Saracia in societatea romaneasca

Saracia in societatea romaneasca

Societatea romaneasca a traversat, in ultimii 30 de ani, o perioada de criza prelungita, in care saracia s-a agravat, pe masura trecerii timpului. Socul resimtit o data cu debutul tranzitiei, in primii ani dupa '90, a accentuat procesele de dezagregare sociala conturate in anii '80, paralel cu expunerea populatiei la noi riscuri sociale si economice. Faptul ca anii '90 au fost marcati de doua valuri de saracire accelerata a populatiei (1991-1993, respectiv 1997-1999) a facut ca segmente de populatie, relativ largi, sa piarda mijloacele individuale de depasire a starii de saracie.

Criza pe care a traversat-o societatea romaneasca este rezultatul slabirii structurilor traditionale, dublata de dezagregarea sociala. Segmente importante de populatie, aflate in proces de adaptare la noile structuri, au fost respinse la marginea societatii, pierzandu-si locul care incepuse sa se cristalizeze in cadrul socioeconomic premergator debutului tranzitiei.

Societatea romaneasca nu este in mod traditional saraca. Ea este o societate saracita in urma lansarii intr-un ambitios proces de industrializare rapida, urmat de o dezorganizare functionala - rezultat al schimbarii regulilor de functionare economica si sociala. Spre deosebire de tarile occidentale, saracia in Romania nu este rezultatul marginal negativ al unei economii prospere, ci rezultatul crizei globale a economiei.

Pierderea locurilor de munca - saracia populatiei n-a fost doar rezultatul scaderii veniturilor primare, ci si al pierderii locurilor de munca. Ea este, de asemenea, rezultatul unor crize sectoriale. Prabusirea unor ramuri ale industriei, sub presiunea competitiei internationale si nu numai, a dus la pierderea masiva a locurilor de munca. De-a lungul a 10 ani, numarul salariatilor s-a injumatatit, fara ca cei ramasi fara loc de munca sa poate alege intre optiuni viabile. Cu toate acestea, comparativ cu alte tari in tranzitie, procesul de restructurare economica in Romania a fost mai lent si oscilant , conducand la riscuri mai mici de somaj.

In zone industriale dezvoltate rapid in jurul unei singure unitati economice, in care populatia a fost atrasa de mirajul urban, intreaga economie locala a disparut,dupa '89, fara ca locuitorilor ei sa li se ofere o alternativa.

Dincolo de optiunea fireasca pentru refacerea proprietatii asupra pamantului, reforma agricola a dezorganizat sistemul cooperatist si a distrus multe dintre acumularile tehnice (un binecunoscut exemplu este distrugerea, aproape in intregime, a sistemului de irigatii, dar si deteriorarea dotarilor agricole si zootehnice). Ceea ce a parut reparatia morala a unei reforme inca neuitate de cei varstnici s-a dovedit a fi o "capcana a saraciei". "Volatilizarea" resurselor populatiei, ca urmare a inflatiei, lipsa fortei de munca, lipsa competentelor profesionale in acest domeniu au facut ca munca in agricultura sa permita, cel mult, supravietuirea, pentru cea mai mare parte a populatiei rurale.

Sectorul particular ofera cu greu, dupa mai bine de 10 ani de tranzitie, o alternativa viabila la pierderea veniturilor salariale. Instabilitatea mediului economic, dar si lipsa de pregatire manageriala au ingradit initiativa antreprenoriala. Desi numarul unitatilor economice private inregistrate a cunoscut o explozie in anii 1991-1994, productia sectorului privat a depasit jumatate din PIB-ul total abia in anul 1997. Investitiile straine au asigurat o relativa stabilitate financiara salariatilor lor, spre deosebire de initiativa particulara in activitati independente, care - desi reglementata imediat dupa 1989 - a ramas putin eficienta ca alternativa a veniturilor salariale. Mai aproape de conceptul de activitate antreprenoriala, intreprinderile micro si mici, ca prima forma de agregare a capitalului si investitie, pe baza unui plan de afaceri predominant autohton, au reprezentat un punct nevralgic in politica veniturilor si a ocuparii.

Deprecierea veniturilor populatiei - Veniturile populatiei au scazut semnificativ, in termeni reali; in anul 2000,veniturile medii lunare pe persoana reprezentau cu putin peste 3/4 din veniturile anului 1995. Cele mai importante surse de venit ale gospodariilor[1] au fost castigurile de tip salarial (salarii brute, premii, beneficii din profitul net, ca si contravaloarea prestatiilor in natura primite pentru munca depusa) care acopereau 31,8% din bugetul mediu lunar. Alaturi de acestea, veniturile reprezentand contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii (26,7%) si transferurile sociale (17,3%) acopereau 3/4 din bugetul mediu lunar al gospodariilor. Desi aceste tipuri de venituri au dominat constant bugetele gospodariilor, ponderea lor in totalul veniturilor fiind majoritara si in 1995 (70,3%), structura bugetelor a variat sensibil in timp, reflectand schimbarile de pe piata muncii.Tendinta descrescatoare a numarului de salariati din economie se regaseste in scaderea contributiei castigurilor salariale la constituirea bugetelor lunare. O schimbare in sens invers a inregistrat contravaloarea consumului din resurse proprii, a carei contributie la formarea veniturilor lunare a crescut cu aproximativ opt procente. Daca luam in considerare faptul ca vanzarile de produse de tip agricol au avut mai degraba o tendinta de scadere, cresterea consumului din resurse proprii devine un indicator al scaderii nivelului de trai si al orientarii spre o agricultura autarhica, ca sol solutie a supravietuirii. Veniturile din activitatile independente au inregistrat, la randul lor, un trend descrescator. Rata de saracie a gospodariilor celor implicati in astfel de activitati a fost sensibil mai mare decat cea a gospodariilor de salariati. Alaturi de consumul din resurse proprii, singurul tip de venit cu tendinta crescatoare a fost reprezentat de veniturile din transferuri sociale, mai exact, pensiile.

Graficul nr.1.1

Sursa: prelucrari ale autorului dupa date INSSE.

Statutul de salariat nu este un garant al depasirii starii de saracie. La scaderea nivelului real al veniturilor salariale (in anul 2000, mai putin de 60% din valoarea anului 1990) se adauga o crestere a inegalitatii veniturilor. Intre 1993 si 2000, ponderea salariilor mai mici decat salariul mediu a crescut de la 60 la 65%. Trebuie, de asemenea, mentionata proportia celor 22% (1997), respectiv 26% (2000) dintre salariati ale caror salarii erau mai mici de jumatate din salariul mediu pe economie.

Fata de momentul de debut al tranzitiei, salariul minim a inregistrat una dintre cele mai accentuate deprecieri, in termeni reali. Dupa o scadere abrupta in prima jumatate a tranzitiei (in 1994, 40% din valoarea sa in 1989), in a doua jumatate a anilor '90 acesta a continuat sa se deprecieze, atingand cel mai redus nivel al sau - 26% din valoarea anului 1989, respectiv 20% din salariul mediu. In aceasta perioada, salariul minim nu a acoperit decat aproximativ 50% din ceea ce se considera a fi un nivel minim de subzistenta.

Guvernarea inceputa in 2000 si-a propus plasarea salariului minim in centrul politicii de protectie sociala. Interventia statului in acest domeniu este pe cat de sensibila pe atat de necesara. Salariul minim este o prima ancora pentru iesirea din saracie. Accesul la un salariu este pasaportul individului pentru integrarea economica si sociala. Pentru majoritatea celor aflati in saracie, cu deosebire cea extrema, salariul pe care-l pot gasi la intrarea pe piata muncii este, cel mai adesea, cel minim.

Protectia sociala, dupa 1990 - performantele economice scazute nu justifica expedierea problemelor sociale pe o pozitie de interes secundar, considerand ca ele se vor rezolva, in timp, de la sine. Neinterventia sociala in directia rezolvarii problemelor sociale atrage, cu timpul, acutizarea lor si declansarea unor efecte secundare complexe.

Permanentizarea saraciei nu este insotita doar de insecuritate economica si financiara, ci si de deteriorari ale starii de sanatate, lacune severe in "zestrea" de educatie a indivizilor, scaderea nivelului calitatii vietii lor si al conditiilor de locuit. Efectele cumulate ale cronicizarii saraciei conduc la diminuarea resurselor individuale, utilizabile in asigurarea bunastarii individuale si, implicit, la excluziune sociala. Sustinerea financiara a celor afectati de saracie cronica este, pe departe, insuficienta si prea putin eficienta.

Politica sociala romaneasca de dupa 1990, care a mostenit un sistem de protectie sociala incomplet (cu o componenta de asistenta sociala subdezvoltata), nu a fost capabila sa stopeze procesul de dezagregare sociala. Un studiu realizat in anul 2001 (Zamfir C.,2001) mentioneaza existenta unei saracii redistributive, rezultat al insusi sistemului de protectie sociala. Desi, pe ansamblu, reglementarile legislative si institutionale au urmat un model modern, in acord cu tendintele pe plan international, acesta nu s-a dezvoltat intr-un cadru unitar si coerent, care sa-i ofere eficienta pe termen lung. Insuficienta resurselor si nivelul general scazut al economiei romanesti a fost argumentul cel mai des invocat in justificarea limitarii interventiilor sociale. Comparativ, efortul financiar cu scop social, pe care Romania l-a facut de-a lungul acestor ani, exprimat procentual prin raportul dintre cheltuielile sociale si PIB, este inferior atat celui din tarile membre UE, cat si celui inregistrat de statele vecine aflate in tranzitie (Marginean I.,2002).

Eseu: Fisa de evaluare - cuvantul potrivit si dictare (c, o, l, E, C, L, O) Eseu: Alternativa educationala ,, montessori''

Protectia sociala este o tema cruciala, de a carei implementare depinde nivelul competitivitatii si al cresterii economice romanesti in perioada urmatoare.

Protectia sociala, atat publica cat si cea privata, constituie un element fundamental pentru definirea modelului social romanesc si trebuie sa reprezinte, in urmatorii ani, punctul de plecare in desenarera politicilor publice si private. Protectia sociala inseamna, pe langa pensii, ajutoare sociale si ajutoare de somaj, acele cheltuieli pe care statul sau companiile private il acorda angajatilor pentru a sustine competitivitatea economica. Romania are nevoie de o protectie sociala activa.Aceasta inseamna ca , an de an, cheltuielile publice, dar si cele private, pentru protectia sociala trebuie sa creasca. Cu toate acestea, Guvernul Tariceanu a alocat protectiei sociale in bugetul pe 2007 numai 10% din PIB.Astfel, Romania este pe ultimul loc in topul tarilor din Uniunea Europeana in ceea ce priveste interesul fata de politica sociala. In urmatorii ani, ar trebui sa ajungem la o cifra de 20-25% din PIB alocata pentru protectia sociala, dar pentru a atinge aceasta tinta Romania are nevoie de o economie competitiva.Pe de alta parte competitivitatea este strans legata de resursele pe care statul le aloca pentru dezvoltarea unor segmente vitale precum cercetarea, educatia si infrastructura.

Protectia sociala reprezinta un factor esential pentru cresterea economica, pentru stabilitate si pentru echitate sociala.Competitivitatea economica este stimulata si nu inhibata de investitiile in dezvoltare sociala.Romania europeana trebuie sa fie o Romanie sociala, in care mediul de afaceri sa sprijine activ politicile sociale,iar statul sa asigure integrarea si dezvoltarea milioanelor de romani care au nevoie de asistenta si de indrumare.

Sistemul de suport contributiv- desi locurile de munca salariate s-au injumatatit, sistemul contributoriu a continuat sa fie centrat, in mare parte, pe protectia salariatilor, atingand doar marginal alte forme de ocupare. Recentele schimbari legislative in domeniu "sting" caracterul asiguratoriu al beneficiilor cuvenite in acest sistem, atat timp cat ele sunt limitate maximal (somaj, pensii). Nivelul ridicat al fiscalitatii, inclusiv al celei cu scop social, a estompat functia sa sociala - aceea de a colecta resurse pentru protectia sociala. Acest lucru a fost favorizat si de reducerea continua a bazei de impunere a veniturilor din munca, simultan cu existenta unui dezechilibru intre nivelul impunerii veniturilor din munca si a celor din capital, in favoarea ultimelor. Nivelul general scazut al veniturilor populatiei, insuficienta locurilor de munca stabile si lipsa de perspectiva au indus un comportament prezenteist, atat in randul angajatilor, cat si al angajatorilor. Propensitatea spre economisire a scazut si, odata cu ea, si valorizarea "asigurarii" in caz de risc social.

Efectul fiscalitatii asupra castigurilor salariale

Tabelul nr.1.1.

Sursa: prelucrarile dupa date INSSE si MMSSF.

Rata medie a somajului pe tara nu a inregistrat, de-a lungul tranzitiei, valori mai mari de 12%, dar a variat sensibil intre diferite arii geografice, atingand cote de 30% in unele zone. Cronicizarea somajului a facut ca inregistrarea ca somer sa nu mai ofere avantaje relative, astfel incat, la expirarea perioadei in care se platesc beneficii de somaj, persoanele fara loc de munca au renuntat, in mare parte, la a mai fi in evidenta Oficiilor de Munca. In acelasi timp, formele de ocupare atipice legale, de regula temporare, au fost permise sub conditia renuntarii la statutul de somer. Angajarea cu forme legale creste mult costurile ocuparii, datorita fiscalitatii cu scop social. Datele statistice indica o prezenta in crestere a sectorului informal. Introducerea legii venitului minim garantat a fost insotita de cresterea cotelor somajului inregistrat, ca urmare a conditionarii acordarii VMG de inscrierea in evidentele Oficiilor de Munca. Desi Fondul de Somaj a fost excedentar, iar reglementarile legislative privind masurile active de combatere a somajului, numeroase, rezultatele au fost mult sub sperantele legate de implementarea lor. Dupa 1997, s-a inregistrat o intensificare a eforturilor de finantare a initiativelor antreprenoriale care antrenau persoane fara loc de munca, dar s-a acordat o mult mai redusa atentie posibilitatilor de sustinere a mobilitatii geografice a fortei de munca. De altfel, bursele locurilor de munca interjudetene sunt de data ulterioara anului 1997.

Pensionarea a reprezentat, pentru o mare parte dintre cei aflati in vecinatatea varstei de pensionare, solutia pentru o minima stabilitate financiara. Asemenea ajutorului de somaj, pensia, chiar daca mica si accentuat depreciata, reprezenta un venit sigur pentru un segment de varsta care, odata iesit in somaj, avea minime sanse de a gasi un alt loc de munca. Numarul de pensionari a crescut de la 15,8% in totalul populatiei in 1990, la 28,6% in 2002. In 2000, fondul de pensii reprezenta 7,1% din PIB, ceea ce reflecta un efort bugetar inferior oricarei alte tari CEE in tranzitie (CESTAT, 2001). Regimul pensiilor a fost, in repetate randuri, reglementat,           fara a oferi totusi un raspuns adecvat problemei pensiilor. Insatisfactiile sociale legate de aceasta nu se refera doar la nivelul acestui tip de venituri, ci si la lipsa de transparenta, la confuziile si chiar erorile din procesul de corectie si ajustare a masurilor anterioare. O alta sursa majora de nemultumire pentru acest segment de populatie este legata de serviciile de sanatate.

Graficul nr.1.2.

Sursa: prelucrari ale autorului dupa date INSSE si MMSF.

Sistemul de suport noncontributiv- strans legat de populatia saraca, urmarind oferirea unui suport financiar celor care se confrunta cu dificultati economice, si, astfel, sustinerea eforturilor de incluziune sociala a individului, sistemul de suport financiar noncontributiv a ramas, in esenta,structural nemodificat de-a lungul tranzitiei. Cele mai multe si vizibile situatii de interventie din partea statului, subsumate acestui scop, au fost formele de asistenta financiara destinate intretinerii copiilor minori (alocatiile pentru copii, ajutoare si alocatii suplimentare pentru familiile cu mai multi copii). La acestea se adauga ajutoare sociale pentru cei cu venituri insuficiente, drepturi si facilitati pentru persoanele cu handicap, ajutoare de urgenta, finantate de la bugetele locale sau de la cel de stat. Segmentul de populatie caruia i-au fost destinate aceste transferuri sociale a crescut, insa, dupa 1990, de la 25,2% la 30,3% din populatia Romaniei, in 2000 (MMSSF, 2000).

In termeni reali, alocatia pentru copii a scazut sensibil fata de valoarea din 1990, atingand, in 2000, cel mai scazut nivel (21,7%). In perioada anilor 1993-1994 au existat dezbateri referitoare la oportunitatea universalitatii alocatiei, in conditiile insuficientei resurselor bugetare. Acestea s-au stins odata cu interpretarea data alocatiei, aceea de drept al copiilor si nu de ajutor, de unde si caracterul ei implicit universal. Alocatia a fost folosita, de asemenea, ca instrument de a asigura tinerei generatii un nivel minim de educatie, neparticiparea la formele de invatamant obligatorii anuland dreptul la alocatie. Experienta familiilor aflate in saracie extrema, asa cum a rezultat din ercetarile de teren, sustine caracterul de ajutor al alocatiei, atat timp cat pentru acest segment de populatie alocatiile pentru copii si celelalte drepturi asociate acestora sunt, daca nu singurele venituri, cel putin elementul central in bugetul gospodariilor din care provin.

Desi alocatia de intretinere pentru plasament familial nu este un element nou in sistemul de suport noncontributoriu, urmare a atentiei crescute acordate reintegrarii sociale a copiilor abandonati sau maltratati in familiile de origine si a intensificarii incluziunii prin reglementari legislative in acest sens, dupa 1990 numarul de beneficiari a crescut de peste 10 ori (de la 2 404 la 27 633 in 2000)(MMSSF, 2000). O crestere, de asemenea, exponentiala, in mare parte datorata acelorasi considerente de reinsertie sociala, a inregistrat numarul beneficiarilor de drepturi si facilitati acordate persoanelor cu handicap, care a crescut de aproape 20 de ori (de la 31 800 persoane, in 1992, la 579 400 persoane, in 2000) (MMSSF,2000). Cheltuielile suplimentare ocazionate de problemele de sanatate greveaza sever bugetele acestor familii si le mentin intr-o stare perpetua de dificultati financiare. Recenta criza a medicamentelor a adaugat un element suplimentar nemultumirii acestei categorii de populatie, ca, de altfel, si varstnicilor. Eforturile de sustinere directa a persoanelor cu handicap au fost dublate de prevederi legislative specifice, adresate agentilor economici, menite sa stimuleze integrarea acestor persoane pe piata muncii.

O data cu cronicizarea somajului, ca o recunoastere a complexitatii efectelor conexe, asociate insuccesului in a gasi un loc de munca, a fost introdus ajutorul social, respectiv venitul minim garantat, ca o forma de suport a celor afectati de saracie severa. Aparut in 1995 ca solutie pentru a acoperi multiplele situatii de risc social, in raport cu care formele traditionale de suport social nu mai ofereau un raspuns adecvat, principiile de acordare si functiile ajutorului social a fost regandite in anul 2001, prin legea care reglementeaza acordarea venitului minim garantat. Acesta din urma are un incontestabil caracter de modernitate, in raport cu tendintele pe plan international.