Moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor

Nu presupun manifestarea de vointa a partilor.

Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligatiilor, care presupun acordul partilor, modurile nevoluntare nu reclama vreo manifestare de vointa din partea subiectelor raportului juridic obligational. Datorita acestui fapt, modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor sunt desemnate si prin expresiile "moduri fortate" sau "moduri necesare".

Acestea sunt:

imposibilitatea de executare;

confuziunea;

moartea;

capitis deminutio

prescriptia extinctiva.

A. Imposibilitatea de executare

Cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat, iar lucrul respectiv piere fara vina debitorului, fie prin interventia cazului fortuit, fie prin forta majora, obligatia se stinge conform regulei debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru individual determinat este liberat prin pieirea lucrului).

Daca debitorul datoreaza un lucru de gen, nu se poate pune problema imposibilitatii de executare, pentru ca genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).

De asemenea, pentru ca pieirea lucrului sa duca la stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul sa nu fie pus in intarziere, sa nu fie in culpa, sa nu fi comis vreun dol si sa nu raspunda pentru custodie. Asa cum am vazut la locul potrivit, in cele patru cazuri, obligatia nu se stinge, cu toate ca lucrul a pierit, urmand ca debitorul sa plateasca daune-interese.

B. Confuziunea (confusio) inseamna intrunirea asupra aceleiasi persoane a calitatii de debitor cu cea de creditor. Se realizeaza, cel mai frecvent, prin mostenirea creditorului de catre debitor sau invers.

C. Moartea

A fost la origine un mod de stingere a obligatiilor, deoarece vechii romani au considerat ca dreptul de creanta si datoriile sunt inseparabile de persoana creditorului sau a debitorului. Aceasta conceptie se explica prin faptul ca drepturile de creanta erau concepute ca reflexe juridice ale dreptului de razbunare. Or, dreptul de razbunare era inseparabil de persoana victimei, deoarece victima, suferind atacul, va deveni titularul dreptului de creanta. Acest drept de creanta al victimei nu se putea transmite, deoarece nu urmasul victimei a suferit agresiunea. Dar ideile au evoluat si s-a acceptat ca se pot transmite atat creantele, cat si datoriile.

D. Capitis deminutio (pierderea personalitatii)

Avem in vedere numai capitis deminutio minima. Se aplica in cazul pierderii personalitatii prin efectul adrogatiunii, deoarece adrogatul devine din persoana sui iuris persoana alieni iuris, trecand sub puterea adrogantului. Ca atare, bunurile si drepturile adrogatului vor trece in patrimoniul adrogantului, in paguba creditorilor adrogatului, care nu vor putea sa-l cheme in justitie pe adrogant, pentru ca se opunea principiul relativitatii efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. In acest fel a aparut o inechitate. De aceea, pretorul a recurs la restitutio in integrum ob capitis deminutionem, care era acordata creditorilor adrogatului. Prin efectul acesteia, actul adrogatiunii era desfiintat, dar numai in ce priveste raporturile dintre adrogat si creditorii sai, considerandu-se ca in cazul acestei relatii adrogatul este persoana sui iuris.

Prin urmare, creditorii adrogatului il puteau chema in justitie pe acesta, isi puteau valorifica drepturile de creanta si numai dupa aceea bunurile care mai ramaneau treceau in patrimoniul adrogantului.

Odata acordata restitutio in integrum, se introducea in formula fictiunea conform careia adrogatiunea nu ar fi avut loc, astfel incat creditorii isi puteau valorifica drepturile asupra adrogatului.

E. Prescriptia extinctiva

Vechii romani au considerat ca drepturile de creanta sunt  imprescriptibile, cu exceptia acelora care erau sanctionate prin actiuni pretoriene. Aceasta se explica prin aceea ca edictul pretorului era valabil pe un an, deci actiunile pretoriene puteau fi intentate numai in termen de un an.

In dreptul postclasic s-a introdus prescriptia de 30 de ani in materia creantelor si datoriilor, astfel incat, daca actiunea nu era introdusa inauntrul termenului de 30 de ani, obligatia se stingea.

4. 6. Transferul obligatiilor

Transferul obligatiilor este desemnat si prin expresia "cesiune de creante si datorii".

Vechii romani nu admiteau ideea de transfer a obligatiilor, considerand, fata de originea obligatiei, ca drepturile de creanta si datoriile sunt inseparabile de persoana debitorului si de persoana creditorului. Acest concept a corespuns epocii vechi, in care patrimonmiul cetateanului roman era format, in principal, din lucruri corporale, pe cand creantele ocupau un loc secundar, nesemnificativ.

La sfarsitul Republicii are loc revolutia economica, conditii in care productia si schimbul de marfuri cunosc o dezvoltare fara precedent.

In aceste conditii, creantele au inceput sa ocupe locul central in patrimoniul cetatenilor. Atunci s-a pus problema transmiterii obligatiilor.