vor fi finantate din credite bancare pe termen lung intrucat rentabilitatea este sigura si riscul scazut. Ultimele doua tipuri vor fi finantate indeosebi din surse proprii (autofinantarea, aport de capital) si mai putin din surse imprumutate, mai greu de procurat datorita incertitudinii si riscului ridicat.

Criterii financiare pentru evaluarea investitiilor

Criteriile de evaluare a proiectelor de investitii au in vedere influenta acestora asupra urmatorilor indicatori:

rezultatele si rentabilitatea intreprinderii;

echilibrul financiar;

nivelul riscului suportat de intreprindere.

Evaluarea incidentei proiectelor de investitii asupra rentabilitatii intreprinderii se face cu ajutorul unor indicatori de rezultate, calculati prin raportarea fondurilor necesare de alocat la rezultatele viitoare, posibile de realizat.

Evaluarea proiectului de investitii se poate face fie prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale angajate de investitia respectiva, fie prin confruntarea cash-flow-urilor generate de investitie. Datorita caracterului pur monetar al analizei financiare a investitiilor, rezultatul obtinut prin compararea incasarilor (veniturilor monetare) cu platile (cheltuielile monetare) induse de realizarea investitiei este cel mai relevant.

2) Investitia va genera procurarea de resurse externe suplimentare sau o prelevare asupra fondului de rulment cu micsorarea trezoreriei (pentru achizitia sau producerea imobilizarii) si o nevoie de fond de rulment suplimentara (calculata ca diferenta intre variatia stocurilor si creantelor comerciale imputabile investitiei si variatia datoriilor catre furnizori). Pe de alta parte, investitia produce ea insasi o capacitate suplimentara de finantare, data de fluxurile monetare viitoare determinate de investitie, precum si de o eventuala cesiune a imobilizarii respective.

Incidenta investitiilor asupra echilibrului financiar rezulta din confruntarea nevoilor suplimentare cu resursele suplimentare pe care le degaja.

Nivelul riscului pe care il suporta o intreprindere este dat de trei tipuri de risc: risc de insolvabilitate, risc de exploatare, risc financiar.

Investitia, avand incidenta asupra trezoreriei, duce la sporirea riscului de insolvabilitate sau de faliment.

Caracterul incert al activitatii si rezultatelor viitoare presupun o accentuare a riscului de exploatare. Acest risc este dat gradul de instabilitate si variabilitate a rezultatelor .

Finantarea suplimentara pe care o implica investitia expune intreprinderea la un risc financiar a carui amploare depinde de raportul dintre rata de randament a activelor investite (rentabilitatea economica) si costul resurselor utilizate.

Evaluarea proiectelor de investitii se poate face prin metode traditionale si/sau prin metode bazate pe actualizare.

Metode traditionale de evaluare a proiectelor de investitii

Aceste metode au avantajul ca sunt simple si usor de utilizat. Insa comporta limite datorita faptului ca se refera la valori medii, neglijand astfel eventuala lor instabilitate. Indicatorii de eficienta utilizati in cadrul lor sunt:

b) Indicele de profitabilitate neactualizat (Ip):

c) Termenul de recuperare a capitalului investit neactualizat

Se calculeaza din urmatoarea formula:

Metodele bazate pe actualizare pentru evaluarea investitiilor

Aceste metode ofera o baza obiectiva in aprecierea investitiilor intrucat elimina influenta timpului , aducand toate operatiile la acelasi moment de referinta (de obicei, momentul punerii in functiune a investitiei). In acest scop, se capitalizeaza alocarile de resurse anuale si se actualizeaza fluxurile anuale rezultate pe toata durata de viata a investitiei.

Capitalizarea se bazeaza pe formula dobanzii compuse:

Sn=S₀(1+r)ⁿ , r=rata de capitalizare, S₀=capitalul investit, Sn=valoarea capitalului investit, dupa n ani.

Actualizarea presupune calculul valorii actuale a unei sume din viitor:

S₀=S_n/ (1+r)ⁿ, unde r = rata de actualizare, S₀=suma la momentul actual, S_n=suma din viitor (dupa n ani).

La calculul ratei de actualizare, se ia in considerare o rata de baza, la care se adauga o prima de risc. Luarea in calcul a riscului se face fie pe baza unei cote din rata de baza, fie prin descompunerea riscului pe diferiti factori.

Principalii indicatori de eficienta calculati prin aplicarea metodelor bazate pe actualizare sunt:

Termenul mediu de recuperare

Valoarea actuala neta (VAN) exprima surplusul de capital rezultat la incheierea duratei de viata a investitiei (inclusiv valoarea reziduala)

Indicele de profitabilitate (Ip) exprima valoarea actuala neta scontata pentru o cheltuiala initiala de investitie de o unitate monetara.

Rata interna de rentabilitate (RIR) reprezinta rata de actualizare a fluxurilor viitoare de trezorerie pentru care VAN = 0. Se deduce din ecuatia:

Cuvinte cheie: investitie, investitie de portofoliu, tipologia investitiilor, valoarea actualizata neta, rata interna de rentabilitate, valoarea viitoare.

13.DECIZII DE FINANTARE PE TERMEN LUNG

Luarea unei decizii de finantare presupune alegerea intre sursele proprii si cele imprumutate, in functie de costul acestora si anume: rentabilitatea financiara pretinsa de actionari, pentru capitalurile proprii si rata dobanzii, pentru cele imprumutate. Costul total se calculeaza ca un cost mediu ponderat al diferitelor surse de finantare.

Sursele proprii interne

Sursele proprii interne de finantare sunt autofinantarea si vanzarea de active fizice si financiare.

Autofinantarea reprezinta acumularea de capital degajata in cursul exercitiului contabil incheiat. Este cea mai eficienta resursa de finantare a nevoilor permanente, capitalul intern din autofinantare nefiind, in general, costisitor.

Autofinantarea=Capacitatea de autofinantare (CAF) - Dividende platite

CAF se constituie din amortizarile si provizioanele calculate si neutilizate inca, precum si din marimea profitului net nerepartizat inca.

Vanzarea de active fizice si financiare reprezinta activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior in activele intreprinderii, in scopul oferirii unei surse interne de finantare a investitiilor viitoare. Aceasta sursa se degaja numai daca vanzarea activelor se realizeaza cu un castig de capital (valoarea de vanzare este mai mare decat valoarea neamortizata reevaluata). Vanzarea presupune recuperarea deodata a capitalului care s-ar fi amortizat pe o anumita perioada.

Sursele proprii externe

Acestea sunt reprezentate de aporturile noi de capital si de subventii de la bugetul statului.

Aporturile noi de capital sunt folosite pentru majorarea capitalului social. Exista, de asemenea, si alte cai de majorare a capitalului social: incorporarea rezervelor, fuziunea sau absorbtia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste cai, numai majorarea capitalului prin aport in numerar este considerata o operatiune de finantare directa deoarece aduce intreprinderii lichiditati suplimentare, celelalte fiind numai conversii ale posturilor de pasiv, fara a determina cresterea surselor de finantare.

Cel mai frecvent utilizata metoda de majorare a capitalului prin aporturi noi in numerar este emisiunea de noi actiuni la o valoare stabilita in functie de valoarea bursiera a vechilor actiuni. Emisiunea de noi actiuni are ca efect diluarea valorii capitalului pe actionar, diluarea beneficiului pe actiune, precum si diluarea puterii exercitate de actionari (in conditiile in care vechii actionari nu pot cumpara noi actiuni). Pentru compensarea acestor efecte, vechii actionari vor primi un anumit numar de drepturi de subscriere pe care le pot folosi pentru a achizitiona actiuni noi sau le pot vinde noilor actionari care vor sa subscrie la capitalul intreprinderii. Numarul drepturilor de subscriere de care trebuie sa dispuna sau sa achizitioneze cumparatorul unei noi actiuni este determinat ca raport intre numarul de actiuni vechi si numarul de actiuni noi.

Sursele imprumutate

Principalele surse imprumutate pe termen lung sunt imprumuturile de la banci si imprumuturile obligatare.

Imprumuturile de la banci sunt, in general, specifice intreprinderilor care nu coteaza la bursa. Banca acorda imprumutul numai in conditiile garantarii certe a rambursarii lui, fapt pentru care realizeaza o analiza financiara a lichiditatii, solvabilitatii, rentabilitatii, dar si a proiectelor de investitii ale intreprinderii.

Imprumuturile obligatare reprezinta o forma speciala de credit pe termen lung, caracterizata prin emisiunea si vanzarea catre public a titlurilor de creanta asupra unei societati, numite obligatiuni. Aceste titluri nu confera un drept de decizie asupra activitatii intreprinderii si nici beneficiile generate de cresterea intreprinderii, ca in cazul actiunilor.

Se poate aprecia ca imprumuturile obligatare au un cost mai mic decat subscrierile la capitalul social deoarece investitia in actiuni comporta si un risc mai mare in ceea ce priveste evolutia economica a intreprinderii. Pe aceasta baza, putem concluziona ca remunerarea capitalurilor imprumutate este mai mica decat cea a capitalurilor proprii, ceea ce justifica , in anumite situatii, cresterea indatorarii intreprinderii ca o posibila cale de crestere a rentabilitatii acesteia.

Cuvinte cheie: investitor, rentabilitatea actiunilor si a obligatiunilor, efectul de levier, gradul de indatorare, costul capitalului, prima de risc financiar, cost mediu ponderat, autofinantare, valoarea actiunilor, dreptul de subscriere, imprumuturi obligatare, prima de emisiune, prima de rambursare, leasing,

TEME RECOMANDATE PENTRU DISERTATIE

Continutul finantelor agentilor economici

Politica financiara: de investitii, de finantare, de dividend

Echilibrul financiar patrimonial: nevoile si resursele de care dispune intreprinderea la un moment dat

Indicatorii de echilibru financiar patrimonial: situatia neta, FR, NFR, TN

Functiile intreprinderii: de investitii, de finantare, de exploatare

Echilibrul financiar structural

Structura bilantului functional

Modalitati de realizare a echilibrului financiar functional

Indicatori care duc la degradarea echilibrului functional

Explicati relatia echilibrului financiar: FRF=Cap. Perm. - Imobilizari

Prezentati soldurile intermediare de gestiune

Excedentul brut din exploatare

Analiza pragului de rentabilitate

Tabloul de finantare nevoi - resurse

Explicati schimbarile care se produc in structura posturilor de activ si de pasiv

Diagnosticul financiar prin sistemul de rate: rata marjei comerciale, rata marjei brute de exploatare, rata marjei nete, rata privind rentabilitatea marjei nete de exploatare

Ratele de structura financiara: de echilibru financiar, de indatorare

Descompunerea ratelor de rentabilitate

Ratele privind rotatia capitalurilor prin cifra de afaceri

Bugetele intreprinderii

Avantajele procesului de bugetare

Inconvenientele procesului de bugetare

Principalele tipuri de bugete

Bugetul vanzarilor

Bugetul productiei

Elaborare planului de productie

Previziunea costurilor

Previziunea trezoreriei

Elaborarea bugetului de trezorerie

Continutul gestiunii ciclului de exploatare

Gestiunea stocurilor

Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare

Metode sintetice de determinare a NFCE

Sursele imprumutate

Criterii financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii

Decizii de finantare pe termen lung

Analiza fluxurilor financiare prin intermediul tabloului de finantare          

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache G., Dardac N., Stancu I., Piete de capital si burse de valori, Editura      Adevarul,1992

2. Bran Paul, Finantele intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2000

3. Dumitru Marin, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editia a III-a, revazuta si adaugita, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007

4. Dumitru Marin, Finantele intreprinderii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2006

5. Dumitru Marin, Gestiunea financiara a intreprinderii -Teste grila. Raspunsuri, Aplicatii,Probleme rezolvate si propuse spre rezolvare, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007

6. Feleaga Niculae, Ionascu Ion, Tratat de contabilitate financiara, vol. I, II, Editura Economica, Bucuresti, 2000

7. Manolescu Gheorghe, Finantele intreprinderii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001

8. Stancu Ion, Finante, Editia a III-a, Editura Economica, Bucuresti 2002

9. Vintila Georgeta, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003