Cooperarea umana in societate

SOCIETATEA UMANA

1. Cooperarea umana

Societatea este actiune concertata, cooperare.

Societatea este rezultatul comportamentului constient si deliberat. Aceasta nu inseamna ca indivizii au incheiat contracte in virtutea carora au fondat societatea umana. Actiunile care au produs cooperarea sociala si care o reproduc din nou, in fiecare zi, nu urmaresc nimic altceva decat cooperarea si intrajutorarea cu altii, pentru atingerea anumitor rezultate specifice. Ansamblul complexului de relatii mutuale create prin asemenea actiuni concertate se numeste societate. Societatea pune colaborarea in locul existentei izolate - cel putin imaginabile - a indivizilor. Societatea este diviziune si combinare a muncii. In calitatea sa de animal care actioneaza, omul devine un animal social.

Individul uman se naste intr-un mediu organizat din punct de vedere social. Numai in sensul acesta putem accepta zicala ca societatea este - logic sau istoric - antecedenta individului. In toate celelalte sensuri, dictonul acesta e fie steril, fie lipsit de sens. Individul traieste si actioneaza in societate. Insa societatea nu este nimic altceva decat combinarea indivizilor, in vederea efortului de cooperare. Ea nu exista nicaieri decat in actiunile persoanelor individuale. Este o greseala sa o cautam in afara actiunii indivizilor. A vorbi despre existenta independenta, viata, sufletul si actiunile autonome ale unei societati, este o metafora care poate duce cu usurinta la erori grave.

Intrebarea daca societatea sau individul trebuie considerat telul ultim, si daca interesele societatii trebuie subordonate intereselor indivizilor, sau cele ale indivizilor celor ale societatii, este sterila. Actiunea este intotdeauna actiune a unor persoane individuale. Elementul social, sau societal, este o anumita orientare a actiunilor persoanelor individuale. Categoria scop nu are sens decat cand este aplicata actiunii. Teologia si metafizica istoriei pot dezbate scopurile societatii si planurile pe care urmareste Dumnezeu sa le realizeze cu privire la societate, asa cum pot discuta despre telurile tuturor celorlalte parti ale universului creat. Pentru stiinta, [p.144] care este inseparabila de ratiune - un instrument evident inadecvat pentru tratarea problemelor de felul acesta - abordarea speculatiilor legate de asemenea subiecte ar fi o sarcina sortita esecului.

In cadrul cooperarii sociale, intre membrii societatii pot aparea sentimente de simpatie si prietenie, precum si un sentiment de apartenenta laolalta. Asemenea sentimente sunt sursele celor mai minunate si sublime experiente umane. Ele sunt cel mai pretios ornament al vietii; ele ridica specia animala reprezentata de om, la inaltimea existentei cu adevarat umane. Cu toate acestea, ele nu sunt, cum au presupus unii, factorii care au produs relatiile sociale. Ele sunt fructele cooperarii sociale, care nu infloresc decat in cadrul ei. Ele nu preced instituirea relatiilor sociale si nu sunt samanta din care cresc acestea.

Faptele fundamentale care au dus la aparitia cooperarii, societatii si a civilizatiei, si care au transformat animalul uman intr-o fiinta umana, sunt acelea ca lucrul desfasurat in cadrul diviziunii muncii este mai productiv decat munca izolata si ca ratiunea umana este capabila sa recunoasca acest adevar. Fara acestea, oamenii ar fi ramas pe vecie dusmani de moarte unii altora, rivali ireconciliabili, in stradaniile lor de a-si asigura o portie din stocul limitat al mijloacelor de subzistenta furnizate de natura. Fiecare om ar fi fost fortat sa-i priveasca pe toti ceilalti ca dusmani ai sai; dorinta sa intensa de a-si satisface propriile pofte l-ar fi indreptat spre conflict implacabil, cu toti vecinii sai. Nici un fel de simpatie nu s-ar fi putut dezvolta intr-o asemenea stare de lucruri.

Unii sociologi au afirmat ca faptul subiectiv originar si elementar in societate este o " constiinta de specie." [1] Altii sustin ca n-ar exista sisteme sociale daca n-ar exista un "simt comunitar, sau de apartenenta laolalta". Putem fi de acord, cu conditia ca acesti termeni oarecum vagi si ambitiosi sa fie corect interpretati. Putem numi constiinta de specie, simt de comunitate, sau simt de apartenenta laolalta, recunoasterea faptului ca toate celelalte fiinte umane sunt colaboratori potentiali in lupta pentru supravietuire, deoarece sunt capabile sa recunoasca beneficiile mutuale ale colaborarii, pe cand animalelor le lipseste aceasta facultate. Totusi, nu trebuie sa uitam ca faptele primare, care fac cu putinta o asemenea constiinta, sau un asemenea simt, sunt cele doua enumerate mai sus. Intr-o lume ipotetica, in care diviziunea muncii n-ar spori productivitatea, n-ar exista nici un fel de societate. N-ar exista nici un fel de sentimente de bunavointa sau de bune intentii. [p.145]

Principiul diviziunii muncii este unul dintre marile principii fundamentale ale devenirii cosmice si transformarii evolutive. Biologii nu s-au inselat imprumutand conceptul de diviziune a muncii din filozofia sociala si adaptandu-l campului lor de investigatie. Exista diviziune a muncii intre diversele parti ale oricarui organism viu. Exista, mai mult, entitati organice compuse din individualitati animale care colaboreaza. Se obisnuieste ca asemenea agregari de furnici si albine sa fie numite, metaforic, "societati de animale". Dar nu trebuie sa uitam niciodata ca trasatura caracteristica a societatii umane este cooperarea deliberata; societatea este un rezultat al actiunii umane, i.e., al urmaririi constiente a atingerii unor scopuri. Nici un astfel de element nu este prezent, atat cat putem sti, in procesele care au avut drept rezultat emergenta sistemelor de structuri functionale ale plantelor si corpurilor animale si functionarea societatilor de furnici, albine si viespi. Societatea umana este un fenomen intelectual si spiritual. Este rezultatul utilizarii deliberate a unei legi universale, ce determina devenirea cosmica, respectiv al productivitatii superioare a diviziunii muncii. Ca orice alta manifestare a actiunii, recunoasterea legilor naturii este pusa in serviciul eforturilor omului de a-si ameliora conditiile.

2. O critica a conceptiei holiste si metafizice despre societate

Conform doctrinelor universalismului, a realismului conceptual, a colectivismului si a anumitor reprezentanti ai psihologiei structuraliste (Gestaltpsychologie), societatea este o entitate care isi traieste propria viata, independenta si separata de vietile diversilor indivizi, care actioneaza pe cont propriu si urmareste propriile sale teluri, diferite de telurile urmarite de indivizi. In acest caz, desigur, poate aparea un antagonism intre obiectivele societatii si cele ale membrilor ei. Pentru a asigura inflorirea si dezvoltarea continua a societatii devine necesar sa fie controlat egoismul indivizilor, iar ei sa fie siliti sa-si sacrifice telurile lor egoiste in beneficiul societatii. In acest punct, toate aceste doctrine holiste trebuie sa abandoneze metodele seculare ale stiintelor umane si rationamentului logic, si sa alunece spre profesiuni de credinta teologice sau metafizice. Ele trebuie sa presupuna ca Providenta, prin profetii, apostolii si liderii sai carismatici, ii forteaza pe oameni, care sunt dedati constitutional la rele, i.e. inclinati sa-si urmareasca propriile lor teluri, sa apuce calea cea dreapta, pe care Dumnezeu, Weltgeistul, sau istoria doreste s-o apuce.

Aceasta este filozofia care a caracterizat din timpuri [p.146] imemoriale credintele triburilor primitive. Ea a fost un element al tuturor doctrinelor religioase. Omul este tinut sa se supuna legii date de o putere supraumana si sa asculte de autoritatile carora aceasta putere le-a incredintat aplicarea legii. Ordinea creata de aceasta lege, societatea umana, este prin urmare lucrarea Divinitatii si nu a omului. Daca Domnul n-ar fi intervenit si n-ar fi luminat omenirea ratacitoare, societatea nu si-ar fi facut aparitia. Este adevarat ca pentru om cooperarea sociala e o binecuvantare; este adevarat ca omul s-a putut ridica din barbaria si mizeria morala si materiala a starii sale primitive doar in cadrul societatii. Dar, lasat de unul singur, el nu si-ar fi gasit nicicand drumul spre mantuire, deoarece ajustarea la cerintele cooperarii sociale si subordonarea la preceptele morale ii impun constrangeri grele. Din punctul de vedere al intelectului sau netrebnic, el ar fi socotit abandonul anumitor avantaje anticipate ca fiind un rau si o privatiune. El n-ar fi fost in stare sa recunoasca avantajele nemasurat superioare, dar ulterioare, pe care i le va procura renuntarea la placerile prezente si vizibile. In absenta revelatiei supranaturale, el n-ar fi invatat ce doreste destinul sa faca pentru propriul sau bine si acela al urmasilor sai.

Teoria stiintifica dezvoltata de filozofia sociala a rationalismului si liberalismului din secolul al XVIII-lea si de teoria economica moderna nu trimite la nici un fel de interferente miraculoase ale unor puteri supraumane. Fiecare pas prin care un individ substituie actiunii izolate actiunea concertata are drept rezultat o ameliorare imediata si recognoscibila a conditiilor sale. Avantajele derivate din cooperarea pasnica si diviziunea muncii sunt universale. Ele aduc beneficii imediate fiecarei generatii, si nu doar descendentilor de mai tarziu. Individul este compensat din abundenta pentru ceea ce trebuie sa sacrifice de dragul societatii, prin avantaje superioare. Sacrificiul sau este doar aparent si temporar; el renunta la un castig mai mic pentru a dobandi mai tarziu unul mai mare. Nici o fiinta rezonabila nu poate sa nu inteleaga lucrul acesta evident. Cand cooperarea sociala se intensifica prin largirea campului diviziunii muncii, sau cand protectia legala si pastrarea pacii sunt intarite, motivatia este dorinta tuturor celor implicati de a-si ameliora propriile conditii. Urmarindu-si propriile interese - corect intelese - individul lucreaza pentru intensificarea cooperarii sociale si interactiunea pasnica. Societatea este un produs al actiunii umane, i.e., al impulsului uman de a indeparta, atat cat este posibil, neplacerea. Pentru a explica devenirea si evolutia, nu este necesar sa invocam doctrina, cu siguranta ofensatoare pentru mintile cu adevarat religioase, conform careia creatia originara era atat de [p.147] defectuoasa incat a fost nevoie de interventii supraumane reiterate pentru a-i impiedica pierzania.

Rolul istoric al teoriei diviziunii muncii, elaborate de economia politica britanic, de la Hume la Ricardo, a constat in demolarea completa a tuturor doctrinelor metafizice referitoare la originea si functionarea cooperarii sociale. Ea a incununat emanciparea spirituala, morala si intelectuala a omenirii, inaugurata de filozofia epicureana. Ea a substituit eticii heteronome si intuitioniste din vremurile vechi o moralitate rationala si autonoma. Dreptul si legalitatea, codul moral si institutiile sociale, nu mai sunt adorate ca decrete de nepatruns ale Cerului. Ele poseda o origine umana, singurul criteriu care trebuie sa li se aplice fiind cel al adecvarii la bunastarea umana. Economistul utilitarist nu spune: Fiat justitia, pereat mundus. El spune: Fiat justitia, ne pereat mundus. El nu-i cere omului sa renunte la bunastarea sa in beneficiul societatii, ci il sfatuieste sa-si recunoasca interesele corect intelese. In ochii sai, maretia Domnului nu se manifesta prin amestecuri neincetate in feluritele treburi ale printilor si politicienilor, ci prin inzestrarea de catre El a creaturilor Sale cu ratiune si cu impulsul de a-si urmari fericirea. [3]

Problema esentiala a tuturor varietatilor de filozofii sociale universaliste, colectiviste si holiste este aceasta: Dupa ce criteriu pot eu recunoaste adevarata lege, adevaratul apostol al cuvantului divin si autoritatea legitima. Intr-adevar, multi sunt cei ce pretind ca sunt trimisii Providentei, si fiecare din acesti profeti predica alta evanghelie. Pentru credinciosul statornic nu poate exista nici o indoiala; el este pe deplin convins ca a imbratisat singura doctrina adevarata. Dar tocmai fermitatea acestor convingeri este cea care face ca antagonismele sa fie ireconciliabile. Fiecare parte este hotarata sa-si impuna perceptele proprii. Insa, cum argumentatia logica nu poate decide intre diversele crezuri aflate in conflict, nu ramane nici un mijloc pentru solutionarea acestor dispute, cu exceptia confruntarii armate. Doctrinele sociale nonrationaliste, [p.148] nonutilitariste si nonliberale trebuie sa duca la razboaie si razboaie civile, pana cand unul dintre adversari este anihilat sau supus. Istoria marilor religii ale omenirii este o insiruire de batalii si razboaie, ca si istoria socialismului, statolatriei si nationalismului, pseudo-religiile contemporane.

Intoleranta si propaganda facuta sub amenintarea sabiei calaului sau a soldatului sunt inerente oricarui sistem de etica heteronoma. Legile Domnului sau ale Destinului pretind validitate universala, iar autoritatilor pe care le declara ele legitime oamenii le datoreaza, cu totii, de drept, obedienta. Cata vreme prestigiul codurilor de moralitate heteronome si al corolarului lor filozofic, realismul conceptual, a ramas intact, nu putea fi vorba de toleranta sau de o pace durabila. Cand luptele incetau nu era decat pentru a aduna noi forte, pentru continuarea bataliei. Ideea de toleranta cu privire la opiniile divergente ale altor oameni nu s-a putut naste decat dupa ce doctrinele liberale au rupt vraja universalismului. In lumina filozofiei utilitariste, societatea si statul nu mai apar ca institutii de mentinere a ordinii mondiale, care plac Divinitatii din considerente ascunse mintii umane, desi dauneaza evident intereselor seculare ale multora, sau chiar ale imensei majoritati a celor aflati astazi in viata. Dimpotriva, societatea si statul sunt mijloacele fundamentale de atingere a scopurilor pe care le urmaresc de bunavoie, pentru toti oamenii. Ele au fost create prin eforturi umane, iar prezervarea si organizarea lor cea mai adecvata sunt sarcini care nu difera in mod esential de celelalte interese ale actiunii umane. Sustinatorii moralitatii heteronome si ai doctrinei colectiviste nu pot spera sa demonstreze prin rationament corectitudinea varietatii specifice de principii etice sustinute de ei si superioritatea si legitimitatea exclusiva a idealului lor social particular. Ei sunt constransi sa le ceara oamenilor sa accepte fara sa cerceteze sistemul lor ideologic si sa se predea autoritatii considerate de ei ca dreapta; ei inteleg sa reduca la tacere pe nesupusi sau sa-i reduca la supunere cu bata.

Bineinteles, vor exista intotdeauna indivizi si grupuri de indivizi al caror intelect este atat de redus incat nu pot intelege beneficiile pe care li le ofera cooperarea sociala. Altii sunt atat de lipsiti de vointa si de putere morala incat nu pot rezista tentatiei de a urmari avantaje efemere, prin actiuni daunatoare functionarii fluente a sistemului social. Intr-adevar, ajustarea individului la cerintele cooperarii sociale cere sacrificii. Ele sunt, e drept, doar sacrificii temporare si aparente, fiind mai mult decat compensate de avantajele incomparabil mai mari pe care le ofera viata in societate. Totusi, pe moment, in chiar momentul renuntarii la o placere asteptata, [p.149] ele sunt dureroase si nu tuturor le este dat sa realizeze beneficiile ulterioare care decurg din ele si sa se comporte corespunzator. Anarhistii cred ca educatia i-ar putea face pe toti oamenii sa inteleaga ce le cere interesul lor sa faca. Instruiti corespunzator, ei s-ar adapta de bunavoie regulilor de conduita indispensabila pentru prezervarea societatii. Anarhistii sustin ca ar putea exista o ordine sociala in care nimeni nu se bucura de privilegii pe seama concetatenilor sai, fara nici un fel de constrangere si coercitie pentru prevenirea actiunilor daunatoare societatii. O asemenea societate ideala s-ar putea lipsi de stat si de aparatul guvernamental, i.e. de fortele de politie si de aparatul social de coercitie si constrangere.

Anarhistii trec cu vederea faptul incontestabil ca anumiti oameni sunt prea ingusti la minte sau prea slabi pentru a se ajusta spontan la conditiile vietii sociale. Chiar daca am admite ca fiecare adult normal este inzestrat cu facultatea de a intelege avantajele cooperarii sociale si de a actiona in consecinta, ramane inca problema copiilor, a varstnicilor si a nebunilor. Am putea cadea de acord ca cei ce actioneaza antisocial trebuie socotiti bolnavi mental si au nevoie de ingrijiri. Dar cata vreme nu s-au insanatosit cu totii, cata vreme exista copii si senili, anumite masuri trebuiesc luate pentru a-i impiedica sa compromita societatea. O societate anarhista ar fi expusa bunului plac al fiecarui individ. Societatea nu poate exista daca majoritatea nu este gata sa impiedice, prin actiune violenta sau amenintare cu aceasta, distrugerea ordinii sociale de catre minoritati. Aceasta putere este incredintata statului sau aparatului guvernamental.

Statul sau guvernul este aparatul social de constrangere si coercitie. El detine monopolul actiunilor violente. Nici un individ nu este liber sa utilizeze violenta sau amenintarea cu violenta daca guvernul nu i-a dat acest drept. In esenta, statul este o institutie destinata prezervarii relatiilor interumane pasnice. Dar, pentru prezervarea pacii, el trebuie sa fie pregatit sa striveasca asalturile celor ce incalca pacea.

Doctrina sociala liberala, intemeiata pe doctrinele eticii utilitariste si a teoriei economice, vede problema relatiilor dintre guvern si cei guvernati dintr-un unghi diferit de cel al universalismului si colectivismului. Liberalismul realizeaza faptul ca guvernantii, care sunt intotdeauna o minoritate, nu pot ramane multa vreme in functii daca nu sunt sustinuti de consimtamantul majoritatii celor guvernati. Indiferent care ar fi sistemul de guvernare, temelia pe care este el cladit si pe care se sprijina este, intotdeauna, opinia celor guvernati ca a asculta si a fi loiali fata de guvern le slujeste mai bine propriile interese, decat insurectia si stabilirea unui alt regim. Majoritatea are puterea sa [p.150] rastoarne o guvernare nepopulara si intrebuinteaza aceasta putere oridecateori devine convinsa ca interesul propriu i-o cere. Pe termen lung nu exista nimic de felul unui guvern nepopular. Razboiul civil si revolutia sunt mijloacele prin care majoritatile nemultumite rastoarna guvernantii si metodele de guvernare care nu le satisfac. In interesul pacii interne, liberalismul promoveaza guvernarea democratica. Democratia nu este, asadar, o institutie revolutionara. Dimpotriva, ea este chiar mijlocul de evitare a revolutiilor si razboaielor civile. Ea furnizeaza o metoda pentru ajustarea pasnica a guvernarii la vointa majoritatii. Cand cei aflati in functii si politicile lor nu mai satisfac majoritatea natiunii ei vor fi eliminati --la urmatoarele alegeri - si inlocuiti cu alte persoane, care adopta politici diferite.

Principiul guvernarii de catre majoritate, sau de catre popor, asa cum il recomanda liberalismul, nu urmareste instituirea suprematiei celor lipsiti de scrupule, de soi rau, sau a barbarilor autohtoni. Liberalii cred si ei ca o natiune ar trebui guvernata de cei mai calificati pentru aceasta sarcina. Dar ei cred ca se verifica mai bine capacitatea cuiva de a guverna prin convingerea de catre cel in cauza a concetatenilor sai, decat prin intrebuintarea fortei impotriva lor. Nu exista, bineinteles, nici o garantie ca electoratul va incredinta guvernarea candidatului cel mai competent. Dar nici un alt sistem nu poate oferi asemenea garantii. Daca majoritatea populatiei unei tari adopta principii nesanatoase si prefera pe vanatorii josnici de functii, atunci nu exista nici un remediu, cu exceptia incercarii de a le schimba parerea prin avansarea de principii mai rezonabile si recomandarea unor oameni mai potriviti. O minoritate nu va obtine niciodata succese de durata prin alte mijloace.

Universalismul si colectivismul nu pot accepta aceasta solutie democratica a problemei guvernarii. In opinia adeptilor acestor pozitii, individul nu-si urmareste nemijlocit interesele mundane atunci cand se supune codului etic ci, dimpotriva, renunta la atingerea telurilor sale, in beneficiul planurilor Divinitatii sau ale intregului colectiv. Mai mult, ratiunea singura nu poate sa conceapa suprematia valorilor absolute si validitatea neconditionata a legilor sacre, sau sa interpreteze corect canoanele si poruncile. In ochii lor, sarcina celor ce incearca sa convinga majoritatile prin persuasiune si sa le indrume pe calea cea dreapta prin admonestari amicale este sortita esecului. Cei binecuvantati cu revelatia divina, carora charisma le-a daruit iluminare, au datoria de a propaga evanghelia pentru cei docili, si de a recurge la violenta impotriva celor nereformabili. Liderul charismatic este vicarul Divinitatii, mandatarul intregului colectiv, unealta istoriei. El este infailibil si are intotdeauna dreptate. Ordinele sale sunt norma suprema. [p.151]

Universalismul si colectivismul sunt, in mod necesar, sisteme de guvernare teocratica. Trasatura comuna a tuturor varietatilor lor este postulatul existentei unei entitati superumane, de care indivizii sunt tinuti sa asculte. Ceea ce le diferentiaza una de alta este doar denumirea pe care o dau acestei entitati si continutul legilor pe care le proclama in numele ei. Guvernarea dictatoriala a unei minoritati nu poate gasi nici o legitimare, alta decat invocarea unui asa zis mandat, obtinut de la o autoritate absoluta supraumana. Nu conteaza daca autocratul isi intemeiaza pretentiile pe drepturile divine ale regilor miruiti sau pe misiunea istorica a avangardei proletariatului, sau daca fiinta suprema este numita Geist (Hegel) sau Humanité (Auguste Comte). Termenii de stat si societate, in acceptiunea pe care le-o dau avocatii contemporani ai socialismului planificarii si controlului social al tuturor activitatilor individuale, inseamna Divinitate. Preotii acestui nou crez atribuie idolului lor toate acele atribute pe care teologii le atribuie lui Dumnezeu - omnipotenta, atotcunoastere, bunatate infinita, s.a.m.d.

Daca admitem ca exista, dincolo si deasupra actiunilor individului, o entitate nepieritoare care-si urmareste propriile scopuri, diferite de acelea ale muritorilor de rand, am construit deja conceptul de fiinta supraumana. Atunci nu poate fi ocolita intrebarea ale cui scopuri prevaleaza, oridecateori se ivesc antagonisme, cele ale statului sau societatii, sau cele ale individului. Raspunsul la aceasta intrebare este deja continut in insusi conceptul de stat sau societate, asa cum este el conceput de colectivism si universalism. Daca postulam existenta unei entitati care este prin definitie superioara, mai nobila si mai buna decat indivizii, atunci nu mai poate fi nici o indoiala ca obiectivele fiintei eminente trebuie sa se inalte deasupra celor ale nefericitilor indivizi. (Este adevarat ca unor iubitori de paradoxuri -- cum ar fi Max Stirner [4] -- le-a placut sa rastoarne ecuatia si, cu aceasta ocazie, sa afirme precedenta individului.) Daca societatea sau statul este o entitate inzestrata cu volitie, cu intentie si cu toate celelalte calitati pe care i le atribuie doctrina colectivista, atunci este pur si simplu absurd sa li se opuna planurilor sale maiestuoase obiectivele triviale ale mizerabilului individ.

Caracterul cvasiteologic al tuturor doctrinelor colectiviste devine manifest cu prilejul conflictelor dintre acestea. O doctrina colectivista nu aserteaza superioritatea unui intreg colectiv in abstracto; ea proclama intotdeauna eminenta unui lider colectivist anume, iar existenta altor asemenea idoli fie o neaga categoric, fie ii coboara pe acestia [p.152] pe o pozitie de subordonare si dependenta fata de propriul idol. Adoratorii statului proclama excelenta unui anumit stat, a propriului lor stat, iar nationalistii pe a propriei lor natiuni. Daca rivalii le ameninta programul specific, trambitand superioritatea unui alt idol colectivist, ei nu dispun de alta obiectie decat reiterarea la nesfarsit a declaratiei: Noi avem dreptate deoarece o voce interioara ne spune ca noi avem dreptate si voi va inselati. Conflictele intre crezuri si secte colectiviste rivale nu pot fi solutionate in mod rational; ele trebuie transate prin forta armelor. Alternativa la principiul liberal si democratic al guvernarii majoritatii este principiul militarist al conflictului armat si al opresiunii dictatoriale.

Toate variantele crezului colectivist sunt unite in ostilitatea lor implacabila fata de institutiile politice fundamentale ale sistemului liberal: guvernarea majoritatii, toleranta fata de opiniile diferite, libertatea de gandire, de exprimare si a presei, egalitatea tuturor oamenilor in fata legii. Aceasta colaborare a crezurilor colectiviste in tentativa lor de distrugere a libertatii a indus opinia eronata ca obiectul antagonismelor politice contemporane este opozitia dintre individualism si colectivism. In realitate, el este lupta dintre individualism pe de o parte si multitudinea sectelor colectiviste pe de alta, ura mutuala dintre acestea nefiind intru nimic mai putin feroce decat demonizarea de catre toate a sistemului liberal. Capitalismul nu este atacat de catre o secta marxista uniforma, ci de catre o sumedenie de grupuri marxiste. Aceste grupuri - cum ar fi stalinistii, trotkistii, mensevicii, suporterii Internationalei a II-a si altii -- se combat unele pe altele cu maxima brutalitate si bestialitate. Lor li se adauga numeroase alte secte nonmarxiste, care practica aceleasi metode atroce in luptele lor mutuale. Substituire liberalismului prin colectivism ar avea drept rezultat o serie nesfarsita de lupte sangeroase.

Terminologia curenta reprezinta aceste lucruri intru totul neadecvat. Filozofia numita curent individualism este o filozofie a cooperarii sociale si a intensificarii progresive a retelei interdependentelor sociale. Pe de alta parte, implementarea ideilor fundamentale ale colectivismului nu poate avea alta consecinta decat dezintegrarea sociala si perpetuarea conflictului armat. Este adevarat ca fiecare varietate de colectivism promite instituirea pacii eterne, din ziua victoriei sale decisive si a rasturnarii si exterminarii finale a tuturor celorlalte ideologii si a suporterilor lor. Dar realizarea acestor planuri este conditionata de o transformare radicala a omenirii. Oamenii trebuie impartiti in doua clase: dictatorul omnipotent zeificat pe de o parte si masele pe de alta, care trebuie sa-si suspende vointa si ratiunea, pentru a deveni simple piese de sah destinate planurilor dictatorului. Masele trebuie dezumanizate, pentru a face dintr-un [p.153] om stapanul lor zeificat. Gandirea si actiunea, cele mai pregnante caracteristici ale omului ca om, ar deveni privilegiul exclusiv al unui singur om. Inutil sa adaugam ca asemenea planuri sunt irealizabile. Imperiile chiliaste ale dictatorilor sunt condamnate la esec; ele n-au rezistat niciodata mai mult de cativa ani. Tocmai am asistat de curand la prabusirea catorva asemenea ordini "milenariste". Pe cele ramase nu le asteapta o soarta mai buna.

Resurgenta moderna a ideii de colectivism, cauza de capatai a tuturor agoniilor si dezastrelor zilelor noastre, a reusit atat de deplin incat a aruncat in uitare ideile esentiale ale filozofiei sociale liberale. Astazi, chiar si dintre cei care sustin institutiile democratice, multi ignora aceste idei. Argumentele pe care le avanseaza ei spre justificarea libertatii si democratiei sunt viciate de erori colectiviste; doctrinele lor sunt mai degraba o distorsiune decat o asumare a adevaratului liberalism. In ochii lor majoritatile au intotdeauna dreptate, doar pentru ca au puterea sa zdrobeasca orice opozitie; guvernarea majoritatii este guvernarea dictatoriala a partidului cel mai numeros, iar majoritatea aflata la guvernare nu este tinuta sa-si impuna limite in exercitiul puterii si in gestionarea chestiunilor politice. Indata ce o factiune reuseste sa castige sprijinul majoritatii cetatenilor, dobandind astfel controlul aparatului guvernamental, ea este libera sa refuze minoritatii toate acele drepturi democratice cu ajutorul carora si-a desfasurat mai inainte ea insasi lupta pentru suprematie.

Acest pseudoliberalism este, de buna seama, insasi antiteza doctrinei liberale. Liberalii nu sustin ca majoritatile sunt inzestrate cu insusiri divine si infailibile; ei nu afirma ca simplul fapt ca o politica este sprijinita de cei multi este o demonstratie a meritelor acesteia din perspectiva binelui general. Ei nu recomanda dictatura majoritatii si oprimarea violenta a minoritatilor disidente. Liberalismul aspira la o constitutie politica ce garanteaza functionarea neobstructionata a cooperarii sociale si intensificarea progresiva a relatiilor sociale mutuale. Obiectivul sau principal este evitarea conflictelor violente, a razboaielor si revolutiilor, care trebuie sa dezintegreze colaborarea sociala a oamenilor si sa-i arunce indarat, in conditiile primitive ale barbariei, in care toate triburile si formatiunile politice se luptau necontenit intre ele. Deoarece diviziunea muncii necesita o pace netulburata, liberalismul urmareste instituirea unui sistem de guvernare susceptibil de a prezerva pacea, si anume democratia.