Sistemul partii speciale a dreptului penal

Sistemul partii speciale a dreptului penal

§1. Notiune

Partea speciala a dreptului penal este organizata pe baza unui anumit sistem. Prin sistemul partii speciale a dreptului penal se intelege clasificarea sau gruparea in anumite categorii, grupe, subgrupe etc. a tuturor infractiunilor prevazute de legis­latia penala in vigoare.

Din aceasta definitie rezulta ca sistemul partii speciale a dreptului penal repre­zinta ansamblul sistematizat al infractiunilor prevazute in normele penale cuprinse in codul penal si in legile speciale in vigoare. De aici se mai desprinde si constatarea ca sarcina stiintei dreptului penal, privitoare la partea speciala, este nu numai aceea de a descrie si analiza continutul specific al diferitelor infractiuni in parte, ci si aceea de a le clasifica intr‑un sistem unitar, pe baza unor criterii stiintifice si de a releva semni­ficatia sociala si juridica a integrarii lor in acest sistem[1].

§2. Criteriile de alcatuire a sistemului partii speciale a dreptului penal

Clasificarea infractiunilor in cadrul sistemului partii speciale a dreptului penal se poate face dupa criterii variate. Ea trebuie sa fie astfel construita, incat sa asigure realizarea unui sistem unitar. Pentru aceasta este necesar ca prima clasificare a infrac­tiunilor (clasificarea fundamentala) sa se efectueze pe baza unui criteriu unic. In cadrul fiecareia pot fi efectuate subclasificari dupa criterii secundare, variate.

a) Prima clasificare a infractiunilor consta in repartizarea acestora in categorii de infractiuni, dupa criteriul de baza al alcatuirii sistemului partii speciale a dreptului pe­nal. In dreptul penal roman, acest criteriu este cel al obiectului juridic al infractiu­nilor[2]. Astfel, in raport de genul relatiilor sociale care formeaza obiectul juridic (de exemplu, rela­tiile sociale privind siguranta statului, relatiile sociale privind ocrotirea per­soanei, rela­tiile sociale privind ocrotirea patrimoniului etc.), infractiunile pre­va­zute de legislatia penala sunt grupate in diferite categorii de infractiuni (de exemplu, infractiuni contra sigu­rantei statului, infractiuni contra persoanei, infractiuni contra patrimoniului etc.).

Tocmai aceasta neomogenitatea a valorilor sociale ocrotite in cadrul incrimi­na­rilor referitoare la persoana, patrimoniu (ca valori interesand, in principal, indivi­dul) ori a celor referitoare la colectivitate in ansamblul ei ar fi trebuit sa impiedice o ierar­hizare eclectica a incriminarilor in modul conceput de legea in vigoare.

Acest argument, teoretic incontestabil just, in anumite limite n‑ar putea fi insa gene­ralizat, deoarece nici grupul de incriminari contra persoanei sau contra patrimo­niului nu este omogen, adica nu cuprinde numai incriminari prin care se ocrotesc valori sociale deosebit de importante, care ar putea fi opuse incriminarilor care privesc colectivitatea in ansamblul ei.

Este interesanta, sub acest aspect experienta legislatiei italiene. Legiuitorul italian, optand pentru prioritatea incriminarilor care se refera la interesele colectivitatii, a inclus in aceasta grupa toate incriminarile pe care le‑a considerat ca se inscriu in aceasta categorie. Astfel, dupa incriminarile care ocrotesc personalitatea statului, au fost trecute cele care se refera la administratia publica, apoi cele referitoare la admi­nis­trarea justitiei, la religia in stat, la ordinea publica, la pericolul comun, la incre­derea publica, la economia publica, la moralitatea publica, la sanatatea publica, la familie. Dupa acest grup de infractiuni, urmeaza cele referitoare la persoana si la patrimoniu (titlurile XII si XIII).

O solutie similara a adoptat si noul Cod penal francez, care, desi a optat pentru solutia contrara celei italiene, in sensul prioritatii incriminarilor referitoare la individ fata de cele privitoare la colectivitate in ansamblul ei, a inclus, in aceasta din urma categorie, toate incriminarile care ocrotesc valorile sociale interesand comunitatea. Din acest grup de incriminari fac parte cele care se refera la ocrotirea statului, dar si cele ce privesc ordinea publica, administratia publica, justitia, increderea publica[3].

Cel mai recent Cod penal european, si anume Codul penal spaniol (intrat in vigoare in luna mai 1996), dand prioritate incriminarilor referitoare la persoana si patrimoniu, in raport cu cele privitoare la comunitate in ansamblul ei, inscrie printre acestea din urma, toate incriminarile care ocrotesc comunitatea in ansamblul ei (sunt incluse incriminarile privind mediul inconjurator si patrimoniu istoric, cele privind securitatea colectiva, increderea publica, administratia publica administrarea justitiei, incriminarile privitoare la ocrotirea Constitutiei, a Coroanei, a ordinii publice, a pacii, independentei statului si apararea nationala).

Chiar legea penala germana, desi adoptata in 1871, se situeaza in mare masura pe aceeasi pozitie, incluzand printre incriminarile referitoare la intreaga colectivitate, pe langa cele privitoare la ocrotirea statului de drept, a securitatii exterioare, a organelor constitutionale si apararii nationale, si pe cele privind ordinea publica, increderea publica, justitia, religia statului, familia. Abatandu‑se de la aceasta regula, legea penala grupeaza numai incriminarile privitoare la administratia publica, in ultimul capitol al codului, dupa cele referitoare la persoana si patrimoniu impreuna cu incri­minarile de pericol comun si cele referitoare la mediul ambiant)[4].

Codul penal roman din 1937, punand pe primul plan incriminarile contra intere­selor generale ale comunitatii, dupa care urmau incriminarile referitoare la persoana, a indus, printre incriminarile din prima categorie, pe langa cele privitoare la siguranta exterioara si interioara a statului, si pe cele referitoare la administratia publica, la administratia justitiei, la cultul si respectul datorat mortilor, la linistea publica, la pericolul public, la sanatatea publica, la interesele publice, la bunele moravuri si la familie. O solutie similara a adoptat‑o si Codul penal roman din 1866; printre incri­mi­narile referitoare la colectivitate, au fost incluse cele privind siguranta statului, cele referitoare la constitutie si la interesele publice. Dupa acestea, urmau incrimi­narile referitoare la persoana si bunuri.

b) A doua clasificare a infractiunilor consta in subclasificarea infractiunilor dintr‑o categorie in doua sau mai multe grupe de infractiuni, pe baza unor trasaturi comune specifice acelor grupe (de exemplu, infractiunile contra persoanei se clasifica in urmatoarele patru grupe: 1. infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sana­tatii; 2. infractiuni contra libertatii persoanei; 3. infractiuni privitoare la viata sexuala; 4. infractiuni contra demnitatii).

c) A treia clasificare a infractiunilor consta in subclasificarea infractiunilor dintr‑o grupa in subgrupe, pe baza unor trasaturi specifice, comune numai infractiu­nilor din acea grupa (de exemplu, grupa infractiunilor contra vietii, integritatii corpo­rale si sanatatii se subimparte in urmatoarele doua subgrupe: 1. omuciderea si 2. lovirea si vatamarea intimitatii corporale sau a sanatatii).

Referat: Adeverinta de venit Document online: Contract de agentie comerciala

d) Alte clasificari. In afara clasificarilor legislative, doctrina poate proceda si la alte clasificari, fie utilizand criterii de clasificare diferite de cele adoptate de legiui­tor, fie completand clasificarile legiuitorului cu altele noi.

Este interesant de observat, in lumina dreptului penal comparat, si modul cum sunt ordonate diferitele incriminari, in cuprinsul celor doua mari categorii (incrimi­nari relative la colectivitate si incriminari privind interesele individuale), indiferent de prioritatea acordata uneia sau alteia dintre categoriile mentionate.

Asa de pilda, incriminarile privind viata sexuala sunt grupate in Codul penal roman printre incriminarile contra persoanei, considerand ca prin mijlocirea lor se ocro­teste libertatea si moralitatea relatiilor sexuale, valori sociale care ocupa un loc important printre cele aparate de legea penala[5]. Dar daca libertatea si inviolabilitatea sexuala ar putea fi considerate ca atribute ale persoanei, ca aspecte ale libertatii acesteia, ale dreptului sau de a dispune in mod liber de corpul propriu in relatiile sexuale (atunci cand avem in vedere obligarea persoanei prin constrangere la acte sexuale de orice natura, acte de perversiune sexuala), apare mai putin pertinenta aceasta caracterizare cand avem in vedere actele consimtite de partenerii la viata sexuala. In acest din urma caz, apar in prim plan alte valori sociale, care sunt ocrotite prin incriminarile respective, cum ar fi: dezvoltarea morala a minorului (in cazul actului sexual cu un minor), buna‑credinta si loialitatea in desfasurarea raporturilor sexuale (in cazul seductiei), sanatatea fiziologica si conservarea fondului biologic al societatii (in cazul incestului). Asa se explica de ce in alte legislatii aceste din urma incriminari sunt grupate in categoria acelora care ocrotesc colectivitatea in ansamblul ei (de exemplu, Codul penal italian cuprinde aceste incriminari printre cele care ocrotesc interesele colectivitatii, considerand ca ele sunt menite sa combata actele contrare moralitatii publice si bunelor moravuri; la fel Codul penal german, iar Codul penal francez cuprinde numai agresiunile sexuale in cadrul incriminarilor contra persoanei; Codul penal spaniol incrimineaza, de asemenea numai agresiunea si abuzul sexual printre cele privitoare la persoana) .

In raport cu situatia existenta, s‑ar parea ca numai agresiunile sexuale ar putea face parte dintre incriminarile care ocrotesc libertatea sexuala a persoanei, celelalte incriminari din acelasi articol si‑ar avea locul printre cele care ocrotesc moralitatea publica.

De observat ca, in Codul penal roman din 1937, toate incriminarile relative la viata sexuala (inclusiv cele bazate pe constrangere) erau prevazute ca incriminari contra pudorii si a bunelor moravuri (titlul XI) si faceau parte dintre incriminarile referitoare la interesele generale ale comunitatii si nu dintre cele contra persoanei.

Incriminarile privitoare la ocrotirea familiei sunt grupate de unele legislatii (de exemplu, Codul penal italian, german) printre incriminarile care se refera la colecti­vitate, in timp ce in Codul penal francez si spaniol aceste incriminari sunt grupare printre cele care privesc persoana.

Codul penal roman grupeaza aceste incriminari intr‑un capitol distinct, intitulat ,,infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala", dandu‑se expresiei de "relatie de convietuire sociala" un sens restrans, de contacte apropiate, directe, frecvente intre oameni, a caror incalcare presupune o suferinta morala[7]. In viziu­nea legiuitorului roman, pare a prevala caracterul de valoare sociala de interes general al familiei, ca o colectivitate mai restransa de persoane, in cadrul careia se intre­tin anumite relatii de convietuire sociala, ceea ce ar situa aceste incriminari printre cele care ocrotesc comunitatea in general si nu individul, ca membru al comu­nitatii. Aceeasi solutie o regasim si in Codul penal din 1937, in care incrimi­narile referitoare la familie erau trecute printre cele care se refereau la colectivitate in ansam­blul ei, si nu printre incriminarile privind persoana.

Traficul de substante toxice este incriminat in legislatia noastra printre incrimi­narile referitoare la sanatatea publica, aceasta fiind considerata o valoare sociala care priveste intreaga comunitate. In Codul penal francez, traficul de aceasta natura este conceput ca o incriminare care ocroteste interesele individului, pe cand Codul penal spaniol inscrie aceste incriminari printre cele referitoare la sanatatea publica, intoc­mai ca si legea penala romana in vigoare. Aceeasi solutie fusese adoptata si de Codul penal roman din 1937.

Codul penal spaniol incrimineaza proxenetismul ca o fapta care aduce atingere intereselor persoanei. Tot astfel, Codul penal francez considera proxenetismul ca o fapta care aduce atingere demnitatii persoanei. In Codul penal roman in vigoare, proxenetismul este incriminat ca o fapta care aduce atingere regulilor de convietuire sociala, adica intereselor societatii in ansamblul ei. Aceeasi solutie o regasim si in Codul penal roman din 1937, unde prostitutia si proxenetismul figureaza printre incriminarile contra bunelor moravuri, implicit in categoria incriminarilor privind colectivitatea.

Un interes evident prezinta, pentru reforma penala romana, cunoasterea prevede­rilor din legislatiile straine, care cuprind incriminarea unor fapte noi, rezultat al dez­voltarii societatii moderne si al aparitiei unor forme noi de agresiune asupra indivi­dului si societatii[8].

Asa de pilda, noul Cod penal francez prevede, printre incriminarile care ocrotesc persoana, incriminari noi, cum ar fi: punerea in pericol a persoanei, efectuarea de experiente asupra persoanei umane, atingerile aduse vietii private, atingerile aduse imaginii persoanei prin montaje orale sau pe alte cai, atingerile aduse persoanei ca urmare a fisierelor si tratamentelor automatizate a informatiilor nominative.

In aceeasi categorie de incriminari care ocrotesc persoana, Codul penal italian prevede o serie de incriminari legate de inviolabilitatea secretului si de instalarea de aparate menite sa impiedice, sa intrerupa ori sa intercepteze comunicarile informative sau telematice. Tot in aceasta categorie de incriminari (infractiuni contra persoanei), Codul penal spaniol incrimineaza faptele de vatamare a fetusului si faptele de manipu­lare genetica.

Printre incriminarile care ocrotesc patrimoniul, Codul penal francez prevede incriminarea organizarii frauduloase a insolvabilitatii si atingerile aduse sistemelor de tratament automatizat a datelor. Codul penal italian incrimineaza faptele de reciclare a banilor proveniti din operatii ilicite. Codul penal spaniol incrimineaza uti­li­zarea ilicita a energiei electrice, a gazelor, a apei, a mijloacelor de telecomunicatii ori instalarea de terminale de telecomunicatii fara consimtamantul titularului.

In ce priveste incriminarile prin care se ocroteste intreaga comunitate, in afara de incriminarile clasice, referitoare la independenta si suveranitatea statului, la apararea

nationala, la ocrotirea secretului de stat, Codul penal francez mai incrimineaza actele de terorism, impiedicarea exercitarii libertatii de exprimare, de munca, de asociere, de reuniune sau de manifestare, organizarea de grupari de lupta ori participarea la o asociatie dizolvata. Este incriminata si fapta de a exercita presiuni asupra organelor judiciare, prin publicarea de informatii, inainte de a se da o hotarare judecatoreasca definitiva. In legatura cu aceeasi valoare sociala ocrotita, si anume comunitatea in ansamblul ei, Codul penal spaniol incrimineaza faptele care aduc atingere institutiilor statului si separatiei puterilor in stat, faptele de provocare de dezordini publice, fap­tele contrare dreptului gintilor. Codul penal italian incrimineaza faptele de insti­gare a militarilor la nesupunere la lege, activitatea antinationala a cetateanului in strai­natate, frauda in furniturile publice, simularea unei infractiuni, savarsirea de manopere specu­lative pe piata, boicotul si altele.

In Codul penal german sunt incriminate, printre faptele care aduc atingere inte­reselor comunitatii, si cele indreptate contra statelor straine, ca si cele de pregatire a unui razboi de agresiune, incalcarea interdictiei de asociere si altele.

Stiintei dreptului ii revine sarcina ca, tinand seama de dispozitiile codului penal si ale legilor speciale, precum si de exigentele unei clasificari stiintifice, sa elaboreze schema de clasificare a tuturor infractiunilor prevazute de legislatia penala, in cadrul unui sistem unitar al partii speciale a dreptului penal.