Un pret de piata este un
fenomen istoric real – raportul cantitativ la care, intr-un anumit loc si
la o anumita data, doi indivizi au tranzactionat anumite
cantitati din anumite bunuri. El se refera la conditiile
specifice ale actului concret de schimb. In ultima instanta, el
este determinat de judecatile de valoare ale indivizilor
implicati. El nu este derivat din structura generala a
preturilor, sau din structura preturilor unei anumite clase de bunuri
sau servicii. Ceea ce numim structura a preturilor este o
notiune abstracta, derivata din multiplicitatea preturilor
concrete individuale. Piata nu genereaza preturi ale
pamantului sau ale automobilelor in general, nici rate salariale in
general, ci numai preturi pentru o anumita bucata de pamant
si pentru un anumit automobil, sau rate salariale corespunzatoare
unui anumit tip de prestatie. Din punctul de vedere al procesului de
formare a preturilor nu are nici o importanta carei clase
ii apartin lucrurile tranzactionate, indiferent din ce punct de
vedere. Oricat de diferite ar fi din alte puncte de vedere, in actul
propriu-zis al schimbului ele nu sunt decat bunuri, i.e. lucruri
carora li se atribuie o valoare, datorita capacitatii lor
de a indeparta un disconfort resimtit.
Piata nu creeaza si nici nu
determina veniturile. Ea nu este un proces de formare a veniturilor.
Daca proprietarul unei bucati de pamant si muncitorul
se ingrijesc de resursele fizice respective, atunci pamantul si omul
isi vor reinnoi si isi vor prezerva capacitatea de a furniza
servicii; terenurile agricole si urbane pentru o perioada de timp
practic nedefinita, iar omul pentru un numar de ani. Daca
situatia de piata pentru acesti factori de productie
nu se deterioreaza, in viitor va fi posibil sa se obtina un
pret in schimbul intrebuintarii lor productive. Pamantul
si puterea de munca pot fi considerate surse de venit daca sunt
tratate ca atare, adica daca nu li se epuizeaza prematur
capacitatea de productie printr-o exploatare nechibzuita. Nu
proprietatile naturale si fizice ale factorilor de
productie, ci limitarea socotita a intrebuintarii lor este
ceea ce le converteste pe acestea in surse oarecum stabile de venit. In
natura nu exista nimic de felul unui flux de venituri. Venitul reprezinta
o categorie a actiunii; el este rezultatul economisirii atente a
factorilor rari. Lucrul este inca si mai evident in cazul bunurilor
de capital. Factorii de productie produsi nu sunt permanenti.
Desi unii dintre ei pot avea o viata lunga, in cele din
urma toti devin inutili, datorita uzurii si a deprecierii,
uneori chiar si numai datorita trecerii timpului. Ei devin surse
stabile de venit numai daca proprietarii lor le trateaza ca atare.
Capitalul poate fi prezervat ca sursa de venit atunci cand consumul produselor
sale -- presupunand ca nu intervin schimbari in conditiile de
piata -- este astfel limitat incat sa nu impiedice inlocuirea
partilor uzate. [p.394]
Modificarea datelor pietei poate frustra
orice incercare de a perpetua o sursa se venit. Echipamentul industrial
devine invechit daca cererea se schimba, sau daca este
depasit de ceva mai bun. Pamantul devine inutil daca se
deschide accesul la soluri mai fertile in cantitati suficiente.
Expertiza si calificarea in anumite tipuri de munca isi pierd
capacitatea remunerativa atunci cand noi mode sau noi metode de
productie ingusteaza posibilitatile lor de
intrebuintare. Succesul oricarei masuri de precautie ce
vizeaza viitorul incert depinde de corectitudinea anticiparilor care
au ghidat-o. Nici o sursa de venit nu poate fi facuta imuna
la schimbarile neprevazute in mod adecvat.
Procesul de formare a preturilor nu este
nici o forma de distributie. Dupa cum s-a aratat deja, in
cadrul economiei de piata nu exista nimic care sa
corespunda notiunii de distributie.
