Procedura formulara: Rolul si structura formulei

1. Aparitia procedurii formulare

In secolul al II-lea i. e. n. s-a declansat revolutia economica. Productia si schimbul de marfuri au cunoscut o dezvoltare exploziva. Ritmul afacerilor a crescut vertiginos. In aceasta situatie, vechea procedura a legisactiunilor s-a dovedit, prin formalismul si rigiditatea ei, anacronica, inaplicabila, depasita.

De aceea, intre anii 149 si 126 i. e. n. s-a dat Legea Aebutia, prin care s-a introdus o noua procedura, si anume procedura formulara.

Dar, odata cu introducerea acestei noi proceduri nu s-a procedat la abrogarea expresa a legisactiunilor, partile avand posibilitatea de a alege intre procedura formulara si procedura legisactiunilor. Dupa mai bine de un secol s-a constatat ca partile optau, in mod invariabil, pentru procedura formulara. Astfel ca, practic, procedura legisactiunilor nu s-a mai aplicat.

Fata de aceasta situatie, imparatul August, in anul 17 i. e. n. a dat legile Iuliae Judiciarie, prin care legsiactiunile au fost desfiintate in mod expres.

Rolul si structura formulei

Fata de procedura legisactiunilor, procedura formulara prezenta mai multe avantaje.

In primul rand, partile se puteau exprima in limbajul obisnuit chiar si in fata magistratului, nemaiutilizand formulele solemne.

De asemenea, s-a pus la dispozitia pretorului un mijloc procedural numit formula, prin intermediul caruia pretorul putea extinde sfera reglementarii juridice, putand organiza un proces ori de cate ori considera ca pretentiile reclamantului sunt intemeiate, chiar daca acele pretentii nu erau consacrate prin textele unor legi ca drepturi subiective. De aceea, s-a afirmat in mod indreptatit ca acea formula a constituit instrumentul juridic prin care se puteau crea noi drepturi subiective si chiar noi principii de drept.

In procedura formulara, pentru valorificarea fiecarui drept subiectiv exista o actiune distincta, fiecare actiune avand o formula proprie.

Formula era un mic program de judecata prin care pretorul arata judecatorului cum sa solutioneze litigiul.

Pentru fiecare tip de drept subiectiv exista cate un model de formula, care trebuia completata de catre pretor cu toate elementele specifice cazului (numele partilor, pretentiile reclamantului, etc.) cu ocazia organizarii procesului. Daca pretorul socotea ca pretentiile reclamantului sunt intemeiate, dar nu exista un model corespunzator de formula, avea dreptul de a crea o formula noua, expunand situatia de fapt si aratand judecatorului, in termeni imperativi, cum sa procedeze in vederea solutionarii litigiului. Prin utilizarea acestui eficient mijloc procedural, pretorul putea sanctiona pretentiile reclamantului.

In procedura formulara nu exista drept fara actiune, iar actiunea opera extinzand sfera de reglementare juridica.

Tot asa de bine, pretorul putea sa refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala cu imposibilitatea pentru reclamant de a-si valorifica pretentiile.

In procedura formulara nu exista drept fara actiune, iar actiunea nu era altceva decat cererea reclamantului catre magistrat de a i se elibera o formula.

Formula avea o structura proprie, in sensul ca formula cuprindea:

patru parti principale;

doua parti secundare sau acesorii.

Orice formula incepea cu numirea in calitate de judecator a persoanei care a fost aleasa in acest scop de catre parti si confirmata de catre magistrat. Spre exemplu, "Octavian iudex esto".

A. Partile principale

Cele patru parti principale ale formulei erau:

intentio (intentia);

demonstratio (demonstratia);

adiudicatio (adjudecarea);

condemnatio (condamnarea).

Intentio era acea parte a formulei in care se precizau pretentiile reclamantului. Daca acele pretentii erau precis determinate (spre exemplu, 1000 de asi sau un anumit sclav), intentio era certa. Daca pretentiile reclamantului nu erau precis determinate, atunci intentio se numea incerta.

Demonstratio era partea principala a formulei in care se preciza care este actul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului (un contract, un testament, etc.).

Adiudicatio era partea formulei prin care magistratul il investea pe judecator sa pronunte iesirea din indiviziune, atribuind celor aflati in proces dreptul de proprietate asupra partii ce le revenea. Adiudicatio figura numai in formula actiunilor in partaj. Romanii au cunoscut numai doua asemenea actiuni: actio comuni dividundo si actio familiae herciscunde.

Condemnatio era acea parte a formulei prin are magistratul il investea pe judecator cu dreptul de a pronunta o sentinta de condamnare sau de absolvire. Aceasta investitura era necesara, de vreme ce judecatorul nu avea calitatea de functionar public, ci era un simpu particular.

B. Partile accesorii ale formulei erau:

prescriptiones (prescriptiuinile) si

exceptiones (exceptiunile).

Prescriptiunile erau anumite precizari facute in fruntea formulei, precizari prin care se venea fie in sprijinul reclamantului, fie in sprijinul paratului.

Acele precizari care veneau in sprijinul reclamantului se numeau prescriptiuni pro actore, pentru ca reclamantul se numea actor, pe cand precizarile princare se venea in sprijinul paratului se numeau pro reo, deoarece paratul se numea reus.

Exceptiunile erau mijloace de aparare puse la indemana paratului, mijloace prin care paratul nu nega pretentiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura a paraliza acele pretentii. Spre exemplu, daca reclamantul afirma ca a dat cu imprumut paratului o suma de bani, paratul nu nega faptul ca a primit acea suma, dar afirma ca ulterior a fost iertat de datorie.

In dreptul clasic roman, exceptiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea ce inseamna ca ori de cate ori exceptiunea se dovedea a fi intemeiata judecatorul nu putea pronunta o condamnare la mai putin, ci era obligat sa pronunte o sentinta de absolvirea paratului. Spre exemplu, daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca i se datoreaza 1000 de asi, iar paratul dovedea pe cale de exceptiune ca datoreaza 500 de asi si nu 1000 de asi, judecatorul nu-l putea condamna pe parat la plata sumei de 500 de asi, ci trebuia sa pronunte o sentinta de absolvire. Acest caracter al exceptiunilor decurge din faptul ca judecatorul era sclavul formulei, in sensul ca judecatorul trebuia sa se pronunte numai in legatura cu acele elemente care figurau in formula. In exemplul dat, judecatorul a fost imputernicit de catre magistrat sa se pronunte in legatura cu suma de 1000 de asi. Paratul putea fi condamnat numai daca se dovedea ca datoreaza 1000 de asi. Daca se dovedea ca datoreaza cu un singur as mai putin, nu putea fi condamnat, pentru ca judecatorul nu era imputernicit sa se pronunte in legatura cu alta suma.

Odata cu introducerea exceptiunilor, s-a dat posibilitatea paratului de a face si el anumite afirmatii, de a formula pretentii in acelasi proces. Acest lucru nu era posibil in procedura legisactiunilor, deoarece desfasurarea proceselor era guvernata de principiul unitatii de chestiune. Potrivit acestui principiu, in procedura legisactiunilor, daca paratul avea si el de formulat anumite pretentii fata de reclamant trebuia sa declanseze un nou proces.

Sistemul procedurii formulare permitea insa paratului sa formuleze pretentii proprii in acelasi proces pe cale de exceptiune, cu conditia sa fi cerut magistratului in prima faza a procesului introducerea exceptiunii in formula, caci, daca exceptiunea nu era introdusa in formula, judecatorul nu o lua in considerare, intrucat judecatorul era sclavul formulei.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Fata de exceptiunea opusa de parat, reclamantul putea cere introducerea in formula a unei replici careia, la randul sau, paratul ii putea opune o duplica.

3. Desfasurarea procesului in sistemul procedurii formulare

In sistemul procedurii formulare procesul continua sa se  desfasoare in doua faze: faza in iure si faza in iudicio.

A. Faza in iure

In aceasta faza a procesului au aparut elemente noi cu privire la citare, activitatea partilor si a pretorului.

a) Astfel, in materia citarii se aplicau in continuare cele trei procedee cunoscute inca din procedura legisactiunilor, la care se adauga o actiune speciala acordata reclamantului impotriva paratului care refuza sa se prezinte la proces.

De asemenea, acea missio in possessionem, acordata inca din vechea procedura, devine executorie, in sensul ca reclamantul putea scoate la vanzare bunurile paratului care nu se prezenta in fata magistratului.

b) Activitatea partilor. Caracterul consensual al procesului se pastreaza, in sensul ca era necesar ca ambele parti sa fie prezente in fata magistratului. Spre deosebire de vechea procedura, partile foloseau limbajul obisnuit. Fata de pretentiile reclamantului, paratul putea adopta una dintre cele trei atitudini pe care le cunoastem de la procedura legisactiunilor (sa recunoasca, sa nege sau sa nu se apere cum trebuie).

In plus, acele procese care aveau ca obiect o suma de bani puteau fi solutionate chiar in fata magistratului prin pronuntarea unui juramant necesar (iusiurandum necessarium). In virtutea acestui sistem, fie reclamantul jura ca are un drept de creanta, juramant fata de care paratul accepta sa plateasca suma de bani care i se pretindea, fie paratul jura ca nu datoreaza si reclamantul renunta la pretentiile sale.

La incheierea dezbaterilor in fata magistratului, in functie da natura cazului litigios si de afirmatiile partilor, pretorul acorda reclamantului actiunea sau i-o refuza.

Daca pretentiile reclamantului erau gasite intemeiate, pretorul ii elibera o actiune civila, cand exista o actiune corespunzatoare. Atunci cand edictul nu cuprindea o actiune potrivita, pretorul creea o actiune noua (in factum), redactata potrivit cu elementele litigiului, dand astfel reclamantului posibbilitatea de a-si valorifica pretentiile. Practic, acordarea actiunii echivala cu redactarea formulei.

c) Litis contestatio. Dupa ce formula era redactata, avea loc ultimul act in fata magistratului, numit litis contestatio.

In sistemul procedurii formulare, litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe formula sau dictarea ei de catre reclamant paratului.

Litis contestatio este un act deosebit de important, deoarece, prin valorificarea efectelor sale, in dreptul clasic s-au realizat o serie de operatiuni juridice novatoare, indeosebi in materia obligatiilor.

Litis contestatio producea trei efecte:

efectul extinctiv;

efectul creator;

efectul fixator.

Efectul extinctiv. In virtutea efectului extinctiv, dreptul initial al reclamantului, adica dreptul pe care reclamantul l-a dedus in justitie se stinge. In anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea de plin drept (ipso iure), pe cand in alte procese se stingea prin introducerea unei execptiuni in formula (exceptio ope).

Efectul creator. In virtutea efectului creator, in locul dreptului initial, care s-a stins, se nastea un drept nou, care purta invariabil asupra unei sume de bani, si anume acea suma de bani la care judecatorul il condamna pe parat.

Indiferent de obiectul dreptului initial, daca reclamantul castiga procesul primea intotdeauna o suma de bani si, in mod simetric, daca paratul pierdea procesul era condamnat, in mod invariabil, sa plateasca o suma de bani. In procedura formulara, sentinta avea un caracter pecuniar, adica purta asupra unei sume de bani.

In functie de natura juridica, obiectul si temeiul juridic al dreptului initial, intre cele doua drepturi subiective, adica intre dreptul initial si dreptul nou creat pot apare anumite deosebiri:

daca dreptul initial a fost un drept real, el se deosebea fata de dreptul nou creat atat in privinta naturii juridice, cat si in privinta obiectului, precum si in privinta temeiului sau a cauzei juridice.

Se ajungea la acest rezultat, intrucat, prin natura lui, dreptul initial a fost un drept real, pe cand dreptul nou creat este un drept de creanta. In al doilea rand, dreptul initial avea ca obiect un lucru, deoarece drepturile reale poarta intotdeauna asupra unor lucruri, pe cand dreptul nou creat are un nou obiect, de vreme ce poarta asupra unei sume de bani. In al treilea rand, dreptul initial putea izvori dintr-un testament sau dintr-unul din modurile de dobandire a proprietatii, pe cand dreptul nou creat izvoraste din litis contestatio, deoarece cauza sau temeiul juridic al dreptului nou creat este chiar litis contestatio.

Daca dreptul initial este un drept de creanta care poarta asupra unui lucru, se va deosebi fata de dreptul nou creat numai in privinta obiectului si a cauzei juridice. Exista identitate intre natura juridica a dreptului initial si a dreptului nou creat, deoarece amandoua sunt drepturi de creanta, insa obiectul dreptului initial este un lucru, pe cand cel al dreptului nou creat va fi o suma de bani. Cele doua drepturi se vor deosebi si in privinta cauzei juridice, intrucat dreptul initial putea izvori dintr-un contract, pe cand dreptul nou creat izvora din litis contestatio.

Daca dreptul initial era un drept de creanta care purta supra unei sume de bani, cele doua drepturi subiective nu se deosebeau nici in privinta naturii juridice, nici in privinta obiectului, caci erau identice. Singura deosebire dintre ele prin cauza juridica, deoarece dreptul initial putea izvori dintr-un act oarecare, pe cand dreptul nou creat izvora din litis contestatio.

Rezulta ca oricare ar fi natura juridica, obiectul sau temeiul juridic a dreptului initial, cele doua drepturi subiective se vor deosebi intotdeauna in privinta cauzei juridice, intrucat dreptul initial izvoraste dintr-un act oarecare, pe cand dreptul nou creat izvoraste intotdeauna din litis contestatio.

Efectul fixator. Potrivit efectului fixator, in momentul lui litis contestatio se fixeaza definitiv elementele reale si elementele personale ale procesului.

Prin elementele reale intelegem pretentiile formulate de catre reclamant in fata magistratului. Intrucat aceste elemente se fixeaza definitiv, reclamantul nu va putea cere in fata judecatorului altceva decat ce a cerut in fata magistratului. El trebuie sa formuleze acele pretentii, intrucat pretentiile reclamantului sunt mentionate in intentio a formulei, iar judecatorul, sclav al formulei, va tine cont numai de cele mentionate in acea formula si nu de alte pretentii.

Prin elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si identitatea partilor (a reclamantului si a paratului). Elementele personale aveau rolul de a asigura judecarea procesului numai de catre judecatorul mentionat in fruntea formulei, precum si participarea la proces doar a partilor mentionate in formula.

Astfel, daca judecatorul disparea (murea, pleca din localitate), partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii unui nou judecator si pentru modificarea formulei in mod corespunzator.

Daca disparea una dintre parti, mostenitorul persoanei respective nu se putea prezenta automat la proces, intrucat numele mostenitorului nu figura in formula. Era necesar ca mostenitorul, impreuna cu adversarul, sa se prezinte in fata magistratului in vederea modificarii formulei, in sensul ca in locul celui decedat era trecut mostenitorul sau.

B. Faza in iudicio

In fata judecatorului procesul se desfasura, in linii mari, dupa regulile cunoscute de la procedura legisactiunilor. Judecatorul era tot un particular ales de catre parti si confirmat de catre magistrat, iar tribunalele isi mentin vechea lor competenta. Regula potrivit careia cel care nu se prezenta la proces pana la pranz pierdea procesul s-a mentinut, dar s-au admis anumite motive de amanare a procesului.

Prin Legea Sempronia Iudiciaria, de la sfarsitul secolului al II-lea i. e. n.cavalerii au dobandit dreptul de a fi alesi judecatori. Imparatul August a impartit judecatorii in patru categorii, pe criteriul averii. Lista judecatorilor s-a pastrat pana catre mijlocul secolului al III-lea e. n., cand a disparut, in conditiile modificarii radicale a procedurii civile.

C. Reprezentarea in justitie

In procedura formulara, spre deosebire de vechea procedura a legisactiunilor, s-a introdus reprezentarea in justitie.

Prin reprezentarea in justitie intelegem sistemul juridic prin care o persoana, numita reprezentant, participa la proces in numele altei persoane, numita reprezentat.

In procedura legisactiunilor un asemenea sistem nu putea functiona, datorita principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta in numele altuia o actiune a legii). Dar, in sistemul procedurii formulare s-a admis mai intai reprezentarea imperfecta in justitie, iar mai apoi reprezentarea perfecta.

In cazul reprezentarii imperfecte, efectele sentintei se produceau asupra reprezentantului. Astfel, daca reclamantul avea calitatea de reclamant si castiga procesul, actiunea in vederea executarii sentintei va fi acordata reprezentantului. Aceasta insemna ca suma de bani care facea obiectul condamnarii intra in patrimoniul reprezentantului, urmand ca prin acte ulterioare reprezentantul sa transmita reprezentatului acea suma de bani.

Reprezentarea imperfecta in justitie a fost creata prin utilizarea formulei cu transpozitiune, care avea o redactare speciala. Astfel, in intentio era trecut numele reprezentatului, deoarece acesta era titularul dreptului subiectiv dedus in justitie, iar in condemnatio figura numele reprezentantului, pentru ca reprezentantul participa la desfasurarea procesului si efectele sentintei urmau a se produce asupra sa.

Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a doua a procesului, in fata judecatorului, acesta verifica daca cel trecut in intentio, adica reprezentatul, este adevaratul titular al dreptului subiectiv dedus in justitie si daca se convingea ca este, dadea castig de cauza reprezentantului.

Pe baza unor inovatii ale jurisprudentei, prin interpretarea creatoare a unor texte vechi, s-a admis, tot in epoca clasica, sistemul reprezentarii perfecte, situatie in care efectele sentintei se produceau direct asupra reprezentatului, cu toate ca reprezentantul era acela care participa la proces. In acest sens, actiunea in vederea executarii sentintei era acordata chiar reprezentatului, incat suma de bani care facea obiectul condamnarii intra direct in patrimoniul reprezentatului.

Cel mai vechi reprezentant in justitie se numea cognitor, care era constituit prin pronuntarea unor cuvinte solemne si in prezenta adversarului. Mai tarziu s-a admis si un alt reprezentant in justitie, numit procurator, desemnat fara forme solemne si chiar in absenta adversarului.

4. Actiuni

Notiunea de "actiune" si intelesul ei se schimba in procedura formulara.

In vechea procedura, actiunile in justitie se numeau legisactiuni, erau create prin legi si se aplicau numai la anumite cazuri strict precizate prin legi. Aplicarea acestor actiuni nu putea fi extinsa si la alte cazuri. Spre deosebire de vechea procedura, in procedura formulara actiunea a dobandit o vocatie universala sau o aplicare generala, intrucat prin utilizarea creatoare a formulei pretorul putea asigura valorificarea oricaror pretentii legitime pe cale judiciara. De aceea, chiar si atunci cand pretentiile reclamantului nu erau recunoscute prin legi, nefiind consacrate ca drepturi subiective, pretorul putea totusi elibera o formula, astfel incat reclamantul isi valorifica acele pretentii pe cale judiciara prin intermediul unui proces.

In procedura formulara actiunea este cererea adresata de catre reclamant magistratului de a i se elibera o formula, iar echivalarea formulei echivala cu acordarea actiunii in justitie, deoarece, in masura in care i se inmana o formula, reclamantul se putea prezenta in fata judecatorului si obtine o sentinta.

Categorii de actiuni. Daca in vechea procedura numarul actiunilor era limitat, in procedura formulara numarul actiunilor era extrem de mare, astfel incat jurisconsultii clasici le-au clasificat dupa mai multe criterii.

a) Cea mai veche clasificare, cunoscuta inca din epoca Legii celor XII Table, era cea in:

actiuni reale (actiuni in rem);

actiuni personale (actiuni in personam).

Potrivit Institutelor lui Justinian, aceasta clasificare este si cea mai importanta (summa divisio).

Prin intermediul actiunilor in rem erau sanctionate drepturile reale, drepturi care, prin excelenta, poarta asupra unor lucruri. Avem in vedere, in primul rand, dreptul de proprietate.

Prin intermediul actiunilor in personam erau sanctionate drepturile personale (drepturile de creanta), cum sunt, spre exemplu, cele izvorate din contracte sau din delicte.

Intrucat fizionomia drepturilor reale difera de cea a drepturilor personale si formulele actiunilor reale vor avea o redactare diferita de cea actiunilor personale.

Intr-adevar, dreptul real izvoraste din raportul juridic stabilit intre o persoana si toti ceilalti membri ai societatii. Prin urmare, dreptul real este opozabil fata de toti (erga omnes), in sensul ca toti membrii societatii trebuie sa respecte acel drept.

Dreptul personal (dreptul de creanta) izvoraste din raportul juridic stabilit intre doua persoane determinate, si anume creditorul si debitorul. Cu alte cuvinte, dreptul personal este opozabil fata de o singura persoana - debitorul.

Iata de ce, in intentio  a actiunii reale se va trece numai numele reclamantului, numele paratului nementionandu-se, deoarece parat poate fi oricine care aduce o atingere dreptului in cauza, cate vreme dreptul real este opozabil erga omnes. Daca insa, din greseala, s-ar trece in intentio si numele paratului, s-ar putea naste complicatii dintre cele mai grave. Spre exemplu, prototipul actiunii reale este actiunea in revendicare, prin care se sanctioneaza dreptul de proprietate. Aceasta actiune presupune anumite conditii, intre care si conditia ca paratul sa fie posesor in momentul judecarii procesului. Daca pretorul ar trece in intentio a formulei numele persoanei ce poseda lucrul in momentul redactarii formulei, s-ar putea ca lucrul respectiv sa ajunga in mainile altei persoane inainte de inceperea procesului. Iata de ce, ori de cate ori se va redacta formula actiunii in revendicare, in intentio nu se va trece numele paratului, urmand ca in fata judecatorului sa fie adusa acea persoana, oricare ar fi ea, ce poseda lucrul in momentul judecarii procesului.

In ceea ce priveste redactarea formulei actiunii personale, in intentio se vor trece ambele nume, atat al reclamantului, cat si cel al paratului, deoarece in cazul actiunii personale parat poate fi numai debitorul si nu altcineva, iar debitorul este o persoana determinata.

b) Textele dreptului roman ne infatiseaza o clasificare a actiunilor in:

actiuni civile;

actiuni honorarii.

Aceasta clasificare se intemeiaza pe originea actiunilor.

Actiunile civile (actiones civilis) isi au originea in legisactiuni, cu toate ca formula lor este redactata tot de catre magistrat. Spre exemplu, actiunea in revendicare are drept model sacramentum in rem si de acea pretorul va trece in formula acestei actiuni cuvintele solemne pe care partile le rosteau la sacramentum in rem.

Actiunile honorarii sau pretoriene nu isi au modelul in legisactiuni. Ele sunt originale, pentru ca sunt create de catre pretor in vederea sanctionarii noilor situatii ivite in practica sociala.

Actiunile honorarii se impart in trei categorii:

actiuni in factum;

actiuni ficticii;

actiuni cu formula cu transpozitiune.

Actiunile in factum au fost create datorita faptului ca in dreptul roman nu se putea concepe un drept subiectiv fara o actiune corespunzatoare. Uneori pretorul constata ca noile cazuri ivite in practica nu pot fi solutionate prin intermediul actiunilor existente, neexistand un model in dreptul civil.Atunci pretorul, apreciind ca, potrivit cerintelor echitatii, pretentiile reclamantului trebuie protejate juridic, crea o noua formula in factum (cu privire la un fapt), o redacta si o inmana reclamantului, fapt ce echivala cu acordarea actiunii. Deci pretorul crea o formula noua si, implicit, o noua actiune in factum. In intentio a formulei nou create pretorul descria faptele in amanunt si ii arata judecatorului cum trebuie interpretate acele fapte.

Luand in considerare faptele descrise in formula, judecatorul urma sa pronunte sentinta.

Actiunile ficticii (actiunile cu fictiune) se numeau astfel intrucat in formula lor se introducea o fictiune. In cazul acestor actiuni, pretorul utiliza un tip de formula creat pentru o anumita cauza, in scopul solutionarii unei cauze diferite. Pentru aceasta, pretorul introducea in formula o fictiune, considerand ca s-a petrecut un anumit fapt, cu toate ca in realitate acel fapt nu a avut loc sau dimpotriva, un fapt existent era considerat ca fiind inexistent. Spre exmplu, proprietarul provincial din Dacia romana nu putea intenta actiunea in revendicare, intrucat nu avea calitatea de cetatean roman. Dar in practica se putea introduce in formula actiunii fictiunea ca provincialul este cetatean roman. In acest fel, provincialul putea intenta actiunea in revendicare.

Actiunile cu formula cu transpozitiune aveau o redactare speciala, intrucat in intentio a formulei figura un nume, pe cand in condemnatio figura alt nume. Actiunile cu formula cu transpozitiune au fost create pentru constituirea mecanismului reprezentarii imperfecte in justitie, precum si in scopul sporirii capacitatii juridice a fiului de familie. Spre exemplu, in cazul reprezentarii imperfecte, in intentio a formulei era trecut numele reprezentatului, pe cand in condemnatio era trecut numele reprezentantului. De asemenea, daca fiul de familie incheia un contract, creditorul il putea urmari fie pe fiu prin intermediul actiunii directe, fie pe pater familias prin intermediul actiunii cu caracter alaturat. Actiunea cu caracter alaturat avea o redactare speciala, prin aceea ca in intentio era trecut numele fiului, intrucat el a incheiat contractul, pe cand in condemnatio era trecut numele lui pater familias, deoarece asupra acestuia din urma urmau a se rasfrange efectele sentintei.

c) Actiuni directe si actiuni utile

Actiunile directe au fost create in vederea sanctionarii anumitor cazuri.

Actiunile utile erau actiunile directe extinse de la cazul pentru care au fost create la cazuri similare.

Astfel ca orice actiune directa poate deveni utila prin introducerea unei fictiuni in formula. Spre exemplu, pentru a se da unui mostenitor pretorian posibilitatea de a dobandi o succesiune civila, se introducea in formula fictiunea conform careia mostenitorul pretorian are calitatea de mostenitor civil.

d) Actiuni populare si actiuni private

Actiunile populare (actiones populares) au fost create pentru ocrotirea unor interese generale si puteau fi intentate de catre oricine.

Actiunile private (actiones privatae) s-au nascut in vederea protejarii unor interese individuale si puteau fi intentate numai de catre titularii unor drepturi subiective.

e) Actiuni de drept strict si actiuni de buna credinta

Actiunile de drept strict (actiones stricti iuris) erau actiunile prin care actul pe care se intemeiau pretentiile reclamantului erau interpretate literal. In cazul interpretarii ad literam, judecatorul tinea cont numai de litera actului juridic, neluand in considerare si vointa partilor.

Actiunile de buna credinta (actiones bonae fidei) erau acele actiuni in virtutea carora actul juridic era interpretat cu buna credinta, judecatorul trecand dincolo de litera actului in scopul stabilirii vointei reale a partilor, adica scopul urmarit de catre acestea in momentul incheierii actului juridic. Dar pentru ca judecatorul sa poata face o interpretare cu buna credinta era necesar ca in intentio a formulei sa figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna credinta).

f) Actiunile arbitrarii (iudicia arbitraria)

Au fost create in scopul atenuarii caracterului pecuniar al sentintei de condamnare, pentru ca in materia procedurii formulare sentinta de condamnare purta invariabil asupra unei sume de bani Dar in unele cazuri reclamantul era interesat sa dobandeasca elementul material al pretentiilor sale, adica era interesat sa obtina o condamnare ad ipsam rem, adica asupra insusi lucrului.

Pentru aceasta au fost create actiunile arbitrarii, in care judecatorul avea o dubla calitate:

de arbitru;

de judecator propriu-zis.

In calitate de arbitru, dup ce se convingea de temeinicia pretentiilor reclamantului, judecatorul ordona paratului sa satisfaca acele pretentii. Spre exemplu, daca reclamantul il revendica pe sclavul Filip, judecatorul ordona paratului sa-i remita reclamantului sclavul respectiv.

Paratul nu era obligat sa execute acel ordin. Daca paratul executa ordinul, procesul lua sfarsit. Daca nu-l executa, arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si tocmai in aceasta calitate pronunta o sentinta de condamnare ce purta asupra unei sume de bani. Acea suma de bani nu era insa stabilita de catre judecator, ci de catre reclamant, sub prestare de juramant.

In aceste conditii reclamantul era tentat sa supraestimeze obiectul litigios, incat practic, daca paratul nu executa ordinul pronuntat de catre judecator in calitate de arbitru, risca sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat valoarea comerciala a obiectului litigios. De aceea, pe aceasta cale indirecta, se ajungea la condamnarea asupra obiectului material al procesului, pretentiile reclamantului fiind satisfacute in natura. Astfel, in cazul actiunii in revendicare, reclamantul primea chiar lucrul revendicat si nu o suma de bani.