Transilvania, basarabia si bucovina in perioada 1861-1918

TRANSILVANIA, BASARABIA SI BUCOVINA IN PERIOADA 1861-1918

In etapa 1861-1867, regimul politic neabsolutist pe care Austria l-a introdus dupa Revolutia din 1848, a fost inlocuit cu un regim liberal prin care Austria recunostea autonomia popoarelor care faceau parte din imperiu. In aceasta etapa se remarca legislatia Dietei de la Sibiu care a consfintit recunoasterea egalitatii natiunii romane si a confesiunilor sale cu cele existente in imperiu.

In anul 1867 s-a instaurat regimul dualist austro-ungar care a lichidat drepturile romanilor consfintite prin legislatia din anii 1863-1864. Regimul dualist a marcat inceputul perioadei de oprimare, de maghiarizare fortata, perioada cand natiunii romane majoritare i s-a negat existenta in privinta drepturilor, dar nu si in privinta obligatiilor.

Legislatia de reprimare a romanilor din Transilvania incepe cu Legea din 1868 care consacra "unirea" Transilvaniei cu Ungaria si desfiinta autonomia provinciei. Este continuata prin Legea invatamantului din 1868, prin Legea electorala din anul 1864, prin Legea din 1879 privind introducerea limbii maghiare in toate scolile primare, prin Legea invatamantului din 1893, prin legile din anul 1913.

Organizarea de stat

In Transilvania, aflata sub stapanire straina, au avut competenta ca organe centrale, atat organele comune monarhiei dualiste, cat si organele regatului ungar. Ca organe centrale comune, Imperiul austro-ungar avea pe imparat, Parlamentul comun si ministerele comune.

Organele centrale ale regatului ungar erau regele, Parlamentul si guvernul. Regele Ungariei, una si aceeasi persoana cu imparatul Austriei, avea initiativa legislativa, drept de veto absolut asupra legilor votate de Parlamentul de la Budapesta, dreptul de a convoca Parlamentul in sesiuni extraordinare, dreptul de a dizolva Camera deputatilor si de a convoca o noua camera in 3 luni de zile.

Organele proprii de conducere a Transilvaniei, subordonate celor imperiale au fost:

• Cancelaria aulica
• Dieta Transilvaniei (instituita in iulie 1863 la Sibiu) - desi se baza pe principiul reprezentarii proportionale  a natiunii romane si a nationalitatilor conlocuitoare, compunerea ei nu a respectat fidel proportia pe care o reprezenta natiunea romana in totalul locuitorilor Transilvaniei. Prin resscriptul imperial din 1 septembrie 1865, imparatul a desfiintat Dieta de la Sibiu, inlocuind-o cu o noua Dieta a Ardealului la Cluj (19 noiembrie 1865), act prin care a fost desfiintata orice urma de autonomie a Transilvaniei;
• Cancelaria Transilvaniei

Dupa elaborarea patentei imperiale din 26 februarie 1861, organele de conducere ale Bucovinei erau:

• Dieta ducatului - compusa din 29 de membri alesi, plus episcopul Bucovinei ca membru de drept, din care 10 mari proprietari, 7 targoveti, industriasi si negustori, 12 reprezentanti ai taranimii, care detinea puterea legislativa. La constituirea Dietei, membrii ei alegeau un comitet al tarii, compus din 4 membri si un presedinte;
• Capitanul tarii - era, in fapt, presedintele Dietei si presedintele comitetului tarii, ales de adunare; intra in functie numai dupa ce era confirmat de imparatul de la Viena. Impreuna cu comitetul tarii, reprezenta puterea autonoma a Bucovinei;
• Guvernatorul - numit si presedintele tarii, era reprezentantul Vienei in Ducatul Bucovinei; avea in subordine administratiile judetelor;
• Deputati in Parlamentul de la Viena - au luptat pentru drepturile locuitorilor Ducatului, apararea limbii romane si a bisericii ortodoxe.

Prin reforma electorala a Imperiului austriac din anul 1907, a fost introdus votul univesal, direct si secret, care a facut ca Bucovina sa aiba 14 mandate in Parlamentul de la Viena (5 romani, 5 ucrainieni, 3 evreo-germani, 1 polonez), iar dreptul de vot a fost acordat tuturor barbatilor care implineau 24 de ani.

In perioada 1860-1918, Basarabia s-a aflat sub dominatia Imperiului rus. In anul 1864, tarul Alexandru al II-lea a introdus autonomia comunala, judeteana si provinciala, conform careia fiecare oras, judet si gubernie a obtinut dreptul de a alege consilii comunale, judetene si provinciale, compuse din nobili, targoveti si tarani. Consiliile aveau competenta de a decide intr-o serie de probleme care priveau gospodarirea locala, caile de comunicatie, instructiunea publica, alimentatia, siguranta locala, posta, serviciul sanitar etc.

In anul 1871, Basarabia a pierdut calitatea de oblastie sau provincie privilegiata, devenind o simpla "gubernie" a Imperiului rus, urmand sa fie condusa dupa "zacoanele" rusesti.

La 21 noiembrie 1917, Sfatul Tarii a proclamat Basarabia ca republica democratica-federativa-moldoveneasca, puterea executiva fiind incredintata Consiliului Directorilor.

La 24 ianuarie 1918, Parlamentul basarabean a declarat independenta Republicii Moldovenesti, puterea executiva fiind trecuta Consiliului de Ministri. In noile conditii, Sfatul Tarii, intrunit la 27 martie 1918, a dat prima hotarare de unire cu patria-muma.

Organizarea judecatoreasca

In Transilvania, in perioada dualismului (1867-1918), instantele de judecata obisnuite au fost: judecatoriile de plasa, tribunalele de comitat, tablele judecatoresti si Curia[1]. Un rol important in desfasurarea justitiei revenea procurorilor de pe langa aceste institutii.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

In Bucovina, puterea judecatoreasca era separata de cea administrativa[2]. In fiecare capitanat lua nastere cate o judecatorie districtuala. Instanta judecatoreasca superioara era tribunalul sau judecatoria tarii de la Cernauti. In septembrie 1886 s-a infiintat al doilea tribunal la Suceava. Pentru Bucovina, suprema instanta judecatoreasca a fost Curtea de Casatie de la Viena.

In Basarabia, puterea judecatoreasca a fost realizata abia in 1869. Au fost infiintate postul de judecator de pace, curtea cu juri, institutia superioara de casatie (Senatul) si institutia avocaturii. In anul 1889 s-au suprimat judecatoriile de pace si s-a introdus institutia "zemski-nacialnicilor" care reuneau atributii administrative si judecatoresti in persoana lor, masura prin care se asigura dominatia populatiei ruse[3].

In Dobrogea, organizarea judecatoreasca s-a realizat prin Legea din 30 martie - 11 aprilie 1886, cand s-a introdus juriul si s-au infiintat curtile cu jurati.

Dreptul civil

In Transilvania, legislatia in materia persoanelor a prezentat unele caracteristici distincte.

Persoanele. Codul civil austriac din anul 1811 proclama, formal, egalitatea in fata legii, deoarece stabilea situatii privilegiate pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice in materie de prescriptie si uzucapiune. In materia capacitatii juridice, Codul distingea patru etape: copilaria (pana la 7 ani), impubertatea (7-14 ani), minoratul (14-24 ani), majoratul (dupa implinirea varstei de 24 de ani). Aceste dispozitii au fost ulterior modificate, prin Legea matrimoniala din anul 1894 prevazandu-se o totala incapacitate pana la varsta de 12 ani, dupa aceasta varsta minorul dobandind o capacitate restransa, in baza careia putea incheia acte care sa-i aduca un avantaj, fara insa a se obliga.

Casatoria. Precedata de logodna, casatoria era un act exclusiv si obligatoriu civil. Logodna nu obliga la casatorie insa Legea matrimoniala din 1894 prevedea ca, in cazul in care aceasta era desfacuta fara motive intemeiate, cel vinovat era obligat la plata unor despagubiri pana la recuperarea cheltuielilor facute in vederea casatoriei si la restituirea darurilor de nunta. Puterea maritala si incapacitatea femeii maritate au fost institutii bine reglementate de legislatia aplicata in Transilvania[4].

Proprietatea. Codul civil austriac reglementa doua tipuri de proprietate:

• proprietatea deplina (proprietate de tip burghez) - care conferea proprietarului deplin dreptul de a dispune dupa bunul sau plac de substanta si foloasele lucrului si de a indeparta de la acestea pe oricare alte persoane (art. 354);
• proprietatea nedeplina (proprietate de tip feudal) - era caracterizata de existenta a doi proprietari, cel suprem si cel subordonat, niciunul dintre ei neavand dreptul de a intreprinde ceva ce ar fi putut aduce atingere drepturilor celuilalt (art. 363).

In cazul transmiterii proprietatii asupra bunurilor imobile, actul de achizitie trebuia sa fie inregistrat in registrele publice destinate acestui scop - cartile funciare.

Obligatii si contracte. Codul civil austriac clasifica izvoarele obligatiilor in: legea, contractul, paguba suferita, in timp ce doctrina maghiara (dreptul civil maghiar nu reglementa expres acest lucru) distingea intre actele juridice (contractul si actele unilaterale), tinuta ilicita si alte fapte sau circumstante, incluzand aici si legea.

Elementele constitutive ale contractului erau capacitatea persoanelor, consimtamantul si posibilitatea prestatiei.

Succesiuni. Codul civil austriac din 1811 reglementa o situatie necunoscuta in legislatia maghiara sau romana a acelor timpuri - lasamantul - situatia juridica de provizorat a bunurilor din momentul mortii proprietarului si pana la acceptarea sau nu a succesiunii. Lasamantul era reprezentat de curator care exercita, in aceasta perioada, toate drepturile pe are le-ar fi exercitat mostenitorii. Toate actele juridice incheiate in timpul lasamantului obligau pe mostenitori, acceptarea mostenirii avand efecte retroactive.

Succesiunea legala era fondata pe sistemul parentelelor, o parentela cuprinzand acele persoane care descindeau din aceeasi parinti, inclusiv parintii. Au existat 6 asemenea parentele, cea mai apropiata excluzandu-le pe celelalte. In cadrul parentelelor se aplica principiul reprezentarii. Copiii legitimati si putativi aveau aceleasi drepturi ca si copiii legitimi. Daca sotul supravietuitor venea in concurs cu descendentii, i se atribuia o parte de copil (cel mult ¼), iar daca nu existau mostenitori de nici un grad, ii revenea intreaga avere. In privinta descendentilor si colateralilor se facea distinctie intre averea mostenita (la care aveau dreptul numai acele rude care aveau un ascendent comun cu defunctul) si averea dobandita (care putea fi mostenita atat de ascendenti, cat si de colaterali).

Succesiunea testamentara cunostea, in dreptul civil austriac, doua acte pe care se fonda:

• testamentul, act de ultima vointa a defunctului, prin care s-a facut numire de erezi;
• codicilul, act in care au fost cuprinse alte dispozitii, deci nu s-a facut numire de erezi.

De asemenea, testamentele se clasificau in:

a)   testamente private - erau scrise si redactate in prezenta martorilor, chemati sa constate in persoana ca testatorul nu  a fost inselat sau indus in eroare, martorii trebuind sa dovedeasca pe act ca testatorul a subsemnat documentul in prezenta lor; daca martorii nu stiau carte, trebuia sa li se faca "citirea", nu "aratarea" testamentului;

b)   testamente verbale - pentru care se cereau, de asemenea, martori care sa cunoasca limba testatorului, testatorul trebuind sa declare ca tot ce a spus era testamentul lui;

c)    testamente publice - erau intocmite de notari sau judecatorii de ocol.

Dreptul comercial

In Transilvania, Codul comercial din 1875 a stabilit, in materia actelor sau faptelor de comert, limitativ, cinci acte de comert obiective si fundamentale si sapte acte de comert subiective si fundamentale[5].

In privinta comerciantilor, in raport cu Codul civil roman, in Transilvania au existat unele particularitati, deoarece Codul de comert din 1875 nu cunostea o capacitate comerciala distincta de capacitatea generala de a lucra. De asemenea, exista o reglementare speciala de evidenta, denumita registrul firmelor, care in Romania nu exista. O alta deosebire consta in faptul ca dobanditorul unui fond de comert putea, conform dreptului comercial din Transilvania, sa continue comertul sub forma celui de la care il dobandise.

Intre cele doua coduri comerciale au existat diferente si in ceea ce priveste materia registrelor comerciale. Astfel, in timp ce Codul comercial roman prevedea tinerea obligatorie in limba romana a trei feluri de registre, dreptul transilvanean a decis tinerea oricarui fel de registru in orice limba.

Privitor la contractele speciale, in Transilvania Codul comercial din 1875 a reglementat mult mai pe larg contractul de vanzare-cumparare, dar nu a reglementat contractul de report, iar contractul de cont curent a fost reglementat diferit fata de Codul din 1887.

Dreptul penal

In Transilvania s-a aplicat textul Codului penal austriac din anul 1852 (in perioada 1853-1880) si textul Codului penal maghiar din 1878, care a avut ca model codurile penale german, francez, italian si belgian. Ulterior, el a fost revizuit pentru a se pune de acord cu noile principii ale stiintei penale determinate de afirmarea curentului pozitivist[6].

In functie de natura pedepsei stabilite de lege, infractiunile se clasificau in crime, delicte si contraventii. Novela penala din anul 1908 a reglementat, printre cauzele de imputabilitate, minoritatea si legitima aparare. In perioada copilariei (pana la 12 ani) raspunderea penala era exclusa total, in perioada adolescentei (12-18 ani) angajarea raspunderii era conditionata de existenta dezvoltarii morale si intelectuale, de la 18 ani raspunderea fiind deplina. Totusi, exista o perioada de tranzitie, cuprinsa inre 18 si 20 de ani, in care infractorul nu era condamnat la moarte sau la munca silnica pe viata.  De asemenea, minorii pana la 15 ani nu puteau fi codamnati la inchisoare corectionala decat pentru fapte grave, iar batranilor li se aplica pedeapsa recluziunii in locul muncii silnice.

In Bucovina s-a aplicat Codul penal din 27 mai 1852 realizat in spiritul scolii clasice cu impartirea infractiunilor in crime, delicte si contraventii; se admitea pedeapsa cu moartea; nu se tinea cont de personalitatea infractorului, ci doar de raportul dintre fapta si sanctiunea punitiva.

In Basarabia sistemul penal aplicat era cuprins in trei legiuiri: Codul pedepselor criminale si corectionale din 15 august 1845, Codul penal din 22 martie 1903 si Statutul pedepselor din 20 noiembrie 1884.

Dreptul procesual civil

In ceea ce priveste competenta, in Transilvania s-a aplicat principiul separarii cauzelor penale de cele civile, cunoscandu-se cazuri concrete de competenta absoluta: in cazul imobilelor, notificarea se facea la instanta pe teritoriul careia se afla imobilul; in cazul mostenirii, competenta era instanta teritoriului unde a fost deschisa mostenirea; pentru cazurile de putere parinteasca avea competenta exclusiva tribunalul pe teritoriul caruia se afla sediul autoritatii tutelare instituite etc.

Desfasurarea procesului a fost impartita in doua etape: intr-o prima etapa avea loc constituirea procesului, reclamantul sustinandu-si oral actiunea, iar paratul replica, se rezolvau exceptiile prohibitive; in a doua etapa, daca nu se reusea incheierea unei tranzactii, se realiza dezbaterea in fond a pricinii si se solutiona procesul ca urmare a probelor administrate. Caile de atac impotriva sentintelor erau: apelul, recursul si revizuirea.

In Dobrogea, procedura judiciara aplicata populatiei musulmane era supusa regulamentului pentru functionarea tribunalelor mahomedane si procedurii de urmat inaintea acestora.

Dreptul procesual penal

In Transilvania, dreptul procesual penal s-a bazat, pana in anul 1896, pe Codul de procedura penala austriac din 1853, din 1896 pe Legea XXXIII, modificata de mai multe ori, iar din 1914 pe Novela procedurii penale (Legea XIII).

Procesul penal se fundamenta pe principiul acuzarii: "Instantele judecatoresti in cauze penale pot proceda numai in baza legii, daca exista acuzare" (art. 1 al Legii XXXIII), acuzarea fiind atributul Ministerului Public. Parchetul nu facea direct cercetari, ci dispunea executarea acestora de catre politia judiciara, sub indrumarea si supravegherea sa. Spre deosebire de sistemul romanesc in care actiunea penala pusa in miscare era irevocabila, in Transilvania, procurorul putea sa revoce acuzarea pana in ultimul moment al procesului, iar, daca persoana lezata nu prelua acuzarea, instanta nu putea judeca, stingand procesul printr-o incheiere. Daca parchetul refuza sa sustina acuzarea, victima (persoana lezata) avea dreptul sa preia reprezentarea acuzarii, devenind acuzator privat subsidiar. In cazul in care acuzarea era reprezentata de un acuzator privat, instructia era obligatorie. Acuzarea privata era principala si subsidiara. La actul de acuzare care ii era inmanat, inculpatul putea ridica exceptii, asupra acestora pronuntandu-se Camera de acuzare in Camera de consiliu.

Spre deosebire de dreptul procesual penal din Romania, judecatorul de instructie facea numai instructia, nu dadea si hotararea asupra ei.

Recursul se putea declara fie la instanta care judeca pricina, fie la instanta de recurs, verbal sau scris, insa sub forma de memoriu.

Pana la Decretul nr. 1 al Consiliului Dirigent, infractiunile politice si de presa se judecau de catre curtile cu juri, decretul respectiv trecandu-le in competenta instantelor ordinare (tribunale si curti de apel). Din anul 1925, cand s-a realizat extinderea aplicarii legislatiei romanesti asupra intreg teritoriului tarii, crimele, delictele politice si cele de presa au revenit in competenta curtilor cu juri.