Teoria patrimoniului - scop sau de afectatiune

Datorita inconvenientelor sale practice, in unele tari europene ale caror coduri civile au fost adoptate in ultimii ani ai secolului al XIX-lea sau in secolul nostru, teoria patrimoniului-personalitate a fost abandonata, fiind inlocuita cu teoria patrimoniului - scop, in care se sustine existenta patrimoniului ca universalitate de drepturi si obligatii, independent ca apartine sau nu unei persoane.

Teoria patrimoniului - scop sau de afectatiune a fost elaborata in dreptul german^[1], fiind preluata si de doctrina juridica din alte tari si chiar in cea franceza . Potrivit acestei teorii, ideea ca numai persoanele pot avea patrimoniu, nu este riguros exacta, deoarece patrimoniul exista ori de cate ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop, fara ca pentru existenta lui sa fie nevoie de crearea unei persoane juridice. Notiunea de persoana sau de personalitate juridica si notiunea de patrimoniu trebuie separate. Apar astfel notiuni noi: patrimoniul separat (Sandervermögen) si patrimoniu-scop (Zweckvermögen). Personalitatea juridica nu se confunda cu patrimoniul, care trebuie sa ramana ceea ce este: o universalitate de drepturi si obligatii afectate unui scop comun. Asa se explica faptul ca una si aceeasi persoana poate avea doua sau mai multe patrimonii, un patrimoniu general si unul sau mai multe patrimonii speciale. Existenta fiecarui patrimoniu este dependenta de scopul, de afectatiunea pe care persoana respectiva a dat-o unei anumite mase din bunurile sale. In continutul sau vor intra si datoriile nascute in legatura cu bunurile in cauza si cu realizarea scopului caruia ele au fost si sunt afectate.

In concluzie, unitatea drepturilor si obligatiilor nu depinde de apartenenta lor la o anumita persoana, ci de ideea de scop sau afectatiune. Orice universalitate de drepturi si obligatii patrimoniale reunite intre ele printr-o legatura intelectuala, afectate fiind unui scop comun, poate constitui, asadar, un patrimoniu independent cu o existenta separata de patrimoniul general si de celelalte patrimonii speciale, fiecare cu activul si pasivul sau, ale aceleasi persoane. Mai mult, patrimoniul fiind independent de persoana, poate deveni o universalitate juridica apartinand propriei destinatii. Patrimoniul nu are astfel subiect, roul acestuia fiind jucat de bunurile care compun patrimoniul sau de scopul pentru care sunt afectate^[3].

Teoria corespunde realitatilor si nevoilor practice ale economiei de piata tot mai complexe, permitand largirea posibilitatilor intreprinzatorilor de a participa cu actiuni sau parti sociale la mai multe societati comerciale, insotita de limitarea raspunderii pentru datoriile fiecarei societati la capitalul afectat activitatii acesteia.

Cu toate acestea, teoria este criticabila deoarece ignora cu desavarsire existenta persoanei ca subiect de drept. Desi patrimoniul nu poate fi confundat cu capacitatea de folosinta, totusi, in mod necesar, el trebuie sa apartina unei persoane. Numai persoanele pot avea drepturi si obligatii. Drepturile si obligatiile sunt de neconceput fara a apartine unui subiect de drept. Or, pornind de la aceasta conceptie, se considera ca persoanele juridice sunt simple patrimonii impersonale, care nu apartin nimanui, ci scopului, afectatiunii sau destinatiei pentru care au fost constituite.