Ce M-a Invatat O Foca Despre Casnicia Fericita

IUBIRE MODERNA

Ce M-a Invatat O Foca Despre Casnicia Fericita

IN timp ce spalam vasele la chiuveta din bucatarie sotul meu apare, tresaltind, in spatele meu, iritat. 'Nu mi-ai vazut cheile?' spune bombanind, apoi ii scapa un oftat sonor si topaie, iesind din incapere, impreuna cu catelul nostru, Dixie, pe la calciiele lui, nelinistit ca umanoidul lui favorit e suparat.

Mai demult as fi fost chiar in spatele lui Dixie. As fi oprit tigaia si m-as fi alaturat la vinatoarea cheilor, incercind sa-mi linistesc sotul cu antinevralgice de tipul, 'Nu te nelinisti, o sa apara.' Dar asta nu facea decit sa-i accentueze nervozitatea, simpla pierdere a unor chei devenea in scurt timp o tragedie greaca in toata puterea, in rolurile principale noi doi si bietul catel speriat.

De data asta, ramin atenta la laveta uda din mina. Nu ma intorc. Nu scot un cuvint. Folosesc o tehnica invatata de la un dresor de delfini.

Imi iubesc sotul. E cult si educat, ii place aventura, iar accentul lui din nordul Vermontului ma da si acum gata, dupa 12 ani de casnicie.

Dar are si tendinta sa fie uituc, intirzie des si e mercantil. Acum planeaza prin jurul meu in bucatarie, intrebindu-ma daca am citit articolul cutare sau cutare din The New Yorker, asta in timp ce eu incerc sa-mi vad de cratitele care fierb. Lasa in siajul lui servetele facute ghemotoc. Sufera de acese grave de surzenie maritala, dar nu-i scapa niciodata cind ma aude bombanind de una singura in celalalt capat al casei. "Ai spus ceva?".

Siciieli minore de genul asta nu sint motive de divort sau separare, dar la un loc incepeau sa-mi toceasca iubirea pentru Scott. Vroiam - aveam nevoie - sa-l imping un pic mai aproape de perfect, sa-l fac un partener de viata care sa ma oboseasca mai putin, care sa nu ma lase sa-l astept la restaurante, un barbat pe care sa-mi fie mai usor sa-l iubesc.

Asa incit, ca atitea sotii inaintea mea, am lasat deoparte biblioteci de carti cu sfaturi si m-am apucat sa-l imbunatatesc. Evident, prin cicaleala, lucru care n-a facut decit sa inrautateasca lucrurile: in loc sa conduca mai incet, conducea mai tare, se barbierea mai rar, nu mai des, si-si lasa bicicleta pe covorul din dormitor mai mult timp ca niciodata.

Am mers la un psiholog, ca sa atenuam asperitatile din casnicie. Femeia n-a inteles ce cautam acolo si ne-a felicitat repetat pentru calitatea comunicarii dintre noi. M-am dat batuta. Am presupus ca psiholoaga avea dreptate - cuplul nostru era mai bun ca multe altele - si m-am resemnat la perioade de nemultumire la foc mic si iesiri ocazionale de sarcasm.

Apoi s-a intimplat ceva extraordinar. Am inceput, pentru o carte pe care o scriam despre o scoala de dresori de animale exotice, sa fac naveta intre Maine si California. Acolo imi petreceam ziua uitindu-ma la elevi care obtineau lucruri aparent imposibile: hiene care faceau piruete la comanda, jaguari care intindeau laba pentru taiatul unghiilor, maimute care se distrau cu skateboard-ul.

Ascultam, uluita, explicatiile dresorilor profesionisti despre cum invata delfini sa se roteasca si elefantii sa picteze. Si in cele din urma mi-am dat seama ca aceleasi tehnici ar putea da rezultate si asupra speciei aceleia incapatinate, dar atit de iubite, numite Sotul American.

Esenta lectiei pe care am invatat-o de la dresori a fost ca trebuie sa rasplatesc comportamentul care imi place, si sa-l ignor pe celalalt. In definitiv, nu faci o foca sa tina in echilibru o minge, pe virful nasului propriu, prin cicaleala. Acelasi lucru e valabil si pentru Sotul american.

Cind m-am intors in Maine, am inceput sa-i multumesc lui Scott ori de cite ori punea o camasa murdara in cosul de rufe. Daca punea doua, ii dadeam un pupic! In paralel, treceam pe deasupra vreunei rufe murdare azvirlite pe covor fara sa scot invective, desi recunosc ca le-am mai tras cite un picior de s-au dus pina sub pat. Dar, pe masura ce a inceput sa se rasfete in caldura mea, gramezile de rufe s-au micsorat.

Foloseam ceea ce dresorii numesc "aproximare", rasplateam pasi mici, care duceau spre ingurgitarea unui comportament complet nou. Nu te astepti de la un cimpanzeu sa faca acrobatie la comanda din prima lectie, la fel cum nu poti sa te astepti de la un exemplar de Sot American sa inceapa sa-si ciuguleasca regulat de pe jos sosetele murdare, doar pentru ca l-ai laudat la o singura soseta. Cu primatele, mai intii rasplatesti un salt, apoi un salt mai inalt, si abia apoi ajungi la saltul mortal. In cazul lui Scott-sotul, am inceput sa laud fiecare gest bun, oricit de mic, de fiecare data cind il facea: cind conducea cu o jumatate de kilometru pe ora mai incet, cind azvirle lenjeria in cosul de rufe, sau cind ajunge la timp, indiferent de ocazie.

Am inceput de asemenea sa-mi analizez sotul si din perspectiva din care se uita dresorul la un animal exotic. Dresorii straluciti invata tot ce se poate despre o specie, de la anatomie la structura sociala in care traieste, inteleg cum gindeste, ce ii place si ce ii displace, ce ii vine usor sa faca si ce nu. De exemplu elefantul e un animal de turma, deci reactioneaza ierarhic. Nu stie sa faca salturi, dar e in stare sa stea in cap. Si maninca doar legume.

Eseu: Subiecte examen de licenta Referat: PROIECT DIDACTIC Limba romana - propozitia subordonata completiva indirecta

Specia exotica numita Scott e cam singuratic, totusi este mascul alfa. Rezulta ca ierarhia conteaza, dar participarea intr-un grup, nu prea. Are echilibrul unui gimnast, uneori in schimb se misca enervant de incet, in special cind se imbraca. Schiatul ii vine ca o minusa, ajunsul la timp, nu. E un omnivor hamesit, si este ceea ce dresorii numesc motivat de mincare.

Din clipa in care am inceput sa gindesc in felul asta nu m-am mai putut opri. La scoala de dresaj din California, ceea ce scriam infrigurata pe hirtie era: cum sa faci un strut sa se plimbe, sau un lup sa te primeasca in haita; dar ceea ce gindeam de fapt era 'Abia astept sa incerc asta pe Scott!'

In cursul unei excursii in teren cu dresorii, l-am auzit pe unul dintre ei explicind cum a facut o acvila africana sa nu-i mai aterizeze in cap. A reusit asta invatind-o sa aterizeze pe un virf de copac, apoi a explicat ca asta se cheama 'comportament incompatibil', un concept simplu, dar stralucit.

Decit sa se chinuie sa forteze acvila sa nu-i mai apara pe crestet, dresorul a invatat-o ceva diferit, anume ceva care sa faca acea comportare nedorita, imposibila. Explicatia era faptul ca acvila nu putea sa fie in virful copacului si gramada peste el in acelasi timp.

Ajunsa acasa am compilat comportamente incompatibile pentru Scott, care sa-l faca sa ma lase in pace in timpul gatitului. Ca sa-l ademenesc departe de bucatarie, ii pregateam gramajoare de patrunjel pe care sa poata sa le toace, sau brinza pe care sa o dea pe razatoare, dar de cealalta parte a mesei cu aragaz din mijlocul bucatariei. Sau ii lasam gramajoare de fulgi de cartofi cu ardei iute in celalat capat al sufrageriei. In scurt timp imi iesise: lipsa Scott pe capul meu in timpul gatitului!

I-am urmarit pe elevii de la gradina zoologica marina SeaWorld San Diego, unde un dresor de delfini mi-a facut cunostinta cu Sindromul Minimei Incurajari (SMI). Cind un delfin greseste, dresorul nu reactioneaza absolut in nici un fel. Sta nemiscat timp de citeva batai de inima, atent sa nu priveasca delfinul, apoi revine la dresaj. Ideea este ca orice reactie, chiar negativa, alimenteaza un comportament. Daca un comportament nu provoaca o reactie, de cele mai multe ori dispare de la sine.

Pe marginea insemnarilor mele scriam 'De incercat pe Scott!'

A fost o simpla chestiune de timp pina cind a ajuns iarasi sa desfaca dormitorul in bucati in cautarea cheilor; moment in care am tacut pur si simplu si mi-am vazut de ce faceam in clipa aceea. Am avut nevoie de mult control ca sa-mi pastrez calmul, dar rezultatele au fost imediate si uluitoare. Toanele nu i-au ajuns nici pe departe la nivelul uzual si i-au trecut ca o furtuna transportata repede de vint. Senzatia pe care am avut-o a fost ca ar trebui sa-i azvirl un pestisor.

De exemplu, in clipa asta trece prin aceeasi poveste. Aud cum trinteste usa dulapului, face vraiste hirtiile dintr-o lada din fata holului, dupa care topaie pe scara. Linga chiuveta, mentin linia frontului. Dupa care, reconfortant de sigur, se lasa tacerea. Citeva clipe mai tirziu intra in bucatarie, cu cheile in mina, si spune calm: 'Le-am gasit'.

Ii zimbesc, fara sa ma intorc: 'Splendid, ne vedem cind te intorci'.

Si iata-l plecind cu cheile in mina, alaturi de mult-mai-linistitul nostru catel.

Dupa doi ani de dresat animale exotice, casnicia mea e mult mai lipsita de probleme, iar pe sotul meu imi este mult mai usor sa-l iubesc. Inainte lasam ca deficientele lui sa ma afecteze personal; hainele murdare lasate pe jos erau un afront la adresa mea, un simbol al lipsei de iubire pentru mine. Dar a-mi considera sotul o specie exotica mi-a dat un pic de loc, util ca sa-i vad defectele, ca si relatia dintre noi doi, intr-o lumina obiectiva.

Am adoptat motto-ul dresorilor: 'Nu este nici o data vina animalului'. Cind nu obtineam rezultatul scontat cu dresajul, nu dadeam vina pe Scott. In loc de asta proiectam strategii noi, coceam si mai multe incompatibilitati de rezultate si foloseam aproximari in pasi mai mici. Mi-am disecat si mie comportamentul, gindindu-ma in ce fel propriile gesturi ar fi putut, fara voia mea, sa-i alimenteze reactia. Am mai fost in stare sa accept si ca unele lucruri sint prea adinc inradacinate, prea instinctive ca sa poate fi facute sa dispara prin invatare. Nu poti sa faci bursucul sa nu mai sape, si nu-l pot face pe Scott sa nu-si mai piarda cheile, sau portofelul.

PROFESIONISTII povestesc despre animale atit de inteligente, incit ajung sa aplice aceleasi tehnici impotriva dresorilor. Si animalutul meu a facut acelasi lucru Chiar in epoca in care tehnicile mele de dresare functionau de minune, n-am rezistat si i-am povestit barbatului ce-i pusesem la cale. Nu s-a simtit jignit, l-a amuzat. Dar chiar in timp ce ii explicam tehnicile si terminologia, el le absorbea ca un burete. Cu mult mai mult decit mi-am dat seama

Toamna trecuta, dupa multi ani, ajunsa acum din plin la virsta mijlocie, am aflat ca imi va trebui proteza. A fost nu numai umilitor, ci chinuitor de-a dreptul. Saptamini intregi gingiile, dintii, maxilarul si sinusurile mele au durut pina la lacrimi. Ma plingeam cit puteam de des, si cit puteam de tare. Scott incerca sa ma ajute, sa ma linisteasca, m-a asigurat repetat ca, nu peste multa vreme, o sa ma obisnuiesc cu tot metalul pe care-l simteam in gura. Dar n-a fost asa.

Intr-o dimineata, cind tocmai declansam o noua filipica pe subiectul lui "cit de prost ma simt     si-mi merge", Scott s-a uitat pur si simplu la mine, fara vreo expresie. Nici macar n-a spus nimic, n-a reactionat a confirmare a furiei mele, nici macar n-a dat din cap.

Am ramas rapid fara subiectul muncii, ma intorceam si am plecat. In clipa aceea mi-a rasarit in minte gindul, m-am intors spre el si l-am intrebat: 'Tu imi aplici tratamentul cu S.M.I.?". Tacere. 'Asta faci, nu-i asa?'.

Pina la urma a zimbit, dar tratamentul isi facuse deja efectul. Incepuse sa ma dreseze el pe mine, exemplarul lui din specia Sotia Americana.

Amy Sutherland este autoarea cartii 'Ranita, Zgiriata si Muscata: Viata si Invatamintele Dobindite in Scoala Principala pentru Dresorii de Animale Exotice ' (Viking, Iunie 2006). Locuieste in Boston si in Portland, Maine.