Raspunderea juridica in diferite sisteme juridice ale literaturii straine

Raspunderea juridica in diferite sisteme juridice ale literaturii straine

Raspunderea juridica - forma cea mai grava a raspunderii sociale - este una din institutiile de baza ale dreptului, care-l insoteste obligatoriu in timp si spatiu ca o garantie a afirmarii lui. Este o parte indispensabila a unei intrigi care nu poate fi conceput fara ea. Raspunderea se ridica ca un obstacol in calea negarii dreptului. Ea ramane in umbra cata vreme dreptul in actiunea sa este identic cu el insusi [1].

Urmarind caracterizarea institutiei raspunderii juridice, observam ca nici un text de lege nu da o definitie vreuneia dintre formele raspunderii juridice. Legiuitorul stabileste numai conditiile in prezenta carora persoana fizica sau juridica poate fi trasa la raspundere: principiile raspunderii, limitele in care poate opera una sau alta din formele sale, natura si intinderea sanctiunii juridice susceptibile de aplicare etc.

In literatura juridica, problema raspunderii juridice a fost cercetata destul de rar ca o categorie generala a dreptului. in schimb, acestei probleme i s-au consacrat lucrari in care raspunderea juridica este privita ca o categorie de ramura apartinand dreptului penal, civil sau dreptului muncii, ca si cum raspunderea penala, civila sau de dreptul muncii nu ar fi in realitate forme concrete ale raspunderii juridice in general [2].

Importanta deosebita a raspunderii juridice, implicatiile ei de ordin social, i-au facut loc in marile sisteme filozofice, preocupand pe ganditori ca Platon si Aristotel, Hegel si Kant, Rousseau si Marx, precum si pe multi altii [3].

Conceptia lui Platon despre rolul pedepsei, deci al raspunderii penale, isi pastreaza pe deplin valabilitatea. Asa cum remarca Constantin Tstatsos, autorul celebrelor Dialoguri si al Legilor, Platon este primul care a formulat, cu peste doua milenii in urma, teoria preventiei generale si particulare in cel mai limpede mod .

Ideile filozofului antic se desprind din opera sa scrisa: 'Cel care vrea sa pedepseasca in mod inteligent, nu pedepseste pentru fapta trecuta - caci nu poate fi desfiintat un fapt implinit - ci in vederea viitorului, in asa fel incat cel vinovat sa nu reinceapa si nici altul care i-ar vedea pedeapsa' . Oricine greseste trebuie pedepsit, nu din alt motiv ci 'pentru a impiedica raul nedreptatii sa devina ironie si sa faca sufletul perfid si de nevindecat' . in acest mod este conturata cu claritate ideea preventiei particulare. In acelasi timp, Platon se pronunta si pentru preventia generala : 'Orice persoana pedepsita pe drept, trebuie sa se indrepte si sa profite de pe urma pedepsei sau sa serveasca de exemplu pentru ceilalti in asa fel incat aceia, vazand ce-a patit el sa se teama si sa se indrepte' . Dezvoltand aceeasi teorie in Legile, Platon inlatura orice urma de razbunare in aplicarea pedepsei si precizeaza rolul ei preventiv si educativ: 'Nu pentru a plati greseala facuta - pentru ca ceea ce a fost facut nu mai poate sa fie refacut - ci pentru ca in viitor vinovatul si cei care il vad pedepsit sa urasca sincer nedreptatea si sa se elibereze pe cat posibil de aceasta slabiciune' .

Aristotel isi urmeaza magistrul dar, in aceasta privinta nu-l depaseste si nici nu-l egaleaza. Pentru filosoful din Stagira pedeapsa este mai ales un mijloc de educare care duce, prin puterea psihologica exercitata, la atitudinea corecta. In acest sens el noteaza ca 'pedepsele sunt uneori remedii'. Nu se poate spune insa, ca in cazul lui Platon, ca Aristotel dezvolta teoria preventiei generale sau particulare. Mai este de retinut ca Aristotel are in vedere notiunea de despagubire acolo unde este posibil si in cazul in care 'crima are sensul de paguba, care trebuie si poate sa fie rascumparata dupa principiile dreptatii corective. Pedeapsa este o sanctiune suplimentara, despagubirea primeaza' .