Epoca si adancimea de plantare - plantatiile de toamna

Plantarea puietilor cu radacini nude poate fi facuta in timpul repausului vegetativ, toamna dupa lignificarea lujerilor anuali, remarcata la foioase prin caderea frunzelor, iar primavara, pana la desfacerea mugurilor, in timpul iernii puietii se pot planta numai in perioadele de dezghet cand temperaturile inregistreaza continuu pe perioada plantarii valori de peste 5° C.

Puietii cu radacini protejate se pot planta primavara si dupa intrarea lor in vegetatie, insa si la aceasta categorie de puieti se pot inregistra pierderi prin uscare, dupa activarea acumularilor curente de biomasa.

La puietii cu radacini nude, succesul plantarii si depasirea perioadei critice de adaptare depinde in mare masura de rapiditatea de refacere a radacinilor vatamate si de regenerarea perisorilor absorbanti. Capacitatea de refacere si regenerare a sistemului radicelar este determinata de un mare numar de factori de natura endogena (rezervele de substante nutritive si de apa ale puietilor) si exogena (caldura, umiditatea din sol etc.). Acest proces de refacere are o periodicitate anuala, fiind corelat indeosebi cu inceputul si sfarsitul perioadei de crestere a partii aeriene a puietului.

in conditiile tarii noastre, sezonul cel mai favorabil pentru executarea plantatiilor este primavara devreme, imediat dupa topirea zapezii, dezghetarea si zvantarea solului. Plantatiile executate corect in aceasta perioada, in 'mustul zapezii', beneficiaza de suficienta umiditate in sol si atmosfera, ca si de absenta unor temperaturi prea ridicate. Cu cat plantatiile se fac primavara mai devreme, cu atat se inlatura mai mult efectul negativ a! dezechilibrului dintre absorbtie si transpiratie, care se accentueaza si se agraveaza odata cu aparitia fenomenului de seceta atmosferica. Tinand seama de faptul ca primavara, perioada optima pentru plantarea puietilor este uneori destul de scurta, se impune o buna organizare a lucrarilor, procurarea din timp a tuturor materialelor si mijloacelor de lucru necesare, asigurarea fortei de munca, astfel incat campania de impaduriri sa se inscrie integral in perioada optima. Desi conditiile meteorologice sunt foarte variabile de la an la an, in regiunea de campie din sudul si mai ales din vestul tarii, lucrarile pot incepe din a doua jumatate a lunii februarie, pentru ca in regiunea de munte sa fie muit mai intarziate, fiind posibila, de regula, dupa 10-15 aprilie si putand continua, la altitudini mari si pe expozitii umbrite, pana la sfarsitul lunii mai.

Plantatiile de toamna sunt preferate in regiuni cu primaveri scurte si secetoase, bantuite de vanturi puternice, ca si pe terenurile in care primavara nu se poate lucra datorita inundatiilor sau excesului de apa din sol. Astfel, in lunca Dunarii, datorita inundatiilor frecvente si prelungite de primavara, plantatiile se fac de regula toamna.

in timpul perioadei lungi care separa plantarea facuta toamna de pornirea vegetatiei, precipitatiile abundente si persistente taseaza solul, desavarsind contactul strans intre radacini si pamantul cu care au fost acoperite, asigurand astfel puietilor conditii bune de prindere si crestere. La foioase, fiind cunoscut faptul ca radacinile pot inregistra cresteri si in sezonul rece, sporeste mult interesul pentru plantatiile de toamna, Totusi, plantatiile executate toamna prezinta mai multe inconveniente decat avantaje, in timpul iernii, din cauza inghetului si dezghetului, puietii sunt desosati usor, mai cu seama pe soluri cu exces de umiditate sau pe cele textural usoare si bine afanate. Pe de alta parte, in regiuni cu climate reci si atmosfera uscata, partile aeriene ale puietilor transpira intens sub actiunea vantului si a razelor solare, in timp ce solul inghetat impiedeca absorbtia apei de catre radacini. Ca urmare, se poate produce o puternica seceta fiziologica, deosebit de periculoasa pentru viata plantelor, mai cu seama la speciile rasinoase.

Dezechilibrarea ecologica a ecosistemelor forestiere este rezultanta negativa a unor procese complexe, declansate si intensificate de actiunea necontrolata a unei mari diversitati de factori, care pot fi grupati in trei mari categorii:

a.  factori interni, proprii fitocenozei (insecte, ciuperci, pasari, vanat etc.);

b.  factori externi, de mediu (vant, zapada, seceta etc.);

c.  factorul antropic (actiuni constiente si inconstiente, poluare etc.).

Factorii interni sunt de fapt componente firesti ale diversitatii biologice normale specifice oricarui ecosistem aflat in echilibru ecologic, situatie in care efectivele populatiilor respective sunt la nivelul optim de suportabiiitate al ecosistemului. Parte dintre organisme (insecte, ciuperci) constituie produsul ecosistemului, altele sunt atrase de ecosistem (pasari, animale), acesta constituind suportul existentei lor (adapost si hrana). Factorii interni se gasesc in raporturi de interconditionare. De exemplu, marimea populatiilor de pasari este direct influentata de oferta de hrana pentru ele, reprezentata in mare masura de populatiile de insecte. Cresterea exagerata a populatiilor de insecte, semnaleaza insa aparitia unui dezechilibru ecologic la nivelul ecosistemului, insectele devenind daunatoare pentru componenta principala a biocenozei, reprezentata de speciile arborescente. Pe de alta parte, inmultirea exploziva a populatiilor de insecte presupune aparitia unor conditii interne propice dezvoltarii lor la nivelul biocenozei. Asemenea conditii interne favorizante pentru insecte sunt de regula intrunite in cazu! arboretelor dezechilibrate structural, rarite, puternic luminate, alcatuite din exemplare (arbori) in mare parte dezechilibrate fiziologic cu o stare relativ lanceda de vegetatie, in astfel de conditii are loc inmultirea in masa si a speciilor de ciuperci, parazite si semiparazite, care contribuie la accentuarea dezechilibrului fiziologic al arborilor. Totodata, in asemenea situatii cresc si efectivele de vanat peste capacitatea de suportabilitate a ecosistemelor respective, deja puternic dezechilibrate ecologic, care contribuie la alterarea tot mai pronuntata a principalelor componente ale ecosistemului (biocenoza si biotop).

Factorii externi de mediu, in marea lor majoritate de ordin meteorologic, pot avea consecinte catastrofale asupra ecosistemelor forestiere, in masura in care regimurile lor se abat mult de la normalitate. Sunt cunoscute in acest sens doboraturile de vant pe mari suprafete, in regiunea de munte, manifestate in ecosistemele forestiere de molid. Instabilitatea acestora este cu atat mai pronuntata cu cat vanturile de intensitatea mare, batand in rafale, sunt asociate si cu caderi mari de zapada, cu deosebire de primavara, incarcate de apa, care in buna parte se mentine in coroana arborilor, deplasand centrul lor de greutate spre partea superioara. Daca in acelasi timp incepe si dezghetul solului, vulnerabilitatea arboretelor de molid la doboraturi este si mai mare, cunoscuta fiind inradacinarea superficiala a arborilor apartinand acestei specii.

In regiunea de campie, ecosistemele forestiere alcatuite din trupuri de padure cu mica extensiune in suprafata, distribuite neuniform si izolate intre ele prin culturi agricole, sunt expuse, la randul lor, unor excese si carente ale regimurilor de precipitatii si de temperatura. De exemplu, primavara, in urma topirii bruste a zapezii in regiunea de munte, ecosistemele forestiere din zona de campie, in special cele de lunca, suporta consecintele inundatiilor, in perioada activa a sezonului de vegetatie (vara), padurile, urmare a distributiei dezechilibrate a precipitatiilor in aceasta zona climatica, trebuie sa faca fata, dimpotriva, ia un pronuntat deficit de umiditate, atat in atmosfera cat si in sol. Aceasta alternanta anotimpuala a regimului de umiditate afecteaza echilibrul ecologic realizat la nivelul ecosistemelor forestiere, fenomenul fiind cu atat mai accentuat cu cat deficitul de umiditate are loc pe fondul unui spor semnificativ al regimului termic al atmosferei, in astfel de conditi

in general, puietii forestieri se planteaza cu coletul la nivelul solului. Avand insa in vedere faptul ca dupa plantare solul se taseaza, tulpina puietilor se acopera cu pamant pana la circa 2-3 cm deasupra coletului. Plantarea prea adanca poate provoca la rasinoase putrezirea cojii pe portiunea de tulpina ingropata, iar la foioase formarea unor radacini adventive, care diminueaza energia de crestere a rdacinilor principale.

in zone mai secetoase si pe terenuri cu soluri nisipoase, plantarea mai adanca poate asigura contactul radacinilor cu un strat mai umed de sol si deci conditii mai favorabile de prindere a puietilor. Este cazul plantarii in cavitati, fara insa ca incorporarea radacinilor sa depaseasca cu mai mult de 2-3 cm nivelul coletului.

La instalarea culturilor de plopi euramericani si salcie selectionata pe soluri nisipoase, cu apa freatica inaccesibila puietilor, se adopta metoda de plantare la mare adancime, practicata pentru prima data in Italia, extinsa in prezent in mai multe tari cultivatoare de plopi, in esenta, metoda consta in forarea unor gropi adanci, pana la nivelul apei freatice, cu ajutorul unor burghie speciale. In gropile sapate se planteaza puietii de plop cu radacina de 3 ani si tulpina de 2 ani (2T/3R) sau sade lungi de salcie. Rezultatele prinderii si cresterii puietilor au fost net superioare comparativ cu plantarea la adancimea normala (1m), in conditii similare. Explicatia consta in faptul ca, atat puietii cat si sadele, inca din primul an dezvolta doua etaje distincte de radacini: unui inferior, in contact cu panza freatica, pentru alimentarea continua a plantei cu apa, iar altul superior, in stratul mai bogat in humus. Procedeu! a fost aplicat cu bune rezultate in tara noastra de dr.ing. E. Costin (1966) in Delta, ca si pe nisipurile continentale si dunele din sudul Olteniei.