Natura, om, societate romaneasca

NATURA, OM, SOCIETATE ROMANEASCA

Potrivit teoriei evolutioniste, indelungatul proces al devenirii omului, ca fiinta distincta in mediul biologic din care provine, poarta numele de antropogeneza. Procesul nu se poate declansa, chiar luand in considerare ipoteza unui accident genetic, decat numai cand sunt intrunite anumite conditii.

Pe plan universal, antropogeneza debuteaza cu aproximativ 4-3 milioane de ani i. Hr. si se incheie cu circa 50-40.000 de ani i.Hr.

In spatiul social romanesc acest proces debuteaza cu cel putin un milion de ani in urma, mai "exact" in intervalul cuprins intre 1 milion si 700. 000 de ani i. Hr.

Prin evolutii lente, in decurs de mii de ani, infatisarea omului pimitiv se schimba, apropiindu-se de cea actuala. Mersul biped devine unicul mijloc de deplasare al acestor fiinte; bratele se scurteaza, pierd parul si devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigente individuale sau de grup, indeosebi de hrana si de aparare, castigand in mobilitate; degetele mainilor si picioarelor se scurteaza si se ingroasa; toracele se alungeste si contribuie la crearea unui echilibru intre partile componente ale corpului, capacitatea craniana se mareste (la tipul de Neanderthal ea este de cca. 1600 cm²) relativ proportional cu inaltarea fruntii, contribuind, astfel, la sporirea sensibilitatii, imaginatiei si constiintei de sine a individului, a inteligentei sale.

Omul primitiv de tip neanderthalian "produce" focul, confectioneaza unelte din piatra, practica vanatul si este cultivator, locuieste in pesteri.

Ajuns in faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneza, in linii esentiale, se incheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbandu-i neesential fizionomia si caracterul.

Situarea in spatiul european a teritoriului locuit de romani, pozitia lui in raport cu alte teritorii, invecinate sau indepartate, are o importanta deosebita atat pentru demersul existential al romanilor, cat si pentru cristalizarea trasaturilor lor specifice, a matricei proprii. Oricat de importanta este pozitionarea pamantului romanesc in acest orizont, ea se releva mai pregnant in conexiune cu alti factori, cum sunt: dispunerea in spatiu, proportionalitatea, diversitatea, armonia si unitatea de geneza a formelor de relief.

Natura, darnica, a imaginat o constructie teritoriala care cuprinde toate formele de relief, bine irigata de ape interioare si marginale si se afla in vecinatatea unei deschideri maritime. Configuratia tridimensionala - munte, deal, campie - a teritoriului romanesc are o insemnatate deosebita: geografia spatiului carpato-danubiano-pontic este propice confluentelor cu alte spatii georgrafice, ea nu se refuza sintezele, prin asezarea unor obstacole naturale.

Aceasta dispunere a influentat forma si suprafata formatiunilor administrativ-teritoriale, constituie inca din evul mediu si perpetuate pana in prezent: Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania si Banatul, precum si subdiviziunile lor, Basarabia si Bucovina (pentru Moldova), Oltenia (pentru Muntenia), Cadrilaterul (pentru Dobrogea), Bihorul si Maramuresul (pentru Transilvania).

Intreg acest spatiu, drenat de o bogata retea hidrografica si unitar prin geneza sa carpatica, se constituie in vatra romanilor, in locul genezei lor ca neam distinct si omogen.

Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiintare a unei populatii umane, ci el intervine activ si in masuri diferite la desfasurarea vietii istorice a acesteia, influentand nivelul de dezvoltare economica, structura activitatilor economice, dispunerea cailor de comunicatie, diviziunea muncii si ocupatiile, civilizatia tehnica si cultura, sanatatea, portul si regimul alimentar al colectivitatilor. Factorii geografici, impreuna cu cei biologici si demografici, reprezinta conditiile naturale ale vietii sociale. Pe treptele incipiente ale istoriei omenesti, acesti factori au o inraurire mai puternica asupra habitatului uman si intensitatea actiunii lor scade pe masura resterii autonomiei si independetei mediului social (ca mediu artificial, construit in ambianta sistemului natural). 

Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar daca intimitatea era mediul in care avea sa-si consume gandurile, energia si predispozitiile sale native. Constrangeri, dintre care unele grave, il obliga sa se apropie de semnii sai, intrand in relatii de comunicare, cooperare sau de rudenie apoi si de adversitate sau conflict, apar diferentierilede avut si de pozitie in cadrul comunitatii.

Ipoteza cea mai staruitoare, pe care multi istorici, lingvisti si antropologi o imbratiseaza, este ca "popoarele" europene se formeaza in epoca de trecere de la neolitic la bronz. De atunci, insa, si pana in zorii epocii premoderne, toate etniile europene s-au aflat intr-o perpetua acomodare la solicitarile demografice, sociale, economice si culturale cauzate inclusiv de fluxuri migrationiste semnificative.

Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricarei comunitati umane, ea fiind delimitata in timp si spatiu de o multime de factori endogeni si exogeni. Este de fapt o constructie de tip piramidal, dar rasturnata, baza fiind ingusta, dar pe masura ce comunitatea respectiva se dezvolta, ea creste, se amplifica, pana la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formarii etniei respective. Poporul reprezinta cintesenta evolutiei istorice a unei comunitati umane, care se diferentiaza de toate celelalte, fie invecinate, fie mai indepartate, printr-o identitate proprie, inconfundabila, de natura rasiala, psihica, comportamentala, limgvistica si care constientizeaza apartenenta la etnia respectiva si la teritoriul pe care-l populeaza.

In lungul si sinosul demers al formarii poporului roman au fost "zidiri" succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar inlantuite intre ele. Esentiale sunt: "tracizarea" spatiului romanesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea si configurarea tipului daco-roman, asimilarea ultimilor "mari migratori" si definitivarea elementelor constitutive ale poporului roman.

Premergator acestora, se configureaza alte "zidiri" pe care nu putem sa le omitem in devenirea istorica a populatiei autohtone. Ele au loc in perioade istorice generoase ca intindere, pe care le-am putea defini drept epoca preindo-europeana si epoca simbiozei dintre autohtoni si "indo-europeni".

Fiecare treapta pregateste fundamentele etapei urmatoare, intr-o succesiune care uneori este mascata, cum vom observa, in prim plan aparand rupturi, discontinuitati, stagnari sau chiar regrese. Aparentele, ca intotdeauna, sunt inselatoare. In straturile adanci ale populatiei autohtone au existat elemente de continuitate si perpetuare - forta launtrica pe care i-o confera mereu teritoriul romanesc prin frumusete, varietate, proportionalitate, bogatie si unitate de geneza.

Cu "tracizarea" spatiului carpato-danubiano-pontic  si a regiunilor limitrofe intram in procesul propriu-zis de etnogeneza al romanilor.

"Tracizarea" este, dupa cum apreciaza specialistii, un fenomen complex etnogenetic si culturogenetic care consta in delimitarea neamurilor tracice de masa indo-europeana si definirea lor treptata ca grup etnic cu insusiri si caracteristici proprii.

Sub raport lingvistic, tracii spatiului social romanesc de mai tarziu vorbesc o limba asemanatoare cu cea vorbita de baltici, slavi si populatiile scitice si iraniene.

O data cu individualizarea daco-getilor in masa etniei trace, care, la sfarsitul mileniului al II-lea, i.Hr. atinsese maximum de extindere teritoriala (din Slovacia pana in apropiere de Marea de Azov si din sudul Poloniei pana la tarmul estic al Marii Egee), intram intr-o importanta etapa a formarii poporului roman. Individualizarea geto-dacilor este un proces lingvistic, etnogenetic si etnocultural asemanator cu "tracizarea", in sensul ca in masa tracilor incep sa se distanteze triburile tracilor nordici (geto-dacii, cum sunt cunoscute mai tarziu), si care, alcatuiesc fondul populatiei autohtone din spatiul apartinator ulterior romanilor.

Getii si dacii sunt doua denumiri cu care "lumea exterioara" ii individualizeaza de celelalte grupuri etnice, care au insa un inteles comun:populatie autohtona, nord dunareana, din spatiul cuprins intre Carpati si Marea Neagra, dar si din regiunile invecinate.

Daco-getii ajung la constiinta etnicitatii lor distincte, a diferentierii lingvistice fata de populatie cu care intra in contact si a spiritualitatii lor originale in multe privinte - ca si cultura materiala, situata in planuri de interferenta cu altele, de influentare reciproca sau de sinteza.

Triburile si uniunile tribale ale daco-getilor se raspandesc pe un vast teritoriu - de la gurile Bugului pana in Slovacia si de la Carpatii Nordici pana la Muntii Haemus (Balcani), iar la inceputul ultimului veac al mileniului I i.Hr. se supun autoritatii statale a primului regat dac.

Aparitia statului este un moment - cheie in demersul spre sinteza poporului roman deoarece, pentru intaia oara in istoria indelungata a populatiei autohtone, constiinta teritorial-spatiala dobandeste contururi precise nu atat prin liniile de demarcatie care-i separa pe geto-daci de "restul lumii", cat mai ales prin intelesul de teritoriu statal, ca semnificatie geo-politica.

Romanizarea nu este o notiune abstracta; ea desemneaza o calitate noua etno-lingvistica a populatiei autohtone. Fenomenul romanizarii se intinde de la mijlocul veacului I i.Hr. pana la prabusirea Imperiului Roman de Rasarit (602 d.Hr.), dar el cunoaste intensitati deosebite: mai slabe la extremitatile intervalului si foarte puternice in perioada ocuparii partiale a Daciei de catre romani.

Romanii apar ca un popor distinct, de factura romana - care este conferita de limba -, unitar si viguros, articulat pe o dubla structura etnica-lingvistica - dar si romana -cu traditii de organizare statala, cu un nivel de cultura si civilizatie remarcabile. Din el fac parte, chiar daca geografic sunt situate la sud de Dunare si grupurile: aroman, meglenoroman, istroroman care, la inceput, sunt compacte, apoi, in timp, sunt supuse presiunilor lingvistice si etno-culturale ale populatiilor inconjuratoare: bulgari, greci, sarbi etc.

Elementul constitutiv original - filonul tracic - este, prin urmare, esential in constructia etnica a romanilor. Dacii sunt o ramura a tracilor, cea mai puternica si cea mai numeroasa, dupa cum Herodot o spune: ei sunt purtatori ai insemnelor etnice ale acestui masiv grup; sunt traci evoluati in raport de oferta generoasa a mediului carpato-danubiano-pontic, careia i-au raspuns adecvat. Infuzia romana ii disciplineaza, le da un plus de tenacitate, le deschide apetitul pentru rafinament si, mai ales, le impune o limba, care il plaseaza definitiv in spatiul etniilor de factura romana.