Catalactica logica versus catalactica matematica

Problemele preturilor si a costurilor au fost tratate si cu ajutorul metodelor matematice. Au existat economisti care au sustinut ca singura metoda adecvata de abordare a problemelor economice este metoda matematica si care i-au ironizat pe economistii adepti ai metodei logice, numindu-i economisti “literari”.

Daca acest antagonism intre economistii adepti ai metodei logice si economistii adepti ai metodei matematice n-ar fi decat un dezacord purtand asupra procedurii celei mai adecvate ce se preteaza a fi aplicata la studiul economiei, atunci ar fi superfluu sa-i acordam atentie. Metoda mai buna si-ar demonstra preeminenta producand rezultate mai bune. Este posibil si ca diferite tipuri de proceduri sa fie necesare pentru solutionarea unor diferite probleme si ca pentru unele dintre ele o anumita metoda sa fie mai utila decat alta.

Totusi, aceasta nu este doar o disputa privitoare la chestiuni euristice, ci o controversa referitoare la fundamentele teoriei economice. Metoda matematica trebuie respinsa nu doar datorita sterilitatii ei. Ea este o metoda in intregime vicioasa, care porneste de la presupozitii false si duce la inferente eronate. Silogismele ei nu sunt doar sterile; ele indeparteaza mintea de studiul problemelor reale si distorsioneaza relatiile dintre diversele fenomene.

Ideile si procedurile economistilor matematicieni nu sunt uniforme. Exista trei mari curente de gandire care trebuie tratate separat.

Prima varietate este reprezentata de statisticieni, care urmaresc sa descopere legi economice pornind de la studiul experientei economice. Ei urmaresc sa transforme teoria economica intr-o stiinta “cantitativa”. Programul lor este condensat in motto-ul Societatii Econometrice: Stiinta inseamna masuratoare. [p.351]

Eroarea fundamentala implicata in acest rationament a fost indicata mai sus. [7] Experienta istoriei economice este intotdeauna experienta unor fenomene complexe. Ea nu ne poate nicicand furniza o cunoastere de tipul celei pe care o extrage experimentatorul dintr-un experiment de laborator. Statistica este o metoda de prezentare a faptelor istorice privitoare la preturi si la alte date relevante ale actiunii umane. Ea nu face parte din teoria economica si nu poate produce teoreme si teorii. Statistica preturilor este istorie economica. Legea dupa care, ceteris paribus, o crestere a cererii trebuie sa atraga dupa sine o crestere a preturilor nu este derivata experimental. Nimeni nu a fost si nimeni nu va fi vreodata in situatia de a observa o schimbare a uneia dintre datele pietei, ceteris paribus. Nu exista nimic de felul unei economii cantitative. Toate cantitatile economice despre care avem informatii reprezinta date ale istoriei economice. Nici o persoana rezonabila nu poate sustine ca relatia dintre pret si oferta este in general, sau macar in cazul anumitor marfuri, constanta. Stim, dimpotriva, ca fenomenele externe ii afecteaza in mod diferit pe diferiti oameni, ca reactiile acelorasi oameni la aceleasi evenimente externe variaza si ca nu este posibil sa ii dispunem pe indivizi in clase de persoane care reactioneaza in acelasi mod. Acest rezultat este un produs al teoriei noastre apriorice. Este adevarat ca empiristii resping aceasta teorie; ei pretind ca urmaresc sa invete numai din experienta istorica. Insa ei intra in contradictie cu propriile lor principii, de indata ce trec dincolo de inregistrarea neadulterata a unor preturi izolate individuale si incep sa construiasca serii si sa calculeze medii matematice. Un dat experimental si un fapt statistic este numai un pret platit la un anumit moment si intr-un anumit loc, pentru o anumita cantitate a unei anumite marfi. Dispunerea diverselor date referitoare la preturi in grupuri si calcularea de medii sunt ghidate de consideratii teoretice care le sunt logic si temporal antecedente. Masura in care anumite caracteristici care sunt prezente si contingente circumstantiale privitoare la respectivele date despre preturi sunt sau nu luate in consideratie depinde de un rationament teoretic de acelasi fel. Nimeni nu este atat de indraznet incat sa sustina ca o crestere de a % a ofertei la un anumit bun trebuie intotdeauna -- in fiecare tara si de fiecare data -- sa duca la o scadere de b % a pretului sau. Insa deoarece nici un economist cantitativ nu s-a incumetat vreodata sa defineasca cu precizie, pe temeiul experientei statistice, conditiile speciale care determina o anumita deviere de la raportul a : b, sterilitatea stradaniilor acestei categorii de economisti este manifesta. Mai mult, banii nu sunt un etalon pentru masurarea preturilor; ei sunt un mijloc al carui raport de schimb variaza in acelasi fel -- desi de regula nu cu aceeasi viteza si in [p.352] aceeasi masura -- in care variaza raporturile mutuale de schimb dintre bunurile si serviciile comercializabile.

Este inutil sa continuam cu revelarea erorilor implicate in afirmatiile economiei cantitative. In ciuda tuturor anunturilor sforaitoare ale adeptilor sai, nu s-a intreprins nimic in directia realizarii programului sau. Regretatul Henry Schultz si-a dedicat cercetarile masurarii elasticitatilor cererii pentru diferite bunuri. Profesorul Paul H. Douglas a elogiat rezultatele studiilor lui Schultz, numindu-le “o munca la fel de necesara pentru a face din teoria economica o stiinta mai mult sau mai putin exacta cum a fost determinarea greutatilor atomice pentru dezvoltarea chimiei.” [8] Adevarul este ca Schultz nu s-a angrenat niciodata in determinarea elasticitatii cererii pentru vreo marfa ca atare; datele pe care s-a bazat el erau limitate la anumite regiuni geografice si perioade istorice. Rezultatele obtinute de el cu privire la un anumit bun, cum ar fi cartofii, nu se refera la cartofi in general, ci la cartofii din Statele Unite din perioada anilor 1975-1929. Ele sunt in cel mai bun caz contributii de factura mai degraba indoielnica si nesatisfacatoare la diverse capitole ale istoriei economice. Ele nu constituie in nici un caz pasi catre realizarea programului confuz si contradictoriu al economiei cantitative. Trebuie subliniat faptul ca reprezentantii celorlalte doua varietati de economie matematica sunt pe deplin constienti de sterilitatea economiei cantitative. Intr-adevar, ei nu s-au incumetat niciodata sa introduca magnitudini descoperite de econometricieni in formulele si ecuatiile lor, adaptandu-le astfel pentru solutionarea unor probleme particulare. In sfera stiintelor actiunii umane nu exista nici un mijloc de abordare a evenimentelor viitoare cu exceptia aceluia furnizat de intelegerea specifica.

Al doilea domeniu abordat de economistii adepti ai metodelor matematice este acela al raportului dintre preturi si cost. In abordarea acestor probleme, economistii matematicieni nesocotesc functionarea procesului de piata si, mai mult, pretind a face abstractie de intrebuintarea banilor, care este inerenta calculelor economice. Pe de alta parte, in masura in care se refera la preturi si costuri in general si au de a face cu preturi si costuri, ei presupun implicit existenta si utilizarea banilor. Preturile sunt intotdeauna preturi monetare, iar costurile nu pot fi introduse in calculele economice daca nu sunt exprimate in termeni monetari. Daca nu recurgem la expresii monetare, atunci costurile se exprima sub forma unor cantitati complexe alcatuite din diverse bunuri si servicii, care urmeaza a fi cheltuite pentru procurarea unui produs. Pe de alta parte, preturile -- daca putem intrebuinta acest termen pentru a desemna rapoartele de schimb determinate prin troc -- consta in enumerarea unor cantitati de diferite bunuri, in schimbul carora “vanzatorul” poate tranzactiona o anumita oferta. Bunurile [p.353] la care se face referinta in exprimarea unor asemenea “preturi” nu sunt aceleasi bunuri la care se refera “costurile”. O comparatie intre asemenea preturi exprimate in natura si costurile exprimate in natura nu este fezabila. Faptul ca vanzatorul evalueaza bunurile la care renunta la o valoare mai scazuta decat cele pe care le primeste in schimb pentru ele, faptul ca vanzatorul si cumparatorul difera cu privire la evaluarea subiectiva a celor doua bunuri tranzactionate, si faptul ca antreprenorul se angreneaza intr-un proiect doar daca anticipeaza sa primeasca in schimbul produselor bunuri pe care le evalueaza la o valoare mai ridicata decat pe cele cheltuite pentru producerea lor, toate acestea sunt lucruri pe care le cunoastem deja, pe baza analizei praxeologice. Cunoasterea apriorista este cea care ne permite sa anticipam conduita unui antreprenor care este in masura sa apeleze la calculul economic. Insa economistul matematic se amageste atunci cand pretinde ca trateaza aceste probleme intr-o maniera mai generala prin eliminarea oricarei referiri la expresiile monetare. Este inutil sa se investigheze cazuri de divizibilitate imperfecta a factorilor de productie fara referire la calculul economic in termeni monetari. Asemenea investigatii nu pot trece niciodata dincolo de cunoasterea deja disponibila; anume, aceea ca fiecare antreprenor urmareste sa produca acele articole a caror vanzare ii va aduce incasari pe care le evalueaza la o valoare mai ridicata decat complexul total de bunuri cheltuite pentru producerea lor. Dar daca nu exista schimb indirect si daca nici un mijloc de schimb nu este in uz comun, el nu poate reusi -- presupunand ca a anticipat corect starea viitoare a pietei -- decat daca este inzestrat cu un intelect suprauman. El ar trebui sa absoarba dintr-o privire toate rapoartele determinate pe piata, in asa fel incat sa atribuie in rationamentele sale fiecarui bun exact locul care i se cuvine pe baza acestor rapoarte.

Este incontestabil ca toate investigatiile privitoare la relatia dintre preturi si costuri presupun atat utilizarea banilor cat si procesul de piata. Insa economistii matematicieni inchid ochii in fata acestui fapt evident. Ei formuleaza ecuatii si deseneaza curbe care sunt tinute sa descrie realitatea. De fapt, ei nu descriu decat o stare de lucruri irealizabila si ipotetica, lipsita de orice legatura cu problemele catalactice in chestiune. Ei inlocuiesc prin simboluri algebrice expresiile monetare efective, asa cum intervin ele in calculul economic, si sunt convinsi ca acest procedeu face ca rationamentele lor sa fie mai stiintifice. Ei produc o impresie puternica asupra nespecialistilor naivi. In fond, ei nu fac decat sa propage confuzie si sa incurce lucruri care sunt tratate satisfacator in manualele de aritmetica si contabilitate comerciale.

Unii dintre acesti matematicieni au mers pana la a declara ca desfasurarea calculului economic ar fi posibila pe baza unitatilor de utilitate. Ei si-au intitulat metoda analiza a utilitatilor. Eroarea lor este aceeasi cu cea comita de a treia varietate de economisti matematicieni.

Trasatura caracteristica a membrilor acestui al treilea grup este ca urmaresc, in mod deschis [p.354] si constient, sa rezolve probleme catalactice fara a se raporta in nici un fel la procesul pietei. Idealul lor este sa construiasca o teorie economica dupa modelul mecanicii. Ei recurg in permanenta la analogii cu disciplina mecanicii clasice, care, in opinia lor, reprezinta modelul unic si absolut al oricarei cercetari stiintifice. Este inutil sa explicam din nou de ce aceasta analogie este superficiala si inducatoare in eroare si in ce privinte actiunea umana, indreptata spre un tel, difera radical de miscare, obiectul de studiu al mecanicii. Va fi suficient sa accentuam un singur aspect, anume semnificatia practica a ecuatiilor diferentiale in cadrul celor doua discipline.

Rationamentele care conduc la formularea ecuatiilor sunt, in mod necesar, de factura non-matematica. Formularea acestor ecuatii este expresia finala a cunoasterii noastre; ea nu ne imbogateste nemijlocit cunoasterea. Cu toate acestea, ecuatiile pot furniza servicii practice foarte importante in sfera mecanicii. Data fiind existenta relatiilor constante intre diverse elemente mecanice, devine posibil sa utilizam ecuatiile pentru a rezolva diverse probleme tehnologice. Civilizatia noastra industriala moderna este, in cea mai mare parte, o realizare a acestui mod de utilizare a ecuatiilor diferentiale ale fizicii. Asemenea relatii constante nu exista, insa, intre elemente economice. Ecuatiile formulate de economistii matematicieni raman un exemplu inutil de gimnastica mentala – si nu ar deveni altceva nici daca ar exprima mai mult decat exprima efectiv.

O cercetare economica neviciata nu trebuie sa piarda niciodata din vedere aceste doua principii fundamentale ale teoriei valorii: Mai intai, evaluarea din care se naste actiunea inseamna intotdeauna a prefera si a lasa deoparte; ea nu inseamna niciodata echivalenta sau indiferenta. In al doilea rand, nu exista nici o modalitate de comparare a evaluarilor a doi indivizi diferiti, sau a evaluarilor aceluiasi individ la momente de timp diferite, alta decat de a stabili daca alternativele in chestiune sunt sau nu aranjate in aceeasi ordine de preferinte.

In cazul constructiei imaginare a unei economii aflate in regim uniform repetitiv, toti factorii de productie sunt intrebuintati astfel incat fiecare din ei sa furnizeze cel mai valoros serviciu. Nici o schimbare imaginabila si posibila nu ar putea ameliora starea de satisfactie; nici un factor nu este intrebuintat pentru satisfacerea unei nevoi a, daca aceasta intrebuintare impiedica satisfacerea nevoii b, careia i se acorda o valoare superioara lui a. Este, desigur, posibil sa descriem cu ajutorul unor ecuatii diferentiale aceasta modalitate imaginara de alocare a resurselor si sa o vizualizam grafic, cu ajutorul unor curbe. Insa aceste instrumente nu ne spun nimic despre procesul pietei. Ele nu fac decat sa exprime o situatie imaginara, in care procesul pietei ar inceta sa mai opereze. Economistii matematicieni nesocotesc tot ce tine de elucidarea teoretica a procesului pietei si se amuza facil cu o notiune auxiliara, lipsita de orice semnificatie cand este scoasa din contextul care ii este propriu.

In fizica suntem confruntati cu schimbari care afecteaza diverse fenomene perceptibile cu ajutorul simturilor. Descoperim o regularitate in secventa acestor schimbari si aceste observatii ne conduc la constructia unei stiinte a fizicii. Nu stim nimic despre fortele ultime care determina aceste schimbari. Ele constituie date ultime pentru mintea cercetatorului si nu permit nici un fel de analize impinse dincolo de pragul lor. Ceea ce cunoastem din observatii este concatenarea regulata a diverselor entitati si atribute. Ceea ce descrie fizicianul prin ecuatii diferentiale este interdependenta aceasta mutuala dintre date.

In praxeologie primul lucru de care luam cunostinta este ca oamenii urmaresc in mod deliberat sa produca anumite schimbari. Cunoasterea lucrului acesta este cea care confera unitate domeniului de studiu al praxeologiei si-l deosebeste de obiectul de studiu al stiintelor naturale. Noi cunoastem fortele aflate indaratul schimbarilor si aceasta cunoastere apriorica ne conduce la cunoasterea proceselor praxeologice. Fizicianul nu stie ce “este” electricitatea. El nu cunoaste decat fenomenele atribuite unui ce numit electricitate. Dar economistul stie ce pune in miscare procesele de piata. Numai datorita acestei cunoasteri este el in masura sa distinga intre fenomenele de piata si alte fenomene, si sa descrie procesul pietei.

De buna seama, economistul matematician nu contribuie cu nimic la elucidarea proceselor de piata. El nu face decat sa descrie un dispozitiv auxiliar intrebuintat de economistii adepti ai metodei logice ca o notiune limita: definitia unei stari de lucruri in care a incetat sa mai existe orice fel de actiune si in care procesul de piata a atins o stare de repaos. Acesta este tot ce poate el afirma. Ceea ce articuleaza economistul adept al metodei logice in cuvinte, atunci cand defineste constructiile imaginare ale starii finale de repaos si a economiei in regim de rotatie uniforma, si ceea ce insusi economistul matematician trebuie sa descrie in cuvinte inainte de a-si incepe lucrul matematic, este tradus in simboluri algebrice. O analogie superficiala este supralicitata si nimic mai mult.

Atat economistul adept al metodei logice cat si economistul matematician sustin ca actiunea umana se indreapta, in cele din urma, catre instituirea unei asemenea stari de echilibru si ca aceasta, ar fi atinsa daca toate schimbarile nou ivite ar inceta. Insa economistul adept al metodei logice stie cu mult mai mult decat atat. El arata cum anume tind activitatile persoanelor intreprinzatoare, ale promotorilor si ale speculatorilor, dornici de a profita de pe urma discrepantelor din structura preturilor, catre [p.356] eradicarea discrepantelor de felul acesta, si prin aceasta si catre eliminarea surselor de profituri si pierderi antreprenoriale. El arata cum ar conduce procesul acesta, in cele din urma, la instituirea economiei in regim de rotatie uniforma. Aceasta este sarcina teoriei economice. Descrierea matematica a diverselor stari de echilibru nu este decat o joaca. Problema este de a analiza procesul pietei.

O comparatie a celor doua metode de analiza economica ne poate face sa intelegem semnificatia cerintei frecvent auzite de a largi domeniul stiintei economice prin construirea unei teorii dinamice, in loc de a acorda atentie doar problemelor statice. Cu referire la economia logica, acest postulat este lipsi de orice temei. Economia logica este, in esenta, o teorie a proceselor si a schimbarii. Ea nu recurge la constructiile imaginare ale unei economii fara de schimbare decat pentru elucidarea fenomenelor asociate cu schimbarea. Dar lucrurile nu stau la fel cu economia matematica. Ecuatiile si formulele acesteia sunt limitate la descrierea unei stari de echilibru si de non-actiune. Ea nu ne poate spune nimic despre formarea unor asemenea stari si despre transformarea lor in alte stari, cata vreme nu paraseste domeniul procedurilor matematice. Atunci cand este indreptata impotriva economiei matematice, solicitarea unei teorii dinamice este bine intemeiata. Dar economia matematica nu are nici o posibilitate de a satisface aceasta cerere. Problemele de analiza a proceselor, i.e., singurele probleme care conteaza, nu se preteaza nici unui fel de abordare matematica. Introducerea unor parametri temporali in ecuatie nu reprezinta o solutie. Ea nu este nici macar legata de neajunsul esential al metodei matematice. Afirmatiile ca orice schimbare necesita timp si ca schimbarea se desfasoara intotdeauna in secventa temporala nu sunt decat o modalitate de a exprima faptul ca, in masura in care exista rigiditate si absenta a schimbarii nu exista timp. Principalul neajuns al economiei matematice nu este ca ignora secventa temporala, ci ca ignora modul de functionare al procesului pietei.

Metoda matematica este neputincioasa cand este vorba de a arata cum se nasc, pornind dintr-o stare de non-echilibru, acele actiuni care tind catre instituirea echilibrului. Este bineinteles posibil sa indicam operatiunile matematice necesare pentru a transforma descrierea matematica a unei anumite stari de non-echilibru in descrierea matematica a unei stari de echilibru. Dar aceste operatiuni matematice nu descriu nicidecum procesul de piata indus de discrepantele existente in structura preturilor. Ecuatiile diferentiale ale mecanicii sunt tinute sa descrie cu precizie miscarile studiate, in fiecare moment de timp al perioadei parcurse. Ecuatiile economice nu au nici un fel de legatura cu conditiile reale, asa cum se manifesta ele in fiecare moment al intervalului de timp dintre starea de non-echilibru [p.357] si cea de echilibru. Numai cei intru totul orbiti de prejudecata ca teoria economica trebuie sa fie o replica palida a mecanicii vor subestima aceasta obiectie. O metafora cat se poate de imperfecta si superficiala nu reprezinta un substitut pentru serviciile pe care ni le furnizeaza economia logica.

Consecintele devastatoare ale tratamentului matematic al teoriei economice pot fi inregistrate in fiecare capitol al catalacticii. Va fi suficient sa trimitem numai la doua cazuri. Unul dintre ele se refera la asa-zisa ecuatie a schimbului, incercarea zadarnica si inducatoare in eroare a economistilor matematicieni de a analiza schimbarile puterii de cumparare a banilor. [10] A doua poate fi cel mai bine ilustrata facand trimitere la dictonul Profesorului Schumpeter, dupa care consumatorii, evaluand bunurile de consum, “evalueaza ipso facto si mijloacele de productie care contribuie la productia acestor bunuri.” Cu greu este posibil de a interpreta procesul pietei intr-o maniera mai eronata.

Teoria economica nu se refera la bunuri si servicii; ea se refera la actiunile oamenilor vii. Obiectivul ei nu este de a intarzia asupra unor constructii imaginare, asa cum este echilibrul. Acestea nu sunt decat instrumente ajutatoare ale rationamentelor. Unica sarcina a teoriei economice este analiza actiunilor oamenilor, analiza proceselor.