Raspunderea statului pentru erori judiciare penale reglementata in Codul de procedura penala

Raspunderea statului pentru erori judiciare penale reglementata in Codul de procedura penala

Subcapitolul 1

Consideratii introductive

Raspunderea patrimoniala a statului pentru erorile judiciare isi gaseste expresia cea mai clara in cauzele penale, motiv pentru care aceasta raspundere a fost consacrata pentru intaia oara in Codul de procedura penala. In aceasta materie se poate stabili mult mai evident daca exista o eroare judiciara, se poate realiza o distinctie mai clara intre adevar si eroare, daca fapta a fost comisa sau nu, daca fapta a fost comisa de un anumit faptuitor sau nu, spre deosebire de dreptul civil, in care judecatorul recurge de mai multe ori la o interpretare a normelor juridice care au un caracter preponderent dispozitiv al vointei legiuitorului, potrivit echitatii si propriei sale constiinte. In plus, in domeniul penal, erorile judiciare au un impact mai mare asupra persoanelor decat in celelalte domenii, aducandu-se atingere celor mai importante valori, precum libertatea individuala, libertatea de circulatie si, in unele legislatii straine, chiar dreptul la viata.

Eroarea judiciara in materie penala poate consta in gresita stabilire a faptelor, in cursul procesului penal, avand ca urmare condamnarea definitiva sau arestarea pe nedrept a unei persoane nevinovate ori exonerarea de raspundere a unei persoane vinovate de savarsirea unei infractiuni.

Codul de procedura penala reglementeaza intreaga desfasurare a procesului penal, astfel incat scopul acestuia sa poata fi realizat. Scopul procesului penal este aflarea adevarului. Infaptuirea justitiei penale inseamna pe de o parte, pedepsirea tuturor persoanelor vinovate de savarsirea vreunei infractiuni, iar pe de alta parte, apararea de raspundere penala a persoanelor nevinovate.

Realizarea operei judiciare se infaptuieste printr-un complex de activitati umane si cum orice activitate umana este supusa riscului unor deviatiuni ilicite de la corecta sa desfasurare, rezulta ca, chiar daca exista garantii procesuale penale, se pot produce erori judiciare.

Printre factorii care influenteaza in mod hotarator actul de justitie se numara nivelul profesional de pregatire, seriozitatea, experienta celor chemati sa aplice legea, precum si buna-credinta a tuturor participantilor la procesul penal.

Revizuirea si, uneori, recursul extraordinar constituie mijloace procesuale care constata si inlatura erorile judiciare ce ar putea fi continute in hotararile penale definitive. Caile de atac extraordinare indeparteaza erorile judiciare indiferent de forma pe care acestea o imbraca, insa recunoasterea erorii judiciare nu este suficienta pentru a elimina toate consecintele pe care un act de injustitie le-ar putea produce. Motiv pentru care aceste consecinte ale erorilor judiciare se pun sub aspectul reparatiilor pe care societatea este datoare sa le acorde celui care a suferit pe nedrept din cauza unei erori judiciare.

Reglementarile din Codul de procedura penala(art. 504-507) constituie mijlocul procesual prin intermediul caruia victimele erorii judiciare pot fi desdaunate.

Daca garantiile procesuale instituite de Codul de procedura penala au rolul de a preveni producerea erorilor judiciare, daca alte institutii procesuale sunt destinate sa inlature erorile comise, institutia repararii pagubelor are ca functie principala desdaunarea celor nevinovati, iar ca functie preventiva sporirea vigilentei organelor judiciare in verificarea si aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Procedura speciala reglementata in art. 504-507 C. proc. pen. se limiteaza la indicarea persoanelor indreptatite sa solicite reparatii, persoanele care pot promova actiunea in despagubiri, termenul de introducere a actiunii, instanta competenta si raspunderea statului. Cauza se judeca apoi potrivit procedurii civile. Deci, obiectul acestei proceduri nu este de natura penala, ci civila. Reglementarea prin normele de drept procesual penal se explica prin legatura directa cu un proces penal anterior. Activitatea procesuala in cazul repararii pagubelor se desfasoara in afara procesului penal, la instantele civile.

In concluzie, Codul de procedura penala admite ca in activitatea autoritatilor judiciare pot avea loc erori judiciare, motiv pentru care s-a prevazut solutia de achitare care-l repune pe inculpat in situatia anterioara invinuirii. Aceasta activitate judiciara, daca este eronata, ii poate cauza atat prejudicii materiale, cat si morale persoanei condamnate pe nedrept sau supuse privarii de libertate in mod nelegal. Ca urmare, pentru repararea pagubei in cazul condamnarii sau al luarii unei masuri preventive in mod injust, legislatiile de procedura penala prevad proceduri speciale prin intermediul carora se pot obtine despagubiri civile.

Codurile de procedura penala din Romania din 1936 si 1968 au instituit astfel de proceduri speciale de reparare a pagubelor produse in caz de condamnare sau de detinere pe nedrept

Subcapitolul al 2-lea

Reglementarea in materie in anul 1949

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Dreptul persoanei de a fi despagubita de stat pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale a fost prevazut, pentru prima oara, in Codul de procedura penala din anul 1936, in cartea a IV-a, titlul III, capitolul II, sectiunea a II-a intitulata "Daunele cuvenite victimelor erorilor judiciare", cuprinzand art. 431 si 432, precum si in cartea a VI-a, titlul II, capitolul III, intitulat "Despagubirea persoanelor detinute in preventie pe nedrept", cuprinzand art. 566-571. Se prevedea ca victima erorii judiciare avea dreptul atat la despagubiri morale si materiale, cat si la despagubiri pentru sumele pe care le-a platit efectiv partii civile. Este o solutie fireasca, deoarece victima erorii judiciare necauzand nicio paguba partii civile, nu putea avea obligatia de a repara un prejudiciu pe care nu l-a produs, iar daca a fost obligata de catre o instanta judecatoreasca printr-o hotarare eronata, este echitabil sa-si recupereze plata nedatorata pe care a facut-o. Statul era obligat sa restituie fostului condamnat si sumele pe care acesta trebuia sa le achite partii civile, insa n-a avut posibilitatea de a le incasa de la acesta, iar statul avand apoi dreptul sa-l urmareasca pentru aceste sume.

In cazul in care se stabilea printr-o hotarare definitiva ca o persoana a depus marturie mincinoasa impotriva persoanei detinute pe nedrept sau ca pe baza unui act sau a unor acte falsificate s-a pronuntat condamnarea, ori ca judecatorii sau procurorii sau expertul din cauza au fost corupti sau au savarsit o infractiune care ar fi putut influenta hotararea, statul avea dreptul de a cere, adresandu-se instantei civile competente, de la aceste persoane valoarea despagubirilor pe care a fost obligat sa o plateasca fostului condamnat.

Pentru a obtine despagubirile mentionate, persoana arestata pe nedrept trebuia sa intocmeasca o cerere in acest sens. Cererea de despagubiri era inadmisibila in urmatoarele 3 cazuri: daca nu a fost introdusa inauntrul termenului de 3 luni de la publicarea hotararii de revizuire, in situatia in care cauza erorii judiciare a constituit-o dolul sau culpa grava a fostului condamnat, daca persoana in discutie a suferit anterior doua condamnari de aceeasi natura.

Textul procedural instituia un termen de prescriptie special al dreptului la actiune de 3 luni, acesta incepea sa curga de la momentul publicarii hotararii prin care se constata ca persoana a fost condamnata in mod injust. Pentru a beneficia de reparatia pecuniara era necesar ca victima erorii judiciare sa nu fi contribuit la crearea erorii sub forma dolului sau a culpei grave, ceea ce insemna ca o culpa usoara sau foarte usoara (culpa levis sau culpa levissima) nu afecta dreptul la despagubiri. In cazul in care impotriva fostei persoane condamnate s-au pronuntat anterior doua condamnari de aceeasi natura, era exclusa posibilitatea ca aceasta sa obtina despagubiri.

Instanta competenta a solutiona cererea era tribunalul din circumscriptia instantei care a pronuntat achitarea. Hotararea tribunalului era supusa doar recursului in casare, calea de atac a apelului fiind suprimata de lege in acest caz.

Sectiunea 1

Dreptul la despagubiri

In ceea ce priveste dreptul la despagubiri, o persoana il dobandea daca initial era judecata si condamnata, iar ulterior era achitata printr-o hotarare definitiva a instantei sau daca procurorul pronunta o ordonanta de neurmarire ramasa definitiva, dupa caz, si daca a fost detinuta preventiv. Pentru a se acorda despagubiri era necesar ca hotararea sa constate ca fapta(in sens penal) savarsita nu s-a comis sau ca nu a fost savarsita de cel care a fost detinut pe nedrept. Aceste doua ipoteze erau prevazute in art. 4 din C. proc. pen. din 1949, fiind ipoteze in care se pronunta achitarea pentru ca se constata ca fapta imputata nu exista, respectiv ca fapta nu a fost comisa de cel invinuit. Erau excluse de la despagubiri persoanele care au mai suferit condamnari in materie criminala sau corectionala, precum si cele care au stanjenit sau au incercat sa stanjeneasca pe parcursul urmaririi penale sau pe parcursul desfasurarii procesului penal aflarea adevarului in cauza.

Obligatia de a plati aceste despagubiri revenea Statului, reprezentat prin Ministerul de Justitie. Temeiul obligatiei il constituia hotararea de achitare a celui detinut preventiv sau, dupa caz, ordonanta de neurmarire ramasa definitiva.

Statul se putea intoarce impotriva celor responsabili de luarea masurii detinerii preventive, printr-o actiune in regres, cu conditia ca acestia sa fi dat dovada de rea-credinta sau de neglijenta.

Acordarea despagubirilor trebuia sa tina seama de prejudiciile cauzate prin detinerea preventiva, sau, altfel spus, intinderea lor trebuia sa fie proportionala cu prejudiciul cauzat. In cazul in care cel achitat a fost retinut si pentru cercetari de catre organele de urmarire penala, atunci cuantumul despagubirii acoperea si pagubele rezultate din retinerea ilegala. Persoana achitata trebuia sa formuleze o cerere in aceasta privinta la tribunalul de la domiciul sau, conform procedurii civile. Rezulta de aici ca actiunea in despagubiri este o actiune civila, ce trebuie sa respecte procedura civila, dupa cum prevedea expres textul Codului de procedura penala. Competent pentru solutionarea cererii era tribunalul civil, hotararea pe care acesta o pronunta si prin care obliga statul la plata despagubirilor era supusa formelor de publicitate prin Monitorul Oficial si printr-un ziar din capitala sau din localitatea de domiciliu a celui achitat, dupa aprecierea instantei. Ulterior, prin decretul nr. 66, publicat in Monitorul Oficial nr. 44 din 22 februarie 1949 s-au abrogat toate dispozitiile legale privind obligativitatea publicarii in Monitorul Oficial.

Daca dupa pronuntarea hotararii prin care se acordau despagubiri, dar inainte de executarea ei, se relua ancheta penala impotriva persoanei achitate sau avea loc revizuirea procesului, hotararea era suspendata. In situatia in care s-a platit indemnizatia, beneficiarul ei putea fi obligat la restituire.

Prevederile referitoare la despagubirea persoanelor detinute preventiv in mod injust se aplicau si strainilor, in conditii de reciprocitate, daca in statul lor le era recunoscut si romanilor acest drept.