Analiza costului pe unitatea de produs

Analiza costului pe unitatea de produs

In activitatea manageriala se va acorda o deosebita atentie costului pe unitatea de produs care este suport in negocierea preturilor de valorificare si principala directie de actiune pentru reducerea costurilor totale si sporire a rentabilitatii.

Costul pe unitatea de produs reflecta corelatia dintre consumul de resurse pentru obtinerea unui anumit produs si volumul productiei fizice din respectivul produs.

In analiza si diagnoza acestui indicator se va porni de la stabilirea modificarii absolute (), si relative ().

Exista agenti economici a caror activitate se desfasoara pe subunitati cu autonomie gestionara, unul si acelasi produs obtinandu-se in doua sau mai multe din subunitatile componente. Subunitatile fiind organizate pe principiul gestiunii interne, fiecare din ele va urmari costul pe unitatea de produs. La nivelul agentului economic se poate vorbi in acest caz de un cost mediu pe unitatea de produs calculat pe baza relatiei:

in care:

gi reprezinta ponderea detinuta de subunitatile componente in productia totala din acel produs (structura productiei pe subunitati componente );

ci - costul pe unitatea de produs la nivel de subunitate cu gestiune interna.

Modificarea costului mediu pe unitatea de produs la nivel de firma se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

structura productiei pe subunitati componente

costul pe unitatea de produs la nivel de subunitati

unde se stabileste in functie de structura pe subunitati in perioada analizata si costul pe unitatea de produs le nivelul subunitatilor in baza de comparatie:

Cresterea volumului productiei in subunitatile ce inregistreaza cel mai mic cost pe unitatea de produs si reducerea costului la nivelul fiecarei subunitati componente sunt directii de actiune in vederea diminuarii costului pe unitatea de produs la nivel de firma.

Analiza costului pe unitatea de produs se poate face pe baza mai multor modele deterministe care sunt in functie de metoda de calculatie a costurilor practicata de agentii economici. Dintre aceste modele enumeram:

               (1)

                             (2)

                      (3)

               (4)

                             (5)

in care:

Chd reprezinta costurile directe pentru obtinerea unei unitati de produs;

Chi - costurile indirecte repartizate pe un anumit produs;

Ch - costurile totale pentru obtinerea unui produs;

Vs - valoarea produselor secundare obtinute si valorificate;

Ch/u - costurile totale pe unitatea de productie;

Vs/u - valoarea veniturilor totale din valorificarea produselor secundare ce revine pe unitatea de productie;

k - cota de repartizare a costului pentru un produs;

r - randamentul pe unitatea de productie.

Primul model determinist se utilizeaza in majoritatea unitatilor economice si are in vedere corelatia dintre costurile totale pentru obtinerea unui produs, formate din costurile directe si cele indirecte, si volumul productiei obtinute. Modificarea costurilor pe unitatea de produs se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

volumul productiei obtinute

costurile totale directe

costurile indirecte repartizate pe un anumit produs

Acest model pune in evidenta necesitatea stabilirii unor criterii cat mai obiective de repartizare a costurilor indirecte pe produse si reducerea consumurilor indirect productive la strictul necesar.

Al doilea model determinist se foloseste in analiza costului pe unitatea de produs atunci cand in urma procesului de productie se obtin un produs principal si unul sau mai multe produse considerate secundare. Modelul evidentiaza necesitatea valorificarii tuturor produselor secundare rezultate din procesul de productie. Modificarea costului pe unitatea de produs se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

volumul productiei principale obtinute

costurile totale pentru obtinerea unui anumit produs

Document online: Economia Univers - subiectul pt examen Document online: Uniunea Europeana a shimbat diverse nume incepand cu anul 1958 - care sunt ele?

valoarea produselor secundare

Modelele 3 si 4 se utilizeaza atunci cand volumul productiei este dat de numarul unitatilor de productie in exploatare (numarul de sonde la extractia petrolului sau gazelor naturale, suprafata data in exploatare in agricultura si silvicultura, numarul de animale etc.). Modelul trei se foloseste in situatia in care se obtine un singur produs, iar modelul patru se utilizeaza in cazurile in care prin exploatarea unei unitati de productie se obtin mai multe produse, din care unul este produs principal, celelalte fiind produse secundare. Aceste modele permit cuantificarea aportul intensificari productiei asupra costului pe unitatea de produs.

Conform acestui model, cresterea sau reducerea costului pe unitatea de produs se explica prin actiunea directa a urmatorilor factori:

nivelul randamentului pe unitatea de productie

sau:

costurile totale pe unitatea de productie, factor ce reflecta procesul de intensificare a productiei:

valoarea produselor secundare pe unitatea de productie

Ultimul model se foloseste cand in urma procesului de productie se obtin mai multe produse, iar in repartizarea costurilor pe produse se apeleaza la un coeficient stabilit ca raport intre veniturile programate sa fie obtinute din valorificarea unui anumit produs, si veniturile obtinute prin valorificarea tuturor produselor rezultate prin acea tehnologie.

in care:

qi reprezinta cantitatea dintr-un produs obtinut intr-o tehnologie de productie;

pi - pretul de valorificare pe produs:

K - cota de repartizare a costurilor totale pe produse.

Stabilirea directiilor concrete de actiune in vederea reducerii costului pe unitatea de produs impune analiza costurilor pe articole de calculatie. Principalele articole de calculatie sunt: materii prime si materiale directe; salarii directe (inclusiv cota aferenta pentru costurile cu protectia sociala); costurile cu functionarea si intretinerea utilajelor; costurile comune si costurile generale care impreuna formeaza costurile indirecte.

Analiza costurilor cu materiile prime si materialele directe pe unitatea de produs (cmd) se poate face folosind relatia:

unde:

cs reprezinta consumul specific de materiale pe unitatea de produs;

p - pretul de inregistrare pe unitatea de resursa;

Costurile cu materiile prime si materialele directe sunt supuse actiunii urmatorilor factori:

consumurile specifice pe sortimente de materii prime si materiale:

pretul de inregistrare al materiilor si materialelor:

Pentru reducerea costurilor cu materiile si materialele directe se impun masuri de reducere a consumurilor specifice indeosebi prin diminuarea pierderilor prin prelucrare, folosindu-se tehnologiile moderne de fabricatie. De asemenea, se poate recurge la folosirea de inlocuitori, insa acest lucru nu trebuie sa afecteze calitatea produselor.

Costurile directe cu personalul pe unitatea de produs (cvd) se analizeaza pe baza urmatorului model determinist:

in care:

ti reprezinta normativul de timp pentru efectuarea operatiilor;

- salariul mediu pe unitatea de timp de munca;

K – raportul dintre costurile cu personalul si costurile cu salariile.

Modificarea costurilor directe cu munca vie pe unitatea de produs se datoreste actiunii directe a urmatorilor factori:

normele de timp de munca pentru efectuarea lucrarilor si operatiilor pe unitatea de produs

salariul mediu pe unitatea de timp

raportul dintre costurile cu personalul si costurile cu salariile

In analiza costurilor cu intretinerea si functionarea utilajelor ce revin pe unitatea de produs se pot folosi urmatoarele relatii:

in care:

cut reprezinta costurile cu intretinerea si functionarea utilajelor ce revin pe unitatea de produs;

ti - timpul folosit de un utilaj pentru efectuarea operatiunilor necesare obtinerii unei unitati de produs;

B - baza de repartizare a costurilor cu intretinerea si functionarea utilajelor pe produse sau servicii;

K - cota de repartizare a costurilor cu intretinerea si functionarea utilajelor pe produse sau pe activitati;

q - volumul productiei fizice dintr-un anumit produs.

Prima relatie se utilizeaza in cazul in care sistemul informational permite evidenta consumului de timp la utilaje pe produse si calcularea costului cu intretinerea si functionarea pe ora functionare la fiecare tip de utilaj, deci se foloseste calculatia costurilor pe baza timpului de functionare.

In acest caz, modificarea costurilor cu intretinerea si functionarea utilajelor pe unitatea de produs se datoreste:

timpului de functionare a utilajelor pentru efectuarea operatiilor pentru un produs

costului pe ora de functionare la fiecare utilaj

Modelul evidentiaza necesitatea perfectionarii tehnologiilor de fabricatie si imbunatatirea organizarii productiei si muncii in vederea reducerii consumului de timp pentru efectuarea operatiilor necesare obtinerii unui produs, precum si cresterea timpului de folosire a utilajelor si sporirea utilizarii lor intensive, ceea ce va determina reducerea costului pe ora de functionare a utilajelor.

Al doilea model folosit in calcularea costurilor cu intretinerea si functionarea utilajelor reliefeaza necesitatea alegerii unei baze de calcul a costurilor cu intretinerea utilajelor pe produse cat mai realiste, care sa nu permita transferul de costuri intre produse sau activitati.

Analiza costurilor marginale

Procesele de productie presupun consumuri marginale de resurse materiale si umane pentru cresterea productiei, imbunatatirea calitatii produselor, pentru cucerirea de noi piete de desfacere etc.

Expresia valorica a consumului suplimentar de resurse ce are drept scop marirea cifrei de afaceri prin cresterea productiei, imbunatatirea calitatii produselor sau valorificarea produselor pe pietele cele mai avantajoase, constituie costurile marginale.

Dupa efectul obtinut in urma consumului suplimentar de factori de productie, costurile marginale pot fi clasificate in urmatoarele categorii:

costuri marginale ce contribuie la obtinerea unor cantitati suplimentare de produse cerute pe diferite piete interne sau externe;

costuri marginale ce urmaresc ridicarea calitatii produselor;

costuri marginale ce au drept scop valorificarea produselor pe o piata care ofera preturi mai avantajoase.

O analiza atenta a celor trei categorii de costuri marginale conduce la concluzia ca in situatia in care consumul suplimentar de factori de productie atrage dupa sine sporuri de productie, se poate vorbi de costuri marginale totale si de costuri pe unitatea de produs marginal (costul sporului de productie), acest din urma indicator determinandu-se ca raport intre costurile marginale totale (Ch) si productia marginala (q)

unde cmg reprezinta costul pe unitatea de produs marginal.

Comparand ritmul de crestere a productiei marginale cu ritmul costurilor marginale, managerul poate aprecia efectele consumurilor suplimentare de factori de productie asupra masei profitului si ratei rentabilitatii. In conditiile in care productia marginala creste in acelasi ritm cu costurile marginale, costul pe unitatea de produs marginal coincide cu costul mediu, iar rata rentabilitatii capitalului consumat ramane nemodificata. Totusi masa profitului brut se mareste pe seama productiei marginale si conduce la consolidarea economico-financiara a agentului economic pe piata concurentiala.

Daca la o unitate economica se realizeaza un cost pe unitatea de produs marginal mai mic decat costul mediu, atunci se va inregistra nu numai o crestere a profitului brut, ci si o ridicare a ratei rentabilitatii. In situatia in care costul mediu este depasit de costul pe unitatea de produs marginal, dar acesta din urma este sub pretul de valorificare a produsului, va creste profitul dar se va micsora rata rentabilitatii capitalului consumat.      

Se poate spune deci ca se justifica un consum suplimentar de resurse pentru cresterea productiei, numai daca costul sporului de productie nu atinge nivelul pretului de valorificare.

In situatia in care costul pe unitatea de produs marginal a atins pretul de valorificare, pentru agentul economic nu se mai justifica consumul suplimentar de resurse. Daca produsul respectiv este de importanta strategica nationala, trebuie sa intervina statul sa sustina cresterea productiei, subventionand-o cu diferenta dintre costul pe unitatea de produs marginal si pretul de valorificare, sau subventionand o parte din costurile marginale, astfel incat sa se realizeze cel putin egalitatea intre acest cost si pretul de valorificare.

Sunt multe situatii in care consumurile suplimentare de resurse nu conduc la cresterea volumului productiei, ci doar la imbunatatirea calitatii produselor. In acest caz nu se poate vorbi de costuri pe unitatea de produs marginal, intrucat nu exista productie marginala. Totusi imbunatatirea calitatii produsului atrage dupa sine valorificarea la preturi superioare si deci va inregistra o crestere a cifrei de afaceri.

Deoarece volumul productiei ramane nemodificat, dar se consuma resurse suplimentare pentru imbunatatirea calitatii produselor, in activitatea manageriala trebuie sa se aprecieze eficienta prin intermediul indicatorului ,,cost marginal pe unitatea de produs' (cms) determinat pe baza relatiei:

Pentru aprecierea rentabilitatii marginale este necesar ca sa fie pus in balanta costul marginal pe unitatea de produs cu sporul de pret obtinut ca urmare a imbunatatirii calitatii produsului.

Daca sporul de pret datorat calitatii superioare depaseste costul marginal pe unitatea de produs, agentul economic va inregistra o crestere a profitului. Pentru a se mari concomitent si rata rentabilitatii capitalului consumat, este necesara respectarea urmatoarei conditii:

in care:

p reprezinta sporul de pret pe seama calitatii;

cms - costul marginal pe unitatea de produs;

R - rata rentabilitatii inainte de consumarea suplimentara de resurse pentru imbunatatirea calitatii produsului.

Daca raportul dintre sporul de pret si costul marginal pe unitatea de produs este cuprins intre 1 si 1+, agentul economic realizeaza profit pe seama consumului suplimentar de resurse, dar se va diminua rata rentabilitatii, iar daca acest raport devine subunitar, se va micsora si profitul brut.

Pentru aprecierea eficientei costurilor marginale, in situatia in care consumurile suplimentare nu modifica volumul productiei, deci nu determina spor de productie ci numai imbunatatirea calitatii produselor, se va calcula indicatorul ,,costuri marginale la 1000 unitati monetare crestere a cifrei de afaceri pe seama preturilor' (cms/1000) utilizand relatia:

in care:

Ch reprezinta costurile marginale totale;

q - volumul productiei cu o calitate imbunatatita ca urmare a consumului suplimentar de resurse de productie;

p - sporul de pret datorita calitatii superioare.

Daca nivelul costurilor marginale la 1000 unitati monetare cifra de afaceri stabilit prin relatia de mai sus este sub costurile la 1000 unitati monetare cifra de afaceri pentru cazul in care nu se dau in consum resurse in vederea imbunatatirii calitatii, agentul economic va obtine un profit sporit si o crestere a ratei rentabilitatii. Daca cei doi indicatori sunt egali, se va mari numai profitul, iar daca nivelul costurilor la 1000 unitati monetare cifra de afaceri in varianta de baza este mai mic, atunci se diminueaza rata rentabilitatii capitalului consumat.