TEORII ALE COMERTULUI INTERNATIONAL

1. MERCANTILISMUL

avutia mondiala este limitata T castigul unor tari nu se poate realiza decat pe seama pierderilor altor tari

avutia era asimilata cu detinerea de metale pretioase

„Specii” de mercantilism:

industrialist francez (colbertism): puterea unei natiuni se bazeaza pe o industrie nationala puternica si independenta. Acest industrialism etatic este insotit de un protectionism comercial care vizeaza atat importurile de produse manufacturate , cat si exporturile de produse de baza, cu scopul de a evita ca industriile de prelucrare ale altor tari sa beneficieze de resurse naturale la preturi accesibile.

comercial (britanic): de inspiratie relativ liberala, preconizand liberul schimb ca regula generala si interventia limitata a statului in economie. Porneste de la ipoteza ca schimburile comerciale internationale au o natura conflictuala.

Thomas Mun (1571-1641) recomanda sa nu se exporte decat produse care prisosesc si sa nu se importe decat bunuri indispensabile 

Josia Child (1630-1699) recomanda, pentru realizarea unei balante comerciale active, ca activitatile comerciale sa fie rezervate agentilor economici nationali, ca si prezervarea suprematiei miliatare britanice pentru a putea obliga, a nevoie, alte tari sa faca comert cu Marea Britanie.

Mai degraba decat sa construiasca o adevarata teorie, mercantilistii au incercat sa justifice cu argumente economice politicile de putere puse in aplicare in contextul economic si politic al epocii respective. 

Dupa cum aratau Milton si Rose Friedman, “o eroare arareori contrazisa este de a sustine ca exporturile sunt bune, iar importurile sunt rele. Adevarul este cu totul altul. Nu putem sa mancam, sa purtam sau sa ne bucuram de bunurile pe care le expediem in strainatate”.[1]

2. AVANTAJUL COMPARATIV

(SMITH – RICARDO)

Paradigma neoclasica privind lucrurile la nivelul cel mai elementar, se pot obtine castiguri de pe urma comertului daca este mai ieftin pentru o economie, in termen de resurse interne utilizate, sa importe un bun si sa plateaca pentru el prin exportul altui bun decat sa il produca pe plan intern. Castigurile decurg:

din schimbul international, atunci cand preturile din diferitele tari (anterior deschiderii catre comert) difera

din specializarea internationala in productie, dupa inceperea comertului.

Adam Smith (1776, “Avutia Natiunilor”):

enunta principiul avantajului absolut pentru a demonstra ca exista avantaje de pe urma comertului

extinde conceptul diviziunii muncii intre oameni la diviziunea muncii intre tari: “maxima oricarui sef de familie prudent este sa nu incerce niciodata sa faca singur ceea ce il costa mai putin sa cumpere … Ceea ce este prudenta in atitudinea oricarei familii nu poate fi nechibzuinta in cea a unui mare imperiu. Daca o tara straina poate sa ne aprovizioneze cu un bun mai ieftin decat ne costa pe noi sa il producem, mai bine sa il cumparam din strainatate”;

specializarea aparatelor productive nationale asupra punctelor lor forte conduce la o crestere generala a avutiei in fiecare tara.

David Ricardo (1817, “Asupra principiilor economiei politice si taxarii”)

Principiul avantajului comparativ, care se aplica atat persoanelor cat si firmelor, cere ca natiunile sa se concentreze asupra bunurilor si serviciilor pe care le produc cel mai bine si sa faca comert pentru a obtine celelalte bunuri si servicii. Un asemenea comert este eficient chiar si daca tara respectiva poate sa produca toate bunurile mai eficient decat pot sa o faca partenrii sai: daca tara respectiva isi consuma resursele pentru a produce toate bunurile, mai degraba decat pe cele la productia carora este mai buna, rezultatul va consta in bunuri mai putine si/sau de calitate mai slaba.

Examplu. Volumul de munca necesar in fiecare tara pentru a produce un litru de vin sau un metru de tesaturi este:

Desi Portugalia are un avantaj absolut in productia atat a vinului, cat si a tesaturilor, avantajul sau in productia de vin este mai mare decat avantajul sau in productia de tesaturi: 3/1 > 7/5. Avantajul comparativ al Portugaliei rezida, asadar, in productia de vin.

Castig de pe urma schimbului: Daca un producator portughez de vin vinde 5 litri de vin in propria tara, el va obtine 1 metru de tesaturi. Daca insa vinde 5 litri de vin in Anglia, el va obtine peste 2 metri de tesaturi (mai precis, 15/7 metri). Producatorii englezi de tesaturi vor obtine pe piata Portugaliei 5 litri de vin pentru fiecare metru de tesaturi, in timp ce pe piata interna nu pot obtine decat putin peste 2 litri de vin (mai precis, 7/3 litri).

Castiguri de pe urma specializarii Presupunem ca fiecare tara dispune de 105 de unitati de munca. In conditiile exemplului de mai sus, totalul productiei obtinute poate fi:

Presupunem apoi ca cele doua tari se specializeaza in productia acelui bun in care au un avantaj comparativ.

In aceste conditii, atat productia totala de vin obtinuta, cat si cea de tesaturi este mai mare decat in absenta specializarii.

O tara are un avantaj comparativ in productia unui bun atunci cand poate produce acel bun la un cost de oportunitate mai mic decat o alta tara. Costul de oportunitate al productiei de tesaturi este definit drept cantitatea de vin la care trebuie sa se renunte pentru a se produce o unitate suplimentara de tesaturi.

Teoria avantajului comparativ pleaca de la un set de ipoteze destul de improbabile, ceea ce ii limiteaza relevanta in “lumea reala”:

(doar) doua tari care produc (doar) doua bunuri utilizand munca drept unic factor de productie

bunurile sunt omogene (identice) in ambele tari si la toti productorii interni

munca este omogena in interiorul tarii dar eterogena intre tari

bunurile pot fi transportate fara costuri intre tari

munca poate fi realocata fara costuri in interiorul tarii, intre industrii, dar nu poate circula intre tari

forta de munca este intodeauna ocupata pe deplin

tehnologiile de productie difera intre industrii si intre tari, iar acest fapt se reflecta in parametrii productivitatii muncii

exista concurenta perfecta pe toate pietele: pentru fiecare firma, pretul este dat (exogen)

firmele sunt maximizatoare de profit si ele intra sau ies de pe piata ca raspuns la evolutia profiturilor

informatia este perfecta: toate firmele dispun de informatia necesara pentru a maximiza profitul

Teoria avantajului comparativ are implicatii relevante pentru economia mondiala contemporana:

daca o tara are un avantaj absolut in productia ambelor bunuri (precum in exemplul de mai sus), atunci salariile reale ale munictorilor (puterea de cumparare a salariilor) in tara respectiva vor fi mai mari in ambele industrii comparativ cu salariile din cealalta tara.

in cele din urma, cate una din industrii dispare in fiecare tara. Deci, superioritatea tehnologica nu este suficienta pentru a garanta continuarea productiei unui bun in conditii de liber schimb. Din perspectiva unei tari mai putin dezvoltate, aceasta inseamna ca superioritatea tehnologica a tarilor avansate nu inseamna ca tarile in curs de dezvoltare nu pot concura pe pietele internationale.

Numeroasele limitari care decurg din ipotezele pe care se bazeaza teoria ii reduc insa capacitatea predictiva

“lumea reala” consta in multe tari care produc multe bunuri utilizand multi factori de productie;

piata este prezumata a se afla in concurenta perfecta, pe cand in realitate exista multe industrii in care unele firme pot exercita o dominatie pe piata

productivitatea muncii se modifica in timp

muncitorii sunt considerati identici: cand un muncitor este tranferat dintr-o industrie in alta, el devine imediat la fel de productiv ca si oricare dintre muncitorii care erau deja angajati in ramura respectiva.

Teoria implica faptul ca piata va asigura ca exporturile vor fi schimbate pentru importuri de o valoare egala, astfel incat comertul sa fie echilibrat. Or, pe piata mondiala nu se intalnesc “natiuni” care fac troc cu bunuri, ci miriade de firme din diferite tari, care cumpara si vand bunuri pe bani, toate cu scopul de a obtine profit din exportul si importul unei varietati in continua schimbare de bunuri.[2]

3. DOTAREA CU FACTORI DE PRODUCTIE

(HECKSCHER – OHLIN – SAMUELSON)

Modelul Heckscher-Ohlin (HO) este o extindere a modelului ricardian al avantajului comparativ, care include doi factori de productie: munca si capitalul. Ca si in modelul ricardian, preturile relative diferite stau la baza castigurilor inregistrate de ambele tari de pe urma comertului international, ca urmare a schimbului (e.g., Japonia exporta automobile si importa textile, iar China exporta textile si importa automobile) si a specializarii (e.g., Japonia isi sporeste productia de automobile, iar China pe cea de textile).

Modelul Heckscher-Ohlin este relevant pentru comertul inter-industrial si incorporeaza mai multe caracteristici realiste pe care nu le gasim in modelul ricardian.

extinderea numarului de factori  de productie, prin adaugarea capitalului (prin capital se inteleg masinile si echipamentul utilizate in productie)

proportia in care sunt utilizati factorii de productie difera intre ramuri, ca si in interiorul ramurilor; de exemplu, productia de otel implica de obicei mari cantitati de echipament industrial, dar utilizeaza relativ putini muncitori

tarile au cantitati diferite (sau dotari diferite) de capital si munca pentru utilizarea in procesul de productie; raportul dintre dotarea totala cu capital si dotarea totala cu munca defineste abundenta relativa a factorilor de productie intre tari

Alte ipoteze ale modelului sunt mai putin realiste:

toate tarile dispun de aceeasi tehnologie (definita drept combinatia de munca si capital), dar difera in privinta abundentei relative a factorilor de productie

productia se realizeaza cu randamente constante de scala

factorii de productie pot circula liber intre diferitele sectoare productive din interiorul tarii, dar nu se pot deplasa intre tari

bunurile care fac obiectul schimburilor sunt omogene

concurenta ester perfecta; preturile bunurilor si factorilor de productie sunt unice, iar remunerarea factorilor de productie epuizeaza valoarea bunurilor produse

In vreme ce modelul ricardian presupune ca tehnologiile de productie difera intre tari, modelul HO presupune ca tehnologiile de productie sunt aceleasi. Aceasta ipoteza este utila deoarece permite sa se observe cum diferentele in dotarea cu factori sunt suficiente pentru a genera comert si arata ce efecte se vor manifesta exclusiv ca urmare a acestor diferente.

A. Teorema Heckscher-Ohlin: o tara va exporta bunurile care utilizeaza resursa relativ abundenta mai intensiv si va importa bunurile care utilizeaza resursa relativ rara mai intensiv

PROIECT: Cooperarea economica internationala PROIECT: ESECUL PIETELOR - cauze ale esecului pietelor, cazuri de esec ale pietelor, bunastarea sociala

Demonstratie pentru cazul in care tara este relativ abundenta in capital)

O tara abundenta in capital va avea inclinatia de a produce bunul care utilizeaza relativ mai mult capital. In conditii de autarhie, pretul bunului intensiv in capital va avea tendinta de a scadea sub nivelul pretului aceluiasi bun in tara unde capitalul este factorul de productie rar. Odata ce economiile respective se deschid catre comert, firmele maximizatoare de profit vor cauta pietele pe care pot obtine cele mai bune preturi pentru bunurile lor. In consecinta, tara abundenta in capital va exporta bunul intensiv in capital, deoarece pretul sau va fi (cel putin temporar) mai mare pe cealalta piata.

B. Teorema Stolper – Samuelson (1941) extinde modelul HO, legand preturile produselor de preturile factorilor de productie, in primul rand salariile: daca pretul bunului intensiv in capital creste (indiferent de motiv), atunci pretul capitalului – factorul de productie utilizat intensiv in acea industrie – va creste, in timp ce salariul platit va scadea.

Este important de retinut ca remunerarea factorului de productie abundent se va ameliora indiferent de industria in care el este folosit (deci chiar si daca este utilizat in ramura in declin, concurata de importuri).

Demonstratie: Deschiderea catre exterior sporeste cererea pentru factorul abundent, sub efectul extinderii sectorului de export, si reduce cererea pentru factorul rar, cu efecte corespunzatoare asupra preturilor acestor factori. Preturile mai mari din sectorul de export vor determina firmele maximizatoare de profit sa isi extinda productia. In acelasi timp, industria concurata de importuri (care sufera de pe urma reducerii preturilor), va dori sa isi reduca productia. Asadar, vor fi disponibilizate din sectorul concurat de importuri atat munca, cat si capital. Dar ramura exportatoare necesita relativ mai mult capital fata de munca decat proportia in care se gasesc capitalul si munca disponibilizate din ramura concurata de importuri. In consecinta, se va manifesta un exces de cerere pentru capital, care ii va spori pretul, si un exces de oferta de munca, care ii va comprima pretul.   

Implicatii

comertul liber este in avantajul resursei abundente a tarii si afecteaza negativ resursa rara a tarii

impunerea unei taxe vamale va fi avantajoasa pentru factorul de productie rar

C. Teorema egalizarii preturilor factorilor: comertul liber egalizeaza preturile bunurilor. Cand preturile bunurilor sunt egalizate intre tari, si preturile factorilor de productie vor fi egalizate intre tari.

Implicatia acestei teoreme este ca liberul schimb va egaliza salariile muncitorilor si rentele capitalistilor in intreaga lume.

Este insa imposibil ca aceasta teorema sa se aplice perfect in “lumea reala”

daca tehnologiile de productie difera intre tari, preturile factorilor de productie nu se vor egaliza odata cu egalizarea preturilor bunurilor; mai curand, este de asteptat ca liberalizarea comertului sa genereze o tendinta a preturilor factorilor de productie de a evolua in aceeasi directie

exista mari deosebiri intre tari din punctul de vedere al calitatii institutiilor, ceea ce face ca reglementarile pietei muncii sa difere atat in substanta lor, cat si din punctul de vedere al rigorii cu care sunt aplicate.

teorema se bazeaza pe premisa mobilitatii perfecte a factorilor de productie intre sectoare; in practica, insa, pot fi necesare recalificari si deplasari geografice ale lucratorilor, iar o parte importanta a capitalului fix este specific anumitor sectoare, deci inutilizabil in alte sectoare.[3]

De altfel, salariile difera mult chiar si intre regiunile din interiorul tarilor, si difera foarte mult intre tari; nu este neobisnuit ca diferentele salariale dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare sa atinga niveluri de 30:1, dar chiar si intre tarile dezvoltate se intalnesc diferente insemnate: luand in considerare tari bogate precum Australia, Italia si SUA, pot fi evidentiate diferente de ordinul a 2:1.[4]

Teste ale aplicabilitatii teoriei HOS

o proportie considerabila si in crestere a comertului mondial se desfasoara intre tari industrializate mai degraba decat intre economii mai complementare

Masurari mai detaliate arata ca aceasta situatie nu invalideaza teoria HOS deoarece, si intre tarile avansate exista diferente uneori substantiale in dotarea cu factori de productie. De exemplu, dotarea SUA cu forta de munca superior educata (college degree) este de 5 ori mai mare decat cea a Italiei. Dotarea Marii Britanii cu munca needucata superior este de 2 ori mai mare decat a SUA. Iar dotarea Japoniei cu capital este dubla fata de cea a Marii Britanii.[5]

analize input-output intreprinse de Wassily Leontieff (1956, 1964) au dus la concluzia ca, in ciuda faptului ca SUA erau tara cu cea mai abundenta dotare cu capital din lume, ele exportau buniri relativ intensive in munca si importau bunuri relativ intensive in capital. (fenomen cunoscut drept “paradoxul Leontieff”).

Explicatii posibile: diferente intre tari in ce priveste calificarea fortei de munca; relativa abundenta a pamantului si a altor resurse naturale.

Se contureaza tot mai mult concluzia ca, desi dotarea cu factori de productie poate sa fi fost foarte importanta in trecut, la ora actuala ea nu mai este esentiala pentru determinarea structurii comertului mondial.

4. INDUSTRIILE IN FORMARE

Adam Smith considera ca o protectie temporara poate fi acordata unei ramuri interne pana ce costul productiei interne se va reduce. Cu toate acestea, el admitea ca astfel e diminuat ritmul acumularii de capital, iar dezvoltarea economica generala este incetinita.

Argumentul industriei in formare a fost formulat pentru prima oara in mod explicit in 1791 de catre Alexander Hamilton, primul secretar american al Trezoreriei, cu referire la necesitatea dezvoltarii economiei americane.

John Stuart Mill (“Principii de economie politica”, 1848) a adus justificari economice pentru aceasta teza, aratand ca trebuie timp pentru ca noii producatori dintr-o tara “sa devina educati la nivelul celor pentru care productia este traditionala”, astfel incat costurile lor unitare de productie sa scada. Pe durata in care costurile interne intr-o industrie sunt mai inalte decat pretul de import al bunului produs, o taxa vamala poate fi o metoda dezirabila din punct de vedere social de a finanta investitiile necesare pentru a concura cu succes pe producatorii straini.[6]

Friedrich List arata ca producatorii deja stabiliti pe piata au numeroase avantaje asupra intreprinderilor nou create:

acces privilegiat la mana de lucru calificata si la echipament specializat;

infrastructuri de transport mai eficace;

acces mai favorabil la finatare (in primul rand, rate mai mici ale dobanzilor);

o cerere solvabila interna suficienta.

Deoarece, in aceste conditii, infiintarea de noi industrii comporta un mare risc, producatorii trebuie sa primeasca stimulente suplimentare pentru a intra pe piata. Daca piata respectiva este deschisa concurentei straine inca din stadiile timpurii de dezvoltare a industriei locale, producatorii interni vor suferi, iar intreprinderilor lor vor fi ruinate. [7]

List a constientizat limitele argumentului industriilor in formare in cazul tarilor mici, ale caror piete interne sunt insuficiente pentru a permite reduceri de costuri pe seama economiilor de scala. Chiar si in aceste cazuri, insa, el a considerat ca dezvoltarea sectorului manufacturier este importanta pentru a permite absorbtia fortei de munca in exces din agricultura.

Autorii clasici considerau ca acordarea de protectie industriilor in formare nu trebuie facuta decat in anumite conditii:

sa permita doar aparitia si cresterea unor ramuri industriale, deci  sa fie temporara

protectia sa nu fie acordata decat acelor ramuri care au perspective certe de a deveni competitive si dupa ce nu vor mai beneficia de protectie

avantajele cumulate pe care le va oferi industria protejata sa depaseasca pierderile cumulate cauzate de protectie (Charles Francis Bastable)

nivelul protectiei sa nu fie excesiv, pentru a nu elimina orice concurenta straina, dar nici sa fie atat de scazut incat sa puna in pericol industria respectiva.

James Meade (1955) a criticat aceasta teorie pe considerentul ca simpla existenta a unor costuri mai ridicate decat cele ale concurentilor straini nu justifica acordarea de protectie. Daca aceste costuri au perspectiva de a scadea indeajuns dupa perioada de invatare astfel incat ramura respectiva sa fie competitiva pe plan international, ar trebui sa fie posibil ca noii intrati pe piata sa obtina suficiente fonduri de pe piata privata de capital pentru a acoperi diferenta initiala negativa dintre venituri si cheltuieli. Pentru Meade, alte argumente erau considerate valabile in cazul industriilor in formare, respectiv cele bazate pe existenta de externalitati pozitive. In forma mai putin explicita, consideratii bazate pe acelasi argument se regasesc insa si la John Stuart Mill si la Friedrich List.

Un alt neajuns imediat sesizabil al protejarii industriilor in formare tine de elementul de hazard moral pe care il presupune implicit: “rasplata” pentru atingerea performantei dorite este incetarea protectiei (si a accesului la rente pe care ea il ofera).

Argumentul “industriilor in formare” a stat la baza formularii, in anii ’50 si ’60, a “teoriei dependentei”, care recomanda recurgerea la politici de substituire a importurilor. Principalii reprezentanti ai acestui curent sunt Raul Prebisch, Hans Singer, Gunnar Myrdal si Arthur Lewis.

Teza de la care au plecat acestia era ca specializarea internationala potrivit principiului avantajului comparativ a exclus tarile in curs de dezvoltare de la avantajele progresului tehnic si a imbogatit tarile dezvoltate.

Doua argumente importante erau invocate in sprijinul acestei teze

A.    Existenta de imperfectiuni ale pietei

procesul de industrializare are efecte de antrenare semnificative, care insa nu pot fi identificate cu precizie

exista o “curba a invatarii” care trebuie parcursa: transferul de tehnologie nu se produce instantaneu si fara costuri, ci este nevoie de timp si investtii pentru a “absorbi” tehnologiile noi; in decursul acestei perioade, este necesara protectia pentru a face fata firmelor deja stabilite pe piata;

din cauza ratelor inalte de crestere demografica, este dificil pentru tarile in curs de dezvoltare sa absoarba intreaga populatie activa in ramurile primare; fortarea industrializarii este, de aceea, indispensabila

B. Dependenta tarilor in curs de dezvoltare de productia si exportul de produse primare este o sursa de mari neajunsuri

vulnerabilitate la variatiile preturilor mondiale ale produselor primare

Cererea si oferta de produse primare sunt supuse unor modificari de mare amplitudine pe termen scurt. Ca urmare, pot aparea mari fluctuatii de pret, de natura a crea o instabilitate daunatoare a veniturilor producatorilor, ca si a incasarilor in devize ale tarilor in curs de dezvoltare. Teza unor fluctuatii exagerate a fost insa infirmata de mai multe studii care au calculat, pentru grupuri cuprinzatoare de tari dezvoltate si in curs de dezvoltare, un indice de instabilitate a incasarilor din export, definit ca deviatia medie procentuala a valorii anuale a incasarilor din export fata de o medie cu baza mobila calculata pentru perioada celor 5 ani anteriori.

Rezultatele arata ca, desi indicele de instabilitate este mai mare pentru tcd, el nu este excesiv daca avem in vedere ca este masurat pe o scala mergand de la 0 la 100.

De asemenea, teza impactului negativ al instabilitatii preturilor si al incasarilor din export tinde sa neglijeze ca, in multe cazuri, comertul exterior poate contrabalansa efectele negative ale unor factori destabilizatori de natura exclusiv interna (recolte record, calamitati naturale, greve). Legea numerelor mari sugereaza ca, pe ansamblu, dezechilibrele temporare aparute in unele tari vor fi compensate de evloutiile contrare din alte tari. Deci, deschiderea catre comertul exterior are, dimpotriva, capacitatea de a stabiliza preturile si veniturile interne.

existenta unei tendinte seculare de scadere a preturilor produselor primare in raport cu preturile produselor manufacturate (“foarfeca preturilor”)

Ea s-ar datora unor factori precum:

modalitatile diferite de formare a preturilor pe pietele produselor primare fata de preturile produselor manufacturate: cresterile de productivitate inregistrate in productia de alimente si materii prime in tarile in curs de dezvoltate se traducea intr-o scadere a preturilor si nu intr-o ameliorare a remunerarii factorilor de productie utilizati din cauza surplusului de forta de munca din aceste tari si a gradului redus de organizare (sindicalizare) a acesteia. In contrast, progresul tehnic din industriile prelucratoare ale tarilor dezvoltate s-ar repercuta intr-o crestere a salariilor si profiturilor.

elasticitatea in functie de venit a cererii pentru produse alimentare este subunitara,

progresul tehnic in industria prelucratoare reduce cantitatea de materie prima utilizata pe unitate de produs finit

Corolarul acestor constatari era ca “de aici decurge o inechitate: in vreme ce tarile dezvoltate pot sa isi valorifice cresterile de productivitate sporindu-si standardul de viata, tarile in curs de dezvoltare nu pot face acelasi lucru, deoarece aceste cresteri sunt transferate in exterior prin reduceri ale preturilor produselor primare”.[8]

Existenta unei asemenea tendinte nu poate fi determinata cu precizie, chiar daca observarea unui indice al preturilor produselor primare nepetroliere si, respectiv, al preturilor produselor manufacturate distinge evolutii contrarii. Totusi, determinarea existentei unui trend este mult mai dificila: “a descoperi un trend dintr-o serie stohastica de date este la fel ca si incercarea de a identifica destinatia unui vapor plecand de la calea urmata pe timpul unei furtuni”.[9] Exista un consens tot mai larg asupra faptului ca existenta unui singur trend determinist nu se confirma. Exista cel putin doua puncte de discontinuitate structurala, unul in 1921 si altul, mai mic, in 1985.

De asemenea, Prebisch si Singer si-au bazat opinia privind tendinta seculara descendenta a raportului de schimb al tarilor in curs de dezvoltare pe un studiu publicat sub egida ONU in 1949: raportul de schimb al Marii Britanii s-ar fi ameliorat de la 100 in 1870 la 170 in 1938. Din moment ce Marea Britanie era exportatoare de produse manufacturate si importa preponderent produse primare, s-a conchis ca raportul de schimb al tarilor in curs de dezvoltare trebuie sa fi evoluat in sens contrar, si anume sa fi scazut la 59 (100/170). Or, atat preturile exporturilor, cat si cele ale importurilor erau cele inregistrate in porturile britanice. Deci o mare parte a declinului la preturile importurilor de produse primare trebuie atribuita scaderii drastice a costului transporturilor transoceanice in cursul perioadei considerate. In 1956, Charles Kindleberger ajungea la concluzia ca raportul de schimb al tarilor in curs de dezvoltare fata de Europa occidentala a inregistrat doar o usoara deteriorare intre 1870 si 1952. Un studiu publicat de R.Lipsey in 1963 referitor la evolutia raportului de schimb al tarilor in curs de dezvoltare in comertul cu SUA nu punea in evidenta vreo tendinta constanta de deteriorare intre 1880 si 1960. In 1975, un studiu UNCTAD aprecia ca raportul de schimb al tarilor in curs de dezvoltare intre 1952 si 1972 s-ar fi deteriorat, in medie, cu 1,6% pe an, dar din analiza erau excluse produsele petroliere. Pentru perioada 1870-1938, J.Spraos confirma in 1980 tendinta de deteriorare a raportului de schimb al tarilor in curs de dezvoltare, dar de o amploare mai redusa decat cea sugerata de Prebisch-Singer.

Decelarea unei tendinte este ingreunata si de problema alegerii anilor de referinta. Spre exemplu, luand 1973 ca an de referinta, se constata ca in 1985 raportul de schimb al tarilor avansate se deteriorase substantial (N=80.5), pe cand cel al ansamblului tarilor in curs de dezvoltare cunoscuse o ameliorare spectaculoasa: N=235.5. In schimb, daca 1985 ar fi considerat an de referinta, atunci raportul de schimb in 1989 al tarilor dezvoltate se va fi imbunatatit (N=110.8), iar cel al tarilor in curs de dezvoltare va fi scazut la N=84.5. 

Mai mult decat atat, indicii preturilor produselor manufacturate sunt supraevaluati deoarece nu reflecta in mod corespunzator impactul cresterii calitatii bunurilor respective. De exemplu, pneurile cu cord metalic sunt mai scumpe decat cele produse cu tehnologia anterioara, dar performantele lor superioare conduc la o fiabilitate si o durata de folosinta mai mare, deci la reducerea costului lor pe unitate de distanta in utilizare.

Nu doar indicele preturilor produselor primare este relevant pentru nivelul de prosperitate al tarilor dependente de produsele primare. Daca pretul relativ al produselor primare scade din cauza unei expansiuni rapide a ofertei relative de produse primare, ester posibi ca tarile producatoare sa se situeze pe pozitii mai bune. Intr-adevar, chiar daca raportul de schimb al produselor (N) se inrautateste, este posibil ca raportul de schimb al veniturilor (I) sa se amelioreze. Acest indicator exprima „puterea de cumparare” a exporturilor unei tari. Daca reducerea raportului de schimb al unei tari este supracompensata de cresterea volumului exporturilor sale, tara respectiva va putea sa isi majoreze importurile fara a afecta negativ balanta sa comerciala.

Exemplu: Px- indicele preturilor medii de export; Pm- indicele preturilor medii de import

N = 100 in 1950. Daca, in 2000, Px a scazut cu 5%, iar Pm a crescut cu 10%, raportul de schimb N va fi de 95/110 = 86,36: preturile de export vor fi scazut cu circa 14% fata de preturile de import. Dar daca, in acelasi interval, indicele volumului exporturilor (Qx) va fi crescut cu 20%, atunci raportul de schimb I va fi de 95/110 x 120 = 103,63: capacitatea tarii de importa pe baza incasarilor sale din export va fi crescut cu peste 3%. Or, raportul de schimb al veniturilor ansamblului tcd a inregistrat o sporire substantiala in decursul timpului. Un studiu publicat in 1969 constata ca, intre 1960 si 1965, raportul de schimb al produselor s-a deteriorat pentru tcd cu 9%, dar cel al veniturilor a crescut cu 56%.

In fine, este de discutat si cat de dependente sunt tarile in curs de dezvoltare de produsele primare. Cu exceptia exportatorilor de petrol, cele mai multe tari au inregistrat un declin al ponderii produselor primare in exporturi, incepand de la jumatatea secolului XX. Interpretarea acestei evolutii reclama insa prudenta deoarece, daca este adevarat ca preturile relative ale produselor primare au scazut in decursul aceluiasi interval, atunci ponderea acestor produse in exporturile totale poate sa fi scazut exclusiv din aceasta cauza. Exista insa alte indicii si dovezi in favoarea tezei ca dependenta de produsele primare a scazut in ultimii ani. Monzano si Rigobon (2001) constata ca, intre 1978 si 1996, productia pe locuitor a tarilor cel mai dependente de produse primare a scazut mai repede decat productia de produse primare in restul lumii la toate produsele, cu exceptia argintului.

De asemenea, ponderea produselor manufacturate in exportul tarilor in curs de dezvoltare a cunoscut mutatii dramatice in ultimele trei decenii.

Ponderea produselor manufacturate in totalul comertului cu marfuri, pe regiuni

Trebuie mentionat ca nici diversificarea prin industrializare nu este o garantie impotriva deteriorarii raportului de schimb. Evolutii recente arata ca si in domeniul industriilor prelucratoare intensive in forta de munca se observa tendinte de reducere a preturilor. Potrivit UNCTAD, preturile articolelor de imbracaminte exportate de tarile in curs de dezvoltare au scazut cu circa 7% intre 1997 si 2003.

Ideea conturata de promotorii strategiilor de substituire a importurilor era ca o modalitate economic rationala de industrializare este restrictionarea importurilor de produse manufacturate pentru care exista deja cerere interna, in scopul de a transfera aceasta cerere asupra produselor autohtone si, in acelasi timp, a permite utilizarea incasarilor din exportul de produse primare pentre importul de bunuri de echipament necesare industrilizarii.

Spre deosebire de autorii clasici, pentru care sustinerea industriilor in formare trebuia realizata de maniera selectiva si numai daca industriile respective satisfaceau unele conditii (e drept, greu de verificat in practica), Prebisch si ceilalti au considerat ca argumentul industriilor in formare este aplicabil intregului sector prelucrator, nu doar anumitor ramuri. S-a produs astfel generalizarea argumentului industriilor in formare.

De aici au decurs implicatii macroeconomice deosebite, neexplorate initial:

efectul negativ al substitutiei importurilor asupra exporturilor, din cauza supraevaluarii monedei nationale, cu consecinta comprimarii incasarilor de devize necesare pentru importul bunurilor de echipament si produse intermediare destinate sectorului prelucrator;

masurile de rationalizare a devizelor, implicand limitarea severa a importurilor de bunuri de consum considerate a nu fi indispensabile, fac mult mai atractiva producerea pe plan intern a acestor bunuri, ceea ce duce procesul de industrializare intr-o directie nedorita (insusirea de rente si absenta de externalitati pozitive).

Masuri frecvent aplicate in cadrul strategiilor de substituire a importurilor

1.     taxe vamale progresive, pe masura cresterii gradului de prelucrare, ducand la niveluri aberante ale ratelor protectiei effective (peste 1000% in Argentina in anii ’70)

2.     impozite considerabile asupra productiei de produse primare, cu scopul de a determina deplasarea fortei de munca inspre orase si sectorul prelucrator

3.     cursuri de schimb ale mondelor nationale fixate la niveluri nerezonabil de inalte (“supraevaluare”), cu scopul de a-i descuraja pe exportatorii de produse primare si de a reduce costul importurilor de input-uri destinate sectorului prelucrator.

4.     sisteme extinse de contingente si licente pentru importuri si mproductie

5.     control riguros al investitiilor straine directe si recurgerea pe scara larga la criterii de performanta pentru acceptarea acestora

Initial, strategiile de substiture a importurilor au dat rezultate bune in majoritatea tarilor in curs de dezvoltare. Ratele de crestere economica au fost inalte in anii ’50 so ’60, mai ales in comparatie cu stagnarea inregistrata in anii ’30. Pana la primul soc petrolier din 1973, nu mai putin de 42 de tari in curs de dezvoltare au inregistrat rate de crestere de peste 2,5% anual. De asemenea, sectorul prelucrator si-a sporit ponderea in PIB, iar exporturile de produse manufacturate ale tarilor in curs de dezvoltare au crescut puternic.[10] Incepand insa cu a doua jumatate a anilor ’70, situatia acestor tari s-a inrautatit dramatic. Mai putin de o treime din cele 42 de tari au reusit sa isi mentina ritmurile anterioare de crestere.

Principalele neajunsuri ale strategiilor de substituire a importurilor

descurajarea, prin rate ale protectiei negative, a singurelor sectoare competitive la export (agricultura, alte produse primare)

multe activitati prelucratoare s-au rezumat la simpla asamblare de componente importate; in consecinta, efectele de antrenare au fost extreme de limitate, forta de munca necalificata sau slab calificata fiind utilizata cu precadere

masurile adoptate s-au reflectat in deficite comerciale, generatoare de crize ale balantelor de plati si ale datoriei externe, care au necesitat politici macroeconomice stricte si s-au soldat cu recesiuni

subutilizarea stocului de capital creat; penuria de devize si deficitele externe au dus la comprimarea importurilor, generand reducerea accesului la input-uri importate si la piese de schimb, componente etc

5. „NOUA TEORIE A COMERTULUI”

Fondatorii acestei teorii nu si-au propus sa inlocuiasca teoria H-O. Ei continua sa recunoasca rolul crucial al dotarii cu factori de productie in realizarea comertului cu produse primare si produse intensive in resurse naturale. Noua teorie incearca sa ia in considerare o serie de fenomene pe care analiza traditionala era incapabila sa le explice, precum:

importul si exportul simultan de bunuri avand aceeasi intensitate a factorilor de productie (comertul comertul intra-ramura);

volumul imens al schimburilor comerciale intre tari (cu dotari) similare.

Noua teorie se bazeaza pe o serie de ipoteze noi:

randamente crescatoare: cresteri identice ale utilizarii fiecarui input in procesul de productie duc la cresteri tot mai mari ale productiei; in consecinta, costul unitar in ramura respectiva scade pe masura cresterii productiei

efecte de invatare

costuri initiale mari (R&D)

concurenta imperfecta

Potrivit “noii teorii”, comertul are loc pentru a valorifica economiile de scala. Industriile din fiecare tara pot sa realizeze costuri unitare mai mici daca produc mari cantitati si, astfel, sa repartizeze costurile initiale mari asupra unui numar cat mai mare de unitati. Daca s-ar limita la capacitatea de absorbtie a pietei interne, o asemenea industrie nu ar fi capabila sa obtina aceste efecte.

Corolarul acestei teorii este ca doua tari se pot specializa in productia de bunuri pentru care nu au nici un fel de dotare speciala cu factori, realizand productii cu costuri mici exclusiv gratie volumului productiei. Cu alte cuvinte, specializarea internationala in productie se poate produce gratie unor simple “accidente istorice”, teza care contine implicit propozitia ca ea este, deci, reversibila, nu imanenta. Avantajul comparativ poate fi, deci, “creat”, nu este “dat”.

Noua teorie a comertului sustine importanta concentrarii productiei intr-un singur amplasament pentru a reduce costurile unitare. O importanta trasatura a acestei concentrari este locul unde ea urmeaza sa se produca.

“Noua geografie economica”: daca o tara are o cerere foarte puternica pentru un anumit bun, acea tara va deveni locul de producere a acelui bun, pe care il va exporta.

Aceasta teorie este prima care ia in considerare costurile de tranzactie (in principal, cele de transport) ca pe niste elemente in functie de care se structureaza comertul international. Anterior, aceste costuri erau avute in vedere doar ca elemente care stanjenesc comertul, reducand volumul sau si, deci, gradul de valorificare a avantajelor specializarii. Dar ele nu erau susceptibile sa joace vreun rol in stabilirea structurii comertului international.

Se produce un efect de aglomerare:[11]

locurile de productie vor fi alese cat mai aproape de principalele piete de desfacere, pentru a valorifica economiile de scala minimizand totodata cheltuielile de livrare

in aceleasi amplasamente se vor localiza si facilitatile care produc input-urile necesare, deoarece industriile stabilite aici reprezinta pietele de desfacere ale furnizorilor de input-uri; se dezvolta astfel o intreaga retea de legaturi intre producatori care sunt in acelasi timp furnizori si consumatori. Dorinta producatorilor de a fi aproape unul de celalalt creeaza efectul de aglomerare

Cooperarea, invatarea colectiva, transferul de tehnologie si aparitia a noi ocazii de afaceri (care presupune incredere reciproca) necesita o mare apropiere geografica. Takeuchi (1992) aprecia ca, in Japonia, pentru a raspunde integral dezideratelor de mai sus este necesar ca partenerii sa se gaseasca la cel mult 15 minute distanta unii de altii.

O alta implicatie a “noii teorii a comertului” este fundamentarea politicii comerciale strategice.

In cazul pietelor cu o structura oligopolista, barierele la intrare sunt mari, iar profiturile supranormale (rentele) – importante. Numarul redus de firme existente pe aceste piete le permite sa actioneze in mod “strategic”, adica sa isi stabileasca actiunile in functie de ce fac concurentii lor. Interventia guvernamentala in sprijinul actiunilor pe care doreste sa le intreprinda o firma nationala ii pot permite acesteia, in conditiile date de concurenta imperfecta, sa isi insuseasca profituri mai mari, in detrimentul concurentilor sai (profit shifting), fiind teoretic posibil ca aceste profituri suplimentare sa sporeasca bunastarea nationala (daca depasesc nivelul subventiilor acordate, respectiv pe cel al pierderilor induse consumatorilor – in cazul barierelor la import), fie chiar  cu pretul pagubirii partenerilor (beggar-thy-neighbour).

Sunt ramuri in care exista economii externe de scala, adica resursele investite deja de anumite intreprinderi sporesc (indirect) randamentul resurselor investite ulterior de alte firme. Aceste ramuri sunt mai “valoroase” decat altele, deci justifica promovarea lor prin interventie guvernamentala, deoarece in acest fel se maximizeaza venitul national.

Politica comerciala strategica se refera tocmai la interventiile statului, prin diferite instrumente (subventii, taxe vamale, restrictii cantitative directe) destinate a pune firmele nationale in postura de castigatoare ale interactiunilor strategice cu concurentii lor.

In atari conditii insa, exista riscul aparitiei unei situatii de tipul “dilemei prizonierului”, in care interventia simultana a statelor, menita sa determine insusirea unei parti mai mari din beneficii de catre propriile firme, duce la un rezultat mai slab decat daca ambele state s-ar fi abtinut de la a interveni, in conditiile in care interventia doar a unuia dintre state ar inclina decisiv balanta profiturilor catre propriile firme.

Pe langa riscul actiunilor care se contracareaza reciproc, interventiile strategice de politica comerciala prezinta si numeroase alte probleme:

dificultatea de a evalua in care situatii interventiile pot da rezultate favorabile (cuantificarea ex ante a castigurilor din matricea de mai sus este practic imposibila);

interventia in favoarea unei ramuri inseamna dezavantajarea (cel putin in termeni relativi) a altor ramuri, in conditiile in care nu se pot face ierarhii exhaustive intre industriile nationale din punctul de vedere al utilitatii lor pentru bunastarea generala.

O alta functie atribuita uneori politicii comerciale strategice este aceea de a sustine dezvoltarea ramurilor ale caror externalitati pozitive la pun in situatia de a genera importante efecte favorabile de antrenare. Problema cu aceasta abordare este ca “este foarte dificil pentru politicieni, si foarte usor pentru lobbisti, sa decida care industrii au aceste externalitati”.[12]

In plus, analiza mai amanuntita a unor sectoare scoate in evidenta ca “ideile primite” despre superioritatea intrinseca a anumitor ramuri pot fi eronate: Jagdish Bhagwati citeaza cazul industriei americane de “cipuri” de cartofi, realizati in fabrici virtual automatizate integral, in comparatie cu cel al “cipurilor” semiconductoare, unde componentele sunt montate “fara gandire”, de catre muncitori “fara calificari avansate, dar cu multa rabdare si capacitate de a supravietui plictisului”.

Un alt tip de interactiune strategica in situatia existentei randamentelor crescatoare a fost pusa recent in evidenta de Ralph Gomory si William Baumol (2000). Ei au aratat ca aceasta conditie mareste probabilitatea conflictelor comerciale pe masura ce veniturile tarilor converg: presupunand ca doua tari identice au tehnologii si cerere indentice, venitul mondial este maximizat atunci cand ele au acelasi numar de industrii si realizeaza, fiecare, jumatate din productia mondiala. Dar venitul unei singure tari este maximizat atunci cand ea are mai mult de jumatate din industrii.

Demonstratie: Sa presupunem ca in starea initiala de echilibru cele mai multe industrii sunt amplasate intr-o singura tara. In acest caz, scara productiei este prea redusa in acea tara si prea mare in tarile unde sunt amplasate putine industrii. Reamplasarea industriilor intre tari poate duce la cresterea bunastarii globale prin valorificarea de economii de scala. Productia se extinde in industriile care raman in diferitele tari, pentru ca resurse suplimentare le sunt alocate, si creste si in industriile “transferate”, care aveau un acces limitat la resurse anterior, dar pot acum sa aiba acces la resurse sporite in alte tari. Toate tarile beneficiaza de efectele de scala. In paralel, insa, se manifesta si efecte asupra raportului de schimb, deoarece preturile bunurilor produse in industriile in expansiune tind sa scada. Aceasta inseamna ca castigurile marginale pentru tara care “primeste” noi industrii le depasesc pe cele ale tarii care “pierde” industrii. Cum veniturile celor doua tari converg, castigurile de scala rezultate din noi realocari tind sa scada, astfel incat pierderile din deteriorarea raportului de schimb pot ajunge sa le depaseasca. Din acest moment, continuarea reamplasarii de industrii reduce venitul tarii care le pierde, chiar daca acest transfer sporeste bunastarea globala si pe cea a celeilalte tari. Implicatia este ca a pierde prea mult din baza industriala este daunator pentru economia unei tari, chiar daca poate fi avantajos pentru economia mondiala in ansamblul sau. Pe de alta parte, o tara care are disproportionat de putine industrii are interesul sa practice politici comerciale strategice pentru a “atrage” noi industrii.[13]