Firma si emblema comerciala - cerintele comerciale fata de firma si emblema

a. Definitii si functii

Termenul “firma”, de origine germana (“Firma” sau “Handelsfirma”), echivalent cu termenul “nume comercial”, de origine franceza (“nom comercial”), este folosit in mai multe acceptiuni.

Firma sau numele comercial al comerciantului persoana fizica se compune din numele comerciantului, iar firma sau numele comercial al societatii comerciale consta dintr-o denumire proprie.

Dar termenul “firma” se foloseste si in intelesul de entitate comerciala, intreprindere, societate, in general organizatie comerciala, industriala, de prestari servicii.

Asadar, termenul “firma” inseamna denumirea societatii, societatea insasi, dar si suportul material al afisarii denumirii societatii.

Regimul juridic al firmei si emblemei comerciale este stabilit prin prevederile Legii Registrului Comertului, Legii privind societatile comerciale, iar protectia firmei si a emblemei comerciale este asigurata prin prevederi ale Codului penal si ale Legii de combatere a concurentei neloiale.

Cadrul legal intern este intregit de dispozitiile conventiei de la Paris pentru protectia proprietatii industriale. Potrivit prevederilor Conventiei, numele comercial este protejat in toate tarile participante la Conventie, fara obligatia de depunere sau de inregistrare, indiferent daca face parte dintr-o marca de fabrica sau de comert.

Firma este, potrivit legii, denumirea sub care un comerciant isi exercita comertul si sub care semneaza. Inmatricularea firmei in Registrul comertului inainte de inceperea activitatii este obligatorie prin prevederea legii. Firma, constand din denumire, este la latitudinea comerciantului, cu unele restrictii, si sub conditia de a nu se incalca drepturile altor persoane. Firma trebuie urmata de indicarea formei juridice a societatii (SRL, SA etc), care permite o diferentiere a societatilor. Alte elemente care pot diferentia societati cu aceeasi denumire sunt sediul si obiectul de activitate.

Emblema este, semnul sau denumirea care deosebeste o intreprindere de alta de acelasi gen (“shop-sign” in terminologia engleza).

Emblemele sunt figurative (forme geometrice, plante, animale etc), verbale (denumiri, cuvinte, litere, cifre etc.), sau complexe (combinatii ale primelor doua). Firma este obligatorie, dar emblema este facultativa.

Functiile firmei sunt de identificare a comerciantutlui si de individualizare a lui in raport cu alti comercianti, functia de semnare a angajamentelor (semnatura sociala), functia de raliere a clientelei (functia concurentiala), functia de credit.

Functiile emblemei sunt de intregire a functiilor firmei, de potentare a lor.

b. Cerintele comerciale fata de firma si emblema

Pentru persoanele individuale si asociatiile de persoane, firma este constituita obligatoriu din numele civil al comerciantului/asociatilor, caruia i se poate alatura eventual o denumire; mai practica, in acest caz, este adoptarea unei embleme.

Pentru societati comerciale (SA, SRL etc.) firma consta dintr-o denumire. Aceasta trebuie sa fie usor de pronuntat si de memorat, simpla, concisa, expresiva. Poate sa indice sau sa sugereze obiectul de activitate (de exemplu “Balanta”), poate fi o denumire de fantezie (“Adesgo”), nume de persoane (”Carmen”), nume mitologice (“Apollo”), denumiri geografice (“Aradeanca”), sigle, litere, cifre (“1001SRL”, “IMEP”) etc. Aceleasi cerinte sunt valabile si pentru emblema.

Este recomandabil sa existe o relatie intre firma, emblema si obiectul de activitate, relatie care mareste forta de atractie a clientelei.

Comerciantul pote avea o singura firma constand din acelasi nume al comerciantului si respectiv din aceeasi denumire a societatii comerciale. Aceasta este unicitatea firmei.

Conditiile de validitate a firmei si emblemei, conditii pe care acestea trebuie sa le indeplineasca pentru a fi inregistrate la Registrul Comertului sunt urmatoarele:

- Disponibilitatea, adica sa nu apartina altui comerciant prin inregistrarea anterioara in Registrul Comertului. Aceasta este o aplicare a principiului prioritatii. Dreptul de folosinta exclusiva asupra firmei si emblemei se dobandeste prin inscriere in registrul comertului.

Firma si emblema trebuie sa fie noi in raport cu cele existente, dar, spre deosebire de inventii, noutatea nu trebuie sa fie absoluta. Noutatea trebuie sa existe doar in raport cu firmele concurente care au acelasi obiect de activitate (aplicare a regulii specialitatii) si actioneaza in aceeasi arie geografica (regula teritorialitatii). Fac exceptie de la aceste reguli firmele notorii sau de mare renume, in sensul ca denumirile care le compun nu pot fi folosite de alti comercianti decat titularii lor, chiar daca nu exista riscul confiziei. Astfel de exemple sunt Fiat, Mercedes, Ford, IBM, Dior, Channel, Hilton, Bayer etc. Desigur, pentru o protectie mai sigura, firmele de renume sunt protejate si prin inregistrare ca marci.

Pentru embleme Legea Registrului Comertului prevede in mod expres ca ele trebuie sa se deosebeasca de emblemele inscrise in acelasi Registru al Comertului, pentru acelasi fel de comert, precum si de emblemele altor comercianti de pe piata unde comerciantul isi desfasoara activitatea. Pentru firme nu exista o asemenea dispozitie, ci se stipuleaza ca orice firma noua trebuie sa se deosebeasca de cele existente.

Lucrare: Caracteristicile formarii si dezvoltarii pietei de capital a Romaniei Lucrare: Functiunile intreprinderilor: indicatorilor economici, al executarii si controlului indeplinirii

- Distinctivitatea, adica ori ce firma sau emblema noua trebuie sa se deosebeasca de cele existente. De asemenea, nu trebuie sa fie generica, de genul “Paine” sau “Magazin alimentar”.

- Liceitatea (sa fie licita), adica nici o firma nu poate cuprinde o denumire intrebuintata de comerciantii din sectorul public. De asemenea nu poate incalca o dispozitie imperativa a legii, ordinea publica, bunele moravuri si, in general, limitele concurentei loiale.

Conditiile de forma sunt in principal urmatoarele:

- firmele si emblemele trbuie scrise in primul rand in limba romana;

- emblemele trebuie insotite vizibil de firma comerciantului, deoarece emblema este un element complementar al firmei si folosita singura poate deveni un element inselator pentru public.

d. Incadrarea firmei si emblemei in categoria drepturilor de proprietate industriala

Firma si emblema comerciala fac parte din categoria drepturilor de proprietate industriala si constituie impreuna cu marcile de fabrica, de comert si de servicii principalele semne distinctive comerciale.

Pentru a deosebi rolul diferitelor categorii de drepturi de proprietate industriala, se pot face precizarile care urmeaza. Marcile deosebesc produsele sau serviciile unui comerciant de cele similare ale altor comercianti, firmele deosebesc un comerciant de altul, emblemele deosebesc o intreprindere de alta de acelasi gen, indicatiile geografice identifica un produs originar dintr-o tara, regiune sau localitate daca o calitate, o reputatie sau alte caracteristici determinante pot fi atribuite acestei regiuni geografice.

Marca, firma si emblema au o functie comuna – functia identitara. Din aceasta cauza, dispozitiile legale aplicate marcilor, care beneficiaza de cea mai elaborata reglementare a semnelor distinctive comerciale, pot fi extrapolate si pentru firma si emblema.

3. Protectia indicatiilor geografice

Indicatia geografica este denumirea care serveste pentru identificarea unui produs originar dintr-o tara, regiune sau localitate, in cazul in care o calitate, o reputatie sau alte caracteristici determinate pot fi atribuite in mod esential acestei origini geografice.

Protectia indicatiilor geografice se realizeaza prin inregistrarea la organismul national de resort (in Romania, OSIM), sau conform cu prevederile conventiilor internationale.

Inregistrarea unei indicatii geografice poate fi solicitata de asociatiile de producatori care desfasoara o activitate de productie in zona geografica respectiva, pentru produsele obtinute in conditiile definitiei de mai sus.

Potrivit legislatiei romanesti, sunt excluse de la inregistrare ca indicatii geografice denumirile generice ale produselor, indicatiile susceptibile de a induce in eroare cumparatorul/consumatorul in ceea ce priveste produsul respectiv, indicatiile care contravin bunelor moravuri sau ordinii publice.

Dreptul de utilizare a indicatiei geografice se acorda solicitantului pe o perioada de 10 ani, cu posibilitate de reinnoire nelimitata, daca sunt mentinute conditiile care au permis obtinerea acestui drept. Drepturile asupra indicatiilor geografice sunt netransmisibile.

Ca si in cazul marcilor, utilizarea indicatiilor geografice in mod neloial, cu scopul de inducere in eroare a consumatorilor, se considera concurenta neloiala si se pedepseste potrivit legii.

Producatorii autorizati sa utilizeze o indicatie geografica pentru vinuri sau pentru bauturi spirtoase pot interzice folosirea acestei indicatii de catre alti producatori pentru produse care nu sunt originare din locul indicat, chiar daca originea reala este indicata pe produs, sau daca indicatia geografica este utilizata in traducere ori est insotita de expresii ca “de tipul” sau altele similare.

4. Marcarea ecologica a produselor

Asa cum s-a aratat la cap. 2, marfa, ca rezultat al unei activitati umane, are influenta asupra mediului, atat ca produs al unei tehnologii care este mai mult sau mai putin poluanta si este un consumator mai mare sau mai putin mare de resurse cat si ca obiect al consumului/utilizarii, proces in cursul caruia iau nastere agenti mai mult sau mai putin poluanti. De asemenea, circuitul produsului de la producator la consumator creeaza un contact marfa - factori de mediu, marfa fiind afectata de factorii de mediu, chiar cu riscul de degradare calitativa, si mediul, la randul lui, fiind afectat de marfa, prin ambalaje, deseuri, mijloace de transport etc.

In aceste conditii, intre multiplele aspecte ale calitatii, proprietatea de a afecta mediul in mai mare sau mai mica masura ocupa un loc important. Este exprimata tot mai mult cerinta consumatorilor ca marfa sa nu polueze, sa nu fi rezultat in urma unei tehnologii poluante si sa nu se transforme in agenti poluanti, cu alt cuvinte sa nu aiba un impact negativ asupra mediului.

Evaluarea obiectiva a impactului produselor asupra mediului si informarea consumatorilor cu privire la acest impact este realizata in multe tari sau la nivel regional si international prin sistemele de marcare ecologica a produselor.

a. Standardele internationale referitoare la marcarea ecologica a produselor

In cadrul Grupului Strategic Consultativ privind Mediul Inconjurator constituit in 1991 de catre ISO, functioneaza un subcomitet care are in responsabilitate elaborarea standardelor referitoare la marcarea ecologica, precum si un grup de lucru pentru aspectele de mediu in standardele de produse.

Seria de standarde ISO 14000, rezultat al activitatii organismelor ISO mai sus citate, cuprinde standarde referitoare la sistemele de management de mediu si standarde referitoare la aspectele de mediu ale produselor si serviciilor. Dintre acestea, standardele referitoare la aspectele de mediu ale produselor si serviciilor se refera, in primul rand, la marcarea ecologica si la analiza ciclului de viata al produselor.

Marcarea ecologica are drept scop demonstrarea de catre furnizor a caracteristicilor ecologice ale produselor. Metoda aplicata in vederea evaluarii caracteristicilor ecologice este analiza ciclului de viata a produselor, cu analiza efectelor posibile asupra mediului in fiecare din etapele acestui ciclu.

Analiza ciclului de viata a produselor are drept scop punerea in evidenta a impactului produselor asupra mediului in fiecare din etapele acestui ciclu: conceptia, proiectarea, aprovizionarea, productia, distributia, utilizarea, postutilizarea. In etapa postutilizarii trebuie asigurata reutilizarea sau reintegrarea in natura a produselor sau a deseurilor in care acestea se transforma. Analiza ae afla la baza planurilor strategice ale organizatiei pentru proiectarea produselor si proceselor, a fabricatiilor alternative, pentru satisfacerea cerintelor ecologice. De asemenea, se afla la baza marcarii ecologice, precum si pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de mediu.

Marcarea ecologica permite informarea consumatorului cu privire la caracteristicile de aceasta natura a produsului. Potrivit standardelor din seria ISO 14000 marcarea ecologica poate fi de trei tipuri, si anume:

- marcarea de tip I, de catre un organism guvernamental sau neguvernamental care stabileste si criteriile de evaluare;

- marcarea de tip II, pe baza declaratiei pe propria raspundere a producatorului, importatorului, distribuitorului.

- marcarea de tip III, care include informatii cuantificabile despre produs, bazate pe indicatori predeterminati.

Deoarece marcarea ecologica ar putea deveni o bariera netarifara in comertul international, a fost necesara stabilirea unor principii care stau la baza aplicarii marcilor ecologice, printre care asigurarea transparentei si a informarii consumatorului, asigurarea accesului egal al tuturor partilor interesate, utilizarea metodelor stiintifice pentru evaluarea impactului de mediu al produselor.

a.      Sisteme nationale de marcare ecologica a produselor

Primul sistem de marcare ecologica a produselor a fost introdus in 1978 in Germania, sub denumirea de “Blaues Engel”. Acesta este patronat de Agentia Federala a Mediului, dar alaturi de aceasta, in examinarea si evaluarea produselor si in acordarea marcii este implicat si Institutul pentru Securitatea Produsului si Marcare, precum si Organizatia Consumatorilor pentru Testarea Calitatii. Marca este acordata dupa studiul impactului posibil al produsului asupra mediului, inclusiv pe parcursul procesului de obtinere a lui, si se aplica de catre producator pe eticheta produsului.

Sistemul german de marcare ecologica a produselor a fost preluat si de alte tari, printre care Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia.

Ulterior, in 1990, in Germania s-a introdus si un sistem de marcare ecologica a ambalajelor, “Der Grüne Punkt”, care, impreuna cu marca “Blaues Engel” formeaza “Duales System”. Acest sistem are drept scop finantarea si gestionarea colectarii si reciclarii ambalajelor, cu aportul consumatorului in colectarea conform cu procedura stabilita. Ambalajele astfel marcate sunt reciclabile sau incinerabile.

Sisteme de marcare ecologica au fost stabilite si in numeroase alte tari, de exemplu in Canada (1988, “Environmental Choise”), in tarile europene nordice (1989, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, intr-un sistem coordonat de Consiliul Nordic), Japonia (1989, “Eco-Mark”, coordonat de un oficiu din cadrul Agentiei Mediului).

Preocuparile din Uniunea Europeana privind realizarea unui sistem unitar de marcare ecologica a produselor s-au concretizat printr-o reglementare din 1992, care introduce un sistem comunitar de marcare ecologica. Acest sistem urmareste promovarea produselor care au un impact mai redus asupra mediului si, de asemenea, informarea corecta a consumatorilor din tarile UE cu privire la caractericticile ecolgice ale produselor care se comercializeaza pe piata comuna a Uniunii. Sistemul este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate din terte tari.

Sistemul comunitar de marcare ecologica este un sistem voluntar, descentralizat, dreptul de aplicare a marcii fiind acordat de un comitet national. La acordarea marcii ecologice se au in vedere toate aspectele ambientale ale produsului, cum sunt: impactul ambiental al deseurilor rezultate, consumul de energie si de resurse naturale, poluarea si degradarea solului, contaminarea apei si aerului, nivelul zgomotului, inclusiv aceleasi aspecte legate de ambalaj. In stabilirea criteriilor ecologice pentru fiecare categorie de produs, sunt implicate comitetele nationale de atribuire a marcii de produs ecologic, forumul consultativ al partilor interesate (comert, industrie, consumatori etc) si Comitetul de reglementare, format din reprezentantii tarilor membre UE.