Regimul juridic al capacitatii de exercitiu

Regimul juridic al capacitatii de exercitiu

In vederea valabilitatii actelor juridice incheiate de persoana fizica, subiect al raporturilor juridice civile, este necesar ca pe langa capacitate de folosinta, aceasta sa dispuna si de maturitate psihica, (discernamant) astfel incat sa constientizeze efectele actiunilor sale.

Daca simpla existenta a persoanei fizice este suficienta pentru ca ea sa poata avea drepturi si obligatii civile, aceasta existenta este insuficienta pentru ca subiectul de drept sa poata incheia personal acte juridice civile. Astfel, numai persoana fizica care a ajuns la o anumita maturitate psihica poate sa incheie valabil, constient si sigur acte juridice civile. Aceasta maturitate psihica se dobandeste numai dupa ce minorul a ajuns la o anumita varsta. Conform art. 8 din Decret, persoana fizica dobandeste capacitatea deplina de exercitiu la varsta majoratului.

Asadar, daca orice persoana fizica are capacitate de folosinta, capacitate de exercitiu are numai persoana care poate sa-si exercite drepturile si sa-si asume obligatiile incheind personal si singura acte juridice, adica persoana care are o anumita maturitate psihica pentru a-si reprezenta consecintele actelor pe care le incheie. Cu alte cuvinte persoana trebuie sa aiba discernamant.[1]

Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice beneficiaza atat de definitie legala (prevazuta in art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954), cat si de mai multe definitii doctrinare.

Potrivit art.5 alin.3 din Decret: "capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile savarsind acte juridice."

Definitiile doctrinare au ca fundament definitia legala a capacitatii de exercitiu, continand aceleasi elemente, deosebirile putandu-se observa doar in privinta formularilor.

Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice este acea parte a capacitatii civile a omului care consta in aptitudinea acestuia de a exercita drepturile civile si de a-si asuma obligatiile civile prin incheierea de acte juridice civile.[2]

Caracterele juridice ale capacitatii de exercitiu (depline sau restranse) ale persoanei fizice sunt, cu exceptia universalitatii, cele pe care le prezinta capacitatea de folosinta, astfel: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.

a)     legalitatea. Capacitatea de exercitiu este de domeniul exclusiv al legii excedand vointei individuale; legea prevede incetarea capacitatii civile de exercitiu. Mentionam ca dispozitiile legale care o reglementeaza au un caracter imperativ, ceea ce inseamna ca persoanele fizice nu pot deroga de la ele.

b)     generalitatea. Acest caracter priveste continutul capacitatii de exercitiu, in sensul ca persoana fizica are aptitudinea de a exercita toate drepturile subiective civile si de a-si asuma orice obligatii civile, prin incheierea oricaror acte juridice civile in afara celor prohibite de lege. Gradul de generalitate difera dupa cum este vorba de capacitate de exercitiu deplina sau restransa.

c)      inalienabilitatea. Caracterul este consacrat expres in art. 6 (2) din Decret: "nimeni nu poate renunta nici in tot nici in partela capacitatea de exercitiu."

Astfel, capacitatea de exercitiu nu poate face obiectul nici unui act de renuntare sau instrainare.

d)     intangibilitatea. Nici o persoana nu poate fi lipsita in intregime de aceasta capacitate. O eventuala lipsire, totala sau partiala, de capacitatea de exercitiu intervine numai in cazurile si in conditiile expres prevazute de lege. In acest sens art. 6 alin. 1 precizeaza: "nimeni nu poate filipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si conditiile stabilite de lege."

e)     egalitatea. Egalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este consacrata, impreuna cu egalitatea capacitatii de folosinta de art. 4 alin.2 din Decretul nr. 32/1954: "sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii."