Specii rasinoase exotice: Pinul negru, pinul strob, chiparosul de balta

Duglasul (Pseudotsuga menziesii Mirbel. Franko.) este originar nord-american, unde ocupa un spatiu geografic imens si extrem de variat.

In Europa a fost introdus in 1827, la inceput ca arbore ornamental,   dupa care a capatat o larga extindere in culturile forestiere din aproape toate tarile. In tara noastra, primele culturi cu duglas au fost infiintate dupa 1890 in Banat, Transilvania si Moldova, in multe arborete cresterile medii anuale la hectar ajungand pana la 19-21 m³. Ca urmare, duglasul este considerat rasinosul exotic cel mai valoros, ocupand detasat primul loc in randul speciilor repede crescatoare de rasinoase. De aceea, interesul pentru aceasta specie a sporit constant, iar extinderea lui in cultura a facut ca duglasul sa ocupe in prezent peste 10000 ha.

Lemnul de duglas este mai durabil decat al bradului indigen putand fi utilizat in constructii civile si hidrotehnice sau pentru pari de mina; prin debitare se poate obtine cherestea de buna calitate si poate furniza la cicluri scurte de productie un volum mare de masa lemnoasa pentru industria papetara si a celulozei. Potentialul productiv ridicat al duglasului este o particularitate remarcabila, ea depinzand insa de provenienta materialului de inmultire si particularitatile climato-edafice ale terenului de cultura.

in vastul areal natural de raspandire, duglasul prezinta trei varietati distincte sub raportul insusirilor biologice si anume: duglasul verde (Pseudotsuga menziesii var. menziesii), duglasul albastru (P. menziesii var. glauca) si duglasul cenusiu (P. menziesii var. caesia). Dintre cele trei varietati mentionate, importanta silvoeconomica pentru conditiile din tara noastra prezinta duglasul verde. La randul lui, duglasul verde se caracterizeaza printr-o mare diversitate genetica care isi gaseste expresia in variabilitatea pronuntata a productiei de masa lemnoasa, atat sub raport cantitativ cat si calitativ, precum si a capacitatii de rezistenta la adversitati, in consecinta, stabilirea celor mai indicate proveniente pentru extinderea in cultura a duglasului trebuie fundamentata pe baza unor cercetari experimentale judicios organizate. Folosirea fara discernamant a materialului de inmultire poate compromite insasi ideea promovarii in viitor a culturii duglasului in tara noastra. Asa se explica uscarea recenta a unor culturi de duglas de varsta mijlocie, cauzata, in principal, de seceta fiziologica din iernile mai temperate.

Pe baza cercetarilor intreprinse in aceasta directie s-a ajuns la concluzia ca rezultatele cele mai bune in cultura duglasului din tara noastra s-au obtinut cu proveniente situate in optimul climatic din arealul natural, intalnite in Oregon si Washington si provenientele indigene de la Alejd si Nadrag. Pe baza acelorasi cercetari s-a realizat zonarea culturii duglasului verde, cu precizarea conditiilor stationale indicate pentru extinderea lui. Astfel, s-a stabilit ca zonele favorabile si relativ favorabile instalarii duglasului se intalnesc in partea vestica a tarii, in statiuni din cuprinsul Carpatilor Occidentali si dealurilor vestice, ale Subcarpatilor si vestul Platformei Getice, la altitudini cuprinse intre 300-900 m. Climatul regional trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii: temperatura medie anuala sa nu depaseasca 9,6°C la altitudinile cele mai joase si nici sa coboare sub 6,5°C la altitudinile cele mai mari, cuantumul precipitatiilor anuale sa fie de minim 700 mm, din care cel putin 400 mm in sezonul de vegetatie, indicele anual de ariditate sa aiba valori intre 37-42, iar sezonul de vegetatie sa fie de 33-34.

In zonele favorabile pentru cultura, duglasul va fi introdus pe versanti cu inclinari de la moderate pana la repezi (6-30°), pe soluri brune, brune-acide, brune luvice, cel putin mijlociu profunde (min.60 cm), cu textura mijlocie, fara schelet pana la semischeletice, reavene pana la reavan-jilave in perioada estivala, cu bun drenaj extern si intern. Pentru evitarea vatamarilor cauzate de ingheturi, geruri, seceta fiziologica si doboraturi de vant trebuie evitata instalarea duglasului in treimea inferioara a versantilor, pe platouri, terase, microdepresiuni, cu soluri textural grele si regim alternant de umiditate, ca si pe culmi sau sei expuse vanturilor reci sau in treimea superioara a versantilor insoriti cu inclinare puternica, expusi uscaciunii in perioada estivala.

Instalarea duglasului se face prin plantatii. Fata de brad, duglasul are un temperament mai robust, putand fi instalat in teren deschis fara dificultate. Se recomanda insa o protectie laterala in primii 2-3 ani de la plantare. Puietii au o crestere mai activa decat bradul, devenind apti de plantat la 2-3 ani. Desimea initiala, ca specie principala de baza, este de 2200 puieti/ha pe terenuri descoperite (3,0 x 1,5 m) si de 2500 puieti/ha (2,0 x 2,0 m) cand se foloseste ca specie principala de amestec in completarea semintisurilor naturale alcatuite din specii locale.

Pinul negru (Pinus nigra Arn.) este o specie mediteraneana cu mai multe varietati. Arealul sau ajunge pana in partea sud-vestica a tarii noastre, unde, pe Valea Cernei se intalneste spontan varietatea banatica de interes forestier mai mult local. Pinul negru austriac (P.nigra var. austriaca Hoss A. et G.) este varietatea care s-a impus de multa vreme in intreaga Europa la impadurirea terenurilor degradate, uscate si erodate, de natura calcaroasa. La noi a fost utilizat mai mult la impadurirea terenurilor degradate, cu deosebire in partea sud-vestica a tarii.

Lemnul sau are multiple utilizari, dar productia si calitatea lemnului sunt inferioare celor de pin silvestru, fiind insa mult mai bogat in rasina. Creste repede in tinerete si, prin inradacinarea lui pivotanta puternica, consolideaza terenul si amelioreaza solul pe care se instaleaza.

Pinul negru austriac se caracterizeaza printr-o larga amplitudine ecologica, rezistand bine la ger si la secete prelungite. Are cerinte modeste pentru umiditatea si bogatia solului. Optimul natural de vegetatie este caracterizat printr-un climat cu ierni blande si veri calduroase si relativ uscate. Asa se explica de ce la noi s-au obtinut rezultate bune in cultura acestei specii pe terenuri cu soluri formate pe substraturi calcaroase.

Avand in vedere particularitatile lui ecologice, pinul negru austriac poate fi folosit cu succes in continuare la impadurirea terenurilor degradate cu substraturi de natura marnoasa, calcaroasa din jumatatea sudica a tarii. Spre deosebire de pinul silvestru, in statiuni extreme poate vegeta si pe soluri cu textura mai grea, lutoasa sau luto-argiloasa, bogate in carbonat de calciu, devenind insa mai exigent fata de regimul de umiditate a solului.

in lucrari de impadurire se recomanda sa fie folosit ca specie principala de baza in culturi forestiere pentru punerea in valoare a terenurilor degradate, intrucat prezinta aceleasi particularitati temperamentale si morfologice ca si pinul silvestru, se recomanda asocierea lui cu specii secundare si arbustive. De asemenea, se recomanda infiintarea de culturi speciale pentru rezinaj, instalate in arealul natural de raspandire a speciilor de stejar, insa numai in statiuni de bonitate inferioara pentru acestea, cand este necesara interventia cu lucrari de substituire. Capacitatea de a suporta gerurile si uscaciunea, recomanda pinul negru ca principala specie arborescenta ce poate fi utilizata la innobilarea sau substituirea unor arborete de slaba productivitate din silvostepa sau la infiintarea de culturi forestiere chiar in stepa.

Pinul strob (Pinus strobus L.), specie originara din America de Nord, a fost introdusa in Europa dupa anul 1700, la inceput ca specie decorativa, apoi in culturi forestiere. Prezinta importanta economica pentru tara noastra prin cantitatea si calitatea productiei de biomasa realizata in statiuni de altitudine joasa si chiar la campie. Datorita acestei calitati, pinul strob a fost sugestiv numit „rasinosul colinelor'.

La noi, culturile forestiere de pin strob ocupa suprafete restranse (cca.1400 ha), cele mai multe fiind instalate in ultimele decenii. Statiunile favorabile culturilor de pin strob sunt cele situate altitudinal intre 250-800 m, cu amplitudine termica redusa, cu valori medii ale temperaturii anuale cuprinse intre 7,5-9,5°C si un cuantum anual al precipitatiilor de 700-900 mm. Necesita soluri profunde cu textura mijlocie spre usoara si regim de umiditate reavan-jilav-umed. in asemenea situatii, productivitatea pinului strob atinge valori de 17-19 m3/an/ha, intrunind toate conditiile pentru incadrarea lui in categoria speciilor repede crescatoare.

Extinderea culturii pinului strob prin cultura in fondul nostru forestier se recornanda cu precadere in regiunile de deal si coline, ca specie principala de amestec, asociata grupat cu foioasele locale (fag, gorun etc.) sau cu alte rasinoase indigene sau exotice (molid, duglas, larice etc.).

Pentru culturi, se vor utiliza surse proprii de seminte, alegandu-se ecotipurile valoroase si rezistente la Cronartium ribicola, daunatorul cel mai de temut al acestei specii. Instalarea pinului strob se face prin plantatii, la desimi de 2500 buc/ha (2 x 2 m), intrucat creste repede in tinerete.

Chiparosul de balta (Taxodium distichum L. Rich.) este originar din statele sud-estice ale S.U.A., unde ocupa terenuri mlastinoase sau periodic inundate din lungul raurilor. Prezinta importanta silvo-economica prin cresterea sa activa, lemnul valoros si mai ales prin capacitatea de a vegeta pe soluri total improprii altor rasinoase.

La noi a fost mult raspandit in parcuri, fiind o specie ornamentala de mare efect, mai ales datorita frunzisului. Cultivat cu caracter forestier a dat rezultate bune in lunca Jiului si a Dunarii din Oltenia.

Chiparosul de balta poate fi folosit cu succes la innobilarea sau chiar la substituirea unor zavoaie de anin si mai ales de salcie, intalnite in locuri cu exces permanent de apa in sol. La noi insa climatul este in general prea aspru pentru el, iernile fiind reci, iar frecventa ingheturilor tarzii periculoasa. De aceea, se recomanda cu deosebire in luncile raurilor din partea sud-vestica a tarii, in care iernile sunt mai blande. De asemenea, trebuie evitate solurile gleizate sau saraturate. Este o specie de lumina, dar in tinerete prefera un adapost lateral in cele mai multe cazuri.