Succesiunile - institutia succesiunii - categoriile de mostenitori

1. Institutia succesiunii in dreptul roman (aparitie si evolutie)

Dreptul sucesoral cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza transmiterea unui patrimoniu de la defunct catre mostenitorii sai.

Aceasta viziune asupra dreptului succesoral este una moderna, evoluata. In vechiul drept roman, succesiunea nu implica principiul continuitatii persoanei defunctului, considerandu-se ca dreptul de proprietate asupra unor bunuri se stinge odata cu moartea titularului acelui drept. Se credea si se afirma expres ca mostenitorul dobandeste un nou drept de proprietate putere, iar in acest sens putem invoca si terminologia cuvantului "heres", care vine de la "herus", care are intelesul de stapan. Termenii de "succesiune" si de "succesor" apar mai tarziu, abia dupa ce romanii au admis principiul continuitatii persoanei defunctului.

In evolutia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale:

mostenirea ab intestat (conform legii);

mostenirea testamentara;

mostenirea deferita contra testamentului, care este, de fapt, o varianta a mostenirii testamentare.

In evolutia sa milenara, dreptul succesoral roman a fost guvernat de doua tendinte: decaderea formalismului si ocrotirea rudeniei de sange.

La origine, dreptul succesoral era inconjurat de forme solemne, extrem de rigide, dovada ca primul testament roman a imbracat forma unei legi votata de adunarea poporului. Treptat, si in domeniul succesoral a inceput sa-si faca loc principiul autonomiei de vointa. Dupa reforme succesive, in dreptul roman evoluat, bunurile puteau fi transmise pentru cauza de moarte prin simpla manifestare de vointa.

Cu privire la cea de a doua tendinta, inca de la materia persoanelor stim ca numai agnatii (rudele civile) se bucurau de vocatie succesorala, pe cand cognatii care nu erau in acelasi timp si agnati, nu veneau la succesiune conform Legii celor XII Table. Cu timpul, odata cu transformarile succesive care au intervenit in organizarea familiei romane, se constata o noua orientare a factorilor care legiferau, in primul rand a pretorului, in sensul ocrotirii rudeniei de sange. De abia in vremea lui Justinian, rudenia de sange (cognatiunea) devine unicul temei al vocatiei succesorale.

Mostenirea ab intestat este cea mai veche. Isi are originea in epoca prestatala, in epoca gentilica, caci, potrivit obiceiurilor nejuridice romane, membrii gintii se mosteneau reciproc, sistem ce a lasat urme vizibile, adanci chiar, si dupa fondarea statului si dupa aparitia dreptului.

2. Succesiunea ab intestat

A. Sistemul Legii celor XII Table

Succesiunea ab intestat (fara testament) se deschide atunci cand nu exista mostenitori testamentari, fie pentru ca defunctul nu a lasat testament, fie pentru ca testamentul nu a fost valabil intocmit.

Se mai numeste si mostenire legala, deoarece normele care o reglementeaza sunt cuprinse in Legea celor XII Table.

Categoriile de mostenitori legali

Potrivit Legii celor XII Table, exista trei categorii de mostenitori:

sui heredes

adgnatus proximus

gentiles

Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin persoane sui iuris. In aceasta categorie de mostenitori intrau fiii, fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, nepotii din fii, daca tatal lor a predecedat bunicului, adoptatul si adrogatul. Nepotii din fii vor veni insa la mostenire alaturi de unchi prin reprezentare, ceea ce inseamna ca vor dobandi partea din mostenire care ar fi revenit tatalui lor daca acesta ar mai fi trait in momentul mortii lui pater familias. Spre exemplu, daca in momentul mortii lui pater familias au calitatea de sui heredes doi fii si doi nepoti din fii, cei doi fii vor dobandi cate o treime din mostenire, pe cand cei doi nepoti de fiu vor dobandi impreuna o treime, atat cat s-ar fi cuvenit tatalui lor daca acesta ar mai fi trait in momentul mortii lui pater familias.

Trebuie mentionat faptul ca fiul emancipat si femeia casatorita fara manus nu vin la succesiune, pentru ca nu sunt sui heredes, deoarece nu au avut calitatea de agnati fata de pater familias in momentul mortii acestuia, iar agnatiunea este singurul fundament al succesiunii.

Adgnatus proximus vin la mostenire in lipsa sui heredes-ilor.

"Adgnatus proximus", desi expresia este formulata la singular, desemneaza o intreaga categorie de mostenitori, deoarece "adgnatus proximus" ii desemneaza pe cei mai apropiati agnati care nu sunt sui heredes, care, prin urmare, nu devin sui iuris la moartea lui pater familias. Aceasta categorie de mostenitori este formata din frati, din veri, precum si din nepotii de frate sau de var. Aceasta expresie nu desemneaza o categorie fixa de mostenitori, ci o categorie mobila, in sensul ca un agnat foarte indepartat poate fi adgnatus proximus daca nu exista unul mai apropiat. Spre exemplu, daca nu exista frati, vor veni la mostenire verii primari.

Daca cel mai apropiat agnat refuza mostenirea, nu va putea veni la mostenire agnatul urmator, deoarece, in sistemul Legii celor XII Table, colateralii nu vin la mostenire prin reprezentare.

Gentiles (membrii gintii) vin la mostenire in lipsa celor din categoriile sui heredes si adgnatus proximus. Gentilii vin la mostenire in parti egale.

Gentilii vin la mostenire ca urmare a situatiei din epoca prestatala, cand membrii gintii se mosteneau reciproc.

B. Reformele pretorului

Sistemul succesoral reglementat de Legea celor XII Table, tratat pana acum, era extrem de rigid, fiind intemeiat exclusiv pe rudenia civila. Datorita acestui fapt  devenise anacronic spre sfarsitul Republicii, cand casatoria fara manus se generalizase, iar actul emanciparii devenise tot mai frecvent.

Fata de noua configuratie a familiei romane, pretorul a considerat ca este inechitabil ca femeia sa nu vina la mostenirea barbatului si ca fiul emancipat sa nu-si mosteneasca tatal. Ca atare, reformele pretorului au operat in directia ocrotirii rudelor de sange, precum si in directia consolidarii raporturilor dintre soti in cadrul casatoriei fara manus. Astfel a luat nastere mostennirea pretoriana, ca un corectiv adus mostenirii legale.

Mostenirea pretoriana este denumita bonorum possessio (posesiunea bunurilor succesorale).

Categoriile de mostenitori pretorieni

Spre sfarsitul Republicii erau cunoscute patru categorii de mostenitori pretorieni:

bonorum possessio unde liberi

bonorum possessio unde legitimi

bonorum possessio unde cognati

bonorum possessio unde vir et uxor

Bonorum possessio unde liberi desemneaza mostenirea deferita fiilor, mostenire dobandita in calitate de fiu, de copil, neprezentand importanta daca fiul se gasea sub puterea parinteasca sau era emancipat. Pe aceasta cale, toti fiii de familie, chiar daca s-ar fi aflat sau nu sub puterea lui pater familias, se bucurau de vocatie succesorala, cu precizarea ca emancipatul trebuia sa faca collatio bonorum, adica raportul bunurilor, adaugand la masa succesorala tot ceea ce dobandise in calitate de persoana sui iuris.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Bonorum possessio unde legitimi cuprinde agnatii si gentilii. Pretorul a preluat o dispozitie din Legea celor XII Table, care arata ca agnatii si gentilii se bucurau de vocatie succesorala. Prin introducerea in sistemul succesiunii pretoriene a acestor mostenitori, pretorul a confirmat prevederile legii, dar a si modificat, desi indirect, sistemul mostenirii legale. Astfel, daca cel mai apropiat agnat repudiaza mostenirea, aceasta nu devine vacanta, ci trece la urmatoarea categorie de mostenitori pretorieni, adica la cognati.

Bonorum possessio unde cognati este formata din rudele de sange, adica din cognati. Astfel, copiii rezultati din casatoria fara manus puteau veni la succesiunea mamei lor, cu toate ca nu aveau calitatea de agnati fata de ea.

Bonorum possessio unde vir et uxor este formata din sotii casatoriti fara manus, care se pot mosteni reciproc, insa numai in lipsa rudelor civile sau a rudelor de sange.

C. Dreptul imperial

Reformele pretorului nu au fost de natura sa aduca modificari substantiale sistemului succesiunii legale. Totusi, el este acela care a fost primul pas, a creat precedentul in directia ocrotirii rudeniei de sange, dupa care au urmat alte reforme imperiale.

Prin senatusconsultul Tertullian, adoptat in vremea lui Hadrian, femeia casatorita fara manus dobandeste vocatie succesorala fata de copiii ei in calitate de ruda legitima alaturi de ceilalti agnati.

Prin senatusconsultul Orfitian, dat in vremea lui Marc Aureliu, copiii rezultati din casatoria fara manus dobandesc vocatie succesorala fata de mama lor in cadrul primei categorii de mostenitori, inaintea agnatilor.

Conform spiritului unificator al legislatiei sale, imparatul Justinian creeaza un nou sistem succesoral, intemeiat numai pe rudenia de sange.

Prin reformele lui Justinian au fost create patru categorii de mostenitori:

descendentii ii exclud  pe toti ceilalti mostenitori; in lipsa acestora vor capata vocatie succesorala mostenitorii din a doua categorie;

ascendentii, fratii si surorile buni si copiii lor - in lipsa acestora vor capata vocatie succesorala mostenitorii din a treia categorie;

fratii si surorile consanguini sau uterini si copiii lor; sunt frati consanguini cei care provin din acelasi tata, dar nu au aceeasi mama; fratii uterini sunt cei care provin din aceeasi mama, dar nu au acelasi tata; in lipsa mostenitorilor din aceste categorii vin colateralii mai indepartati.

ceilalti colaterali.

In felul acesta, distinctia dintre agnatiune si cognatiune si-a pierdut orice semnificatie in privinta vocatiei succesorale.

In acelasi timp, a disparut si distinctia dintre mostenirea civila si cea pretoriana.

Sotia supravietuitoare putea veni la mostenirea sotului in concurs cu mostenitorii sotului, dobandind o parte din succesiune, care varia in raport cu gradul de rudenie al celor chemati la mostenire, dar care nu putea depasi un sfert din mostenire.

Acest sistem succesoral s-a dovedit atat de judicios, incat a fost preluat in toate codurile moderne.

Succesiunea testamentara

Este deferita pe baza testamentului.

Testamentul este un act solemn de ultima vointa, prin care testatorul instituie unul sau mai multi mostenitori. Plecand de la stravechile obiceiuri ale romanilor, care purtau o puternica amprenta religioasa, multi autori au confirmat ca testamentul a aparut in legatura cu necesitatea intretinerii cultului privat.

In realitate, testamentul a indeplinit si alte functii:

in primul rand al transmiterii patrimoniului de la defunct catre urmasii sai;

tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore.

Asa incat, practic, inca din vechiul drept roman, testamentul a indeplinit functii multiple.

A. Forme de testament:

a) Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:

calatis comitiis

in procinctu

per aes et libram

Testamentul calatis comitiis este cea mai veche forma de testament pe care testatorul il facea in fata Comitiei curiate, care, la origine, indeplinea un rol de legiuitor, ceea ce atesta reticenta pe care vechii romani au avut-o fata de mostenirea testamentara. Ulterior, in epoca Legii celor XII Table, poporul, din legiuitor s-a transformat in martor colectiv, care lua act de ultima vointa a testatorului. Aceasta transformare marcheaza primul pas pe care romanii l-au facut in directia recunoasterii autonomiei de vointa a testatorului.

Aceasta forma de testament prezenta doua neajunsuri serioase:

era accesibil numai patricienilor, intrucat numai ei participau la lucrarile Comitiei curiate, care se mai numea si Comitia calata, de unde si denumirea testamentului;

se putea face numai de doua ori pe an, la 24 martie si la 24 mai, date la care era convocata adunarea patricienilor.

De aceea, s-a creat o noua forma de testament.

Testamentul in procinctu (testamentul in fata armatei gata de lupta) consta dintr-o declaratie solemna inainte de lupta pe care soldatul o facea inaintea centuriei din care facea parte (unitatea sa militara).

Aceasta forma de testament prezenta avantajul ca aveau acces la ea atat patricienii, cat si plebeii, dar numai aceia care aveau varsta cuprinsa intre 17 si 46 de ani, deoarece doar acesti barbati faceau parte din legiunile combatante.

De aceea in epoca veche s-a recurs la o forma noua de a testa, care, de fapt, este o utilizare a mancipatiunii fiduciare.

Testamentul per aes et libram (prin arama si balanta) a cunoscut o evolutie in trei faze distincte:

mancipatio familiae

testamentul per aes et libram public;

testamentul per aes et libram secret.

In prima faza, testatorul transmitea proprietatea asupra lucrurilor sale unui executor testamentar sui generis care incheia cu testatorul anumite pacte fiduciare, anumite conventii de buna credinta, prin care se stabilea modul in care acel dobanditor al bunurilor succesorale, numit emptor familiae, urma sa le transmita mostenitorilor. Aceasta forma de a testa prezenta un grav neajuns, constand din aceea ca emptor familiae devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar pactele fiduciare, adica acele conventii incheiate cu testatorul, nu erau sanctionate juridiceste. Daca emptor familiae nu distribuia acele bunuri mostenitorilor potrivit intelegerii cu testatorul, mostenitorii nu aveau la indemana o actiune impotriva lui emptor familiae, nu-l puteau chema in justitie si nu puteau obtine o sentinta impotriva lui. De aceea, executarea acestui tip de testament depindea doar de buna credinta a executorului testamentar.

In scopul inlaturarii acestui regim s-a creat in a doua faza testamentul per aes et libram public. De aceasta data, emptor familiae nu mai devenea proprietar al bunurilor succesorale, ci numai detentor, adica un simplu executor testamentar, iar daca nu distribuia bunurile potrivit intelegerii cu testatorul, mostenitorii aveau actiune impotriva lui.

Si aceasta forma de testament prezinta neajunsul decurgand din faptul ca testatorul arata prin viu grai cui si cum sa fie impartite bunurile succesorale. Astfel incat, cei care erau instituiti mostenitori aveau  tot interesul sa grabeasca moartea testatorului.

De aceea, in a treia faza, prin testamentul per aes et libram secret, ultima varianta a testamentului, vointa testatorului nu mai este exprimata prin viu grai, ci in forma unui inscris, in care erau indicati mostenitorii si modul de repartizare a bunurilor succesorale, care urma a fi deschis numai dupa moartea testatorului.

b) In dreptul clasic, pe langa testamentul per aes et libram, au aparut noi forme de a testa:

testamentul nuncupativ;

testamentul pretorian;

testamentul militar.

Testamentul nuncupativ se facea sub forma unei declaratii orale in fata a sapte martori.

Testamentul pretorian se redacta in forma scrisa si purta sigiliile a sapte martori.

Testamentul militar nu presupunea conditii de forma, cu conditia ca vointa testatorului sa fie clar exprimata

c) In dreptul postclasic

Testamentul putea imbraca mai multe forme:

testamentul care imbraca forma unei declaratii facute in fata autoritatilor judiciare si municipale si depusa la cancelaria orasului;

o declaratie depusa in pastrare cancelariei imperiale;

testamentul olograf, scris si semnat de catre testator.

B. Capacitatea testamentara (testamenti factio)

Capacitatea testamentara (testamenti factio) desemneaza capacitatea unei persoane de a-si face testamentul sau de a fi martora la intocmirea unui testament, precum si capacitatea de a veni la succesiune in calitate de mostenitor sau de legatar.

Capacitatea testamentara este de doua feluri:

activa

pasiva

a) Testamenti factio activa desemneaza posibilitatea unei persoane de a-si intocmi testamentul sau de a asista la intocmirea unui testament in calitate de martor.

In principiu, se bucurau de testamenti factio activa numai persoanele capabile de drept si de fapt, adica persoanele sui iuris, care aveau reprezentarea urmarilor actelor si faptelor lor.

Cu toate acestea, s-au admis unele exceptii:

servii publici (sclavii publici aflati in proprietatea statului) puteau dispune prin testament de jumatate din peculiul lor;

tot asa puteau sa-si faca testament fiii de familie care erau soldati si care aveau un peculium castrense;

incepand din vremea lui Hadrian femeia sui iuris, desi incapabila de fapt, putea sa-si faca testament cu autoritatis tutoris, iar femeia ce se bucura de ius liberorum avea deplina capacitate de a testa.

b) Testamenti factio pasiva desemna capacitatea unei persoane de a dobandi o succesiune fie in calitate de mostenitor, fie in calitate de legatar.

Cu privire la testamenti factio pasiva, textele clasice precizau ca numai cei care erau capabili puteau veni la mostenire.

Dar nici aceasta regula nu este intrutotul respectata, intrucat s-a permis ca persoane alieni iuris sa fie instituite mostenitori. Dobandirea mostenirii de asemenea persoane era insa conditionata de aprobarea lui pater familias, intrucat cel care vine la succesiune, pe de o parte, dobandeste anumite bunuri si drepturi de creanta, iar, pe de alta parte isi asuma si niste obligatii, deoarece mostenirea nu este formata numai din drepturi, ci si din datorii, iar fiul de familie nu-l poate obliga pe pater familias fara o aprobare expresa din partea acestuia din urma.

Si femeile aveau capacitatea de a mosteni, insa prin Legea Voconia, adoptata in anul 169 i. e. n., din initiativa lui Cato cenzorul, s-a interzis femeilor sa vina la mostenirea unor persoane ce aveau un patrimoniu in valoare mai mare de 100000 de asi, masura adoptata in sensul de a frana tendinta catre lux a femeilor romane, care au inceput a fi influentate de moravurile din Orient, indeosebi din Grecia;

S-a admis sa fie instituiti mostenitori si sclavii, fie a sclavului propriu, fie a sclavului altuia.

In cazul instituirii sclavului propriu, aceasta instituire trebuia insotita de o clauza prin care sclavul era dezrobit, astfel incat la moartea testatorului, cel instituit devenea automat liber. Justinian a stabilit ca nu mai era necesara o asemenea declaratie, deoarece instituirea sclavului implica dezrobirea acestuia. Asemenea practici au fost imbratisate de cei care se considerau insolvabili si, care, pentru a nu li se pata memoria, instituiau ca mostenitori anumiti sclavi, iar ulterior, dupa moartea testatorului, bunurile urmau a fi vandute pe numele sclavului dezrobit si instituit.

In ceea ce priveste instituirea ca mostenitor a sclavului altuia, romanii nu admiteau vanzarea bunurilor succesorale. Aceasta regula putea fi insa ocolita prin instituirea ca mostenitor a sclavului altuia, deoarece vanzarea sclavului instituit mostenitor echivala cu vanzarea dreptului succesoral, caci succesiunea urma a intra in stapanirea acelei persoane care il avea pe sclav in proprietate la moartea testatorului.

C. Instituirea de mostenitor

Pentru ca testamentul sa fie valabil era necesar, mai intai de toate, instituirea de mostenitor.

a) Conditiile de forma ale instituirii

Potrivit lui Gaius (text din Institute), iar apoi in Institutele lui Justinian, instituirea de mostenitor era considerata "Caput et fundamentum totius testamenti" (fruntea si temelia intregului testament).

Instituirea de mostenitor presupune anumite conditii de forma:

trebuie facuta in fruntea testamentului;

trebuie facuta in termeni imperativi si solemni, spre exemplu "Octavianus heres esto" (Octavian sa fie mostenitor).

b) Conditiile de fond ale instituirii

Sunt exprimate in doua principii, care guverneaza materia succesiunii testamentare:

nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi (nimeni nu poate veni in parte cu testament si in parte fara testament). Fata de exigentele acestui principiu, la romani nu se putea deschide mostenirea legala, alaturi de mostenirea testamentara. Daca insa testatorul il instituia pe mostenitor numai pentru o parte din mostenire, cel instituit urma a dobandi intreaga succesiunea, deoarece principiul invocat nu admitea deschiderea succesiunii legale alaturi de cea testamentara.

semel heres semper heres (odata herede pentru totdeauna herede). Din acest principiu rezulta ca mostenitorul nu putea fi instituit pana la un anumit termen, astfel incat orice instituire ramanea valabila pentru totdeauna.

D. Substituirea de mostenitori

In practica s-a constatat uneori ca cei instituiti mostenitori  nu vroiau sau nu puteau dobandi mostenirea. In asemenea cazuri, veneau la succesiune mostenitorii legali, potrivit legii, iar daca nu existau mostenitori legali mostenirea trecea asupra statului. Pentru evitarea unei asemenea perspective, romanii au creat institutia substituirii de mostenitori, in virtutea careia daca cel instituit mostenitor nu dobandea succesiunea, aceasta trecea asupra substituitului.

De aici rezultaa ca substituirea de mostenitori era considerata ca fiind o instituire de gradul II sau o instituire conditionala.

Din textele clasice rezulta ca romanii au cunoscut trei forme de substituire de mostenitori:

substituirea vulgara (substitutio vulgaris);

substituirea pupilara (substitutio pupilaris);

substituirea quasi-pupilara (quasi-pupilaris).

a) Substituirea vulgara este cea mai frecventa, deoarece testatorul arata printr-o clauza speciala ce persoana va dobandi mostenirea daca cel instituit nu va vrea sau nu poate sa vina la mostenire.

b) Substituirea pupilara consta din numirea unui substituit pentru ipoteza in care cel instituit va muri inaintea pubertatii (14 ani).

c) Substituirea quasi-pupilara se face prin numirea de care testator a unui substituit pentru ipoteza in care cel instituit va deveni lipsit de minte (captus mente).