Tratamentul ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor dupa conventiile de la geneva

TRATAMENTUL RANITILOR, BOLNAVILOR SI NAUFRAGIATILOR DUPA CONVENTIILE DE LA GENEVA

Prima Conventie de la Geneva din 1864 nu viza decat militarii raniti in timpul unui razboi terestru, facand doar o mentiune vaga despre militarii bolnavi, fara a dezvolta aceste aspecte in partea normativa. Totodata, in art.1 se stipuleaza ca subiectul principal este persoana combatanta. Aceasta prevedere a fost inlocuita succesiv prin conventiile ulterioare.

Conventiile din 1949 inscriu o regula noua, cu caracter permisiv, potrivit careia autoritatea militara va putea face apel la caritatea locuitorilor, a comandantilor navelor co­merciale, ori iahturilor sau ambarcatiunilor statelor neutre, precum si la societatile de ajutor pentru ridicarea si ingrijirea benevola, sub con­trolul sau, a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor. Persoanelor care ras­pund la acest apel li se asigura protectia si inlesnirile necesare.

In textul Conventiilor se face vorbire distinct despre persoanele supuse unei protectii speciale : raniti si bolnavi (capitolul II), personalul sanitar (capitolul IV), stabilimente sanitare (capitolul III) si cladiri si materiale (capitolul IV), transporturi sanitare (capitolul V) si semnele distinctive (capitolul VI).

Din art. 2 comun celor patru Conventii de la Geneva se constata tendinta de a umaniza pe cat posibil, conflictele armate prin instituirea si aplicarea unor reguli minime. Din punct de vedere al dreptului umanitar, este imperativ ca regulile de purtare a razboiului/conflictelor armate sa fie respectate, indiferent de legalitatea sau ilegalitatea razboiului[1].

O alta norma speciala care se refera la obligatiile comandantului unitatii militare care a ocupat campul de lupta este sa ia "fara intarziere toate masurile posibile pentru a cauta si ridica ranitii si bolnavii, a-i proteja contra jafului si relelor tratamente si a le asigura ingrijirile necesare, precum si pentru a cauta mortii si a impiedica de a fi jefuiti" . In cadrul fortelor armate, fiecare comandant trebuie sa cunoasca, iar pentru indeplinirea misiunilor, are datoria sa asigure aplicarea in detaliu a dreptului razboiului in sfera sa de responsabilitate. Pentru punerea in aplicare a acestor principii, Conventia incredinteaza sarcina comandantilor superiori ai armatelor beligerante care "vor decide detaliile executarii (prevederilor) potrivit instructiunilor guvernelor lor respective si in conformitate cu principiile generale enuntate in prezenta Conventie" .

Daca conditiile militare permit, intre comandantii adversi ai diferitelor sectoare ale frontului se vor incheia carteluri privind incetarea focului pentru o perioada determinata de timp pentru a se putea ridica ranitii ramasi intre linii. In situatia in care o parte beligeranta care se repliaza este fortata sa abandoneze ranitii sau bolnavii, el va lasa in mod deliberat, atat cat necesitatile militare permit, o parte a personalului si materialului sau sanitar pentru a-i ingriji.

Un rol important in aplicarea dreptului international umanitar in protectia ranitilor pe campul de lupta il are instructia sanitara.

Instructia sanitara este o parte inseparabila a pregatirii de lupta care se executa in cadrul programului pregatirii de lupta. Scopul ei consta in insusirea de catre toti militarii a cunostintelor minime si a celor practice privind acordarea primului ajutor in caz de ranire sau imbolnavire, de invatare a procedeelor de scoatere de sub focul inamicului din lucrarile de aparare sau din tehnica de lupta a militarilor raniti si de evacuarea acestora la formatiunile medicale.

Acordarea primului ajutor pe campul de lupta a ranitilor cuprinde urmatoarele etape:

a)     procedee de cautare, descoperire, adapostire si de marcare a ranitilor;

b)     procedee de scoatere a ranitilor de pe campul de lupta;

c)      transportul ranitilor de pe campul de lupta.

a) Cautarea, ridicarea, transportul sau tratamentul ranitilor si bolnavilor sau prevenirea bolilor este executata in mod exclusiv de personalul sanitar. Alte atributii pe care acestia le au in mod exclusiv sunt de administratie a formatiilor si stabilimentelor sanitare, atributii care vor fi respectate si protejate in toate imprejurarile. In vederea asigurarii protectiei categoriilor de persoane prezumate de a nu mai participa la ostilitati, o prima activitate ce trebuie desfasurata este cautarea ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor.

In razboi, la nivelul companiei, primul ajutor sanitar este acordat de personalul sanitar al grupei sanitare. Comandantul grupei sanitare e subordonat nemijlocit comandantului companiei, iar pe linie de specialitate medicului de batalion. Acordarea primului ajutor in cel mai scurt timp joaca un rol important in salvarea vietii acestora. Ranitii vor fi tratati in concordanta cu starea lor.

Descoperirea ranitilor pe campul de lupta se face prin observare (in timpul luptei) si prin greblaj sanitar (scotocirea terenului dupa incetarea luptei sau in perioadele de acalmie a luptei).

b) Ranitii se scot de pe campul de lupta impreuna cu armamentul individual si echipamentul pe care il au asupra lor. Ranitii vor fi tratati in concordanta cu starea sanatatii lor.[7] Dupa acordarea primului ajutor se procedeaza la scoaterea ranitului de pe campul de lupta.

c)Transportul lor se face pana la nivelul punctului de adunare a ranitilor sau al punctului medical si reprezinta un factor foarte important in salvarea lui.

Transporturile de raniti si bolnavi sau de material sanitar vor fi respectate si protejate in acelasi fel ca si formatiile sanitare mobile. Transporturile medicale nu pot fi folosite pentru culegerea sau transmiterea de informatii secrete.[8]

Protectia oferita de dreptul umanitar celor aflati in afara luptelor din cauza ranilor, bolilor sau naufragiului include si posibilitatea ce este acordata familiilor acestora si societatilor de asistenta de a primi stiri despre soarta lor, scop in care conventiile reglementeaza institutia juridica a inregistrarii si transmiterii informatiilor. Ambele Conventii prevad dispozitii clare cu privire la inregistrarea si transmiterea informatiilor despre raniti, bolnavi si decedati.

Partile in conflict vor trebui sa inregistreze, in cel mai scurt timp posibil, toate elementele care contribuie la identificarea ranitilor, bolnavilor si mortilor Partii adverse cazuti sub Puterea lor.

Aceste informatii vor trebui, pe cat posibil, sa cuprinda urmatoarele: indicarea Puterii de care acestia depind; numarul matricol; numele de familie; prenumele, data nasterii; orice alta informatie figurand pe biletul sau placa de identitate; data si locul capturii sau decesului; informatii privitoare la ranile, boala sau cauza decesului In cel mai scurt termen posibil, informatiile aratate mai sus vor trebui comunicate Biroului de informatii prevazut in articolul 122 al Conventiei de la Geneva, din 12 august 1949, cu privire la tratamentul prizonierilor de razboi, care le va transmite Puterii de care depind aceste persoane, prin intermediul Puterii protectoare si al Agentiei Centrale a Prizonierilor de Razboi . Birourile oficiale de informatii create in fiecare tara, la inceputul ostilitatilor, vor centraliza datele referitoare la starea prizonierilor raniti, bolnavi sau naufragiati si le vor comunica in cel mai scurt timp posibil puterii careia apartin acestia. Ele vor incheia si transmite, de asemenea, actele de deces, autoritatile avand obligatia de a veghea la executarea inhumarii.

Ambele Conventii prevad ca Partile in conflict vor stabili si-si vor comunica, pe calea indicata mai sus, actele de deces sau listele de decese certificate in mod valabil. Ele vor aduna si-si vor transmite, de asemenea, prin intermediul aceluiasi birou, jumatate din placa dubla de identitate, testamentele sau alte documente prezentand importanta pentru familia decedatilor, sumele de bani si in general, toate obiectele avand o valoare intrinseca sau afectiva, gasite asupra mortilor. Aceste obiecte, precum si obiectele neidentificate vor fi trimise in pachete sigilate, insotite de o declaratie cuprinzand toate detaliile necesare pentru identificarea posesorului decedat, precum si un inventar complet al pachetului.

Eseu: Decizie - model Referat: Contract de colaborare pentru prestari servicii

In Conventia I este prevazuta si facultatea partilor de a stabili zone si localitati sanitare pentru punerea la adapost si ingrijirea ranitilor si bolnavilor. Asemenea zone pot fi convenite atat la inceputul cat si pe parcursul desfasurarii ostilitatilor, fiind supuse unei protectii speciale.

Inca din timp de pace Partile Contractante si, dupa deschiderea ostilitatilor, Partile aflate in conflict, vor putea crea pe teritoriul lor propriu si, daca e nevoie, pe teritoriile ocupate, zone si localitati sanitare organizate in scopul de a pune la adapost de urmarile razboiului ranitii si bolnavii, precum si personalul insarcinat cu organizarea si administrarea acestor zone si localitati si cu ingrijirile ce trebuie acordate persoanelor care s-ar gasi concentrate acolo.

De la inceputul unui conflict si in cursul acestuia, Partile interesate vor putea incheia intre ele acorduri pentru recunoasterea zonelor si a localitatilor sanitare pe care le-ar stabili.

Zonele sanitare stabilite de partile beligerante se vor comunica reciproc, in ceea ce priveste pozitia geografica a acestora, iar in interiorul acestora nu se va efectua nici o munca care ar avea un raport direct cu operatiunile militare sau cu producerea materialului de razboi.

Totodata, zonele sanitare vor fi supuse la urmatoarele obligatii: nu vor reprezenta decat o mica parte din teritoriul controlat de puterea care le-a creat; vor fi putin populate in raport cu posibilitatile de primire; vor fi departate si lipsite de orice obiectiv militar si orice instalatie industriala sau administrativa importanta; nu vor fi situate in regiuni care, dupa toate posibilitatile pot prezenta importanta pentru ducerea razboiului; nu vor fi aparate prin mijloace militare in nici o situatie; vor fi marcate prin cruci rosii, pe un fond alb, pus la margini si pe cladiri.

Regimul cladirilor si materialelor fac obiectul celui de-al cincilea capitol din prima Conventie din 1949, ele neavand corespondent in cea de-a doua.

Acest regim este guvernat de doua principii: partile beligerante au obligatia de a restitui materialul mobil capturat; materialul fix poate fi retinut cu obligatia de a nu-i schimba destinatia.

Cladirile, materialul si depozitele stabilimentelor sanitare fixe al Fortelor armate participante la conflict vor ramane supuse Dreptului de razboi, dar nu li se va putea da o alta intrebuintare atata timp cat vor fi necesare ranitilor si bolnavilor. Totusi, comandantii armatelor in campanie vor putea sa le utilizeze, in caz de necesitate militara urgenta, sub rezerva de a fi luat in prealabil masurile necesare pentru bunastarea bolnavilor si ranitilor care sunt ingrijiti acolo. Acestea nu vor putea fi distruse in mod intentionat.

Formatiunile sanitare mobile capturate de inamic isi vor pastra materialul, mijloacele de transport si personalul care le deserveste. Cladirile si formatiunile sanitare fixe nu vor putea fi deturnate de la atributiile lor, atata timp cat sunt necesare ingrijirii bolnavilor si ranitilor.

Cladirile societatilor de ajutor admise in beneficiul Conventiei sunt considerate proprietate particulara. Ca atare, ele nu pot fi rechizitionate decat in caz de necesitate militara urgenta si numai dupa asigurarea soartei ranitilor si bolnavilor.

Regimul spitalelor civile amenajate pentru a da ingrijiri ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor este reglementat prin Conventia a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia persoanelor civile in timp de razboi.

In vederea asigurarii unui tratament adecvat, Conventia I prevedea crearea de unitati medicale mobile (ambulante) care sa insoteasca armata in campanie, precum si servicii medicale fixe. Nici una din ele nu poate face obiectul unor atacuri directe. In situatia in care cad in puterea inamicului, ele vor continua sa functioneze pana cand partea care le-a capturat va fi in masura ca ea insasi sa-si asigure ingrijirea ranitilor si bolnavilor aflati in aceste stabilimente.

Personalul ambulantelor si unitatilor sanitare nu-si pierde aceasta calitate cand:

- este inarmat si uzeaza de armele din dotare pentru propria aparare sau pentru apararea ranitilor si bolnavilor pe care-l are in ingrijire;

- este pazit de un pichet de santinele sau escorta;

- in ambulantele sau instalatiile sanitare se gasesc arme portative sau munitii retrase de la raniti sau bolnavi ce nu au fost inca predate autoritatilor competente;

- personalul si materialul din serviciu veterinar se gaseste in ambulante sau unitati sanitare fara a face parte din ele;

- activitatea umanitara a personalului ambulantelor sau unitatilor sanitare fixe s-a extins si la civilii raniti sau bolnavi.[12]

Pentru identificare, ambulantele si unitatile sanitare vor purta in mod vizibil semnele distinctive - suprafetele vopsite in alb cu emblema Crucii Rosii alaturi de emblemele nationale. O serie de dispozitii ale Conventiilor reglementeaza emblema si insemnul distinctiv al serviciilor sanitare ale armatei, care este Crucea Rosie pe fond alb si Semiluna Rosie. Emblema se poarta pe drapele, brasarde si pe orice alt material al serviciului militar admis de autoritatile militare competente.

Materialul formatiilor sanitare mobile ale puterii beligerante care vor cadea sub puterea partii adverse va ramane afectat ranitilor si bolnavilor.

Protectia transporturilor sanitare face obiectul ambelor Conventii. Vehiculele amenajate pentru transportul ranitilor si bolnavilor - auto, navale si aeriene - care circula izolat sau in coloana vor fi protejate, cu urmatoarele exceptii:     a)daca necesitatile militare impun, aceste vehicule vor putea fi oprite si se va disloca convoiul, asigurand, in toate imprejurarile securitatea ranitilor si bolnavilor ocupanti ai acestora;

b) vehiculele retinute nu vor putea fi utilizate decat in sectorul in care au fost interceptate si exclusiv pentru necesitatile sanitare; dupa terminarea misiunii locale, ele vor trebui restituite conform Conventiile convenite in prealabil.

Cand aceste transporturi sau vehicule vor cadea in mainile Partii adverse, ele vor fi supuse legilor razboiului, cu conditia ca Partea in conflict care le-ar captura sa asigure in toate cazurile ingrijirea ranitilor si bolnavilor gasiti acolo.

Regimul aeronavelor sanitare este prevazut in ambele Conventii. Ele vor fi folosite in mod exclusiv pentru evacuarea si transportul ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, precum si a materialului si personalului sanitar, respectand inaltimea, orele si itinerariile de zbor convenite de catre beligeranti. Fara o acceptare expresa si prealabila, survolarea de catre acestea a limitelor focului si a liniilor situate in fata posturilor medicale de triaj si, in general, survolarea oricarui teritoriu inamic sau ocupat de acesta, este interzisa. Ele se vor bucura de protectie neputand face obiectul atacurilor.

In ce priveste navele spital voi face referire intr-un capitol urmator.

Protectia personalului sanitar, consacrata in capitolele IV din ambele Conventii, este conceputa pe un principiu nou fata de reglementarile anterioare. Acest personal nu va mai fi repatriat cand cade in puterea adversarului, cum prevede Conventia din 1929, ci va putea fi retinut pentru ingrijirea prizonierilor de razboi, raniti si bolnavi, insa numai in masura in care starea si numarul prizonierilor o va cere.

Personalul sanitar va purta pe bratul stang o brasarda pe care se afla semnul distinctiv si vor avea asupra sa un act de identitate care consta intr-o inscriptie pe livretul militar sau intr-un document special, iar sanitarii nemilitari vor purta asupra lor un certificat de identitate cu fotografie.

Militarii instruiti in mod special pentru a fi, eventual, folositi ca infirmieri sau brancardieri auxiliari pentru cautarea sau ridicarea, transportul sau tratamentul ranitilor si bolnavilor vor fi, de asemenea, respectati si protejati daca indeplinesc aceste functii in momentul cand vin in contact cu inamicul sau cad sub puterea lui si au statut de prizonieri de razboi cand sunt in misiuni medicale. Acestia vor continua sa exercite, in cadrul legilor si regulamentelor militare ale Puterii detinatoare, sub autoritatea serviciilor sale competente si in acord cu constiinta lor profesionala, functiile lor medicale sau spirituale in profitul prizonierilor de razboi apartinand de preferinta fortelor armate de care depind.

Pentru a-si exercita misiunea lor medicale sau spirituala, ei se vor mai bucura de urmatoarele inlesniri:

- vor fi autorizati sa viziteze periodic pe prizonierii de razboi care se gasesc in detasamente de lucru sau in spitale situate in afara lagarului;

- in fiecare lagar, medicul militar cel mai vechi in gradul cel mai mare va fi raspunzator fata de autoritatile militare ale lagarului pentru tot ce priveste activitatea personalului sanitar retinut. pentru corespondenta privitoare la aceste chestiuni;

- personalul retinut e supus disciplinei interioare a lagarului in care se afla, dar nu va putea fi constrans la nici o munca straina de misiunea medicala sau religioasa.

Partile aflate in conflict se vor intelege ca in timpul ostilitatilor, cu privire la un schimb eventual de personal retinut si vor stabili modalitatile corespunzatoare.

Membrii personalului sanitar retinuti pentru ingrijiri nu sunt considerati prizonieri de razboi, insa ei vor beneficia pe timpul retinerii cel putin de prevederile Conventiei a II-a din 1949 cu privire la regimul prizonierilor de razboi, dar vor beneficia cel putin de toate dispozitiile Conventiilor de la Geneva, din 12 august 1949, privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi.

Personalul unitatilor si serviciilor medicale va fi respectat, cu conditia sa nu se dedea la acte de ostilitati. Statutul lor inceteaza in situatia in care comit acte vatamatoare pentru partea care ii are in puterea sa.

Pe langa personalul sanitar vor putea fi folosite la indeplinirea atributiilor de cautare, ridicare, transport sau tratamentul ranitilor si personalul Societatilor Nationale de Cruce Rosie si acela al altor societati de ajutor voluntare, valabil recunoscute si autorizate de Guvernul lor, sub rezerva ca personalul acestor societati sa fie supus legilor si regulamentelor militare si sa fie valabil investiti cu cartile de identitate prevazute in articolul 40 din Capitolul VII din Conventia I inainte de a parasi tara neutra careia ii apartin.

Aceste persoane daca vor cadea sub puterea Partii adverse, nu vor putea fi retinute, ci vor fi autorizate sa revina in tara lor sau, daca aceasta nu este posibil, pe teritoriul Partii in conflict in serviciul careia erau, de indata ce se va fi deschisa o cale pentru reintoarcerea lor si exigentele militare o vor permite.

Partile in conflict vor asigura acestui personal, pe timpul cat va fi sub puterea lor, aceeasi intretinere, aceeasi locuinta, aceleasi alocari si aceeasi solda ca si personalului corespunzator al armatei lor. Hrana va fi, in orice caz, satisfacatoare in ce priveste cantitatea, calitatea si varietatea, pentru a asigura celor interesati o stare normala de sanatate.

Atat personalul sanitar cat si cel care apartine societatilor mentionate mai sus la plecarea lor, isi vor lua efectele, obiectele personale, valorile, instrumentele, armele si, daca e posibil, mijloacele de transport care le apartin.

Conventiile de la Geneva din 1929 si cele din 1949 contin clauze care extind aplicarea lor si de catre state care nu sunt parti la ele (fie ca accepta prevederile, fie ca le sunt impuse, fie ca denuntarea lor nu produce efect decat la incheierea pacii)[15]

Apreciate in general, ca satisfacatoare, conventiile sus mentionate au relevat in practica o serie de lacune si imperfectiuni a caror inlaturare s-a urmarit prin dispozitiile Protocoalelor de la Geneva din 10 iulie 1977.